Unii oameni obişnuiesc să se trezească cu o ora-două înainte să plece, dar nu şi eu, eu sunt mai mult

decât matinală, mă trezesc cu noaptea-n cap şi îmi fac planuri pentru întreaga zi. Toată ziua aceasta a fost
plănuită încă de la spălatul pe dinţi, până la întorsul acasă de la şcoală. Vreau ca ziua aceasta să fie
perfectă, de aceea, m-am trezit cu cinci ore înainte de ora stabilită pentru a pleca la şcoală împreună cu
Melanie şi Irina şi mi-am făcut un duş pentru a mă dezmetici puţin. Mă plimb singură prin cameră,
ţopăind entuziasmată, uscându-mi părul, după care îmi iau hainele pregătite de aseară şi mi le pun pe
pat. Am ales să nu îmi las părul ondulat azi, cum este el de obicei, aşa că am decis să mi-l îndrept. Nu mi-
a luat mai mult de patruzeci şi cinci de minute, fiind totuşi foarte devreme pentru a pleca către liceu. Mi-
am verificat încă o dată geanta, am lăsat-o pe marginea patului, mi-am îmbrăcat hainele şi am ieşit din
cameră, mergând la bucătărie, unde o găsesc pe Diana, mama Irinei, care îşi lua micul dejun.

— Bună dimineaţa, doamna Diana, îi spun eu, mergând către ea.

— Neaţa, Daria, spune ea, zâmbindu-mi. De ce eşti aşa matinală?

— Sunt entuziasmată, nimic mai mult, spun, aşezându-mă pe un scaun.

— O să iasă totul bine dar, totuşi, e prea devreme, puteai să mai dormi încă vreo 3 ore, spune ea, bându-
şi cafeaua.

— Data viitoare, îi spun eu, zâmbind.

— Eu o să merg la serviciu. Aveţi mâncarea pregătită în frigider în caz că vreţi altceva înafară de cereale,
pachetele sunt făcute de mine, lăsate pe tavă, iar cheia de rezervă este în cuier, spune ea, sărutându-mă
pe frunte şi ieşind din bucătărie.

După ce pleacă ea, merg în cameră, îmi iau telefonul şi mă aşez în pat. Fără să vreau, o trezesc şi pe
Melanie, care se ridică în sezut morocănoasă.

— Daria, iar ai chef de glume? Ce tot ai? spune ea, frecându-şi ochii cu palmele.

— Îmi pare tare rău că te-am trezit, îi spun eu, zâmbind.

— E abia nouă dim... stai! Tu de ce eşti deja îmbrăcată? spune ea, privindu-mă mirată.

— M-am trezit mai devreme, îi spun eu, butonând telefonul.

— Măcar nu ne-am mai trezit, ca până acum, din cauza ţipetelor, îmi spune ea, ridicându-se din pat.

— Aici ai dreptate, îi spun eu, butonând telefonul.

— Când nu am eu dreptate? spune ea, râzând, mergând către baie.

— Întotdeauna, spun, ieşind din cameră.

Ies din cameră, lăsând-o pe Melanie la duş şi merg în camera Irinei, pentru a o trezi. Deschid uşa încet,
astfel încât să nu facă vreun zgomot şi intru, mergând către patul ei. Mă aşez lângă ea şi încep să o gâdil,
deoarece ştiu că nu suportă asta. Aceasta deschide ochii treptat, ridicându-se în şezut cu un mic zâmbet
pe buze.

— Parcă eşti mama. Doar ea mă trezea aşa, spune ea, zâmbindu-mi.

— Am zis să râzi şi tu puţin, îi spun eu, amuzată.

— Cât este ceasul? îmi spune ea, căutându-şi telefonul.

—În jur de 9 jumătate, îi spun eu, ridicându-mă de pe pat.

—Şi tu de ce eşti îmbrăcată de acum? Ştii că avem ore de la 12 jumătate, nu? îmi spune ea, ieşind din
cameră.

—Da, doar că sunt cam entuziasmată, îi spun eu, urmând-o.

Într-un final, după ce atât Melanie, cât şi Irina, au terminat cu duşurile, s-au îmbrăcat şi şi-au pregătit
rucsacurile, am ieşit din apartament şi am coborât scările, acum aşteptându-l în faţa blocului pe tatăl
Irinei ce urmează să ne ducă la liceu cu maşina.

Am ajuns destul de repede la liceu. Am intrat pe poarta acestuia şi ne-am dus în clasa prezentată
ieri de dirigă. Având în vedere faptul că am ajuns cu mult mai devreme faţă de ora începerii cursurilor,
am decis să ieşim din liceu, stând acum în curtea sa, pe o bancă, butonând telefoanele.

— Irina?

Vocea pe care am auzit-o m-a făcut să tresar, nefiind atentă la ce se întâmplă în jurul meu. Vocea care s-a
auzit era a unei fete pe care Irina o ştia, însă nu şi noi. Din spusele ei, o chema Maria. Schimbă câteva
vorbe, după care pleacă împreună, spunând că revine peste puţin timp.

— Cine mai e şi asta? spune Melanie, mirată.

— Se pare că e o prietenă de-a Irinei, spun eu, privind-o.

— Da... Neinteresant. Eu nu am apucat să mănânc de dimineaţă, merg la magazin să-mi iau ceva, spune
Melanie, ridicându-se de pe bancă.

— Dar mama Irinei ne-a lăsat nişte pachete pentru şcoală, îi spun eu, oprind-o din mers.

— Da, dar eu le-am uitat acasă, îmi spune Mel, privindu-mă.

— Îţi pot da pachetul meu.

— Nu, nu îţi mănânc mâncarea, plus că vreau să îmi iau şi o sticlă de apă, nu îmi place apa de la robinete.

— Mel, e posibil să începem orele, spun eu, prinzând-o de mână.

— Nu o să întârzii, Daria.
—Ţii minte a câta oară e când spui asta? De fiecare dată întârzii, spun eu, privind-o amuzată.

— O să fac de data asta o mică excepţie, spune ea, râzând.

— Oh, bine... Să nu stai mult, ok? Îi spun eu, dându-i drumul la mână.

— Bine, bine, spune ea, plecând.

Aşteptând ca timpul să treacă, îmi iau telefonul şi încep să îl butonez din nou. La scurt timp vine şi Irina,
urmată de Melanie. Exact când ele urmau să se aşeze pe bancă, lângă mine, clopoţelul sună, anunţându-
ne că ora începe. Prima ora aveam dirigenţia, dar doamna nu a putut să ajungă, aşa că toţi ne-am aşezat
în bancă şi am început să vorbim sau să stăm pe telefoane. Iar acum ne aflăm în ultima pauză, după
aceasta avem sportul, iar acum, mă aflu cu Melanie şi Irina pe o bancă, vorbind despre cum ni se par noii
colegi.

— Fetelor, eu mi-am uitat telefonul în clasă, mă duc să îl iau, spune Irina, îndepărtându-se de noi.

— Eu mă duc să îmi iau ceva de la magazin, iar mi s-a făcut foame, spune Mel, ridicându-se de pe bancă.

— Ia-mi şi mie o plăcintă, te rog.

— Dă-mi bani.

— Serios, nu poţi să-mi iei şi mie una din banii tăi? o întreb eu crispată.

— Nu, vrei mâncare, îmi dai bani, dacă nu, te duci şi îţi iei.

— Ce mai soră..., spun eu, dându-i nişte bani.

Odată ce Melanie pleacă, realizez că am rămas singură pe bancă, aşa că am decis să îmi scot caietul cu
desene şi să desenez ceva până se întorc cele două. Mă uitam în jur pentru a vedea dacă este ceva ce aş
puta desena, dar ceva îmi atrage atenţia, mai bine zis cineva. Doi oameni care arătau exact la fel, la
început credeam că văd dublu, dar apoi am realizat că acei oameni erau de fapt gemeni. Unul dintre ei
avea ceva în ochi, o sclipire, nu ştiu exact dacă era din cauza soarelui sau din cauză că ochelarii mei nu
sunt şterşi aşa cum trebuie. Îmi iau caietul, iar fără să sesizez încep să îl desenez pe acel băiat.

Perspectiva lui Vlad

Eu cu Cristi am ieşit în pauză, în curtea şcolii şi ne aşteptam colegii să vină de la magazin, când deodată, îl
văd pe Cristi uitându-se întruna peste umărul meu, aşa că mă întorc şi văd că în spatele meu se afla o fată
cu ochelari ce se tot holba la Cristi. Chicotesc puţin la vederea acestei imagini, după care îi dau un cot lui
Cristi, acesta uitându-se urât la mine. Observând că fratele meu continua să admire fata respectivă, mă
aşez lângă el, îmi sprijin cotul de umărul lui şi privesc şi eu în aceeaşi direcţie ca şi Cristi.

— Dar ce tot fac ăia de nu mai vin? N-am de gând să-mi irosesc pauza pentru ei, spun eu încercând să
schimb subiectul.
— Nu ştiu, du-te după ei, spune el neatent, uitându-se în continuare la acea fată, care şi ea se uita înapoi.

— Du-te tu! Te holbezi prea mult şi deja vede lumea.

— Mhm, fie, mă duc eu după ei, aşteaptă-mă aici.

Cristi pleacă în căutarea celorlalţi, iar eu rămân în locul în care m-a lăsat. Mă întorc din nou cu faţa
la acea fată, iar un fior îmi trece pe şira spinării atunci când sesizez că fata aceea se uita, de fapt, la mine,
deoarece încă se uită la mine, având în vedere că fratele meu, Cristi, a plecat. Voiam să merg către ea
pentru a o întreba de ce se zgâieşte la mine, dar ceva mă împiedică.