Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IVĂNESCU, GABRIELA
Amintiri din altă viaţă / Gabriela Ivănescu. - Iaşi : Stef,
2022
ISBN 978-606-028-869-5

821.135.1

Gabriela Ivănescu: Amintiri din altă viaţă

Copyright Gabriela Ivănescu, 2022
Pentru prezenta ediţie în limba română, toate drepturile ediţiei
aparţin autorului. Reproducerea prin orice mijloace, chiar şi
parţială, a textului cuprins în acest volum, fără acordul scris al
editorului, constituie o încălcare a Legii drepturilor de autor şi
se sancţionează potrivit prevederilor acesteia.
 Am scris această carte la începutul anului 2013. Eram la
început de carieră și, entuziasmată fiind de privilegiul de a intra
în viețile unor oameni și de interesul pentru alți oameni, de a
împărtăși cu aceștia ce poate însemna psihoterapia, am decis să
imortalizez câteva momente din procesul psihoterapeutic pentru
a ridica puțin vălul de pe această profesie, care rămâne pentru
mulți una enigmatică.
Dedic această carte copiilor mei Cezar Mihai Ivănescu și
Diana Ioana Ivănescu, cu bucuria și speranța că profesia mea a
avut un impact pozitiv asupra vieților lor viitoare.
Mulțumesc soțului meu, Vasile Ivănescu, pentru faptul
că m-a susținut, părinților și bunicilor mei, pentru că mi-au pus
la dispoziție primele unelte și țeluri în îndeplinirea cu succes a
unei asemenea profesii, profesorilor mei de la Asociația pentru
Psihologie și Psihoterapie Adleriană din România și mai ales
clienților, care mi-au acordat încredere și mi-au dezvăluit
istoriile lor de viață.

Gabriela Ivănescu

3
4
 Analiza amintirilor timpurii este o tehnică spectaculoasă
folosită de psihoterapeuţii adlerieni, urmaşi şi promotori ai
psihologiei individuale a lui Alfred Adler. Prin ea terapeutul
scoate la lumină amănunte importante din viaţa prezentă a
individului, amănunte ce conturează un anumit stil al vieţii, unic
pentru fiecare persoană în parte.
Nu mi-am propus iniţial să scriu o carte de psihologie, ci
o carte despre viaţă pur şi simplu. Chiar am crezut că va ieşi o
carte de beletristică, pentru că am început-o într-un stil foarte
personal, dar nu m-am desprins nicio clipă de adevărul ştiinţific
al trăirilor şi evenimentelor astfel, încât până la final această
carte este o carte de psihologie.
Psihoterapia în sine este o ştiinţă care se practică cu
talent şi e indicat ca talentul să fie atât analitic (pur ştiinţific), cât
şi artistic.
Există de altfel o ramură a psihoterapiei numită terapia
prin artă, care nu ştiu cum ar putea fi aplicată altfel decât cu
talent. Folosirea metaforelor în terapie este de asemenea o
tehnică spectaculoasă care deblochează clientul într-un mod
neaşteptat.
Din aceste motive m-am gândit de multe ori că din cărţile
de psihologie pe care le-am citit lipsea mereu un ingredient
important din terapie şi anume talentul artistic, metafora pusă
acolo pentru cititor şi nu ca exemplu tehnic. Cărţile de psihologie
sunt de multe ori cărţi greoaie care transmit teorie, un bagaj de
informaţii foarte bogat, dar greu digerabil şi nu transmit practica
psihoterapeutică în sine. Asta în ciuda faptului că psihoterapia
se practică prin cuvânt, prin cuvântul bine ticluit aşezat sau

5
aruncat precum vopseaua unui pictor pe o pânză. Unele cărţi sunt
mai puţin greoaie, pentru că autorul are o largheţe în a se
exprima. Dar nu face uz de talentul lui literar pentru a ne
dezvălui secretele felului cum lucrează, ci doar bazele teoretice.
Se caută metode şi tehnici eficiente şi s-au scris multe cărţi în
această direcţie, dar s-a ignorat faptul că omul se deschide în
faţa unui terapeut, care în primul rând inspiră încredere şi
vorbeşte o limbă uşor de înţeles şi cât mai familiară. S-a
considerat că aceasta ţine de abilitatea personală a psihologului.
Eu însă nu mi-am dorit să scriu o carte de psihologie
pentru psihologi. Nu mă consider încă destul de pregătită să dau
lecţii colegilor mei. Nu sunt în faza de a putea dezvolta metode
şi tehnici noi şi sunt fascinată încă de metodele descoperite şi
îmbunătăţite de cei de dinaintea mea. Mi-am dorit însă să scriu
o carte de psihologie pentru publicul larg, acei oameni care
privesc psihologul cu neîncredere şi se întreabă încă, cum se
poate să tratezi pe cineva cu vorbe şi fără pastile. Consider
populaţia noastră foarte neinformată în această privinţă şi cred
că e o greşeală ca noi psihologii să ne mai situăm într-o clasă
elitistă, care deţine secrete despre lume şi viaţă. Aceasta e doar
o profesie. Psihoterapeuţii sunt oameni antrenaţi să vadă
adevăruri pe care oamenii în mod obişnuit le ignoră şi, aşezând
evenimente aparent separate la un loc, construiesc alternative de
viaţă posibile de ales pentru client.
Dorind să elimin aspectele ştiinţifice din analiza
amintirilor timpurii, aspecte care nu-i interesează decât pe
specialişti, am introdus în fiecare amintire analizată, emoţia
mărturisită de client, precum şi momentul pregnant care i-a
rămas în minte din tot ce-şi aminteşte. Nu le-am menţionat
separat sub fiecare amintire în parte cum se practică. Am vrut să

6
sune totul ca o poveste, dar să fie o poveste adevărată, pentru că
aşa îi sună clientului atunci când primeşte propria analiză, ca o
poveste adevărată. Emoţia şi momentul pregnant sunt elemente
deosebit de importante şi sunt decisive în analiza prezentului, de
aceea nu aveau cum să lipsească; ele sunt acolo, dar pentru
specialiştii interesaţi mai mult de tehnică, decât de poveste,
trebuie să o caute.
Pentru cititor s-ar putea să fie debusolant să treacă brusc
de la trecut la prezent, de aceea menţionez aici că analiza
amintirilor timpurii se face şi în cabinet, cum este prezentată în
această carte, adică la persoana întâi. Clientului i se dă scrisă
analiza pentru a o putea reciti şi după şedinţă. I se dă scrisă la
persoana întâi pentru a-i sugera ideea că el a spus-o. Psihologul
este un translator, un slujbaş care rescrie amintirea de la timpul
trecut la timpul prezent. Dacă în amintire scrie „am fost”, în
interpretare va scrie „sunt”. Astfel clientul va descoperi legături
nevăzute până atunci între trecutul şi prezentul lui şi va înţelege
că el alege ce doreşte să-şi amintească şi că este ceea ce îşi
aminteşte.

7
 Am ajuns acasă şi ştiu că aş fi vrut să mă cufund în patul
meu ca o covată şi să mor puţin, meditând la tot şi la toate
dintr-o dată. Dar până şi tristeţea asta o iau sistematic să o învălui
cumva, să nu mă copleşească, aşa că mai bine fug în amintiri.

Aveam trei sau patru ani. Îmi amintesc de o poză la care

mă uitam. Era o poză recentă. În poză eram eu cu tata şi cu mama
de mână şi plângeam. Aveam capul întors spre mâna mamei. Îmi
amintesc cum mă uitam la poză.
Acum, când mă gândesc la acea amintire, îmi dau seama
că am nevoie de ajutorul cuiva. Parcă aş fi a nimănui. Singura
de la care aştept ajutorul este maică-mea. Dacă nu mă pot
înţelege cu ea, poate găsesc un înlocuitor de mamă. Dar mă
cufund în patul ăsta, pentru că am obiceiul să mă uit la mine până
mă prinde mila. Aşa, ca atunci când mă uitam la poză. Şi la urma
urmei, e vina mea că aştept ajutor de la o femeie care nu mă
vede. Maică-mea m-a ţinut de mână, pentru că a trebuit să mă
facă să stau la poză şi eu vroiam să rămân fata ei în viu şi nu în
poză.
Altădată, eram internată pentru astm bronşic. Locuiam la
o vilă cu mai mulţi copii, cu care mergeam la salină. Îmi
amintesc că nu primeam niciodată scrisori. Aş fi vrut să primesc
măcar o scrisoare. Mama venea foarte rar să mă vadă. Am stat
în cameră cu o fată mai mare ca mine, care mă bătea. Am scris
o scrisoare acasă, dar ea s-a dus la poştă şi a luat scrisoarea.

8
 Şi acolo în staţiune eram pentru că nu puteam respira
aerul de acasă. Şi acum aerul din jurul meu e sufocant şi sunt tot
singură printre străini. Şi mă aştept ca printre străinii ăştia să fie
mereu cineva mai mare ca mine care să-mi pună piedici aşa, ca
fata aia din amintire cu care locuiam la Sovata. Nici nu pot să
spun ce am de spus; că mesajul meu mi-l ia cineva mai mare ca
mine şi mi-l bagă frumuşel sub preş, să nu cumva să am aliaţi.
Mi-am mai amintit de o altă poză la care mă uitam.
Atunci eram mai mare, cred că aveam şapte sau opt ani. Mama,
cu tata şi cu vărul meu, pe care mama vroia să-l înfieze. Eu nu
eram în poză. Vărul meu era mai mic decât mine, avea vreo 4
ani. Şi eu mă tot uitam aşa la poză şi mi se părea că sunt uitată
de ai mei.
Ha! Acum, la 27 de ani i-am adus maică-mii un fecior,
pe Sorin prietenul meu, de care m-am săturat de mult. De fapt
l-am adus acasă acum trei ani. De patru ani suntem împreună,
dar după ce s-a mutat la noi nu l-am mai iubit. Ca să vezi! I-am
adus acasă mamei, pe fiul ei iubit, pe care şi l-a dorit
dintotdeauna. Până la urmă nu l-a înfiat pe vărul meu, i-am servit
eu, când am crescut, un fecior de toată mândreţea. E stăpân la
mine-acasă, aşa cum eu n-am fost niciodată. Pleacă când vrea,
vine când vrea şi ca orice bărbat are dreptul să bea. Despre taică-
meu, maică-mea crede că nu-i bărbat; îi interzice să bea, că-şi dă
drumul la gură şi dă tot din casă când se-mbată. Aici ce să zic,
are şi ea dreptate. Dar şi Sorin; el are altfel de slobozenie de gură
când e beat, e agresiv şi vorbeşte atât de urât!... Oricum, aşa
cum nici în poză eu nu eram, aşa nu sunt nici azi pe-acasă, zac
în patul ăsta de spital aşteptându-mi schimbul pe secţie. Dacă aş
putea, nici nu m-aş mai duce acasă.

9
 Şi pentru că se încheie pauza mea de odihnă şi trebuie
să-mi încep munca, îmi mai permit o amintire. Pe la vreo 10 ani,
când am venit de la şcoală, a venit un vecin cu fetele lui la mama
acasă şi i-au spus că eu le-am ţinut la joacă şi că ele au întârziat
acasă din cauza mea. Şi eu eram ascultătoare, venisem de la
şcoală fără să întârzii. Dar, maică-mea l-a crezut pe vecin şi
m-a bătut.
Dacă acum aş mai sta puţin în pat? O să întârzii
tratamentul bolnavilor. Oricum, asistenta şefă o să zbiere la mine
că cei de la ultimele saloane au depăşit de mult ora prescrisă
pentru tratament şi eu în fiecare zi încep munca mai devreme, ca
să vadă lumea că sunt ascultătoare şi respect programul. Aşa ca-
n amintire; dar tot aşa ca-n amintire, eu sunt cea care greşeşte.
Mai am o jumătate de oră până intru în tură. Mai bine să mă
pregătesc, să-şi ia toată lumea tratamentul la timp azi şi poate nu
mă face nimeni să plec acasă cu vreun reproş, că şi dincolo tot
reproşuri găsesc.
Şi m-am întors pe o parte şi am încetat să mai fiu Lavinia.
M-am chircit şi am mângâiat uşor pernuţa mea din copilărie, dar
degeaba. Nu-mi găsesc viaţa mea între tâmple. Pentru o clipă am
fost Eu şi apoi mi-am amintit de Ion şi am intrat în pielea lui.
Am strâns din pleoape şi am simţit goana după scenariile din
mintea lui. De parcă ar fi mai multe tornade aliniate şi nu ştii de
care să te fereşti.

10
 Mă numesc Ion şi cred că nu mai ştiu nici eu ce să cred.
Nevasta mă înşeală tot timpul şi în banda de la ştiri a
televizorului primesc mesaje despre o conspiraţie universală
când împotriva mea, când împotriva omenirii şi am în cap numai
filme, filme, filme. Şi nu ştiu care din ele e adevărat. M-a
întrebat psihologul ce-mi amintesc din copilărie şi m-a surprins
total cu asta. Ce copilărie? Nici nu mă mai gândisem la ea. Cu
atâtea evenimente care se petrec în prezent!?
A! Îmi amintesc de fraţii mei. Nişte idioţi. Parcă nici
n-am fi fraţi. Cred că nici nu suntem. Cine ştie cu câţi bărbaţi a
umblat maică-mea, de-am ieşit patru, unul mai diferit ca altul.
Odată, m-au legat de picior şi de uşă, apoi mi-au pus un
cuţit pe masă. Erau cei trei ai lui Stoian, că aşa-i spunea lui taică-
meu, şi ei râdeau şi mai împingeau un pic cuţitul pe masă, dar
tot nu ajungeam la el. Eu ţipam şi urlam şi încercam să iau cuţitul
de pe masă să-mi tai sfoara cu care m-au legat. Şi trăgeam uşa
pe toate părţile şi degeaba. Apoi a venit maică-mea şi m-a
dezlegat, le-a spus că-s nebuni. După ce m-a dezlegat, băteau
razele de soare şi era praf în casă şi dădeam să tai praful cu
cuţitul.
Atunci mă luptam cu praful din casă că eram mic; acum
mă lupt cu filmele astea din capul meu, mă chinui să dezleg
conspiraţia asta pe care nimeni n-o vede. Că lumea e împărţită
în două: jumătate e populaţia tânără, care munceşte şi jumătate
populaţia nefolositoare, care e îmbolnăvită intenţionat pentru a
servi drept hrană celor care pot munci. Nu ştiu cum nu vede
nimeni salvările care ridică oameni căzuţi în stradă chipurile
să-i ducă la spital. Aiurea! Îi duc la procesare să facă salam sau

11
alte produse din carnea lor. Şi eu văd tot şi mă tem cumplit,
pentru că nici eu nu sunt folositor sau poate sunt, că am un loc
de muncă la fabrică, dar mi-au spus ăştia la spital că am
coxartroză la piciorul ăsta, pe care nu-l mai pot mişca deloc şi
că-mi trebuie proteză. Chiar piciorul de care m-au legat fraţii mei
când eram copil.
Problemele mele cu piciorul au început acum vreo patru
sau cinci ani. După ce m-am angajat la fabrica de pâine. Culmea
e că înainte am muncit pe şantier în Italia, în condiţii grele şi
n-aveam nimic. După ce n-am mai muncit fizic şi m-am aşezat
şi eu la casa mea, a început să mă doară piciorul. Acum mă tem
că intru în rândurile celor nefolositori. Eu le spun doctorilor de
conspiraţie şi ei îmi spun că-s legat la un picior de parcă eu n-aş
şti că am un picior ţeapăn. Cred că vor doar să râdă de mine, cum
râdeau şi ăia când eram copil. Noroc cu nevastă-mea, că ea se
duce şi vorbeşte pentru mine cu toată lumea, dar nu ştiu eu cum
poate ea să-i convingă pe toţi să stea în banca lor şi să ne meargă
nouă încă bine, decât dacă nu cumva nevastă-mea să nu fie
nevoită să devină amanta tuturor celor cu care avem de-a face.
Asta e o altă problemă de-a mea.
Nici nu reuşesc să mă încălzesc în patul ăsta, darminte să
dorm. Mai bine mă ridic din pat şi mă aşez pe calorifer să mă
încălzesc. Afară ninge cu fulgi mari şi eu mă uit pe geam la ei ca
la o perdea.

12
 Acum sunt Geta, nevasta lui Ion. Ce să zic? Eu sunt omul
care face, nu omul care vorbeşte. Dar acum, cu boala lui Ion, nu
mai pot să fac nimic. Mă tem rău de el. Nu mai este bărbatul
care era. E mai rău ca un copil, că e şi periculos, mă verifică tot
timpul unde sunt, când vin şi ce fac. Mai bine nu vorbesc. Am
impresia că-mi aude şi gândurile. Să zic ceva din trecut, poate
n-are el treabă cu trecutul. Ceva important. Aveam vreo doi ani
sau poate mai mult. Nu ştiu. A dus-o pe soră-mea la Iaşi. S-a dus
mămica cu ea la Iaşi şi mă jucam cu o verişoară pe o treaptă, în
faţa casei. Şi bunica m-a chemat să mănânc şi am zis că nu-mi
trebuie. Şi bunica a spus că, dacă nu mănânc, o să dea biberonul
la cal. Când m-am dus în casă sticla era fără biberon. Am urmărit
calul multe zile să-mi dea biberonul. Mi-era ciudă, nu era normal
să mănânce calul un biberon mic de cauciuc, care nu era bun
pentru el. Am urât calul ăla mult timp. Până la şase ani, când am
găsit biberonul într-un dulap, ascuns de bunica.
Şi acum ce-am ajuns? M-am bucurat să-mi cumpăr
parfumuri şi alte chestii cu fetele de la birou şi n-am văzut pe
Ion mult timp decât în treacăt. Eu cu munca mea, el cu a lui, ne
întâlneam seara şi el nu prea vorbea, iar eu mă gândeam la ale
mele, ce să-mi mai cumpăr, ce să-mi mai fac pentru mine şi
pentru casă. Mi-am aranjat nişte perdele frumoase şi mi-am făcut
lux în casă şi mi se părea că Ion e mulţumit, de nu zice nimic. Şi
numai ce m-am trezit că nu mai am bărbat. Că Ion al meu era
altceva, era nebun. Dar nu-i normal să spună toate minunile pe
care le spune şi să nu mai fie de partea mea.

13
 Mă gândesc că Geta o să urască mult timp boala lui Ion,
până o să găsească dragostea lui, aşa ca pe un biberon ascuns
într-un dulap. N-are nimeni nevoie de bărbatul ei aşa cum nimeni
n-a avut nevoie de biberonul ei. Şi va înţelege atunci că bărbatul
ei a fost tot timpul acolo, dar închis în spatele scenariilor şi
filmelor din capul lui.
Nu mai vreau să fiu Geta. Nu e crucea mea. Mai bine
caut ceva în amintirile mele, că pe ale altora doar le privesc şi
le-nţeleg, pe-ale mele trebuie să le duc cu mine.
Eram la bunici, la ţară. Aveam în jur de un an şi eram
într-un pătuţ de nuiele în bucătăria bunicilor. Cred că era
sâmbătă, pentru că veniseră părinţii mei în vizită. Ei locuiau în
oraş. Ce m-a uimit grozav a fost că bunica le raporta părinţilor
mei ce-am făcut eu în săptămâna aceea. Mă şi văd pe mine stând
în picioare în pătuţ şi ţinându-mă de el. Ajungeam cu gura la
balustradă şi mă uitam la cei trei din cameră. Bunicul nu era cu
ei. Şi bunica se plângea părinţilor mei că sunt rea şi obraznică.
Ce treabă aveau părinţii mei cu asta, când ei nu mă ţineau la ei
acasă nicio zi? Crezusem că aparţin bunicii şi dintr-odată observ
că de fapt nu aparţin nimănui.
Şi acum sunt singură în ţarcul meu de vise, pe care nu le
împărtăşesc cu nimeni, pentru că nu vreau. Nu vreau să
împovărez pe cineva, care ştiu că mă iubeşte şi nici nu vreau să
cer cuiva să fie cu mine, dacă nu-mi demonstrează că mă vrea.
Dacă sunt rea, prefer să fiu singură, pentru că unii nu mă merită
şi alţii au destul crucea lor de dus ca s-o mai ducă şi pe-a mea.

14
 S-a adunat destulă zăpadă în curte, cât să-mi dea de lucru
o vreme şi continuă să ningă. Cineva îmi spune în spate că n-ar
avea rost să dau la lopată, că se depune alta la loc. Poftim
filosofie; s-aştept să se oprească ninsoarea! Dar eu vreau să dau
zăpada, ca să mă mişc, să mă înviorez puţin în lumina asta
lăptoasă de iarnă. Şi dacă mai târziu n-am vreme de curăţat
zăpada, cel puţin am făcut o cărăruie prin care să pot răzbate;
pentru că, dacă mai ninge mult, ne-ngropăm cu toţii în nămeţi.
Pierd prea mult timp cu ăştia care-mi tot spun ce n-are rost să fac
şi nu spun niciodată ce ar fi bun de făcut. După ei nici să mori
n-are rost, că-i prea mare efortul cu înmormântarea, aşa că mai
bine, ca să nu-i superi, dacă ai putea să înţepeneşti cumva
nefăcând nimic, ar fi varianta cea mai bună. Pentru ca apoi să
aibă ei grijă să te denigreze şi să spună că nici aşa nu-i bine, că
totuşi faci ceva; le respiri aerul sau le mănânci mâncarea de
pomană. Sau poate doar vorbesc să se afle-n treabă şi vinovat e
cine-i ia în serios.
Şi în timp ce lopata merge ca şi singură, lăsând în urmă
o cărăruie simetric de dreaptă şi muşchii îşi dau drumu` şi se
întind plăcut, gândul meu poate zbura aiurea, la ale mele. Sau la
ale altora, dacă n-am destul curaj să mă uit la ale mele.

15
 Acum sunt Grigore şi sunt văduv, dar nici când am fost
însurat nu mi-a mers prea bine, numai că atunci am avut nevastă
şi casa mi-era casă, masa mi-era masă… Griji am avut cu
duiumul şi mi-am mai făcut şi eu încă pe-atâtea. Acum
singurătatea mă omoară că nu-s învăţat cu ea defel. Noi
totdeauna am fost la grămadă. Mulţi copii acasă, mulţi prieteni,
multe gagici de iubit. Nu toate deodată, că nu-i frumos, dar pe
rând a mers. Până la urmă am avut viaţă frumoasă. Şi-apoi, vorba
ceea:
Foaie verde păpădie/ Fiecare-a lui le ştie
Foaie verde, băţ/ N-ai de treabă, fă-ţi.

Mi-amintesc pe la opt ani cum m-am apucat de fumat.

Primul meu viciu; de care de vreo zece ani m-am lecuit. M-am
dus cu oile. Era primăvară, era frumos, oile păşteau, mieii se
jucau… Stând pe-un dâmb la soare, ne-am apucat de fumat cu
un om şi nişte băieţi. Ne-a învăţat să tragem fum în noi şi ne-am
înecat cu fum şi tuşeam. Şi cum stăteam noi aşa, a apărut tata să
mă schimbe la păzitul oilor, să mă duc acasă să mănânc. Când a
apărut deodată, ce să fac cu ţigara? I-am dat drumul în cizmă.
Tata a stat o vreme să vadă care-i treaba. …A început să ardă
şoseta… Că mă frigea, mai era cum mai era, dar ieşea fum din
cizmă. Tata a spus atunci să mă duc în baltă că iau foc. Mi-a mai
spus să mă duc acasă, să mă spăl, să mănânc şi să-i spun mamei
ce-am făcut. Eu m-am dus acasă, m-am schimbat şi m-am culcat
în pod. Noaptea ai mei se certau, pentru că au crezut că m-am
speriat şi am fugit. La o vreme, pe la miezul nopţii, pentru că ei
se certau, am ieşit şi eu şi aşa am scăpat de bătaie.

16
 Dacă nu mi-ar fi încă frică de pedeapsă, amintirea asta ar
fi frumoasă, dar mă tem ş-acum, om bătrân când fac vreo prostie.
Mă tem mai tare decât e prostia de gravă. Dar nici de prostii
nu-mi vine să mă las, numai că le-am rărit şi-s mai cu băgare de
seamă. Şi în felul meu sunt om bun, ştiu asta, ca şi atunci când
se certau ai mei, că dormeam bine-n pod, dar numai somn
n-aveam când îi auzeam pe ei certându-se şi ca şi atunci şi acum
nu las omul la supărare, că nu pot. Salvarea mea dintr-o situaţie
dificilă este fuga. Mă feresc, mă ascund şi atunci scap de
pedeapsă. Şi acum mai încerc lucruri despre care ştiu că-mi
dăunează, ca să fiu cu ceilalţi accept uneori să mă înec sau să
respir un aer nesănătos. Accept să mă ard pentru a aparţine, dar
cum orice foc scoate şi fum, am învăţat că unele vicii nu pot fi
ascunse. Norocul meu este că am încredere în bărbaţi, nu cred că
un bărbat pedepseşte prea aspru sau pe nedrept. Cred despre
bărbaţi mai degrabă că sunt îngăduitori şi iertători.

Altădată, la şcoală, a venit să ne facă injecţie. Mie mi-a

fost frică de injecţie de mic copil. Şi, stând într-o bancă la geam,
când a spus doctoriţa să ne pregătim de injecţie am sărit pe geam
şi am fugit. Am lăsat şi geantă şi tot. A doua zi nu am mai vrut
să mă duc la şcoală. Învăţătoarea a trimis băieţi după mine, dar
degeaba. M-am dus la şcoală cu tata la câteva zile şi învăţătoarea
m-a mutat de la geam, ca să nu mai fug.
Pentru că mă înghionteam cu un coleg, învăţătoarea m-a
atenţionat de mai multe ori. La un moment dat, învăţătoarea a
aruncat cu un tampon de sugativă în mine. Eu am văzut-o şi am
aplecat capul şi i-a venit tamponul în faţă băiatului învăţătoarei
şi i-a curs sânge din nas. Când învăţătoarea s-a ridicat să vadă

17
ce-i cu băiatul ei, eu am crezut că vine după mine şi am fugit pe
lângă ea drept acasă şi iar n-am mai vrut să mă mai întorc.

Acuma ştiu că-s căpos din cale-afară şi, când nu vreau

ceva, nu mă convinge nimeni, dar vreun şef tot reuşeşte să
mă-nduplece, că şefu-i şef şi trebuie să-i dai ascultare, că tot el
te scoate din belea la o adică. Eu aşa cred, că şi tata era om
înţelept şi era şef la noi acasă şi, dacă spunea o vorbă, apoi nu
puteam eu să mă pun contra. De aceea a reuşit el să mă ducă la
şcoală după spaima cu injecţia, dar şi-atunci numai cu răbdare şi
hotărâre a putut. Cât despre frica mea de doctoriţă şi învăţătoare,
ce-i drept şi când m-am făcut mare am cam fugit de femei, că
n-au avut răbdare şi hotărâre cu mine. Acuma, o femeie care
să-mi facă injecţie era prea mult. Că şi acum dacă trebuie să fac
o injecţie numai că nu fug, dar în rest o ia inima la sănătoasa şi
nu-mi arăt eu fundul decât dacă are doctoriţa multă răbdare cu
mine, că tremur tot de frică şi mă agit de zici că mor pe loc.
Dar ştiu că am avut noroc în viaţă, aşa cum m-am ferit
de tamponul de sugativă, toate loviturile parcă au trecut pe lângă
mine şi au nimerit alăturea şi omului furios i-am întors furia la
el înapoi, că mie nu mi-a trebuit furia lui, mi-a ajuns frica mea
de bătaie sau pedeapsă, n-am mai avut vreme de răzbunări sau
furii. În general sunt desul de abil, nu stau pe gânduri într-o
situaţie dificilă, acţionez prompt şi ies din încurcătură imediat.
Frica pentru mine este ca un combustibil, cum o simt, cum
reacţionez să mă apăr şi găsesc întotdeauna ieşirea ori pe uşă, ori
pe geam, ori mă pitesc.

Încerc să găsesc o amintire fără frică, dar nu-mi iese. Îmi

amintesc una frumoasă. Pe la nouă ani. Am strâns flori de

18
papură, le-am uscat şi le-am băgat în gazolină. Iarna, cum se
întunecă devreme, umblam cu papura arzând pe drum şi chiuiam
şi spuneam că suntem indieni. Îmi amintesc că ne-au urmărit
oamenii din sat, pentru că nu se puteau odihni de răul nostru şi
au ieşit în drum după noi cu furci şi cu pari. Erau furioşi pentru
că umblam cu foc şi puteam da foc la sat. Şi atunci, bucuria
noastră s-a transformat în frică că, dacă ne prindeau, ne rupeau
oasele.

Ce să zic, parcă mai uşor duci frica când eşti în grup. Că

şi la mine la lucru, dacă mă prinde cu vreo prostie îngheţ înainte
de a gândi prostia, de frică să nu mă dea afară, să nu rămân fără
serviciu; dar dacă se anunţă vreo disponibilizare în masă, parcă
frica-i mai dulce, că mă strecor cumva printre ceilalţi şi-mi
găsesc un loc cald. Dar ce-mi mai place să fiu renumit şi
recunoscut…! Cred că mi-ar fi plăcut să fiu actor. Dacă nu eram
de la ţară şi mă năşteam în altă lume, cine ştie, poate ajungeam
şi eu vreo vedetă, că talent am cu carul. Păcat că frâna la talentul
meu e frica că nu-i bine ce fac. Acum sunt un om important în
satul meu şi mă ştie aproape toată lumea, iar când mă duc la arat
chiui pe ogor şi spun poante şi nu se mai poate odihni nimeni
printre vecini de gura mea şi mereu sunt împreună cu alţii.

Altădată, am făcut manechin de paie, mare cât un om

normal. L-am legat cu funie, i-am pus inele la cap şi la corp şi
am trecut funia prin inele. Îl plimbam pe drum în calea maşinilor
trăgându-l de funie. Când maşina care se apropia era foarte
aproape de manechin, îl trăgeam spre marginea drumului şi
speriam şoferul.

19
 A venit un autobuz plin cu oameni şi când am tras
manechinul, autobuzul a derapat şi s-a dus în şanţ. Ne-a fugărit
şoferul şi oamenii din autobuz. Eu am vrut să fug peste un pârâu
destul de adânc, care era îngheţat. Gheaţa s-a rupt şi m-am dus
la fund. Am ieşit la doi metri pe sub apă. Noroc că era apă
curgătoare şi m-a purtat curentul pe sub gheaţă. M-am dus ud şi
îngheţat ca tabla acasă. Dar n-am spus nimic alor mei de
manechin şi autobuz.

Şi acuma sunt la fel. Poate să-mi crape măseaua în gură,

dacă am muşcat ce nu trebuie cu ea rabd. Mai bine mor decât să
mă fac de ruşine şi să-i fac de ruşine pe ai mei. Cred că nici nu
mă tem de moarte, cred că de durere, suferinţă şi pedeapsă mă
tem mai mult, că moartea vine când vrea ea. Eu mă las purtat de
curent şi unde m-o duce apa ies şi eu. Numai să nu se ştie c-am
făcut lucru rău împotriva cuiva, că n-aş suporta să-i ştiu pe
ceilalţi supăraţi pe mine.
Aşa, ar fi multe amintiri, că am copilărit cât am putut şi
cred că nici acum nu m-am oprit.

Altă dată, am despiedecat caii oamenilor de pe deal şi

i-am călărit. Spuneam că suntem indieni. Eram mulţi, vreo nouă
băieţi. Când oamenii ne-au descoperit, ne-au fugărit prin pădure
să ne bată.

Amintirea asta mă face să mă gândesc la femei. Ştiu că

sună urât, dar parcă-mi place să călăresc femeia altuia, nu ca
să-i fac omului rău, ci ca să nu port eu grija muierii. Că mie-mi
convine să fiu copil şi nu să mă îngrijesc de toate mofturile ei.
Pot să fiu atent cu ea, să-i cumpăr flori, sau ciorapi fini, sau

20
bijuterii, cât despre vorbit frumos mă pricep cel mai bine, că asta
nu costă bani, dar nu vreau să fiu obligat să o fac. Şi în plus, dacă
m-ar înşela, aş şti numai eu. N-ar afla tot satul că muierea-mi
pune coarne, să mă mai fac şi de râs, după ce că sufăr. De ce s-o
păzesc eu şi să n-o păzească altul? Şi cu prietenii nu zic nici da
nici ba, aşa le dau de înţeles c-aş avea şi eu amantă, dar nu le
spun ce şi cum, ca să nu cad în plasă. Însă la o adică dacă află
soţul femeii, eu am grijă să am mulţi prieteni în jur şi să nu cadă
vina pe mine dacă apare vreun zvon. Cum să prindă omul pe
vinovat când suspecţii sunt vreo nouă şi nu se ştie care şi cum a
fost la muierea lui?! Până la urmă, mă aştept să afle bărbatul ei
adevărul şi să se pună cu parul pe mine, aşa că tot cu frică e şi
amintirea asta.

Altă dată, făceam casă din baloţi de paie şi o făceam cu

etaj şi săream pe baloţi şi o stricam. Spuneam că suntem piraţi.
Un băiat nu a apucat să iasă când am sărit şi a căzut casa de baloţi
peste el. Când am văzut că nu iese la numărătoare am început să
aruncăm baloţii, să nu moară sufocat.

Unii spun c-am stricat case când m-am dat la femeile

altora, alţii spun că mi-am stricat casa mea, că mi-am înşelat
nevasta. Eu zic că am muncit mult pentru casa mea şi am ajutat
şi pe alţii să-şi rezolve treburile pe lângă casele lor. Altfel spus,
mi-am făcut casă şi pentru mine şi pentru drăguţele mele, dar
cum şi-a păstrat fiecare femeie casa ei, asta nu mai era treaba
mea. Iar nevasta mea a murit, că n-a mai vrut să trăiască. Că eu
n-am fost un om rău, dar ea nu m-a mai iubit şi nu m-a mai văzut
bine şi nici alt viitor n-a mai văzut pentru ea după ce au început
să se mărească copiii. Dar am umblat cu ea mult timp pe la

21
medici şi am făcut datorii şi m-am chinuit s-o salvez, că trebuia
să fie mamă la copiii mei, nu trebuia să moară.
Eu cred că unii oameni sunt răi şi atunci mă fac şi eu că
sunt rău, aşa ca un pirat, ca să nu mă călărească ei pe mine. Şi
când cineva suferă din cauza mea las tot şi nu mai sunt rău,
numai să-l salvez pe cel care trage să moară. Dar cred că ar trebui
să vrea şi el să trăiască, ca să-l pot salva.

Ştiu despre mine că sunt timid şi romantic, că iubesc

natura şi mă opresc cu privirea şi cu sufletul asupra oricărui
amănunt din natură să-l contemplu, să-l definesc şi să mă bucur
că există. Sunt însă şi un prădător abil, capabil să manipulez
lucrurile şi oamenii. Am vocaţie de artist, de lider şi de
inventator. Mă tem însă de femeie, pe care nu o consider
înţeleaptă, mai ales dacă are puterea. Trăiesc într-o ierarhie
socială bine stabilită, în care mă simt confortabil undeva pe la
mijloc. De aceea urmăresc să-mi păstrez locul în această ierarhie
dar şi să mă sustrag autorităţii feminine. Respect autoritatea
masculină, pentru că ea îmi asigură locul meu convenabil, de
mic lider, însă greşelile nu mi le recunosc cu niciun preţ, pentru
că nu vreau să risc să fiu exclus din organizaţie sau degradat. Eu
sunt încrezător în norocul meu şi în capacitatea mea de a
manipula lucrurile, dar şi în capacitatea mea de a mă bucura de
fiecare experienţă şi de a obţine maximum de profit din ea. Mă
confund cu grupul meu şi fără el nu mă văd existând, cred despre
mine că fără familie sunt pierdut. Dacă mă folosesc de ceilalţi,
înseamnă că n-am destulă încredere în puterile mele şi sunt
dependent de ei şi orice dependenţă este dăunătoare. Mi se
întâmplă uneori să desconsider femeia pentru a o îndepărta, o
consider o ameninţare, deci n-ar trebui să mă mir prea mult de
faptul că sunt singur.

22
 Şi uite-aşa, cărarea mea e aproape gata şi am ajuns cu
treaba din ogradă până-n drum şi mi-a şi trecut tristeţea cu
gândul la Grigore şi la viaţa lui. Aş putea să mă gândesc şi la
viaţa mea mai senin după ce m-am amuzat cu Grigore; trebuie
să am şi eu ceva peripeţii nostime.
Odată mă jucam singură la pârâu la bunici şi au venit şi
nişte băieţi din vecini să se joace. Şi ei vroiau să prindă broaştele
de pe pârâu şi ca nişte sălbatici au vrut să le omoare şi apoi să le
facem slujbă de înmormântare, să le cântăm Aleluia şi Veşnica
Pomenire. Dar eu am zis că n-are rost să le omorâm. Să le
îngropăm de vii în rumeguş şi să le facem slujbă şi care poate
fugi mai repede la apă din grămada de rumeguş e salvată, care
nu, o dezgropăm noi după slujbă şi o ducem să înoate. Şi aşa am
salvat broaştele de la moarte şi nu numai că le-am speriat, data
viitoare să fie precaute, dar le-am şi creştinat, că slujba de
înmormântare am transformat-o în slujbă de botez şi dădeam
nume broaştelor când ieşeau singure din rumeguş. Şi n-a murit
niciuna, dar m-am temut pentru ele să nu moară şi le împingeam
repede cu băţul la apă pe cele mai leşinate.
Acum mă gândesc cum îmi las clienţii să plângă în
terapie şi nu fac decât să stau acolo până se scutură ei de
gândurile negre care-i sufocă precum rumeguşul pe broaşte şi la
sfârşit le dau curaj să plece într-o nouă viaţă cu alte credinţe. Dar
mă asigur că nu rămâne nici unul sufocat. Şi ce-i drept, cred că
mă cam grăbesc să-i tratez, că mă tem pentru viaţa lor. Şi asta
nu e bine, pentru că psihoterapia presupune în primul rând
răbdare şi graba mea poate fi percepută de client şi el poate, după
un timp, când se simte mai bine să creadă că-i gata terapia şi el

23
e vindecat, când de fapt abia atunci începe să-şi îmbunătăţească
viaţa şi s-o facă să fie altfel decât a fost înainte. Atunci când se
simte psihic capabil să facă schimbări în viaţa lui, n-ar trebui
să-l grăbesc eu cu îngrijorarea mea, ci să-l fac să mai vină în
continuare la terapie, să afle care sunt cele mai potrivite
schimbări şi cum se simte cu ele.
Cât despre iubire, viaţă şi carieră, am o amintire care-mi
vorbeşte despre toate la un loc într-un mod neaşteptat de simplu.

Eram pe la vreo cinci ani la ţară la bunici, şi bunicul avea

o scară lungă, lungă, pe care o folosea când avea nevoie să se
urce pe casă să cureţe sau să repare hogeagul. Într-o zi, scara era
sprijinită pe acoperiş şi ajungea chiar în dreptul hogeagului, dar
era pusă puţin mai în lateral faţă de el, cu vreo jumătate de metru.
Pentru mine a fost o ocazie bună să mă urc pe casă să văd
priveliştea de sus. Oricum, casa bunicilor era pe un deal şi era
mai sus faţă de multe alte case. Vroiam să văd dealurile şi satul
de cel mai de sus. M-am urcat uşor, cu băgare de seamă şi fără
grabă. În capul scării, mi-a fost uşor să mă întind de la scară la
hogeag şi să mă aşez confortabil în spatele lui. Am stat acolo o
vreme. Se vedeau bine dealurile dinspre nord, apusul şi răsăritul.
De la hogeag, mai era însă puţin până pe coama casei şi dincolo
de coama casei era partea de sud a satului, pe care n-o puteam
vedea. M-am mulţumit cu priveliştea pe care mi-a oferit-o
poziţia mea, apoi, după o vreme, când am vrut să cobor am
constatat că nu mă mai pot întinde înapoi de la hogeag la capătul
scării şi că de fapt rămăsesem înţepenită acolo şi nu mai puteam
pleca din loc spre nicio direcţie. Atunci am chemat-o pe bunica,
care a venit foarte repede, cred că mă căuta şi m-ar fi găsit şi
dacă n-o chemam. S-a supărat când m-a văzut în vârful casei,

24
s-a gândit că o să se supere şi bunicul. Dar eu, cu toată supărarea
lor, i-am spus bunicii că nu mai pot coborî. Atunci bunica l-a
chemat pe bunicul şi el s-a urcat pe scară, şi nu ştiu cum m-a luat
în braţe şi m-a coborât până mai jos. Părea foarte liniştit. Nu
arăta a fi supărat pe mine. Pur şi simplu a făcut ce trebuia în acel
moment.

Şi acum, mă gândesc că scara din copilărie azi se

numeşte carieră. Îmi place profesia de psihoterapeut, pentru că
îmi dă prilejul de a avea o imagine generală asupra psihicului
uman şi a evoluţiei lui. Probabil că nu e psihoterapia totul şi
lumea nu poate fi explicată doar prin ea, dar dacă am văzut
nordul, estul şi vestul, atunci am văzut mai mult de jumătate din
împrejurimi. Dar n-am văzut zona cea mai populată, ci pe cea
mai sălbatică, cu dealuri, păduri, grădini şi văi, pe care lumea nu
le prea bagă în seamă. Exact aşa cum în psihoterapie vin oamenii
care n-au încotro şi sănătatea lor îi obligă să mai vadă şi de
grădinile psihicului. Să facă curăţenie acolo unde n-au prea dat
de mult, dar au tot trimis gunoaiele din minte, acolo unde ar fi
trebuit să mai dea şi ei din când în când cu o greblă. Şi urc
singură pe această scară a carierei exact ca-n amintire, cu grijă
şi fără grabă. Uşor. Dar mă aştept ca acolo sus să nu fie o
privelişte tocmai completă şi după un timp să vreau să revin la
activităţi mai domestice. Să-mi trăiesc viaţa la un nivel mai jos,
mai aproape de condiţia unui om de rând, care-şi ascultă
instinctele şi nu se deranjează prea mult cu raţionamente. Mă
aştept ca bărbatul meu să mă coboare, deşi tot el mi-a procurat
şi scara pe care m-am urcat. El o să-mi arate cum se coboară,
pentru că eu ştiu cel mai bine să urc. Poate că avantajul la
coborâre este că nu voi mai fi singură.

25
 Pare frumoasă amintirea asta, dar nu este, pentru că acum
realizez că scara presupune o mişcare pe verticală, în sus şi în
jos şi asta poate provoca îngrijorare. Chiar provoacă îngrijorare
pentru că, deşi ştiu să urc, tot aşa pot şi să cobor şi, chiar dacă
coborârea e înceată şi nu e cădere, poate fi comparată cu o
decădere, cu o cădere în păcat, cu ruşinea de a nu fi la înălţimea
aşteptărilor. Îngrijorarea asta cred că mă încurcă şi ar fi mai bine
dacă aş găsi o amintire cu mişcare pe orizontală şi nu pe
verticală. O amintire în care aş găsi sentimentul egalităţii între
mine şi bărbatul meu m-ar face fericită. N-ar trebui să primesc o
scară de la el, sau ajutor în ascensiunea profesională sau socială
şi nici n-ar trebui să mă tem că el mă poate aduce la nivelul la
care e obişnuit el să trăiască. Şi culmea, eu să mă bucur de
decădere, pentru că doar aşa reuşesc să nu mai fiu singură. Ar fi
frumos să ne însoţim şi să ne sprijinim reciproc în planurile
noastre, să avem planuri personale care nu deranjează cu nimic
pe celălalt, să ne bucurăm unul de altul. Dar încă nu găsesc o
astfel de amintire, pentru că poate nici eu nu m-am maturizat
încă şi mai cred că nu mă descurc fără ajutorul lui, iar el crede
că nu poate ajunge la nivelul meu, acolo sus pe casă şi are gândul
ascuns să mă dea jos.

O altă amintire îmi vine acum în minte, care se referă tot

la o coborâre, este vorba de o întâmplare de când aveam 10 ani.
Locuiam în oraş, într-o vilă cu trei apartamente. Am
coborât în garajul de sub casă, care era insalubru şi nu se putea
ţine o maşină înăuntru din cauza umezelii. Acolo era o încăpere
mare cât jumătate de casă, cu o lumină difuză. Pe marginile
pereţilor erau tot felul de lucruri nefolositoare, aruncate acolo.
Pe partea stângă erau stivuite lemnele noastre de foc. Mai eram

26
cu cineva, dar cred că era ori sora mea mai mică, ori vecina mea,
care şi ea era mai mică decât mine. Sau poate amândouă. În
capătul încăperii, în stânga, drept în faţă era cadranul unei intrări
într-o altă încăpere mult mai mică. Nu era uşă. Era doar spărtura
unde ar fi trebuit să fie o uşă. Se vedea negru. Ne-am apropiat şi
am auzit un mârâit. Nu vedeam nimic. M-am speriat puţin, apoi
am presupus că este căţeaua noastră. După ce ni s-au obişnuit
ochii cu întunericul, am observat-o. I-am văzut ochii sticlind în
întuneric, apoi am văzut şi conturul ei, cum stătea chircită. Avea
pui şi puii sugeau de la ea şi ea era speriată puţin de noi, dar
stătea nemişcată, să nu deranjeze puii de la alăptat. Când m-am
apropiat de ea, a început să dea din coadă şi m-a lăsat s-o mângâi
uşor pe cap. N-am stat mult, pentru că n-am vrut s-o deranjez.
Dar căţeaua se liniştise când am venit lângă ea, pe când înainte,
când eram în camera cea mare era mai speriată.

Să mă gândesc că garajul de sub casă este zona

subconştientului meu, cu multe lucruri nefolositoare aruncate
acolo, dar şi cu rezerva de combustibil pentru vremuri mai
friguroase. Cam insalubru subconştientul ăsta al meu. Şi asta
pentru că oricum sunt de felul meu cam rece şi sufăr şi de
reumatism şi în general sunt mai mereu rece la mâini şi picioare.
Cam pesimistă, nu e loc de o maşină în viaţa mea, pentru că
n-am destulă încredere că îmi permit să întreţin o maşină. Parcă
aş fi mereu pregătită pentru ziua în care nu voi mai fi. E nevoie
de mai mult optimism, pentru a avea grijă şi de-o maşină. Şi în
inconştient se află o fiinţă sălbatecă, care poate fi blândă dacă o
tratez cu blândeţe. Totuşi e o zonă de care mi-e puţin frică şi
dacă o explorez, o fac puţin, pentru a nu răscoli sau stârni
animalul. Instinctele mele vor să stea acolo în întuneric. Pot să

27
mă duc să le văd, să-mi obişnuiesc ochii cu întunericul, dar cred
că e mai bine să nu le deranjez. Instinctul meu este o căţea
credincioasă, care ştie ce vrea şi se descurcă singură şi care mă
iubeşte. Tot ce am de făcut este să o recunosc, să o mângâi şi să
nu o deranjez prea mult. Pentru că ea are nevoi ce contează şi
dacă nevoia ei este de a sta nemişcată, pentru a-şi alăpta puii,
înseamnă că se pregăteşte pentru următoarea etapă, iar acum se
bucură doar de maternitate şi n-are nevoie să fie deranjată. Altfel
spus, acum sunt într-o perioadă din viaţa mea în care nu simt
nevoia să fac schimbări majore, îmi hrănesc puii, care sunt
dorinţele mele şi visele şi speranţele. După ce visele mele se vor
coace, vor ajunge la maturitate, îmi voi permite poate să le scot
din întunericul în care le-am crescut.
Şi mai iau şi pe altcineva pe drumul meu de
autocunoaştere. Cineva mai mic decât mine, care poate are de
învăţat din călătoria asta. Să învăţăm să ne respectăm instinctele
şi să ne învingem teama de ele. Să învăţăm să avem încredere în
instinctele noastre.
De aceea prefer să fug în amintirile altora din când în
când, să le mai las pe ale mele să doarmă, să nu sperii animalul
de la subsol. Amintirile altora dor mai puţin decât ale mele, chiar
dacă sunt foarte încărcate de semnificaţie negativă, sunt mai
degrabă interesante decât dureroase.

28
 Omul totuşi se schimbă de-a lungul vieţii şi amintirile
lui, deşi sunt evenimente care s-au petrecut aievea de cele mai
multe ori, şi nu par ficţiuni, ele se transformă o dată cu
transformarea omului. Am amintiri de care nu vreau să-mi mai
amintesc, pentru că nu mă mai reprezintă. Eu nu mai sunt cea
din amintirile pe care mi le aminteam acum zece ani. Alte
amintiri care au stat în umbră şi la care nu m-am putut gândi
acum zece ani sunt amintirile pe care mi le amintesc astăzi. Nu
pot să scriu despre amintirile mele pe care nu vreau să mi le
amintesc, dar pot să scriu despre amintirile altor persoane cu care
m-am întâlnit de mai multe ori şi m-am minunat cum cineva îşi
aminteşte altceva de la o săptămână la alta sau de la o lună la
alta. Unii se deprimă sau se agită şi nu-şi mai amintesc nimic
plăcut din copilăria lor, alţii dimpotrivă, dacă sunt trataţi cu
respect şi atenţie încep să prindă curaj şi îşi amintesc amintiri tot
mai îndrăzneţe. Faptul că nu mai vreau să mă uit cu lupa la cea
care am fost, pentru că a fost durerea şi suferinţa unei persoane
care nu mai există, dar pe care am cunoscut-o bine, mă face să
privesc cu un ochi detaşat peste amintirile altor oameni, care
s-au transformat.
Mă transpun acum în pielea unor personaje pe care le-am
cunoscut întâmplător şi le-am observat la scurte intervale de
timp cum şi-au schimbat amintirile şi vieţile.

29
 Pe la 8 ani, odată, mă trăgea cu sania frate-meu şi făcea
piruete să mă învârtă şi am zburat de pe sanie. Când am căzut,
m-am lovit; m-a durut puţin capul, dar n-am plâns.

Ce-i drept, mă las în voia bărbatului meu şi cum spune el

aşa fac. Acum însă tocmai a plecat la muncă în Italia şi vorbim
mult la telefon. Se mai enervează el şi la telefon şi mă mai
trânteşte de pământ cu câte-o vorbă, de mă face să-mi pierd
echilibrul şi să mă doară capul de griji; pentru că e greu şi pentru
mine. Stau în oraş şi el vrea să mă mut la maică-sa cât e plecat
şi eu nu vreau să stau la ţară şi mereu avem discuţii. Şi soacra
mea şi cumnata mea îi îndrugă prostii despre mine şi-l fac să fie
gelos. Aşa că şi acum e cum era când era acasă şi trăind zi de zi
cu el îl mai apucau nervii, mai ales la băutură. Nu era agresiv,
dar mă făcea de râs în public, că vorbea prostii şi făcea scene şi
mă mai jignea. Dar astea nu sunt motive de supărare, aşa e el. Pe
de altă parte am viaţă uşoară cu el că munceşte şi-mi trimite bani
pentru mine şi pentru copil şi se îngrijeşte să nu ne lipsească
nimic, aşa că nu mă plâng. Doar că mă ia prin surprindere cu
ideile lui şi cu sarcinile pe care mi le dă de făcut acasă şi asta-mi
dă dureri de cap, că mă ia prea repede şi mă întoarce brusc de la
una la alta.

Îmi amintesc ceva nostim. Pe la 5 ani. Scobeam grăsimea

din salam şi o ascundeam sub covor sau sub dulap. Mă simţeam
bine că reuşeam să mănânc salam fără grăsime.

30
 Şi acum ştiu ce e mai bun pentru mine. Cornel îmi trimite
bani şi eu trăiesc cu copilul în oraş şi nu ştie nici soacră-mea,
nici maică-mea câţi bani primesc de la el şi pot să-mi ofer în felul
ăsta ce-i mai bun. Nu consum eu deşeuri, aşa cum nu mâncam
nici salamul cu grăsime şi nu ştie nimeni cât de bine o duc. Mai
ales că nici el nu-i acasă să-mi facă scene şi să mă certe. La
telefon vorbeşte el, dar pot să-i spun că am treabă şi nu pot vorbi
mult când văd că-i iar pornit să mă critice şi mai bine ca acum
cred că n-am dus-o niciodată.

Altă dată, tot pe la 5 ani am bătut un băiat la grădiniţă.

I-am dat un pumn. M-a pârât doamna educatoare maică-mii, a
spus că am prins forţă.

De când a plecat Cornel da, am prins forţă. Mă descurc

singură cu toate şi i-o tai şi lui la telefon dacă mă mai enervează.
Şi oricum zic ca el şi fac aici în ţară cum ştiu eu.
În acest moment sunt curajoasă, deşi par fragilă şi uneori
mă simt fragilă, am curajul de a-mi apăra drepturile, de a fi
liberă, de a mă lăsa pe mâna bărbatului fără a-mi pierde din
independenţă. Ştiu că ceilalţi sunt diferiţi de mine şi mie îmi
convine aşa, uşor detaşată, uşor independentă, pentru că am
învăţat să trăiesc pe picioarele mele. Cred că lumea este un loc
în care fiecare ar trebui să fie apreciat şi văzut aşa cum este, fără
să i se impună să fie altfel. Eu îmi doresc să fiu remarcată şi
apreciată de ceilalţi şi pentru asta îi pedepsesc pe cei care nu mă
apreciază, lăsându-le gunoaie sub covor, să facă ei curat sau
lovindu-i pur şi simplu pe cei care sunt capabili să mă lovească.
Eu ştiu să mă descurc singură, îmi cunosc interesele, ştiu mai
bine decât alţii ce e mai bun pentru mine, am învăţat să-mi iau
de la viaţă ce-mi trebuie fără să fie nevoie să cer permisiunea.

31
Uneori o fac pe furiş, dacă trebuie. Ştiu că sunt vulnerabilă
atunci când sunt luată prea repede, pe sus sau când alţii încearcă
să îmi impună să fiu altfel. Atunci mă tem că nu am timp să mă
redresez, să revin la a face numai ce-mi place şi pot să opun
rezistenţă sau pot să cad şi să sufăr puţin. Asta se întâmplă pentru
că nu sunt în ritmul meu, ci în ritmul pe care mi-l impune altul.

După o lună

M-a întors frate-meu cu sania şi am căzut. M-am

răsturnat şi am căzut. Când am căzut, îmi amintesc că m-a durut.

Ei da, acum nici nu mai pot spune care-i bărbatul meu.

Am cunoscut un tip, Doru, care-mi place mult. Şi eu tot spun că
nu-mi trebuie, pentru că nu sunt omul care să înşele, dar mă tot
trage aţa într-acolo. Şi el mă urmăreşte în fiecare zi. A venit cu
o echipă de muncitori la mine la serviciu şi acum ne vedem
vrând nevrând în fiecare zi şi dacă spun că nu vreau să-l văd îmi
fac de lucru tot pe unde munceşte el, iar el, cum prinde un timp
liber mă caută şi mă simt întoarsă, căzută şi mă doare tare starea
asta. Că mă face să nu mă simt la locul meu, să mă simt
neserioasă şi singură. Ce spunea soacră-mea că-l înşel pe Cornel,
atunci nu era aşa; acuma văd că este.

Altă dată, pe la 8 ani, m-a trimis maică-mea la

stomatolog să-mi scoată un dinte. Probabil că doctorul a înţeles
greşit când i-am arătat care dinte trebuie scos şi mi l-a scos pe
cel de alături. Când am ajuns acasă şi s-a uitat maică-mea în gura
mea am aflat că doctorul s-a înşelat. Maică-mea s-a enervat, dar
eu m-am distrat de greşeala doctorului, pentru că nu aveam nicio
vină. A trebuit să merg din nou la doctor.

32
 Se vede treaba că mă simt singură şi speriată de apariţia
lui Doru în viaţa mea. Aşa este, ca să simt că sunt în alianţă şi cu
alţii cum ar fi maică-mea, soacră-mea, cumnata sau pur şi simplu
prieteni ori colegi de muncă, ar trebui să găsesc pe cineva care
greşeşte mai tare ca mine. Să nu mai am sentimentul ăsta că toţi
mă privesc critic şi mă judecă. Aş vrea să nu mă mai simt
vinovată şi să am în continuare relaţii bune cu ceilalţi. Mă bucur
când greşeşte altul, ca să nu mai vadă lumea vreo greşeală la
mine. Chiar dacă altul greşeşte faţă de mine și sunt nevoită să
plătesc un preţ fără rost, să rămân fără un dinte care mi-ar fi de
folos, eu plătesc preţul cu plăcere, oricât, numai să nu mă mai
simt inadecvată sau judecată de ceilalţi.

Odată, am căzut din leagăn. Mi-am făcut un vânt şi am

căzut într-o baltă şi mi-a venit şi leagănul în cap. Nu m-am lovit
prea tare, de aceea m-am amuzat teribil după căzătură.

M-am implicat în aventura asta cu Doru şi ştiu că am să

cad într-o baltă. Am să fiu dispreţuită şi judecată pentru asta şi,
cum sunt o persoană sensibilă, o să mă doară capul. Pentru că
mie-mi pasă de părerea altora. Dar cred că am să reuşesc să trec
cu bine peste aventura asta şi am să mă distrez pentru că cel puţin
am să rămân cu satisfacţia că mi-am trăit viaţa.

Când eram copil, nu ştiu câţi ani aveam, poate 7, am

călcat strâmb pe scări şi am căzut de la etajul 3 la etajul 2 şi
m-am izbit în uşă la vecina. După ce m-am ridicat de jos, am
realizat comicul situaţiei şi m-am distrat.

33
 Ce spuneam? Nu mă sperie pe mine o aventură. Ştiu că
am s-o fac lată să audă şi vecinii. Dar până la urmă un scandal
conjugal are şi el comicul lui. Dacă fac haz de necaz şi văd
comicul situaţiei am să trec şi peste asta.
Acum ies puţin şifonată din situaţiile dificile, pentru că
sunt lipsită de ajutor la nevoie. Eu cred că ceilalţi sunt mai
puternici decât mine, deci pot fi periculoşi; dar dacă sunt obligaţi
să răspundă pentru faptele lor atunci devin neputincioşi. Eu am
o scuză, înfrunt primejdiile de una singură şi atunci sper să
rămân în relaţii bune cu ceilalţi. Măcar să nu mi-i fac duşmani.
Pentru asta încă mai accept un rol sub demnitatea mea şi nedorit
de mine în relaţie cu bărbatul meu, un rol de persoană
neputincioasă şi inadecvată.
Oricum ştiu că am răbdare, perseverenţă şi speranţă că
voi obţine până la urmă ceea ce doresc. Şi ştiu că dacă se iveşte
un moment favorabil, profit de el şi acţionez, chiar dacă tremur
toată de teamă să nu rămân singură şi chiar dacă nu am destulă
încredere în puterile mele. Ce mă încurcă acum este teama asta
că, dacă rămân singură în faţa vieţii, n-am să mă pot descurca.

După alte două luni

Am luat singura bătaie de la tata. M-a bătut cu măturoiul.

Nu m-a durut, nu m-a bătut cu coada, ci cu partea cu care se
mătură gunoiul. Tata cu mama au plecat la oraş şi mi-au lăsat în
grijă să deschid găinile şi să le dau de mâncare şi să dau mâncare
şi la porc. Eu aveam o prietenă foarte bună cu care am petrecut
toată ziua. Am făcut baie amândouă şi am uitat de animale. Când
a venit tata seara, găinile erau închise şi porcul era flămând.
Atunci mi-am amintit de sarcina primită şi m-am simţit vinovată.

34
M-am gândit cum am putut să uit de singura sarcină, pe care
mi-o dăduse tata.

Doru nu s-a mutat la mine, dar mă vizitează de câte ori

poate. Mai exact mă caută zilnic, uneori doarme la mine. Am
stabilit aşa, să nu locuim împreună până nu termin cu procesul
de divorţ. Mie nu-mi prea convine să stăm în fiecare zi împreună,
vecina mea Marcela mi-a devenit prietenă bună. Eu i-am vorbit
de problemele mele şi ea de ale ei. Am devenit bune prietene
şi-mi place să petrec timpul şi cu ea, aşa ca fetele. Mergem
împreună la cumpărături sau stăm la poveşti. Lui Doru nu cred
că-i place asta prea mult, zilele trecute s-a supărat pe mine că am
uitat că stabilisem să-l primesc la mine şi am plecat cu Marcela
la cumpărături. Mi-a spus că l-am lăsat ca un prost în faţa uşii.
Nu ştiu cum am putut uita de întâlnire. Era singura sarcină în
relaţia asta pentru mine: să mă întâlnesc cu el.

Mă jucam cu prietena mea de-a operaţia de apendicită.

Ne făceam semn cu carioca pe burtă şi cu un cuţit ne prefăceam
că tăiem. Ne-a găsit o mătuşă şi ne-a certat pentru că ne jucam
cu cuţitul, dar mie nu mi-a păsat de ea.

Am aflat de curând că sunt însărcinată în două luni,

Marcela e în luna a şaptea de sarcină. Normal că vorbim despre
naştere. Până acum ea era cea care se pregătea şi-mi cerea sfaturi
mie, care am trecut o dată prin asta. Acum urmează să mă
pregătesc şi eu. Doru îşi doreşte foarte mult un copil. Nu i-am
spus încă de sarcină. Ştiu că o să se bucure, dar restul lumii o să
se scandalizeze că eu sunt încă măritată cu Cornel. Asta este;
viaţa merge înainte. Nici nu vreau să mă gândesc la ce-o să spună
maică-mea.

35
 Aveam în copilărie o vecină ciudat de sensibilă. Era mai
mare cu 4 ani decât mine. Odată mi-am rupt unghiile cu dinţii şi
le-am aşezat într-o gaură de la vârtelniţa de depănat sculul. Când
a luat sculul să depene şi a găsit unghiile, s-a îngreţoşat şi nu a
mai pus mâna pe scul. Apoi m-a certat, dar eu am râs.

Mi-am pierdut prieteniile pe care le-am avut la muncă.

Colegele sunt scandalizate şi nu-l plac pe Doru pentru că e sărac.
Înainte eram pe placul lor că aveam bani şi le făceam cadouri,
acum sunt scârbite de mine că am renunţat la bani. Mi-e nu-mi
pasă de ele. Mi se par ciudate. Mi-e greu, dar sunt fericită. Ele
nu ştiu cum este să simţi că trăieşti liber şi fără frică că te ceartă
bărbatul sau se supără pe tine şi nu-ţi mai vorbeşte. Îmi vine să
râd de femeile astea, care spun că înainte aveam viaţă bună şi
care sunt îngrozite de ce-am făcut. Nu vor să se însoţească cu
mine că sunt săracă, ele preferă să fie constrânse şi nu libere.
Altfel spus, ştiu că sunt comodă, dar încerc să mă achit
de datoriile care-mi sunt încredinţate, ca să conving pe ceilalţi
că nu este chiar aşa. Eu mă distrez cu unele persoane cu care mă
asemăn sau care nu mă constrâng, dar mă distrez şi pe seama
celor care aleg să trăiască constrânşi. De la unii învăţ, iar pe alţii
îi ignor. Încerc să privesc lumea ca pe un parc de distracţii şi
reuşesc. Pentru că eu sunt în parc pe când cei care nu se distrează
sunt afară, dincolo de poarta parcului. Pe mine nu mă interesează
decât să-mi păstrez locul în parcul de distracţii şi să-i antrenez şi
pe alţii în distracţie cu mine. Ştiu că dacă sunt corectă şi respect
toate regulile mă pot distra cât poftesc. Acum sunt bine dispusă
şi găsesc surse de distracţie foarte aproape de mine, dar mă tem
să nu mă relaxez prea mult. Mă tem să nu uit de obligaţii şi
datorii, pentru că aş putea să-mi pierd statutul.

36
 Eram cu tata pe stradă, în faţa blocului şi s-a întâlnit cu
un nene, care era beat şi care l-a lovit. Eu aveam vreo cinci ani
şi eram cu el de mână şi m-am speriat. Îl trăgeam de mână să-l
apăr. Apoi eram foarte tristă. Acasă, stătea în pat cu ceva la ochi
şi eu lângă el.

Prietenul meu ar trebui să fie mai puternic decât mine, să

se descurce în viaţă mai bine şi să mă protejeze de pericole. În
realitate nu e deloc aşa. David e în Italia şi eu am fugit de el în
România. N-am fugit propriu zis, m-am întors acasă şi n-am
fugit, departe pentru că ţin legătura cu el şi cu rudele lui.
Locuiesc aici în ţară în apartamentul mamei lui, care era
disponibil. În felul ăsta nu plătesc chirie. Deocamdată nici n-am
loc de muncă, dar am un copil al nostru, pe Claudiu, care e micuţ
şi are nevoie de mine. Are abia un an şi patru luni. David e
profesor de religie, romano-catolică şi nu şi-ar găsi de lucru ca
profesor într-o ţară ortodoxă cum e România. Aşa că el va sta
acolo, pe când eu nu ştiu dacă să mă duc în Italia sau să rămân
aici? N-aş vrea Claudiu să crească fără tată, dar nici să-l trag pe
David mereu de mânecă să aibă şi el o iniţiativă şi să fiu nevoită
mereu să-l apăr de pericolele la care nu face faţă. E mereu
nepregătit pentru viaţă şi nu ştie ce are de făcut. Mă sperie
perspectiva asta de a avea grijă eu de el.
M-am aşteptat să am un partener care atrage pericolele
asupra lui. Cred că bărbatul meu are nevoie să fie salvat de mine
şi asta mă sperie. După ce l-am născut pe Claudiu, am rămas
singură cu copilul şi cu soacra mea în casa lor din Italia şi m-am
trezit că David nici nu locuieşte cu noi. Şi-a dus lucrurile în

37
apartamentul lui şi ne vizita şi se interesa dacă avem ce ne
trebuie. Stătea la opt kilometri de noi, de parcă îi era frică să fie
tată şi eu eram foarte tristă şi stăteam în casa lui, în care el doar
venea o dată la două zile. Nu ştiu ce era în capul lui şi ce a
însemnat naşterea lui Claudiu pentru el. I-adevărat că a fost o
sarcină neaşteptată şi eram de puţin timp împreună, dar totuşi,
făcusem atâtea pregătiri pentru venirea copilului şi tocmai el nu
era pregătit.
Ce-i drept, l-a cam lovit naşterea copilului. A devenit
preocupat de suferinţa lui că n-a mai putut să fie preot. Şi-a găsit
slujba aia de profesor, dar pe mine nu m-a mai văzut. Iar eu am
rămas singură şi foarte tristă alături de el, aşteptând să mă vadă.
După un an însă m-am decis să plec acasă, pentru că el tot nu
m-a văzut. A fost surprins când a aflat că plec, dar tot imobil a
rămas în apartamentul lui. Eu am rămas cea cu deciziile şi în
ceea ce mă priveşte pe mine şi în ceea ce îl priveşte pe el şi asta
mă sperie şi mă revoltă.

În fine, într-o altă amintire de la 7 ani, alergam pe stradă.

Aveam nişte egări coloraţi şi eram foarte mândră de ei. Mă
duceam la magazin să cumpăr ceva. Un vecin mi-a spus că sunt
foarte schiloadă şi mi-a tăiat elanul. M-am simţit stânjenită şi
jignită.

Când sunt fericită sunt în viteză. E greu să fiu fericită cu

David, pentru că nu pot fi în viteză şi nici optimist nu e. Pe de
altă parte cred că sunt şi diferită de alţii. Mie îmi plac culorile
vii şi unii oameni nu apreciază culoarea. Nu văd frumosul aşa
cum îl văd eu. Pentru ei e mai importantă forma şi nu culoarea.
Ştiu că nu sunt perfectă, dar mă aştept ca unii să vadă la mine

38
chiar imperfecţiunile şi să-mi strice bucuria unui succes cu
constatările lor.

Tot pe la şapte ani, am organizat o petrecere. Am strâns

bani de la vecini pentru tombolă, am cumpărat dulciuri. S-a
adunat foarte multă lume. A fost foarte frumos, cu pături pe
iarbă, cu dulciuri. Eram mândră de ce am realizat şi bucuroasă.

Am o profesie tare dragă mie, sunt actriţă de teatru şi

dacă mi-aş găsi de lucru aş fi cea mai fericită să organizez eu
toată treaba. Mă pricep să organizez spectacole. Poate de-aia am
venit în ţară. Niciun teatru n-are bani pentru actori, dar eu pot fi
liber profesionistă, să organizez petreceri pentru copii sau
spectacole cu diverse ocazii. Pot fi şi actor şi regizor şi scenograf
în acelaşi timp. Pot să-mi câştig singură existenţa şi asta mă face
să fiu mândră de mine. Mă aştept ca ceilalţi să vină în număr
mare la spectacolele mele, să plătească şi să se simtă bine.
Chiar dacă în plan personal sunt singură, sunt
independentă şi capabilă să mă descurc pe cont propriu. Pot să
adun oameni în jurul meu şi mulţimea care se simte bine la
spectacolele mele mă face să mă simt împlinită. Cred că ceilalţi
sunt trişti şi au nevoie de mine să le schimb dispoziţia, să le fac
viaţa mai colorată şi mai frumoasă. Totuşi, cred că lumea este
un loc periculos, în care bărbaţii sunt mai expuşi pericolelor
decât femeile. Ei sunt mai uşor de orbit cu câte-o durere, de
aceea cred că simţul vizual este important. Unde este culoare
este şi fericire, unii însă nu sunt capabili să vadă culorile şi se
orientează în viaţă după conturul lucrurilor. Scopul meu este să
mă fac văzută de alţii şi să le arăt celorlalţi frumuseţile acestei
lumi. Am două moduri în care ştiu să mă fac văzută. Aşteptând
cu tristeţe să fiu văzută de celălalt sau acţionând cu multă energie

39
la punerea în scenă a unor spectacole colorate, care să-i încânte
pe alţii. Am încredere în capacităţile mele de a acţiona în folosul
celorlalţi, dar am tendinţa de a mă supraresponsabiliza, de a face
totul de una singură, de a mă împovăra cu responsabilităţile
celuilalt şi de a mă descuraja şi a-mi pierde elanul la critici. Asta
mă oboseşte, mă sperie şi mă face să mă simt revoltată.

După prima săptămână

Pe la vreo şapte ani, în loc să cobor scările, am ales să

mă dau pe balustradă. Am căzut şi m-am lovit tare la buză. A
făcut mama piure şi eu nu puteam să mănânc. Şi aveam o poftă…

Acum mă tem să-mi dau drumul în viaţă, pentru că mă

aştept să cad şi să nu mai fiu protejată de ai mei. Se vede că sunt
mezină. Am fost mereu ocrotită de mama şi acum tot ea mă ajută
să-l cresc pe Claudiu, chiar dacă nu locuiesc la ea. Ori las copilul
la ea, ori vine ea pe la mine să stea cu el. Mă tem să iau o decizie
în legătură cu relaţia mea cu David. Mă tem că, dacă nu vom fi
împreună, nici soacra mea nu mă mai sprijină. Ea acum e dornică
să-l vadă pe Claudiu şi m-a ajutat mult când l-am născut. Am
fost ca şi copilul ei. Eu m-am simţit tare rău după naştere şi apoi
am făcut şi o depresie postpartum pentru că nu m-am aşteptat să
nu locuiesc cu David şi am fost şocată. Ea a avut grijă de copil
când deliram şi când m-au internat la psihiatrie. Cum să-mi fac
eu vânt acum şi să decid că nu mai sunt cu David? Sunt sigură
că o să mă judece toată lumea şi n-am să mai pot gusta din
plăcerile vieţii.

Altă dată cei doi fraţi ai mei au spart un bibelou. Era un

bibelou în formă de pui. Şi ei m-au învinovăţit pe mine şi eu

40
mi-am acceptat vina, deşi nu eram vinovată... Dar mama mea
şi-a dat seama şi eu am aflat asta mai târziu. Ne-a pus pe toţi trei
să adunăm bani să cumpărăm un alt pui. Atunci am admirat-o
foarte mult pe mama pentru că ne-a pus să ne reparăm greşeala.

Şi acum mi-aş asuma greşelile unor parteneri, dacă aş

avea parteneri. Mai ales dacă cel care suferă este un pui sau este
deteriorată o operă de artă şi aş face asta pentru că îmi doresc
enorm de mult să particip la protejarea şi sprijinirea unui pui de
om sau de animal sau să particip la crearea sau recondiţionarea
unei opere artistice. Vreau să particip la îndreptarea greşelilor
din lume, chiar dacă acele greşeli nu-mi aparţin şi cred că doar
asumându-mi-le pot participa. Atunci sunt sigură că nu mai pot
fi eliminată, că toţi se aşteaptă ca eu să fac ceva pentru omenire,
deci mă acceptă alături de ei. Cred că mai dureros pentru mine
este să nu aparţin celorlalţi oameni şi să fiu exclusă. Chiar dacă
alţii ar şti că sunt nevinovată, eu aş susţine că sunt vinovată,
pentru a nu fi eliminată din grup. Dacă aş avea o şefă, cred că
mi-ar fi bine. Cred în autoritatea unei femei. Cred că femeile pot
fi înţelepte, aşa cum a fost mama în povestea cu bibeloul în
formă de pui. Şi aş admira o şefă care mă ajută să particip la o
faptă bună şi să-mi demonstrez valoarea şi calităţile.

Într-o altă amintire, pe la vreo şase ani, pe când mergeam

la grădiniţă, în scara blocului era un băiat. Când am intrat în bloc,
el m-a pipăit. Eu m-am speriat foarte tare şi am fugit acasă. Pe
lângă spaima pe care am tras-o îmi mai era şi ruşine.

Şi acum am o teamă de bărbaţi, mai ales de aceia care au

acces la intimitatea mea. Scara blocului din amintire poate
însemna azi în mod simbolic o zonă foarte apropiată de mine, o

41
zonă unde nu intră decât cei care mă cunosc sau cel puţin ar
trebui să mă cunoască şi mă tem de acea zonă în care orice bărbat
ar putea veni prea aproape de mine. De aceea am grijă cui mă
dezvălui, dacă sunt sinceră şi deschisă cu un bărbat mă aştept ca
acesta să profite de mine, să abuzeze. Dacă se întâmplă asta, pe
lângă frica de agresiune şi abuz îmi mai e şi ruşine şi ştiu că
n-aş putea spune la nimeni. Aşa că e neapărat nevoie să mă apăr,
să nu las să se întâmple vreun abuz pentru că n-aş putea denunţa
abuzul din pricina ruşinii. M-aş simţi poate chiar vinovată, m-aş
gândi dacă nu cumva eu i-am permis să intre în intimitatea mea,
m-aş simţi vinovată pentru că n-am fost în stare să-l ţin la
distanţă. În consecinţă, dacă sunt în pericol să fiu abuzată sexual
fug, mă pun la adăpost, dar nu spun nimănui.

Mai târziu, pe la opt ani, mi s-a întâmplat odată să nu-mi

fac tema şi am minţit învăţătorul că am uitat caietul acasă. M-a
trimis după caiet acasă să-l aduc. Când mi-a spus asta am fost
şocată. După ce am ieşit din clasă, am aşteptat după şcoală. Am
calculat timpul cât mi-ar fi luat să ajung acasă. Când m-am întors
învăţătorul mi-a pus doi pentru minciună, căci ştia că mama este
acasă.

Aşadar, am învăţat că singura metodă de a mă salva

dintr-o situaţie dificilă este să-mi recunosc vina. Dacă spun o
minciună, mă aştept să fiu demascată şi pedepsită. Dacă încerc
să mă salvez dintr-o situaţie dificilă, mă aştept să obţin doar un
şoc emoţional în urma unui rezultat neaşteptat sau o stare de
panică. Apoi mă străduiesc să salvez situaţia, ascunzându-mă o
vreme sau spunând altă minciună, ca în final minciunile să fie
dezvăluite şi pierderea mea mai mare decât ar fi fost dacă n-aş fi
minţit.

42
 Pe la nouă ani mi s-a mai întâmplat ceva oarecum
asemănător. Era seară, cald şi am plecat împreună cu vecina de
la trei, la cules de flori sau orice se nimerea prin jurul blocului
(morcovi sau alte plante sau fructe). La o casă alăturată am găsit
nişte flori. Ne-am căţărat pe gard şi nenea ne-a prins de bluze.
Noi am scăpat, dar în loc să fugim, ne-am ascuns după o maşină
din apropiere; apoi ne-am fugărit cu nenea prin jurul maşinii
rugându-l să ne ierte că-i vom uda florile în fiecare zi. Mai era şi
altă babă pe acolo, care zicea că suntem needucate. Nenea ne-a
luat de urechi şi ne-a dus la mama. Vecina a scăpat, pentru că
mama i-a spus să se ducă acasă. Mama mi-a luat apărarea, a spus
că nu trebuie să sperii un copil pentru două flori. Apoi stăteam
în plapumă şi fraţii mei au venit şi au început să râdă de mine,
spunând că sunt furăcioasă. Pe lângă teama pe care am tras-o îmi
mai era şi ciudă pe ei că nu înţelegeau că n-am vrut să fac ceva
rău. Eu vroiam să-i aduc mamei flori.

Şi acum mă aştept ca atunci când doresc să-i fac o

surpriză plăcută cuiva apropiat să produc un prejudiciu altcuiva.
Mă aştept ca păgubitul să fie vehement în a-şi apăra cauza şi să
aibă şi aliaţi împotriva mea. Aşa cum era baba, care spunea că
suntem needucate, cred că şi femeile pot fi crude uneori, dar ştiu
că alte femei pot fi drepte şi protectoare, aşa cum a fost mama
mea. Când întreprind o afacere cu risc știu că îmi iau aliaţi
mediocri şi lipsiţi de iniţiativă care merg pe mâna mea şi eu aleg
calea cea mai grea de a rezolva un conflict, confruntarea; încerc
chiar şi negocierea cu cel păgubit de mine. Mama m-a învăţat
să-mi asum responsabilităţi şi să-i deresponsabilizez pe ceilalţi,
după felul în care a trimis-o pe vecina mea acasă şi s-a confruntat
cu nenea. Tot ea m-a învăţat că oamenii valorează mai mult
decât obiectele. Aş prefera totuşi să lucrez în echipă, chiar dacă

43
eu conduc. Dacă am un eşec, mă aştept să găsesc salvarea la o
femeie, dar ceilalţi îmi constată eşecul şi nu vor să vadă intenţia
mea bună.
În consecinţă, ştiu că sunt responsabilă de faptele mele şi
ale celor din jurul meu, sunt speriată de eşec, sunt în viteză şi
dornică de acţiune, dar şi pofticioasă, sunt speriată de bărbat sau
în conflict cu un bărbat.
Ceilalţi sunt critici cu mine, pot fi răutăcioşi şi
iresponsabili, dar şi aliaţi pentru acţiunile mele.
Lumea pentru mine este un loc în care eu exist doar când
acţionez. Unele acţiuni ale mele pot fi eşecuri şi atunci mă simt
exclusă din lume, alte acţiuni ştiu că pot avea succes.
Scopul meu este să aparţin, să rămân acasă şi să plec de
acasă în acelaşi timp, pentru că ceilalţi se aşteaptă ca eu să plec
şi chiar nu ştiu cum aş putea să le fac pe amândouă. Poate să
rămân puiul care nu-şi ia zborul din cuib, ci face doar exerciţii
de zbor.
Modul meu de a-mi atinge scopul este angajarea în
acţiuni periculoase, pentru ca apoi să cad, realizarea de alianţe
cu alţii pentru a împărţi cu ei eşecul sau succesul şi fuga de
bărbat, care ar putea să-mi răpească copilăria.
Puterile mele sunt simţul critic, faptul că îmi cunosc
valoarea mea şi a faptelor mele şi răutăcioşii nu pot decât să mă
întristeze, nicidecum să-mi schimbe părerea despre mine.
Încrederea într-o femeie mă poate salva într-o situaţie dificilă şi-
mi poate da curaj în acţiunile mele.
Slăbiciunile mele sunt: angajarea în acţiuni necugetate,
asumarea de responsabilităţi care nu-mi aparţin, percepţia
bărbatului ca duşman şi abuzator sexual şi teama în confruntarea
cu un bărbat.

44
 După a doua săptămână

Tata a primit prieteni la un pahar de vin. Era o atmosferă

plăcută, cu glume, iar eu eram în centrul atenţiei şi tot sorbeam
din pahare până când am adormit pe un scaun îmbrăcată în
costum popular.

Şi acum, cred că bărbatul îmi poate pregăti punerea în

scenă a unui spectacol. Eu sunt vedeta, iar el organizatorul. Când
se întâmplă asta este mai uşor pentru mine, mă bucur de
atmosferă şi sunt în centrul atenţiei fără alte griji. Mă relaxez tot
mai mult, mă detaşez de orice responsabilitate, pot să-mi permit
chiar să aţipesc

După trei săptămâni

Eram mică, aveam cinci sau şase ani şi mergeam cu

mătuşa mea pe stradă. La un moment dat m-a întrebat dacă nu
am o altă rochiţă decât cea pe care o am pe mine. I-am răspuns
că nu şi că asta e rochiţa care-mi place şi ea era destul de jenată
de rochiţa mea, în timp ce eu nu înţelegeam de ce nu i-ar plăcea.

Mie îmi place să fac lucrurile în felul meu şi mi se

întâmplă de multe ori ca felul meu să nu se potrivească cu
aşteptările celorlalţi. În general, cu femeile am relaţii bune, mă
pot însoţi cu ele spre un scop comun, dar mă aştept ca unele
dintre ele să fie altfel decât mine, să vadă altfel lucrurile, să nu
le aprecieze în felul meu. Oricum sunt hotărâtă, eu ştiu ce vreau
şi îmi menţin deciziile care mă privesc direct, chiar dacă risc, cu
aceste decizii să pierd o prietenie. Femeile mai vârstnice ca mine

45
pot să mă ajute, pot să mă susţină, dar nu mă pot conduce într-o
direcţie în care eu nu cred.

Tot pe la cinci ani, eram cu mama şi am mers în vizită la

o prietenă de-a ei. Mi-a dat dulceaţă cu apă şi în timpul discuţiei
am intervenit şi eu spunând că şi tata o bate pe mama. Mi s-a
părut o glumă foarte bună, dar pe drumul spre casă mama mi-a
făcut observaţie că mint şi am simţit şi mi-am dat seama de
greşeala pe care o făcusem.

Mi se întâmplă uneori, dacă sunt alintată sau mi se fac

poftele, să mă relaxez şi atunci nu mai sunt chiar atât de atentă
şi fac sau spun tot ce-mi trece prin minte în acel moment. De
obicei greşesc când mă relaxez. Mai ales când plec la un drum
cu o femeie în care am încredere. Dacă vorbele mele aduc
atingere cuiva simt asta din privirea celui ofensat, conştientizez
greşeala înainte de a fi mustrată. Mă pedepsesc singură prin
păreri de rău şi mustrări de conştiinţă, înainte să fiu pedepsită de
cineva din exterior.

Altădată, pe la opt ani, pe când mă jucam în faţa blocului

şi alergam, un coleg de clasă care era pe bicicletă m-a lovit.
Atunci am căzut cu capul de bordură şi pentru câteva secunde
nu mai ştiam ce e cu mine. Vecinii m-au ajutat şi m-au dus acasă.

Şi totuşi mă gândesc în continuare că bărbaţii pot fi

periculoşi. Mai ales cei care au viteză. Poate de aceea l-am ales
pe David ca tată pentru copilul meu. David cel puţin n-are viteză.
Nu mă poate lovi brusc, pe neaşteptate şi nu mă poate doborî.
Cel mult mă poate enerva că nu se mişcă. Acum cred că unii
bărbaţi pot lua decizii şoc, unele împotriva mea şi atunci, pentru

46
o clipă, nu mai ştiu ce e cu mine. Sau îmi permit să nu mai ştiu
ce e cu mine pentru că am încredere în ceilalţi. Mă aştept ca alţii
să-mi sară în ajutor. Dacă mă gândesc bine, îmi doresc chiar să
fiu ocrotită de ceilalţi când mi-e greu, ceea ce înseamnă că pot
risca să fiu lovită de un bărbat din când în când, pentru ca apoi
să mă simt ocrotită de ceilalţi.
Prin urmare, eu sunt o fată hotărâtă. Îmi menţin deciziile
care ţin de imaginea mea sau confortul meu. În acelaşi timp, sunt
şi complexată de greşelile mele. Sunt curajoasă în relaţie cu
bărbatul, pentru că am în spate suportul social şi colaborez bine
cu femeile, fără să-mi uit interesele.
Ceilalţi pentru mine sunt săritori, ocrotitori la nevoie, pot
fi surse de relaxare şi destindere.
Lumea este un loc în care bărbaţii pot lovi uneori,
femeile însoţesc şi sunt sprijin la nevoie, iar persoanele
dezinteresate sar în ajutorul celui căzut.
Scopul meu în această lume şi în acest moment este să
fiu eu însămi, să nu mă las manipulată şi dacă pentru asta e
nevoie să cad îmi permit să o fac, pentru că ştiu că alţii vor fi
acolo să mă ia în braţe.

Puterile mele sunt încrederea în ceilalţi, hotărârea de a

mă proteja, conştiinţa de sine şi conştientizarea greşelilor.
Slăbiciunile mele sunt neîncrederea în bărbat şi
incapacitatea de a colabora cu acesta ca egali, precum şi teama
de a mă relaxa pentru a nu spune sau a nu face gafe.

47
 Cred că pe la 5 sau 6 ani. Eram în casă singur, stăteam în
camera mea cu cărţile de matematică ale soră-mii şi mă jucam.
Într-un fel de-a cercetătorul. Maică-mea a plecat la serviciu,
soră-mea era la şcoală. În toată liniştea din casă, când a ieşit
cortegiul mortuar de la scara vecină până la scara mea, erau nişte
ţipete îngrozitoare. Am văzut-o pe mama fetiţei care murise. A
fost naşpa. Îmi venea să fug dar n-aveam unde. Uşa era închisă.
M-am uitat la toate scenele astea şi am văzut cadavrul fetei, de
fapt nu era cadavru, era îmbrăcată în alb. Îmi amintesc fiecare
detaliu. M-am speriat rău. Ulterior, m-am băgat sub masă. În
timpul ăsta încercam să fac ceva să scap de starea aia.
Tremuram, nu mă puteam controla şi am stat în spaima aia de la
ora unsprezece până la trei dupăamiaza când a venit maică-mea.

Şi privindu-mă acum ca adult, îmi dau seama că m-am

simţit atât de rău cum mă mai simt şi azi în unele împrejurări,
mai ales la înmormântări. Nu suport înmormântările. Şi toate
astea pentru că sunt hipersenzitiv. Toate simţurile îmi sunt
intense şi toate informaţiile care îmi parvin sunt acute şi intense.
E o parte bună în tot răul ăsta, pentru că de mic m-a interesat
astrologia şi am devenit medium fără să ştiu exact în ce fel sunt
special. Am ştiut însă întotdeauna că sunt diferit de ceilalţi.
Toată viaţa am suferit datorită intensităţii zgomotelor sau a
percepţiei emoţiilor negative ale altora. Şi la o înmormântare,
mai ales a unui copil, este multă suferinţă, pe lângă bocetele
celor care suferă. De aceea şi acum, ca şi atunci, mă simt cel mai
bine în liniştea camerei mele. Mintea mea este mereu trează şi
simţurile mele pot analiza şi cerceta informaţiile care îmi parvin

48
dacă e linişte şi nu sunt suprasolicitat. Oamenii mă agită. Deşi
sunt interesat de ei şi vreau să le alin suferinţele, ei sunt la
distanţă de mine. Eu mă izolez de ei, ca să mă protejez. Astăzi
sunt un cercetător prin ceea ce fac. Simt oamenii şi evenimentele
de la distanţă şi pot anticipa schimbările. Pentru că trăiesc mereu
cu frica a ceea ce urmează să mi se întâmple mie sau celorlalţi
am devenit cercetător al evenimentelor astrale.
Femeia este cea care mă ajută într-un fel sau încearcă să
mă ajute izolându-mă de social. Ea este cea care iese în mediul
social pentru mine sau în locul meu. La fel a făcut şi fosta mea
soţie, la fel a făcut şi mama în copilărie. Cred că femeile sunt
ocupate, active social, dar şi superficiale. În consecinţă, eu aleg
să fiu captiv; sunt ajutat de femei să fac asta, apoi aştept să fiu
eliberat tot de o femeie. Informaţiile de la ceilalţi îmi parvin
vizual şi auditiv şi, deşi sunt îngrozit de ceea ce simt, nu fug
pentru că nu pot ieşi din propria-mi izolare. Aşa cum n-am putut
atunci să ies din camera mea în care de obicei era linişte şi mă
simţeam bine. Dacă şi camera mea era invadată de social, unde
să mai fug? Eram asigurat cu cheia că nu intră niciun intrus, dar
mama nu ştia că la mine intruşii pot intra prin pereţi şi prin
fereastra închisă, pentru că eu aud tot şi văd tot şi simt totul ca
pe o invazie. Morţii nu mă agită, ei sunt tăcuţi, dar în jurul unui
om mort sunt o mulţime de oameni vii care răcnesc, se agită şi
mă agită şi pe mine cu stările lor. Eu receptez toată agitaţia şi
neliniştea lor dintr-o dată şi sunt îngrozit, pentru că nu pot
înţelege şi integra în mintea mea toate acele emoţii fără sens.
Ştiu că sunt rezistent, pot sta ore în şir sub bombardament
urmărind toată scena şi o fac pentru că acolo, printre nebunii care
zbiară, este şi un înger. Am devenit interesat de morţi, poate
pentru că ei nu mă agită dar îmi incită curiozitatea. Din interiorul

49
meu, din şi cu ajutorul minţii mele caut soluţii de protecţie, caut
să ies din zona de asalt izolându-mă mai mult, într-un spaţiu mai
închis, tot mai departe de stimuli. Şi azi mi se mai întâmplă să
mă ascund sub masă, dacă nu mă simt bine.

Când eram şi mai mic, pe la trei ani. Îmi amintesc cum

îngheţam aşteptând autobuzul în staţie. Înainte de asta, veneam
de la ţară cu maică-mea, taică-meu şi o mătuşă şi ei au spus să
mergem la vecinul nostru care a murit. Acest vecin era chiar rudă
cu noi. Îmi amintesc cum am intrat, dar eu nu ştiam ce-i aia
moarte. Când am intrat, mă aşteptam să văd oameni, nu mă
aşteptam să văd un om întins pe masă. M-a luat să-i pup icoana
şi eu nu mi-am dat seama ce-i cu ăla acolo. Apoi mi-am dat
seama că-i ţeapăn. Mi-a rămas în minte imaginea cu el întins pe
masă. Aveam apoi o impresie naşpa, de disconfort, că mă
urmăreşte mortul.

Şi astăzi sunt atent la fiecare detaliu din jur, ca şi cum

m-aş opri la fiecare secvenţă şi aş contempla-o. Şi acum ofer
celorlalţi putere de decizie, alţii decid pentru mine, aşa cum în
amintire ceilalţi au decis să mergem la vecinul nostru. Mă aştept
ca deciziile unora în legătură cu mine să mă pună în situaţii cu
totul şi cu totul noi. Nu pot să înţeleg o situaţie complet nouă şi
atunci mă apucă frica. Când sunt în faţa unei situaţii neaşteptate
sau noi, simt disconfort, apoi imaginea mă urmăreşte. Nu mă las
până când nu înţeleg. Rămân agitat şi îngrijorat. În plus, preiau
din energia celor cu care mă întâlnesc şi dacă mă întâlnesc cu un
om mort care e ţeapăn, chiar dacă nu ştiu nici azi prea multe
despre moarte, învăţ prin simţuri, preluând frigul şi răceala şi
înţepeneala mortului. De aceea, după o astfel de întâlnire mi-e

50
frig. Asociez moartea cu noţiuni de înţepenit, rece, îngheţat, dar
nu asociez moartea cu noţiunea de neînsufleţit. Cred că morţii
au un suflet, chiar dacă la contactul cu ei simt rigiditate şi frig.
Mă aştept ca sufletul unui om mort să mă caute sau să mă
urmărească.

Într-o altă amintire, tot în aceeaşi perioadă, dormeam la

bunica mea, cu sora mea şi cu o verişoară. Ne-am culcat seara.
În toată noaptea mă oftica un ceas, care făcea tica-tica. Într-o
dimineaţă, m-am ridicat în patru labe şi stăteam de vorbă cu un
om pe care eu îl vedeam. Omul nu vorbea cu mine. Nu putea
vorbi dar era simpatic. S-a trezit soră-mea pentru că eu vorbeam.
S-a trezit şi bunică-mea. Eu m-am trezit în patru labe şi omul
s-a ascuns când au început cei din casă să vorbească. Nu m-a
crezut nimeni. Nişte nebuni, că mie-mi părea rău că l-au alungat.

Deci, lucrurile reale şi lumea aceasta mă oftică, aşa cum

mă oftica ceasul din perete. Mi-aş dori să evadez în lumea
spiritelor şi cred că pot să fac asta când toată lumea doarme. De
obicei sunt treaz când ceilalţi dorm, pentru că atunci reuşesc să
fiu singur. Nu pot dormi, pentru că noaptea e timpul meu de
lucru, e singurul moment în care sunt lăsat în pace, nicio grijă
lumească nu ajunge la mine să mă solicite şi aşa, informaţiile
subtile pe care ceilalţi nu le bagă în seamă reuşesc să ajungă la
mine. Un spirit prieten, care să mă asculte ar fi ideal pentru mine.
Nu m-ar stresa cu emoţiile lui şi aş avea şi eu cui să-i împărtăşesc
tot ce am de spus. De obicei am mereu multe de spus. Cred că
pot comunica cu spiritele, dar asta mă face să par ciudat în ochii
oamenilor. Ceilalţi îmi interzic să visez şi mă obligă să fiu doar
printre oamenii reali, care au minţi adormite. Femeile sunt mereu

51
în jurul meu, dar niciuna nu este dispusă să mă asculte. Eu am
nevoie de un prieten care să mă asculte şi să mă înţeleagă. Şi
cred că acest prieten poate veni doar de dincolo, din lumea
spiritelor, femeile nu au capacitatea de a mă asculta şi înţelege.
Ele aleg să fie limitate într-un spaţiu terestru, preocupate de
program şi de reguli şi sunt speriate când eu fac lucrurile altfel
şi ies din tipare.
În consecinţă, pot spune că eu sunt hipersenzitiv, speriat
de emoţiile celor vii şi legat prin canale energetice cu toate
lucrurile din Univers. Sunt singur şi neînţeles pe Pământ, atent
la toate detaliile, văd, aud şi reţin totul indiferent dacă asta este
în avantajul meu sau în defavoarea mea. Iubesc lumea spiritelor,
pentru că e tăcută şi nu mă agită. Încerc să comunic cu spiritele
noaptea, când toată lumea doarme, pentru că ziua spiritele sunt
alungate.
Ceilalţi sunt agitaţi, speriaţi, zgomotoşi, ciudaţi, departe
de mine şi de neînţeles pentru mine. Pot fi periculoşi prin faptul
că mă pot pune în situaţii surprinzătoare, stresante, greu de
înţeles şi de suportat. Dar sunt şi necesari, pentru că: Ce ar fi
Universul fără oameni? Sunt sursa mea de stres sau salvarea mea
dintr-o situaţie stresantă.
Lumea pentru mine este scindată în două părţi: materială
şi imaterială, terestră şi spirituală. Superficială, zgomotoasă,
încărcată de emoţii absurde şi scăldată în lumina zilei partea
terestră şi tăcută, rece, liniştită, profundă şi ascunsă în umbrele
nopţii partea spirituală.
Scopul meu este de a împăca cele două lumi cu care mă
confrunt. Dar şi de a mă proteja de stimulii din lumea terestră,
evadând în lumea spirituală, mai paşnică şi mai tăcută.

52
 Pot să-mi ating scopul încercând şi dorind comunicarea
cu spiritele. Ştiu că am nevoie de relaţie interumană, de o
prietenie profundă şi liniştită şi, dacă nu o găsesc pe Pământ,
sper s-o găsesc dincolo.
În acelaşi timp, aici printre oameni încerc să realizez o
legătură între cele două lumi informându-i pe cei vii de existenţa
spiritelor, chiar dacă ei se comportă ca nişte nebuni şi refuză să
accepte apropierea lumii spirituale.
Am puterea de a-mi ţine canalele deschise cu orice risc.
Eu stau acolo unde se întâmplă ceva şi văd tot, pentru că în acel
tot, neplăcut pentru mine, este şi un înger. Nu vreau să pierd
splendoarea unui înger, din cauza unor nebuni care zbiară.
Slăbiciunile mele sunt frica de emoţiile şi gândurile
negative ale celorlalţi. Frica mă împiedică să mă uit cu încredere
la un spirit, pentru că ştiu că asta îi agită şi îi sperie pe cei vii.
Iar emoţiile lor neplăcute mă agită şi pe mine. În plus, cred
despre mine că nu sunt capabil să-i conving pe cei vii de
existenţa spiritelor şi rămân blocat într-o poziţie suspendată. Eu
simt că nu aparţin nici celor vii, nici celor morţi şi asta mă
înnebuneşte, deşi ştiu că prin natura lucrurilor eu, ca şi toţi
oamenii, aparţinem ambelor lumi, care de fapt este una singură.

După două săptămâni

Pe la vreo cinci ani, îmi amintesc că eram prin casă şi mă

jucam singur; cotrobăiam. M-am urcat pe masă şi am ajuns la un
dulap. Am găsit o sticluţă cu capac galben, etichetă albă cu scris
roşu şi am zis să iau una. Şi avea gust bun. Apoi nu mai ţin minte,
m-am trezit în pat. Ştiu că fusesem fascinat de culori, borcănelul
era violet şi asta mi-a atras atenţia. Când m-am trezit şi erau toţi

53
din casă deasupra mea speriaţi, eu n-am simţit nimic; aveam doar
o stare.

Şi acum cotrobăi şi caut de unul singur, caut să mă

cunosc, să mă descopăr cine sunt de fapt. Pot să ajung oriunde
îmi propun cu mintea, oricât de sus, sunt capabil să urc şi curios
să aflu. Culorile mă fascinează, mă scot din starea de deprimare
sau frică. Merg până dincolo de ele din dorinţa de a gusta viaţa
cu bucuriile ei. Galben, alb, roşu, culori calde, de lumină, care
îmi dau încredere şi speranţă. Dar cel mai mult violet. Violet este
un roşu potolit care poate nu mă agită, e culoarea sângelui care
îmi hrăneşte corpul cursiv şi continuu. Eu mă agăţ de vizual
pentru a mă simţi bine, mă urc deasupra celorlalţi şi mă aştept ca
acolo sus să-mi găsesc plăcerea. Cred că dacă sunt sus, pe scara
socială, pot gusta din plăcerile vieţii; pentru că jos nu le-am
găsit. Dar plăcerea pentru mine este ca o anestezie, deşi e bună
la gust, pentru mine e prea bună pentru a o putea simţi. E prea
intensă şi mai bine n-o simt. Am doar o stare înainte şi după.
Nici spaima celorlalţi n-o simt, deşi o văd. Eu n-o trăiesc alături
de ei. E prea intensă şi aleg să n-o simt.

Altădată, tot prin aceeaşi perioadă, eram la ţară. M-am

urcat pe un scaun, era o cană, era ceva roşu. L-am băut pe tot.
Apoi am luat şi am pus înapoi în pahar şi după aia am căzut mort
de beat. Încercam să mă ţin de copaci. Cât de beat eram, am
văzut-o când a venit bunică-mea pe poartă. Nu ştiu ce a văzut ea
la mine, eu aveam o stare... n-aveam treabă.

Această amintire spune despre mine, cel de acum, că

mi-aş dori să trăiesc. Ştiu că sunt deştept, dar aş vrea să cunosc

54
şi emoţiile. Eu în schimb, n-am nicio treabă cu lumea asta din
punct de vedere emoţional, deşi sunt foarte atent la detalii şi
observ tot. Sunt atât de atent, încât nu reuşesc nici când sunt beat
să-mi amorţesc simţurile. Văd tot ce apare în jurul meu. Şi acum,
mă aştept ca o femeie să mă salveze dintr-o situaţie dificilă, aşa
cum în amintirea mea a apărut bunica şi mă aştept să fie supărată
sau speriată sau să aibă o emoţie în legătură cu starea mea, dar
nu înţeleg şi nu ştiu nimic despre acea emoţie. Mie îmi pasă de
femeia care se îngrijorează pentru mine. Aş vrea s-o ajut, ştiu că
emoţiile dor, încerc să-mi ascund greşelile pentru a nu provoca
în femeie o emoţie dureroasă. Eu ştiu să mă feresc de emoţiile
dureroase, eu nu simt nimic, am doar o stare, n-am treabă cu ce
se întâmplă în jurul meu, dar aş vrea să simt emoţii pozitive de
bucurie şi plăcere. Pentru a simţi acea bucurie sau plăcere cred
că trebuie să urc, să fiu sus, în vârful societăţii. Recunosc
plăcerea după culoare, e roşie şi aş numi-o dragoste, dacă aş
simţi-o ca pe o dragoste, dar o numesc dezechilibru. Totuşi o iau
pe toată dar sunt precaut să nu fiu descoperit pentru a nu provoca
suferinţe. Asta pentru că mie mi-e greu să respect o regulă
socială, cum este fidelitatea în cuplu, pentru că nu-i înţeleg rostul
dar ştiu că unii oameni suferă din asta şi nu vreau să le produc
emoţii dureroase. În orice caz, plăcerea mă dezechilibrează pe
mine şi, chiar dacă am lăsat vinul în pahar aparent neatins sau
am o relaţie cu o femeie căsătorită, cu care am stabilit dinainte
că nu e o relaţie cu implicaţii emoţionale, care să ducă la
destrămarea căsniciei ei, pe conduita mea se cunoaşte faptul că
am gustat din plăcerea interzisă. Femeia mea mă cunoaşte după
dezechilibrul meu că am înşelat sau am minţit. Când sunt
dezechilibrat, încerc să mă descurc singur. Şi mă aflu aşa într-un
cerc vicios: vreau să simt ce simt alţii, să fiu ca ceilalţi, dar cred

55
că pentru mine emoţiile sunt mortale şi atunci, din instinct de
conservare, aleg să nu simt.

Pe la 3 ani; am mai spus amintirea asta, dar o mai spun o

dată. Îngheţam cum aşteptam autobuzul în staţie. Înainte de asta,
veneam de la bunici cu mami şi tati, dar mai era şi o mătuşă şi
au spus să mergem la vecinul lor care a murit. Era chiar rudă cu
noi. Nu ştiam ce e aceea moarte. Habar nu aveam. Când am intrat
mă aşteptam să văd oameni, nu mă aşteptam să văd un om întins
pe masă. M-a luat să pup icoana şi eu nu mi-am dat seama ce-i
cu ăla acolo. Apoi mi-am dat seama că-i ţeapăn. Mi-a rămas în
minte imaginea cu el întins pe masă. Ştiu că m-am simţit nasol,
o stare de disconfort. Aveam impresia că mă urmăreşte mortul.

Şi acum când mi se întâmplă ceva neaşteptat simt

disconfort, mă simt nasol. Şi acum ceilalţi decid în locul meu sau
pentru mine, iar eu de regulă mă conformez deciziilor. Deciziile
aparţin unor persoane apropiate mie, dar care cred că se sfătuiesc
la rândul lor cu persoane pe care le ştiu mai puţin sau le dau mai
puţină importanţă. Există o îndatorire socială a oamenilor faţă de
rudele lor de a se căuta şi colabora. Ştiu asta. Nu ştiu bine ce
îndatorire am eu faţă de rude, aştept să mi se spună, de aceea îi
las pe alţii să decidă în locul meu. Cred că ei ştiu. Totuşi mă
aştept ca ei să ia decizii care să mă pună în situaţii surprinzătoare
şi stresante. Eu continui să fiu interesat de oameni. De cum şi ce
simt ei. Preiau din starea lor, de exemplu căldura unui om viu
sau răceala unui om mort. Asociez moartea cu noţiuni de răceală
şi înţepenit, dar nu asociez moartea cu noţiunea de neînsufleţit.
Mă aştept ca sufletul unui om mort să mă urmărească sau să mă
caute. Sunt pregătit pentru asta, îi simt răceala aşteptând.

56
 Mai târziu, pe la şapte ani. Mergeam la şcoală însoţit de
mama. Mi-a fost frică tot drumul. Nu vroiam să ajung acolo. Îmi
era foarte greu să mă concentrez pe ceva şi agitaţia din interiorul
meu mă făcea să nu mai ştiu ce e cu mine. Avea să fie prima zi
de şcoală. Ca şi la grădiniţă, nu mai puteam de teamă. Nu ştiam.
Parcă mă ducea ca pe un animal la tăiat. Vroiam să dau înapoi,
dar nu puteam. Mai grav era că nu aveam cui să spun ceea ce
simt. Am ajuns la şcoală, curtea era plină. Acelaşi vacarm şi
microfonul din staţia de amplificare care mă năucea şi mă făcea
din ce în ce mai agitat. Multă lume. Nu eram deloc în largul meu,
vroiam să fug. Şi am rămas aşa înţepenit. Parcă eram un peşte
prins într-o plasă, fără scăpare. Şi acum, când repovestesc,
trăiesc stările cu pricina şi îmi vine să ţip. Cel mai greu a fost
drumul de acasă la şcoală şi scările din interior când am mers
spre clasă.

Mereu, trebuie să ştiu ceea ce urmează să mi se întâmple

sau să fiu pregătit, altfel m-apucă frica şi dau înapoi de la orice.
Mă agit, mi-e rău şi nu mai ştiu ce e cu mine. Când mă îndrept
spre o situaţie nouă, cel mai cumplit lucru este drumul pentru că,
după ce că mi-e rău şi nu mai pot de frică şi agitaţie, mă tem să
nu-mi fie şi mai rău. Când sunt într-o situaţie nouă înţepenesc,
nu pot da nici înainte, nici înapoi. Mă simt ca un peşte prins într-
o plasă, fără scăpare şi atunci îmi vine să ţip. Mă aştept ca o
femeie să mă însoţească într-un moment de schimbare sau când
merg într-un loc necunoscut. De obicei mi se întâmplă aşa.
Totuşi nu am cui să spun că drumul îmi face rău şi că nu mai pot
de frică. Când ajung într-un loc nou, contrar aşteptărilor, locul
acela nu este mai bun pentru mine, este la fel de supărător ca şi

57
drumul spre el. Aglomeraţia mă agită. Prea multe idei sau
informaţii noi mă năucesc şi vreau să fug.

Într-o altă amintire, pe la patru ani, mama plângea şi eu

nu ştiam de ce. Am întrebat: De ce plângi? Tatăl tău este plecat!
mi-a răspuns. Pentru mine tatăl era ceva ce nu cunoşteam şi chiar
am spus: Ce e acela tată? Mi-a explicat, nu mi-a răspuns. Eram
încordat, nu ştiam răspunsul la o întrebare şi îmi frământam
creierii. Gândeam ca şi acuma. Îmi puneam întrebări, deşi lumea
nu m-ar crede.

Acum, când nu ştiu aştept răspunsuri de la o femeie. Îmi

pun întrebări pe care alţii nu şi le pun şi rămân încordat până aflu
răspunsul. Lacrimile femeii mă sperie, îmi spun că e ceva
periculos ce nu ştiu. Femeia ar trebui să fie puternică. Dacă nu
este aşa şi este ceva mai puternic decât ea, mă întreb ce este acel
ceva. Răspunsul la o întrebare ar trebui să fie scurt. Ar trebui să
fie o idee şi nu o explicaţie lungă şi întortocheată. Dacă îmi
explici, mă pierzi. Răspunde-mi. Dacă nu primesc răspunsul la
o întrebare, îmi frământ creierii, mă sperii şi îmi vine să fug.
Deci acum eu ştiu despre mine că sunt altfel, sunt
hipersenzitiv şi mă agită zgomotele, aglomeraţia, vacarmul. Sunt
speriat de toate aceste invazii la care sunt expus şi care pentru
alţii nu sunt stresante. Dar mai mult decât atât sunt speriat de
surprize. Mă tem cumplit de ceea ce urmează să mi se întâmple,
pentru că nu înţeleg unde merg sau ce este în jur. Sunt atent la
detalii, le observ, dar nu reuşesc să le integrez într-o formă logică
care să-mi ofere răspunsul la întrebări. Întrebările rămase fără
răspuns mă sperie şi îmi vine să fug, aşa cum mă sperie şi
avalanşa de informaţii precum sunt oamenii mulţi, gălăgia şi

58
imaginile multe şi noi. Eu sunt vizual, dintre toate simţurile, doar
simţul vizual îmi oferă încredere şi plăcere. Îmi plac culorile, mă
fac să fiu încrezător şi mă ajută să mă ridic deasupra tuturor şi
să am valoare.
Îmi petrec viaţa mai mult printre femei, în ele am
încredere, ele mă salvează dintr-o situaţie dificilă, îmi pot
răspunde la întrebări şi mă însoţesc în locuri necunoscute pentru
mine. Ceilalţi sunt îngrijoraţi pentru mine, dar sunt şi cei care
iau decizii pentru mine şi în locul meu. Ştiu despre ei că sunt
altfel decât sunt eu, nu-şi pun atât de multe întrebări cum îmi pun
eu, ştiu deja răspunsul la întrebări pe care eu continui să mi le
pun, nu observă atât de multe lucruri câte observ eu în jurul meu.
Lumea este un vacarm, un spaţiu neprietenos în care toţi
vorbesc deodată şi fac lucruri simultan şi eu nu reuşesc să fiu
atent la toţi în acelaşi timp şi atunci mă agit şi mă sperii, pentru
că nu-i mai înţeleg, iar când găsesc un mort care e ţeapăn mă
sperii, pentru că nu înţeleg de ce nu-mi transmite nimic.
Scopul meu este să simt şi eu emoţii pozitive, să fiu şi eu
ca ceilalţi, să mă integrez printre oameni.
Modul meu de a-mi atinge scopul este anestezia cu alcool
sau alte adicţii, care să-mi reducă simţurile şi să mă facă să n-am
nicio treabă cu lumea, pentru că am învăţat că într-o situaţie
stresantă înţepenesc şi nu pot sau nu am unde fugi, iar când îmi
vine să ţip nu pot s-o fac, pentru că îi sperii pe ceilalţi.
Puterile mele sunt dorinţa de a simţi plăcere şi alte emoţii
pozitive, curiozitatea de a descoperi lumea, de a o cunoaşte şi de
a experimenta stări şi situaţii noi, prin intermediul simţului
vizual, încrederea în culorile vii şi în femeie şi convingerea că
dacă urc pe scara socială pot fi un om ca şi ceilalţi, care se bucură

59
de plăcerile vieţii dar îşi păstrează abilităţile senzitive, care mă
fac special.
Slăbiciunile mele sunt frica de suprastimulare senzorială,
frica de schimbare, faptul că nu înţeleg, faptul că sunt altfel decât
ceilalţi şi ei nu mă înţeleg şi n-am cui să spun ce simt.

După o lună

Când aveam şase ani, am mers la cinema. Lumea se călca

în picioare.Vroiam să fug. Nu aveam unde, pentru că sora mea
mă ţinea de mână. Lumea se îmbrâncea şi ţipa. Vroiam să ies de
acolo. Dar ca de fiecare dată, nu puteam. Cel mai dificil era să
mă eliberez. Nu puteam, pentru că rămâneam deseori înţepenit.
Nu-mi plac aglomeraţiile, totuşi mă distra filmul; asta dacă mă
distra, pentru că mi-era frică şi nu mă puteam mişca.

Şi acum merg în multe locuri năucitoare, aglomerate,

unde mă simt îmbrâncit şi înghesuit şi sunt mereu însoţit de o
femeie, care mă ţine să stau acolo. Şi eu aş vrea să plec, dar nu
pot. Nu sunt sigur dacă nu pot, pentru că sunt ţinut, pentru că mă
simt înţepenit de frică sau pentru că vreau să rămân în acel loc
în speranţa că mă voi distra.

60
 Maică-mea a plecat la o nuntă la Suceava şi pe noi ne-a
lăsat la bunica acasă. Noi nu prea am vrut să stăm. Noi vroiam
la bloc la noi. Putea să vină bunică-mea la noi la bloc, dar ea nu
a vrut. Şi ea ne punea să ne spălăm pe dinţi afară la pompă. Şi-a
luat varga şi a spus că trebuie să ne spălăm pe dinţi. Şi noi
plângeam. Mi-era ciudă, că ea nici nu a stat cu noi când eram
mici şi bunicii erau ca nişte străini pentru noi şi acum eram
obligaţi să stăm la ea.

Atunci eram eu cu fratele meu, acum mă bazez pe

bărbatul meu, este alături de mine, chiar dacă este plecat.
Problemele care intervin sunt ale noastre şi suferim împreună.
Cred că ce simt eu simte şi el, că suntem un tot şi nu văd viaţa
mea altfel decât în cuplu. Ne place să avem casa noastră, să nu
ni se impună regulile unor străini. Din păcate timpul a trecut, noi
ne-am străduit şi tot n-am reuşit să avem o casă a noastră. Acum
el trebuie să muncească departe de casă să strângă bani şi eu să
stau cu chirie şi să aştept. Nu mai vreau să aştept. Am aşteptat
destul. Oricum, e mai bine cu chirie decât la soacră-mea unde
am stat în anii trecuţi. La ea, ea făcea regulile, aici noi doi facem
regulile, chiar dacă Cosmin e mai mult plecat. Totuşi, eu sunt
loială celor care au fost alături de mine în trecut, la nevoie, şi
celor care au venit spre mine să mă cunoască şi să mă ajute.
Femeile care impun şi ameninţă sunt de neacceptat pentru mine.
Nu accept să mi se facă o nedreptate sau să fiu constrânsă.
Soacră-mea m-a şi ajutat şi o respect pentru asta, dar m-a şi
constrâns, când am locuit cu ea şi pentru mine este totuşi o

61
străină. O prefer pe mama mea, care e cea mai bună şi mă ajută
de câte ori am nevoie.

Când ne-am mutat într-un cartier mai liniştit al oraşului,

aveam opt ani. Mi-a plăcut apartamentul că era mare, ne
rătăceam prin camere. Era gol şi umblam peste tot.

Asta spune despre mine că îmi place să am spaţiu, că îmi

doresc o casă a noastră în care să mă simt în largul meu, să mă
pot plimba prin camere. Casa şi spaţiul interior în care locuiesc
sau îmi petrec timpul este locul în care mă simt în siguranţă şi e
important pentru mine să fie mare. Plimbându-mă prin casă, pot
să fac mişcare fără să fiu nevoită să ies. Îmi place să mă plimb,
să rătăcesc, dar nu pe afară şi într-un spaţiu nelimitat, nu prea
îmi place să ies. De aceea cea mai mare bucurie pentru mine este
să am o casă mare.

Pe când eram şi mai mică şi locuiam în celălalt cartier, ai

mei au plecat la o petrecere şi au venit noaptea şi nu le-am dat
drumu la uşă. Şi au bătut la uşă şi eu am auzit, dar am băgat capul
în pernă şi nu le-am deschis uşa. Şi n-aveau cheie. Probabil că
mi-era frică să nu fie altcineva, stăteam în pat şi nu deschideam.

Uneori mă tem să fac ceea ce se aşteaptă de la mine şi

mă tem că pot să le fac rău celor dragi pentru că nu acţionez.
Dacă sunt cuminte şi rămân acasă când ceilalţi pleacă este pentru
că mă tem atât de tare de ceea ce este dincolo de uşă încât nici
pe cei dragi nu-i mai recunosc când se află în exterior. Îi ţin pe
dinafară, îmi întorc faţa de la ei dacă spaţiul meu este pus în

62
pericol. Eu am o frică de necunoscut, care este mai puternică
decât dorinţa de a ajuta.

Tot cam prin aceeaşi perioadă, când s-a jucat fratele meu
pe afară cu copiii. Era vară, era frumos. În spatele blocului era
un deal. S-a jucat el cu băieţii acolo şi eu când am intrat în casă
l-am văzut plin de sânge la genunchi. Se tăiase într-o sticlă.
Stătea întins pe pat învelit cu o bucăţică de hârtie igienică la
picior. Eu m-am speriat când l-am văzut.

Şi acum dacă bărbatul meu păţeşte ceva eu mă sperii.

Mai ales dacă ar păţi ceva la picioare. Pentru că mă bazez pe el,
să umble el pentru mine. Eu prefer să stau mai mult în casă, iar
el ar trebui să poată face lucrurile pe care eu nu mă simt în stare
să le fac, să plece şi să revină pentru mine. Eu aşa văd viaţa în
doi, completându-ne: eu în casă şi în jurul ei, el să plece să-mi
aducă lucrurile necesare. Dacă e lovit la un picior şi nu poate
merge, cine va mai pleca pentru mine? Mă tem că n-am să mă
mai descurc singură.

Altădată mă durea burta şi vărsam şi m-a internat în

spital. În spital mi-a dat mâncare fără sare. Când a adus sarea la
masă într-o zi, m-am înfipt în ea şi vroiam să-mi pun în mâncare
şi nu m-a lăsat. A spus că-i pentru copiii mai mari sau cam aşa
ceva. Ţin minte că nu m-a lăsat şi am fost dezamăgită.

Şi acum am tendinţa să somatizez; nu ştiu dacă mă mai

doare burta ca în copilărie, dar tristeţea mea se transformă într-o
durere fizică mai mereu, ca să vadă ceilalţi că am nevoie de
ajutor. Dacă mă doare burta şi vărs, este pentru că mă tem să

63
cresc, mă tem să merg mai departe în viaţă, vreau să rămân copil,
să aibă alţii grijă în locul meu, mă tem să fiu responsabilă. Dacă
nu mănânc, nu mă dezvolt. Alţii însă îmi oferă viaţă fără gust
atunci când mă las la voia lor şi nu vreau să fiu mare. Îmi dau ce
şi cât consideră ei şi nu ce şi cât doresc eu. Doar copiii mari au
parte de mâncare cu sare, deci acum cred că doar cei responsabili
şi curajoşi au parte de ce-i mai bun. Totuşi eu am curaj, mă înfing
în ce-i mai bun, aşa cum m-am înfipt în sare atunci. Cu toate
astea, nici acum, ca şi atunci, nu mă văd o persoană curajoasă.
Când am să mă pot privi ca pe o persoană curajoasă, am să mă
înfing în ce-i mai bun, fără să mai fie nevoie să mă doară burta
şi să vărs ca să vadă ceilalţi că-mi lipseşte curajul şi aştept să
facă ei ceva pentru mine. Aş vrea să am o viaţă normală, să nu
mai fiu aşa tristă şi înfricoşată. Când sunt aşa, sunt dezamăgită
de mine şi mă simt şi mai prost. În plus ştiu că dacă aş arăta
celorlalţi curaj şi îndrăzneală şi nu le-aş mai arăta temerile mele,
nici ei nu s-ar mai gândi să-mi interzică ceva. Ceilalţi pot profita
de slăbiciunea mea şi m-ar putea descuraja şi mai mult.

Tot în spital, au vrut să-mi bage un fir lung pe nas cu un

bec în cap, să vadă ce am în stomac. Până la urmă mi l-au băgat
pe gură, pentru că atunci când au vrut să mi-l bage pe nas am
refuzat din start.

E clar că şi acum mă aştept ca alţii să exagereze şi să

abuzeze de mine dacă mă las pe mâna lor. Dar dacă sacrificiul
meu este prea mare şi ceilalţi abuzează de mine, pot fi foarte
hotărâtă. Ştiu să-mi apăr integritatea şi-i oblig prin atitudinea
mea pe ceilalţi să caute altă soluţie decât cea abuzivă. Sunt
încăpăţânată şi mă pricep să refuz din start un abuz.

64
 Altădată, m-a trimis să cumpăr ceva şi stăteam în
cartierul cel mai aglomerat al oraşului. Cred că aveam cinci sau
şase ani. Maică-mea stătea la geam şi mă urmărea să vadă cum
trec strada. Mi-a povestit ea, când am crescut mai mare, că mi-a
strigat de la geam când să trec, dar eu nu-mi amintesc asta. Îmi
amintesc că am trecut strada şi când am ajuns dincolo de ea am
văzut o maşină că vine, dar era foarte departe. Eu m-am speriat
şi am căzut la marginea bordurii pe stradă.

Acum mă tem să merg mai departe, să fac ceea ce am de

făcut. Pot să pornesc la drum, să trec peste ce este mai greu, iar
când îmi iau răgazul să privesc spre pericol cad speriată. Mă
opresc din drum îngrozită de ceea ce aş putea păţi, deşi pericolul
este mai mult în mintea mea. Am curajul să fac ce e mai greu,
pentru că sunt atentă la ce am de făcut şi nu la pericol. Singură
am trecut strada, nu-mi amintesc când mi-a spus mama să trec,
poate că nici n-am auzit-o, acum fac lucrurile singură, fără ajutor
şi mă sperii când sunt aproape rezolvate şi cad poate epuizată,
dar şi speriată de ceea ce ar fi putut să mi se întâmple.
Eu sunt speriată de abandon, de a fi lăsată singură, dar şi
de pierderea spaţiului securizant, de invadarea spaţiului de către
intruşi, de suferinţa bărbatului, ce ar putea să devină neputincios
astfel şi aş putea fi lipsită de ajutorul lui. Sunt speriată de
asumarea unor responsabilităţi de una singură şi mai sunt
speriată de ceea ce nu ştiu. Cu toate astea la nevoie îmi asum
responsabilităţi fără să mă bazez pe alţii sau îmi apăr drepturile
cu hotărâre. Când sunt speriată cad, mă abandonez, las pe alţii
să decidă şi să acţioneze în locul meu. Apoi îmi dau seama că nu
e bine, că alţii abuzează de mine sau suferă din cauza mea, iar

65
eu duc o viaţă searbădă. Mi-aş dori să nu mai fiu aşa, să-mi
trăiesc viaţa din plin.
Ceilalţi sunt cei care ar trebui să mă ajute, să mă
cunoască, să mă înţeleagă. Dacă sunt străini, pot fi periculoşi.
Cred că lumea este un spaţiu necunoscut şi periculos.
Scopul meu este să stau în casă, să mă izolez de pericole,
să las pe alţii să decidă pentru mine, să refuz din start un abuz şi
să am parte de o viaţă decentă.
Modul în care găsesc să îmi ating scopul este speriindu-
mă de ceea ce mi s-ar putea întâmpla dacă acţionez sau dacă nu
acţionez şi-i las pe alţii să deţină controlul.
Puterile mele sunt curajul de a mă baza pe mine la
nevoie, de a-mi concentra atenţia pe ceea ce am de făcut,
hotărârea de a-mi apăra integritatea şi a refuza un abuz şi
încrederea în partener.
Slăbiciunile mele sunt convingerea că nu pot duce
lucrurile la bun sfârşit de una singură, că pericolul este la uşa
casei mele indiferent dacă îl văd sau nu, că dacă nu m-a călcat
maşina până acum, odată şi odată tot mă va călca şi mai bine îi
las pe alţii să umble pentru mine. Şi mai am şi teama că alţii nu
pot umbla pentru mine şi rămân imobilizată în casă. Bărbatul
meu nu poate umbla pentru mine de acolo de unde se află şi mă
tem că am să rămân imobilizată în casă.

După prima săptămână

Când aveam opt ani, mi-a făcut ziua mie şi fratelui meu
mai mare cu un an. Stăteam deja la apartamentul cel nou. M-am
îmbrăcat ţigancă şi taică-meu a zis să-mi facă o poză interesantă
şi mi-a pus un batic în cap şi mi-a pus tortul lângă mine. O poză

66
o am cu tortul şi o poză o am cu o oală cum au ţiganii şi cu trei
cărţi de joc în mână. Mi-a plăcut foarte mult atunci, pentru că au
fost musafiri şi ne-am distrat.

Şi acum îmi place să primesc musafiri, întotdeauna mi-a

plăcut. Să vină multă lume la mine, iar eu să mă văd prin ochii
lor pozând în posturi interesante. Mă aştept ca bărbatul meu să
mă ajute şi să mă încurajeze să fiu interesantă în ochii lor aşa
cum m-a ajutat atunci tata. Uneori mă privesc din exterior, sunt
spectatoarea vieţii mele regizate de mine cu ajutorul bărbatului
şi mă privesc cu plăcere. Mă distrez când pozez în altcineva.
Alţii mă ajută să fug de realitate venind la mine, distrându-se şi
antrenându-mă şi pe mine în distracţia lor.

Pe la şase ani, locuiam cu o verişoară care stătea la noi.

Era foarte distractivă, era mai mare ca noi şi chipurile avea grijă
de noi. Îmi amintesc că ea pleca la şcoală la prânz şi noi ne
fugăream pe scări şi ne hârjoneam cu ea. Când veneam noi de la
grădiniţă ea pleca la şcoală.

Acum eu mă aştept în relaţiile cu femei mai mature decât

mine şi care par serioase, acestea să fie de fapt copilăroase şi
distractive. Mă aştept să mă distrez cu o astfel de femeie şi
nimeni să nu se aştepte ca ea să fie distractivă în afară de mine.
Eu sunt dornică acum să mă distrez, să fiu în centrul
atenţiei, să pozez în roluri interesante care să mă facă specială,
dar şi să mă camuflez printre ceilalţi şi să mă contaminez de
veselia lor.
Ceilalţi sunt aproape de mine, sunt distractivi, sunt
dispuşi să mă ajute să mă distrez. Lumea este neimportantă şi

67
neinteresantă atâta timp cât nu intru în contact cu ea şi rămân
acasă, dar din lume pot veni spre mine sau pot pleca de la mine
persoane distractive care să mă amuze şi să mă bucure.
Scopul meu este să-mi iau o pauză de la sarcinile vieţii
(muncă, intimitate, familie şi prieteni), evitând depresia şi frica
de izolare. Modul meu de a-mi atinge scopul este amuzându-mă
cu alţii, detaşându-mă de persoana mea şi pozând în roluri
interesante, experimentând alt statut şi privindu-mă cu detaşare
şi admiraţie, ca şi cum eu nu aş fi cu totul acolo, dar îmi place
felul în care mă văd.
Puterile mele sunt bucuria de a fi cu ceilalţi, de a mă
distra împreună cu ei, de a mă contamina de veselia lor, de a
experimenta posturi şi noi statuturi, de a învăţa de la cei mai mari
să fiu distractivă.
Slăbiciunile mele sunt faptul că mi-am luat o pauză, că
nu am curajul încă să fiu acolo cu ceilalţi, ci mă ascund printre
musafiri, îmi iau de la ei energia, nu o am încă în mine, încă nu
ştiu bine cine sunt şi cine vreau să fiu.

După a doua săptămână

Pe la opt ani, m-a luat taică-meu cu maşina la Bucureşti.

Stăteam în faţă, între şofer şi tatăl meu. Geamurile au fost
deschise la maşină, era vară. Când am ajuns la Bucureşti a
început să mă doară urechea şi m-a dus la un doctor profesor.
Era un doctor bătrân, bun, blond, alb la faţă. Mi-a desenat
timpanul adică o boabă mare de fasolă pe care jumătate a
haşurat-o şi a spus că-i uscat şi o mică găurică undeva pe haşur,
semn că era spart timpanul. Am primit atunci desenul ca pe o
veste, am înţeles că era o problemă la ureche.

68
 Într-un fel sunt o plimbăreaţă, îmi place să călătoresc, dar
mă aştept ca la capătul călătoriei să mă doară urechea sau
altceva, mă aştept ca aerul de afară să nu-mi facă bine, să-mi
provoace o suferinţă la un organ în formă de fasolă (timpan sau
rinichi). Când sunt bolnavă sunt dusă la cel mai bun doctor,
credibil, profesor în domeniul lui. Accept ideea că am o
problemă, o primesc ca pe o veste şi mă bucur de lecţia de
autocunoaştere pe care mi-o dă profesionistul. Mă aştept ca
atunci când plec la un drum să mă descopăr pe mine cu părţile
mele haşurate şi cu spărturile pe care le-aş putea avea în acele
zone. Sunt atentă pe zona haşurată, pe problemă, care mă face să
fiu altfel, să fiu specială. Mai ales că pot avea şi un avantaj din
afectarea acelei zone. Dacă am timpanul spart aud mai puţin din
ceea ce mi se spune şi pot să mă menţin izolată de ceilalţi, chiar
fiind fizic printre ei.

După două luni

Eram singură acasă. Aveam telefon şi am chemat-o pe

mamaia la mine. Am sunat-o şi i-am spus: Mamaia, vino la mine
că-s singură... Ţin minte că am sunat-o de câteva ori să-i spun:
Hai mai vii odată? Îmi calculam fiecare moment pe care-l avea
de parcurs şi cât timp ar avea la dispoziţie până să ajungă. Mă
enerva că nu venea, nu ajungea şi iar o sunam.

Am nevoie de companie la mine acasă şi chiar am o

prietenă sau mai multe, care vin pe la mine. Când o chem pe
prietena mea pe la mine ştiu exact cât timp are de parcurs până
să ajungă şi nu-mi trece prin cap că ar putea avea altceva mai
important de făcut. Ştiu că dacă cer insistent va veni fără să mă

69
mişc. Mă folosesc de mijloace tehnice cum este telefon sau taxi,
pentru ca efortul meu să fie zero, mă consum însă psihic dacă
tehnica sau demersul celuilalt nu funcţionează cum ar trebui.
Cred că am nevoie de alţii pentru a simţi că exist şi aştept ca
aceştia să vină la mine.

După o săptămână

Pe la şapte ani, am găsit un pachet de unt pe masa din

bucătărie, în care erau două urme de dinţi de şobolan. Era şi
amuzant şi îngrijorător, pentru că a venit un musafir cu dinţii
mari.

Pe mine mă îngrijorează pericolul în general, dar îmi

maschez îngrijorarea în spatele umorului. În plus, sunt atât de
dornică de musafiri încât mă amuză şi cei nepoftiţi. Dacă vin pe
la mine înseamnă că sunt importantă pentru ei. Iar eu vreau să
fiu importantă. Mă îngrijorez însă la gândul că pericolul ar putea
fi prea mare şi paguba greu sau imposibil de recuperat.

Mai târziu, după un an, ne-am mutat în apartamentul cu

patru camere. Am fost foarte încântaţi că aveam patru camere şi
într-un cartier curat, faţă de apartamentul mic, cu trei camere
unde stătusem până atunci. Îmi amintesc cum ne rătăceam prin
camere, mi-a plăcut că ne-am mutat într-un loc mare şi nou.

În continuare îmi doresc să avem o casă mare într-o zonă

bună. Am început să construim una la marginea oraşului, dar am
rămas doar cu pereţii zidiţi şi fără acoperiş, pentru că n-am mai
avut bani să o terminăm. E important pentru mine să locuiesc

70
într-un cartier curat, cu elitele. Am cunoştinţe care şi-au
construit vile la marginea oraşului şi eu n-am reuşit să mă
asemăn lor din pricina banilor. Aştept încă să ajung în zona bună
a societăţii şi ştiu că atunci când voi ajunge acolo mă voi simţi
bine. Ar fi bine dacă ar fi o surpriză mutarea mea într-o casă, mie
îmi plac surprizele, mă aştept să fie plăcute.

Apoi, când aveam nouă ani a avut loc prima sărbătorire

a copiilor, a mea şi a fratelui meu. S-a făcut la apartamentul
mare. A fost făcută cu două torturi. Era important că am avut
tort, că a venit multă lume, mulţi copii şi am fost bucuroşi şi
emoţionaţi de sărbătoare.

Mă aştept să sărbătoresc şi să mă bucur de viaţă abia când

voi avea statutul pe care mi-l doresc. Ştiu că atunci şi eu şi
partenerul meu vom avea fiecare partea lui de împlinire. Ştiu că
odată cu stabilizarea poziţiei mele sociale şi mutarea într-o casă
mare, vor veni toate împlinirile. Aşa că aştept bucuria împlinirii.
Sunt dispusă să aştept un deceniu pentru împlinirea unui vis. Ştiu
că visele nu se împlinesc peste noapte. Din păcate visul meu nu
s-a împlinit încă şi am intrat deja în al unsprezecelea an de când
aştept stabilizarea poziţiei mele sociale. Stările mele de frică,
agitaţie şi ameţelile au început de la sfârşitul celui de al zecelea
an de aşteptări şi strădanii.

Când o chemam pe mamaia la mine pentru că eram

singură acasă. Şi-i calculam exact traseul pe care îl avea de făcut.
O tot sunam s-o întreb dacă a plecat de acasă. Mă enerva că nu
venea şi eu aşteptam.

71
 Detest să fiu singură, dar şi mai mult detest să aştept. Eu
aştept vizite, mă aştept ca o femeie să vină la mine în vizită mai
degrabă decât un bărbat. Nu mă gândesc că ar putea avea ceva
mai important de făcut, eu sunt importantă. Mă pricep să dirijez
pe altul în favoarea mea şi să-i spun ce are de făcut. Cred că am
vocaţie de şef şi chiar sunt şefă la mine la serviciu şi le
coordonez pe celelalte fete. Dar sunt atât de ataşată de casă încât
cu greu mă dau plecată, prefer să-i las pe alţii să se deplaseze în
locul meu sau pentru mine. Mă aştept ca unii să nu-şi
îndeplinească sarcina la timp şi atunci sunt nevoită să stau după
ei, ceea ce mă enervează cel mai mult.
În consecinţă, ştiu că sunt importantă şi am nevoie să arăt
tuturor asta, să mă considere lumea o persoană importantă. Sunt
răbdătoare şi perseverentă, dar iubesc schimbarea, sunt dispusă
să aştept schimbarea şi să mă risc pentru ea, iar atunci când nu
vine mă agit. Provocările mă amuză, pentru că ştiu că ele pot
aduce schimbări.
Ceilalţi sunt alături de mine, am nevoie să fiu împreună
cu ei, folosindu-mă de ei şi ei de mine.
Cred că lumea este un spaţiu cu zone privilegiate, curate
şi spaţioase şi zone insalubre, strâmte, decadente, inacceptabile
pentru mine.
Scopul meu este să ocup cât mai repede un loc privilegiat
în societate.
Drept urmare, înţeleg să îmi ating scopul agitându-mă
sau calculând exact traseul de parcurs până la succes.
Puterile mele sunt aşteptarea, altfel spus, speranţa, dar şi
gândirea pragmatică, în etape de lucru şi acceptarea surprizelor
neplăcute ca şi provocări.

72
 Slăbiciunile mele sunt îngrijorarea şi neîncrederea în
forţele proprii, precum şi lipsa de mobilitate care mă face
dependentă de demersul celuilalt.

După a doua săptămână

Stăteam în cartierul cel aglomerat. Un apartament micuţ,

cu o bucătărie micuţă, cu un pacheţel de unt în care am găsit doi
dinţi de şobolan (urme). Când am văzut pachetul ronţăit, m-am
amuzat că erau urmele pe el.

Şi acum stau într-un apartament micuţ, la părinţii mei,

deşi am un apartament închiriat. Locuiesc la părinţi pentru că
soţul e plecat din ţară şi doar când vine acasă locuim în cel
închiriat. Am o viaţă destul de monotonă aşa că, şi un şobolan
dacă ar veni, m-ar amuza. Am început să mă îngraş. Sunt
interesată de ceea ce mănânc şi mai ales de cantităţile de
mâncare. Rămân frecvent fără mâncare, e împuţinată, parcă
nu-mi ajunge. Suspectez pe alţii că-mi consumă din porţia mea
şi cred că ar trebui să verific dacă nu cumva am dăunători. Nu
fac însă nimic în acest sens, pentru că sunt conştientă de apetitul
meu exagerat şi cred că un şobolan mă mai opreşte din mâncatul
peste măsură. Şoarecii sau alte evenimente inopinate îmi lasă
bucătăria fără mâncare şi mă obligă astfel să ies din bucătărie şi
din casă în căutare de hrană. Cred că am nevoie de asta, nu am
puterea singură de a face schimbări şi dacă apar urmele unor
dăunători, cred că aceştia m-ar putea motiva să fac ceva pentru
mine. Cu alte cuvinte, cred că am nevoie de un şut în fund pentru
a face şi eu un pas înainte. Surprizele, chiar şi neplăcute, mă
amuză şi mă provoacă.

73
 După un an

Odată, pe când mergeam cu fratele meu la grădiniţă, el a

zis să nu mai mergem în acea zi la grădi. Şi am stat pe afară până
la ora 12 şi odată cu copiii, care au ieşit la 12, ne-am dus acasă.
Era iarnă şi ideea fratelui meu de a sta pe afară mi s-a părut foarte
interesantă, chiar genială.

Acum e primăvară, iarna, anotimpul care îmi place mie

să ies s-a terminat şi Cosmin se pregăteşte să vină acasă pentru
o perioadă scurtă de timp. Sunt dornică să ies cu el, să-mi iau
liber de la serviciu, dar eu sunt conştiincioasă şi cred că doar
soţul meu m-ar putea convinge să nu mă mai duc la muncă o zi
pentru a petrece. Am nevoie de o evadare. Aş fi avut nevoie de
o evadare astă iarnă, căldura şi lumina soarelui mie nu-mi fac
bine. Pentru că sunt serioasă am nevoie să mă însoţesc de un
bărbat neserios, dar cu idei geniale, care să mă urnească din
monotonia activităţilor mele la interior.

74
 Aveam patru ani. Când ne-a părăsit definitiv maică-mea.
A plecat cu un alt bărbat. A venit acasă, a făcut ceartă cu taică-
meu, a vrut să-l lovească şi a plecat. Noi eram cu toţii acolo şi
am asistat la scenă. Am fost speriată de situaţie şi mi-a rămas în
minte suferinţa lui taică-meu. Apoi nu a interesat-o niciodată o
zi de naştere de-a noastră, un papuc, ceva care să ne trebuiască
sau un examen.

Astăzi sunt îngrijorată pentru ceilalţi, pentru copii sau

pentru un bărbat. Deşi nu am copii, mă îngrijorează soarta altor
copiii. Sunt protectoarea lor, pentru că mă aştept să nu existe o
altă femeie care să-i protejeze. Chiar am o relaţie cu un bărbat
divorţat care are o fetiţă. M-am certat cu fosta lui, chiar ne-am
păruit bine. Era geloasă pe mine. Cu toate astea, ea îl înşelase şi
rămăsese gravidă cu altul. Mă aştept în general ca femeia să
părăsească şi în relaţia cu Costel sunt pentru că situaţia lui
nefericită m-a impresionat şi-mi era foarte familiară. M-am
aşteptat ca ea să facă scandal cu el şi să-l părăsească pentru alt
bărbat şi aşa s-a întâmplat. Din acest motiv eu evit să aleg cu
adevărat un bărbat în vederea căsătoriei, pentru a nu-l părăsi mai
apoi pentru un altul. Am o relaţie deschisă cu Costel, care
durează de şapte ani cu unele întreruperi scurte când m-am
supărat şi m-am mutat la mine acasă. De obicei locuiesc la el şi
îmi petrec timpul cu el şi cu fata lui sau cu prietenii lui. Sunt
bună prietenă şi cu mama lui. Toate astea pentru că eu sunt
alături de bărbatul care a fost abandonat de o alta, pentru că
vreau să-i alin suferinţa şi sunt speriată de răul produs de

75
cealaltă. În realitate nu sunt în relaţie cu el, sunt doar de partea
lui, el rămâne în relaţie cu fosta suferind după sau din cauza ei.

Odată, pe la şapte ani, am luat ouăle de la cloşte

împreună cu verişorii care erau vecini cu noi. Ei de la ei de acasă,
noi de la noi de acasă. Şi ne-am bătut cu ele peste gard. Întâi
ne-am bătut cu mere şi apoi am luat ouăle. Şi era plin în jur de
pui morţi, neformaţi şi ouă stricate. Şi era o tragedie acolo,
puţeam ca nişte maimuţoi. Şi a venit tatăl lor şi i-a bătut pe toţi
trei şi i-a scos în fundul gol pe stradă. Şi noi ne-am amuzat, dar
când a venit taică-meu ne-a caftit şi pe noi, dar nu ne-a scos în
fundul gol. Îmi amintesc cum noi râdeam şi eram aşa de fericiţi
şi ce faţă a făcut taică-meu când a intrat în curte, animalele urlau,
surorile lui taică-meu boceau să-i explice ce tâmpenii am făcut.

Şi acum mi se întâmplă să mă ia valul în anturaj, să mă

entuziasmez şi să mă distrez până la capăt fără să ţin cont de
limite. Nu mai contează atunci cum arăt sau dacă are cineva de
pierdut de pe urma comportamentului meu, ceea ce contează este
cum mă simt şi mă simt fericită. Îmi place să am prieteni cu care
să mă pot distra. Pentru mine fericirea este împreună cu ceilalţi,
distrându-mă cu ei. Întâi încep distracţia decent, în limitele
bunului simţ, apoi mă entuziasmez şi nu mai ţin cont de limite.
Mă aştept ca în urma unei petreceri să rămână mizerie şi o
adevărată tragedie în jur, mă aştept să fim cu toţii sancţionaţi
pentru asta, dar eu rămân fericită, îmi accept sancţiunea, pentru
că nu cred că poate fi prea mare. Mă aştept ca alţii să fie mai
aspru sancţionaţi în comparaţie cu mine sau cu gaşca mea.
Pedeapsa cred că vine din partea unui bărbat. Femeile nu au
importanţă pentru mine, n-au putere de decizie şi nu mă pot

76
influenţa; cred că bărbaţii sunt cei care pot pedepsi şi au şi
dreptul de a o face.

Altădată, am luat borcanul cu jumări şi l-am dat la un

ţigan pe trei baloane. Avea 15 kg de jumări. Noi eram amuzaţi
de suferinţa mătuşilor şi a doua zi ne gândeam cu ce să le mai
enervăm ca să ne caftească şi să nu ne mai pună la muncă.

Averea şi munca nu au acum valoare pentru mine. Aş da

averea mea pe ceva frumos şi distractiv, fără să-mi pese de
urmări aşa cum atunci am dat borcanul de jumări pentru baloane.
Am muncit ca să am din ce trăi şi acum cheltui şi nu muncesc
nicăieri. Chiar dacă suferă alţii, mie nu-mi pasă. Vreau să mă
simt bine, să nu mai fiu obligată să fac nimic. Nu vreau să
muncesc, evit munca cu orice risc, plătesc un preţ pentru a evita
munca, de exemplu îmi închipui că am o boală şi chiar ajung să
o am. Boala e o scuză bună pentru a nu munci. M-am operat de
ganglioni tiroidieni şi continui să am acelaşi disconfort în gât pe
care îl aveam înainte. Încă sunt dispusă să plătesc preţul
îmbolnăvirii fizice pentru a evita munca. Cred că aş vrea să fiu
copil, să nu am responsabilităţi. Plecarea mamei mi-a luat
copilăria şi eu am rămas la 5 ani cu sarcina de a o înlocui pe
mama la treburi. Am rămas şi acum cu spaima de la cinci ani şi
refuz şi azi orice responsabilitate, ba în ultimul timp am mai şi
slăbit tot ca nu cumva să cresc. Poate sunt un pic şi panicată de
trecerea timpului, mai am puţin şi împlinesc 35 de ani şi lumea
cu greu îmi va putea spune „domnişoară”.

Ne-au trimis odată să punem fasole pe un câmp, era

sarcina mea să le pun şi le-am pus pe toate într-un loc, ca să

77
scăpăm de muncă. Şi am spus că n-au ieşit, dar când s-au uitat
mai târziu, ieşiseră toate într-un loc. Ce faţă a făcut taică-meu
când a văzut fasolele răsărite grămadă! Cu babele... Şi eu m-am
bucurat.

Acum mă bucur când reuşesc să evit munca, când se

întâmplă asta sunt din nou copil, nu mai poate nimeni să pretindă
nimic de la mine. Am metoda mea de a face lucrurile: spun ca ei
şi fac ca mine. Ca să fiu propriul meu şef, sabotez, trişez şi mint.
Fac tot ce pot pentru a-mi proteja identitatea de om liber. Mă
bucur când îmi păstrez libertatea, indiferent de preţul plătit.
Totuşi nu pot să nu observ că plătesc un preţ pentru libertatea
mea şi încă unul mare. Iar minciunile mele ies şi acum tot timpul
la iveală ca fasolele. Mă ascund însă în spatele echipei. Deşi ştiu
clar care e sarcina mea o fac să fie a noastră, implic şi pe alţii în
problemele mele. Treaba tot eu o fac, dar o fac de mântuială,
scopul meu este să scap eu de muncă, dar susţin că vreau să
scăpăm noi, eu şi cei cu care mă aliez.
Deci, dacă eu sunt speriată că aş putea să-mi pierd
libertatea luând locul altei femei care a fugit de muncă şi de
responsabilitate, sunt bucuroasă când demonstrez că sunt doar
un copil iresponsabil pe care nu se poate baza nimeni. Preţul pe
care îl plătesc pentru a evita responsabilitatea este teama de
abandon. În acelaşi timp, sunt sufletul petrecerilor şi sunt fericită
când mă distrez cu ceilalţi. Cel mai mult iubesc să mă simt bine
şi să nu trebuiască să muncesc. Am obiceiul să întorc lumea pe
dos, ca să-i pedepsesc pe cei care asupresc sau plasează
responsabilitatea lor către alţii.

78
 Ceilalţi sunt alături de mine, se distrează cu mine, mă
însoţesc în escapadele mele, nu au nicio putere de a mă opri, sunt
mobilizaţi şi energizaţi de mine.
Lumea este un spaţiu în care mă pot desfăşura cum vreau
eu, dar eu mă manifest în ea împotriva autorităţii şi împotriva
tuturor regulilor. Lumea este un spaţiu cu oameni responsabili şi
iresponsabili, un spaţiu pe care eu îl distrug pentru a-l transforma
într-unul mai bun.
Scopul meu este să mă răzbun pe cei care nu-şi asumă
responsabilitatea şi mi-o plasează mie, să fiu eu însămi şi să nu
accept sarcini care nu-mi aparţin, care nu sunt ale mele.
Modul prin care îmi ating scopul este sabotajul, distrug
totul în jur în speranţa că va veni persoana, care trebuie să facă
acele munci, care îmi sunt plasate mie pe nedrept.
Puterile mele sunt conştiinţa de sine, ştiu cine sunt şi ce
drepturi am şi nu mă poate minţi nimeni în privinţa asta, energia
mea de a duce lucrurile până la capăt, nu las treburile
neterminate, credinţa în dreptatea pe care o împarte bărbatul,
încrederea în bărbat. Cred că bărbatul nu minte, nu fuge, nu
pedepseşte pe nedrept şi este capabil să ierte.
Slăbiciunile mele sunt teama de a nu deveni şi eu o
persoană incapabilă de a-şi asuma răspunderea, teama de a nu-şi
face bărbatul să sufere.

După prima săptămână

Cred că aveam doi ani. Maică-mea trebuia să plece de

acasă şi eu urlam să mă ia cu ea şi să nu plece. Îmi dăduse ceva
să mănânc şi mă păcălea frate-meu cel mare să nu mai urlu. Mă

79
vedeam bocind şi parcă era un scaun şi mă ţineam de scaun şi
mă dădeam cu fundul de pământ şi sufeream.

Acum mă aştept ca femeia să mă mintă, să-mi ofere

altceva decât aştept eu de la ea. Cred că femeia cu care am de-a
face acum şi de la care am astfel de aşteptări este psihoterapeuta
mea. În loc să fie cu mine, ea îmi lasă hrană cu care să
supravieţuiesc până la şedinţa următoare şi pleacă. Şi eu vreau
să nu plece sau să mă ia cu ea, pentru că nu ştiu cum am să mă
descurc singură. Bărbatul este cel care îmi distrage atenţia, îmi
oferă ceva bun pentru a facilita fuga femeii de mine, pentru a mă
face să tac, să fiu mulţumită. Sigur, bărbatul de azi este Costel,
care mi-a adus o doamnă psiholog şi care mă ia cu vorba şi-mi
promite că ne vom simţi bine împreună şi eu atunci nu vreau
decât să rămân cu terapeuta mea în continuare, dar nu se poate,
pentru că şedinţa s-a terminat. După terapie eu continui să mă
simt rău şi mă pedepsesc pe mine, aşa cum în copilărie mă
dădeam cu fundul de pământ, pentru că aşa cred eu că o
pedepsesc şi pe ea, să nu plece, să o fac să se răzgândească, dacă
tot spune că-i pasă de mine.

Pe la nouă ani m-am dus într-un magazin mare cu tata,

să-mi cumpere haine. Vroia să-mi cumpere o fustiţă cu o bluziţă
frumoasă şi am făcut scandal. M-am tăvălit pe jos, n-am vrut. El
până la urmă mi-a cumpărat costumaşul şi costa şi mulţi bani. Şi
vânzătoarele s-au speriat, îmi spuneau că-mi stă bine. Eu nu ştiu
dacă aveam vreo emoţie atunci, eram doar rea şi afurisită.

Şi acum sunt uneori rea şi afurisită. Bărbatul îmi vrea

binele şi eu opun rezistenţă. Mi se întâmplă să refuz să primesc

80
ceva scump de la el, chiar dacă este un lucru frumos. Până la
urmă el tot îmi oferă acel lucru, dar nu înainte de a-i pune la
încercare dragostea şi devotamentul faţă de mine cu afurisenia
mea. Nu contează ce simt eu atunci, tot ce contează este să aflu
dacă el nu cumva se răzgândeşte, dacă mă iubeşte cu adevărat.
Ceilalţi se sperie de mine când sunt rea, aşa că n-am o imagine
publică prea plăcută.

Tot pe la nouă ani, eram la ţară. Am plecat cu unchiul

meu, mergeam la cineva, nu ştiu la cine şi a trecut un tractor cu
fân pe lângă noi. Şi când a ajuns în dreptul nostru a căzut tot
fânul peste noi. Şi au fost câteva momente de panică. Am simţit
că mă asfixiez. Şi acasă când m-am întors, am văzut un păianjen
negru, mare, foarte urât pe perete.

Acum mi se întâmplă des să-mi fie teamă să plec cu

bărbatul meu undeva. Astă vară am avut plănuită o excursie pe
care mi-o dorisem mult, dar eu nu m-am distrat deloc şi n-am
putut să mă simt bine toată săptămâna în care am fost plecaţi.
Drumurile mele acum sunt scurte şi însoţite de teamă şi mie
întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc. Parcă mă aştept să se
întâmple ceva rău, care să mă oprească din drum, să mi se ia
aerul, să fim amândoi loviţi de ceva, care să ne sufoce şi să fim
oricum întorşi din drum. Oricum, mi se întâmplă să simt adesea
că mă sufoc, că nu-mi ajunge aerul. Chiar şi atunci când sunt
acasă. Dacă mă întorc de undeva mă aştept să primesc
avertismente că ceva rău mă aşteaptă pe mine sau pe familia
mea. Păianjenul urât de pe perete ştiu că înseamnă o veste
proastă. Mă aştept la catastrofe şi când plec de acasă, dar şi când
revin, pentru că nutresc convingerea că un necaz nu vine

81
niciodată singur. Şi retrăiesc senzaţia sufocării de fiecare dată
când mă aştept să mi se întâmple ceva rău.

Altă dată, eram în tabără şi m-am dus şi am măsurat

bazinul şi am văzut că apa e mică până la brâu apoi m-am dus şi
m-am dat pe topogan. Faza următoare pe care mi-o amintesc este
când erau ceilalţi peste mine şi mă asfixiam. Atunci a fost un
moment de panică.

Mă aştept să mi se întâmple ceva grav şi să ajung să trag

de moarte, chiar dacă îmi iau măsuri de precauţie. Cred că nicio
măsură preventivă în cazul meu nu funcţionează. Dacă e un
pericol, mă aştept să nu-l văd şi cred că el există acolo unde mă
aventurez eu. De aceea trăiesc permanent într-o panică. Cred că
simţurile mele şi capacitatea de orientare în spaţiu lasă de dorit,
sunt înşelată de simţuri şi nu reuşesc să fiu prevăzătoare.

Mâncam peşte şi mi s-a înfipt un spin în gât. Şi ăştia

(fraţii mei) râdeau de mine şi se uitau cu o lanternă pe gât să
vadă şi să scoată spinul. Şi spuneau că am să mor de-acuma şi
eu urlam şi mă oftica cel mai mult că ei râdeau, mi-era ciudă că
nu eram compătimită şi boceam mai tare.

Tocmai m-am operat de ganglioni tiroidieni şi am rămas

cu o senzaţie de jenă în gât, pe care o aveam şi înainte şi dacă
am ceva în gât care îmi provoacă rană şi suferinţă, ceilalţi şi mai
ales Costel nu mă ia în serios. Se uită la mine râzând şi ia totul
în glumă. Se interesează de problema mea, fizic mă ajută, dar
emoţional nu mă susţine şi nici nu arată nicio urmă de
îngrijorare. Uneori am sentimentul că nici în boală nu mai sunt

82
importantă pentru cei din jurul meu şi eu caut cu disperare să fiu
valorizată cumva de ei. Uneori îi provoc pe ceilalţi să-mi arate
cât de mult mă iubesc şi cât de mult însemn pentru ei, ajung
să-mi fac rău pentru asta şi constat că ori nu le pasă, ori nu am
dovedit destul că sunt într-un moment delicat în care am nevoie
de atenţie. Oare cât ar trebui să mă mai pedepsesc pentru atenţia
lor?

Altădată, tot pe la vreo nouă ani, tata a adus acasă

lucrările de control sau tezele elevilor lui. Într-o zi, i-am luat
ochelarii şi m-am apucat de corectat şi am pus note. Şi săracul a
trebuit să dea lucrările pierdute. A fost foarte supărat atunci, n-a
vorbit cu mine două zile. A avut probleme la serviciu. Mă
duceam şi-l trăgeam de haine, de gât, să vorbească cu mine. Mie
mi-a plăcut atunci când corectam, m-am simţit importantă.

Acum, ca să fiu importantă am nevoie să fiu atentă, îmi

pun ochelarii lui tata pentru asta. Mă gândesc dacă nu cumva
provoc suferinţă celui de lângă mine atunci când eu devin
importantă. Mă gândesc că activităţile care mie îmi oferă
satisfacţie sunt chiar cele de care se ocupă şi partenerul meu de
viaţă şi mă tem că acţionând în acea zonă de activitate s-ar putea
să-i creez lui probleme şi să îl supăr foarte tare. Mă aştept să stric
o relaţie din cauza muncii. Poate de aceea azi nu muncesc nimic.
În trecutul nu foarte îndepărtat m-am ocupat cu mici afaceri,
acum doar partenerul meu face asta. Asta a fost îndeletnicirea lui
de mulţi ani, dinainte de a ne cunoaşte. Acum eu nu mai fac
nimic. Cred că mi-ar plăcea oricum o muncă intelectuală, dar
pentru asta ar trebui să-mi continui studiile. Cu bolile mele

83
închipuite am făcut o pasiune pentru medicină dar am abandonat
după primii doi ani de facultate.
Oricum, la momentul de faţă ştiu că sunt încăpăţânată şi
persistentă în nevoia mea de a aparţine şi de a nu fi abandonată.
Sunt terorizată de ideea că mi s-ar putea întâmpla ceva rău, că
nu sunt capabilă de a vedea sau de a anticipa un pericol. Sunt
neîncrezătoare în simţurile mele, în puterea bărbatului de a mă
proteja, neîncrezătoare în femei şi neîncrezătoare în mine şi în
puterile mele. Uneori mi-e frică şi să respir, ca şi cum, cu o
respiraţie aş putea păşi înainte şi nu ştiu dacă înainte nu mă
aşteaptă cumva ceva rău. Cred că aş putea cu respiraţia oprită să
opresc timpul şi toate evenimentele nefaste de care mă tem. Însă
eu sunt şi plină de viaţă şi îi provoc pe ceilalţi până la extrem.
Pot fi la nevoie şi rea şi afurisită, deşi îmi pasă foarte mult de
ceilalţi. Când îmi găsesc vocaţia devin importantă. Mă tem de
efectele importanţei mele asupra partenerului meu, dar nu renunţ
nici la muncă, nici la partener. Mă agăţ de el până mă acceptă
aşa cum sunt.
Ceilalţi sunt nepăsători cu mine, trebuie mereu să-i
provoc pentru a-mi acorda atenţie. Străinii sunt mai
impresionabili decât cei apropiaţi. Lumea este un loc periculos
în care nu vreau să fiu lăsată singură, pentru că mă tem că aş
putea muri sufocată de ceva.
Scopul meu este să-i conving cu orice preţ pe ceilalţi să
rămână cu mine, să fie atenţi la mine şi la ceea ce eu fac sau simt.
Să-i fac cumva să mă accepte aşa cum sunt.
Modul meu de a atinge un astfel de scop este provocând
scene în care urlu şi dacă nu sunt compătimită, urlu mai tare şi-i
provoc pe ceilalţi să-mi arate atenţia cuvenită. Uneori îmi provoc
mie suferinţă în speranţa că dacă mă lovesc cu fundul de pământ

84
şi sunt căzută mă vor vedea, nu mă vor abandona şi mă vor
accepta aşa cum sunt.
Puterile mele sunt energia, încăpăţânarea, perseverenţa
cu care îmi urmăresc scopurile, ştiu ce să fac pentru a deveni
cineva important şi ştiu să folosesc uneltele tatălui meu pentru a
face lucruri importante.
Slăbiciunile mele sunt teama de oameni, teama că
nimeni nu mă poate proteja de accident, neîncrederea deopotrivă
şi în femei, dar şi în bărbaţii care fac alianţe cu femeile,
neîncrederea în simţurile mele şi teama că nu pot anticipa un
pericol, chiar dacă este vizibil pentru alţii. Mă tem să respir ca
nu cumva să grăbesc curgerea timpului, pentru că nu cred că
timpul îmi aduce evenimente bune. Mă tem că am să mor
sufocată de ceva şi mă sufoc numai la gândul că mă tem.

După a doua săptămână

Pe la vreo patru ani cred. M-am dus cu maică-mea la

bunici şi bunica mi-a dat o păpuşă. Parcă a simţit că-mi dă pentru
ultima oară ceva. Bunica a murit de cancer la sân. O lovise vaca
sau calul. Aşa am auzit. Era o femeie tare de treabă. Apoi am
venit în oraş unde locuiam şi o prietenă de-a maică-mii a venit
cu fiică-sa la noi şi fiică-sa mi-a dat o prăjitură în locul păpuşii.
Eu am mâncat prăjitura şi a doua zi vroiam păpuşa înapoi.

Femeile sunt diferite pentru mine. Unele mă însoţesc în

drumul meu şi sunt alături de mine, altele sunt tare de treabă
şi-mi oferă ceva frumos sau ceva bun, iar altele mă aştept să mă
înşele. Aştept asta mai ales de la o femeie străină, care nu mă
cunoaşte. Cele apropiate, care mă cunosc, sunt protectoare cu

85
mine. Femeile pot muri de o boală grea, mai ales dacă au de-a
face cu „animale” care nu gândesc şi lovesc sau jignesc, dar au
grijă să-mi lase ceva frumos drept amintire. Anul trecut mi-a
murit o prietenă dragă, care era şi vecină cu noi. A murit de
cancer la bolta palatină. Era o femeie bună, căreia îi spuneam
mamă, pentru că era mai vârstnică decât mine, dar eram foarte
bune prietene. Am suferit mult când am aflat de boala ei şi apoi
când a murit. Am multe amintiri plăcute cu ea. Ne beam cafeaua
împreună dimineaţa şi ne ajutam la nevoie. Păpuşa pe care am
primit-o de la bunica poate fi simbolul fiinţei umane, superioară
în comparaţie cu un animal. Cred că eu nu am încredere în
puterile mele de a păstra ceea ce am primit de la bunica, acest
dar de a fi fiinţă inteligentă şi frumoasă. Mă aştept să fiu înşelată,
să mă las înşelată şi să mi se ia ceea ce am primit în schimbul a
ceva trecător, care îmi este de folos doar pe moment. Încă am
nevoie să-mi satisfac instinctele şi nu reuşesc să văd interesul pe
termen lung, acela de a fi om.

Cred că aveam vreo cinci sau şase ani. A intrat apa-n

beci. Era o apă murdară, neagră, cu râme, paie. Plouase foarte
tare şi venise apa de pe stradă direct în beci. Ne-am simţit ca la
piscină. Am adus vecinii şi am făcut o baie bună. Fratele meu
stătea la intrare în beci şi plângea când ne vedea cât suntem de
murdari. Şi noi eram la picnic, aveam o pătură şi eram zoioasă
şi mâncam ouă fierte. A venit unchiul meu şi ne-a tras cu biciul
la fund. Dar noi ne bălăcisem vreo jumătate de zi. Mă simţeam
o mare doamnă la piscină şi spuneam că mănânc ouă cu
ciocolată. Ciocolata era jegul care se prelingea printre degete.

86
 Acum, orice eveniment care pentru alţii poate însemna o
calamitate sau poate fi ceva urât, pentru mine poate fi o
oportunitate, să-mi satisfac o plăcere şi să mă simt bine. Mă simt
bine în echipă, împreună cu ceilalţi; dacă am echipa, am tot
ce-mi doresc pentru că restul, mediul, mi-l transform cum vreau
eu şi fac din urât frumos, din inconfortabil confortabil şi din
neplăcut plăcut. Bărbatul nu vede frumuseţea şi plăcerea acolo
unde o văd eu şi de aceea e speriat şi se poate simţi părăsit de
mine. El nu s-ar băga acolo unde eu mă simt bine, el vede jeg
unde eu văd desfătare. Eu continui însă să mă simt o mare
doamnă aşa şi nu renunţ la bucuria mea. Mă aştept să fiu
pedepsită de un bărbat, pentru că mă simt bine într-un mod în
care el nu ar face-o, dar îmi asum pedeapsa, pentru că ştiu că
până la pedeapsă am timp destul să-mi fac pofta. Pentru a mă
simţi bine am tendinţa de a coborî în inconştientul meu, acolo
unde există doar instincte şi nu există gânduri şi nici analiza
gândurilor sau a faptelor mele. Mă desfăt în condiţia mea de
animal, dar bărbatul nu vine după mine acolo, el nu renunţă la
raţional. Alţii sunt cei care renunţă şi care rămân lângă mine în
desfrâu, dar cât de mult contează aceştia pentru mine?

Altădată, l-a chemat pe unchiul meu, Ion, să schimbe

veceul (să construiască unul nou într-un alt loc). L-a schimbat şi
n-a făcut ce i-a spus taică-meu, să pună mult pământ peste
mizeria din haznaua veche. Babele se certau tot timpul cu
unchiul Gică, vecinul nostru, că găinile lui le distrug lor grădina.
Atunci, a ieşit cocoşul lui Gică exact când se certau din nou şi a
trecut în grădină la noi exact peste haznaua veche. Unchiul Gică,
când a alergat să scoată cocoşul din grădina noastră, a mers pe
urmele cocoşului şi a nimerit cu ambele picioare în hazna. A

87
început să se scufunde în rahat şi ţipa să-l scoatem. Nimeni nu-i
dădea o mână de ajutor, toţi au început să râdă. El striga să nu-l
lăsăm să moară în căcat şi noi râdeam prin toţi porii. Taică-meu
era cu gura la urechi. Vecinii râdeau şi ei şi la jumătate de an îl
mai întrebau încă cum a fost, ca să se amuze. Până la urmă, taică-
meu i-a dat mâna şi l-a scos de acolo şi s-a dus la fântână să se
spele. S-a spălat o săptămână la fântână în grădină şi striga la
nevastă-sa: Nana, ia vină să vezi, mai miroase? Şi ea ţipa la el
din casă.

Eu ştiu că bărbaţii muncesc, dar nu întotdeauna o fac

bine. Pe unde a muncit un bărbat, tot un bărbat trece cu treaba
lui şi dacă cel dinaintea lui n-a făcut treabă bună, cel care-i trece
pe urme se poate împotmoli în mizeria rămasă neacoperită de
celălalt. Şi atunci efortul celui din urmă e fără sorţi de izbândă.
Dar în toată desfăşurarea asta eu văd partea bună a lucrurilor.
Mă distrez copios pe seama împotmolitului, mai ales dacă e un
bărbat cu pretenţii. Mă distrez pe seama căderii lui în păcat cu
gândul ascuns că, dacă mi s-ar întâmpla mie să cad, cel puţin
n-aş fi singura; uite, i se întâmplă unui om mare să cadă şi să se
facă de râs. Eu care sunt neatentă şi nesigură pe simţurile mele,
dacă aş cădea, poate nu m-aş scufunda prea mult şi nici nu s-ar
amuza ceilalţi pe seama mea prea tare. Sper asta. Şi mă bucur că
a căzut unul mai important decât mine ca să-mi asigure mie în
continuare locul alături de ai mei. Dacă o fi să cad nu ştiu, eu îmi
iau porţia de râs care înseamnă sănătate şi înseamnă să fiu cu
ceilalţi şi aproape de bărbatul care nu cade în păcat. Bărbatul
meu este cel care ajută şi salvează situaţia. El se bucură să fie
om conştient şi înţelept, nu-şi pierde condiţia nicio clipă pentru
că el nu acceptă compromisul de a fi neatent şi de a se ocupa de

88
treburi murdare. Treburile murdare le fac alţii. Bărbatul meu este
un domn, el doar ajută, nu face treburi ruşinoase. Pentru asta
cheamă un om. Bărbaţii sunt săritori, chiar dacă uneori sunt
nepricepuţi, ei încearcă mereu să îndrepte lucrurile. Până şi
animalele respectă regula asta. Găinile distrug grădina, pe când
cocoşul scapă în grădină când îl vede toată lumea şi trage după
el în căcat un alt mascul. Eu mă văd mai degrabă mascul decât
femelă şi bărbatul meu este mai degrabă cu atitudine feminină
de a se proteja şi a face munci curate, de a nu risca să se lovească,
sau să se murdărească în munca lui. Cu toate acestea, tot el este
şeful; pe când bărbaţii în general sunt nişte slugi proaste cărora
şeful trebuie să le spună ce şi cum să facă. Femeile şi atunci când
sunt proaste precum babele sau găinile, doar întărâtă şi provoacă
scandal, fără să păţească nimic, pe când bărbaţii sunt proştii ce
cad în capcană şi se fac de tot râsul.
Deci pot să spun despre mine că eu sunt bărbat şi vreau
să fiu o mare doamnă, dar nu ştiu prea bine cum. Sunt dornică
de frumos şi plăcut, sunt activă, îi antrenez pe ceilalţi în
demersurile mele, sunt uşor îngrijorată în relaţie cu femeile,
poate pentru că mă simt în competiţie cu ele, iar competiţia mi
se pare nedreaptă. În timp ce alta ştie să fie femeie abilă, eu mă
refugiez în instincte şi pierd competiţia. Sunt însoţită de o
femeie, poate terapeuta mea, şi primesc un dar de preţ de la alta,
poate vecina mea care a decedat şi care mi-a amintit de bunica.
Sunt nesigură pe puterile mele de a păstra darul de la bunica.
Sunt veselă şi distractivă, ştiu să mă distrez copios şi ştiu să mă
relaxez şi să mă simt cel mai bine chiar în momente de
calamitate; văd frumosul şi utilul în orice lucru sau situaţie.
Uneori fac afaceri proaste cu viaţa, renunţând la condiţia mea de
om. Evit cu orice preţ să mă sperii sau să mă îngrijorez, prefer

89
să cobor în mocirlă cu ochii închişi pentru asta şi mă mint că
totul e bine şi frumos. Cred că am capacitatea de a-i trage pe alţii
în mocirla mea, deci pot fi şi abilă ca o femeie, dar aleg să fiu ca
un bărbat, pentru că vreau să fiu corectă şi nu cred că femeile
joacă corect, pe când bărbaţii cel puţin sunt corecţi.
Ceilalţi sunt alături de mine, antrenaţi în distracţia mea,
mă ajută cu ce au şi cu ce pot urmărindu-şi în acelaşi timp
drumul şi scopul lor în viaţă.
Lumea este un loc distractiv şi relaxant, doar că nu toţi
văd frumosul şi plăcutul din ea şi aceia care nu văd lumea ca
mine se pot speria şi pot deveni îngrijoraţi.
Scopul meu este să mă simt bine, să fiu o doamnă în orice
împrejurări, să mă distrez copios împreună cu ceilalţi şi să-mi
păstrez darurile primite de la alţii. Modul meu de a-mi atinge
scopul este văzând doar ce-mi convine şi simţind doar ce-mi
convine din ceea ce este în jur. N-are rost să văd că apa e
murdară, când eu am nevoie de o baie bună, dar n-are rost nici
să fac afaceri cu plăcerile mele. Plăcerile mele nu se negociază,
se obţin.
Puterile mele sunt: capacitatea de a-mi vedea interesul şi
de a mă ţine de el, fără să fiu perturbată de nimic. Cel puţin
nu-mi înşel instinctele de bază şi am grijă să mă simt bine.
Slăbiciunile mele sunt neîncrederea în femei, deşi am
văzut că unele sunt bune, mă însoţesc şi îmi fac daruri de preţ,
pe ansamblu cred că femeile provoacă ceartă şi eu refuz să fiu
femeie. Credinţa că bărbaţii sunt slabi şi cad ca proştii în păcat
şi se fac de tot râsul mă ţine departe şi de alegerea de a fi ca un
bărbat. Aşadar aleg să fiu femeie cu instincte masculine şi acolo
jos în beciul meu eu mă cred o doamnă, dar cei de sus nu mă văd
aşa iar bărbatul meu, care e un domn raţional şi înţelept, nu mă

90
place aşa murdară, chiar dacă eu mă simt bine. Mâncarea şi sexul
sunt plăcerile unui animal (oul fiert cu ciocolată şi bălăceala în
pricina murdară de la subsol), omul are în plus pe lângă acestea
aspectul de păpuşă care place celorlalţi şi plăcerea celorlalţi îi
provoacă şi omului plăcere, una specială care se numeşte
dragoste de oameni. Cred că am pierdut păpuşa de la bunica,
învăţătura ei de a fi o doamnă iubind.

După a treia săptămână

Seara, mă enervase frate-meu cel mare. Mă chelfănise.

El avea o mapă frumoasă şi m-am dus de seara şi i-am deschis-
o, i-am luat cărţile lui şi i-am pus abecedarul şi cărţile mele. El
era prin clasa a noua. Chelfăneala pe care mi-am luat-o a doua
zi a fost de pomină. Dar şi el s-a făcut de râs şi taică-meu a râs
de el şi l-a certat că nu se uită în geantă când pleacă la şcoală. Şi
eu am fost fericită de felul în care m-am gândit să i-o coc.

Acum mă pricep să dau replici pe măsură, acelora care

mă supără. Nu las nimic la voia întâmplării, totul se plăteşte.
Bărbaţii sunt capabili de chelfăneli şi lovituri pe faţă, dar eu ştiu
să lovesc sub centură, pe furiş şi ştiu că asta doare mai mult.
Când el doarme, eu sunt trează, pregătită să i-o plătesc. Chiar am
insomnii, nu ştiu cum poate Costel să doarmă şi eu stau noaptea
lângă el şi mă gândesc la toate discuţiile pe care le-am avut cu el
în contradictoriu. Mă aştept să primesc şi aprobarea celorlalţi şi
să distrez pe toată lumea cu glumele mele, chiar dacă sunt glume
proaste. Lui Costel nu-i plac glumele care se fac pe seama lui; e
orgolios exact ca frate-meu cel mare. Doar că nu e duşmănos.
Am început însă să ne certăm, pentru că eu vreau să-mi termin

91
studiile, să plec la Târgu Mureş la Facultatea de Medicină şi el
nu vrea să vină cu mine şi nu e de acord să plec. Până acum râdea
de mine că nu mă duc la muncă şi acum a devenit îngrijorat că
am planuri de viitor în care el nu vrea să intre. În general când
mă gândesc cum să i-o coc unuia care mă enervează sunt cea mai
fericită. Atunci realizez mai multe dintr-o lovitură: stârnesc
admiraţia celorlalţi şi primesc aprobarea lor, îl trimit pe cel care
merită pedepsit acolo unde îi este locul, la clasa I, să mai înveţe
odată abecedarul, pentru că nu e destul de educat, am şi
susţinerea unui bărbat atunci când mă răzbun pe celălalt. Acum
realizez că nu e Costel de mine, pentru că încearcă să mă ţină
acasă, să mă împiedice să mă duc la şcoală să devin medic aşa
cum îmi doresc şi el este un om prea comod, care nu e dispus să
muncească mult. Îşi doreşte doar să fie important fără muncă.

Eram la stână. Am lăsat uşa deschisă la magazia cu

brânză şi a intrat câinele şi a mâncat toată brânza şi a tăvălit-o
pe jos. Când a venit unchiul meu, nu mai ştia de unde să ia brânză
şi a dat cu pălăria de pământ supărat. Eu nu m-am aşteptat ca un
câine să mănânce brânză, eu credeam că un câine mănâncă oase
şi carne şi am fost mirată.

Uneori pot greşi neintenţionat. Mă aştept să produc

pagube atunci când nu ştiu rostul lucrurilor şi când nu mă pricep
prea bine. Cel care are de pierdut poate fi un bărbat, el poate fi
pus într-o situaţie dificilă din cauza mea. Eu învăţ din greşelile
mele. La început nu ştiu şi mă bazez pe ceea ce presupun sau pe
ceea ce mă aştept să fie, apoi sunt mirată când aflu ce se poate
întâmpla într-o situaţie când o anumită regulă pe care nu o
înţelesesem bine nu este respectată, apoi ştiu pentru ce era acea

92
regulă şi aflu şi eu adevărul. Cred că cineva poate avea de pierdut
pentru ca eu să am de învăţat. Şi cum ştiu câte ceva despre
medicamente şi medicină, dar am făcut doar doi ani de facultate
şi nu am experienţă şi cunoştinţe destule, cred că pot greşi foarte
uşor când dau sfaturi medicale altora şi recomand tratamente
despre care nu ştiu destule.

Pe la opt sau nouă ani, eram în tabără la Sulina.

Dormeam într-un pat supraetajat şi mă mâncau ţânţarii. M-am
învelit într-un cearşaf, după ce m-am dezbrăcat şi m-am dat cu
vreun litru de oţet. Peste noapte am uitat că eram la etaj şi m-am
rostogolit. Am căzut ca o balegă, jos pe duşumea şi s-a auzit
bufnitura. A venit instructoarea şi a aprins becul şi m-a găsit
dezbrăcată în pielea goală, întinsă pe jos. M-a întrebat ce fac şi
i-am spus că prind ţânţari. Şi ea m-a întrebat de ce sunt
dezbrăcată şi eu i-am explicat că sunt dezbrăcată ca să nu se
ascundă ţânţarii prin haine. Ea îmi explica că ţânţarii nu sunt
purici. Eu mă speriasem de căzătură, mă durea spatele şi a trebuit
să-i explic de unde am făcut rost de oţet şi tot ce am făcut.

Când mă aflu într-o situaţie dificilă, de disconfort, încerc

să mă descurc singură. Nu-mi trece prin minte că aş putea cere
ajutorul sau sugestiile cuiva mai priceput, mă bazez pe ceea ce
am eu în minte. Am tendinţa de a mă trata singură, crezând că
mă pricep. Soluţiile găsite de mine sunt întotdeauna elaborate şi
ingenioase, ştiu asta şi mă bazez pe asta. Cu toate acestea, lipsa
de informaţii îmi poate dăuna, pentru că oricât de ingenioase ar
fi ideile mele, ele trebuie să se bazeze pe o teorie care mie îmi
lipseşte. În loc să învăţ teoria şi apoi să o aplic, eu am tendinţa
de a face invers şi după ce greşesc aflu că ţânţarii nu sunt ca

93
puricii, abia atunci aflu teoria care stă la baza practicii. Am
obiceiul să mă consum pentru a afla o soluţie la o problemă, apoi
obosesc şi nu mai sunt vigilentă. Îmi pierd vigilenţa atunci când
cred că am realizat ceva bun. Îmi permit să adorm profund când
cred că am realizat ceva şi mă aştept ca atunci când dorm să mă
prăbuşesc. După ce adorm, mă aştept să cad de unde m-am
cocoţat cu mare efort, ajung jos, ca un excrement şi atunci aflu
că trebuia să mă documentez înainte de a rezolva problema.
Problema mea este rezolvată greşit din lipsă de documentaţie şi
colaborare cu alţii. Mă aştept să mă fac de râs, goliciunea mea
să fie pusă în lumină, să sufăr din cauza căderii, să mă doară
spatele, să mă simt lipsită de susţinere şi suport şi cu toată
această suferinţă şi umilinţă, mă aştept să fiu interogată, să fiu
nevoită să explic ce şi cum am făcut, pentru ca mai apoi să obţin
înţelegerea unei profesoare, poate medic, şi informaţiile
teoretice necesare. Deşi sunt speriată şi în suferinţă, fac tot ce
trebuie pentru a câştiga încrederea instructoarei şi a nu pierde
relaţia cu aceasta.

Tot pe la opt ani, când ne întorceam din tabără de la

Braşov, eu am adormit în tren şi tâmpiţii de băieţi m-au legat de
scaun. Au fost vreo patru legaţi cu bandă atunci, printre care şi
eu. Dacă în tabără nu dormeam noaptea, pentru că ne făceam
glume proaste unii altora, în tren am adormit buştean. Când am
vrut să mă duc la toaletă nu m-am putut mişca. Eram legată cu
bandă izolatoare şi la gură şi de mâini şi de picioare, pe după
scaun. Dacă vroiam să mă ridic, puteam să mă smulg, nu eram
legată strâns, dar eu eram montată pe ideea că am nevoie la
toaletă şi am început să strig că fac pipi. Profesorul a tras de
bandă şi eu nu mă opream din repetat că fac pipi. Şi el mi-a spus

94
să mă duc odată la baie, să nu fac în compartiment. Era supărat
pe mine că deranjam călătorii, dar mie mi-era ciudă că am
adormit.

Acum, când sunt în competiţie cu alţii sunt vigilentă şi

am succes, dar mă aştept să fie bine delimitată în timp şi spaţiu
această competiţie şi să am şi dreptul la odihnă. Nu ştiu
întotdeauna când se termină o competiţie sau nu ştiu toate
regulile competiţiei şi mă aştept să pierd în ultimul moment din
cauza asta. Nu pentru că n-aş fi bună sau pricepută, ci pentru că
nu pot fi tot timpul vigilentă. Am tendinţa de a adormi profund
după o realizare care-mi dă satisfacţie sau după ce m-am simţit
bine şi când mă trezesc pot constata că am pierdut ce am realizat.
Mă tem să adorm pentru a nu mă trezi legată. De aceea mai am
încă insomnii. Dacă eu fac glume proaste, cred că şi alţii îmi fac
acelaşi lucru mie şi pentru asta trebuie să fiu atentă, să nu adorm.
Când pierd competiţia în ultimul moment mi-e ciudă şi nu mă
mai pot comporta firesc. Rămân blocată mental pe această
emoţie de ciudă şi repet ca un papagal un disconfort sau o nevoie
a mea care nu priveşte pe nimeni şi pe care toţi se aşteaptă să
mi-o satisfac singură pentru că n-am nevoie de ajutor. Deşi n-am
nevoie de ajutor, când pierd am tendinţa de a refuza să mă ajut
singură şi deranjez pe toată lumea cu văicărelile mele. Într-o
competiţie nu sunt singura care pierde, mai sunt şi alţii. Cred că
cine leagă sau constrânge pe altcineva nu o face din duşmănie,
ci pentru că i se oferă ocazia, pentru că cel constrâns n-a fost
atent şi şi-a permis să doarmă.
Acum ştiu despre mine că sunt răzbunătoare, nu iert şi
nu las greşelile altora neplătite. Mă pricep să lovesc când celălalt
doarme şi o fac subtil, lovesc în orgoliul adversarului, unde cred

95
eu că doare mai tare şi unde nu se aşteaptă să fie lovit. Sunt
ingenioasă şi am idei originale pe care le pun în aplicare şi mă
aştept să fiu apreciată de ceilalţi pentru ideile şi faptele mele.
Sunt lipsită de informaţii teoretice, care să-mi susţină faptele, de
aceea mă aştept să greşesc şi ori altul, ori eu să am de pierdut de
pe urma faptelor mele. Mă aştept să pierd o competiţie dacă
adorm, nu ştiu regulile competiţiei şi nu ştiu când să dorm şi
când să fiu trează, de aceea aleg să nu dorm. Când realizez ceva
sunt la înălţime, dar dacă aţipesc uit unde mă aflu şi mă aştept să
cad. Eu sunt interogată de o femeie care mă obligă să mă
dezvălui pentru a-mi spune apoi care sunt regulile vieţii. Eu am
nevoie să aflu aceste reguli, dar am nevoie să fiu înţeleasă de
femeie când mă simt în suferinţă şi lipsită de suport. Am nevoie
ca ea să aibă răbdare şi înţelegere cu mine. Mie greu să spun ce
am făcut când mă doare spatele, sunt lipsită de suport şi sunt
căzută. Aş prefera să răspund la întrebări după ce nu mă mai
doare şi când nu mai sunt speriată. Eu am insomnii. Cred că dacă
adorm m-aş putea trezi legată şi asta m-ar face să-mi pierd
controlul, să nu mă mai simt în stare să mă descurc singură.
Ceilalţi sunt în competiţie cu mine, ne facem glume
proaste unii altora şi nu ne dăm voie unii altora să aţipim. Ceilalţi
mă apreciază şi sunt alături de mine dacă sunt vigilentă şi nu
adorm. Cei care sunt adormiţi sunt rejectaţi.
Lumea este o competiţie în care ies victorioși cei mai
inteligenţi, mai ingenioşi, care deţin informaţii teoretice şi care
nu aţipesc. Câştigătorii sunt liberi şi împreună cu ceilalţi
bucurându-se de aprecierea lor, pe când perdanţii sunt legaţi,
constrânşi, decăzuţi şi obligaţi să înceapă lupta de la zero, fără
aliaţi sau susţinători.

96
 Scopul meu este să nu adorm. Dacă adorm, cad sau sunt
legată. Al doilea scop este să aflu regulile jocului, teoria vieţii,
pentru a nu greşi în aplicaţiile mele.
Modul meu de a-mi atinge scopul este insomnia, iar dacă
adorm aleg să nu mai am grijă de mine, ci îi pedepsesc pe ceilalţi
să aibă ei grijă de mine. Dacă sunt legată, îi deranjez, să
muncească ei pentru mine, să găsească ei soluţii la problemele
mele. Informaţiile teoretice le aflu după ce am pierdut sau am
produs pagube, dar nu renunţ la luptă, nu părăsesc scena, stau
acolo oricât mi-ar fi de greu pentru a afla de ce am greşit, pentru
a învăţa şi pentru a relua lupta de la zero.
Puterile mele sunt ambiţia şi voinţa de a învinge, de a
ajunge sus şi de a mă întoarce acolo după ce am căzut. Ştiu
despre mine că sunt deşteaptă şi ingenioasă, ştiu despre mine că
pot fi cea mai bună.
Slăbiciunile mele sunt credinţa că, dacă mă relaxez, pierd
competiţia. Nu ştiu când să mă opresc pentru odihnă, de aceea
mă fură somnul pe neaşteptate. Cred că lipsa de informaţii mă
poate călăuzi spre eşec. Lipsa unei imagini de ansamblu a ceea
ce vreau să realizez şi tendinţa mea de a face lucrurile singură,
fără a cere consultanţă mă poate călăuzi de asemenea spre eşec.
Când eşuez, mă blochez, am nevoie de timp pentru a-mi relua
ascensiunea, iar dacă sunt constrânsă îi pedepsesc pe ceilalţi
să-mi poarte de grijă.
După a patra săptămână

Ne jucam de-a doctorul. Eram mici, mici şi erau nişte

băieţi la ţară şi îi înţepam cu nişte spini şi spuneam că le facem
injecţie. Îi consultam, le dădeam pastile. Banii erau frunzele de

97
nuc. Eu mă simţeam importantă şi mă gândeam cât erau de proşti
că stăteau cu fundul în sus şi le dădeam injecţie.

Acum îmi place să fiu importantă şi dacă am ocazia să

fiu cineva nu ezit, dar mă mir de prostia unora care-mi acordă
credit. În sinea mea nu mă consider aşa de valoroasă precum aş
dori să fiu şi mă mir dacă obţin atenţia şi respectul celorlalţi.
Sunt atentă la toate detaliile muncii mele, nu las nimic la voia
întâmplării, nici efectuarea ei şi nici recompensa materială. Am
o imagine bună de ansamblu a ceea ce am de făcut cu început,
desfăşurare şi încheiere. Consider profesia de medic una de
prestigiu, care îmi asigură o poziţie superioară în societate.

Apoi, când eram la şcoală, tata îmi cumpărase un

ghiozdan foarte frumos, galben, cu răţuşte. N-avea nimeni
ghiozdan ca al meu. Eram foarte mândră. Nici nu trebuia să mai
învăţ, dacă am ghiozdan.

Dacă am o geantă frumoasă sau posibilitatea de a-mi face

bagajul oricând ca să plec, înseamnă că am tot ce-mi trebuie. Şi
chiar mă gândesc să plec la Târgu Mureş şi să las totul în urmă.
Dacă am posibilitatea asta, înseamnă că am o poziţie socială
bună, respectabilă, cum n-are nimeni şi nici nu mai trebuie să
învăţ pentru a ajunge la facultate. E suficient să fiu acolo. Îmi
place să circul, nu mă ataşez de un loc anume şi o geantă e tot
ce-mi trebuie ca să mă fălesc în lume. Mă aştept ca bărbatul meu
să mă susţină, să mă aprecieze şi să-mi ofere lucruri.

98
 A venit vara de când scriu. Iarba e de coasă, iasomia a
înflorit, toate se schimbă în jur, unele se repetă, altele sunt
schimbări radicale care se pot numi creştere sau dezvoltare.
M-am uitat la unii oameni cum s-au schimbat şi au crescut şi
le-am privit amintirile în care s-au oglindit. Acum a venit
momentul să cresc şi eu şi, pentru că am tupeul de a mă uita la
amintirile lor cu un ochi critic, creşterile mele ar trebui să fie
îndrăzneli, nu simple încercări. Am mari emoţii în legătură cu
asta. Cum să mă uit la mine cu un ochi critic şi să nu fiu tentată
să joc rolul maşterii din povestea Albă ca zăpadă. „Oglindă
oglinjoară/ Cine-i cea mai frumoasă din ţară?” Îmi trebuie câteva
unelte pentru ca oglinda mea să fie imparţială.
O unealtă este UNICITATEA mea. Ştiu că nu mai există
pe lume alta ca mine şi n-ar putea nimeni să mă contrazică şi să
mă critice în descrierea mea, pentru că învaţă să mă cunoască
odată cu mine. Scriind această carte, învăţ şi eu, învaţă şi cei care
mă citesc. Asta ar fi o frică de-a mea, critica dură. Şi mai ştiu că
orice lucru unic este sublim în unicitatea lui prin imperfecţiuni.
Imperfecţiunile dau creşterea şi dezvoltarea oricărui organism
viu. În loc să mă ruşinez şi să-mi ascund imperfecţiunile precum
gunoiul ascuns sub preş, ideal ar fi să mă mândresc cu ele, pentru
că ele nasc voinţa de a-mi depăşi limitele. Şi cum aş putea să-mi
depăşesc limitele dacă nu mi le recunosc şi dacă nu mi le asum
mai întâi. Asta sunt, cu bune şi rele. Nimeni nu s-a născut învăţat
şi învăţăm toată viaţa sau ne ascundem de noi înşine, nu ne
dezvăluim, nu ne asumăm imperfecţiunile şi nu învăţăm nimic
sau prea puţin, făcând greşeli după greşeli. Noroc că psihicul
omului nu e născut de azi de ieri şi are el mecanisme de apărare

99
mai puternice decât conştiinţa noastră. Pentru că înainte de a fi
oameni cu duhul lui Dumnezeu şi înţelepciunea cuvântului, care
purifică, am fost animale cu instincte de apărare, conservare şi
supravieţuire. Aşa că neconştientizat avem grijă să facem puţine
greşeli în viaţa asta pentru a ne proteja ca fiinţă şi ca specie.
Multe din aşa zisele greşeli sunt reacţii ale noastre sau acuzaţii
ale altora asupra noastră, pentru că şi pentru noi şi pentru ceilalţi
prima persoană care contează în lumea asta este EU. Şi când eu
nu sunt protejată şi nu mă simt bine, singura mea grijă este să
mă apăr, să mă pun la adăpost, să refuz lucrurile care îmi displac,
să am grijă de trupul, mintea şi sufletul meu.
Altă unealtă este INTERESUL PENTRU SOCIETATE.
Şi cum ar fi ieşit această carte dacă nu aş fi dorit să ofer celorlalţi
ceea ce am aflat despre viaţă? Şi mă gândesc că aş fi inutilă sau
prea puţin utilă pentru societate dacă n-aş fi psihoterapeut. Şi
m-aş îmbolnăvi foarte repede, pentru că nu aş dori să trăiesc
inutilă şi nefolositoare. Ce să fac, sunt cam nepricepută la alte
îndeletniciri şi mă ţin cu dinţii de ceea ce ştiu şi eu să fac pe
lumea asta pentru ceilalţi. Şi asta e o imperfecţiune a mea, una
sublimă, care mă îndeamnă să mă dezvălui şi să mă dezvolt
pentru a rămâne în zona utilă a vieţii. Asta pentru că ştiu că
înainte de moarte este agonia ei dacă te-ai dovedit inutil. Cele
două lumi, viaţa şi moartea m-ar trage când de o parte, când de
alta şi cel mai de speriat este să fii ca un zombi nici viu nici mort,
agonizând. Şi toate astea nu s-ar întâmpla din cine ştie ce mare
filosofie, ci pur şi simplu pentru că aş dori să trăiesc, dar nu
mi-aş vedea locul printre oameni şi din când în când m-aş simţi
alungată dintre aceştia de inutilitatea mea sau sentimentele mele
de inutilitate, inadecvare şi eşec.

100
 Următoarea unealtă este HOLISMUL, definit de Jan
Smuts| ca ÎNTREG. Întregul este ceea ce rezultă din
1

colaborarea părţilor şi de aceea este mai mult decât suma părţilor

sale. Asta mă atenţionează asupra faptului că oricât aş încerca să
definesc un om sau să mă descriu pe mine prin amintirile
timpurii, cu siguranță mai rămâne ceva nespus despre acea
persoană. Pe de altă parte amintirile pot transmite emoţii şi trăiri
de la momentul prezentării lor, precum o pojghiţă de ulei care se
ridică la suprafaţa personalităţii şi care conţine concentraţia
maximă de substanţă a acelor trăiri, emoţii şi gen de activităţi.
Nu totul, dar câte puţin din aproape tot, dacă sunt privite mai
multe amintiri la acelaşi moment.
Următoarea unealtă ar fi SUBIECTIVITATEA. Sau,
altfel spus, opinia personală a individului despre ceva. Acest
principiu al subiectivităţii îmi aminteşte mereu că s-ar putea să
mă înşel. Mă îndeamnă să verific o idee de multe ori, pentru că
pun mereu opinia mea într-o analiză, care ar trebui să fie
obiectivă.
Şi ultima unealtă la care apelez şi la care ţin cel mai mult
este TELEOLOGIA sau SCOPUL personal. Cu toţii avem
scopuri, altfel nu existăm. Şi eu am scopuri şi mereu mă tem că
nu sunt conştientă de unele dintre ele. Că aş prefera să-mi ascund
capul în nisip precum se spune despre struţ, ca să nu ştiu ce scop
urmăresc atunci când fac sau spun ceva. Şi ştiu că unele scopuri
rămân neconştientizate tocmai pentru a fi mai puternice. Pentru
că zona neconştientă a psihicului uman este mai matură decât
zona conştientă, sunt ca două surori care nu s-au născut în acelaşi
moment, una e mai mare şi una e mai mică şi atunci cea mare
este şi mai puternică, acele scopuri neconştientizate sunt
propulsate înainte cu o forţă mult mai mare de către instincte

101
decât ar putea-o face conştiinţa cea analitică şi ezitantă. Numai
că zona neconştientă este iresponsabilă, e puternică fizic,
energică, dar retardată la stadiul de animal şi poate greşi atunci
când îl împinge pe un om să se comporte ca un animal. Pur şi
simplu, animalul nu este primit în rândul oamenilor, este exclus
şi nonapartenenţa îl alienează până la a-l anula. Ca şi scopuri,
ştiu despre mine că mi-am dorit să devin scriitoare şi iată că sunt,
că mi-am dorit să locuiesc la casă şi la casă locuiesc, dar astea
sunt scopuri mici. Scopul mare pe care mi l-am descoperit în
terapie, pentru că nu eram conştientă de el, era să plec mereu de
acasă pentru a simţi că aparţin. Este un scop pe care mi l-am fixat
în copilărie, când am simţit că sunt neimportantă pentru părinţi
şi mi-am descoperit importanţa printre colegi şi prieteni. Ca
adult m-am simţit mult timp inutilă stând acasă, deşi eram
valorizată, ca un reflex al sentimentului fixat în mod neconştient
(neexprimat verbal) în copilărie. Dar asta este numai despre
mine nu şi despre alţi oameni care s-ar putea regăsi în situaţia de
a se fi simţit inutili în copilărie. Fiecare individ trage o concluzie
proprie, subiectivă despre situaţia în care se află şi îşi planifică
un scop, care seamănă mai mult cu o emoţie care trebuie trăită
neapărat dacă acel scop nu este trecut prin filtrul conştiinţei.

102
 Pe la un an şi ceva, eram la ţară la bunici şi într-o sâmbătă
au venit părinţii în vizită să mă vadă. Eu eram în bucătărie, mă
jucam cu jucăriile în pătuţ, bunicul avea treabă în spatele casei,
bunica era şi ea în bucătărie când au intrat părinţii. Bunica a
început să le spună lucruri bune despre mine: că sunt veselă şi
mă joc frumos, că l-am ţinut de vorbă pe bunicul în timp ce el
muncea şi el s-a bucurat şi s-a simţit mai bine, că am început să
merg singură după el prin dosul casei, să-l caut, să vorbesc cu el
şi el s-a oprit din treaba lui şi a râs cu mine şi s-a bucurat şi a
aflat cât sunt de isteaţă şi s-a minunat de cum vorbesc cu el de
parcă aş fi un om mare. Părinţii mei s-au bucurat mult să afle
lucrurile pe care le spunea bunica şi tatăl meu m-a scos din pătuţ
de subţiori şi m-a aşezat pe marginea patului, pregătindu-se să
vorbească cu mine. Cred că m-a întrebat ceva, dar eu m-am dat
jos din pat şi m-am dus la uşă şi acolo i-am arătat în ogradă
cloşca cu puişori pe care o avea bunica. Îi repetam tatălui meu
şi-i arătam cu mâna: cloşca, cloşca şi el a ieşit afară cu mine să
o vedem mai bine.

Mă aştept acum să fiu apreciată şi lăudată de o femeie.

Mă aştept ca o femeie să mă vorbească de bine. Am astfel de
aşteptări din partea unei femei mai mult decât din partea unui
bărbat. Pe bărbaţi cred că e necesar să-i uimesc şi să-i bucur ca
să mă aprecieze. Bărbatul meu mă apreciază dacă sunt lăudată şi
apreciată de ceilalţi. În condiţiile în care sunt apreciată de alţii el
mă doreşte. Eu în schimb îi arăt faptul că dragostea înseamnă
protecţie şi grijă, nu posesie. Eu îl scot în lume în văzul public
şi-i arăt acolo norme sociale de aplicat în familie, cloşca care îşi

103
protejează puii. Bunica mi-a insuflat aceste norme. El acceptă să
mă urmeze într-o viaţă conformă cu bunul simţ comun şi acceptă
să înveţe alături de mine iubirea şi grija pentru celălalt. Poate în
trecut mi-am căutat bărbatul în zone ferite de ochiul public, în
dosul casei şi l-am găsit ocupat şi l-am înveselit şi uimit cu
capacităţile mele. Mă aştept ca o femeie să mă aprecieze pentru
asta, pentru că am arătat îndrăzneală, curaj, deschidere, disponi-
bilitate de a bucura un om care nu ştia sau nu putea să se bucure,
dar doar cel care alege respectarea normelor sociale şi alege o
relaţie publică, în faţa casei, poate să-mi fie partener de viaţă şi
doar acceptând să înveţe iubirea adevărată împreună cu mine.

Mă jucam pe prispă la bunici. În faţa mea se întindea o

grădină mare cu de toate, iar dincolo de grădină se afla biserica.
În spatele bisericii erau nişte brazi înalţi care foşneau foarte
frumos în bătaia vântului. Eu mă jucam cu ecoul. Ţipam spre
biserică, ţipătul meu trecea printre brazi, se izbea de zidul
bisericii şi de turle şi se întorcea la mine repetat. Era foarte
interesant. Era ca o muzică pe care eu o făceam, dar ajutată de
brazi şi de zidul biserici.

Acum fac exerciţii de introspecţie. Scriu o carte în care

este vorba şi despre mine şi e foarte interesant pentru mine să
mă descopăr. În faţa mea este un public larg, cititori de tot felul,
dar cartea mea nu se adresează tuturor. Sper însă ca dincolo de
masa largă a populaţiei, care nu gustă cartea introspectivă şi
alege viaţa uşoară dincoace de gardul bisericii, să găsesc şi acea
categorie de oameni care vor să înveţe ceva greu şi analitic, ceva
care să conducă la înţelegerea spirituală a vieţii.

104
 Sper ca frazele acestei cărţi să se întoarcă la mine ca o
muzică reflectată de acei oameni care au capacitatea să înţeleagă
şi să aprecieze gândurile mele. Chiar mi s-a întâmplat să stau de
vorbă cu un preot şi să-i spun că am de gând să scriu o carte
despre amintiri timpurii şi i-am dat să citească pasaje din ea,
tocmai pentru că aveam nevoie de rezonanţa bisericii la
contactul cu opera mea. Brazii din amintirea mea sunt principiile
adleriene|2 de care mă folosesc drept ghidaj. Stau bine principiile
adleriene în dosul bisericii, pentru că fac parte din Biblie, dar
sunt exprimate în termeni laici, sunt de acolo, din curtea bisericii
şi tot ce spun trece prin filtrul principiilor lui Adler|3 şi lovesc cu
vorbele mele în biserică ca un ciocănit şi biserica recunoaşte
principiile din cărţile ei sfinte şi-mi trimite răspunsul ei la tot ce
scriu ca o muzică repetată. Răspunsul ei mi se pare interesant,
pentru că un creştin care n-a auzit vreodată de Adler poate să
înţeleagă perfect ce spun despre el, pentru că limba lui Adler
seamănă mult, dacă nu e chiar identică cu învăţătura creştină pe
care a primit-o la el acasă.

Altădată, mă jucam pe prispă la bunici cu un xilofon.

Primisem xilofonul cadou de la părinţi. Eram fascinată de
sunetele lui şi mă străduiam să cânt cât mai frumos. Brazii de la
biserică fuseseră tăiaţi şi eu credeam că din cauza asta nu se aude
ecoul muzicii. Îmi părea rău că nu aud ecoul, dar muzica din
xilofon, deşi era slabă, era deosebit de frumoasă. Iar xilofonul
mai era şi viu colorat.

Am făcut ani de zile terapie cu copii cu autism, pe care

i-am învăţat să se bucure de simţuri. Am făcut asta sub
îndrumarea altor terapeuţi şi nu sub umbrela unei terapii pe care

105
să mi-o fi însuşit în şcoală. De aceea mi-au lipsit principiile sau
teoria clară a programului terapeutic. Mai degrabă am făcut
exerciţii cu acei copii decât psihoterapie. Mi-au lipsit brazii de
la biserică şi muzica mea nu ajungea să se lovească de zidul
bisericii, pentru că nu era pentru public. N-a primit niciodată
muzica mea aprecieri critice de niciun fel, terapia pe care o
făceam era parcă inexistentă pentru alţii. Şi astăzi mai petrec
timp cu un copil cu autism şi muzica, xilofonul, a fost activitatea
pe care i-am insuflat-o cel mai uşor. Am primit de la părinţii mei
darul acesta ca o cheie, care deschide copilul emoţional şi îl
plasează într-o relaţie. Poate pentru că mie mi-a lipsit o relaţie
cu părinţii mei, dar ei m-au pus în relaţie cu xilofonul şi eu fac
acelaşi lucru cu copilul cu care lucrez, îl pun în relaţie cu simţul
lui vizual şi auditiv. Îl ajut să se bucure de ceea ce aude şi de
ceea ce vede.

Cred că aveam cinci ani când au venit părinţii la ţară

într-o zi şi seara m-au luat cu ei în oraş. Autobuzul gonea şi afară
se făcea din ce în ce mai noapte, apoi au început să se aprindă
luminile pe la case. Eu eram fascinată de lumini. Când am ajuns
la intrare în oraş eram în partea din faţă a autobuzului, cu tatăl
meu, şi el mi-a arătat pe cer luceafărul. Era prima stea care
răsărea şi cerul în jurul lui era destul de luminat, dar steaua
strălucea totuşi foarte tare. Autobuzul se îndrepta drept spre ea.
Când am intrat în oraş n-am mai văzut luceafărul era întuneric şi
luminile de la toate blocurile erau orbitoare. Mai târziu am
coborât din autobuz şi, când am intrat în holul apartamentului,
m-am simţit copleşită de curăţenia din jur, înălţimea încăperilor,
lumina albă de neon, care avea ceva fascinant. Parcă intrasem
într-un palat.

106
 Apreciez schimbările şi pe oamenii care mă ajută să trec
printr-o schimbare, sunt o persoană vizuală, apreciez lumina,
chiar dacă este artificială. Apreciez şi viaţa de noapte, sunt
fascinată de ceea ce se întâmplă sau se mişcă noaptea. Noaptea,
când e mai puţină forfotă, eu mă pregătesc pentru o altfel de
viaţă, una nouă, citadină, strălucitoare, gonesc spre ea, chiar
dacă uneori e întuneric şi mă bucur de fiecare luminiţă care apare
în cale (poate de fiecare vis atunci când dorm). Ţinta mea este
luceafărul. Acolo unde merg eu e un castel cu încăperi curate şi
înalte şi lumini orbitoare. De obicei mă aştept când plec la un
drum să ajung într-un astfel de castel şi sunt fascinată de ceea ce
văd în jur când ajung la destinaţie. Tatăl meu mi-a arătat calea
pe care o voi urma în viaţă. Acum dacă tatăl meu ar trăi ştiu că
mi-ar spune că e mândru de mine, că mi-am ales meseria cea mai
potrivită şi deşi pentru el viaţa a fost grea şi s-a stins din viaţă
lent de-a lungul unei lungi agonii, acum mi-ar spune că viaţa este
uşoară şi că el n-a ştiut lucrul ăsta la timp şi de aceea a eşuat. Da,
el mi-ar spune că pot trăi într-un palat strălucitor dacă am ochi
să-l văd şi cred că acel palat există. Și dacă stau bine să mă
gândesc, există un profesor, Wes Wingett, care vine regulat din
State, să țină cursuri în România, și pe care pot să-l consider
bărbatul care mi-a arătat luceafărul, mergând împreună cu
același autobuz al dezvoltării personale și al adaptării la
schimbare. E un profesor și un părinte, el fiind mai vârstnic decât
era tatăl meu cu vreo 10 ani, dar având un istoric de viață
asemănător, însă cu final fericit, cu vindecare.

Într-o altă zi în care au venit părinţii la ţară şi m-au dus

în oraş eu priveam cu interes pe geamul autobuzului. Eram foarte
mică şi m-am urcat pe scaun în picioare şi când am trecut pe

107
lângă grădiniţa din sat, care era în aceeaşi curte cu şcoala, am
strigat în gura mare: „Uiti şcoala meee!” şi tatăl meu râdea şi
încerca să mă facă să vorbesc mai puţin şi mai încet, pentru că
eu ţipam tare şi amuzam pe toată lumea cu accentul meu
moldovenesc. N-a avut niciun succes, eu când vorbeam,
vorbeam tare şi moldoveneşte ca la ţară şi când am ajuns în oraş
şi am trecut pe lângă spitalul municipal am început iar să strig:
„Uiti spitalu` lu` bunicuuu!”şi maică-mea nu ştia cum să-mi
pună mâna la gură şi taică-meu îmi spunea să tac, dar era foarte
amuzat de ce spuneam. Şi lumea din autobuz era încântată de
spectacol, dar ai mei se simţeau puţin jenaţi. Eu eram sinceră,
eram eu, ştiam în sinea mea că părinţii mei sunt mândri de mine,
dar nu erau suficient de îndrăzneţi şi le era jenă de curajul mea.

Şi acum când vorbesc cu entuziasm despre ceva mi se

întâmplă să resimt obiecţiile pe care mi le aduc unii ca pe nişte
piedici. Eu le furnizez o informaţie pe care o consider importantă
şi ei se agită pentru modul în care o fac. Am obiceiul să mă urc
la înălţime, pentru a mă simţi importantă. Pentru a le vorbi
celorlalţi de la egal uneori mă dau mare, deşi eu nu sunt. Le
furnizez celorlalţi informaţii, pe care unii le consideră
neimportante şi o fac într-o manieră personală, într-o limbă prea
simplă pentru ei. Eu pun accent pe personal şi individual, în timp
ce ceilalţi se împart în două categorii: cei care vor să afle despre
alţii şi cei care se ruşinează de dezvăluiri. Eu vorbesc despre
oamenii din jurul meu, lăudându-mă cu ei sau cu ceea ce am eu,
în timp ce unii ar dori să mă facă să tac. Dar aşa sunt eu,
pasionată de oameni, de ce au ei bun şi îmi place să spun
lucrurile astea, să mă laud cu ce am eu şi cu ce au alţii care se
jenează, n-au curaj sau sunt absenţi. Îmi doresc atât de mult să

108
cresc şi eu şi cei din jurul meu şi îmi doresc atât de mult să
aparţinem unei societăţi cu toţii încât prefer să consider
apartenenţa aceasta fără drept de a fi contestată. Eu am o şcoală,
bunicul are un spital, e important pentru mine să avem un loc al
nostru. Pentru persoana mea pot să-mi planific apartenenţa la un
astfel de loc şi pentru viitor, eu am o şcoală, deşi sunt copil de
grădiniţă. Cu cât mă apropii mai mult de o zonă mai pretenţioasă
şi mai civilizată, cu atât presiunea celor care se simt lezaţi este
mai mare. Totuşi eu continui să spun ce am de spus şi nimic şi
nimeni nu mă opreşte. Bărbatul meu mă acceptă aşa cum sunt,
deşi încearcă să mă oprească din vorbit. Mă aştept ca o femeie
să fie mai hotărâtă să mă oprească decât un bărbat. Bărbatul se
amuză de ceea ce spun împreună cu ceilalţi.

Eram la ţară în bucătăria de vară. Venise seara. Fusese o

zi fierbinte şi acum era răcoare. O vreme s-a văzut apusul roşu
fascinant şi lumina palidă a soarelui apunând se revărsa peste
coama dealului unde locuiam noi, iar bucătăria de vară avea uşa
permanent deschisă şi era cu faţa spre apus. Bucătăria şi grădina
erau scăldate de lumina portocalie a soarelui, eu eram fascinată.
Urma să ne strângem cu toţii la masă. Bunica a pus de mămăligă
şi bunicul pisa usturoiul într-o piuă de lemn, într-un mod tacticos
de parcă îşi luase pauză de la treabă şi acum făcea ceva relaxant.
Stătea pe marginea patului de lemn şi pisa la usturoi zâmbind.
Nu ştiu când s-a făcut noapte. Au aprins becul, apoi lumina de
afară s-a făcut foarte repede beznă. Noi aveam o masă din lemn,
robustă, cu un singur picior, de formă rotundă. Bunica a răsturnat
mămăliga şi a început să pună mâncarea pe masă. Toată lumea
era liniştită. Eu aveam chef de vorbă, dar ei erau tăcuţi şi păreau

109
bucuroşi. Lumina era galbenă spre portocaliu şi parcă şi lumina
becului era foarte caldă acolo, sub streaşina bucătăriei de vară.

Şi acum aştept seara cu bucurie. Iubesc serile de vară.

Lumina portocalie a soarelui o asociez cu căldura şi orice lumină
portocalie pentru mine e caldă şi fascinantă. Obiectele portocalii
îmi amintesc de căldura sufletească a oamenilor care m-au
crescut. Eu mă simt bine într-o căsuţă mică, care are legătură cu
natura. Dacă nu e beznă, aş putea locui şi sub cerul liber, tot
ce-mi trebuie este o lumină caldă, portocalie care să mă mângâie.
Pot mânca pe un buştean tăiat şi pot dormi pe un buştean
doborât. Nu m-aş putea odihni sau relaxa în fierbinţeală, pentru
asta am nevoie de puţină răcoare şi o lumină difuză. Cred că
viaţa în cuplu înseamnă cooperare fără efort. Cred că femeia e
mai dinamică: pune, ia, mută lucrurile pe când bărbatul poate fi
mai static şi mai meticulos. Cred că în viaţă femeia ia deciziile
majore, pe când bărbatul finisează şi condimentează o realizare
începută de femeie, dându-i valoare. Dacă am o masă rotundă
atunci toţi cei care stau în jurul ei sunt egali şi egalitatea este o
valoare pentru mine. Şi dacă căsnicia e rotundă şi robustă, poate
fi stabilă şi într-un picior. Am tendinţa într-un mediu familiar să
am chef de vorbă şi de multe ori, când eu am chef de vorbă, mă
aştept ca ceilalţi să fie tăcuţi. Tot ce-mi doresc este să fie
bucuroşi.

Mă jucam cu copiii în curtea bisericii. Am alunecat pe

iarbă, am căzut pe o pantă şi m-am lovit la genunchiul stâng,
într-un colţ de piatră de la scările care duceau în faţa bisericii.
N-am simţit că mă doare, dar a curs sânge şi m-am mirat că
m-am lovit în acelaşi loc (la genunchi) unde mă lovisem cu un

110
an înainte în tabără la Năvodari, când am căzut între două paturi
de fier.

Dacă mă joc în curtea bisericii înseamnă că îmi doresc o

viaţă socială şi spirituală împreună cu ceilalţi. Unii oameni nu
recunosc spiritualitatea aşa cum altădată unii nu recunoşteau
biserica. Nu ştiu mama mea dacă este sau a fost vreodată o
persoană credincioasă. Ştiu că părinţii mei locuiau în oraş şi nu
aveau legătură cu biserica, pe când bunicii mei locuiau alături de
biserică şi viaţa lor era organizată şi în funcţie de activitatea
bisericii. Viaţa mea era scindată în două atunci: eram prinsă,
uneori căzută între convingerile bunicilor şi cele ale părinţilor.
Şi dacă m-am jucat în curtea bisericii unde bunicii veneau des,
m-am lovit la genunchiul stâng ca să mă pedepsesc pentru că mă
distram unde credeam eu că mama mea nu merge niciodată şi
poate nici eu nu aveam voie. Atunci aveam nevoie să fiu loială
şi unora şi altora. Azi mă văd prinsă uneori între doi oameni cu
convingeri divergente şi simt pe undeva că aparţin şi unuia şi
altuia. Atunci simt că nu pot înainta. Ceea ce mă miră este că se
repetă în viaţa mea acelaşi tip de conflict, doar decorul e altul.
Vulnerabilitatea mea este mai mare dacă am relaţii amoroase
nenaturale. Eu dorm într-un pat de lemn şi mi-ar fi greu să aleg
între două paturi de fier, pentru că ambele sunt nepotrivite pentru
mine. Dacă sunt pusă într-o astfel de situaţie nevrotică, de a
alege între două variante proaste, atunci pot să cad şi pot să-mi
pierd mobilitatea.

Eram la mare la Năvodari. Am plecat cu toţii de pe plajă

spre tabără, mai mulţi copii fără supraveghetor. Aveam cerşafuri
pe cap şi făceam ca indienii alergând pe o alee de beton care era

111
împrejmuită pe stânga şi pe dreapta de stufăriş. Nu departe de
acel loc era o mlaştină. Eu am alergat înainte cu un grup gălăgios
şi alţii, mai leneşi, au rămas în urmă. După mult timp au venit şi
ceilalţi în tabără speriaţi şi ne-au spus că le-a ieşit o viperă în
cale pe alee şi n-au mai putut înainta. S-au întors pe plajă şi au
venit cu un adult la tabără. Între timp vipera dispăruse şi ei erau
supăraţi că nu-i credea nimeni că au fost atacaţi de o viperă din
cauza noastră. Eu mi-am dat seama că este posibil ca urletele
noastre de pe alee să fi atras vipera, dar niciun adult n-a crezut
asta. Adulţii spuneau că o viperă s-ar fi speriat şi ar fi fugit, nu
ar fi ieşit pe alee. Oricum, eu m-am simţit bine alergând şi am
ajuns şi foarte repede la tabără.

Îmi place să joc roluri când sunt departe de casă, să mă

comport ca şi cum aş fi altcineva. Când plec cu mai mulţi la un
drum eu ţin pasul cu primii şi asta îmi dă satisfacţii. Dar ştiu că
unii rămân în urmă. De obicei locurile pe unde călătoresc cu
colegii sunt mlăştinoase şi traseul e unul singur. Cei care nu ţin
pasul cu primii se sperie şi reiau activitatea de la capăt cu
însoţitor. Cel care îi însoţeşte nu le dă dreptate, dar eu ştiu că e
posibil ca ei să aibă dreptate şi e posibil ca acuzaţiile lor la adresa
celor dintâi să nu fie doar scuze. Îi apreciez pe cei care rămân în
urmă, pentru faptul că au fost nevoiţi să muncească mai mult,
s-au întors şi au refăcut traseul, au pierdut timp, dar mai ales
pentru că au fost precauţi şi s-au protejat. Cei dintâi merg în
viteză, câştigă timp, dar fac greşeli şi greşelile lor pot atrage
prădători de pe margine, care în loc să-i atace pe adevăraţii
vinovaţi îi atacă pe cei pe care îi găsesc la îndemână.

112
 Aveam cinci ani şi eram în bucătăria părinţilor, la
apartament. Tata adusese de la el de la ţară castraveţi muraţi şi
mâncam tocăniţă de cartofi cu castraveţi. Castraveţii erau foarte
mici şi mie îmi era milă să-i mănânc şi mi-era şi ruşine să le spun
alor mei despre asta, pentru că ştiam că vor râde de mine şi nu
mă vor înţelege. Aşa că m-am apucat pe furiş să introduc
castraveţii mici spre fundul castronului să nu-i mănânce nimeni
şi să scot la suprafaţă castraveţii mari. Părinţii mei au observat
ce fac şi au râs de mine. Eu am început să plâng şi ei au râs mai
tare. Spuneau că sunt prostuţă. Eu m-am supărat şi n-am mai vrut
să mănânc deloc castraveţi, dar am rămas în bucătărie să păzesc
castronul, să nu fie mâncaţi castraveciorii.

Acum ca psiholog lucrez cu copii şi i-aş proteja, chiar

dacă toată lumea n-ar preţui munca mea. Nu sunt dispusă să
renunţ la munca mea, e ca o datorie, aceea de a-i proteja pe cei
fără putere şi mai ales pe cei care n-au crescut încă. Am primit
de la tata, care a fost mult timp un alcoolic neputincios această
sarcină de a-i salva pe alţii. Dacă nu pe cei mari, măcar pe cei
mici.

Altădată tot pe la cinci ani, vorbeam repede şi cu

entuziasm şi cineva din familia mea, poate mama, m-a întrerupt
brusc să mă corecteze. Spuneam greşit un cuvânt. Spuneam
crastavete în loc de castravete. A repetat cuvântul, dar eu n-am
perceput nicio diferenţă auditivă între cuvântul spus de mine şi
cuvântul spus de ea. Într-un târziu m-am enervat şi am strigat:
dar crastavete! Cum vrei să spun? Atunci persoana a renunţat să
mă mai corecteze.

113
 Eu spun lucrurile în felul meu şi mi-e greu să-mi schimb
limbajul şi să învăţ altul nou, pentru că nu percep auditiv o altă
limbă. Chiar am o problemă cu învăţarea limbilor străine. Nu
mi-am propus nici acum să asimilez cum trebuie vreuna, nici
măcar limba engleză, care e mai uzuală. Deşi mi se spune că e
important, eu continui încă să o ţin pe-a mea, pentru că nu percep
diferenţele dintre limba română şi limba engleză, prefer să mă
exprim în limba mea. Străinii cu care am vorbit au folosit
translatori, s-au descurcat cum au putut cu comunicarea, eu am
refuzat să comunic într-un limbaj pe care nu-l percep bine şi ei
au renunţat să mai aştepte de la mine să vorbesc ca ei.

Tot în jurul vârstei de cinci ani. Eram cu mama în

sufragerie. Taică-meu a venit acasă şi era beat. O certa pe maică-
mea şi ea stătea într-un capăt de pat cu mine alături. El n-avea
treabă cu mine; îi reproşa ei nişte chestii incoerente. Cred că ea
era gravidă cu soră-mea şi era şi speriată şi furioasă pe el. La un
moment dat, tot vorbindu-i din pragul uşii, lui i s-a făcut rău şi a
vomat acolo pe prag şi pe toc. Ea a sărit la el atunci şi a început
să-l lovească. Îi reproşa că i-a făcut mizerie pe perete. A profitat
de faptul că i s-a făcut rău şi l-a atacat, pentru a scăpa de tirul de
reproşuri. Scandalul s-a mutat în bucătărie sau aşa am crezut. Eu
am rămas în sufragerie singură. Am început să merg nervos
de-a lungul covorului pe lângă masă. Aveam o întrebare sau
două, care mă chinuiau în cap şi nu reuşeau să iasă în cuvinte.
Cred că vroiam să ştiu cu ce greşise maică-mea de se purta aşa
urât taică-meu cu ea, sau să ştiu ce nu este în regulă cu el.
Pentru că nu am aflat răspunsul şi pentru a scăpa de
tensiunea acelor întrebări, am tras concluzia că nimeni nu merită
agresat şi că probabil amândoi sunt vinovaţi.

114
 Acum, ca adult, când se întâmplă o agresiune în spaţiul
public mă aştept ca agresorul să fie mai degrabă bărbat. Mă
aştept ca acesta să fie turmentat sau ceva să nu fie în regulă cu
el. Mă aştept ca acesta să fie supărat pe femeie şi să o
pedepsească pentru ceva, să o sperie şi ea să fie în postură de
victimă cu circumstanţe atenuante de genul unei sarcini despre
care ea să creadă că o face să fie ferită de agresiunile altora. Dar
eu cred că bărbaţii uneori pot fi incoerenţi, atunci când le este
rău pot fi agresivi fără să ţină cont de circumstanţele pe care se
bazează femeia. Eu stau deoparte şi privesc la o astfel de scenă
care mă impresionează profund. Ştiu că bărbatul nu are treabă
cu mine, eu asist la războiul lor. Cred despre femeie că poate
greşi, dar ştiu că nu merită agresată pentru asta. Cred că femeia
greşeşte mai uşor atunci când se ştie protejată de o sarcină şi cred
că ea se înşeală în privinţa asta, pentru că bărbatul nu este în
regulă, este iresponsabil şi imprevizibil. El o blochează într-un
spaţiu, stă în pragul uşii și nu-i dă voie să plece, o constrânge
astfel şi dacă la început amândoi îşi doresc să fie acolo pentru că
acolo sunt şi eu şi fiecare speră ca eu să fiu arbitru în meciul lor,
când văd că nu intervin, bărbatului i se face rău, cedează poate
cu scopul de a mă impresiona, pe când femeia îşi face singură
dreptate şi fuge din spaţiul public în spaţiul ei. Când războiul se
mută într-un spaţiu privat eu rămân să lucrez la cabinet. Îmi
muncesc creierii, caut defecţiunea relaţiei şi până să aflu mai
multe răspunsuri plec de la convingerea că amândoi greşesc.

115
 Am avut un fel de a gândi pe care nu-l mai am. Luam
esenţa din ce vedeam şi-o storceam într-o poezie. Pur şi simplu
lăsam mâna să scrie singură lucruri estetice, nu neapărat
pozitive, dar neapărat frumoase. Într-o zi n-am mai putut scrie.
Apoi n-am mai putut scrie aşa. Am început să scriu în proză
lucruri nu neapărat frumoase dar neapărat adevărate. Între poezie
şi proză am avut un timp al meu, de regăsire. Nu ştiu dacă azi
m-am regăsit. Cred că încă mă caut ca artistă. Dacă e o aroganţă
în asta mi-o asum. Înainte de toate sunt un analist. Analizez. Şi
am o aplecare specială pentru natură. Cu siguranţă natura umană
este cea mai complexă. Analiza unui copac nu este atât de
interesantă.
De pildă nucul din faţa casei mele. Cineva l-a plantat cu
dragoste şi orgoliu acum şaizeci de ani. L-a iubit. I-a pus proptea
şi l-a privit cum creştea. Alţii s-au bucurat de el. Mai întâi să-l
vadă firav, drept, cu coroana rotundă : „Frumos nucuşor!”. Apoi
a început să facă nuci: „Ce nuci bune!”. Nu multe dar bune. Apoi
a început să facă umbră şi multe nuci în fiecare an. I-au fost tăiate
unele crengi şi acum are cioturi. În cioturi au crescut alte crengi
mai îndărătnice parcă şi nucul a devenit mai stufos. În fiecare an
se urca cineva în el şi-l bătea cu prăjina. Îi rupea frunze şi crengi,
dar nucul părea să nu sufere şi nucile lui erau mari şi gustoase.
Şi asta pentru că cineva l-a iubit mult atunci când a fost nucuşor.
I-a făcut gărduţ şi l-a udat la timp de secetă, i-a vorbit şi l-a
mângâiat în taină. Nucul ştie multe vorbe de alint şi de leagăn.
Acum este uriaş. Are coaja încă lucioasă şi nu mai
îndrăzneşte nimeni să se urce în el. Unii îl bat cu pari şi crengile
lui atârnă flendurite. Bietul nuc, se înalţă drept, pentru că îşi

116
aminteşte cuvintele de alint din copilărie. Nu mai vine de mult
omul să-l mângâie. Trec toţi pe lângă el şi nu spune nimeni: Ce
nuc frumos! Iar alţii spun: „A crescut dezlânat pe toate părţile,
mult deasupra sârmelor de electricitate. Cine să se mai urce în
el?”.
Toamna, în fiecare dimineaţă, vântul lasă covor de nuci
verzi, proaspăt decojite, iar câteodată răpăiala lor ca o grindină
îi adună pe oameni în jurul lui să culeagă cu sacul.
Seamănă nucul ăsta cu un om care a fost iubit, dar şi
asuprit. Care a ales să fie de folos şi să crească mult deasupra
asupririlor de tot felul, pentru că întâi a fost iubit şi apoi a fost
asuprit, iar el a ales iubirea.

117
 Această carte este o carte a formării mele ca şi terapeut.
Personajele din primele capitole nu mi-au fost clienţi în viaţa de
zi cu zi, ci doar cunoscuţi care au dorit să-mi împărtăşească
amintirile lor şi care au contribuit la formarea mea profesională.
Amintirile timpurii nu sunt reproduceri ale unei realităţi
trecute, ele sunt ficţiuni ţesute pe baza unei istorii personale.
Amintirea are rolul de a servi scopurilor personale ale celui care
îşi aminteşte şi arată atitudinea pe care acesta o adoptă pentru a
rezolva provocările vieţii.
În analiza amintirilor timpurii, cel mai important aspect
este emoţia pe care o trăieşte individul şi momentul din amintire
care i-a rămas cel mai viu în minte. Fără aceste două amănunte
importante, analiza este o ficţiune ţesută pe marginea unei
amintiri din copilărie. Invariabil emoţia pe care şi-o aminteşte
persoana este şi emoţia pe care o trăieşte la timpul prezent.
Momentul pregnant din amintire este în relaţie cu un alt moment
petrecut de curând sau care tocmai se petrece în viaţa persoanei.
De multe ori momentul pregnant este legat de emoţie, dar se
poate ca emoţia să fie legată de un alt moment, ceea ce denotă
debusolare şi nesiguranţă în viaţa de fiecare zi. Multe elemente
din amintiri sunt simboluri ale unor elemente din realitate, sensul
exact al acestor simboluri şi valoarea lor sunt date de întreg
contextul amintirii şi mai ales de emoţie şi de momentul
pregnant căruia persoana îi conferă valoare. De exemplu, o
persoană care îşi aminteşte că mânca dulciuri ne vorbeşte ca
adult despre o altă plăcere asemănătoare cu dulciurile, dar din
viaţa de adult şi anume despre sex, dar dacă emoţia nu este de
plăcere, ci de saturaţie poate ne spune că nu mai doreşte să facă

118
sex. Dacă momentul important nu este cel în care mânca, ci o
altă activitate sau întâmplare petrecută în timp ce mânca dulciuri
atunci persoana nu are o problemă cu sexul în sine, ci cu ce se
aşteaptă să se întâmple dacă face sex. În acest caz performanţa
sexuală creşte dacă se aşteaptă la un eveniment plăcut sau
performanţa scade dacă se aşteaptă ca în timp ce are o relaţie
sexuală să se întâmple ceva neplăcut.
Sexul poate fi ascuns şi sub masca altor simboluri de la
un individ la altul: unii îl reprezintă sub forma unui pahar cu vin
cu care se ameţeşte, alţii sub forma unui cal pe care l-au călărit
sau sub forma unei ape în care se scaldă cu plăcere sau sub
diferite forme care simbolizează plăcerea personală. Şi alte
elemente tabu din viaţa personală despre care omul nu doreşte
să vorbească sunt prezente în amintiri sub forma unor simboluri.
Acestea nu sunt elemente negative, de care omul ar trebui să se
ruşineze, ci sunt elemente pe care omul nu le-a înţeles foarte
bine, de care el crede că ar trebui să se ruşineze sau să le ascundă
de ceilalţi pentru că, neînţelegându-le, le conferă o semnificaţie
negativă. Din dorinţa de a se integra în bunul simţ comun şi a nu
fi blamat de ceilalţi, persoana ascunde sub simboluri elementele
personale despre care gândește că ceilalţi nu le-ar accepta.
Dezvăluind aceste simboluri, omul poate avea surpriza de a se
vedea pe sine într-o lumină mai plăcută decât credea dar mai ales
are şansa de a-şi vedea clar slăbiciunile şi puterile şi de a se
folosi de puteri pe viitor pentru a-şi depăşi slăbiciunile. Fără
conştientizare omul luptă în viaţă cu himere, se consumă
neconstructiv şi se descurajează în faţa unei imagini de sine
deformate şi ireale.
Un element important care se regăseşte în amintiri este
nevoia de a aparţine, unele persoane suferinde ne spun clar în

119
amintiri că suferinţa lor pleacă de la teama de abandon sau de la
sentimente de nonapartenenţă. Pentru a aparţine, oamenii se
adaptează cum pot după propriile capacităţi şi invariabil în
acţiunile lor se raportează la un mediu social cu care se compară
şi de la care au anumite aşteptări.
Aceste adaptări la mediu, mai exact modalităţi prin care
persoana a înţeles să-şi rezolve problemele apar întotdeauna în
amintirile timpurii. Persoana se foloseşte de amintire pentru a se
motiva spre o direcţie sau alta. Uneori direcţia este de retragere
şi persoanele suferinde au amintiri în care erau bolnavi sau
neputincioşi.
Dacă în neputinţa lor, alte persoane apar în amintire să
preia responsabilitatea copilului bolnav sau dacă prin boală
obţine o iertare a unei greşeli, atunci este clar scopul pentru care
persoana alege ca adult să fie bolnav, pentru a nu-şi asuma o
răspundere sau pentru a scăpa de o pedeapsă.

Primul capitol poartă numele punctului de plecare în

această carieră a mea. Bineînţeles, al punctului din care am
plecat eu: Tristeţe.
M-am regăsit în Lavinia, deşi aveam mereu în minte ceea
ce învăţasem în şcoală: amintirile Laviniei erau despre Lavinia
şi nu despre mine. Rezolvările problemelor ei erau ale ei şi nu
ale mele.
Aflată la un moment de cumpănă a vieţii, Lavinia stagna
şi cerea ajutor cu mijloacele ei în faţa lipsei de curaj în faţa vieţii.
Dependentă de o mamă care nu a iubit-o, sau despre care credea
că n-a iubit-o, Lavinia se pregătea să se maturizeze şi să ia
decizii. Înainte de asta însă se opreşte să-şi plângă de milă pentru
că totul i se părea prea greu ca şi cum ar fi singură împotriva

120
tuturor. Nu ştiu dacă era împotriva tuturor, dar era singură şi
descurajată. Amintirile ei nu sunt despre ea, ci despre fotografii
cu ea. Alege să-şi amintească nişte fotografii pentru că se află
într-un moment în care nu are curajul de a trăi, de a exista. Aflată
într-o stare de depresie, Lavinia de fapt şi-a luat pauză de la viaţă
şi se uită la sine din exterior, plângându-şi de milă. Într-o altă
amintire ea nici nu mai există în fotografie. Un băiat i-a luat
locul. Decizia ei a fost luată. Ea a decis să nu mai rămână în
familia de origine, pentru că a obosit să cerşească iubirea mamei.
A decis să crească şi să-l lase pe iubitul ei imatur alături de mamă
în casă. Decizia e dureroasă, ca orice despărţire, şi deocamdată
Lavinia pare că stagnează. În realitate se pregăteşte pentru un
nou început. Ultima amintire este o încercare de a-şi demonstra
că decizia luată este cea mai bună. Această amintire îi oferă
dovada că mama ei nu este o mamă bună, mama ei nu o apără,
ci dimpotrivă o pedepseşte pe nedrept în urma acuzaţiilor unui
vecin. Deci ce ar mai putea ea să aştepte în casa părinţilor ei când
tatăl nu are păreri personale şi nu are putere, iar mama şi-a dorit
întotdeauna un fiu şi nu a dorit-o pe ea ca fiică?!
Din păcate modelul mamei va fi luat de Lavinia şi
transferat peste orice alt personaj feminin cu autoritate cu care
se va întâlni în viaţă şi deşi pleacă de acasă cu gândul că o lasă
în urmă pe mamă, fantoma mamei neiubitoare o va urmări peste
tot. Deja ne spune cum se teme de asistenta şefă care pare
nemulţumită de activitatea profesională a Laviniei. Lavinia va
munci pe brânci cu gândul că şefa va fi oricum nemulţumită aşa
cum a perceput-o şi pe mamă de-a lungul anilor, mereu
nemulţumită de fiica ei.
Alte personaje triste, care par că stagnează, sunt Ion şi
Geta, un cuplu în care cei doi s-au găsit şi s-au ales intenţionat,

121
dar şi inconştient în acelaşi timp. Amândoi au avut nevoie unul
de celălalt la un moment dat şi asta i-a unit şi i-a făcut să rămână
împreună în ciuda dificultăţilor, aparent de netrecut. Ion este
schizofren şi în plină criză schizofrenă, ne spune că el vede
altceva decât restul lumii. Ne spune chiar cauza bolii lui în unica
amintire pe care o oferă. Ne spune că fraţii lui l-au umilit, l-au
legat şi au râs de neputinţa lui. El fiind mezin şi având un
sentiment acut de neputinţă îşi alege această amintire ca dovadă
a incapacităţii lui de a realiza lucruri măreţe în viaţă. Nu-şi
recunoaşte propria neputinţă; nu se consideră a fi el cel care nu
poate, ci fraţii, şi ca adult el consideră că lumea în general îl
împiedică să se mişte. Ion chiar este blocat, nu este o aparenţă şi
pentru a-şi justifica blocajul când toţi au aşteptat de la el să
realizeze ceva în viaţă pentru că s-a aşezat la casa lui, în acel
moment s-a îmbolnăvit de coxartroză pentru a da vina pe boală.
Iar boala e din ,,cauza fraţilor” care l-au legat.
Pe lângă acest blocaj, Ion mai este şi gelos. Pentru că
năzuinţa lui de superioritate îl face să se considere un om
important, atunci nevasta lui era şi ea importantă în ochii lui. O
bănuia că este amanta tuturor acelora care erau mai importanţi
decât el şi care nu-l apreciau pe el. Şi pentru că această inferio-
ritate de a fi blocat, neapreciat la justa valoare şi umilit erau de
nesuportat, Ion a decis să vadă şi să acorde importanţă unor
aspecte pe care ceilalţi nu le vedeau: praful din razele de soare
este mai important pentru el decât oamenii şi decorul din cameră.
Când se luptă cu praful sau ca adult când vede cadavre pe străzi
şi ambulanţe clandestine, Ion îşi creează propria lume în care el
are prilejul să fie erou. Aşa îşi găseşte stima de sine satisfăcută.
Cum de stă soţia lui lângă un astfel de om? Geta ne oferă
o amintire în care cei din jur sunt ocupaţi şi ea îşi permite să se

122
joace. Ne spune prin asta cum l-a ales pe Ion de bărbat. Un bărbat
frumos, de faţadă, dar care nu o solicită prea mult să participe la
viaţa de cuplu pentru că are o atitudine de detaşare şi indiferenţă
la tot şi la toate. Getei i-a convenit faptul că Ion nu era prea
implicat emoţional în relaţie pentru că astfel ea putea să-şi piardă
vremea cu fetele la cumpărături în loc să stea acasă să-şi alinte
soţul. În unica amintire a Getei nici nu există vreun bărbat, ci
numai femei. Femei ocupate sau femei atente care pedepsesc.
Există însă în amintirea ei plăcerea sub forma unui biberon,
dovadă că atunci când Ion nu era în criză schizofrenică era activ
sexual, fără prea multe gesturi de curtoazie şi fără o atenţie
acordată partenerei în afara actului sexual. Lucru care Getei îi
convenea. Pentru Geta, bărbatul era mai mult un obiect de
satisfacţie a plăcerii, ca un vibrator fără suflet pe care îl pui în
sertar şi nu-i mai ai grija până data viitoare. În plină criză
schizofrenă, vibratorul nu s-a stricat cum s-ar fi aşteptat femeia,
ci s-a transformat într-o armă. Ion nu mai era un individ
inofensiv, care stă în banca lui, ci unul care o duce pe nevasta lui
în scenariile lui apocaliptice şi o face matroană peste o lume care
se autodistruge.
Sigur că privindu-i din afară totul e tragic, adică mai mult
decât trist, dar din interior oamenii îşi construiesc singuri soarta
şi, temători fiind, de multe ori şi-o construiesc pe tristeţe. Îşi aleg
amintirile care le dovedesc că au dreptate şi continuă să creadă
în tristeţea lor orgolioasă.
În finalul capitolului am adus propria tristeţe sub forma
unei amintiri în care mă simţeam îngrădită ca un bebeluş în
ţarcul lui. Lipsa mea de îndrăzneală am pus-o în acea amintire,
care era chiar vie şi reală pentru mine, în care eu aleg să fiu
închisă în ţarc, pentru că nu credeam că mă pricep să-l escaladez.

123
Multe dureri şi tristeţi îmi dovedeam a fi reale cu acea amintire.
Că ceilalţi mă judecau şi că eu nici nu îndrăzneam sau nu puteam
sări ţarcul de teamă să nu fac obrăznicii, că bunicul nu era în
amintire, deci nici în viaţa mea de adult nu exista un bărbat care
să ia atitudine pentru mine aşa cum speram, că nimeni din jur
nu-mi lua apărarea sau nu era alături de mine şi eu mă simţeam
singură şi abandonată. Sau poate eu am decis să-i las şi mi-am
fabricat prin amintire o motivaţie, aceea că nu contez pentru ei.
Al doilea capitol este despre supravieţuire. Cu siguranţă
a supravieţui nu înseamnă a trăi; este doar mai bine decât a fi
trist. Tristeţea dusă la extrem duce la sinucidere, pe când cel care
supravieţuieşte nu se sinucide. Sinuciderea mascată a unui om
trist este chiar boala, fie ea somatică sau psihică, în care s-a izolat
pentru că nu mai crede în sine şi în această lume. Cel care
supravieţuieşte crede în sine, dar nu crede în lume. Credinţa în
forţele proprii şi în capacitatea de a răzbate îl salvează pe om de
la autodistrugere.
Am ales pentru acest capitol un supravieţuitor şi am
încercat apoi să mă vindec pe mine de tristeţe, căutând amintiri
despre modul meu de a supravieţui. Grigore supravieţuieşte
încălcând reguli. Pentru că încalcă reguli sociale, adică nu are
încredere că regulile sociale sunt în folosul lui, el riscă să fie
mereu pedepsit. A învăţat să fie vigilent şi să evite pedeapsa
pentru a supravieţui. Îşi asumă frica de pedeapsă, încălcând
sistematic reguli sociale. O face pentru că a înţeles de mic
uitându-se la familia lui numeroasă că regulile sociale nu iau în
calcul nevoile lui ci nevoile grupului. Individul este neimportant,
doar grupul poate obţine supremaţie. El încalcă reguli în grup şi
atunci când e singur se izolează de lume, nu se manifestă, nu
îndrăzneşte. Crede însă în el ca individ, crede în supravieţuire.

124
Grigore nu crede în moarte; nici în moartea lui, nici în moartea
altuia. Ştie că acţionând trăieşti şi el trăieşte. Iar sub protecţia
grupului supravieţuieşte, adică se exprimă pe sine. Prin încălcări
sistematice ale regulilor sociale, el protestează împotriva
neacordării drepturilor lui individuale la opinie şi asumarea
deciziilor personale.
Căutând propria mea supravieţuire, am găsit-o în
profesie. Fără meseria de terapeut simt că nu trăiesc. Am decis
să salvez oamenii, care nu se pot salva singuri şi am ales să fac
alianţă cu lumea pe care o consideram crudă, nemiloasă şi chiar
criminală. Nu credeam în lume, dar credeam în individ şi vroiam
să-i redau lumii pe cei rătăciţi. Pentru că lumea este formată de
fapt din mai mulţi indivizi şi mai mulţi indivizi sănătoşi sau buni
fac şi o lume mai bună. Am învăţat să fiu sadică aproape ca cei
cu care mă aliam şi care reprezentau lumea, să pară că nu mi-e
milă de cei excluşi din lume. Profesia mea îi face pe cei excluşi
să sufere dar nu-i ucide şi nu-i alungă din societate ci dimpotrivă.
Aşa cum le sufoca rumeguşul pe broaşte, îi sufocă pe cei veniţi
la terapie ideile care îi încurcă în viaţă şi punerea faţă în faţă cu
propriile slăbiciuni. Mulţi oameni nu vor să vină la terapeut,
pentru că se tem să se uite înăuntrul lor, să-şi vadă slăbiciunile
şi să şi le accepte. Vin de regulă când se simt ameninţaţi cu
moartea, când ceea ce fac sau au făcut îi pune într-un pericol
iminent şi se văd excluşi din societate. Uitându-se în interiorul
lor ei suferă, dar apoi găsesc şi calea vindecării. După suferinţă
ei se întăresc, se schimbă, trec printr-un botez şi nu mai trec
printr-o execuţie. Oamenii îi exclud pe cei care nu sunt
consideraţi normali aşa cum copiii din amintirea mea au decis să
ucidă broaştele.

125
 Pentru a fi psihoterapeut presupune să urc pe o scară.
Este atât o scară socială, cât şi o scară cu sensul de detaşare de
lume, de a privi lucrurile de la distanţă, de la înălţime pentru a
putea face analiza psihologică. Asta presupune şi o izolare de
lume, nefiind foarte implicată în ea o pot privi cu un ochi detaşat
şi nepărtinitor. Dar pentru a trăi am nevoie să fiu şi eu printre
oameni şi mi-am găsit în amintirea cu scara un echilibru între
profesie şi viaţa personală. Mă ajut de bărbat pentru a coborî
printre oameni şi a trăi, dar pentru mine viaţa înseamnă a fi atât
printre oameni, cât şi în afara lor, urmărindu-i şi cercetându-i. Şi
pentru a cerceta scara poate să şi coboare la subsol în inconştient.
În beci îmi studiez mai întâi propriile umbre şi temeri,
pentru că astfel ştiu să-i ajut şi pe cei rătăciţi să se recunoască şi
să se salveze de la moarte.
Capitolul Adaptări cuprinde oameni care trăiesc pentru
că viaţa înseamnă schimbare şi oamenii care se adaptează la
schimbare înseamnă că trăiesc. Acest capitol cuprinde cinci
personaje cu schimbările lor mai mult sau mai puţin îndrăzneţe.
Mirela este un personaj care suferă trei schimbări sub
efectul nevoii interioare de iubire şi găsirii unei portiţe spre
linişte şi relaxare. Viaţa ei presărată cu temeri până la momentul
plecării soţului în străinătate, suferă o relaxare care îi permite să
se uite la ceea ce îi lipseşte şi să acţioneze în acest sens. Toate
acţiunile sunt inconştiente şi amintirile se modifică în funcţie de
interese şi nevoi.
Dacă în primă fază faptul că fratele a răsucit-o cu sania
până a lovit-o cu capul de gheaţă nu a deranjat-o prea mult este
şi pentru că interesul ei este să rămână în relaţie cu un soţ care o
conduce şi o răsuceşte ameţind-o şi uneori zdruncinând-o. După
întâlnirea cu un bărbat menit să o scoată din relaţia de supunere

126
faţă de soţ, Mirela îşi aminteşte că atunci când fratele a dat-o cu
capul de gheaţă a durut-o. Ea nu mai acceptă să fie manipulată.
În faţa schimbării apare şi suferinţa. Mirela nu doreşte să mai fie
supusă şi manipulată, dar nu îndrăzneşte să fie independentă.
Această ezitare între două alternative una pe care nu o doreşte şi
alta de care nu se simte capabilă o determină să sufere, să fie
răvăşită, dezorientată şi mai nesigură pe sine ca înainte.
Iubirea este cea care vindecă aici şi o determină să ia o
decizie în a treia etapă. Acum bărbatul nu mai este un despot, ci
un partener ferm şi autoritar, care-i permite ei libertatea de
exprimare, dar care nu poate fi foarte blând, pentru că Mirela nu
are încredere în capacitatea ei de a-şi îndeplini sarcinile care
presupun un parteneriat.
Prin urmare echilibrul dintre cei doi parteneri nu este
foarte stabil, deoarece partenerul este frustrat de lipsa Mirelei de
responsabilitate în cuplu.
Irina este un personaj sensibil şi diafan, care îşi asumă
mai multe responsabilităţi decât poate duce cu scopul de a
aparţine acestei lumi. Este şi tristă pentru că nu are încredere în
bărbaţi şi asta o aduce în postura de a alege un soţ care nu are
cum să-i fie soţ, fiind preot catolic. Ea alege doar un tată pentru
copilul ei apoi se teme să nu fie exclusă din societate sau blamată
pentru că este o mamă singură. Se teme să primească un bărbat
în viaţa ei, dar viaţa în afara unei relaţii de cuplu este grea, cu
responsabilităţi pe care ar dori să le împartă totuşi cu cineva.
Irina nu este un personaj capabil de minciună. Şi-a fabricat
amintiri care să-i demonstreze că nu poate trişa şi conform
amintirilor ea îşi asumă responsabilitatea a ceea ce spune sau
face, pentru că altfel se aşteaptă să fie mai aspru sancţionată.
Asumându-şi toată responsabilitatea, uneori şi pentru alţii, din

127
când în când îşi ia pauză, suferind de depresie. Are nevoie de o
dovadă pentru ceilalţi că nu mai poate, aşa că se îmbolnăveşte
cu manifestări vizibile care pot include chiar şi halucinaţiile şi
delirul. Astfel se asigură că este lăsată în pace. Ea trişează doar
inconştient, îmbolnăvindu-se şi doar pentru a se proteja pe sine.
Faţă de bunurile, integritatea sau autoritatea celorlalţi, corectitu-
dinea ei este calea echilibrării psihice, când ştie că a minţit sau a
trişat se aşteaptă să fie aspru pedepsită.
Ceea ce o revigorează este sarcina muncii şi pasiunea ei
pentru teatru, care coincid. Ne spune chiar de la început cu câtă
bucurie pune în scenă spectacole. Pe plan profesional Irina îşi
găseşte fericirea dacă în plan personal n-a găsit-o, oferindu-şi
astfel un echilibru.
În a doua etapă a amintirilor ne arată cum îşi face vânt
spre o nouă viaţă şi cum suferă din lipsă de curaj. Tatonează
terenul, aşteptând să-i vină curajul.
Când este încurajată, în a treia etapă ne arată cum se
relaxează. Acum crede în bărbatul matur şi protector şi ar fi
posibilă o relaţie, dar cu un bărbat regizor care să o distribuie în
piesă şi ea să-şi permită să se relaxeze. Relaxarea însă nu e pe
placul ei, pentru că riscă să aţipească sau să fie neatentă.
În a patra etapă îşi găseşte curajul de a se afirma pe sine
în ciuda criticilor, dar găseşte şi o amintire care să nu-i permită
relaxarea. Conform amintirii în care merge în vizită la o doamnă
împreună cu mama, ea spune lucruri neadevărate şi compromiţă-
toare pentru alţii, (deci minte, ceea ce ea nu poate face fără
consecinţe) şi asta numai din cauză că şi-a permis să fie neatentă
şi relaxată. Tot în această etapă găseşte şi o amintire, care să
nu-i dea voie să aibă încredere în bărbaţi şi deci să rămână
necăsătorită, pe motiv că un bărbat ar putea să o manipuleze

128
repede şi să piardă controlul în faţa lui. Are în schimb încredere
în ceilalţi şi asta o ajută să creadă că, dacă vreodată ar fi pusă în
pericol de vreun bărbat, vecinii sau prietenii i-ar veni în ajutor.
Lucru pe care nu l-a crezut într-o primă fază. Astfel, Irina alege
să-şi continue viaţa ca mamă singură, fără să se mai teamă că
este blamată sau exclusă de ceilalţi şi să se bucure de pasiunea
ei de a organiza şi juca în piese de teatru, fără a se lăsa pe mâna
unui bărbat care să o susţină.
John este un personaj care a trăit până la vârsta de 37 de
ani fără să ştie nici el, nici cei din jur, că toate manifestările şi
trăirile care îl făceau diferit de ceilalţi şi îl încurcau enorm în
viaţa de zi cu zi, purtau numele unei tulburări de dezvoltare pe
care a avut-o dintotdeauna. Nici el nici familia lui de origine nu
aveau vreo vină pentru aceasta. Mai exact John este un autist
care n-a ştiut niciodată că e autist şi, jenat fiind de faptul că se
adaptează mai greu la mediu decât alţi copii, el a încercat toată
viaţa să ascundă simptomele şi de multe ori le-a ascuns şi faţă de
sine, încercând explicaţii logice pentru faptul că e diferit. În
strădania lui de a se adapta, el a profitat de toate atuurile pe care
i le oferea autismul.
Fără să ştie că e hipersenzitiv şi că doar el gândea în
imagini, la contactul cu anumite persoane îi apăreau brusc în
minte imagini despre acele persoane care nu erau altceva decât
probabilităţi logice a ceea ce urma să se întâmple cu acea
persoană sau a ceea ce s-a întâmplat în trecut în funcţie de
fizionomie şi de limbajul verbal şi nonverbal al persoanei.
Probabilităţile erau destul de precise, deoarece John era detaşat
emoţional faţă de acele persoane şi lipsit de subiectivism şi
imaginaţie creatoare. Astfel el şi-a găsit vocaţia de medium. În
paralel, de mic a dorit să aprofundeze această pasiune a lui, care

129
era studiul emoţional şi comportamental al oamenilor şi a studiat
astrologia, care i-a oferit o oarecare bază teoretică şi o metodă
de lucru eficientă. Mai târziu a studiat psihologia tot în acest
scop. Şi astfel avem un autist psiholog frustrat de faptul că nu
înţelege oamenii şi care printr-o voinţă proprie de depăşire a
sentimentului de inferioritate devine expert în studiul oamenilor
şi doreşte să urce tot mai sus prin cunoaştere cu scopul
neconştientizat de a se autovindeca. El oricum are o minte
excepţională, ştie asta, şi ne oferă o amintire în care se joacă de-
a cercetătorul. Mintea lui care percepe toate detaliile pe care alţii
nu le observă sau nu-i interesează, se cerea pusă la muncă, să
unească aceste detalii ca într-un puzzle pentru a înţelege lumea.
John nu a fost un copil care să se joacă, nu a avut vreme
de asta, el a cercetat lumea de la distanţă şi asta face şi ca adult.
Pentru că e hipersenzitiv şi este extrem de stresat de toate
schimbările, care apar în lume şi de forfota oamenilor, care fac
zgomot se agită şi îi agresează lui toate simţurile, John se retrage
şi prezintă interes pentru o lume care nu-l stresează, lumea
morţilor. Încearcă să perceapă de acolo senzaţii care de regulă
nu vin, sau nu vin într-o manieră brutală. Priveşte morţii ca pe
îngeri nu doar datorită educaţiei religioase, ci şi pentru că de la
decedat nu primeşte semnale senzitive supărătoare.
John reacţionează în lume ca un copil de cinci ani, care
nu se încurcă în reguli sociale prea mult, fiind neimplicat
emoţional în societate, dar e foarte tranşant atunci când ceva îl
supără şi nu stă pe gânduri să se întrebe dacă are sau nu dreptate.
El ştie că este agresat de un om care ţipă şi îi poartă pică acelui
om, indiferent cine ar fi. Ştie exact cine i-a făcut rău, din păcate
persoana vinovată nu ştie că este vinovată, pentru că nu-i
înţelege hipersenzitivitatea, nu ştie că uneori pentru organul

130
senzitiv auditiv al lui John şi o şoaptă poate fi percepută ca un
urlet în urechi. Aceasta este una din marile drame ale autismului,
autismul în sine nefiind o boală psihică, ci o tulburare neuronală
care îl determină pe individ să perceapă toate simţurile (vizual,
auditiv, chinestezic, olfactiv și tactil) total diferit de ceilalţi
oameni. Autismul îl împiedică în acelaşi timp să înţeleagă
manifestările celorlalţi, scopul lor, orientându-i atenţia autistului
pe detaliile senzitive din viaţă şi nu pe reprezentarea generală
oferită de simţuri la un loc.
Ca orice om normal din punct de vedere psihic, John
încearcă şi reuşeşte să se adapteze oferindu-şi propriile explicaţii
faţă de ceea ce simte. El se crede un mare clarvăzător şi probabil
că este, pentru că a muncit mult să ajungă aici. El este convins
că simţurile pe el nu-l înşeală; el preia pentru a înţelege ce e
moartea, răceala mortului şi mintea lui se munceşte să explice ce
este cu acel om ţeapăn aşa cum se munceşte să înţeleagă şi ce e
cu vecina care a murit. El o vede liniştită ca pe un înger, nu o
vede suferind. Inadaptarea lui John apare când observă că ceilalţi
oameni sunt nebuni şi greşesc.
Unii îl pun în faţa unui om mort pe neaşteptate, oferindu-
i o surpriză neplăcută aproape şocantă fără să ştie că el are nevoie
să fie pregătit înaintea unei surprize. Mintea lui nu integrează
repede toate detaliile pe care le observă şi nu ia de bun, fără
pregătire în prealabil, ceea ce i se oferă.
Alţi oameni urlă şi plâng după mort, pe când mortul este
liniştit şi nu mai suferă, iar impresia lui John este că cei care urlă
nu-i fac rău numai lui, ci în primul rând persoanei din sicriu. Ea
e atât de liniştită, când ceilalţi vor să o scoale, să o agite cumva!
John şi-a găsit liniştea în lumea spiritelor, care nu se
agită, dar nu înţelege de ce el suferă la înmormântări în loc să fie

131
liniştit. Dacă mortul îi transmite o stare de linişte, de ce el suferă
şi e agitat? Apoi, după ce discută cu terapeutul, înţelege. Cei vii
se agită în jurul mortului şi îl agită şi pe el, pentru că el este
interesat de oameni. Indiferent dacă aceştia sunt vii sau morţi, el
a înţeles că nu poate trăi în această lume singur ci printre oameni.
Doreşte să fie în slujba lor, să-i înţeleagă, să-i ajute şi atunci stă
cu atenţia îndreptată asupra lor, chiar dacă aceştia urlă.
John este un salvator al lumii, al oamenilor, şi-a luat
acest rol din dorinţa de a aparţine cumva acestei lumi. El ştie că
pentru a aparţine trebuie să fii util şi este util lumii, dar cu preţul
unui bombardament senzitiv pe care simte că nu-l mai suportă.
Şi ca orice om normal îşi creează mecanisme de protecţie. Deşi
conştient nu este capabil să-şi imagineze ceva, inconştient el
visează ca orice om şi visul în care apare un om la marginea
patului el îl consideră adevărat şi-i dă semnificaţia unui spirit
venit să vorbească cu el.
Acest vis mascat într-o amintire arată dorinţa lui de a fi
ascultat şi înţeles de cineva, dar şi convingerea că oamenii vii nu
sunt capabili să-l înţeleagă şi nici n-au răbdare să-l asculte.
Fabricându-şi un astfel de vis şi dându-i valoare de realitate, el
se salvează psihologic de la frustrare găsindu-şi astfel un prieten.
În a doua etapă a amintirilor, John află că toată viaţa a
fost autist. Fiind psiholog ştie destule despre această tulburare,
este şocat de faptul că nimeni din facultate nu i-a spus până
atunci că este posibil să aibă această tulburare, este surprins de
faptul că nu şi-a dat seama, dar, cum el nu are o imaginaţie
bogată şi este destul de credul în relaţie cu ceilalţi, a considerat
că replica ,,aşa e el, puţin ciudat” este suficientă pentru propria
descriere.

132
 În această etapă amintirile sunt decosmetizate de
încercările de a găsi explicaţii logice pentru manifestările autiste.
Acum John nu mai este un mare clarvăzător, deşi rămâne
medium cu abilităţi de a vedea lucruri despre ceilalţi. Acum
accentul cade pe manifestările autiste, în special pe faptul că nu
are emoţii şi nici nu înţelege emoţiile celorlalţi. Detaşarea autistă
este prezentă, dorinţa de ascensiune socială de asemenea, cu
scopul de a avea o viaţă mai bună. În fond John este un suferind
care se agaţă cu speranţă de ideea că dacă va avea o poziţie
socială superioară celorlalţi astfel încât ei să nu-l mai facă să
sufere şi prin umilire, dacă va şti multe lucruri prin intermediul
simţurilor, în special cel vizual, el va scăpa de suferinţă şi chiar
va simţi emoţii pozitive: plăcere, bucurie, dragoste.
Într-o altă amintire ne arată o altă soluţie găsită de el
pentru a scăpa de suferinţă, alcoolul. Alcoolul este un inhibitor
al simţurilor şi da, hipersenzitivitatea lui scade sub influenţa
alcoolului, nu se mai simte stresat de bombardamentul senzitiv,
dar tot nu reuşeşte să simtă emoţiile pe care le simt ceilalţi
oameni şi tot nu reuşeşte să înţeleagă emoţiile celor din jur.
Într-o altă amintire ne spune o convingere învăţată în
copilărie, aceea că oamenii sunt datori să se viziteze şi să ţină
legătura unii cu alţii, apartenenţa socială este importantă şi
oamenii decedaţi sunt tot oameni faţă de care rudele au datoria
de a-i considera membri ai comunităţii.
Ca o dovadă a suferinţelor pe care le trăieşte John de-o
viaţă, el ne povesteşte trăirile pe care le-a avut în prima zi de
şcoală. Şi ne spune faptul că aşa s-a întâmplat cu el de câte ori
avea să treacă de la o etapă a vieţii la alta, ca într-un coşmar
cumplit. Apoi ne explică cum în atenţia lui la toate detaliile
senzitive ale vieţii el pierdea idei şi evenimente. Pentru că tatăl

133
lui era mai mult plecat, el nici nu l-a observat atunci când a fost
şi nici nu a sesizat discuţiile din casă despre tată. Astfel încât,
când mama plânge pentru că nu se descurcă singură şi soţul ei
este plecat, John are o altă surpriză menită să-l sperie, aceea că
nu ştie ceva ce toţi credeau că e firesc să ştie: el nu ştia nici ce
înseamnă noţiunea de tată, nu numai că nu-l observase niciodată.
În această etapă a amintirilor, John suferă desconspirat
fiind, după ce o viaţă s-a străduit să ascundă toate acele trăiri
cumplite, datorită cărora suferise în tăcere. Acum, pentru prima
dată în viaţă îşi dă voie să sufere zgomotos, să nu se mai ascundă,
ruşinat fiind de faptul că nu este ,,normal” îşi dă voie să fie
,,anormal” şi să se arate celorlalţi cu suferinţa lui.
În a treia etapă avem o singură amintire în care, ca după
un plâns de descărcare, John îşi acceptă soarta de a fi suferind
de o tulburare neuronală şi ne povesteşte cum a găsit soluţia de
a trăi printre oameni într-un vacarm cumplit, dar cu un curaj şi o
voinţă imensă de a fi acolo. El merge printre oameni, ajutat fiind
de o femeie. Aceasta poate fi soţia, iubita sau fiica lui, în fond
femeile l-au ajutat dintotdeauna, chiar dacă nu l-au înţeles. Aşa
cum mama l-a lăsat încuiat în casă să facă ce vrea el şi l-a ajutat
cândva să se izoleze de lume pentru a scăpa de stimuli, tot aşa
sora l-a dus la cinematograf într-un vacarm imens şi l-a ţinut
strâns de mână, pentru că el vroia să fie acolo în ciuda suferinţei
şi femeile din viaţa lui au fost şi sunt în slujba lui. După ce a
trecut prin acest travaliu de autocunoaştere, interesul lui nu mai
este să se izoleze ca la început, ci să meargă de mână cu o femeie
acolo unde sunt cei mai mulţi stimuli posibili pentru a-şi depăşi
condiţia şi handicapul.
Sigur, a merge unde sunt cei mai mulţi stimuli posibili
poate fi o altă formă de izolare, pentru că se ştie că autismul nu

134
înseamnă numai hipersenzitivitat,e ci şi variaţii de la hiper la
hiposenzitivitate. E posibil ca John să fi găsit o altă metodă de
adaptare, aceea de a se expune la un vacarm imens, iar mintea
lui să intre în transă şi nimeni din jur să nu ştie că stând pe
scaunul de la cinematograf sau de la un spectacol, sub zgomotul
difuzoarelor sau lumina reflectoarelor, el să urmărească de fapt
imaginile care-i trec prin minte şi să facă puzzle-uri cu ele,
descoperind lucruri interesante despre oamenii la care doreşte să
se gândească.
Violeta este o femeie anxio-depresivă cu un stil de viaţă
agorafobic. Ea se teme să iasă din casă şi ne spune asta în
aproape toate amintirile. Este dependentă de un partener care are
capacitatea de a pleca de acasă şi care poate face cumpărături,
poate plăti facturi şi poate aduce resurse din exterior pentru traiul
de zi cu zi. Şi-a ales un partener în funcţie de această nevoie a ei
şi partenerul ei nu numai că poate pleca de acasă, dar poate pleca
şi în exteriorul ţării, într-o ţară străină, pentru a aduce resurse
suficiente. Visul Violetei este de a avea o casă mare, cu multe
camere pentru a-şi satisface nevoia de spaţiu şi mişcare într-un
mediu securizat. Ea este extrem de încăpăţânată şi îndărătnică;
nu acceptă constrângeri şi cu greu a decis ca adult să rabde să
locuiască în case mici şi care nu-i aparţin doar în speranţa că
soţul ei va aduce după un număr de zece ani de trudă suficiente
resurse pentru a-şi construi casa mult visată. Ajunsă la termenul
scadent de zece ani de la căsătorie, Violeta refuză situaţia de a
nu avea casa ei cu multe camere şi cade într-o depresie cu
manifestări anxioase, menite a-i alarma pe cei din jur. Ea cere
ajutorul celorlalţi în acest mod şi doreşte să fie ajutată să-şi
împlinească visul imediat, refuzând orice activitate socială şi
orice sarcină şi concentrându-şi toată atenţia pe boală. Ea rupe

135
legăturile cu exteriorul, nu mai recunoaşte şi nu mai deschide
uşa nimănui, dar în acelaşi timp ştie că atunci când nu faci nimic
alţii fac lucruri pentru tine. Fiind neîncrezătoare în ceilalţi se
aşteaptă ca aceştia să nu-i ofere cea mai bună viaţă, după cum
visează. De aici anxietatea se exacerbează şi Violeta devine
anxioasă şi în afara casei, dar şi în interior, deoarece ea ştie că
izolându-se, ceilalţi acţionează în locul ei şi se teme că acţiunea
lor este în interesul lor şi nu al ei. Dacă e bolnavă, primeşte
mâncare nesărată, dacă e bolnavă i se bagă un fir lung pe nas cu
un bec în cap pentru a fi cercetată într-un mod abuziv.
Ea ştie că este capabilă de a pleca de acasă şi a face
lucruri, dar se sperie când priveşte amploarea pericolelor pe
lângă care trece. Se poate concentra să depăşească un pericol,
dar dacă îşi concentrează atenţia spre pericol cade neputincioasă
fără să mai lupte cu acesta. De obicei îşi concentrează atenţia pe
pericol cu scopul de a responsabiliza pe altcineva cu ceea ce are
ea de făcut.
Fiind mezină, de mică ceilalţi nu au avut prea mari
aşteptări în privinţa ei, părinţii şi-au dorit o fetiţă cuminte în
primul rând şi ea le-a oferit părinţilor ceea ce şi-au dorit.
Crescând, degeaba şi-au mai dorit o femeie independentă, pentru
că Violeta nu putea să fie în acelaşi timp şi fetiţă şi femeie şi nu
putea fi în acelaşi timp şi cuminte şi independentă. Intuind
dorinţa şi nevoia părinţilor de a o avea aproape şi de a fi ocupaţi
cu creşterea ei, Violeta a ales să fie copil pentru părinţii ei pentru
totdeauna. Iar pentru viitor şi-a ales un partener dornic să fie
responsabilizat, să aibă grijă de ea.
Cel mai mare coşmar al Violetei este acela de a fi părăsită
de partener. Orgoliul nu-i permite să accepte o astfel de soartă,
dar îşi imaginează că accidentarea partenerului în zona picioare-

136
lor ar fi suficient pentru a-l face nefuncţional nevoii ei de a avea
pe cineva care iese în exterior şi îşi asumă pericole pentru ea.
În a doua parte a amintirilor, Violeta încearcă să scape
de anxietate prin umor, fără a face însă prea multe concesii cu
aşteptările ei de la viaţă. Ea rămâne izolată de lume, se deghi-
zează pentru a nu fi recunoscută şi pentru a nu se mai recunoaşte
nici ea în postura de persoană anxioasă şi nemulţumită. Joacă
roluri în care se pierde şi-i face plăcere că, înşelând aparenţele,
parcă se înşeală şi pe sine. Ea îşi aminteşte de o poză cu ea în
care era deghizată într-o ţigancă. Se priveşte din exterior şi se
uită la sine văzându-se într-o postură care nu este reală. Apoi se
amuză cu o prietenă mai matură, poate fi ca adult chiar terapeuta,
care e distractivă şi neserioasă. Violeta este extrem de serioasă,
ia viaţa în serios şi de aceea se sperie uşor de sarcini şi
responsabilităţi. Ea este o perfecţionistă care trebuie să facă totul
perfect, altfel nu e bine. Învaţă de la o altă femeie să se amuze şi
să se relaxeze. Femeia care e distractivă îşi permite să se distreze
înainte de a pleca la muncă, îşi permite să întârzie distrându-se
înainte de a-şi face treaba. Pentru Violeta acest lucru nu este
posibil, dar învaţă să se distreze după ce îşi termină treaba.
Munca Violetei nu este suficient de importantă pentru ea, în
amintire ea era la grădiniţă, pe când verişoara care se distra era
la şcoală. Cu toate acestea, Violeta nu-şi permite să se distreze
înainte de grădiniţă cum făcea verişoara, ci abia după terminarea
programului. Mai întâi munca, apoi distracţia. În viaţa de adult
Violeta are o slujbă unde îşi face datoria, iar după slujbă
locuieşte la părinţi pentru a copilări. Îşi dă voie să se relaxeze
după serviciu, renunţând la apartamentul pe care îl deţine cu
chirie în perioadele în care soţul este plecat din ţară şi lăsând
copiii în grija socrilor.

137
 În a treia etapă ne povesteşte cum a rămas ea în copilărie
cu timpanul spart în urma unei călătorii la Bucureşti. Soţul ei
doreşte să o convingă să vină cu el în Italia, măcar într-o excursie
dacă nu acceptă să se mute acolo, pentru a petrece timp cu toţii.
În schimb Violeta şi-a amintit cum a tras-o curentul şi s-a
îmbolnăvit într-o excursie cu tatăl şi astfel şi-a fixat convingerea
că, dacă va pleca de acasă la drum lung, se va îmbolnăvi. Ea ştie
că, dacă va pleca în Italia, pe drum îi va fi rău, iar când va ajunge
acolo soţul va trebui să se ocupe în mod special de ea să o ducă
la specialist. Soţul munceşte în Italia, aşa că în mărinimia ei,
Violeta nu-şi permite să-l solicite pe soţ să se ocupe în mod
special de persoana ei pe toată perioada călătoriei. Aşadar
decizia de a rămâne în ţară e luată deja.
În a patra etapă îşi aminteşte cum o chema pe bunică la
ea să-i ţină de urât pentru că era singură. În acest fel găseşte o
metodă prin care aduce lumea în casa ei şi o pune în slujba ei.
Violeta acum nu mai este anxioasă, dar rămâne izolată şi tristă.
Pentru a nu se simţi izolată în casă obişnuieşte să primească
musafiri. Spre deosebire de prima etapă, acum doreşte să-i bată
cineva la uşa, dar cu programare, să ştie exact cine şi când vine.
În a patra etapă, tot primind musafiri în casa micuţă a
părinţilor ei îşi aminteşte că într-un alt apartament micuţ a venit
un musafir nepoftit. Îngrijorarea de atunci este şi îngrijorarea de
acum. Fiind deschisă la lumea care vine să o amuze şi să o
distreze ştie că poate primi un musafir care nu numai că a fost
neinvitat şi neaşteptat, dar care ar putea să-i facă şi pagubă.
Oricum, Violeta ar fi dispusă să primească şi un hoţ, numai să
scape de singurătatea care aduce cu sine seriozitate, îngrijorări
şi teamă.

138
 Ea este în aşteptarea soţului ca o prinţesă care îl aşteaptă
pe Făt-Frumos să o salveze din apartamentul micuţ al părinţilor
şi să o ducă într-un castel cu multe camere, prin care ea să se
rătăcească fericită. Aşteptând îi revine în minte amintirea în care
s-au serbat zilele de naştere ale ei şi ale fratelui şi acum nu-şi
mai aminteşte o poză în care tata o deghizase în ţigancă să pară
mai interesantă, ci îşi aminteşte că era cu fratele şi că s-au făcut
două torturi.
Cele două torturi sunt dovada că acum nu mai fuge de
lume, nu se simte abandonată de partener şi a înţeles că este
importantă atât nevoia ei, cât şi a partenerului. Acceptă că în
viaţa ei de cuplu sunt două nevoi: a ei de a avea o casă mare unde
să se simtă în siguranţă şi a lui de a munci pentru o casă mare şi
de a procura resursele. Acum Violeta este mai bogată şi mai
încrezătoare, deşi în fapt nu s-a întâmplat nimic. Totul s-a
întâmplat în mintea ei; nu mai este imperativă în cerinţa de a
avea o casă mare pentru ea şi familia ei şi nu se mai simte
părăsită, deşi soţul continuă să muncească în altă ţară.
Este mai încrezătoare în oameni şi chiar în musafirii
nepoftiţi, iar în ultima etapă observăm o răsturnare de situaţie.
Violeta continuă să se teamă de responsabilităţi, pentru că le ia
prea în serios, şi atunci soţul o salvează, venind cu ideea unei
distracţii în afara casei, în exterior. Nu se poate să nu fie
surprinzătoare această schimbare de situaţie. Ei nu au nici acum
o casă, dar învaţă să se distreze în exterior. Împreună cu soţul,
ea poate ieşi din casă, chiar şi atunci când toată lumea munceşte.
Alături de el îşi dă voie să fie neserioasă până la capăt şi să stea
pe afară. Condiţia care se pune este să fie iarnă, pentru că afară
pe timp de vară căldura o toropeşte pe Violeta. Sau poate ea se
aşteaptă să leşine de cald în mediul exterior sau să fie ameţită.

139
Frigul îi ţine simţurile treze. Nu renunţă cu totul la vigilenţă, dar
având un partener curajos îndrăzneşte şi ea să-l urmeze.
Diana este personajul care a născut ideea acestei cărţi.
Traumatizată de plecarea mamei la vârsta de cinci ani, ea a
rămas blocată emoţional în acea suferinţă a copilului părăsit.
Diana trăieşte spaima şi neputinţa unui copil prea mic pentru a-i
lua locul mamei în privinţa responsabilităţilor familiei. De aceea
s-a dezvoltat rebelă şi răzbunătoare faţă de acei ce nu-şi asumă
responsabilităţile şi le plasează altora. Ea nu a reuşit să-şi asume
nicio responsabilitate în viaţă, de teamă că este incapabilă sau
supraresponsabilizată. Deşi a învăţat să muncească, nu munceşte
decât în perioadele de criză financiară. Atunci când are o relaţie
preferă să-i lase partenerului privilegiul de a munci. Îşi admiră
şi respectă partenerul, dar e capricioasă şi neîncrezătoare în
dragostea lui. Provoacă prin rebeliune şi răzbunări subtile.
În copilărie a dat împreună cu fraţii borcanul de jumări
de 15 kg, pe trei baloane, răzbunându-se astfel pe decizia tatălui
de a accepta plecarea mamei şi înlocuirea acesteia cu nişte
mătuşi. Sabotează şi ca adult pe cei din jur, testându-le iubirea
şi aşteptând acea protecţie maternă, care n-a mai venit.
Pentru asta, Diana a învăţat să manevreze prietenii, în
special bărbaţii, aşa cum în copilărie îşi manipula fraţii, deşi nu
era ea cea mai mare, ci era copil de mijloc. Este cea care dă tonul
distracţiilor şi duce cheful şi dezmăţul la extrem, antrenând pe
ceilalţi participanţi în special bărbaţi până în momentul în care
totul în jur este o tragedie. Ea ştie că nu e pedepsită aspru pentru
că nici în bătaia cu ouă din copilărie tatăl nu a exagerat cu
pedeapsa, aşa cum a făcut-o unchiul cu verişorii pe care i-a scos
în fundul gol la poartă, să-i vadă toată lumea.

140
 În a doua etapă a amintirilor, deşi Diana afirmase că are
o singură amintire cu mama, cea în care i-a părăsit, acum mai
găseşte una în acelaşi ton dramatic. Şi în această amintire mama
se pregătea să plece de acasă şi fetiţa se trântea cu fundul de
pământ şi plângea să o ia şi pe ea. Acum apare fratele mai mare
ca aliat al mamei şi-i dă ceva de mâncare. De aici neîncrederea
ei în bărbaţi care apare uneori. Partenerul ei de viaţă este asociat
de Diana când cu tatăl cel nedreptăţit de fosta soţie şi abandonat
şi atunci îl compătimeşte şi îl admiră pentru devotamentul faţă
de familie, când cu fratele care s-a asociat cu mama şi o
ademeneşte cu ceva bun pentru a-i deturna atenţia de la ceea ce
îşi doreşte foarte mult.
Afurisenia pe care o avea în copilărie faţă de un tată ideal
o urmăreşte ca şi comportament în viaţa de adult. Ea îşi provoacă
iubitul şi-i face scene, refuzând cadouri pe care acesta i le face
şi luând în râs astfel de gesturi venite din partea lui. Pentru că nu
de cadouri scumpe are ea nevoie, ci de confirmări că va fi
părăsită, pentru că ea nu crede în dragostea celuilalt şi o
probează mereu pentru a-l face să plece. Partenerul nu pleacă aşa
cum nici tata nu a plecat, pentru că ea ştie să aleagă partenerul
care nu pleacă şi atunci teama ei este că ea este cea care pleacă.
Teama ei este că seamănă cu mama şi că la fel ca mama va pleca
şi va lăsa suferinţă în jur.
De aceea Diana se joacă de-a relaţia în doi. Ea are mereu
casa ei în care pleacă din relaţie la fiecare ceartă, ea nu reuşeşte
să se decidă spre o căsătorie şi, deşi iubeşte copiii, nu are copii
şi nu se crede capabilă de a fi mamă.
În afară de aceste temeri că va fi minţită de bărbat pentru
a fi părăsită sau că ea va părăsi şi va provoca suferinţă celor
dragi, Diana are senzaţii de sufocare şi panică şi îşi găseşte şi

141
două amintiri care susţin aceste simptome din viaţa de zi cu zi.
Una în care, mergând cu un bărbat alături, s-a răsturnat un tractor
cu fân peste ei şi nu numai că i-a oprit din drum dar era cât pe ce
să moară sufocată sub fân şi alta când se dădea pe un topogan cu
apă şi, deşi apa în bazin era mică, era cât pe ce să moară înecată.
Ca adult ea se teme să meargă şi teama a devenit atât de
intensă încât ea nu se teme doar de a evolua în viaţă alături de
un partener, ea se teme şi să iasă din casă, să meargă pe drum
dintr-un loc în altul, iar într-o excursie mult dorită într-o ţară
străină ea nu a reuşit să se simtă bine deloc şi le-a stricat cheful
şi celor cu care mersese.
Apoi îşi aminteşte cum era să moară înecată cu un os de
peşte şi cum fraţii au râs de ea, au cercetat-o cu lanterna în gât şi
i-au spus în glumă că va muri. Ca adult Diana s-a întors de
curând din spital unde a suferit o operaţie de ganglioni tiroidieni.
A ajuns în pragul operaţiei datorită senzaţiei permanente de nod
în gât sau de gheară în gât şi a sufocărilor pe care le resimţea.
Acum, după operaţie este îngrijorată de faptul că simte în
continuare senzaţiile de dinainte de operaţie, plus teama să nu i
se desprindă operaţia. Iubitul ei se interesează de sănătatea ei,
dar Diana îl simte că se interesează doar formal, în plus
obişnuieşte să râdă de ea şi să facă haz pe seama simptomelor ei,
exact cum făceau şi fraţii în amintire.
În final îşi aminteşte o altă catastrofă pe care a comis-o;
cum a corectat ea lucrările de control pe care le adusese tata
acasă, tata fiind profesor de liceu. Mai câştigase o bătălie şi încă
una mare, acum se răzbunase pe tata şi reuşise să-i atragă atenţia
bine pentru că l-a supărat. Nu a făcut-o degeaba, ci pentru a-l
convinge pe tată să o aducă pe mama acasă cumva. În plus acum
nu se înjosise în niciun fel, ci testase cum este să ai o profesie

142
respectabilă ca aceea de profesor şi cum este să-i corectezi pe
alţii. Folosise uneltele tatălui pentru asta şi astfel, Diana află că
ştie de la tată să aibă o profesie respectabilă. Acum ea află că
munca are anumite beneficii dacă e o profesie şi nu e o muncă
oarecare, îi oferă un statut şi află că tata a fost şi model pentru
dânsa în obţinerea unei profesii.
Mărturiseşte că a început Facultatea de Medicină şi a
absolvit doi ani după care a abandonat. Este neîncrezătoare în
capacitatea ei de a-şi termina studiile dar cu o sticlire de speranţă
în ochi confirmă că asta i-ar fi plăcut să facă din toate câte ar fi
trebuit să le facă în viaţă şi nu le-a făcut.
În a treia etapă apare uşor uşor deblocarea. Mama nu mai
este cea care părăseşte şi produce suferinţă ci este cea care o duce
la bunica. Pentru prima dată apar femeile în amintirile Dianei ca
personaje pozitive. Bunica era pe moarte şi i-a dăruit o păpuşă.
În realitate a existat o femeie în vârstă în viaţa Dianei, o vecină
de-a iubitului ei cu care Diana s-a împrietenit şi căreia îi spunea
mamă. Şi Diana a suferit enorm şi s-a panicat având simptome
de nod în gât când a aflat că vecina are cancer şi la scurt timp
aceasta a murit. Această prietenie a adus în mintea Dianei
amintirea cu bunica.
Păpuşa dăruită de bunică este simbolic Diana, o fată
frumoasă şi elegantă ca o păpuşă. Diana dăduse păpuşa pe o
prăjitură aşa cum dăduse frumuseţea, eleganţa şi feminitatea ei
pe plăceri ieftine, pe distracţii în compania bărbaţilor. Acum
venise momentul când Diana nu se mai putea ascunde jucând
roluri de băieţoi rebel. Avea 35 de ani şi se gândea la timpul
pierdut aiurea, fugind de iubirea de cuplu sau de dragostea
maternă, pe care ar fi putut-o oferi şi ea unei alte fiinţe.

143
 În această etapă Diana nu mai suferă de abandon, a avut
o mamă şi o bunică, dar ne arată cum n-a reuşit să le urmeze pe
aceste femei ca femei care iubesc şi cum s-a resemnat într-o
decadenţă inacceptabilă chiar şi pentru un bărbat. Ne povesteşte
cum a făcut baie în beci unde fratele mai mic nici nu vroia să
intre, de groaza mizeriei. Ne istorisește un episod la fel de
savuros în care un bărbat cade în hazna şi asta ne spune că are
teama de a nu cădea şi ea şi de a nu se face de râsul lumii.
Dacă în a treia etapă ne arată decadenţa ei, în a patra
etapă ne arată puterile ei.
Ne spune cum i-a pus abecedarul ei în geanta fratelui mai
mare să se răzbune şi cum a triumfat şi a savurat răzbunarea. În
cuplu, relaţia cu partenerul a luat o turnură neaşteptată. Diana a
devenit vigilentă şi duşmănoasă pe partener că el poate dormi şi
ea nu. Dar în amintire i-a pus abecedarul în ghiozdan fratelui
noaptea, pe când acesta dormea şi atunci n-ar trebui să se mire
că acum are insomnii. S-a născut din nou în inima ei dorinţa de
răzbunare pentru că, spune ea: el nu o-nţelegea când suferea. În
realitate a înţeles că partenerul a fost tot timpul în relaţie cu fosta
lui soţie şi a plâns după ea şi Diana e furioasă pe sine că a pierdut
timp consolându-l. Diana a înţeles că iubitul ei nu este ceea ce
şi-ar dori şi caută modalităţi de despărţire. Îl veghează noaptea
când doarme pentru a-i coace o răzbunare pe măsura timpului
pierdut împreună.
Apoi în următoarele amintiri îşi plânge de milă cu umor,
transmiţând mesajul că nu se încrede încă în puterile ei, deşi ştie
ce are de făcut. Are dovezi în amintirile în care a fost umilită sau
în care a reacţionat nepotrivit pentru faptul că nu poate face
lucruri aşa cum se aşteaptă ceilalţi de la dânsa. Ea ştie ce are de
făcut în viitor, dar se teme de eşec.

144
 În ultima etapă a venit momentul fugii de partener şi
încercării norocului în altă parte. Diana ne oferă acum două
amintiri clare în care ne spune că va deveni medic şi ştie că e
nepricepută în profesia cea nouă dar o va exersa până o va învăţa.
Ea va face asta într-un alt oraş şi avem de la ea o amintire în care
tata i-a cumpărat o geantă nouă şi dacă are geanta tot ce mai
trebuie să facă este să se ducă cu geanta la şcoală. Într-o zi Diana
a dispărut fără să-i spună partenerului nimic, dar el a simţit că ea
se pregătise de plecare. Nici terapeutei nu i-a spus, pentru că
făcuse transfer emoțional de la mamă la terapeută și inconștient
mama, în persoana terapeutei, trebuia părăsită ca să simtă cum
este. Dar geanta galbenă o avea de la partener, ceea ce putea
însemna și o împăcare cu Costel.
Capitolul Îndrăzneli începe precaut după cum sunt şi eu,
cu cele mai importante principii ale psihologiei adleriene.
Formatoarea noastră ne spunea despre privilegiile psihologiei
adleriene în faţa altor orientări terapeutice şi anume că psiho-
logia adleriană nu se bazează doar pe o teorie, ci are la bază o
filosofie. Şi ne zicea că nu se poate să nu ne putem da seama ce
este de făcut cu un client la un moment dat, pentru că atunci când
credem că nu-l înţelegem o putem lua de la capăt, lăsând
tehnicile terapeutice deoparte şi privind clientul din perspectiva
celor cinci principii de bază din psihologia adleriană.
Pentru a mă privi pe mine am preferat mai întâi să trag
aer în piept şi să mă privesc din perspective principiilor, pentru
a putea îndrăzni să mă dezvălui public.
Am notat 11 amintiri, din care 8 se referă la cariera
profesională şi doar trei se referă la viaţa personală. Probabil că
doar atât am îndrăznit, dar cu siguranţă la momentul de faţă sunt
mult mai orientată pe viaţa profesională, decât pe cea de familie.

145
Profesional e mult mai uşor, este de pus cărămidă cu cărămidă,
pe când personal e de dărâmat mituri şi prejudecăţi înainte de a
construi. Uitându-mă la familia mea de origine iniţial am fost
bulversată. M-am întrebat cui aparţin şi am ales să aparţin când
părinţilor, când bunicilor. A durat ceva să mă decid unde mi-e
mai bine. Am îndrăznit să mă desprind de părinţi şi să aleg în
plan personal modelul bunicilor când am înţeles că, deşi erau în
vârstă şi nu doreau neapărat rol de părinţi, bunicii mi-au oferit
stabilitate şi siguranţă. Am ales să mă duc spre modelul lor, de
acolo să-mi iau stabilitatea şi ca psiholog să „repar” oamenii
tulburaţi care îmi amintesc de părinţii mei şi cupluri în derivă,
care îmi amintesc de relaţia lor.
Personal ştiu exact că doresc să fiu blândă, înţelegătoare
şi suportivă cum era bunica şi ştiu că bărbatul ideal este ca
bunicul şi, dacă nu este, îi arăt norme de comuniune socială
(cloşca cu pui) pentru a fi cu mine în faţa casei.
Acum le mulţumesc celor care m-au crescut, părinţilor
că mi-au dat direcţia profesională şi bunicilor că mi-au dat
stabilitate. Tatălui meu că mi-a arătat cum se plantează un copac,
cu dragoste, mamei mele că mi-a arătat cum se luptă pentru
viaţă, bunicii mele că mi-a arătat cum se iubeşte şi bunicului că
mi-a oferit o prispă a casei, o casă cu lumină portocalie şi o masă
rotundă în jurul căreia toţi sunt egali.

146
 1. Jan Smuts - om politic, „avocat de stat” al Republicii
Africa de Sud în 1898, a dezvoltat o filosofie holistică pe care a
relatat-o în cartea sa „Holism şi evoluţie”, după înfrângerea sa
politică din 1924.
2. Principii adleriene - Cele cinci principii de bază ale
psihologiei individuale ale lui Alfred Adler: unicitate, interes
social, holism, subiectivitate şi teleologie sau orientarea spre
scop.
3. Alfred Adler - (1870-1937), medic şi psihoterapeut
austriac, fondatorul şcolii de psihologie individuală. Alături de
Freud şi Jung, este considerat unul dintre cei mai importanţi
psihoterapeuţi moderni.

147
 Cuprins

Notă ................................................................................... 5
Tristeţe .............................................................. 8
Lavinia (27 de ani) ........................................................ 8
Ion (35 de ani) ............................................................. 11
Geta (29 de ani) ........................................................... 13
Eu ................................................................................. 14
Supravieţuire ............................................................... 15
Grigore (52 de ani)....................................................... 16
Eu ................................................................................ 23
Adaptări .......................................................... 29
Mirela (28 de ani) ....................................................... 30
Irina (28 de ani) .......................................................... 37
John (37 de ani) .......................................................... 48
Violeta (37 de ani) ........................................................ 61
Diana (34 de ani) .........................................................75
Îndrăzneli ........................................................ 99
Eu .............................................................................. 103
Concluzie ........................................................ 116
Post scriptum ................................................. 118
Index .............................................................. 147

148