Geografia agriculturii CURS 3

CONDIȚIILE NATURALE ȘI AGRICULTURA

▪ Mediul natural și rolul lui în agricultură

Caracteristicile actuale ale amenajărilor agricole și trăsăturile peisajelor agrare constituie rezultatul
unui proces interactiv de lungă durată dintre om și mediul de existență al acestuia. Actualele structuri și
peisaje agrare sunt condiționate în egală măsură nu numai de factori agronomici (naturali, ecologici sau de
mediu) ci și de cei demografici, sociologici, economici și tehnici.
În ansamblu lui, mediul natural reprezintă totalitatea factorilor fizico-geografici ce alcătuiesc
suportul ecologic al agriculturii și care stă la baza unui oarecare determinism fizic, fără a fi absolut.
Tipul de civilizație a fost adesea preponderent în practicarea unor forme de economie agrară și în
valorificarea oricăror resurse naturale.
Solul, ca mijloc principal de practicare a agriculturii, prin fertilitatea sa, clima prin temperaturi,
precipitații dar și alte elemente meteo-climatice, rețeaua hidrografică, prin resursele de apă, relieful cu
indicii lui morfografici și morfometrici de o mare diversitate, precum și lumea spontană de plante și
animale, din care provin speciile cultivate și animalele domesticite, constituie tot atâția factori ce au
condiționat direct sau indirect agricultura în toate timpurile și în toate regiunile de pe Glob.
În plan ecologic există o zonalitate vizibilă, atât în latitudine cât și în altitudine, a valorilor
caracteristice elementelor pedoclimatice și biogeografice, de care depinde practicarea agriculturii.
Zonalitatea verticală sau etajarea altitudinala reprezintă o reeditare, la scară redusa, a dispunerii
latitudinale a ecosistemelor și în bună parte a tipurilor de agricultură (Aur N. S., 2008, p. 32).
Dezvoltarea agriculturii și diversificarea activităților agricole au avut loc sub influenta permanentă a
factorilor naturali, modificați sau nu în urma intervenției factorilor demografici, sociali, economici sau
tehnici. Între caracteristicile factorilor naturali și modul de utilizare agricolă a terenurilor s-au stabilit relații
evidente, care și-au pus amprenta asupra repartiției geografice a culturilor agricole, asupra frecvenței
acestora și randamentului lor. Cu toate acestea, nu există un determinism fizico-geografic asupra culturii
plantelor, o dependență strictă și riguroasă a culturilor agricole de factorii naturali.
Pe măsura dezvoltării societății, omul a reușit să transforme continuu și din ce în ce mai profund
mediul geografic, intervenind cu ajutorul științei și tehnologiei asupra microreliefului, climei locale și calității
solurilor, asupra apelor freatice și de suprafață. Extinderea mecanizării și modernizării agriculturii au făcut
ca influența condițiilor naturale asupra structurii și repartiției teritoriale a diferitelor categorii de utilizare să
fie din ce în ce mai limitată.
Acolo unde agricultura și în special culturile agricole nu pot fi practicate numai pe baza condițiilor
oferite de cadrul natural, omul a acționat asupra elementelor restrictive: prin irigații a asigurat cantitatea de
apă necesară, prin administrarea îngrășămintelor a sporit fertilitatea naturală a solului, prin lucrări și
amenajări antierozionale a diminuat sau stopat procesul de degradare a solului etc.
Problema principală care se pune în legătură cu stabilirea corelațiilor dintre factorii naturali și
utilizarea agricolă a spațiului este cunoașterea, diagnoza tuturor factorilor naturali și a cerințelor plantelor
agricole din spațiul respectiv, pentru a asigura valorificarea complexă a potențialului agricol, dar și luarea
unor măsuri adecvate de ameliorare a terenurilor neproductive.
 Există o categorie de factori care influențează în mod indirect cultura plantelor, constituindu-se în
suport teritorial al existenței acestora, dar fără de care plantele nu pot exista (relieful și rocile din substrat).
Majoritatea factorilor naturali intervin direct și activ în viața plantelor cultivate, constituindu-se fie în
elemente pe care acestea le asimilează, fie în elemente ce creează ambianța concretă în care are loc
procesul de asimilare. Dintre aceștia se detașează factorii cosmico-atmosferici (lumina, căldura, aerul, apa
meteorică ș.a.) și cei telurico-edafici (solul, apa, organismele vii din sol) (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 15).

▪ Relieful și rolul acestuia în practicarea agriculturii

Relieful reprezintă elementul de bază în diferențierea relației condiții naturale-utilizarea agricolă a

teritoriului și unul dintre componentele importante ale mediului natural, reprezentat prin formele majore de
relief (munți, dealuri, podișuri, câmpii) puse în evidență de o serie de particularități: altitudine, grad de
fragmentare, orientare, grad de înclinare etc. Prin aceste particularități, relieful influențează potențialul
agricol al pământului, modul de utilizare și amenajare agricolă (Fig. 1, Fig. 2).

Fig. 1 Terasele rizicole ale Cordilierei Filipineze

(vechi și complex sistem de terase rizicole irigate, create în zona montană a insulei Luzon, din Filipine; în 1995, diferite secțiuni ale
teraselor au fost desemnate ca sit al Patrimoniului Mondial UNESCO, descris ca un peisaj cultural viu de o frumusețe fără egal)
Surse: https://whc.unesco.org/en/list/722/, https://www.britannica.com/place/Banaue-rice-terraces, accesate octombrie 2021

Fig. 2 Aspecte din Dakota de Nord, din arealul de cultură a grâului Wheat Belt
(vastă regiune din câmpiile nord-americane în care grâul este cultura intensivă dominantă și care se întinde de la granița
Canada-SUA până la centrul Texasului, pe o distanță de cca. 2.400 km; arealul de cultură este general împărțit centura
grâului de iarnă și centura grâului de primăvară) Sursele: https://www.worldatlas.com/regions/wheat-belt-north-america.html,
https://www.britannica.com/place/Wheat-Belt-North-America, accesate octombrie 2021

Altitudinea, tipul predominant de fragmentare și valoarea acesteia impun utilizări agricole diferite în
zonele montane și deluroase. Datorită modificării valorilor elementelor climatice și a caracteristicilor edafice
odată cu altitudinea, are loc etajarea pe verticală a plantelor de cultură, alternanța zonelor de cultură și
numărul acestora fiind în strânsă corelație și cu poziția în latitudine a unităților muntoase. Aceasta alternanță,

2
succesiunea pe verticală a tipurilor de cultură nu este regulată, încadrată între limite altitudinale exacte, ci
diferă foarte mult datorită expunerii versanților, deschiderii văilor și circulației curenților de aer.
În zona ecuatorială a Munților Anzi, zonalitatea relativă a plantelor cultivate se prezintă astfel:
▪ până la 1800 m cresc portocali și bananieri;
▪ până la 2500 m crește trestia de zahăr;
▪ până la 3500 m urcă porumbul;
▪ până la 3700 m grâul;
▪ până la 4000 m se cultivă orzul;
Pe suprafețele plane din zona pășunilor de mare altitudine, cartoful ajunge până la 4000 m. În Anzi se află
și unele dintre cele mai înalte terenuri arabile din lume, la cca. 4420 m (Cândea M. & Peptenatu D., 2002, p. 16).
Podișul Abisiniei, ca de altfel toată zona tropicală africană, prezintă la bază, până la 1800 m, o
zonă caldă (Cola), împădurită și puțin populată. De la 1800 m la 2000 m se cultivă arborele de cafea; mai
sus, între 2000-1500 m se remarcă prezența plantelor mediteraneene, apoi, între 2500-4000 m, urmează
o zonă cultivată cu cereale și zarzavaturi specifice climatului temperat. La altitudini mai mari de 4000 m se
extinde zona pășunilor de munte, nefolosită agricol în cultura plantelor.
Orientarea versanților prezintă o importanță deosebită deoarece între această orientare și factorii
ecologici (lumină, temperatură, umiditate) există o legătură directă. Ea determină, mai ales în regiunile
temperate și subpolare, diferențieri climatice locale evidente, antrenând, în mod indirect, modificări ale
solului, tipurilor de cultură practicate și generând peisaje agricole total deosebite. Datorită regimului termic
și luminozității mai mari, ,,fața" muntelui (i.e. versanții cu expoziție sudică în emisfera nordică) este
favorabilă culturii plantelor iubitoare de căldură (termofile), în timp ce ,,dosul" muntelui (versantul umbrit)
este preferat de plantele ombrofile, sau de cele ce nu sunt pretențioase față de căldură și lumină.
Gradul de înclinare a versanților sau panta reprezintă un factor de care depinde unghiul de
incidență a razelor solare și, deci, gradul de încălzire a solului, formarea, grosimea și alte proprietăți ale
acestuia. Munții și dealurile, în funcție de gradul de înclinare a versanților, sunt supuși eroziunii și
dezgrădirii solului, fapt ce impune luarea unor măsuri agro-pedo-ameliorative și agrotehnice speciale, în
cazul luării în cultură. Panta are un rol deosebit în condiționarea posibilităților de utilizare agricolă,
determinând accesibilitatea pentru mecanizare. Panta și expoziția terenurilor determină diferențe esențiale
între versanți, dar și între versanți și fundul văilor, în ceea ce privește distribuția culturilor agricole; aceste
diferențe se manifestă și printr-o mare varietate de specii.
Spre deosebire de zonele de munte, de deal și de podiș, câmpia, ca formă majoră de relief este un
domeniu prin exclusivitate agricol. Aici, procesele geomorfologice aproape insesizabile, energia de relief și
panta foarte reduse asigură stabilitate și continuitate în pedogeneză; permit mecanizarea și executarea
unor amenajări multiple; favorizează practicarea unei agriculturi intensive. În cazul câmpiilor, numai
regimul precipitațiilor și temperaturii prezintă caractere diferite, în funcție de poziția geografică față de
Ecuator, Poli, mări sau oceane.
Diferențierile pot fi date de: factorii care introduc elemente de azonalitate, așa cum se înregistrează
în zonele de predominanță a dunelor de nisip, în arealele de tasare, unde apele persistă mai mult timp,
solul fiind puternic levigat, iar plantele au caracter hidrofil.
Nu în ultimul rând, tipurile genetice de câmpie induc diferențieri (Cândea & Peptenatu, 2002, p. 17):

3
 ▪ câmpiile de acumulare fluvială oferă condiții optime pentru irigații, dar se menține pericolul
inundațiilor (Marea Câmpie Chineză, Câmpia Indo-Gangetică);
▪ câmpiile piemontane sunt ferite de inundații, iar irigațiile se pot realiza în regim de scurgere
naturală, datorită inclinării de 2-12% (în Asia Centrală);
▪ câmpiile joase, cu umiditate excesivă și scurgere deficitară, sunt improprii utilizării agricole, mai
ales în anumite condiții climatice (Câmpia Amazonului, Câmpia Siberiei Centrale).

▪ Solul – sistem ecopedologic complex și suport al agriculturii

Principalul suport natural al agriculturii îl constituie solul (Fig. 3). El reprezintă mediul în care se
înregistrează cele mai importante procese fizice, chimice și biologice care duc la transformarea materiei
anorganice în materie organică de care depinde, în ultimă instanță, însușirea fundamentală - fertilitatea, fie ea
naturală sau dirijată (artificială). Forabilitatea solurilor pentru agriculturi și productivitatea lor depinde, în cea mai
mare parte, de ansamblu factorilor naturali în care se desfășoară procesele pedogenetice. Un rol din ce în ce
mai însemnat îl joacă și modificările antropice ale pedosferei. Clasificările făcute de către diferiți pedologi și
diverse organisme internaționale (FAO, UNESCO) sau românești prezintă deosebiri de ordin taxonomic,
precum și de abordare analitici a inter-relaționării dintre componentele geosistemice (Aur N. S., 2008, p. 32).

Soluri prea uscate sau prea reci

Soluri superficiale
Soluri nisipoase
Soluri argiloase
Soluri saline
Soluri acide din ținuturi joase tropicale/subtropicale
Soluri din ținuturi joase tropicale/subtropicale
Soluri feruginoase
Soluri cu drenaj slab
Soluri cu puține probleme

Fig. 3. Resursele de sol ale lumii (Sursa: http://www.fao.org/3/u8480e/U8480E0b.htm#The%20soil, accesat octombrie 2019)

Potențialul agricol al solului depinde de adâncimea, structura, textura, aciditatea acestuia, de

capacitatea de retenție și de drenare a apei , aceste elemente influențând tipul plantelor cultivate și
calitatea recoltelor. De exemplu, solurile grele, aluviunile bogate în substanțe nutritive dar impermeabile
sunt deosebit de favorabile pentru cultura orezului – deoarece aceste soluri au capacitatea de a menține
apa la suprafață pentru mai mult timp. Pe de altă parte, pomii fructiferi ori vița de vie necesită soluri bine
drenate, aerisite, în care să se poată dezvolta un sistem radicular viguros. Fertilitatea rămâne
caracteristica fundamentală a solului, fiind acea proprietate a solului legată de asigurarea necesarului de
elemente nutritive pentru plante (calciu, potasiu, fosfați, sodiu etc.) și, deci, de asigurarea condițiilor
favorabile dezvoltării plantelor. Orice sol are o fertilitate naturală potențială (dobândită în urma dezvoltării
4
firești a stratului de sol, determinată de compoziția biochimică și caracteristicile mecanice ale acestuia, dar
care depinde și de condițiile climatice – regimul termic și pluvial) și o fertilitate economică efectivă (care se
realizează prin activitatea productivă a omului). Fertilitatea poate fi modificată prin măsuri agrotehnice sau
agro-pedo-ameliorative: folosirea îngrășămintelor, irigare, desecare, lucrare agricolă rațională etc. În
funcție de gradul de fertilitate a solului, N. Florea (citat de Cândea & Peptenatu, 2002, p. 25) a determinat
mai multe categorii de soluri:
▪ soluri cu grad ridicat de fertilitate - 9% din totalul solurilor de pe Glob (de exemplu solurile
molice, argiloiluviale din Europa, America, Asia etc.);
▪ soluri cu grad mijlociu de fertilitate - 33% din totalul tipurilor genetice de sol (de exemplu
inceptisolurile din Asia de S și de SE, oxisolurile din regiunile intertropicale etc.)
▪ soluri cu grad scăzut de fertilitate - 9% (se formează în condiții specifice climatelor temperat-
continentale umede și reci, în general sub o vegetație de conifere sau de stepă rece);
▪ soluri nefertile - 21% (de tundră sau de deșert);
▪ terenuri nesolificate sau foarte slab solificate - 28% (reprezentate dominant de stâncării,
grohotișuri, ghețari etc. unde practicarea agriculturii este posibilă doar prin amenajări artificiale).
Aceiași autori menționează faptul că circa 15% din suprafața uscatului este acoperită cu soluri
etajate pe verticală, numărul etajelor – și, deci, varietatea tipurilor de sol – fiind cu atât mai mare cu cât
zonele montane sunt la latitudini mai mici.
După datele FAO (citate de Cândea & Peptenatu, 2002, p. 26), există următoarele tipuri principale
de terenuri după gradul de favorabilitate pentru agricultură: terenuri fără restricții pentru agricultură (11% la
nivel global), terenuri afectate de secetă (28%), terenuri sărace în minerale (23%), terenuri puțin profunde
(22%), terenuri cu excedent de umiditate (10%), terenuri înghețate permanent (6%).
În mod deosebit pe parcursul ultimei jumătăți de secol, solul a fost supus la numeroase agresiuni
cu efecte negative - unele ireversibile - asupra caracteristicilor sale fizice, chimice, biologice. Dintre
acestea, eroziunea (hidraulică, prin deflație), poluarea, compactarea sunt deosebit de importante. În
aceste condiții, se pune tot mai acut problema aplicării concrete a măsurilor de limitare a eroziunii solurilor
și de conservare a terenurilor degradate, inclusiv prin aplicarea tehnicilor agricole corespunzătoare,
practicilor de management durabil al solului și mecanizare sustenabilă, prin promovarea unor tipuri noi de
agricultură, cum este cea conservativă (Fig.4, Fig. 5) etc.

Perturbare mecanică minimă a solului

(fără prelucrare a solului/fără arături - prin plasarea
directă a semințelor și/sau a îngrășămintelor)
Acoperire organică permanentă a solului
(cel puțin 30% cu reziduuri de cultură și/sau culturi
de acoperire)
Diversificarea speciilor
(prin secvențe de culturi variate și asocieri care
implică cel puțin trei culturi diferite)
Fig. 4 Trei principii ale agriculturii conservative
(Sursa: FAO, https://www.fao.org/conservation-agriculture/en/, accesat octombrie 2021)

5
 a. Prelucrare convențională a solului b. Prelucrare conservativă c. Agricultură fără arătură
(lasă <5% din reziduurile organice pe (lasă cel puțin 30% din reziduuri pe (lasă solul acoperit 100%)
suprafața solului) suprafața solului)
Fig. 5 Diferite tipuri de agricultură în funcție de ararea și acoperirea solului (Sursa: Ginigaddara G.A.S.,
http://www.rjt.ac.lk/agri/agri_onlinematerials/agricultural_systems/Zero%20tillage%20GAS%20Ginigaddara.pdf, accesat octombrie 2021)

▪ Clima și agricultura

Clima este o constrângere majoră, influențând nu numai repartiția culturilor, dar și ritmurile
sezoniere și acțiunile umane (Merenne-Schoumacher Bernadette, 1999, citată de Cândea & Peptenatu,
2002, p. 17). Fiecare cultură agricolă se dezvoltă în anumite condiții de temperatură, umezeală, lumină
etc. Există limite climatice extreme, în afara cărora o plantă nu crește (decât în sistem protejat/controlat
antropic), iar în cadrul acestor limite există un climat optim, care favorizează dezvoltarea normală.
Potențialul agricol natural se diferențiază sensibil de la o zonă climatică la alta, fiecărui tip de climat
corespunzându-i o serie de culturi specifice, adaptate caracteristicilor termice, pluviometrice (și diferențierilor topo-
climatice). Mai ales în perioada actuală se adaugă, însă, contextul socio-economic al acestor relații (zonalitatea
climei și structura agriculturii sau tipul de climă și culturile practicate), deoarece condiții climatice aproape identice pot
fi valorificate agricol în mod total diferit, în funcție de nivelul dezvoltării tehnice, tehnologice, științifice. De exemplu, în
cadrul climatului mediteraneean există diferențe mari între agricultura californiană și cea nord-marocană.
Climatele în care condițiile ecologice permit practicarea agriculturii se caracterizează printr-o mare
varietate de tipuri și nuanțe, atât la latitudini mici (ecuatorială, litorală cu alizee, deșertică și de stepă, deșertică
a coastelor vestice tropicală umedă sau uscată), cât și la latitudini medii (subtropicală umedă, maritimă de
coastă vestică, mediteraneană, deșertică și de stepă, continentală umedă). În zonele reci nu poate fi practicată
decât o agricultura protejată, sectorul mai bine reprezentat fiind cel zootehnic (Aur N. S., 2008, p. 34).
Precipitațiile și temperaturile reprezintă elemente de bază ce condiționează nu numai distribuția
culturilor agricole și structura zootehniei, ci și tipurile de amenajări și peisaje agricole. Alți parametrii climatici
importanți pentru agricultură: lumina (factor principal), vântul, ceața, chiciura, grindina (factori secundari).
În raport de necesarul de apă, există trei categorii de plante cultivate:
▪ plante care au un consum redus, cu caracter xerofit (majoritatea culturilor de păioase);
▪ plante cu un consum mediu, de tip mezofit (trifoiul, lucerna, cartoful etc.);
▪ plante cu caracter higrofit, mari consumatoare de apă (orezul, iuta, legumele ș.a.).

Tabel 1. Clasificarea climatelor în raport de valorile cantitative ale precipitațiilor

Tipul de climă Aspectul cantitativ al precipitațiilor Valori (mm/m²) Observații
Aridă Reduse 0 – 250
Semiaridă Ușoare 250 – 500 R. stepice
Subumedă Moderate 500 – 1000 R. temperat – oceanice
Umedă Abundente 1000 – 2000 Lat. mici și r. musonice
Foarte umedă Foarte abundente Peste 2000 Insular
Sursa: Strahler A. N. prelucrat de Aur N. S., 2008, p. 34, cu adaptări

6
 Varietății climatice îi corespund soluri diferite și o mare diversitate ecosistemică, având implicații
directe în repartiția culturilor și în practicarea agriculturii în general. Astfel, în ținuturile aride, cu precipitații
ce însumează sub 250 mm/an, agricultura nu poate fi practicată decât în condiții de irigații, în oaze
naturale sau antropice, impunând amenajări pentru aducțiuni de apă, canale, nivelări și parcelări, precum
și alte lucrări complementare. Ariditatea este unul din factorii cei mai importanți în limitarea arealelor
agricole. Contracararea efectelor acestui fenomen necesită mari investiții de capital și de forță de muncă.
Puține sunt speciile vegetale și culturile agricole adaptate la un climat atât de uscat.
La antipod se situează climatele umede sau foarte umede, care înregistrează cantități de precipitații ce
depășesc 1000-2000 mm/an. Ele sunt favorabile unor culturi de orez, iută, legume, trestie de zahăr etc. care
necesită un mare consum de apă în toate perioadele de vegetație, necesitând uneori un mediu submers.
Climatele intertropicale, caracterizate prin temperaturi ridicate pe tot parcursul anului, permit o
agricultură continuă, încât se succed 2 sau 3 recolte pe an. Diferențierile locale în cadrul peisajelor
agricole sunt impuse, în primul rând, de cantitățile de precipitații, care sunt distribuite neuniform atât în
timp ca și în spațiu. În aceeași categoric se încadrează climatul subtropical musonic. La latitudini medii și
subpolare, activitățile agricole au un pronunțat caracter sezonier, cu atât mai pregnant cu cât distanța de
ecuator este mai mare (Aur N. S., 2008, p. 34, 35).
Din punct de vedere economic, Ungureanu Al., (citat de Cândea & Peptenatu, 2002, p. 18)
distingea trei tipuri principale de climate:
▪ climate care, prin specificul componentelor, permit o agricultură continuă (specifice sunt, din
acest punct de vedere, climatele intertropicale – ecuatorial, subecuatorial, tropical-musonic -, subtropical
umede, temperat-oceanice, unde culturile agricole se pot practica tot anul);
▪ climate care permit o agricultură sezonieră (nuanțele climatului temperat și parțial cel subpolar);
▪ climate care nu permit o agricultură neprotejată sau neirigată (fie din cauză că temperatura medie
lunară nu atinge +4ºC – zona polară, fie din cauză că sunt condiții excesiv de aride – climatul tropical arid).
Gilbank, 1974 (citat de Cândea & Peptenatu, 2002, p. 18) a identificat câteva tipuri majore de
acțiuni pentru limitarea/eliminarea constrângerilor climatice, cele mai importante vizând:
▪ specializarea terenurilor în funcție de particularitățile climatice (alături de cele morfologice și pedologice);
▪ crearea de soiuri noi, rezistente la constrângerile climatice și la cele ale factorilor patogeni;
▪ realizarea unor sisteme de protecție (sere, perdele de protecție etc.);
▪ drenarea terenurilor cu umiditate excesivă;
▪ permanentizarea irigațiilor în regim cu precipitații sub 250 mm.
Toate sectoarele economice sunt și vor fi afectate de schimbările climatice. Producția agricolă depinde în
mare măsură de condițiile meteorologice și climatice și, ca urmare, este unul dintre sectoarele cele mai vulnerabile.
Schimbările de temperatură și de precipitații, precum și condițiile meteorologice și climatice extreme influențează
randamentul culturilor și productivitatea animalelor, care la rândul lor afectează veniturile agricole și cauzează
pierderi economice semnificative în multe regiuni. În anumite zone, inclusiv din Europa, acest lucru poate duce la
abandonarea terenurilor agricole defavorizate climatic. Condițiile meteorologice și climatice afectează, de asemenea,
resursele de apă necesare pentru irigații, practicile de adăpare a animalelor, prelucrarea produselor agricole, precum
și condițiile de transport și depozitare. Efecte în lanț produse de schimbări climatice pot afecta prețul, cantitatea și
calitatea produselor și, deci, modelele comerciale, care, la rândul lor, pot afecta veniturile din activități agricole
(Sursa: EEA, https://www.eea.europa.eu/ro/articles/adaptarea-la-schimbarile-climatice-este, accesat octombrie
7
2021). Indicele Climate Economics Index, publicat de Institutul SwissRe, evidențiază sintetic modului în care riscurile
climatice vor afecta 48 de țări (reprezentând 90% din economia mondială) și le clasifică în funcție de reziliența la
schimbările climatice. Indicele arată că toate țările vor fi afectate, dar unele sunt mai vulnerabile decât altele, iar
efectele diferite ale schimbărilor climatice vor fi vizibile și pe planul productivității agricole (Fig. 6).

Fig. 6 Climate Economics Index (componenta productivitatea culturilor agricole)

Sursa: SwissRe, 2021, https://www.swissre.com/institute/research/topics-and-risk-dialogues/climate-and-natural-
catastrophe-risk/expertise-publication-economics-of-climate-change.html, accesat octombrie 2021

Fig. 7 Exemple de provocări induse de schimbările

climatice cu impact asupra agriculturii (stg.) și exemple
de soluții prin aplicarea practicilor agricole inteligente
din punct de vedere climatic (dr.)

Sursa: Comisia Europeană, https://ec.europa.eu/eip/agriculture/sites/default/files/eip-agri_infographic_climate-

smart_agriculture_2021_en.jpg, accesat octombrie 2021

În aceste condiții, există preocupări internaționale din ce în ce mai numeroase pentru

managementul durabil al agriculturii și pentru dezvoltarea unor tipuri de agricultură inteligentă din punct de
vedere climatic (Climate Smart Agriculture1). Există evidente conexiuni între acest tip de agricultură și
Obiectivele de Dezvoltare Durabilă din cadrul Agendei 2030, cei mai importanți piloni fiind: 1. creșterea
durabilă a productivității și veniturilor agricole; 2. Creșterea rezilienței și capacității de adaptare la
schimbările climatice; 3. reducerea și/sau eliminarea emisiilor de gaze cu efect de seră/GES, acolo unde
este posibil (FAO, Climate-smart agriculture and the Sustainable Development Goals, 20192).

1
FAO, https://www.fao.org/policy-support/tools-and-publications/resources-details/en/c/421845/, WB, https://www.worldbank.org/en/topic/climate-
smart-agriculture și WBCSD, https://www.wbcsd.org/Programs/Food-and-Nature/Food-Land-Use/Scaling-Positive-Agriculture/Resources/Climate-
Smart-Agriculture-accelerating-progress-towards-the-Paris-Agreement, accesate octombrie 2021
2
FAO, https://www.fao.org/policy-support/tools-and-publications/resources-details/en/c/1258158/ și
https://www.fao.org/3/cb5359en/cb5359en.pdf, accesate octombrie 2021
8
 ▪ Apa și importanța ei pentru agricultură. Relațiile ecologice ecologice sol-apă-plantă în agricultură

Una din condițiile de bază în practicarea agriculturii o constituie cunoașterea relațiilor sol-apă-plantă,
care sunt dintre cele mai complexe. În bilanțul apei, raportat la tipurile de culturi agricole, sunt deosebiri
cantitative importante între apa metabolizată, apa din țesuturi și apa evaporată. Intensitatea schimbului de
apă dintre plante și mediul înconjurător condiționează ritmul dezvoltării biologice (Aur N. S., 2008, p. 35).
Cantitatea de apă din țesuturile vii variază de la mai puțin de 50-60% din masa organică, la speciile
din climatele semiaride sau aride și ajunge pană la 90% sau chiar mai mult la cele din zonele umede.
Acest element este un bun indiciu al mediului ecologic de care depinde fiecare specie cultivată.
Resursele de apă reprezintă una din cele mai importante consecințe ale tipurilor de climă. Volumul
acestora trebuie abordat în raport de cantitățile de precipitații care cad în diverse perioade sau arii
geografice, precum și în funcție de fazele de vegetație în care se află culturile agricole.
Cantitatea de apă reținută de sol depinde de compoziția granulometrică. De volumul de apă disponibil
depind posibilitățile de irigare, mai ales în zonele deficitare în precipitații, unde agricultura are caracter protejat.
Valorile alăturate corespund optimului ecologic Tabel 2. Consumul de apă mediu, comparabil cu regimul
precipitațiilor (mm), la anumite culturi agricole
și au fost deduse prin experiențe de laborator. Ele Nr. crt. Tipul de cultură Consum de apă (mm)
1. Grâu 366 – 760
variază în funcție de climă. În sudul Egiptului, trestia de 2. Orz 364 – 700
3. Citrice și bumbac 500 – 700
zahar are nevoie de cca. 19.000 m³/ha apă, iar în Delta 4. Trestie de zahăr 408 -956
5. Sfeclă de zahăr 700 – 900
Nilului orezul necesită în jur de 16.500 m³/ha apă. 6. Lucernă 823 - 914
Sursa: Aur N. S., 2008, p. 35

Climatelor aride și semiaride din Africa de nord, Asia Centrală și de vest, Australia interioară, America
de Nord, unde agricultura poate fi practicată aproape exclusiv prin irigații, li se asociază resursele de apă
cele mai mici raportate la populație. La polul opus se situează Africa centrală, o mare parte din America de
Sud, Asia de est și sud-est, Europa nordică și alte ținuturi ce au resurse disponibile de apă foarte mari.
Existența unor climate aride sau semiaride, precum şi consumul diferențiat de apa de către plante,
a impus, încă din cele mai vechi timpuri, amenajarea unor mari sisteme de irigații. Suprafața lor a crescut,
în mod deosebit, în ultima jumătate de secol în condițiile în care sporul demografic ridicat a dus la
accentuarea deficitului de produse agroalimentare şi alte bunuri de consum.
Aducțiunea apei de la distante mari, pentru fertilizarea terenurilor prin irigații, a fost practicată încă din
Antichitate în Orientul Mijlociu, Egipt, China, America de Sud pre-incaşă etc. Rețele complexe de canale şi
diguri dirijează în prezent apa râurilor din Munţii Atlas sau din Nil spre Sahara, din Tigru şi Eufrat spre terenurile
cultivate din Câmpia Mesopotamiei, din Indus spre ținuturile aride ale deșertului Thar, din Snowy System spre
deșertul din interiorul Australiei, din acumulările de pe Colorado spre spațiul arid din Nevada etc.
Deși suprafețele irigate au crescut, posibilitățile de irigare a întinselor teritorii deficitare în apă sunt
limitate. Sunt state în care suprafața cultivata irigata este foarte mare: Egipt, având ca principală sursă de
apa Nilul, Pakistan, cu apa din Indus, Japonia, R. Coreea, China, ltalia, Grecia (mai mult de 1/4) etc., în timp
ce în altele (Argentina, Australia etc.) acest indice se menține sub 5%.
La nivel global, agricultura utilizează circa 69% din volumul de apă folosit de societatea umană. Aproximativ
90% din consumul de apă în agricultură provine din ape de suprafață (râuri, lacuri artificiale şi naturale).
Sistemele de irigații, deși necesare, au şi implicații negative în geosistem. Ele generează frecvent
sărăturarea terenurilor, înmlaştiniri, epuizarea pânzelor freatice şi alte fenomene, scoțând astfel din
circuitul agricol suprafețe importante sau diminuând productivitatea acestora.

9
 Fig. 8 Diferențieri
spațiale ale
precipitațiilor medii
anuale (mm/an)
(Sursa: AQUASTAT,
http://www.fao.org/nr/wat Legenda
er/aquastat/maps/, (mm/an)
accesat octombrie 2021)

Fig. 9
Dinamica volumului
de apă extras
la nivel global
(1900 – 2010)

Fig. 10 Consumul de apă pentru irigatii (mil. m³)

Sursa: GWSP Digital Water Atlas (2008),
http://atlas.gwsp.org/index.php?option=com_content&task=view&id=207&Itemid=68, accesat 2019

Tabel 3. Disponibilitatea apei dulci – Precipitaţiile şi resursele reînnoibile interne de apă (IRWR) (Sursa: FAO. AQUASTAT,
https://www.fao.org/aquastat/statistics/query/index.html;jsessionid=DFBD6881D2D5C8E9B9667BBE8740C328, accesat octombrie 2021)
Precipitaţii Resursele reînnoibile interne de Volum de apa extras Populatia Suprafață
(mm/an) apă dulce (2015)
Continent/Regiune Vol./an % din res. Total* % din total Total Total Cultiv
m3/loc. (km3/an)
(km3 sau 109 mond. de
în 2015 Mun. Ind. Agr. 1000 pers 1000 ha %
m3) apă dulce
MONDIAL 814 42 810 100,0 5 829 4 001 12 19 69 7 344 837 13 387 760 12
Africa, din care: 678 3 931 9,2 3 319 227 15 4 81 1 184 500 3 006 724 9
Africa de Nord 96 47 0,1 256 106 13 3 84 183 085 575 289 5
Afr. Sub-Sahariană, din care: 815 3 884 9,1 3 879 121 16 5 79 1 001 415 2 431 435 10
Sudano-Saheliană 311 160 0,4 992 42,8 5 1 94 160 828 861 030 7
Golful Guineei 1 356 952 2,2 3 450 16,5 39 16 45 275 908 212 198 32
Africa Centrală 1 425 1 876 4,4 13 604 2,8 45 19 36 137 913 532 866 5
Africa Orientală 912 285 0,7 1 094 20,1 15 1 84 260 732 292 769 17
Africa Sudică 656 270 0,6 1 934 24,6 22 9 69 139 641 473 406 7
I-le din Oc. Indian 1 514 341 0,8 12 918 14,3 4 1 94 26 393 59 166 7
Asia, din care: 828 11 865 27,7 2 697 2 556 9 10 81 4 399 750 3 243 039 18
Orientul Mijlociu 217 484 1,1 1 444 276 9 7 84 335 174 656 399 9
Asia Centrală 273 242 0,6 2 420 145 5 7 89 99 841 465 576 10
Asia de Sud şi Est 1 139 11 139 26,0 2 809 2 135 9 10 80 3 964 735 2 121 064 22
Americile, din care: 1 104 19 536 45,6 19 725 859 14 37 48 990 390 4 023 924 10
America de Sud 1 638 12 724 29,7 30 428 216 17 12 71 418 177 1 770 800 9
Am. Centrală şi Caraibe 2 018 735 1,7 8 397 33 23 18 59 87 482 75 068 19
America de Nord 637 6 077 14,2 12 537 610 13 47 40 484 731 2 178 056 11
Europa, din care: 545 6 576 15,4 8 895 334 21 54 25 739 324 2 306 614 13
Europa Nordică 937 836 2,0 31 500 8,8 31 55 14 26 540 131 851 6
Europa Occidentală 929 621 1,4 2 385 99,4 21 74 5 260 231 142 056 30
Europa Centrală 669 249 0,6 2 250 40,5 23 68 9 110 692 111 325 35
Europa Mediteraneană 731 423 1,0 3 159 98,8 18 25 57 133 854 109 555 30
Europa Estică (fara Rusia) 587 136 0,3 2 104 20 22 53 25 64 550 102 002 45
Federaţia Rusă 460 4 312 10,1 30 058 66,2 20 60 20 43 457 1 709 825 7
Oceania, din care: 590 902 2,1 29 225 25 20 15 65 30 873 807 459 6
Australia şi N. Zeelandă 574 819 1,9 28 739 25 20 15 65 28 498 800 893 6
Alte i-le din Oc. Pacific 2 550 83 0,2 35 053 0,1 30 11 59 2 375 6 566 10

10