Comparație între „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga

și “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din
seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, precum
“Testament” de Tudor Arghezi. Ambele poezii fac parte din volumul de debut al fiecărui
autor, respectiv volumul „Poemele iubirii” (1919) al lui Blaga şi volumul „Cuvinte
potrivite” (1927) al lui Arghezi; având rol de program literar, realizat prin mijloace
poetice. Aceste poezii sunt arte poetice deoarece autorii îşi exprimă propriile convingeri
despre arta literara si despre aspectele esentiale ale acesteia si viziunea asupra lumii. Prin
mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie si despre rolul poetului.
Titlul poeziei lui Blaga este o metaforă revelatorie care semnifică ideea
cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu” este asezat in fruntea primei poezii din
primul volum. Aceasta exprima atitudinea poetului filozof de a proteja misterele
lumii,izvorata din iubire. Verbul la forma negativa: „nu strivesc” exprimă refuzul
cunoaşterii de tip raţional, dar dorinţa arzătoare pentru cunoaşterea luciferică. Metafora
revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de
cerc, de intreg,semnifica misterele universale, iar rolul poetului este adancirea tainei care
tine de o vointa de mister specific blagiana.
În raport cu titlul poeziei lui Blaga, „Testament” are două semnificaţii: sensul
propriu al cuvântului desemnând un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta
îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seama in legatura
cu transmiterea averii sale. Aceasta este insa acceptia laica a termenului In acceptie
religioasa, cuvantul face trimitere la cele doula mari părţi ale Bibliei: Vechiul Testament
şi Noul Testament în care sunt adresate învăţăturile proorocilor şi apostolilor adresate
omenirii. Din aceasta acceptie religioasa deriva si sensul conotativ al termenului pe care
il intalnim in poezie. Astfel, creatia argheziana devine o mostenire sprituala adresata
urmasilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Ambele poezii au ca tema creatia si conceptia despre arta, insa viziunea autorilor
este diferita. Arghezi vede poezia un rod al muncii si prin intermediul acesteia devine
creator fara a-si asuma mandria creatorului. Blaga considera ca prin intermediul poeziei
se pot revela misterele lumii; se integreaza in tainele universului, devenind asemenea
creatorului. El face distinctie intre cunoasterea paradisiacal(pe calea ratiunii), misterul
fiind partial redus cu ajutorul logicii, al intelectului; si cunoasterea luciferica (intuitive,
din care face parte si cunoasterea poetica), misterul fiind sporit cu ajutorul imaginatiei
poetice, al trairii interioare. Creatia este un mijlocitor intre eu si lume.
Ambele opere au caracter confesiv. La Arghezi, textul este conceput ca un
monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasat drept unica mostenire
“cartea”, metonimie care desemneaza opera literara . De aceea se intalneste lirismul
subiectiv realizat prin atitudinea poetica transmisa in mod direct si, la nivelul expresiei,
prin marcile subiectivitatii ( marcile lexico-gramaticale prin care se evidentiaza eul liric):
Pronume personale, adjective pronimoniale posesive, verbele la persoana I si a II-a
singular, alternand spre diferentiere cu persoana a III-a.
 Compoziţia discursului poetic şi metaforele la care apelează cei doi poeţi sunt alte
trăsături ce ilustrează modernismul lor. Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
este alcătuită din trei secvenţe poetice. Prima secvenţă reprezintă incipitul poetic şi reia
atitudinea protectoare a eului liric faţă de mister, atitudine reprezentată prin verbele l
la forma negativă („nu strivesc”, „nu ucid”) care corespund principiilor cunoaşterii
luciferice şi se opun cunoaşterii paradisiace. Diferitele forme pe care le ia misterul sunt
ilustrate în enumeraţia din finalul secvenţei: „în flori, ochi, pe buze, în morminte” fiecare
dintre aceşti termeni formând corola, în timp ce sintagma „calea mea” defineşte destinul
poetic creat printr-o viziune proprie. Opoziţia dintre cele două atitudini se realizează
atât la nivel morfologic (prin opoziţia verbelor „sugrumă/ sporesc”), cât şi la nivel stilistic
prin metafora „lumina altora”, care se opune metaforei „lumina mea”. Metafora „vraja
neprunsului ascuns” sugerează farmecul misterului pe care „lumina altora” l-ar putea
distruge, iar repetiţia pronumelui personal accentuează prezenţa eului liric, ilustrând
lirismul subiectiv.
Incipitul poeziei argheziene este conceput ca o adresare directă a eului liric către
un fiu spiritual, conţinând ideea moştenirii spirituale „un nume adunat pe-o carte”, care
devine simbol al identităţii obţinute prin cuvânt. Metafora „seara răzvrătită” face trimi
trecutul zbuciumat al strămoşilor, care se leagă de generaţiile viitoare prin „carte”. En
raţia „râpi şi gropi adânci” sugerează drumul dificil al cunoasterii.
Strofa a treia are ca idee centrală transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel
„sapa” – unealtă folosită pentru a lucra pământul devine
“condei” – unealtă de scris, iar „brazda” devine „călimară”. Poetul transformă „graiul lor
cu-ndemnuri pentru vite” în „cuvinte potrivite”, metaforă care desemnează poezia ca
meşteşug, trudă şi nu ca inspriratie divină. Ultima strofă evidenţiază faptul că muza, arta
contemplativă, „domniţa” pierde în favoarea elui poetic: „Întinsă leneşă pe canapea,/
Domniţa suferă în cartea mea”.

Pana Olivia – Clasa a XII-a C