UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIȘ” ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE ȘI EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGATIREA PERSONALULUI DIDACTIC

MODULUL PSIHIPEDAGOGIC NIVEL I – POSTUNIVERSITAR

REFERAT

FORMELE EDUCAȚIEI ȘI RELAȚIILE DINTRE ELE

DISCIPLINA: FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI

CONF. UNIV. DR. TEODOR PĂTRĂUȚĂ

KOPPANDI L. OANA

ARAD, 2020
 FORMELE EDUCAȚIEI ȘI RELAȚIILE DINTRE ELE

Introducere

Pandemia a afectat profund educaţia şi a agravat inechităţile sociale existente în regiune.

Copiii din familii cu venituri reduse, copiii care locuiesc în zonele rurale cu infrastructură
deficitară, copiii din cadrul minorităţilor etnice şi lingvistice, copiii cu dizabilităţi, copiii
migranţi şi refugiaţi, copiii aflaţi în conflict cu legea, copiii şi tinerii care nu frecventează
instituţiile educaţionale, băieţii şi fetele care locuiesc în condiţii dificile sau în cămine abuzive se
confruntau deja cu bariere semnificative pentru participarea la educaţie şi învăţare şi aveau parte
de educaţie şi de avantaje sociale mai reduse decât cei de aceeaşi vârstă. Şcolile nu sunt doar un
loc pentru educaţie academică, ci şi pentru învăţarea abilităților sociale şi emoţionale,
interacţiune şi sprijin social. Închiderea şcolilor nu numai că a perturbat procesul de educaţie a
copiilor, ci şi accesul la mese oferite în cadrul școlii, sprijin pentru bunăstare şi referire la servicii
medicale şi sociale de bază.

”Educaţia este activitatea de disciplinare, cultivare, civilizare şi moralizare a omului,

iar scopul educaţiei este de a dezvolta în individ toată perfecţiunea de care este susceptibil.” (I.
Kant)

Educația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale și spirituale

ale societății. Educația este un fenomen social, specific uman, care apare odată cu societatea,
dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă
și ființă socială.

Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile, finalitățile

educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat. Educația este deci supusă schimbărilor
istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna primitivă.

În momentul în care strămoșii îndepărtați ai omului au început să muncească, prin

aceasta, felul lor de viață a început să se deosebească fundamental de cel al animalelor. Acestea
din urmă au continuat să se adapteze și să se comporte față de mediul natural în mod instinctiv.
Omul însă a adoptat față de mediu o atitudine activă, transformându-l cu ajutorul uneltelor pe
care le confecționează. Astfel apare atitudinea activă a omului față de propria sa dezvoltare,
simțul de răspundere pentru generația viitoare, exprimat prin grija adulților de a transmite celor
tineri experiența de confecționare și utilizare a uneltelor în vederea formării lor ca forță de
muncă. Între muncă și educație s-a stabilit astfel un raport de intercondiționare, raport care se
află la baza perfecționării uneltelor de muncă.

Dezvoltarea vieții sociale, îmbogățirea experienței umane fac să se complice însuși

procesul de transmitere a experienței acumulate, de procesul de educare. Generațiile adulte
transmit tinerelor generații nu numai experiența de muncă, ci și limba și regulile de comportare.
Acest proces intenționat de formare a tinerelor generații este tocmai ceea ce înțelegem prin
educația în comuna primitivă.

Teoria generală a educației reprezintă “teoria abstractă” a domeniului angajată în

elaborarea conceptelor de maximă generalitate, necesare pentru identificarea, explicarea și
interpretarea esenței activității de formare-dezvoltare a personalității, concentrate la nivelul
nucleului functional-structural. Astfel devine posibilă înțelegera determinismului teleologic
specific educației, exprimat prin funcția central (formarea-dezvoltarea persoalității) și structura
de bază (corelația educator-educator), realizabile în raport cu finalitățile proiectate.

Toate variabilele, intrinseci și extrinseci, endogene și exogene, cu valoare de cauză-efect

sau de efect-cauză, implicate în orice context pedagogic (sistem de educație/învățământ, proces
de învățământ, formă de organizare a activității, situație didactică etc.) sunt subordinate nucleului
structural functional-structural al educației (care conține cauza primă sau cauza ultimă a
activității).

Formele educaţiei şi relaţiile dintre ele

Având ca punct de plecare varietatea situaţiilor de învăţare, gradul diferit de intenţionalitate

acţională al acestora şi distincţia dintre acţiunile şi influenţele educative, educaţia se poate
obiectiva în trei ipostaze principale: educaţia formală, educaţia nonformală şi educaţia spontană
sau informală.

I. Educaţia formală

Educaţia formală se referă la ansamblul acţiunilor sistematice şi organizate, elaborate şi

desfăşurate în cadrul unor instituţii de învăţământ specializate (şcoală, universitate etc.) în scopul
formării personalităţii umane. Se referă la totalitatea influenţelor intenţionate şi sistematice,
elaborate în cadrul unor instituţii specializate (şcoală, universitate), în vederea formării
personalităţii umane. Educaţia şi instruirea sunt explicite în virtutea unor obiective clar
formulate, iar procesul se caracterizează prin intensitate, concentrare a informaţiilor şi
continuitate. Scopul acestui tip de educaţie îl constituie introducerea progresivă a elevilor în
marile paradigme ale cunoaşterii şi instrumentalizarea lor cu termici culturale. Pregătirea este
elaborată în mod conştient şi eşalonat, fiind asigurată de un corp de specialişti pregătiţi anume în
acest sens. Informaţiile primite sunt cu grijă selectate şi structurate, caracterizându-se prin
densitate şi rigurozitate ştiinţifică. Educaţia formală permite o asimilare sistematizată a
cunoştinţelor şi facilitează dezvoltarea unor capacităţi, aptitudini şi atitudini necesare pentru
inserţia individului în societatea dată. Educaţia formală este puternic expusă şi infuzată de
exigenţele suprapuse ale comandamentelor sociale şi, uneori, politice. Ea este dimensionată prin
politici explicite ale celor care se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde unei
comenzi sociale, fie de asigurare a transmiterii zestrei istorice şi culturale, fie în vederea formării
profesionale. „O caracteristică nu mai puţin însemnată a educaţiei formale - observă Teodor
Cozma - o constituie acţiunea de evaluare care este administrată în forme, moduri şi etape anume
stabilite, pentru a facilita reuşita şcolară, succesul formării elevilor.

Avantajele principale ale educaţiei formale sunt reprezentate de posibilitatea realizării unei
evaluări individualizate de tip formativ şi dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă
intelectuală ale celui care se educă. Educaţia formală prezintă şi anumite dezavantaje sau
inconveniente dintre care amintim: centrarea excesivă pe realizarea competenţelor prevăzute de
programa şcolară şi restrângerea libertăţii de acţiune a elevului, fapt ce poate conduce la apariţia
dezinteresului, plictiselii sau monotoniei.

Provocarea impusă de contextul actual o reprezintă modul în care se livrează educația

formală. Predarea la distanţă în situaţii de urgenţă (sau învăţarea la distanţă în situaţii de urgenţă
ilustrează situația în care cursurile sunt oferite prin învăţare la distanţă, ca răspuns la o criză, mai
degrabă decât să fi fost planificate sau organizate în scopul educaţiei la distanţă. Se referă la o
trecere bruscă (şi adesea grăbită) de la învăţarea în cadrul unei clase la educaţie la distanţă şi/ sau
clase virtuale.

Mulţi solicită să se facă o distincţie între învăţarea online, bazată pe pedagogia incluzivă, şi
învăţarea la distanţă, în recunoaşterea faptului că învăţarea online a fost planificată şi organizată,
în timp ce învăţarea la distanţă se referă mai ales la utilizarea tehnologiei pentru a efectua sarcini
concepute pentru predarea în clasă.

Învăţarea la distanţă (educaţia la distanţă) este definită ca educaţia oferită elevilor de la

distanţă, fără contactul obişnuit faţă în faţă cu un profesor în clasă. Odată ce este implementată
prin corespondenţă, educaţia la distanţă include învăţarea cu sprijinul unor materiale tipărite care
pot fi luate acasă, prin intermediul unor programe radio sau de televiziune şi online.

Învăţarea online este de obicei înţeleasă ca educaţie care are loc pe internet. Poate fi parte a
programelor de învăţământ la distanţă, dar, de asemenea, poate fi utilizată pentru a completa
predarea care se desfăşoară în clasă (învăţare mixtă). Elevii pot studia online acasă ori în sălile
de clasă şi alături de colegii lor. Învăţarea online foloseşte o serie de formate, combinând adesea
tehnologii bazate pe accesul la internet şi aplicaţii de tehnologie educaţională care pot fi utilizate
offline.

Guvernele, ministerele şi şcolile se confruntă cu provocarea de a planifica procesul de

învăţământ în perioade foarte incerte. După o perturbare majoră a procesului de învăţământ din
cauza închiderii şcolilor şi a carantinării, statele au ridicat treptat restricţiile, menţinând în acelaşi
timp măsuri esenţiale de protecţie referitoare, în special, la distanţarea fizică. Societăţile se
pregătesc pentru o „nouă normalitate”, unde educaţia va fi diferită de cea cunoscută de elevi,
profesori şi familii.

II. Educaţia nonformală

Cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei (activităţi

extrașcolare – perişcolare) sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative.
Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau
neformalizată, dar totdeauna cu efecte formative. Acţiunile incluse în acest perimetru se
caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în întâmpinarea intereselor variate, individuale ale
elevilor. Educaţia de tip nonformal a existat dintotdeauna. Ceea ce este nou astăzi în legătură cu
această manieră de a educa rezidă în organizarea ei planificată. În unele situaţii, educaţia
nonformală poate fi o cale de ajutor pentru locuitorii din zonele retrase, analfabeţi, tineri în
derivă, persoane cu nevoi speciale. Printre obiectivele specifice acestei educaţii, se pot enumera:
 a) susţinerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare în comerţ, agricultură,
servicii, industrie etc;

b) ajutarea populaţiei pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;

c) alfabetizarea;

d) desăvârşirea profesională sau iniţierea într-o nouă activitate;

e) educaţia pentru sănătate sau timpul liber etc.

Cum ne atenţionează unele lucrări recente, se vor lua măsuri ca, prin procesul de
„popularizare" a culturii datorate educaţiei nonformale, să nu se pervertească valorile acesteia. În
mod concret, aceste influenţe se exercită prin intermediul cercurilor, concursurilor, olimpiadelor
şcolare şi sunt iniţiate fie de şcoală, fie de organizaţiile de copii şi tineret, de organizaţiile de
părinţi, de organizaţii confesionale etc. Activităţile sunt dimensionate şi coordonate tot de
specialişti (profesori, tehnicieni, cercetători etc), dar care „îşi joacă rolurile mai discret,
asumându-şi adesea misiunea de animatori sau de modelatori" (Văideanu, 1988).

Includem în această sferă şi acele emisiuni ale radioului şi televiziunii, special structurate
şi fixate pentru elevi, caracterizate prin continuitate sau frecvenţă ridicată (emisiunile gen
Teleşcoala) şi realizate competent de către pedagogi (chiar şi activitatea unor reviste sau ziare, în
măsura în care se adresează explicit copiilor şi elevilor, stă tot sub semnul educaţiei nonformale).
Raportul educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate, atât sub
aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul modalităţilor şi formelor de realizare.

Educaţia nonformală prezintă avantajul unui spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât
cel strict şcolar, oferind astfel individului o mai mare libertate de acţiune, permiţând o mai bună
selectare a informaţiilor resimţite ca necesare de către cei care se instruiesc. Dezavantajul major
al educaţiei nonformale este legat de absenţa unor demersuri evaluative sistematice, fapt care în
absenţa unei autoevaluări riguroase şi obiective poate conduce la serioase rămâneri în urmă ale
beneficiarilor acestei forme de educaţie. Din acest motiv, se recomandă o alternanţă judicioasă a
educaţiei nonformale cu cea formală.
 Din nefericire, contextul actual al pandemiei a modificat și flexibilitatea educației non
formale, anulând libertatea de acțiune, limitând gama variată a activităților propuse pentru acest
tip de educație.

III. Educaţia informală

Include totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene, voluminoase - sub aspect

cantitativ - cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care (nu) sunt selectate,
organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Aceste influenţe pot fi organizate şi
instituţionalizate (însă din perspectiva altor instanţe şi interese decât cele pedagogice, întrucât
mass-media, de pildă, posedă şi o anumită structura şi intenţionalitate), dar deseori sunt complet
aleatorii, infuzate inconştient în gândirea şi comportamentele indivizilor, în împrejurările şi
contactele spontane ale existenţei cotidiene. Se pare că educaţia informală precede şi depăşeşte
ca durată, conţinut şi modalităţi de insinuare practicile educaţiei formale.

Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media. Pentru ca o
informaţie obţinută prin mass-media să devină funcţională, adică o cunoştinţă, ea trebuie
integrată, conexată şi semnificată valoric în sistemul de reprezentări si cunoştinţe achiziţionate
anterior. O importantă valoare o prezintă, pentru educaţia informală, încercările şi trăirile
existenţiale.

Informaţiile şi cunoştinţele transmise în contextul educaţiei informale sunt informaţii

aleatorii, neselectale în funcţie de valoarea lor euristică şi achiziţionate de cele mai multe ori
involuntar în împrejurările particulare ale existenţei cotidiene a individului (mass-media, discuţii
ocazionale etc.). Precizăm faptul că educaţia formală este aceea care, în ultimă instanţă,
organizează şi structurează sistemul cognitiv, aptitudinal şi atitudinal al individului de o manieră
care să permită ulterior receptivitatea faţă de informaţiile şi valorile vehiculate prin intermediul
educaţiei nonformale sau informale. Cu toate acestea, educaţia informală nu-şi pierde importanţa
şi valoarea, ştiut fiind faptul că această formă a educaţiei oferă individului o mai mare libertate
de acţiune şi posibilitatea de a gestiona procesul de formare al propriei personalităţi.
 Interrelația dintre formele educației

Coordonarea şi integrarea celor trei ipostaze ale educaţiei, ipostaze între care există certe
raporturi de complementaritate, este o problemă extrem de dificilă şi complexă. Cu toate că
fiecare tip de educaţie are propria sa manieră de acţiune şi propria funcţionalitate, este necesară
asigurarea unui spaţiu instructiv-educativ la nivelul căruia cele trei forme de educaţie trebuie să
se sprijine şi să se potenţeze reciproc.

Analiza comparativă a celor trei modalităţi ne face să credem că toate strategiile sunt
necesare, având în vedere diferenţierile privind cadrele, mijloacele, conţinuturile şi poziţiile
diferite ale educaţilor, această variabilitate venind în întâmpinarea situaţiilor tot mai complexe în
care sunt puşi oamenii în societatea contemporană. într-o perspectivă sistemică, se poate lesne
observa că toate cele trei dimensiuni ale educaţiei au câte ceva specific de îndeplinit.

 Educaţia formală oferă: ca demers iniţial, introducerea- individului în tainele muncii

intelectuale organizate; posibilitatea de a formaliza cunoştinţele, plecând de la achiziţii
istorice şi practici reieşite din acţiune; recunoaşterea achiziţiilor individuale; formalizarea
şi concretizarea achiziţiilor în alte modalităţi educative pe plan social.
 Educaţia nonformală: răspunde adecvat la necesităţile concrete de acţiune; oferă un prim
moment de abstractizare prin extragerea de cunoştinţe din practică; facilitează contactul
cu cunoştinţe plecând de la nevoile resimţite de educaţi; demitizează funcţia de predare.
 Educaţia informală furnizează: o sensibilizare la contactul cu mediul ambiant; momentul
declanşării unui interes de cunoaştere pentru subiect; posibilitatea trecerii de la un interes
circumstanţial la o integrare mai cuprinzătoare; posibilitatea unei explorări personale,
fără obligaţii sau prescripţii ferme; o marjă de libertate de acţiune pentru elaborarea unui
proiect personal; posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.

În acelaşi timp, se pot invocă mai multe raţiuni pentru o integrare a celor trei modalităţi:

• capacitatea de a răspunde la situaţii şi nevoi complexe;

• conştientizarea unor situaţii specifice, cu totul noi;
• o mai bună conştientizare a unor nevoi individuale şi colective;
• o mai mare sensibilitate la situaţii de blocaj care cer noi abordări şi rezolvări;
• ameliorarea formării formatorilor;
 • facilitarea autonomizării „formaţilor";
• conjugarea eforturilor din mai multe subsisteme sociale care au în vedere educaţia.

Dar se pot reţine, simultan, şi unele raţiuni contrare acestei integrări posibile dintre
educaţia formală, nonformală şi informală, atunci când:

• se pune în aplicare un sistem mai selectiv al indivizilor;

• această conjugare funcţională apelează la un sistem centralizat care poate răpi din marja
de libertate a acţiunii în interiorul fiecărei modalităţi;

• este urmărită menţinerea unei disjuncţii între inteligenţa abstractă şi inteligenţa concretă
(scop care, cel puţin teoretic, poate fi admis).

În afară de pledoaria pentru o integrare a celor trei ipostaze ale educaţiei, unii autori
propun modalităţi concrete de articulare, precum sublinierea codurilor de referinţă (concepte
fundamentale) şi a codurilor de interpretare (criterii, metodologii), prin creşterea ponderii
disciplinelor umaniste cu un grad de generalitate mai mare (filosofie, istoria culturii şi
civilizaţiei, literatură etc), prin introducerea şi sporirea orelor de sinteză şi/sau a orelor la
dispoziţia profesorului, la care alţi autori mai adaugă inte-grativitatea instrumentală pe axa
transdisciplinară a conţinuturilor şi activităţilor şcolare, metoda abordării infuzionale etc.
Coordonarea şi articularea celor trei ipostaze ale educaţiei constituie o problemă complexă.
Experienţele nonformale ale şcolarilor nu sunt întotdeauna cunoscute şi exploatate în şcoală.

Cele trei forme se sprijină şi se condiţionează reciproc. Trebuie recunoscut, totuşi, că, sub
aspectul succesivităţii în timp şi al consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin
necesitatea anteriorităţii ei pentru individ şi pentru puterea ei integrativă și de sinteză. De
amploarea şi profunzimea educaţiei formale depinde facilitatea coordonări şi integrării
influenţelor nonformale şi informale.

Concluzii

În concluzie, în orice societate subiectul uman primeşte influenţe educative din multiple
direcţii, astfel încât comportamentele si capacităţile pe care şi le interiorizează prin educaţie sunt
o “rezultantă” a actiunii educative conjugate a unei multitudini de factori. A explica aceste
comportamente si capacităţi doar prin influenţa exercitată de un factor sau altul (de ex.şcoala,
mass-media, prietenii etc.) înseamnă a reduce în mod nejustificat fenomenul educaţiei la una sau
altele dintre multiplele sale forme de manifestare.

Ideal ar fi ca toate formele educaţiei dintr-o societate să concorde sub aspectul valorilor
pe care le promovează. Uneori pot să apară contradicţii între valorile promovate prin educaţia
formală ori nonformală şi cele vehiculate în contexte informale de realizare a educaţiei. Nu
întâmplător, în ultimul timp, se discută despre necesitatea de a se adopta o Lege a Educaţiei, în
afară de o Lege a Invăţământului, căci învăţământul, după cum s-a văzut, este doar una dintre
formele de educaţie. Asadar, la întrebarea “cine exercită influenţe sistematice de natură educativă
asupra unui subiect uman?” se poate răspunde că, practic, o întreagă societate.

Provocarea care îi aşteaptă pe profesori, directori de şcoli, responsabili din sistemul de

educaţie şi factori de decizie de la nivel local şi naţional este semnificativă. Dacă nu se va face
faţă acestei provocări, impactul asupra copiilor, tinerilor, familiilor, comunităților și societăților
la un nivel mai larg se va resimți pe tot parcursul vieții, atât din punct de vedere social, cât şi
economic. De aceea, îmbunătățirea rezilienței sistemului educaţie, prin planificarea unei educaţii
incluzive de calitate pentru cei mai marginalizaţi copii, ar trebui să fie o prioritate maximă pentru
următoarele luni şi ani şi ar trebui să fie principiul de bază al reconstruirii unui învăţământ mai
bun şi al unor şcoli mai bune.

Planificarea într-un astfel de mediu nu este o sarcină ușoară. În contextul atâtor

necunoscute, a pierderii unor perioade de învăţare, care va avea efecte durabile asupra elevilor în
anii următori şi a anxietăţii şi stresului în rândul personalului din învăţământ, a copiilor şi a
familiilor, urmarea unor principii solide de luare a deciziilor este mai importantă ca oricând şi
reprezintă premisa pentru creşterea rezilienţei sistemelor de educaţie.

BIBLIOGRAFIE:

1. Pătrăuță T. (2010), Fundamentele pedagogiei, Editura ”Vasile Goldiș” University Press

Arad;
2. Cucoș C. (2014 – Ediția III), Pedagogie, Editura Polirom Iași;
3. Cristea S. (2010), Fundamentele pedagogiei, Editura Polirom Iași;
4. Jinga I., Istrate E. (2010), Manual de pedagogie, Editua All București.
5. Materialul UNICEF Crearea unor sisteme de educaţie reziliente în contextul pandemiei
de COVID-19: Considerente pentru factorii de decizie de la nivel naţional, local şi de
unitate şcolară (2020)