TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE

1. Precizări prealabile
Organele sau autorităţile care au competenţa normativă de a elabora norme cu putere
juridică general-obligatorie sunt numite “organe sau autorităţi legiuitoare” şi acestea sunt, în
primul rând, cele ale puterii legislative – Parlamentul – care reglementează primar şi originar
relaţiile sociale fundamentale într-o societate, care organizează ordinea juridică într-un stat.
Activitatea acestor organe sau autorităţi de a elabora dreptul se desfăşoară în conformitate
cu anumite reguli de tehnică juridică.
Dezvoltarea socială actuală amplifică sarcinile organelor sau autorităţilor legislative,
motiv pentru care şi perfecţionarea tehnicii juridice apare ca o necesitate, fapt ce a determinat
identificarea unei direcții specifice a ştiinţei dreptului şi anume ştiinţa legislativă şi chiar se poate
vorbi despre o sociologie a legislaţiei.
Alfabetul juridic şi tehnica juridică ne-au fost transmise tot de romani, mai ales de marii
jurisconsulţi ai Romei.
Cel care a avut o contribuţie decisivă la fundamentarea teoriei dreptului la începutul
secolului XX a fost francezul François Geny (1861 – 1959) prin lucrarea “Metode de interpretare
şi construire în dreptul privat pozitiv – eseu critic” şi apoi prin “Ştiinţa şi tehnica în dreptul privat
pozitiv”. Acesta a făcut, în esenţă, distincţia între “dat” şi “construit” în drept, elemente preluate
de la juristul german Friederich Carl von Savigny (1779 – 1861) – exponent de bază al Şcolii
istorice a dreptului.
“Dat”-ul dreptului corespunde, în concepţia sa, aproximativ “dreptului natural” şi constă
într-un fond de adevăruri morale şi economice care indică anumite direcţii, orientări, în fapt baza
esenţială a dreptului obiectiv, mai ales a dreptului pozitiv. “Dat”-ul este abstract şi de aceea
trebuie pus în aplicare cu ajutorul tehnicii, iar “construit”-ul în drept este rezultatul acestei
tehnici. Tehnica juridică este artificiul care operează asupra lucrurilor modelându-le printr-o
serie de mijloace, adaptându-le pe acestea scopurilor dreptului.
Şi la noi, preocupări în acest domeniu, al perfecţionării tehnicii juridice, a avut între alţi
teoreticieni şi, ilustrul jurist, Nicolae Titulescu.
Cea mai importantă distincţie ce trebuie făcută este cea între ştiinţă şi tehnică. În cadrul
acestei distincţii, ştiinţa supune investigaţiei mediul social ce solicită intervenţia legiuitorului, iar
tehnica determină modalităţile prin care această intervenţie devine posibilă prin acţiunea
nemijlocită a legiuitorului.

1
 Pe de altă parte, tehnica, prin procedeele sale, proiectează metodele de conduită, modele
pe care le fixează în raport cu categoriile de subiecte participante şi în legătură cu anumite
categorii de valori sociale care urmează a fi ocrotite prin normele juridice.
Rezultă din cele arătate că tehnica juridică poate fi definită ca fiind un ansamblu de
mijloace şi procedee prin care necesităţile vieţii sociale, ştiinţific determinate, îmbracă formă
juridică (se exprimă în conţinutul normei de drept) şi se realizează apoi prin activităţile umane.
Conţinutul tehnicii juridice apare astfel ca fiind deosebit de complex. El implică mai
multe momente şi anume: * momentul receptării de către legiuitor a necesității sociale (al
comenzii sociale), * momentul aprecierii selective a acestuia şi a elaborării normei juridice (prin
procedee şi metode tehnice juridice), * precum şi momentul realizării (transpunerii în viaţă) a
conţinutului normei (prin tehnica interpretării şi realizării normei).

2. Noţiunea tehnicii legislative

Tehnica legislativă este o parte componentă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-
un complex de metode şi procedee menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului
(substanţei) reglementărilor juridice.
Tehnica legislativă nu trebuie confundată cu tehnica juridică, prima fiind doar o parte
componentă a celei din urmă.
Tehnica legislativă priveşte strict construirea (elaborarea) soluţiilor normative de către
legiuitor pe baza şi ca o sinteză a experienţelor sociale dobândite anterior de participanţii la viaţa
socială.
Tehnica legislativă cunoaşte, potrivit unor opinii exprimate în doctrina juridică, două
mari momente:
a. constatarea existenţei situaţiilor sociale care reclamă reglementarea juridică;
b. stabilirea idealului juridic care trebuie să se aplice acestor situaţii în funcţie de conştiinţa
juridică a societăţii şi de alte elemente sociale.
Acţiunea legiuitorului presupune întotdeauna orientarea spre schimbare, spre înnoire,
găsirea unor soluţii juridice noi superioare celor din reglementarea anterioară.
Alegerea procedeelor tehnice de legiferare aparţine legiuitorului, care însă va trebui să
ţină seama de anumite principii ce stau la baza acţiunii de legiferare, principii deduse în primul
rând din reglementările constituţionale.
Aceste principii trebuie avute în vedere şi urmate nu numai de legislativ (parlament), ci şi
de celelalte organe, autorităţi ale statului care au în competenţă adoptarea de norme juridice.

2
3. Principiile legiferării
În doctrina juridică s-a subliniat că dată fiind complexitatea procesului legislativ trebuie
luaţi în considerare o serie de factori politici, economici, morali, istorici, sociali, etc., dar trebuie
respectate şi anumite principii valabile indiferent de loc şi timp pentru ca activitatea de legiferare
să fie una apreciabilă. Acestea sunt următoarele:

A. Principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice

Amplificarea şi adâncirea complexităţii relaţiilor interumane ridică şi legiuitorului
probleme cu totul noi privind reglementarea juridică a unor domenii cum ar fi cel economic,
domeniul spaţiului submarin ori cosmic, domeniul dezvoltării unor noi forme de energie, etc.
Cunoaşterea aprofundată a acestor realităţi obligă la profunde investigaţii de specialitate,
precum ar fi cele economice, sociologice, de psihologie socială, etc. utile pentru a se putea apoi
găsi corespondenţa necesară între starea de fapt şi cea de drept.
Neconcordanţa între acestea, o falsă sau o insuficientă cunoaştere a stării de fapt poate
conduce la soluţii juridice (reglementări normative) nefondate, cu implicaţii negative majore.
Chiar dacă o astfel de reglementare juridică ar fi impusă prin forţa coercitivă nu va avea eficienţă
şi durabilitate, iar fenomenul de respingere s-ar putea acutiza. De aici apare şi necesitatea
cunoaşterii ştiinţifice a realităţii ce ar trebui să fie normată, precum şi necesitatea fundamentării
ştiinţifice a oricărui proiect legislativ, fundamentare care trebuie să cuprindă:
- descrierea situaţiilor de fapt ce urmează a fi transformate în situaţii de drept;
- analiza judecăţilor de valoare cu privire la situaţiile de fapt care trebuie să fie schimbate în
situaţii de drept;
- determinarea prin anticipaţie a efectelor posibile ale viitoarei reglementări juridice;
- costurile sociale, oportunitatea viitoarei reglementări.
Cercetarea ştiinţifică va trebui, de asemenea, să fundamenteze prognoze legislative pe
diferite termene (lung, mediu, scurt) pentru a se evita reglementări conjuncturale.
Aceste activităţi de fundamentare ştiinţifică sunt efectuate de specialişti din diferite
organisme, pe domenii de activităţi după care sunt analizate de organisme juridice specializate ce
funcţionează, de obicei, pe lângă organele legiuitoare care avizează proiectele de acte normative.
Potrivit Constituţiei României, republicată, anume art.79, un astfel de organism consultativ de
specialitate care funcţionează pe lângă Parlamentul României este Consiliul Legislativ.

B. Principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului

În general legea reglementează pentru perioade lungi relaţiile sociale (fac excepţie legile
temporare), iar în relaţiile sale cu politica, dreptul apare ca fiind mai conservator, având o
relativă autonomie care îl face mai rezistent la presiunile modificatoare, şi mai cu seamă la cele
3
politice. În relaţiile sociale pot interveni modificări rapide, dar regulile de drept sunt acelea care
trebuie să ordoneze aceste raporturi sociale, să confere sentimentul de stabilitate şi linişte. Pentru
aceasta normele juridice trebuie să se imprime ca reguli de conduită în conştiinţa individului şi a
grupurilor sociale, ceea ce nu se poate realiza dacă ele (normele juridice) se schimbă mereu,
foarte des. De aceea, uneori, normele juridice pot circula, se pot transmite de la o societate la
alta, dând naştere la tradiţie.
Pe de altă parte, legiuitorul va trebui, prin politica sa legislativă, să ţină seama şi de
schimbările rapide din societate, de dinamica raporturilor sociale astfel încât să existe un
echilibru între dinamica şi statica reglementărilor juridice.
Raportul firesc, optim între dinamica şi statica dreptului nu este doar o chestiune de
politică juridică, ci reprezintă însăşi raţiunea, menirea de a fi a dreptului.

C. Principiul corelării sistemului actelor normative

Sistemul actelor normative (sistemul legislativ) implică o strânsă legătură între părţile
care îl compun, acesta formând un tot unitar. Legea asigură reglementarea relaţiilor sociale
esenţiale pentru buna funcţionare a mecanismului social, dar presupune şi acţiunea de
reglementare prin alte categorii de acte normative: ordonanţe, hotărâri de guvern, ordine,
instrucţiuni ale miniştrilor, decizii, etc., între toate actele normative existând strânse corelaţii.
Edictarea noilor acte normative va trebui să ţină seama de existenţa acestor corelaţii, de
modificările normative subsecvente. Spre exemplu, apariţia unei legi noi impune atât corelări cu
alte acte normative (având forţă juridică superioară sau egală), cât şi cu alte acte normative cu
forţă juridică inferioară care trebuie abrogate ori modificate şi puse de acord cu noua
reglementare.

D. Principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă

Acest principiu se referă, în principal, la contribuţia mijloacelor de tehnică legislativă în
elaborarea unui act normativ.
Modul de îmbinare a elementelor din structura internă a normei, redactarea clară, concisă,
lipsită de echivoc a textului, folosirea unor termeni şi expresii cât mai accesibili destinatarilor
normei sunt dovezi ale măiestriei legiuitorului.
Mai trebuie avut în vedere că o reglementare deficitară poate determina pe cei dispuşi să
eludeze legea să exploateze în folosul lor orice neclarităţi, inadvertenţe ori deficienţe de
redactare.
Realizarea acestui principiu impune mai multe cerinţe:
a. alegerea formei exterioare a reglementării;
b. alegerea modalităţii reglementării juridice;
4
 c. alegerea procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei.
a. Alegerea formei exterioare de reglementare este o cerinţă de tehnică legislativă, forma
exterioară a reglementării depinzând de valoarea şi forţa juridică a reglementării, de poziţia sa în
sistemul actelor normative şi corelaţia cu celelalte acte normative.
Astfel, dacă relaţiile sociale ce urmează a fi reglementate fac parte din domeniul celor
primare şi originare, adică din “domeniul rezervat legii”, ele vor fi reglementate prin lege, iar nu
prin alt act normativ.
Păstrarea autorităţii, prestigiului şi poziţiei legii în sistemul reglementării primare şi
originare a unor relaţii sociale caracterizează statul de drept.
În raport cu domeniul, materia ce urmează a fi reglementată, precum şi cu natura relaţiilor
sociale ce vor fi reglementate se va alege forma exterioară a actului normativ (lege, ordonanţă,
decret, hotărâre, decizie etc.), întotdeauna însă urmând a fi păstrată autoritatea şi prestigiul legii.
b. Alegerea modalităţii de reglementare se referă la alegerea unui anumit mod de a impune
subiectelor de drept vizate conduita prescrisă prin acea normă juridică.
Metoda reglementării diferă de la o categorie de norme juridice la alta, existând, aşa cum
se ştie, norme imperative (onerative sau prohibitive), dispozitive (supletive sau permisive), etc.
Legiuitorul optează deliberat pentru o anume metodă de reglementare în funcţie de:
- specificul relaţiilor sociale;
- caracteristicile subiecţilor participanţi la aceste relaţii;
- natura intereselor ce urmează a fi satisfăcute;
- semnificaţia valorică a reglementării.
Această cerinţă privind procedeele de conceptualizare şi folosirea limbajului adecvat are
în vedere construcţia internă a normei, fixarea conduitei-tip folosindu-se concepte, categorii şi
noţiuni, definiţii etc.
Între conceptele cu care operează tehnica juridică sunt şi:
- ficţiunile;
- prezumţiile.
Ficţiunea juridică este un procedeu de tehnică juridică potrivit căruia un anumit fapt
este considerat ca existent (ca real) sau ca stabilit, deşi el nu a fost stabilit sau nu există în
realitate. Ficţiunea juridică pune în locul unei realităţi o alta inexistentă. O astfel de ficţiune
juridică este cea pe care o prevede Codul civil, şi prin care copilul conceput este considerat deja
născut, având atribuite drepturi încă de la data concepţiei sale, cu condiţia să se nască viu.
Astfel, potrivit art. 36 din Codul civil, republicat, cu modificările şi completările ulterioare,
drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.
Prezumţiile sunt de asemenea procedee de tehnică juridică, sens în care legiuitorul le
utilizează în anumite construcţii juridice. În astfel de situaţii legiuitorul presupune existenţa ca
5
adevărată a ceva (a unui anumit fapt), fără ca acesta să fi fost dovedit sau fără să mai fie
nevoie a fi dovedit, sau altfel spus consecinţă logică pe care legea o trage dintr-un fapt
cunoscut cu privire la un fapt necunoscut. Astfel putem distinge între prezumţiile absolute -
iuris et de iure şi cele relative - iuris tantum.
Sunt prezumţii relative cele care pot fi răsturnate, făcându-se proba contrară. O astfel de
prezumţie relativă este cea pe care o prevede Codul civil, anume prezumţia de paternitate
potrivit căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Astfel conform art.
414 din actul normativ menţionat, copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe
soţul mamei, însă paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie
tatăl copilului.
Alte prezumţii sunt absolute, adică nu pot fi răsturnate în nici un mod şi prin nici un
mijloc de probă. O astfel de prezumţie absolută este cea pe care o prevede Constituţia României,
republicată, în art. 1 alin. (5) anume cea a cunoaşterii legii - „nemo censetur legem ignorare”-
potrivit căreia nimeni nu se poate apăra invocând necunoaşterea legii.

c. Alegerea procedeelor de conceptualizare şi a limbajului normei

În ceea ce priveşte limbajul folosit, precum cerinţă a accesibilităţii normei, legiuitorul va
trebui să utilizeze termeni de largă circulaţie, evitând neologismele şi regionalismele, precum şi
folosirea cuvintelor nefuncţionale ori cu înţeles ambiguu.

4. Părţile constitutive ale actului normativ

De regulă, orice act normativ este compus din următoarele părţi:
1. titlul;
2. formula introductivă;
3. preambulul;
4. partea dispozitivă;
5. formula de atestare a autenticităţii;

1. Titlul cuprinde denumirea generică a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de

autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării actului juridic.
Nu este posibil ca un act normativ nou să poarte denumirea unui act normativ deja
existent; iar dacă actul normativ nou reprezintă, de fapt, modificarea sau completarea unuia deja
în vigoare, se va preciza acest fapt în denumirea actului nou.
Titlul cuprinde denumirea, numărul de ordine şi anul adoptării.
2. Formula introductivă cuprinde o propoziţie în care regăsim denumirea autorităţii emitente şi
exprimă hotărârea de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea actului normativ.
6
3. Preambulul nu este obligatoriu, dar dacă există va preceda formula introductivă, cuprinzând
scopul reglementării.
4. Partea dispozitivă reprezintă conţinutul reglementării, adică totalitatea normelor juridice
instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acesteia.
5. Formula de atestare a autenticităţii
Actul normativ va fi semnat de reprezentantul emitentului. Spre exemplu, fiecare lege
este însoţită, la finalul ei, de menţiunea privind îndeplinirea dispoziţiilor constituţionale privind
legalitatea adoptării de către Parlament, această menţiune este urmată de semnătura fiecăruia
dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului.

5. Sistematizarea conţinutului actului normativ

Conţinutul proiectului actului normativ se sistematizează astfel:
1. dispoziţiile generale sau principiile generale;
2. dispoziţiile privind fondul reglementării;
3. dispoziţiile tranzitorii;
4. dispoziţiile finale.
1. Dispoziţiile generale sau principiile generale determină obiectul, scopul, sfera realităţilor
sociale care se reglementează, pot cuprinde definiţiile unor noţiuni sau chiar enunţarea
principiilor de bază ale reglementării respective.
2. Dispoziţiile privind fondul reglementării (dispoziţiile de fond) cuprind efectiva reglementare a
relaţiilor sociale ce fac obiectul actului normativ, fiind grupate astfel încât prevederile de ordin
material să le preceadă pe cele de ordin procedural, iar în cazul în care sunt instituite sancţiuni,
acestea să preceadă dispoziţiile finale și tranzitorii.
3. Dispoziţiile tranzitorii cuprind măsurile instituite cu privire la derularea raporturilor juridice
născute în temeiul vechii reglementări şi trebuie să asigure, pentru o perioadă, corelarea celor
două acte normative, evitându-se retroactivitatea celei noi sau conflictul între norme succesive.
4. Dispoziţiile finale cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ;
data intrării în vigoare, dacă este alta decât cea a publicării; implicaţiile asupra altor acte
normative; dispoziţiile de republicare, dacă este cazul.
În cazul actelor normative temporare se va preciza şi data la care acestea îşi încetează efectele.
Uneori, actele normative pot fi însoţite şi de anexe cuprinzând tabele, organigrame etc.,
care fac corp comun cu actul normativ, având aceeaşi forţă juridică.

6. Elementele de structură ale actului normativ

Elementul structural de baza al unui act normativ este articolul.

7
 De regulă, articolul conţine o normă juridică de sine stătătoare, legea care reglementează
tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative (Legea nr.24/2000, publicată în Monitorul
Oficial nr.139 din 31 martie 2000, republicată în anul 2010, cu modificările şi completările
ulterioare) încercând să impună, ca normă de bază, acest fapt. Există însă cazuri în care o normă
este cuprinsă în mai multe articole sau când elementele din structura internă (logico-juridică) ale
unei norme se regăsesc în articole diferite. Alteori, într-un articol există mai multe paragrafe sau
mai multe alineate, iar un alineat poate exprima o normă completă sau numai un element din
structura normei. Acesta depinde de complexitatea reglementării juridice respective.
Articolele sunt numerotate prin cifre arabe, fiind exprimate prin abrevierea „art”. La
actele normative foarte importante sunt numerotate şi alineatele, tot cu cifre arabe, un exemplu în
acest sens fiind chiar articolele din Constituţie, sau din Codul civil, sau din Codul penal.
În cazul unor acte normative care modifică reglementări normative anterioare, dacă actul
de completare nu dispune renumerotarea actului completat, structurile, inclusiv articolele sau
alineatele nou-introduse, vor dobândi numărul structurilor corespunzătoare celor din textul vechi,
după care se introduc, însoţite de un indice cifric, pentru diferenţiere. Un astfel de exemplu este
cel din actuala Lege a educaţiei naţionale – Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările
ulterioare, unde, prin Legea nr. 6/2016, a fost introdusă, după art. 47 o întreagă nouă secţiune,
astfel: “SECŢIUNEA 12¹: Învăţământ pentru persoanele cu tulburări de învăţare
Art. 47¹
Pentru persoanele cu tulburări de învăţare se aplică în toate ciclurile de învăţământ
preuniversitar curriculumul naţional.” Astfel au fost introduse 7 articole.
Aşadar în exemplul de mai sus s-a folosit metoda introducerii de indici la articolul de
bază.
Art.59 alin.(2) din Legea 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
prevede că „pentru exprimarea normativă a intenţiei de modificare a unui act normativ se
nominalizează expres textul vizat, cu toate elementele de identificare necesare, iar dispoziţia
propriu-zisă se formulează utilizându-se sintagma „se modifică şi va avea următorul cuprins:”,
urmată de redarea noului text. Un astfel de exemplu este cel din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 49/2014, unde prin art. I pct. 2 se prevede că „Legea educaţiei naţionale nr.
1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu
modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează...... La
articolul 23 alineatul (1) litera c), punctul (ii) se modifică şi va avea următorul cuprins:
"(ii)învăţământul secundar superior care poate fi:
- învăţământ liceal, care cuprinde clasele de liceu IX-XII/XIII, cu următoarele filiere:
teoretică, vocaţională şi tehnologică;
- învăţământ profesional cu durata de minimum 3 ani.”
8
 De asemenea, art.60 alin.(1) din Legea 24/2000, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, prevede că în cazul în care actul normativ se modifică prin introducerea
unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în texte care
se adaugă elementelor structurale existente, completarea actului normativ se face prin utilizarea
unei formule de exprimare cum ar fi: „După articolul... se introduce un nou articol,... ..., cu
următorul cuprins:” Un astfel de exemplu este chiar articolul unic din Legea nr. 6/2016, potrivit
căruia „Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, se completează
după cum urmează:
1.La articolul 12, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alineatele (11) şi (12),
cu următorul cuprins:
"(11) Educaţia persoanelor cu tulburări de învăţare (dislexia, disgrafia, discalculia) este
asigurată prin metode psiho-pedagogice consacrate şi prin abordare adecvată, potrivit legii.
(12) Persoanele cu tulburări de învăţare sunt integrate în învăţământul de masă.”

Pentru sistematizarea actului normativ, articolele se pot grupa în: paragrafe, secţiuni,
capitole, iar acestea se pot grupa în titluri, părţi, cărţi în cazul codurilor sau a unor legi de mare
întindere, precum sunt Codul penal, Codul de procedură penală care au o parte generală şi o parte
specială. Capitolele, părţile şi cărţile se numerotează cu cifre romane; iar secţiunile şi paragrafele
cu cifre arabe.
Titlurile, capitolele şi secţiunile se denumesc exprimându-se sintetic reglementările lor.

7. Tehnica sistematizării actelor normative ( a legislaţiei)

Sistemul actelor normative dintr-un stat are o structură complexă, între ele existând o
strânsă interferenţă şi conexiune, ceea ce impune şi sistematizarea lor.
Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede
că orice act normativ trebuie să se integreze în sistemul legislaţiei, motiv pentru care trebuie
îndeplinite 3 condiţii:
1. proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu actul normativ cu forţă juridică superioară
sau egală cu care se află în conexiune;
2. proiectul de act normativ întocmit în baza unui act normativ cu forţă juridică superioară
trebuie să respecte:
- competenţa instituită de acesta;
- principiile, dispoziţiile prevăzute de acesta.
3. proiectul de act normativ trebuie să fie corelat cu prevederile dreptului Uniunii Europene şi cu
cele internaţionale.
9
 Principalele forme de sistematizare a legislaţiei sunt:
1. încorporarea;
2. încorporarea în codexuri;
3. codificarea;
1. Încorporarea este forma iniţiala (inferioară) de sistematizare şi priveşte aşezarea actelor
normative într-o anumită ordine, în raport cu criterii exterioare, precum cronologic, alfabetic, pe
ramuri de drept, etc.
Încorporarea poate fi oficială sau neoficială, prima fiind realizată de organele de stat,
autorităţile publice, spre exemplu prin editarea “culegerilor de acte normative” care se publică
periodic.
Aceste culegeri de acte normative nu vor modifica nici conţinutul actelor normative
încorporate, precum nici forţa juridică a acestora, nefiind creat un act normativ nou.
2. Încorporarea în codexuri este modalitatea prin care, conform art. 19 alin. (1) din Legea
nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe măsura consolidării
sistemului legislativ, reglementările legale în vigoare privind acelaşi domeniu sau domenii
conexe, cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, pot fi încorporate prin alăturarea
textelor acestora într-o structură omogenă, prezentată sub formă de codex, care să înlesnească
cunoaşterea şi aplicarea lor. Acest tip de încorporare poate fi realizat, conform art.19 alin. (2) din
acelaşi act normativ, de Consiliul Legislativ, din proprie iniţiativă sau la solicitarea unuia dintre
birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului ori a Guvernului.
Consiliul Legislativ va fi cel care va stabili denumirea actului rezultat din încorporare,
structura şi succesiunea dispoziţiilor legale avute în vedere, cu specificarea actelor normative din
care provin şi a elementelor necesare de identificare. În cadrul operaţiunii de încorporare în
codexuri actele normative incluse vor fi prezentate prin luarea în considerare a tuturor
modificărilor şi completărilor ulterioare, a abrogărilor parţiale, exprese ori implicite, precum şi
prin actualizarea denumirilor instituţiilor şi localităţilor.
Nici aceste codex-uri nu vor modifica nici conţinutul actelor normative încorporate,
precum nici forţa juridică a acestora, nefiind creat un act normativ nou.
3. Codificarea este o forma superioară de sistematizare care presupune cuprinderea într-
un cod (act normativ cu forţă juridică de lege organică) a tuturor normelor juridice aparţinând
unei ramuri de drept sau unei subramuri.
Ea se realizează de legiuitor şi presupune o activitate complexă de prelucrare de către
acesta a tuturor normelor din domeniul respectiv, de înlăturare a celor perimate, de completare a
unor lacune legislative şi de introducere a altor norme noi.

10
 Codul are forţa juridică a unei legi, dar cu o organizare internă aparte în care normele
juridice sunt ordonate într-un sistem închegat şi bine structurat pentru întreaga ramură sau
subramură de drept respectivă.

11