Legea țării în feudalismul timpuriu secolele IX – XIV

I. Considerații generale

Datorită unor cauze de natură internă, ce ţineau de slaba dezvoltare a relaţiilor de producţie
de tip feudal, şi a celor de natură externă, între care migraţia a mai multor popoare aflate la un nivel
de dezvoltare inferior populaţiei autohtone ce locuia pe teritoriul patriei noastre, formarea şi
centralizarea statului feudal s-a desfăşurat într-un proces mai îndelungat.

Din uniunile de obşti s-au format însă organizaţii politice mai mari care au purtat diferite
denumiri, precum ţară, câmpulung, cnezat sau voievodat. După cum ne arată izvoarele vremii,
asemenea structuri s-au format şi de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi, fiind semnalate în
Muntenia, Moldova, Transilvania, Banat sau Dobrogea. Aşezările omeneşti situate de-a lungul unui
râu, într-o depresiune sau într-un areal ce oferea unitate în plan economic aveau să determine unirea
mai multor obşti, formându-se o uniune de obşti, a căror alianţă va genera o structură mult mai
mare, care va avea un rol important în plan economic, politico-strategic şi militar. Constatăm că în
fruntea acestor formaţiuni se aflau persoane numite cnezi, care aveau rolul de „a împărţi dreptatea
între ai săi” şi erau în acelaşi timp şi conducători militari. Prin unirea mai multor cnezate se vor
constitui voievodatele, în fruntea cărora găsim un voievod, care conform unui izvor literar „putea să-i
ducă pe oamenii săi la război”1[2].

Ca o trăsătură distinctă, se poate constata în această perioadă o dezvoltare similară a formaţiunilor

teritoriale româneşti referitor atât la cele din Transilvania, cât şi la cele din Moldova sau Ţara
Românească, viitoare state ce se vor naşte ulterior ca urmare a unor acumulări susţinute în cadrul
societăţii româneşti. Acest lucru venea să dovedească că procesul de constituire a poporului şi a
limbii române se încheiase, iar începând cu secolul al IX-lea societatea intra într-o nouă fază de
dezvoltare, în care pe lângă structurile tradiţionale, între care amintim obştea sătească ca element de
stabilitate, apăreau forme noi de manifestare a unor structuri politico-juridice de factură prestatală,
care în mod generic purtau numele de ţară.

O a doua trăsătură specifică ce se manifestă în această perioadă era reprezentată de procesul de

creare a unor clase sociale privilegiate în societatea provenită din fruntaşii obştilor săteşti şi din
conducătorii militari, care va schimba integral structura societăţii şi va face pasul spre o nouă
societate, cea statal politică. Dacă obştii teritoriale îi lipsea aparatul de stat alcătuit din dregători care
să exercite conducerea politică în societate, aceste vârfuri sociale din care făceau parte voievozii,
cnezii, juzii, jupânii s-au constituit în aşa-numiţii maiores terrae, amintiţi de izvoarele istorice, care au
făcut posibilă trecerea de la formaţiunea obştii teritoriale la formaţiunea statală feudală.

II.Legea țării în feudalismul Timpuriu

Plecând de la rolul şi importanţa obştii teritoriale, s-au conturat o serie de norme ce aveau drept
obiect organizarea şi funcţionarea acestei structuri teritoriale ce viza organizarea producţiei şi
repartiţia acesteia între membrii comunităţii respective. Trecerea de la obştea teritorială la
formaţiunile politice prestatale care beneficiau de un aparat de stat în formă incipientă a determinat

1
Ibidem.
şi la nivelul reglementărilor cu caracter normativ transformarea acestora în veritabile norme juridice,
care la nevoie erau aduse la îndeplinire prin constrângere. Apariţia acestora a fost impulsionată de
scindarea societăţii în clase sociale, fenomen despre a cărui existenţă ne face vorbire Diploma
Cavalerilor Ioaniţi din anul 1247, care vorbeşte despre o aristocraţie feudală desemnată prin
termenul de maiores terrae (mai marii pământului) sau potentes illarum partium, în Moldova,
pomeniţi în actul papal din anul 1332. Marea masă era reprezentată de ţărănimea liberă, apărând, ca
urmare a introducerii raporturilor de subordonare specifice feudalismului, o categorie de ţărani
aserviţi. Existau şi persoane fără capacitate juridică, robi, aceştia fiind asimilaţi bunurilor.

O particularitate ce defineşte evoluţia de ansamblu a formaţiunilor prestatale de la sud, nord şi est

de Carpaţi este aceea că ele aveau o dezvoltare unitară, ceea ce a făcut să aibă şi aceleaşi
reglementări juridice, care vor intra în tradiţia comună a acestora sub denumirea generică de „legea
ţării”. Se constată că ansamblul normelor juridice, unele preluate din vremuri anterioare, iar altele
fiind introduse ca urmare a opoziţiei statelor, ca forme de organizare politică, vor alcătui un sistem
de drept specific tuturor românilor; acest sistem de drept savantul N. Iorga îl denumea „dreptul
românilor” sau „dreptul popular” 2.

Originea străveche a multor reglementări, determinată de factorul ce a constituit elementul de

stabilitate în societate, şi anume obştea sătească, a făcut ca acest sistem de drept să preia obiceiul
juridic şi să-l adapteze noilor factori de configurare ai dreptului, dar în formă orală, nescrisă.
Termenul de lege s-a consacrat atât în mentalitatea colectivă, cât şi în sensul ei tehnic, astfel că la
momentul apariţiei reglementărilor juridice scrise, odată cu apariţia pravilelor în secolul al XVII-lea, s-
a impus distincţia dintre legea scrisă şi legea nescrisă, care se va încetăţeni sub titulatura de „obicei”.

Creştinismul va însoţi procesul de etnogeneză românească şi implicit va influenţa cu preceptele sale

normele de comportament, uneori dându-le valori şi semnificaţii atât de natură spirituală, cât şi de
natură etică, creând astfel un adevărat „cod”, denumit şi ca „lege creştină”, având la bază credinţa
creştin ortodoxă.

În această perioadă normele juridice au un profund caracter moral, uneori acesta suprapunându-se
peste comandamentele promovate şi impuse de biserica ortodoxă, fapt pentru care ele vizau
asigurarea unui climat care să garanteze binele general. Atât formele de judecată, cât şi organizarea
instanţelor abilitate să administreze dreptatea în cadrul obştii – vezi consiliul oamenilor buni şi
bătrâni – plecau de la aceste precepte, care aveau un profund caracter etic şi religios.

Apariţia ţărilor, a cnezatelor, a voievodatelor a impus sub aspect normativ fie crearea unor noi norme
juridice impuse de noile realităţi, fie modificarea sau completarea vechilor norme pentru a le face
aplicabile.

Noile norme aduceau în prim-plan instituţia cnezatului şi cea a voievodatului, fapt pentru care
acestea aveau să reprezinte primele reglementări de drept public. Atât desemnarea, cât şi atribuţiile
cneazului au avut o evoluţie determinată de trecerea de la obştea teritorială la uniunea de obşti şi
apoi, mai târziu, la voievodat. Membrii obştii îşi alegeau conducătorul, adică cneazul sau judele, pe
baze democratice.

2
N. IORGA, Les origines et l’originalité du droit populaire roumain, Académie Roumain, Bucarest, 1935, p. 115
Cristalizarea relaţiilor de producţie de tip feudal va aduce modificări şi în ceea ce priveşte instituţia
proprietăţii. În cadrul obştilor teritoriale se constată creşterea ponderii proprietăţii personale în
raport cu cea devălmaşă, ca urmare a punerii în valoare a unor suprafeţe mai mari de terenuri arabile
prin defrişări, desţeleniri sau derocări. Cu toate acestea, obştea continuă să-şi păstreze dreptul ei
superior asupra familiei celor care le-au amenajat prin muncă proprie.

Ca o noutate, apare acum un drept de preempţiune în caz de înstrăinare a unor loturi din cadrul
obştii, cunoscut sub numele de „drept de protimis”, care chema cu prioritate la cumpărare rudele
înstrăinătorului sau membrii obştii, pentru a nu permite trecerea respectivelor imobile în mâna unor
persoane străine, înlăturând astfel interdicţia ce sancţiona dreptul de dispoziţie în materie funciară.

Apariţia proprietăţii private şi scindarea societăţii în clase sociale cu interese opuse vor genera în
materia persoanelor schimbări cu privire la capacitatea acestora, care va contura tabloul relaţiilor
vasalice, în antiteză cu deplina egalitate în drepturi a persoanelor specifică epocii postromane.

Circulaţia monetară este mare, fapt ce determină şi o creştere a operaţiunilor comerciale şi, implicit,
se presupune o dinamică sporită în materie contractuală. Apariţia târgurilor, dezvoltarea
meşteşugurilor sunt elemente care probează constituirea unor pieţe interne şi, implicit, se poate
vorbi chiar de apariţia unui drept comercial în această perioadă.

Legea ţării avea să fie un element de unitate între toţi românii, chiar dacă o parte dintre aceştia s-au
aflat vremelnic în afara graniţelor ţării sau sub dominaţie străină.