Probleme Sociale Actuale Suport de Curs

Probleme sociale actuale - curs
Sărăcie si inegalitate economica. Protecţia

socială a persoanelor sărace
1
1. Saracie si inegalitate sociala. Definitii, abordari in masurarea saraciei.
Cum putem defini şi măsura starea de sărăcie?

Sărăcia poate fi abordată ca o situaţie de deprivare multiplă de resurse valorizate social: bunuri
materiale, educaţie, calificare profesională, competenţe necesare exercitării drepturilor
cetăţeneşti (drepturi civile, cetăţeneşti şi sociale), acces la bunuri culturale şi reţele sociale,
respect din partea comunităţii, un mediu de viaţă sănătos, etc. În mod convenţional, sunt stabilite
praguri de sărăciei, care operaţionalizează tipul şi cantitatea resurselor necesare ca un individ
sau o comunitate să fie considerate non-sărace, în raport cu o anumită comunitate de referinţă:
populaţia unei ţări sau regiuni într-o anumită perioadă istorică sau populaţia globală.
1.1. Sărăcia poate fi definită în termeni absoluţi drept lipsa resurselor necesare pentru
satisfacerea nevoilor de subzistenţă.
La nivelul individului, evaluarea situaţiei de sărăcie (stabilirea pragului de sărăcie) se poate face
fie prin estimarea unui “coş zilnic” de bunuri şi servicii necesare subzistenţei, fie prin stabilirea
unui prag convenţional de venit, exprimat de obicei în dolari cu putere de cumpărare echivalentă
(Purchasing Power Parity USD). Pragul utilizat de Naţiunile Unite în cadrul rapoartelor privind
dezvoltarea umană (United Nations Development Project, Human Develoment Reports) este de 4
PPP$/zi, respectiv de 2 PPP$/zi pentru sărăcia extremă).
Tabel: Rate absolute de sărăcie
Pragul de venit % din
populaţie
UK 11 PPP$/ zi 15.7%
SUA 11 PPP$/ zi 13.6%
Ungaria 11 PPP$/ zi Sub 1%
România 4 PPP$/ zi 23%
Ucraina 4 PPP$/ zi 25%
R. Moldova 4 PPP$/ zi 84%
India 1 PPP$/ zi 79.9%
Kenya 1 PPP$/ zi 58.6%
Sursă: UNDP Human Development Report 2003
La nivel de regiune, se utilizează indicatori macrosociali structurali precum mortalitatea

infantilă, proporţia noilor născuţi sub greutatea normală, proporţia populaţiei analfabete, accesul
la apă curată, rata şomajului de lungă durată, rata sărăciei absolute, rata de şcolarizare,
criminalitatea, accesului la servicii publice, etc.
1.2 Sărăcia poate fi definită şi în termeni relativi, ca o situaţie de deprivare relativă

multiplă: materială, socială, culturală (educaţională), politică, de mediu fizic de viaţă. Prin
acumularea şi persistenţa dezavantajelor, indivizii ajung să fie excluşi din societatea în care
trăiesc.
Un exemplu de abordare relativă a situaţiei de sărăcie este definiţia lui Townsend: „… o
formulare socială mai cuprinzătoare şi mai riguroasă a înţelesului sărăciei, aceea de deprivare
relativă. (…) Persoanele sunt în situaţia de deprivare relativă dacă nu pot obţine într-o măsură
suficientă acele condiţii de viaţă – hrană, bunuri de consum, standarde de viaţă şi servicii – care
le-ar permite să îşi asume roluri sociale obişnuite, să participe în relaţii sociale şi să aibă un
2
comportament obişnuit, aşa cum se aşteaptă din partea lor în societatea respectivă” (Townsend,
1993: 33-36).
Townsend, Peter: The International Analysis of Poverty. London: Harvester Wheatsheaf, 1993.
Instituţiile Uniunii Europene operează de asemenea cu o definiţie relativă a sărăciei:
„considerăm că sunt sărace acele persoane, familii sau grupuri ale căror resurse (materiale,
culturale sau sociale) sunt atât de limitate încât îi exclud de la standardele minime de viaţă
considerate acceptabile în societăţile în care trăiesc” (Consiliul European, Decembrie 1984)
Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România perioadei de tranziţie
%
40
35 35.9
33.2
30 30.3 30.8 30.6
28.9
25 25.4 25.1
20 20.1
15 13.8
11.2 11.3 12.5 11.4
10 9.4 10.9
8.6
5 6.3
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
saracie severa saracie
Sursă: CASPIS, 2004: Dinamica Sărăciei şi a Sărăciei Severe în perioada 1995-2003. Pragul de sărăcie utilizat
este relativ, bazat pe cheltuieli. Pentru mediul rural, s-a inclus consumul din resurse proprii.
Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România, după mediul de rezidenţă
%
60
50 46.3 47.8
42.3 43.0 44.7 42.4
40 37.6 38.0
30 29.2
25.9
20.6 22.2
20 20.2 18.8 17.6
15.2 13.8
12.5
10
0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Rural Urban
Sursă: CASPIS, 2004: Dinamica Sărăciei şi a Sărăciei Severe în perioada 1995-2003. Pragul de sărăcie utilizat
este unul relativ, bazat pe cheltuieli. Pentru mediul rural, s-a inclus consumul din resurse proprii.
1.3 Sărăcia ca lipsă a capabilităţii de alegere – abordarea lui Amartya Sen. Chiar
dacă resursele în funcţie de care estimăm situaţia economică şi socială a unui individ sunt
relative la societatea în care trăieşte, capacitatea lui de a se folosi sau nu de resursele valorizate
social este absolută. În abordarea lui Sen, sărăcia este relativă doar la nivelul resurselor, dar
3
este absolută la nivelul indivizilor: individul are sau nu are capabilitatea de a alege între o
situaţie sau alta, între satisfacerea sau nesatisfacerea nevoilor sale sociale (relative).
“Cu riscul de a simplifica în mod excesiv, aş vrea să spun cu sărăcia este un concept
absolut în sfera capabilităţilor, dar ia adesea o formă relativă în sfera comodităţilor şi a
caracteristicilor” (Sen, 1983: 161).
Alegerea de a satisface anumite dimensiuni ale bunăstării, mai precis a ceea ce este
definit ca bunăstare într-o anumită societate, depinde de scopurile agentului social. Ca urmare,
nu satisfacerea per se a acestor nevoi social definite constituie un indicator al bunăstării, ci
libertatea de a alege satisfacerea sau nu a acestora. În consecinţă, „libertatea de a alege
bunăstarea are mai multă relevanţă pentru politica statului decât realizarea bunăstării, în cazul
cetăţenilor adulţi” (1993:36). Spre deosebire de realizarea ca atare (achievement), libertatea de a
realiza (freedom to achieve) este o capabilitate individuală care nu poate fi abordată decât în
termeni absoluţi. De exemplu postul este o situaţie de deprivare materială deliberată, dar nu una
de sărăcie propriu-zisă.
1.4 Evaluarea situaţiei de sărăcie: măsurarea sărăciei. Definiţia operaţională a sărăciei

presupune fie stabilirea unui prag absolut (în funcţie de nevoile umane de bază) fie a unui prag
relativ (în funcţie de modul de viaţă obişnuit în societatea respectivă) care delimitează populaţia
săracă de restul populaţiei. Măsurarea ponderii populaţiei sărace, respectiv a naturii şi intensităţii
problemelor cu care se confruntă se face prin raportare la aceste praguri.
Agenţia statistică a Comisiei Europene (Eurostat) operează cu un prag de risc sărăcie relativ,
bazat pe venit: sunt considerate în situaţie de risc de sărăcie persoanele care trăiesc în gospodării
unde venitul pe membru echivalent de gospodărie este sub 60% din venitul median
corespunzător din ţara respectivă. Scala de echivalenţă folosită în prezent: este scala OECD-2,
care ponderează cu 0.5 fiecare adult din gospodărie (cu excepţia capului de familie) şi cu 0.3
fiecare copil sub 15 ani.
Principalii indicatori:
• Rata sărăciei - proporţia de indivizi sau de gospodării care trăiesc sub pragul de sărăcie
• Deficitul mediu relativ sau profunzimea sărăciei (poverty gap) – diferenţa medie dintre
valoarea resurselor de care dispun persoanele/gospodăriile sărace şi pragul de sărăcie. Cu
alte cuvinte, valoarea resurselor care ar trebui transferate persoanelor sărace astfel
încât ei să îşi depăşească situaţia de sărăcie. Pentru a permite comparaţii între ţări,
decalajul de sărăcie se exprimă ca procent din pragul de sărăcie. Statisticile EUROSTAT
utilizează deficitul median relativ, care indică procentul din pragul de sărăcie sub care
se situează jumătate din gospodăriile sărăce.
Table 3: Ratele de sărăcie şi profunzimea sărăciei în România, 2000-2002
Rata sărăciei Profunzimea sărăciei
Venitul total pe membru echivalent (sub 60% din venitul median) (% din pragul de sărăcie)
de gospodărie… 2000 2001 2002 2000 2001 2002
Inclusiv valoarea bunurilor produse în 17.1 17.0 18.1 21.9 22.1 22.5
gospodărie pentru consum propriu
Exclusiv valoarea bunurilor produse în 26.4 25.7 26.2 36.9 37.2 35.1
gospodărie pentru consum propriu
Sursă: CASPIS, 2004
Un indicator sugestiv al inegalităţilor sociale este raportul cvintilelor: raportul dintre venitul
sau cheltuielile medii ale celor mai săraci 20% din populaţie şi venitul sau cheltuielile medii ale
4
celor mai bogaţi 20%. De exemplu, dacă într-o întreprindere raportul cvintilelor de salar este
0.30, înseamnă că cei mai prost plătiţi 20% dintre angajaţi câştigă, în medie, 30% din câştigul
mediu al celor mai bine plătiţi 20%.
Pentru a evalua performanţa ţărilor în ameliorarea situaţiei de sărăcie, Comisia Europeană

foloseşte o serie de indicatori structurali ai sărăciei relative şi excluziunii sociale dintr-o ţară
(indicatori ai coeziunii sociale):
• distribuţia venitului (raportul cvintilelor de venit);
• proporţia populaţiei de sub pragul de sărăcie înainte şi după transferurile sociale (pragul
de sărăcie relativă, 60% din venitul median);
• persistenţa sărăciei (proporţia celor care au avut venituri sub pragul de sărăcie pentru trei
ani consecutivi);
• proporţia gospodăriilor în care nimeni nu are un loc de muncă;
• diferenţe regionale privind integrarea pe piaţa forţei de muncă (coeficientul de variaţie al
ratelor de şomaj regionale);
• nivel scăzut de educaţie (proporţia tinerilor între 18-24 ani care nu mai urmează o
calificare, nu mai frecventează o instituţie de învăţământ);
• rata şomajului de lungă durată.
(Sursă: Atkinson, Tony – Cantillon, B. – Marlier, E. – Nolan, B.: Social Indicators: The EU and
Social Inclusion. Oxford: Oxford University Press, 2002).
Indicatori selectaţi ai riscului de sărăcie şi excluziune socială în ţările UE în 2005
Rate de sărăcie în 2005 EU25 BE BG CZ DK DE EE IE

(definiţia relativă Eurostat) (fără BG şi RO)
Total populatie 16 15 14 10 12 13 18 18
Copii (0-17 ani) 19 15 16 16 10 12 20 22
Persoane in varsta (65 ani +) 19 23 18 6 17 13 25 27
Valoarea pragului de sărăcie
20822
pentru o familie cu doi n.d. n.d. 10505 20592 19155 7205 20025
adulţi şi doi copii (în PPS)
Deficitul median relativ
(median poverty gap) 22 19 17 17 17 20 22 16
Raportul cvintilelor 4.8 4.2 3.5 3.5 3.4 4.1 5.5 4.9
Rate de sărăcie în 2005 EL ES FR IT CY LV LT LU HU MT

(definiţia relativă Eurostat)
Total populatie 21 20 13 20 16 23 20 14 16 14
Copii (0-17 ani) 23 24 14 25 11 26 25 20 25 19
Persoane in varsta (65 ani +) 26 31 16 22 52 30 22 8 9 21
pentru o familie cu doi 14201 15819 19147 17724 20300 5734 5904 36136 7751 14798
(median poverty gap) 26 26 19 24 19 25 29 19 24 21
Raportul cvintilelor 6.1 5.3 4 5.5 4.3 7.9 6.3 4.2 5.5 4.2
Rate de sărăcie în 2005 NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK

(definiţia relativă Eurostat)
Total populatie 10 13 19 18 19 12 12 13 12 19
5
Copii (0-17 ani) 14 15 26 21 n.d. 12 17 10 15 24

Persoane in varsta (65 ani +) 6 16 8 26 19 20 8 22 12 28
pentru o familie cu doi 21012 22296 6416 10954 3158 15753 7563 18879 19045 22520
(median poverty gap) 17 15 25 23p 23i 19 20 14 22 23
Raportul cvintilelor 3.8 3.7 5.6 6.8 5.3 3.4 4 3.6 3.5 5.4
Sursă: Baza de date ESPROSS, Eurostat, Februarie 2008. Pentru România, pragul de sărăcie a fost estimat pe baza
datelor din Planul Naţional Antisărăcie.
În evaluarea impactului prestaţiilor (transferurilor) sociale asupra diminuării riscului de

sărăcie se compară rata de sărăcie pre-transfer (o rată ipotetică, obţinută prin excluderea
prestaţiilor sociale din veniturile totale ale gospodăriei) cu rata de sărăcie efectivă, sau post-
transfer (obţinută prin includerea veniturilor din prestaţii sociale). De obicei, pensiile sunt luate
în calcul la stabilirea ratei pre-transfer.
Pe baza lor, se calculează doi indicatori:
a. reducerea absolută a ratelor de sărăcie – este diferenţa dintre rata pre-transfer şi cea
post-tranfer, arătând cu cât scade rata de sărăcie ca urmare a beneficierii de prestaţii
(transferuri) sociale;
b. reducerea relativă a ratelor de sărăcie – ce procent dintre cei care se situează sub
pragul de sărăcie dacă nu includem în veniturile lor prestaţiile sociale (săraci pre-transfer)
ajung peste prag dacă includem în veniturile lor şi prestaţiile sociale (săraci post-
transfer). Cu alte cuvinte, în ce măsură previn săracia prestaţiile sociale.
Reducerea ratelor de saracie in termeni absoluti in EU 2004

(rata pre-transfer - rata post-transferuri sociale)
30
25
20
15
10
0
EU25 BE BG CZ DK DE IE EL ES FR IT HU NL AT PL PT RO SK FI SE UK
Total populatie Copii (0-17 ani)
Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer.
6
Reducerea ratelor de saracie in termeni relativi in EU 2004

(% celor care traiesc in gospodarii cu venituri sub pragul de saracie daca excludem
prestatiile sociale, dar care trec peste trag daca includem si prestatiile sociale in bugetele
gospodariilor)
80
70
60
50
40
30
20
10
0
EU25 BE BG CZ DK DE IE EL ES FR IT HU NL AT PL PT RO SK FI SE UK
Total populatie Copii (0-17 ani)
Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer.
Probleme:
- Cum evaluăm resursele de care dispun indivizii? De exemplu, evaluăm venitul gospodăriei, sau
cheltuielile?
- Cum putem ţine cont de economia de scală din cadrul gospodăriei? Ce scale de echivalenţă să
folosim?
- Presupunerea distribuţiei echitabile a resurselor într-o gospodărie este în general
problematică – cu atât mai mult în cazul gospodăriilor sărace, unde economisirea şi sacrificiile
sunt inevitabile;
- Majoritatea cercetărilor de calitate a vieţii din România sunt cercetări transversale – acestea
subestimează proporţia persoanelor care trec printr-o stare de sărăcie dar reuşesc să revină
deasupra pragului de sărăcie;
- Problema pragului: pot fi considerate sărace şi persoanele care oscilează sub şi peste pragul
de sărăcie?
- În România nu există o cercetare longitudinală (panel) suficient de întinsă astfel încât să
permită analiza agravării în timp a situaţei celor sub pragul de sărăcie, respectiv situaţia celor
de oscilează în jurul pragului. Cercetarea panel realizată de ICCV: doar trei ani consecutivi,
1995-98.
- Relaţia dintre situaţia “obiectivă” de bunăstare şi experienţa subiectivă a sărăciei. Problema
grupurilor de referinţă.
- Cum putem utiliza în practică abordarea lui Sen?
7
Poziţia socială a persoanelor sărace
2.1 Încă din vremea reginei Elisabeta (sec. XVII), care a implementat prima lege privind
ajutorul pentru săraci în Anglia anului 1601, se făcea o distincţie între săracii care merită să fie
ajutaţi (deserving poor) şi cei care nu sunt demni să primească sprijin din partea comunităţii,
deoarece prezintă anumite vicii de caracter sau comportament (underseving poor).
Poziţia socială a categoriilor sărace şi ajutorul pe care-l primesc din partea societăţii
(transferuri sociale de către stat, organizaţii şi fundaţii non-guvernamentale de caritate, ajutoare
informale din partea rudelor sau comunităţii) depind în mare măsură de cauzele atribuite stării de
sărăcie.
Cauzele sărăciei se pot regăsi în factori ce nu pot fi controlaţi de individ:
- Caracteristici individuale date la naştere: handicap, sex, etnie, rasă, situţia economică a
părinţilor, etc.;
- Cauze sociale structurale: de ex. situaţii de criză socială şi economică, migraţia forţată;
- Cauze istorice: de ex. tipul de organizare socială din trecut, discriminarea unei categorii sociale,
Sau factori ce depind de individ:
- Decizii personale: bazate pe calcul utilitar, valori, afecte, etc.
- Comportament inadecvat: lipsa de iniţiativă, iresponsabilitatea, lenea, asumarea sau non-
asumarea de riscuri, educaţia precară, comportament reproductiv iresponsabil, etc.
- Adaptarea unor valori şi norme comportamentale în conflict cu cele ale culturii dominante, care
conduc la marginalizare socială şi scăderea capacităţii de auto-susţinere a individului.
Poziţia socială a unei persoane ce se confruntă cu o situaţie de sărăcie, cât şi experienţa
subiectivă a sărăciei depind în mare măsură şi de durata în timp a stării de deprivare. Se face
distincţie între sărăcia temporară sau tranziţională (asociată anumitor perioade din viaţa unui
individ), sărăcie cronică (pendularea gospodăriei în jurul pragului de sărăcie) şi sărăcie
prelungită (situarea îndelungată sub pragul de sărăcie, asociată cu o stare de marginalizare sau
excludere socială).
Cu cât durata stării de sărăcie este mai îndelungată, cu atât mai mare este riscul acumulării
dezvantajelor şi depăşirea lor devine din ce în ce mai dificilă. Resursele de care dispun indivizii
devin din ce în ce mai precare, iar ajutoarele din partea statului şi a comunităţii sunt frecvent
limitate în timp: de exemplu, indemnizaţia de şomaj se acordă pe o perioadă limitată de timp,
centrele pentru persoanele fără adăpost oferă doar cazare temporară etc. Leisering şi Leidfried
(1999) consideră că există un paradox în acordarea ajutorului social. Acesta este conceput ca un
minim necesar subzistenţei, care se acordă temporar pentru a ajuta individul să depăşească o
situaţie de criză. Ajutorul de stat are un caracter subsidear, adică se acordă doar dacă individul nu
mai poate apela la alte surse de ajutor. Paradoxul este că cei care se confruntă cu o situaţie
prelungită de dezvantaj au nevoie de mai multe resurse decât cei care au apelat numai recent la
ajutor social.
Referinţă: Leisering, L şi Leidfried, S (1999): Time and Poverty in Western Welfare States.
United Germany in Perspective. Cambridge: Cambridge University Press
5.2. Politica de garantare a venitului minim
În majoritatea ţărilor, sarcia a devenit o problemă politică majoră la mijlocul anilor 90. Rolul
organismelor externe, în special al Băncii Mondiale şi Programului Naţiunilor Unite pentru
8
Dezvoltare-PNUD a fost esenţial în identificarea şi recunoaşterea oficială a fenomenului.

Adoptarea primelor programe în sprijinul segmentelor sărace a fost consecutivă rapoartelor
Băncii mondiale. Aşa s-a întâmplat în Polonia, Bulgaria şi România iar mai recent în Letonia şi
Estonia. Ungaria nu are încă un program general de garantare a venitului minim, iar Slovacia se
caracterizează printr-o poziţie ambiguă faţă de acceptarea problemei sărăciei. În cursul
procesului de aderare la UE, sărăcia şi excluziunea socială s-au impus ca teme politice prioritare
în ţările candidate, unul din rezultatele negocierilor fiind elaborarea planurilor naţionale de
promovare a incluziunii sociale (GVG, 2002).
Amânarea măsurilor de combatere a sărăciei spre a doua jumătate a anilor 90 este
explicată în studiul realizat pentru Comisia Europeană prin câteva „motive”. În primul rând,
reforma protecţiei sociale a avut ca priorităţi componentele contributive deja existente şi
introducerea asigurării de şomaj. În al doilea rând, sărăcia a fost iniţial percepută ca un rezultat
„normal” şi temporar al tranziţiei, iar sărăcia pe scară mare şi de durată nu a fost anticipată de
guvernanţi. În al treilea rând, proiectarea programelor de asistenţă socială este dificilă, cu atât
mai mult în condiţiile unor constrângeri financiare severe. În sfârşit, este nevoie de timp pentru
cele două demersuri complementare care preced introducerea componentei de asistenţă socială:
culegerea datelor despre sărăcie şi despre eficacitatea redusă a programelor existente; utilizarea
lor pentru a produce un impact asupra luării deciziilor (GVG, 2002: 164-165).
Introducerea componentei de asistenţă socială a reprezentat o dublă noutate pentru ţările
est-europene. Este vorba pe de o parte de cuprinderea unor categorii de populaţie excluse în
socialismul de stat de la protecţia socială şi pe de altă parte de adoptarea unui nou principiu de
elgibilitate- testarea veniturilor. Introducerea prestaţiilor bazate pe testarea veniturilor a suscitat
comentarii critice din partea unor analişti şi a avut un impact psihologic negativ în rândul opiniei
publice. Ea a fost percepută ca o abandonare a principiului universalităţii şi ca expresie a unei
tendinţe de restrângere a protecţiei sociale (Standing, 1996; Ferge, 1997). În acelaşi timp,
prestaţiile de asistenţă socială au pus încă de la început numeroase probleme tehnice şi
administrative pentru care autorităţile locale nu erau suficient pregătite.
Toate ţările candidate, mai puţin Ungaria şi au sisteme generale de garantare a
veniturilor/resurselor minime. Prestaţiile respective figurează în legislaţiile naţionale cu denumiri
ca ajutor social, prestaţie de asistenţă socială, prestaţie de subzistenţă sau venit minim garantat.
Ultima a fost adoptată în România din 2001 şi este folosită alternativ cu cea de ajutor social.
Tabelul 4.1. Venitul minim garantat în Bulgaria, Cehia, Polonia, România şi Ungaria
Bulgaria Cehia Polonia România Ungaria

Finanţare Buget central şi Buget central Buget central şi Buget central şi Buget
local local local central şi
local
Tipul generală generală speciale (fam.cu generală speciale
prestaţiei copii, vârstnici) (fam.cu copii,
vârstnici)
Durata neprecizată nelimitată nelimitată control la 3 luni nelimitată
Stabilirea Nivel central Nivel central Nivel central Nivel central Nivel central
minimumului
Administrare locală locală locală locală locală
Măsuri de Locuri de Intervenţie Căutarea activă 72 ore muncă -
stimulare a muncă protejate individuală şi a unui loc de /lună ;
integrării familială muncă mărirea cu 15%
profesionale a cuantumului în
9
cazul angajării
Sursa: MISSCEEC II, 2002: 277-288
Cel mai frecvent tip de finanţare este cel de la bugetul de stat, utilizat în cinci din ţările
candidate. În alte patru ţări transferurile, finanţarea este mixtă (buget de stat şi buget local), iar
într-un singur caz (Letonia) bugetul local este sursa exclusivă. Unitatea beneficiară este fie
familia (Bulgaria, Polonia, România, Slovenia) fie gospodăria (Cehia, Slovacia şi ţările baltice).
Dreptul la prestaţie are la bază domiciliul legal cu caracter permanent în ţara respectivă iar
principala condiţie de eligibilitate este aceea de venit sub pragul oficial. Bulgaria este singura
ţară care exclude „săracii care muncesc”, respectiv pe cei angajaţi cu normă întreagă sau pe cei
care lucrează pe cont propriu (MISSCEEC, 2002). Cele mai multe sisteme naţionale nu prevăd o
durată maximă de acordare a prestaţiei, dar instituie obligativitatea verificării eligibilităţii la
intervale care variază între o lună (Estonia) şi trei luni (restul ţărilor candidate), dacă membrii
familiei beneficiare sunt capabili de muncă. În plus, adulţii apţi de muncă trebuie să fie
înregistraţi la birourile de şomaj şi să fie disponibili pentru angajare (MISSCEEC, 2002).
Programele de asistenţă socială instituie un prag de eligibilitate, adică un nivel al
venitului care determină dreptul la prestaţie al individului sau familiei. Stabilirea lui în funcţie de
minimum-ul de subzistenţă s-a dovedit problematică ân condiţiile constrângerilor bugetare din
ţările post-comuniste. Tentativele de acest gen din Letonia şi Slovacia n-au putut fi susţinute
decât pe perioade scurte iar ulterior prestaţiile au fost lăsate să se devalorizeze prin neindexare.
Soluţia adoptată a fost aceea de utiliza în programele de asistenţă socială versiuni mai restrictive
ale minimum-ului de subzistenţă, de exemplu prin raportarea lui la cheltuielile celor din prima
decilă de venituri (GVG, 2002). În toate ţările candidate pragurile minimale sunt decise la nivel
central, de obicei de guvern şi au aplicabilitate naţională. În Letonia, autorităţile locale pot
decide suplimentarea sumei acordate.
Resusele considerate pentru stabilirea cuantumului cuvenit familei sau gospodăriei
cuprind toate tipurile de venit, inclusiv transferurile sociale. Slovenia se distinge prin formula de
calcul mai generoasă a resurselor financiare. Categorii de venituri cum sunt alocaţia pentru copil,
pensia alimentară, bursele, ajutoarele de diferite tipuri şi veniturile obţinute din munci ocazionale
de persoanele cu disabilităţi nu sunt incluse în evaluarea eligibilităţii pentru prestaţia de asistenţă
socială. În România se exceptează bursele elevilor sau studenţilor precum şi ajutoarele acordate
soţiilor celor care satisfac stagiul militar. Cuantumul este diferenţial, stabilit în general în funcţie
de numărul membrilor în familie/gospodărie. În Cehia, Polonia şi ţările baltice raportul adulţi-
copii este de asemenea un factor determinant iar în Bulgaria vârsta copiilor şi statutul de părinte
singur contribuie la diferenţierea cuantumului. Indexarea venitului minim garantat are loc în
majoritatea ţărilor, dar există diferenţe în privinţa periodicităţii şi raportului cu cu rata inflaţiei.
In Cehia, creşterea indicelui preţurilor cu 5% atrage ajustarea automată prestaţiei, iar în alte ţări
indexarea este periodică (3 luni sau mai rar). În ţările baltice, ajustarea la inflaţie nu are un
caracter regulat. Cheltuielile pentru locuinţă şi încălzire sunt fie luate în calcul la determinarea
sumei totale fie acordate ca un drept asociat celui de beneficiar al prestaţiei de asistenţă socială.
Un alt drept asociat este cel la asistenţă medicală.
Programele de garantare a venitului minim vizează nu numai sprijinul financiar al
persoanelor sărace ci şi stimularea integrării lor sociale şi profesionale. Mecanismele utilizate în
acest scop traduc două orientări distincte. Una pune accentul pe creşterea capacităţii
beneficiarilor de a depăşi situaţia de dificultate prin cuprinderea în programe educaţionale şi de
formare (ţările baltice) sau prin acordarea de servicii specializate (consiliere, intervenţie
10
individuală şi familială, reabilitare), cum se întâmplă în Cehia şi Slovenia. Ultima ţară este de
altfel şi cea în care legislaţia prevede încheierea unui contract între serviciul de resort şi
beneficiar, cel din urmă obligându-se să se implice în rezolvarea propriilor sale probleme. A
doua opţiune pune accentul pe crearea unor locuri de muncă protejate şi pe ocuparea imediată a
unui loc de muncă. În această logică se înscriu reglementările din Bulgaria şi România, care
prevăd în plus obligativitatea prestării unor activităţi în folosul comunităţii. În Bulgaria, se alocă
fondurile pentru crearea unor locuri de muncă temporare sau pentru a angaja beneficiarii de
ajutor social în producerea unor bunuri destinate altor programe de asistenţă socială. Legea
venitului minim garantat din România prevede obligaţia prestării a 72 de ore muncă de interes
local iar angajarea unui membru la familiei este recompensată cu majorarea cuantumului (15%).
Stabilirea eligibilităţii şi administrarea prestaţiilor sunt responsabilităţi ale autorităţilor
locale. În majoritatea ţărilor central/est-europene, reglementările existente conferă prestaţiilor de
asistenţă socială un caracter discreţionar. În condiţiile lipsei de profesionalism a serviciilor
locale, practicile arbitrare nu sunt puţine şi ele au un impact negativ atât asupra beneficiarilor cât
şi asupra atitudinii opiniei publice faţă de sistem.
Eficacitatea prestaţiilor de asistenţă socială
Acoperirea şi adecvarea sistemelor de garantarea a veniturilor minime sunt problematice în

Europa centrală şi de est.
Datele de la mijocul anilor 90 arată că programele de asistenţă socială aveau grade de
acoperire a populaţiei sărace care variau între 50% în Letonia şi 43% în Ungaria la 10% şi mai
puţin în Bulgaria, Estonia şi Polonia. Adecvarea, măsurată prin ponderea prestaţiei în totalul
consumului gospodăriilor beneficiare, este şi ea foarte redusă (4%-5%) în Bulgaria şi Ungaria.
Procentul este de peste 20% în Letonia şi Polonia (Braithwaite, Grootaert şi Milanovic, 2000;
GVG, 2002).
Cercetarea realizată de Braithwaite, Grootaert şi Milanovic (2000), experţi ai Băncii
Mondiale a pus în evidenţă o serie de elemente comune, dar şi numeroase diferenţe în privinţa
performanţei programelor de asistenţă socială din cinci ţări est-europene: Bulgaria, Estonia,
Polonia, Rusia şi Ungaria. Acoperirea sau proporţia populaţiei beneficiare de asistenţă socială
este redusă în Bulgaria (2,55%), Estonia (2,7%) şi Polonia (3,7%), dar se situează la cote mai
înalte în Ungaria (24,0%).
Eficienţa programului, adică gradul în care se realizează focalizarea transferului asupra
celor mai nevoiaşi a fost măsurată prin ponderea sumelor acordate gospodăriilor din prima
decilă de venituri în totalul sumelor alocate programului. Rezultatele variază între 8% (Rusia) şi
35% (Estonia). În intervalul de 20-27% se plasează Polonia, Ungaria şi Bulgaria. Pe lângă
eficienţă, un alt indicator de performanţă al programului este eficacitatea. Aceasta indică măsura
în care prestaţia de ajutor social reduce decalajul dintre venitul/consumul beneficiarului situat în
prima decilă şi nivelul de venit/consum considerat a reprezenta pragul de sărăcie. Şi în această
privinţă se constată diferenţe importante între ţări. Ungaria se situează înaintea celorlalte ţări la
acest capitol pentru că sistemul de asistenţă socială reduce decalajul menţionat cu 29%. Nivelul
este mult mai mic (1,3%) în Bulgaria ceea ce înseamnă că prestaţia are o contribuţie
nesemnificativă la reducerea decalajului în cazul celor mai săraci 10% (Braithwaite, Grootaert şi
Milanovic, 2000, 128-140).
11
Programul de garantare a venitului minim (VMG) din România a fost evaluat recent şi
concluziile privind performanţele sale sunt cuprinse în Raportul Băncii Mondiale asupra
sărăciei. Deşi comparativitatea datelor nu poate fi probată, raportarea României la situaţia din
celelalte ţări este utilă.
Tabel.8.3. Performanţa prestaţiei generale de asistenţă socială în România (2002)
Acoperirea Adecvarea Eficienţa

% din săraci % în consu- % din total
mul săracilor pt.săraci
Rata 2002 7,8 31,2 85,3
Rata 1997 1,5 24,0 79,1
Sursă: Banca Mondială, 2003: 151
Gradul de acoperire al săracilor al principalului program de asistenţă socială a fost extrem

de scăzut în 1997 şi continuă să fie modest în 2002, mai ales dacă îl comparăm cu programele
din Letonia şi Ungaria. El este mai scăzut decât cel din Bulgaria (10% în 1996-97), dar uşor
superior celui realizat în Polonia (6%, 1995-96). Atât în 1997 cât şi în 2002, un procent foarte
ridicat din transferuri a fost în beneficiul celor mai săraci ceea ce indică performanţa remarcabilă
a programului în ţintirea segmentului cu cele mai mici venituri. La nivelul anilor 1995-1998, rata
de ţintire sau eficienţa era de departe mai ridicată decât cele din Ungaria (46%) şi Estonia
(44%). Contribuţia prestaţiei în totalul consumului celor săraci (24%) era în 1997 superioară
celor calculate pentru Polonia (22%), Letonia (20%), Ungaria (5%) sau Bulgaria (4%). Conform
celor trei indicatorii, performanţa principalului program de asistenţă socială (ajutorul social în
1997 şi VMG în 2002) din România poate fi considerată apropiată de media regională. Totuşi,
evaluarea în termeni eficacităţii, adică ai contribuţiei la reducerea distanţei dintre persoanele cele
mai sărace şi linia de sărăcie ar da o imagine mai corectă despre capacitatea prestaţiei de a
reduce sărăcia.
Milanovic (1999, citat de Braithwaite, Grootaert şi Milanovic, 2000) consideră că
descentralizarea sistemului de asistenţă socială are efecte negative în ţările unde diferenţele
regionale în privinţa venitului sunt importante sau acolo unde sistemul conduce la diferenţe
regionale în privinţa accesului la prestaţie, generând în acest fel o inechitate în interiorul
segmentului social defavorizat. O altă concluzie a studiului este că testarea venitului ar trebui
combinată cu alte elemente care să indice situaţia socio-economică a solicitantului (p.150-152).
Raportul Băncii Mondiale (2003) subliniază că programul VMG are deficienţe în domeniul
finanţării ca şi în cel al aplicării. Din prima categorie sunt evidenţiate următoarele: nedelimitarea
responsabilităţilor administraţiei centrale şi locale în finanţare; caracterul imprevizibil al
fondurilor pentru prestaţii; inexistenţa unor mecanisme de garantare a plăţii; nediferenţierea
fondului pentru VGM în totalul alocărilor de la bugetul de stat. În ceea priveşte aplicarea,
aspectele critice ţin de caracterul discreţionar sau chiar arbitrar al stabilirii eligibilităţii. Experţii
Băncii recomandă guvernului să reconsiderare programul sub toate aspectele: concepţia,
finanţarea şi metodologia aplicării. Documentul menţionează de asemenea punctele în care
schimbările sunt imperios necesare şi anume: omogenizarea criteriilor de evaluare a resurselor,
stabilirea volumului de muncă în folosul comunităţii proporţional cu cuantumul prestaţiei,
schimbarea gamei de munci ce pot fi realizate de beneficiari pentru a reduce efectul lor
stigmatizant şi a creşte utilitatea lor pentru beneficiar şi comunitate (Banca Mondială, 2003:
12
139-142). Cel puţin o parte din aceste sugestii au fost încorporate în proiectul de lege înaintat
Parlamentului în 2004.
Principalele prestatii de garantare a venitului minim in Romania
Ajutorul social
• Principiul: testarea mijloacelor financiare ( resurse banesti si in natura)

• Pragul de eligibilitate este diferentiat in functie de marimea familiei: 96 lei ( 1 persoana),
173 lei ( 2 persoane), 241 lei (3 persoane), 300 lei (4 persoane), 356 lei ( 5 persoane), cate
24 lei pentru fiecare persoana peste numarul de 5.
• Cuantum: in functie de numarul membrilor de familie. Se plateste ca diferenta dintre
pragul de venit stabilit prin lege si indexat anual si venitul real (stabilit prin ancheta
sociala) al familiei.
• Decizia la nivel local: primaria
• Obligatii: pentru membrii de familie apti de munca este obligatorie prestarea unui numar
de ore de munca in folosul comunitatii (numarul orelor este dependent de suma primita)
Ajutorul pentru incalzire
Suma este diferentiata in functie de venitul/ membru de familie, tipul de incalzire, zona de
temperatura, numarul de camere.
a. Energie termica in sistem centralizat
• Procentul compensarii in functie de venit/membru de familie se inscrie intre 90% din
valoarea facturii (pana la 125/155 lei) si 10% (500-615 lei). Persoanele singure primesc
cu 10% mai mult.
• Consumul mediu lunar diferentiat in raport cu numarul de camere si zona de temperatura
• Beneficiarii de ajutor social (VMG): 100% compensare
b. Incalzire cu gaze naturale
• Se plateste o suma care variaza in functie de venitul/ membru de familie intre 233 lei
(pana la 125/155 lei) si 17 lei (500-615 lei).
c. Incalzirea locuintei cu lemne, carbuni si combustibili petrolieri

• Suma diferentiata in functie de venit/ membru de familie: 50 lei (pana la 125/155 lei) si
15 lei (500-615 lei).
• Beneficiarii de ajutor social (VMG): 54 lei/lunar
Alte ajutoare selective
Ajutor de urgenta : decise de primari (de la bugetul local) sau de guvern (de la bugetul de
stat) in caz de calamitati naturale, incendii , accidente.
Ajutor financiar: aprobate de guvern in cazul unor situatii deosebite ( stare de sanatate etc).
Ajutor pentru acoperirea unei parti din cheltuielile pentru inmormantare ( aprobate de
primari): se acorda beneficiarilor de ajutor social.
13
Poziţia socială a persoanelor sărace este adeseori caracterizată drept una de dependenţă de
ajutorul primit din partea statului, a organizaţiilor caritabile şi a comunităţii. Dincolo de
înţelesul imediat, anume faptul că situaţia lor depinde de aceste transferuri, în discursul public se
vorbeşte uneori de abuz de prestaţii sociale: persoanele care primesc aceste transferuri pot
adopta o atitudine de pasivitate, delăsare, abuzând de bunul public fără să contribuie la crearea
acestuia.
Bane and Ellwood (1994) disting între trei abordări principale ale dependenţei de ajutor
social:
a. În termenii calculului utilitar raţional de costuri/beneficii: indivizii nu pot renunţa la
resursele oferite de transferuri sociale decât asumându-şi costuri foarte mari, mai mari
decât avantajele pe care le obţin astfel. Aceast situaţie este numită capcana sărăciei. De
exemplu, mame singure cu copii mici se pot afla în situaţia că salarul nu le ajunge pentru
a acoperi costurile trimiterii copilului la grădiniţă. Atunci, ele decid să nu se angajeze şi
să primească ajutor social, crescându-şi copilul singure.
b. În termeni culturali: mediul social transmite modele comportamentale indezirabile
social. Există o subcultură a sărăciei. De exemplu, unele grupuri de etnie Romă din
Europa sunt privite ca perpetuând o subcultură a sărăciei.
c. În termeni comportamentali: vicii personale, refuzul individului de a se conforma la
valorile sociale dominante. De exemplu persoanele dependente de alcool sau droguri,
aşa-numiţii „new travellers” din Marea Britanie şi Irlanda.
Utilizând datele cercetării panel the Michigan University Panel Study of Income
Dynamics (1968-88), Bane şi Ellwood1 (1994) au arătat că doar 35% dintre mamele singure cu
copii care beneficiau de ajutor social (Aid for families with Dependent Children) au primit
ajutorul pentru o perioadă totală de mai puţin de doi ani, în timp ce 20% pentru o perioadă totală
de zece ani sau mai mulţi. Perioadele de beneficiere neîntreruptă (welfare spells) au fost mai
scurte de doi ani pentru jumătate dintre cazuri, şi doar pentru 14% au durat zece ani sau mai
mulţi. În concluzie, cele mai multe dintre beneficiare oscilează între muncă şi ajutor social – deşi
reuşesc să obţină un loc de muncă, este dificil să păstreze acel loc de muncă în condiţiile în care
îşi cresc singure copiii.
Capcana sărăciei: un exemplu

Maria şi Gheorghe sunt căsătoriţi şi au doi copii: Ionică (de 3 ani) şi Georgeta (de 5 ani). Maria lucrează cu jumătate
de normă ca vânzătoare la un chioşc şi are un salariu net lunar de 390 lei. Gheorghe este lăcătuş şi câştigă lunar 1400
lei. Pentru perioada de iarnă, au aplicat pentru ajutor la încălzire şi cererea le-a fost acceptată, având în vedere că
ajutorul se acordă celor cu venituri sub 615 lei pe membru de familie.
Recent, o rudă din Floreşti a propus Mariei să lucreze în croitoria lor, oferindu-i un salar de 1000 lei. Acesta ar
însemna 610 lei în plus pentru bugetul familiei. Sau nu?
ACUM:
Venitul total=1400+390+2*32 (alocaţiile pt copii)=1854 lei
Venitul pe persoană= 1854/4=463.5 lei
Pentru acest nivel al venitului net pe membru de gospodărie, ajutorul pentru încălzirea locuinţei a fost de 20
lei pe lună (vezi Ordonanţa Guv. OUG 14/2008).
DACĂ MARIA acceptă să lucreze în Floreşti:
Venitul total=1400+1000+2*32 (alocaţiile pt copii)=2464 lei
1
Bane, C. and Elwood, D. (1994): Welfare Realities: From Rhetoric to Reform. Harvard: Harvard Univ. Press
14
Venitul pe persoană=2464/4= 616 lei.

În acest caz, familia nu se mai califică pentru ajutorul pentru încălzire. De asemenea, Maria va trebui să
utilizeze un abonament RATUC pentru Floreşti + o linie din oraş, care costă peste 100 lei.
Din câştigul ipotetic de 610 lei Maria şi Gheorghe au scăzut ajutorul de încălzire (20 lei) şi preţul
abonamentului (100 lei) şi le-au rămas 490 lei. Dar dacă Maria face naveta în Floreşti, va trebui să înscrie copiii la o
grădiniţă cu program prelungit, sau le găsească o bonă. În ambele cazuri, costurile se vor ridica peste 490 lei pe
lună...
Abordarea Comisiei Europene privind situaţia de risc de sărăcie pune accent pe problema
excluziunii sociale, înţeleasă în primul rând drept lipsa integrării sau integrarea precară pe piaţa
forţei de muncă şi în sistemul educaţional. Sărăcia şi excluziunea socială sunt văzute ca
fenomene sociale interdependente, cu consecinţe negative nu doar asupra indivizilor direct
afectaţi, dar asupra comunităţii întregi.
Sărăcia este văzută ca sărăcire, un proces prin care individul este exclus de la beneficiile
societăţii în care trăieşte:
- obţinerea de resurse economice prin participarea pe piaţa forţei de muncă,
- obţinerea de resurse culturale şi sociale prin educaţie;
- servicii publice;
- condiţii de locuit şi mediu de viaţă adecvat;
- securitate fizică: subzistenţă, sănătate, protecţie împotriva criminalităţii
- stimă de sine, respect din partea celorlalţi.
Scopul politicilor de protecţie socială este prin urmare incluziunea socială, definită mai
ales ca (re)inserţie pe piaţa forţei de muncă sau în sistemul educaţional.
Accent cade pe politici sociale active (care solicită efortul beneficiatului) în defavoarea celor
pasive (care furnizează resurse materiale beneficiarului).
Teme de discutat:
- Este situaţia de sărăcie rezultatul comportamentului individului, sau al unor factori pe care
individul nu-i poate controla? Cu alte cuvinte: Îşi merită săracii soarta?
- Este legitimă intervenţia agenţilor sociali şi în particular a statului în distribuţia resurselor
valorizate social?
- Are sărăcia (riscul de a deveni sărac) o funcţie socială?
- Care este ponderea “normală” a săracilor în societate?
- Care dintre săraci trebuie ajutaţi şi care nu?
- Sărăcia este o situaţie de tranziţie, sau săracii constituie o categorie socială distinctă?
- Este posibilă eradicarea sărăciei?
15
PROBLEMATICA EGALITĂŢII DE ŞANSE
16
Diviziunile sociale (Anthias, 2001) se referă la existenţa unor graniţe între categorii sociale
caracterizate de:
Principiul relaţionalităţii/ dihotomiei: categoria etnică sau de gen social este una relaţională,
NU graduală. Cineva aparţine sau nu unei anumite categorii etnice sau rasiale, unei anumite
categorii de gen.
Principiul naturalizării – diferenţele dintre categorii sunt concepute şi prezentate în discursul
public drept diferenţe naturale, înnăscute, fireşti.
Principiul atribuirii colective – categoriile sunt percepute drept omogene, caracteristicile
categoriei se aplică în mod nediferenţiat tuturor membrilor acestora, care sunt trataţi în mod
similar, identitatea lor de etnie sau gen prevalând asupra altor identităţi posibile (de exemplu
profesie sau statut economic).
Consecinţele sociale ale existenţei unor diviziuni sociale:

 Hierarhizări – ocuparea unor poziţii sociale hierarhizate în funcţie de
criteriul diviziunii sociale
 Alocarea diferenţiată a resurselor – legitimată prin apel la valorizări
social contruite.
Sursă: Anthias, F. (2001): “The Concept of ‘Social Divisions’ and Theorizing Social
Stratification: Looking at Ethnicity and Class” in Sociology, Vol. 35, No. 4, pp. 835-854.
3.1. Gen şi inegalităţi de gen. Politica egalităţii de şanse dintre barbaţi şi femei
Sexismul- forma de discriminare care consta in subordonarea persoanelor pe baza sexului lor.
Sexismul limiteaza accesul femeilor la anumite roluri, pe baza convingerii ca biologia reprezinta
destinul unei persoane. Acesta convingere este perpetuata prin socializare.
Trebuie sa facem distinctia intre sovinismul masculin si sexism institutional. Sovinismul
masculin se manifesta la nivelul relatiilor interpersonale si se refera la atitudini si actiuni prin
care barbatii isi exprima superioritatea fata de femei ( utilizarea unor expresii din lumea animala,
refuzul barbatilor de efectua activitati domestice etc.). Sexismul institutional reprezinta acea
subordonare a femeilor fata de barbati care este integrata in institutiile sociale. Se manifesta la
nivelul practicilor organizationale. In economie, educatie, politica, femeile sunt tratatate in mod
sistematic intr-un mod care institutionalizeza si accentueaza dezavantajul lor in raport cu barbatii
( Neubeck, K, Neubeck, MA (1997), Social Problems, Boston: McGraw-Hill: 306-307)
În Europa, femeile au făcut progrese importante în afirmarea egalităţii dintre sexe atât pe
piaţa muncii cât şi în domeniul protecţiei sociale. Majoritatea constituţiilor naţionale au
recunoscut drepturile femeilor ca drepturi cetăţeneşti, iar prin Convenţia pentru eliminarea
tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, adoptată de Naţiunile Unite în 1979,
acestea au fost asimilate drepturilor omului. Convenţia este în prezent ratificată de cele mai
multe state europene. Femeile de astăzi sunt cu siguranţă mai aproape de egalitatea sexelor decât
erau bunicile lor de la începutul secolului 20, dar disparităţile de gen persistă. Cele mai
importante se manifestă în domenii ca diviziunea sexuală a muncii în familie şi pe piaţa muncii,
veniturile, prestaţiile sociale, participarea la viaţa politică (Walter, 2003: 2-5).
17
Viaţa femeilor este modelată de condiţiile ţărilor în care trăiesc ca şi de evoluţiile

internaţionale. În contextul globalizării tot mai accentuate, rolul organismelor transnaţionale
devine esenţial pentru promovarea egalităţii dintre bărbaţi şi femei. Naţiunile Unite şi Uniunea
Europeană sunt actorii globali cei mai influenţi în această privinţă. Reglementările UE (1979-
2003) şi Platforma pentru Acţiune de la Beijing, adoptată de ONU (1995) au fost determinante
pentru progresele înregistrate de politica egalităţii de şanselor în toate ţările europene
(Crompton, 2000; Walter, 2003). De fapt, acţiunile celor două organisme sunt concertate şi
inextricabil legate între ele. Comisia Europeana a contribuit la pregătirea celei de-a patra
conferinţe mondiale a ONU asupra femeilor şi a avut un rol major în adoptarea platformei de
acţiune de la Beijing (CE, 1996: 239; 358). La rândul său conferinţa ONU din 1995 pare să fi
impulsionat trecerea politicilor europene într-o nouă fază, respectiv la o nouă paradigmă în
promovarea egalităţii de gen.
Barbaţi şi femei- statistici din Romania
Rata ocupării populaţiei de vârstă activă
B: 63,4% F: 51,6%
Structura populaţiei ocupate
Statut pers.ocupate B F
Angajate 66,0 66,7
Patroni 2,3 1,0
Lucratori pe cont propriu* 24,4 11,8
Membri de fam. neplătiţi 7,3 20,4
Total 100 100
*Peste 70% din categoria „membri de fam. neplătiţi” sunt femei.
 Ponderea celor care ocupa posturi de conducere (total populaţie ocupată)

B. 3,7; F. 1,8
 Sectoare de munca feminizate: sanatate si asistenţa socială (78,3%), educaţie (74,3%),
hoteluri şi restaurante (67,1%).
Populaţia inactiva din p.d.v. economic

Din totalul populaţiei feminine: 25, 9% casnice
Sursă: INS (2005), Ancheta asupra forţei de muncă în România in trimestrul patru 2004,
Bucuresti: INS
18
Salarizare
Raportul dintre salariul realizat de femei şi cel realizat de bărbaţi

 86,1% -economie
 70,7 % - comerţ
 79,0-intermedieri financiare
 114,2%-tranzacţii imobiliare
 88,8% -adm. publică
 89,5%-învăţământ
 88,9%- sănătate
 70,8%- industrie
 66,4% din totalul salariatelor se concentrează în zona salariilor sub 7 milioane

(58,5% B); 70% din totalul celor cu cele mai mari salarii sunt B.
Sursa: INS, Repartizarea salariaţilor pe grupe de salarii realizate în luna octombrie 2004,
Bucureşti: INS
Conceptualizarea egalităţii de şanse a cunoscut schimbări semnificative în decursul

timpului. Pot fi astfel demarcate trei etape în istoria politicilor europene: egalitatea de tratament;
acţiune pozitivă şi mainstreaming-ul genului (Walby, 1997; Crompton, 2000). Politicile egalităţii
de tratament a fost inaugurată de articolul 119 din Tratatul de la Roma, prin care a fost
reglementată egalitatea plăţii pentru bărbaţi şi femei în cazul muncii de valoare egală. Această
abordare a egalităţii de şanse este, aşa cum subliniază Crompton (2000), puternic influenţată de
teoriile liberale despre egalitate şi cetăţenie. Responsabilitatea pentru reuşita şi respectiv eşecul
pe piaţa muncii este individuală iar sursele inegalităţii dintre bărbaţi şi femei în privinţa accesului
la piaţa muncii sunt ignorate. Politicile tratamentului egal nu vizează disparităţile de gen din
domeniul educaţiei şi nici de diviziunea sexuală a muncii în familie, care sunt principalele cauze
ale inferiorităţii femeilor în sfera muncii formale (Walby 1997; Crompton, 2000)
În anii 80 şi 90, politicile de egalitate a şanselor indică o schimbare de optică. În unele
state membre se adoptă măsuri de discriminare pozitivă, care să sprijine femeile în depăşirea
dezavantajelor pe care le au în raport cu bărbaţii în competiţia pentru locurile de muncă.
Concepţia egalităţii de tratament face lor treptat uneia axate pe recunoaşterea diferenţelor dintre
sexe cu privire la şansele de acces pe piaţa muncii şi pe necesitatea aplicării unui „tratament
special” persoanelor din categoria defavorizată. Programele inspirate de noua abordare au avut
ca scop facilitarea participării femeilor pe piaţa muncii prin cursuri de formare profesională,
crearea unor structuri pentru îngrijirea copiilor etc. Crompton (2000) afirmă că politica
discriminării pozitive a provocat reacţii adverse atât de pe poziţii neo-liberale cât şi din
perspectiva civismului universal, împărtăşit de unele feministe din Franţa. Tratamentul special a
fost de asemenea criticat pentru posibilul său efect pervers, acela de a consolida inegalitatea de
gen. Femeile ar putea fi transformate într-un grup „dependent”, incapabil să se afirme prin forţe
proprii iar în felul acesta idea că ele trebuie să rămână în sfera domestică ar fi perpetuată
(Crompton, 2000: 336).
19
După 1995 politicile şanselor egale intră într-o a treia fază, caracterizată prin
încorporarea diferenţelor femei şi bărbaţi în toate politicile, la toate nivelele şi în toate stadiile de
către actorii implicaţi în luarea deciziilor ( Verloo, 1999 citată de Crompton, 2000: 336).
Accentul se deplasează de pe individul sau categoria problematică la instituţiile care generează
disparităţile de gen. În consecinţă, paradigma mainstreaming-ului vizează schimbarea sistemelor
şi structurilor care dezavantajează femeile prin reorganizarea, îmbunătăţirea, dezvoltarea şi
evaluarea proceselor politice (Crompton, 2000; Verloo, 1999, citată în Crompton, 2000;
Schunter-Kleemann, 1999, citată în Crompton, 2000). În fond, este vorba despre integrarea
egalităţii de gen în totalitatea politicilor şi instituţiilor şi nu de promovarea ei prin măsuri
speciale. Mainstreaming-ul este văzut de o parte a literaturii feministe ca o alternativă la
egalitatea de tratament şi discriminarea pozitivă, considerate „falimentare” (Verloo, 1999 citată
în Crompton, 2000), dar această apreciere este contrazisă de analiza comparativă a politicilor din
Franţa şi Marea Britanie (Crompton, 2000). Totuşi noua conceptualizare a egalităţii de şanse ca
mainstreaming a câştigat în influenţă după adoptarea Platformei de acţiune de la Beijing şi ea
tinde să devină paradigma dominantă în politicile de gen de la începutul secolului 21.
Standardele UE în domeniul egalităţii de şanse
Prima reglementare a Consiliului European privind egalitatea şanselor între bărbaţi şi

femei s-a realizat prin articolul 119 din Tratatul de la Roma, care instituie principiul fundamental
al “egalităţii remuneraţiei pentru o muncă de valoare egală între bărbaţi şi femei”. Ulterior anului
1975, au fost adoptate o serie de directive având ca scop precizarea şi dezvoltarea acestui
principiu (cf. Commission Europeene, 1996: 238).
Principalele sfere de aplicare ale principiului egalităţii şanselor, aşa cum au fost ele circumscrise
prin directive sunt prezentate mai jos.
Egalitatea remuneraţiei între muncitorii de sex feminin şi cei de sex masculin

Plecând de la constarea menţinerii unor disparităţi în acest domeniu, obiectivul directivei
75/117/CEE din 1975 este de a consolida dispoziţiile existente prin norme de aplicare concretă a
principiului egalităţii de plată astfel ca muncitorii din ţările membre ale UE să beneficieze de
egalitatea plăţii pentru muncă de valoare egală. Pentru încorporarea acestui principiu în
legislaţia naţională, statele membre au avut un termen de un an de la momentul notificării
(Commission Europeenne-CE, 1996: 240).
Egalitatea accesului la ocuparea unui loc de muncă, la formare şi promovare profesionale şi

cu privire la condiţiile de muncă
Prin directiva 76/207/CEE din 1976 se urmăreşte eliminarea oricărei discriminări directe
pe baza sexului sau indirecte, cu referire la statusul matrimonial sau familial, în domeniul
criteriilor de acces şi selecţie pentru ocuparea posturilor, al formării şi promovării
profesionale precum şi al condiţiilor de muncă. Statele membre pot exclude din sfera de
aplicare a directivei acele activităţi profesionale pentru care „sexul este o condiţie
determinantă datorită naturii sau condiţiilor pentru exercitarea lor”. Pentru asigurarea
egalităţii bărbaţilor şi femeilor, pot fi adoptate şi măsuri de acţiune sau „discriminare”
pozitivă. Ţările membre au avut obligaţia de a pune în aplicare prevederile directivei în
termen de 30 de luni de la notificare (CE, 1996: 242).
20
Egalitatea de tratament în domeniul securităţii sociale (sisteme sau regimuri generale şi sisteme
sau regimuri profesionale)
Două directive (79/7/CEE din 1978 şi 86/378/CEE din 1986) au ca obiectiv punerea
progresivă în aplicare a principiului egalităţii de tratament în sistemele generale şi profesionale
care asigură protecţia în cazul riscurilor de boală, invaliditate, bătrâneţe, accident de muncă,
boală profesională, şomaj şi sărăcie. Egalitatea domeniul securităţii sociale este definită prin
absenţa discriminării bazate pe sex , îndeosebi cu privire la următoarele aspecte: sfera de aplicare
şi condiţiile de eligibilitate; obligaţia de a contribui şi calculul contribuţiilor; calculul prestaţiilor,
condiţiile referitoare la durată şi la menţinerea dreptului la prestaţii. Principiul egalităţii nu se
opune, aşa cum se menţionează explicit în documente, reglementărilor existente cu privire la
protecţia femeii pe perioada maternităţii. De asemenea, statele au libertatea de a exclude din
sfera de aplicare a directivelor o serie de prevederi care pot fi favorabile femeii şi sau familiei
(stabilirea vârstei de pensionare; avantajele acordate persoanelor care au crescut copii; drepturi
derivate din ale soţiei pentru pensie şi invaliditate; majorările unor prestaţii pentru soţia în
întreţinere) cu condiţia menţinerii lor numai dacă evoluţiile sociale le justifică. Dată fiind
complexitatea schimbărilor pe care le presupune asigurarea tratamentului egal în sistemele de
protecţie socială, intervalul acordat ţărilor membre a fost de şase ani. La sf rşitul anilor 80,
Comisia Europeană a evaluat procesul de transpunere a directivei 79/7/CEE din 1978 în
legislaţia naţională. Utilizând datele transmise de statele membre, documentul evidenţiază atât
existenţa unor dificultăţi metodologice în evaluare (fragmentarea unor sisteme naţionale,
probleme de interpretare a textului directivei), dar şi insuficienţa progreselor în eliminarea
discriminărilor directe şi indirecte din politicile sociale naţionale (CE, 1996: 244-247).
3.2. Discriminare etnica si rasiala. Situatia rromilor ( Cristina Rat)
Abordarea în termenii diviziunii sociale se regăseşte adesea în atitudinea majoritarilor faţă de

minoritatea romă. Romii sunt văzuţi drept „leneşi”, „nespălaţi”, „hoţi” (vezi Barometrul
Relaţiilor Etnice, 2000 şi 2002). În vocabularul cotidian, termenul „ţigan”, utilizat de majoritari
pentru a denumi membrii acestei etnii, are o conotaţie peiorativă şi derivate precum „a ţigăni” =
a înşela, „a se ţigăni” = a isca ceartă, a negocia într-un mod irezonabil. Conotaţii negative sunt
asociate şi termenilor analogi din alte culturi europene: de exemplu, în limba engleză „to gyp”
(de la „Gypsy”) înseamnă „a înşela”.
Tabel: Atitudini faţă de minoritatea Romă în România, 2006

% respondenţi
ce sunt de
acord
Romii ar trebui să trăiască separat de restul societăţii, pentru că nu 27.2
se pot integra.
Ar trebui să existe localuri şi magazine în care accesul romilor să 27.9
fie interzis.
Cei mai mulţi romi încalcă legile. 81.2
Statul ar trebui să ia măsuri pentru a opri creşterea numărului de 47.5
romi.
21
Sursă: Cercetarea „Climat Interetnic în România – 2006” desfăşurat de cererea Departamentului

pentru Relaţii Interetnice a Guvernului României. Cifrele indică procentul respondenţilor non-
Romi de acord cu afirmaţia respectivă.
Prejudecăţile sunt cu atât mai puternice cu cât se cunoaşte mai puţin despre istoria etniei rome.
Cercetătorii din domeniu consideră că romii au emigrat din India în sec. XI şi s-au răspândit mai
întâi în peninsula Balcanică, apoi in întreaga Europa şi, ulterior, America şi Australia (Fraser,
1995). Cuvântul “rom” înseamnă “om” şi este de origine sanscrită.
În Romania, primele atestări documentare ale populaţiei rome dateaza din 1385 (Ţara
Românească), 1400 (Transilvania) şi 1428 (Moldova) (Achim, 1998: 18). De-al lungul secolelor
XIV – XIX, romii au suferit diverse forme de oprimare şi asimilare forţată în toate ţările
europene. În România au fost robi domneşti, ai mănăstarilor sau boiereşti. Căsătoria dintre romi
şi români era interzisă, iar romii aveau drept la judecată doar în cadrul comunitatii rome
(conduse de voievod sau bulibaşă), cu excepţia cazurilor de omor. Statutul romilor începe să se
schimbe abia la mijlocul secolului al XIX-lea, prin Legiuirea pentru emanciparea tuturor
tiganilor din Principatul Tarii Romanesti (1856), dar integrarea socială rămâne dificilă şi după
eliminarea robiei.
La începutul secolului XX apar primele organizaţii civile ale romilor, dar activitatea lor este
întreruptă de instaurarea regimurilor fasciste şi naziste, deportarea si exterminarea masivă a
Romilor (Porrajmos). În România, sub regimul generalului Antonescu, 25,000 de romi au fost
deportaţi în Transnistria şi doar jumătate dintre ei au supravieţuit şi s-au întors dupa 1944
(Achim, 1998). Regimul comunist nu a recunoscut romii ca un grup etno-cultural distict, o
minoritate naţională conlocuitoare asemenea maghiarilor, germanilor sau sârbilor. Romii erau
consideraţi o categorie sociale ce necesită “civilizare” şi sunt luate măsuri pentru sedentarizarea
grupurilor nomade, integrarea şcolară şi ocupaţionala. Aceste măsuri nu au ţinut cont de tradiţiile
culturii rome, nici de specificul problemelor cu care se confruntau membrii acestei minorităţi.
După schimbarea de regim politic din 1989, romii sunt recunoscuţi ca naţionalitate minoritară
conlocuitoare cu drepturi comunitare şi culturale. Dar, datorită nivelului de calificare scăzut şi
prejudecăţilor persistente împotriva romilor, şomajul, sărăcia şi marginalizarea socială se
agravează în rândul romilor.
Tabel: Sărăcie şi şomaj în rândul romilor şi a non-romilor ce trăiesc în proximitatea lor

(2005)
Populaţie non-romă care Romi
trăieşte în apropierea
romilor
Rata de sărăcie (pragul de venit 20 67
$4.3 PPP/ membru de gospodărie)
Deficitul median relativ – poverty 6 25
gap (% din pragul de sărăcie)
Şomeri (% din respondenţi) 11 36
Angajaţi şi lucrători pe cont 29 9
propriu
Sursă: UNDP (2005): Vulnerability Report Romania.
22
Tabel: Condiţii de locuit – România, 2007

Rural Urban
% gospodării Romi Alte Romi Alte
etnii etnii
Neracordate la gaze naturale 95 89 75 21
Fără canalizare 95 87 15 86
Fără apă curentă în casă 95 84 73 10
Fără electricitate 14 3 12 1
Încălzire cu deşeuri sau fără 10 1 14 2
încălzire
Sursă: Grigoraş, V. (2007) “Condiţii de locuit” în Barometrul Incluziunii Romilor
În prezent, se implementează Strategia Naţională pentru Îmbunătăţirea Situaţiei Romilor: s-a

înfiinţat Agenţia Naţională pentru Romi (vezi www.anr.gov.ro), primăriile localităţilor cu o
minoritate romă semnificativă au angajat consilieri pentru problemele romilor (nu neapărat de
etnie roma), Inspectoratele Şcolare au prerogative pentru a angaja consilieri şcolari pentru romi
iar Direcţiile de Sănătate Publică mediatori sanitari pentru comunităţile de romi din localităţi
rurale dezavantajate. Dar numărul efectiv al consilierilor şi mediatorilor sanitari pentru
comunităţile de romi este redus, insuficiet pentru a acoperi nevoile existente: raportul de
monitorizare a implementării Strategiei realizat de Open Society Institute – Budapesta în
colaborare cu Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi – Cluj-Napoca în 2004 a arătat că
rezultatele erau modeste, limitate practic la crearea unor cadre instituţionale.
Legea 115/2002 privind combaterea marginalizării sociale, cât şi înfiinţarea Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării vizează de asemenea şi problemele etnicilor romi.
În învăţământul superior se implementează acţiuni afirmative pentru promovarea pregătirii

tinerilor romi în domenii-cheie pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor: ştiinţe sociale şi juridice.
Facultăţile de profil din universităţile de stat au locuri bugetate rezervate etnicilor romi. Începând
cu anul 2006, se desfăşoară programul “A doua şansă”, în cadrul căreia persoane adulte care nu
au terminat ciclul gimnazial sau liceal au posibilitatea să urmeze cursuri organizate la şcolile
participante în program şi să şi finalizeze studiile.
Tabel: Atitudinea majoritarilor faţă de politicile publice pentru romi

% respondenţi ce
sunt de acord
Statul ar trebui să ofere mai multă asistenţă şi subvenţii 46.4
romilor.
Este bine că există locuri speciale pentru romi în şcolile 89.9
şi universităţile de stat.
Sursă: Cercetarea „Climat Interetnic în România – 2006” desfăşurat de cererea Departamentului
pentru Relaţii Interetnice a Guvernului României. Cifrele indică procentul respondenţilor non-
Romi de acord cu afirmaţia respectivă.
Integrarea pe piaţa forţei de muncă se urmăreşte prin organizarea de cursuri de recalificare şi

“târguri de forţă de muncă pentru romi”, dar eficienţa acestora este contestabilă: majoritatea
23
romilor, în special cei din mediul rural, nu dispun nici de resursele educaţionale, nici de resursele
materiale pentru a utiliza aceste programe. În anul 2005, de exemplu, doar 9079 de persoane de
etnie romă au fost încadrate în muncă în urma măsurilor de stimulare a ocupării forţei de muncă.
Marginalizarea romilor se manifestă şi în accesul limitat la serviciile de sănătate din
sitemul public: alternarea perioadelor de angajare cu contract de muncă sau de beneficiere de
venit minim garantat cu perioade de munci ocazionale informale, fără a plăti contribuţia CAS,
conduce la pierderea calităţii de asigurat.
Cuantumul scăzut al prestaţiilor acordate gospodăriilor nevoiaşe (ajutorul social în
virtutea legii Venitului Minim Garantat 416/2001 modificat prin 115/2006, alocaţiile familiale
complementare şi de susţinere pentru familiile monoparentale, ajutoarele pentru încălzirea
locuinţei etc.) permit eventual subzistenţa în sărăcie, fără să ofere resursele necesare pentru a
sparge ciclul dezavantajelor ce se acumulează şi se transmit intergeneraţional.
Tabel: Venituri totale din prestaţii sociale pentru şomeri şi familii nevoiaşe în 2005
Populaţie non-romă care Romi
trăieşte în apropierea
romilor
Nici un venit 90% 60%
Venituri pâna la 25 4% 18%
Euro
Cca 26-50 Euro 3% 14%
51 Euro sau mai mult 2% 4%
Nu ştiu/ Nu răspund 1% 4%
Sursă: UNDP (2005): Vulnerability Report Romania.
Îmbunătăţirea situaţiei romilor este desemnată o problemă prioritară în Strategia

Naţională pentru Incluziune Socială (2006), statul reafirmându-şi rolul în implementarea unor
politici sociale care să combată marginalizarea economică şi socială a romilor. România
participă şi în programul internaţional Decada Incluziunii Romilor 2005-2015 – realizat în
colaborare de către Open Society Institute, Banca Mondială şi Comisia Europeană ( vezi
www.romadecade.org).
Resurse on-line privind comunităţile de romi:
 European Roma Right Centre www.errc.org

 European Roma Information Office www.erionet.org
 The OSCE Contact Point for Roma and Sinti Issues http://www.osce.org/odihr/cprsi
 Project on Ethnic Relations www.per-usa.org
 The Rroma Centre for Public Policies “Aven Amentza” www.romanothan.ro
 Rom-News Network Community www.romnews.com
 Ethno-Diversity Resource Centre www.edrc.ro
 Resource Center for Roma Communities www.romacenter.ro
24
EGALITATE DE SANSE SI PERSOANELE CU DIZABILITATI:
Ce înseamnă dizabilitate din punctul de vedere a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
Dizabiliatatea este caracterizată ca fiind rezultatul sau efectul unor relaţii complexe dintre
starea de sănătate a individului, factorii personali şi factorii externi care reprezintă
circumstanţele de viaţă ale acelui individ. Datorită acestei relaţii, impactul diverselor medii
asupra aceluiaşi individ, cu o stare de sănătate dată, poate fi extremă sau diferită. Astfel, un
mediu care are bariere sau care nu oferă elemente de facilitare pot duce la creşterea
performanţelor individuale.
Pentru a înţelege şi a explica dizabilitatea şi funcţionarea s-au produs mai multe modele
conceptuale. Acestea pot fi exprimate ca o relaţie dialectică între "modelul" medical versus
"modelul" social.
Modelul medical consideră dizabilitatea ca pe o problemă a persoanei, cauzată direct de
boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca tratament
individual de către profesionişti.
Modelul social al dizabilităţii consideră dizabilitatea ca fiind în principal, o problemă,
creată social şi o chestiune care ţine în primul rând de integrarea completă a individului în
societate.
Dizabilitatea este un termen genetic pentru afectări, limitări ale activităţii şi restricţii în
participare. El denotă aspectele negative ale interacţiunii dintre individ (care are o problemă de
sănătate) şi factorii contextuali în care se regăsesc ( factorii de mediu şi personali).
Afectările reprezintă o deviere de la anumite standarde umane general acceptate în ceea
ce priveşte statutul biomedical al organismului şi funcţiilor sale, iar definirea constituenţilor este
abordată în primul rând de persoanele în măsură (clasificate) să
judece funcţionarea fizică şi psihică în conformitate cu aceste standarde. Afectările pot fi
temporare sau permanente; evolutive, regresive sau staţionare; intermitente sau continue.
Deviaţia de la normele umane obişnuite poate fi uşoară sau severă şi poate fluctua în
timp. în descrierile următoare se vor prezenta aceste caracteristici, mai ales în forma lor
codificată, cu ajutorul calificatorilor corespunzători punctului respectiv. Afectările sunt neutre
25
din punct de vedere etiologic şi evolutiv; de exemplu, pierderea vederii sau a unui membru poate
fi consecinţa unei anomalii genetice sau a unui accident.
Dar faptul că o afectare există se datorează neapărat unei cauze; cu toate acestea, pentru a
explica afectarea apărută, există şi o disfuncţie a funcţiilor sau structurilor organismului, dar
această disfuncţie poate fi legată de o serie de alte boli, tulburări sau stări fiziologice, afectările
putând atrage după sine alte afectări: de exemplu, atrofierea unui muşchi poate afecta
funcţionarea care ţine de mişcare, funcţionarea inimii sau poate avea consecinţe respiratorii, iar
afectările percepţiei pot fi legate de funcţionarea gândirii.
Activităţi şi participare. Limitarea activităţii şi restricţiile de participare.
■ Activitatea este executarea unei sarcini sau a unei acţiuni de către o persoană.
■ Participarea este implicarea într-o situaţie de viaţă.
■ Limitarea activităţii reprezintă dificultăţile pe care le poate întâmpina în a executa
activităţi,
■ Restricţiile de participare sunt probleme pe care le poate întâmpina o persoana prin
implicarea în anumite situaţii de viaţă.
Clasificatorul performanţă descrie ceea ce face individul în mediul său obişnuit. Dar,
pentru că mediul obişnuit cuprinde şi o relaţionare socială, prin performanţă se poate înţelege şi
" implicarea într-o situaţie de viaţă" sau " experienţe trăite" de oameni în contextul real în care
acestea trăiesc.
Clasificatorul capacitate descrie abilitatea unui individ de a executa o sarcină sau o
acţiune. Acest context urmăreşte să indice cel mai înalt nivel posibil de funcţionare pe care-l
poate atinge o persoană într-un anumit domeniu, la un moment dat.
Dificultăţile sau problemele în acest domeniu pot apărea atunci când există modificatori
calitativi sau cantitativi în modul în care un individ realizează funcţionarea în domeniul
respectiv. Limitările sau restricţiile sunt evaluate pe baza unui standard uman general acceptat.
Problemele legate de performanţă pot decurge direct din mediul social, chiar şi în cazul
unui individ fără afectări.
De exemplu, o persoană seropozitivă HIV, fără nici un alt simptom sau boală, sau o
persoană cu predispoziţie genetică faţă de anumite boli poate să nu aibă nici o afectarea sau poate
dispune de capacitatea de muncă, dar nu poate realiza acest lucru din cauza faptului că i se refuză
accesul la servicii, din pricina stigmatizării sau discriminării.
26
PERSOANE CU DIZABILITATI DIN ROMANIA

Statistici naţionale şi clasificare a dizabilităţii/handicapului conform criteriilor
medicale.
Procentul persoanelor cu dizabilităţi (handicap) în lume, potrivit documentelor şi
statisticilor ONU este în medie de 10%. In SUA se apreciază că numărul acestor persoane
reprezintă 20% din populaţie, iar in ţările europene trăiesc 37 de milioane de persoane cu
dizabilităţi - ceea ce presupune ca o familie din patru are o persoană cu dizabilităţi .Procentul
acestor persoane în Marea Britanie este de 15%, în Spania, Germania şi Polonia de 9-10%.
Datele oficiale existente în România o situează mult sub procentul de 10% din populaţie.
Analizând terminologia oficială utilizată în mod curent, în România trăiesc persoane cu
handicap/deficienţe şi/sau cu dizabilităţi. Legea nr. 519\2002 propune la articolul 1 următoarea
definiţie:
• "Persoanele cu handicap în sensul prezentei (...legi), sunt acele persoane cărora mediul
social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau le
limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor materiali,
sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în sprijinul integrării lor
sociale şi profesionale ".
Definiţia oficială scoate în evidenţă barierele pe care mediul social le ridică în calea
persoanelor cu handicap. Accentul cade totuşi pe prezenţa deficienţelor şi mai puţin pe
necesitatea adaptării mediului la nevoile persoanei sau dreptul la viaţă independentă care,
împreună, să asigure accesul neîngrădit la exercitarea drepturilor de cetăţean şi să elimine
situaţia actuală, în care o bună parte dintre persoanele cu dizabilităţi sunt considerate
recipienţi pasivi ai unor servicii şi beneficii. Conform Criteriilor medicale şi psihologice
pentru includerea într-o categorie de persoane cu handicap elaborate de SSPH în colaborare cu
Ministerul Sănătăţii, persoanele cu dizabilităţi intelectuale sunt clasificate pe cinci grade de
dizabilitate:
1. dizabilitate intelectuală profundă (QI sub 25)
2. dizabilitate intelectuală severă (QI între 25 şi 35)
27
3. dizabilitate intelectuală moderată (QI între 35 şi 55)

4. dizabilitate intelectuală uşoară (QI între 55 şi 75)
5. dizabilitate intelectuală de limită (QI între 75 şi 85)
Raportând numărul total al persoanelor care trăiesc în România, conform
recensământului din anul 2002: 21.680.974, la 414.620 persoane cu dizabilităţi cuprinse în
statisticile ANPH obţinem un procent de 1,97% persoane cu dizabilităţi, cu mult sub procentul
de 10 % pentru asemenea persoane, apreciat că există, în medie, pe plan internaţional, potrivit
documentelor şi statisticilor ONU, inclusiv în ţările Uniunii Europene.
Persoanele cu dizabilităţi mai pot fi întâlnite şi în spitale de boli cronice, psihiatrie sau
chiar de medicină generală (ca pacienţi pe termen lung sau chiar abandonaţi). O altă categorie
sunt persoanele fără adăpost.
Studii efectuate de organizaţii neguvernamentale scot în evidenţă faptul că 80% dintre
persoanele fără adăpost (atât copii cât şi adulţi) au o dizabilitate, fie ca şi cauză a prezenţei lor în
stradă, fie ca efect. Atât cei din spitale, cât şi cei fără adăpost nu beneficiază de protecţie specială
în condiţiile legii, nici de servicii care să îi ajute să depăşească situaţia în care se află.
O mică parte dintre persoanele cu dizabilităţi sunt folosite în scopul obţinerii de venituri,
atât în ţară cât şi peste hotare. Cerşetoria la care sunt supuşi este o altă formă de abuz, care
afectează calitatea vieţii dar şi atitudinea opiniei publice, faţă de această problemă delicată.
Pe regiuni de dezvoltare ponderea persoanelor cu handicap este cea din diagrama de mai
jos.
Nu există date oficiale, nici cu privire la numărul celor cu dizabilităţi din spitale, nici de
pe stradă, prezenţa lor fiind sesizată doar de către organizaţiile neguvernamentale.
28
Indiferent de locul unde se află, starea lor materială este precară. Familia unei persoane
cu dizabilităţi trebuie să facă faţă unor costuri suplimentare, necesare achiziţionării de
medicamente, echipamente medicale, ajutătoare şi de recuperare.
Statul acoperă doar o mică parte a acestor cheltuieli, astfel încât putem spune că
majoritatea persoanelor cu dizabilităţi trăiesc în sărăcie.
Atitudini/obstacole întâmpinate de specialiştii şi părinţii persoanelor cu
dizabilităţi/handicap.
Toate studiile realizate de către organizaţiile neguvernamentale atestă faptul că atitudinea
faţă de persoanele cu dizabilităţi este încă una de respingere, manifestată prin discriminare, milă,
etichetare, izolare şi marginalizare. Dovada o reprezintă legislaţia, lipsa de servicii de sprijin,
invizibilitatea socială.
Un studiu realizat in 2001 pune în evidenţă faptul că doar 45% din cei intervievaţi au
cunoscut direct o persoană cu handicap, din care doar 1% cunosc această persoană de la şcoală
sau de la locul de muncă).
Un studiu efectuat în 2003, cu privire la opinia generală faţă de copiii cu dizabilităţi, a
scos în evidenţă faptul că doar 10% dintre cei intervievaţi consideră că educaţia este importantă
pentru un copil cu dizabilităţi, şi doar 7% consideră că aceşti copii ar trebui să aibă prieteni.
Aceeaşi atitudine se manifestă şi în imaginea publică a persoanelor cu dizabilităţi.
Articolele din presă scot în evidenţă doar aspectele negative sau cât de neobişnuit este faptul că o
persoană cu dizabilităţi reuşeşte în viaţă.
Mesajul acesta nu poate fi în interesul persoanelor cu dizabilităţi, el stârnind uneori
dezaprobare, alteori milă. Persoanele cu dizabilităţi, de multe ori chiar copiii cu dizabilităţi sunt
percepute la nivelul comunităţii şi al societăţii în general ca persoane limitate, fără valoare ori
care nu îşi pot aduce aportul în învăţarea socială.
Ca atare, persoanele în cauză sunt apreciate ca fără şanse reale de dezvoltare şi
participare, inclusiv prin programe educaţionale, atât de necesare în viaţa fiecăruia.
Pentru schimbare este nevoie de un efort concentrat al autorităţilor, instituţiilor de
învăţământ, asociaţiilor care susţin drepturile acestor persoane, împreună cu mass-media. Există
29
o evoluţie evidentă în modul de abordare şi înţelegere a persoanelor cu dizabilităţi de către mass

media, dar încă nu exprimă vocea acestor oameni.
Educaţia la nivel social presupune şi schimbările în modul de percepere a situaţiei
persoanelor cu dizabilităţi şi în acceptarea lor ca persoane cu drepturi egale.
Pentru ca vocea persoanelor cu dizabilităţi să fie auzită, avem încă nevoie de campanii
de presă de calitate, care să promoveze valorile societăţii incluzive şi valoarea individului ca
atare.
Este important atât rolul mass-media cât şi al tuturor instituţiilor care se ocupă de
dizabilitate, pentru a asculta şi a face auzită vocea acestora. Cine asigură îngrijirea şi satisfacerea
nevoilor persoanelor cu dizabilităţi? Se poate vorbi, în principal, de două categorii de persoane:
părinţii (sau membrii familiei) şi specialiştii.
Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea ca unul din părinţi (sau orice membru al
familiei, ori din afara familiei) să devină asistent personal şi să asigure (primind un salariu) toate
serviciile de îngrijire zilnică necesare persoanelor cu handicap sever şi accentuat. După ani de
zile petrecuţi astfel, mulţi asistenţi personali sunt stresaţi şi obosiţi, ceea ce reflectă nevoia unor
servicii de sprijin care lipsesc.
Cea mai frecventă întrebare pe care şi-o pun părinţii este: "Ce se va întâmpla după ce noi
vom muri?" Din păcate, răspunsul este, în multe cazuri, instituţia rezidenţială, de îngrijire şi
asistenţă.
Specialiştii care lucrează cu şi pentru persoanele cu dizabilităţi sunt încă predominant
cadre medicale. Doar din anul 1994 au început să iasă de pe băncile facultăţilor noi specialişti
dar care sunt încă formaţi în spiritul şcolii de defectologie din perioada comunistă. în viziunea
acestei concepţii, accentul se punea mai ales pe deficienţă, pe descrierea şi explicitarea
defectelor copilului.
Acest lucru conducea la evidenţierea devianţei, adeseori a anormalităţii educaţionale a
acestor copii. Este exemplificativă în acest sens trierea care se făcea copiilor cu dizabilităţi
înainte de 1989: recuperabili (care puteau urma şcoli speciale), parţial recuperabili (care puteau
urma doar anumite şcoli speciale - numite cămine-şcoală) şi irecuperabili (care de regulă erau
"depozitaţi" în faimoasele cămine-spital).
Lipsa materialelor didactice adecvate şi a unor locuri de practică, afectează calitatea
pregătirii lor. Aceste probleme tind să fie depăşite însă în prezent, prin cadrele didactice din
30
facultăţile de profil, care încep să aibă o înţelegere modernă a problematicii şi să educe viitorii
specialişti în conformitate cu paradigmele actuale, să considere dizabilitatea din perspectiva
drepturilor omului.
Cu toate acestea, sistemul de protecţie instituţională este încă plin de cadre slab pregătite
şi insuficient salarizate, ceea ce afectează direct calitatea vieţii persoanelor cu dizabilităţi care
trăiesc în instituţii. Un studiu UNICEF a scos în evidenţă, în anul 1999, faptul că 30% din fostele
cămine spital erau conduse de medici sau de tehnicieni veterinari.
Specialiştii care lucrează în organizaţiile neguvernamentale sunt însă mai bine pregătiţi,
beneficiind de experienţa internaţională şi având acces la cursuri de formare. De aceea, poate
singurele servicii de sprijin a familiei şi a persoanei cu dizabilităţi în comunitate şi la domiciliu
sunt oferite de către aceste organizaţii. în ultimii ani, serviciile au început să fie oferite şi în
parteneriat cu autorităţile, dar parteneriatul nu este o regulă care să se poată aplica în toate zonele
ţării.
Atât părinţii cât şi specialiştii au nevoie de sesiuni de formare teoretică şi practică, astfel
încât să capete cunoştinţe şi deprinderi de a înţelege persoana cu dizabilităţi, de a comunica
eficient şi de a considera persoana cu dizabilităţi (indiferent de vârstă sau gradul de handicap) un
partener activ în planificarea serviciilor.
Este necesar să se acţioneze pentru a creşte gradul de conştientizare societăţii româneşti,
în legătură cu persoanele cu dizabilităţi, cu drepturile, nevoile, potenţialul, valoarea si
contribuţia acestora.
Acţiunile trebuie să vizeze elaborarea unui program de educaţie publică, care să fie puse
in aplicare in învăţământul preuniversitar şi care să fie implementate de "agenţi ai schimbării" -
organizaţii neguvernamentale în domeniu.
Trebuie să se desfăşoare o campanie publică naţională, de conştientizare a societăţii româneşti in
problematica dizabilităţii.
Reglementari. Legislaţie. Strategia Naţionala.

Constituţia României (revizuită în 2003) are următoarea prevedere: "Persoanele cu
handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de
egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament a handicapului, în vederea participării
31
efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce

revin părinţiilor şi tutorilor. "
Legea 519/2002 pentru aprobarea OU 102/1999, privind protecţia specială şi încadrarea
în muncă a persoanelor cu handicap este legea prin care persoanele cu handicap beneficiază de
anumite drepturi şi facilităţi.
Pentru crearea unui cadru unitar şi coerent, la propunerea organizaţiilor
neguvernamentale din domeniu, şi prin colaborare cu acestea, a fost elaborată Strategia naţională
privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din România, aprobată
prin H.G. 1215/2002 şi publicată în Monitorul Oficial 853/26.11.2002 (SSPH-ANPH).
Strategia naţională privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu
handicap din România, aprobată prin H.G nr. 121572002, publicată în M.O nr.853 din
26.11.2002, a fost elaborată în cadrul unui proiect de Twinning Light cu Guvernul regatului
Olandez.
Experţii desemnaţi de Guvernul Regatului Olandez împreună cu specialiştii din cadrul
Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap au finalizat Strategia şi au elaborat Planul
Naţional de Acţiune pentru perioada 2003-2006.
Planul Naţional de Acţiune propune modalităţi de reformare a sistemului de protecţie a
persoanelor cu handicap din România, bazat pe evaluarea şi planificarea individuală, pe
restructurarea instituţiilor rezidenţiale, pe crearea de servicii alternative, pe consolidarea
parteneriatului public-privat şi pe creşterea competenţelor autorităţilor locale.
A fost elaborat şi este în curs de aprobare un proiect de hotărâre de guvern privind
aprobarea Strategiei Naţionale pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu
handicap în perioada 2006-2013. În noua strategie se pune accent pe dezvoltarea sistemului de
servicii sociale, ce se vor acorda persoanelor cu handicap pe baza unui buget personal. Scopul
Strategiei este asigurarea exercitării totale de către persoanele cu handicap a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, în vederea creşterii calităţii vieţii acestora.
Conceptul fundamental al Strategiei constă în faptul că persoana cu handicap are
posibilitatea de a lua hotărâri privind viaţa sa, de a gestiona bugetul personal complementar şi de
a alege serviciile de care are nevoie precum şi furnizorii lor, în baza unor contracte individuale
de servicii.
32
Reprezentantul legal al persoanei cu handicap va decide în numele şi interesul acestuia

numai în condiţiile expres prevăzute de lege.
Fie în structură, fie sub coordonarea M.M.S.S.F., care au o implicarea specifică domeniului
în care activează (ex: C.N.A.S).
De realizarea efectivă a măsurilor de asistenţă socială răspund însă structurile specializate
ale autorităţilor publice locale, respectiv direcţiile generale (judeţene) de
asistenţă socială şi protecţia copilului şi serviciile publice de asistenţă socială din cadrul
primăriilor. Între structurile publice centrale şi cele locale există diverse relaţii de conlucrare.
Având în vedere faptul că persoana cu handicap, ca cetăţean cu drepturi depline, este la
fel de importantă şi valoroasă ca orice altă persoană, practica în protecţia socială a persoanelor
cu handicap pot fi implicate toate instituţiile publice, care au diverse obligaţii prevăzute de lege.
Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap s-a înfiinţat şi este organizată
în baza O.G nr. 14/2003, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.P.H, aprobată prin
Legea nr. 239/2003.
Principalele acte normative potrivit cărora se realizează protecţia socială a persoanelor cu
handicap sunt:
O.U.G. nr. 102/ 1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu
handicap;
Legea nr. 519/ 2002 pentru aprobarea, completarea şi modificarea O.U.G. nr. 102/ 1999;
Legea nr. 343/ 2004 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 102/ 1999;
Legislaţia prevede pentru persoanele cu handicap grav sau accentuat o serie de drepturi,
ce constau în indemnizaţii lunare, scutiri de taxe şi impozite, gratuităţi la plata unor abonamente
pentru furnizarea de servicii, etc.
Este de amintit şi H.G. nr. 427/ 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice privind
condiţiile de încadrare, drepturile şi obligaţiile asistentului personal al persoanei cu handicap.
Încadrarea într-un grad de handicap se face în baza Ordinului M.S.F nr. 726/ 2002 privind
criteriile pe baza cărora se stabileşte gradul de handicap pentru adulţi şi se aplică măsurile de
protecţie specială a acestora.
33
Prevederile Europene.
În protecţia socială a persoanelor cu handicap au incidenţa, alături de Constituţia

României, acte normative specifice din Legislaţia românească şi o serie de prevederi şi
documente internaţionale sau europene:
Rezoluţii ale O.N.U;
Recomandări şi rezoluţii ale U.E;
Carta Socială Europeană revizuită, art. 15. Recomandări şi rezoluţii ale U.E:
Rezoluţii. Recomandări. Observaţii.

1. Recomandarea consiliului nr. 98/376/EC din 04.06.1998 privind acordarea permiselor
de parcare persoanelor cu handicap Cap. III art. 16 din O.U.G nr. 102/1999 privind
protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, modificată şi
completată prin O.U.G nr. 40/2002.
Nu a fost introdus încă un model de permis de parcare bazat pe un model de comunitate standard
pentru persoanele cu handicap.
2. Rezoluţia Consiliului nr. 92/124 din 10.12.1991 privind implementarea unui program de
acţiune comunitar în vederea lărgirii accesibilităţii la transport a persoanelor cu handicap. Cap.
III art. 11 alin 1; art. 13 alin. 2; art. 16 alin. 1,2; art. 17 alin. 2, 3, 4 din O.U.G. nr. 102/1999,
modificată şi completată prin O.U.G nr. 40/2000 în curs de armonizare.
3. Rezoluţia Consiliului nr. 90/703 din 31. 05. 1990 privind integrarea copiilor şi tinerilor cu
handicap într-un sistem de educaţie Art. 18 alin. I lit. a, b, c, d, e, f; alin. 2 lit. a, b , c din OU. G.
nr. 102/ 1999, modificată şi completată prin O.U.G nr. 40/2000 în curs de armonizare
4. Rezoluţia Consiliului nr. 97/113 din 20.12.1996 privind egalitatea şanselor persoanelor cu
handicap. Cap. I art. 1, 2 din O.U.G. nr. 102/1999, modificată şi completată prin O.U.G. nr.
40/2000, în curs de armonizare.
5. Recomandarea Consiliului nr. 86/376/EEC din 24. 07 1986 privind încadrarea în muncă a
persoanelor cu handicap cap. VII din O.U.G nr. 102/1999, modificată şi completată prin O.U.G.
nr. 40/2000, în curs de armonizare.
6. Concluziile Consiliului nr. 86 din 12.06.198 privind angajarea persoanelor cu handicap VII
din O.U.G. nr. 102/1999, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 40/2002, în curs de
34
armonizare.
7. Rezoluţia Consiliului nr. 74/709 din 27.06.1974 privind stabilirea unui program de acţiune în
vederea reabilitării vocaţiei persoanelor cu handicap.
În anul 2003, Anul European al Persoanelor cu dizabilităţi (handicap) - a impulsionat şi
România în mişcarea spre Unitatea şi Coeziunea Organizaţiilor Persoanelor cu Dizabilităţi,
pentru a determina creşterea nivelului de consultarea a organizaţiilor acestor persoane.
Organizaţiile partenere, printre care amintim (Asociaţia Neuromotorii din România,
Asociaţia Nevăzătorilor din România, Fundaţia Estuar, Liga Naţională pentru sprijinirea
deficienţilor mintali din România), consideră foarte important unificarea vocilor care acţionează
în beneficiul persoanelor cu dizabilităţi, iar această "nouă forţă" să aibă ca rezultat o informare şi
o comunicare corectă, o mai bună vizibilitate şi un impact sporit în dialogul social.
La nivel legislativ propun; " În România este necesar o legislaţie anti-discriminatorie
comprehensivă şi puternică, care să intervină cu toate etapele şi sub toate aspectele vieţii
individuale şi sociale, pe care persoanele cu dizabilităţi trebuie să le parcurgă încă de la apariţia
şi identificarea handicapului. Noile acte normative trebuie să prevadă măsuri şi termeni concreţi,
inclusiv pentru eliminarea barierelor precum şi sancţiuni.
Proiectarea pentru toţi sunt premise de la care trebuie să plece orice politică, legislaţie,
proiect de accesibilitate sau strategie de creare a bunăstării pentru toţi cetăţenii acestei ţări. Toate
iniţiativele legislative şi administrative trebuie să ţină cont şi de dizabiliate(handicap).
Problemele dizabilităţii trebuie aduse şi menţionate în curentul principal al societăţii
(responsabilitatea sectorială).
În toate actele normative, care privesc: educaţia, încadrarea în muncă, viaţa sexuală, şi
viaţa de familie, accesul la informaţie şi la cultură, sportul, călătoriile şi timpul liber, trebuie să
se facă menţiunea că orice îngrădire constituie contravenţie şi se sancţionează. Este nevoie şi de
coerenţe legislative, pentru a se pune de acord toate prevederile legale, pentru a se asigura
posibilitatea administrării integrate a politicilor naţionale şi locale în domeniu.
Politicile care vizează creşterea participării sociale şi egalizarea şanselor, trebuie însoţite
de încurajarea şi dezvoltarea schimbării efective a practicilor sociale în acest sens. Includerea în
legile României a documentelor internaţionale majore referitoare la persoanele cu dizabilităţi şi
adoptarea unei legi explicite bazate pe principiul: "nimic despre noi, fără noi", adică nici o
35
decizie a autorităţilor fără consultarea persoanelor cu dizabilităţi prin organizaţiile lor realmente
reprezentative.
Responsabilitatea principiului pentru includerea socială a persoanelor cu dizabilităţi ţine
de autorităţile publice, dar toţi partenerii sociali trebuie să contribuie pentru prevenirea şi
eliminarea barierelor în activităţile din toate domeniile şi să încurajeze participarea socială a
acestor persoane. Dorim introducerea şi sistemul de "reprezentant" al persoanei cu dizabilităţi din
instituţii şi posibilitatea ca ONG-urile care apără drepturile omului pentru persoane cu dizabilităţi
să poată verifica respectarea drepturilor omului in instituţii (rezidenţiale).
Este necesară implicarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în
acţiuni de prevenire şi combatere a discriminării, împotriva persoanelor cu dizabilităţi. Este
necesară asigurarea din fonduri publice a finanţării organizaţiilor reprezentative ale persoanelor
cu dizabilităţi, în scopul de a li se permite să-şi facă munca de advocacy/lobby" într-un mod
independent.
Finanţările din fonduri publice sau private, inclusiv cele din partea UE trebuie să facă
accesibilitatea unui criteriu obligatoriu (în sens larg al termenului de accesibilitate). Strategia UE
împotriva excluderii sociale şi a sărăciei (care implică un Memorandum Integrat al Incluziunii, în
fiecare ţară candidată, inclusiv în România), trebuie să considere persoanele cu dizabilităţi ca pe
unul dintre grupurile ţintă principale - privind facilităţile legate de dizabilitate).
Comisia de Expertiză a Persoanelor cu Handicap Adulţi - Timiş.
Evaluarea si încadrarea în grad de handicap se efectuează în conformitate cu:
- O.U.G. 102/1999 modificată şi aprobată prin L. 519/2002 si L. 343/2004
- Prevederile, metodologia şi R.O.F cuprinse în: ordine şi instrucţiuni de specialitate,
criteriile medico-sanitare pentru încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap
aprobat prin O.M.S.F nr.726/2002.
Aceste criterii cuprind tipurile de afecţiuni de dizabilitate şi modalitatea de asimilare în
grad de handicap, în mod diferit pentru:
Persoana cu handicap dobândit congenital, neonatal, în copilărie sau adolescenţă şi cele
menţionate expres în lege;
Persoane cu afecţiuni de dizabilitate indiferent de vârsta, şi statut şi data dobândirii
handicapului.
Precizări.
36
1. Persoanele cu handicap uşor şi mediu nu au acces la facilităţile şi serviciile prevăzute de

lege.
2. Persoanele cu handicap mediu au acces, dacă îndeplinesc condiţiile, la pensie limită de vârsta
conf. 19/2000 (art. 47 aii (1) litera c)
3. În evaluarea severităţii handicapului se va ţine seama numai de tulburările funcţionale
generate de handicap şi consecinţele sale directe.
4. La persoanele cu mai multe afecţiuni de dizabilitate, asimilarea în grad de handicap se va
face în funcţie de severitatea celei predominante.
5.- În cazul persoanelor cu handicap care prezintă şi alte afecţiuni, în evaluarea deficienţei se vor
avea în vedere numai afecţiunile de dizabilitate.
6. Persoanele cu handicap preexistente încadrării în muncă pot beneficia de pensie limită de
vârstă la cerere, în funcţie de gardul de handicap. Persoanele cu handicap grav ce au şi
calitatea de pensionar invaliditate gradul I care optează pentru plata unui asistent personal,
trebuie să facă dovada renunţării la indemnizaţia de însoţitor prevăzută de art. 16 din legea
19/2000, de la Casa Judeţeană de Pensii. Pensionarea se realizează de către C.J Pensii în baza
certificatului emis de C.E.P.H.A.
7. În certificatele emise pentru persoanele cu handicap care solicită pensie limită de vârstă se va
menţiona obligatoriu data ivirii handicapului; valabilitatea va fi înscrisă permanent.
8. Persoanele cu handicap preexistente încadrării în muncă şi dovedit prin acte medicale, dacă
nu îndeplineşte condiţiile de pensionare se pot înscrie la pensie de invaliditate conform art.57
alin(3) din L. 19/2000; pensionarea se realizează la propunerea medicului curant în baza
deciziei medicale emise de medicul expert al C.J Pensii.
9. Handicapul fizic sau mintal produs ca urmare a acţiunilor voluntare nu face obiectul
expertizării.
10. Examinarea celor care solicită eliberarea certificatului de persoană cu handicap se face numai
până la împlinirea vârstei standard de pensionare, prevăzută de L. 19/2000; persoanele ce au
împlinit această vârstă vor fi îndrumate către autorităţile administrative publice în vederea
acordării drepturilor prevăzute de L. 17/2000.
37
Strategia naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a

persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013 "Şanse egale pentru
persoanele cu handicap - către o societate fără discriminări"2
Susţinând că persoana cu handicap este la fel de importantă şi valoroasă ca orice altă

persoană.
Recunoscând şi reafirmând că:
a) protecţia şi promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi
posibilitatea de a se bucura pe deplin de acestea sunt esenţiale pentru participarea activă a
persoanelor cu handicap în societate, o societate participativă şi activă fiind în beneficiul
populaţiei în întregul ei;
b) promovarea participării depline a persoanelor cu handicap la viaţa comunităţii conduce la
îmbunătăţirea autonomiei individului astfel încât acesta să poată prelua controlul asupra propriei
vieţi;
c) eliminarea formelor de discriminare a persoanelor cu handicap este imperativă, acordându-
se o atenţie deosebită grupurilor supuse discriminării multiple precum femeile cu handicap,
persoanele cu un grad ridicat de dependenţă, persoanele cu handicap aparţinând unor grupuri
etnice minoritare, dar nu numai;
d) îmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor cu handicap reprezintă consecinţa măsurilor bazate
pe o evaluare multidisciplinară, realizată în funcţie de nevoile individuale ale persoanelor cu
handicap, luând în considerare preferinţele lor precum şi circumstanţele specifice;
e) asigurarea unei reţele de servicii sociale, primare şi specializate, corespunzătoare nevoilor
individuale ale persoanelor cu handicap constituie o prioritate;
f) educaţia la orice vârstă, inclusiv educaţia primară, formarea şi posibilităţile corespunzătoare
de învăţare continuă în toate etapele vieţii sporesc şansele de integrare şi incluziune socială;
g) ocuparea şi încadrarea în muncă contribuie major la deplina participare a persoanelor cu
handicap la viaţa economică, culturală şi socială, precum şi la dezvoltarea personală;
2
Hotărârea nr. 1175 din 29/09/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I-nr. 919 din 14/10/2005, privind
aprobarea Strategiei naţionale pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada
2006-2013, p.2-5; 8-10
38
h) acordarea de facilităţi angajatorilor în procesul de încadrare în muncă a persoanelor cu

handicap, prin prevederi legislative care să determine creşterea gradului de ocupare, este
necesară;
i) facilitarea accesului persoanelor cu handicap la noile tehnologii informaţionale şi de
comunicare creează premisele îmbunătăţirii perspectivelor de participare;
j) accesul mai bun la locul de muncă, în instituţiile de educaţie, cultură şi divertisment şi în
transportul public este deosebit de important pentru afirmarea persoanelor cu handicap în viaţa
comunităţii;
k) implicarea organizaţiilor neguvernamentale ale persoanelor cu handicap, care reprezintă
interesele acestora sau cu activitate în domeniu constituie o practică în luarea deciziilor care pot
afecta viaţa persoanelor cu handicap;
l) respectarea principiului "Nimic pentru noi, fără noi!" constituie baza oricărei decizii luate în
ceea ce priveşte persoanele cu handicap din România.
Considerând că este necesar să se adopte o abordare integrată a handicapului, astfel încât
nevoile persoanelor cu handicap să fie reflectate corespunzător în toate politicile şi programele
de dezvoltare naţionale, mai ales în cele referitoare la: locuinţă şi transport, acces adecvat la
mediul fizic şi informaţional, educaţie, orientare, formare şi reconversie profesională, inclusiv a
personalului implicat în procesul de proiectare, implementare, monitorizare şi evaluare a
activităţilor referitoare la persoanele cu handicap, ocupare şi angajare în muncă, acces la cultură,
turism şi petrecere a timpului liber etc.
Strategia Naţională pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu
handicap în perioada 2006-2013 este dezvoltată şi centrată pe persoana cu handicap, cetăţean cu
drepturi şi obligaţii depline.
Conceptul fundamental al Strategiei este alegerea: persoana cu handicap are posibilitatea de a
lua hotărâri privind viaţa sa, de a gestiona bugetul personal complementar şi de a alege serviciile
de care are nevoie precum şi furnizorii lor, în baza unor contracte individuale de servicii.
Reprezentantul legal al persoanei cu handicap va decide în numele şi interesul acesteia
numai în condiţiile expres prevăzute de lege.
2.2 Dispoziţii generale:3

3
Ordonanţa de urgenţă nr.102/1999, privind protecţia specială şi incadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, p.1-10
39
Art. 1. - (1) Persoanele cu handicap, în înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţã, sunt acele
persoane care au un dezavantaj datorat unor deficienţe fizice, senzoriale, psihice sau mentale,
care le împiedicã sau le limiteazã accesul normal şi în condiţii de egalitate la viaţa socialã,
potrivit vârstei, sexului, factorilor sociali, materiali şi culturali, necesitând mãsuri de protecţie
specialã în vederea integrãrii lor sociale;
(2) Protecţia specialã cuprinde mãsurile ce urmeazã a fi luate în temeiul acestei ordonanţe de
urgenţã, pentru exercitarea dreptului persoanelor cu handicap la un regim special de prevenire,
de tratament, de readaptare, de învãţãmânt, de instruire şi de integrare socialã a acestei categorii
de persoane;
(3) Mãsurile de protecţie specialã se aplicã pe baza încadrãrii în categorii de persoane cu
handicap, în raport cu gradul de handicap stabilit în urma evaluãrii efectuate de cãtre comisiile de
expertizã medicalã a persoanelor cu handicap, potrivit criteriilor prevãzute în normele
metodologice de aplicare a prezentei ordonante de urgentã, aprobate prin hotãrâre a Guvernului.
Art. 2. - (1) Încadrarea într-o categorie de persoane cu handicap care necesitã protecţie specialã
în raport cu gradul de handicap se atestã, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii, potrivit criteriilor,
de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacitãţii de muncã, care stabilesc
gradul de handicap uşor, mediu, accentuat şi grav, prin certificat emis de comisiile de expertizã
medicalã a persoanelor cu handicap pentru adulţi şi, respectiv, pentru copii.
(2) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţã prin copil se întelege persoana care nu a împlinit
vârsta de 18 ani şi care nu are capacitate deplinã de exerciţiu.
(3) O datã cu eliberarea certificatelor de încadrare în grade de handicap, comisiile de expertizã
medicalã a persoanelor cu handicap au obligaţia de a elabora un program individual de
recuperare şi integrare socialã, care prevede acţiunile medicale, educative, profesionale şi sociale
necesare pentru recuperarea, readaptarea, instruirea şi integrarea sau reintegrarea socialã a
persoanei cu handicap.
(4) Pentru elaborarea programului individual de recuperare şi integrare socialã comisiile de
expertizã medicalã a persoanelor cu handicap se vor consulta în mod obligatoriu cu persoana cu
handicap şi, dupã caz, cu reprezentanţii legali ai acesteia, precum şi cu specialişti din diferite
domenii, în funcţie de specificul fiecãrui caz.
40
(5) Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap, autoritãţile administraţiei publice

centrale de specialitate şi ale administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura, pe baza
dispoziţiilor legale în vigoare şi în limita resurselor pe care le au la dispoziţie, condiţiile necesare
pentru realizarea programului individual de recuperare şi integrare socialã pentru fiecare
persoanã cu handicap.
Art. 3. - (1) Realizarea mãsurilor de protecţie specialã a persoanelor cu handicap, prevãzute de

prezenta ordonanţã de urgenţã, este organizatã, coordonatã şi controlatã de cãtre Secretariatul de
Stat pentru Persoanele cu Handicap, organ al administraţiei publice centrale de specialitate din
subordinea Guvernului României.
(2) Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap colaboreazã cu ministere şi cu alte
organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, cu autoritãţile administraţiei publice
locale şi cu organizaţiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap sau care desfãşoarã
activitãţi în domeniul protecţiei persoanelor cu handicap.
Art. 4. - Protecţia specialã a persoanelor cu handicap se realizeazã prin acordarea drepturilor

prevãzute de prezenta ordonanţã de urgenţã la domiciliu sau, dupã caz, în instituţii de protecţie
specialã a persoanelor cu handicap.
2.3 Principii fundamentale:
Această strategie este bazată pe următoarele principii fundamentale:

1. respectarea drepturilor şi a demnităţii persoanelor cu handicap, în baza Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului care proclamă, în primul articol, că toate fiinţele umane se nasc
libere şi egale în demnitate şi în drepturi, că sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se
comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Astfel, comunităţile trebuie să ţină seama de
diversitatea membrilor lor şi să se asigure că persoanele cu handicap, membri ai comunităţii, îşi
pot exercita efectiv şi se bucură de toate drepturile omului: civile, politice, sociale, economice şi
cultural.
2. prevenirea şi combaterea discriminării potrivit căruia fiecărei persoane i se asigură folosirea
sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a
41
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte
domenii ale vieţii publice fără deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectarea HIV ori apartenenţă la o categorie
defavorizată. Discriminarea la care persoanele cu handicap trebuie să facă faţă este cauzată de
prejudecăţi însă, de cele mai multe ori, este urmare a faptului că aceste persoane sunt uitate sau
ignorate, ceea ce conduce la apariţia şi întărirea artificială a barierelor de mediu şi de atitudine
între persoanele cu handicap şi comunitate.
3. egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, înţeles ca proces, definit de Regulile
Standard privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap, prin care diversele sisteme
ale societăţii, cum ar fi serviciile, activităţile, informaţiile, comunicarea şi documentarea, sunt
disponibile tuturor. Persoanele cu handicap sunt membri ai societăţii şi trebuie să primească tot
sprijinul de care au nevoie în cadrul structurilor obişnuite din educaţie, sănătate, angajare în
muncă, servicii sociale etc. Ca parte integrantă a procesului de egalizare a şanselor, trebuie
prevăzute ajutorarea şi pregătirea persoanelor cu handicap pentru ca acestea să-şi poată asuma
deplina responsabilitate de membri ai societăţii.
4. egalitatea de tratament care reprezintă absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte,
bazate pe motive de apartenenţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală,
în ceea ce priveşte ocuparea şi încadrarea în muncă, aşa cum este stabilit în Directiva Consiliului
Europei 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000.
5. solidaritatea socială, potrivit căruia societatea participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi
pot asigura nevoile sociale, în vederea menţinerii şi întăririi coeziunii sociale
6. responsabilizarea comunităţii, potrivit căruia comunitatea intervine activ în promovarea

drepturilor persoanelor cu handicap precum şi în crearea, dezvoltarea, diversificarea şi garantarea
susţinerii serviciilor necesare persoanelor cu handicap. Aceste servicii trebuie să fie de calitate,
bazate pe nevoile persoanelor cu handicap, integrate în contextul social şi nu o sursă de
segregare. Un astfel de sprijin este în conformitate cu modelul social european de solidaritate,
42
model care recunoaşte solidaritatea noastră, a tuturor, unii faţă de ceilalţi şi, în special, faţă de cei
care au nevoie de sprijin.
7. subsidiaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă şi, complementar acestora
statul, intervin în situaţia în care familia sau persoana nu-şi poate asigura integral nevoile sociale.
8. "adaptarea" societăţii la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea în ansamblul ei

trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a persoanelor cu handicap, prin adoptarea
şi implementarea măsurilor adecvate iar persoana cu handicap trebuie să-şi asume obligaţiile de
cetăţean. Procesul transferă accentul pus pe reabilitarea persoanei pentru a se "încadra" în
societate, pe concepţia de schimbare a societăţii care trebuie să includă şi să facă faţă cerinţelor
tuturor indivizilor, inclusiv a celor cu handicap.
9. interesul persoanei cu handicap potrivit căruia orice decizie şi măsură este luată numai în
interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările întemeiate pe milă şi pe percepţia
persoanelor cu handicap ca fiind neajutorate.
10. abordarea integrată, potrivit căruia protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor
cu handicap sunt cuprinse în toate politicile naţionale sociale, educaţionale, ale ocupării forţei de
muncă, petrecerii timpului liber, accesului la informaţie etc. Nevoile persoanelor cu handicap şi
ale familiilor acestora sunt diverse şi este important să fie conceput un răspuns al comunităţii cât
se poate de cuprinzător care să ţină seama atât de persoană ca întreg cât şi de diversele aspecte
ale vieţii acesteia.
11. parteneriatul, potrivit căruia organizaţiile neguvernamentale ale persoanelor cu handicap,

care reprezintă interesele acestora sau cu activitate în domeniu sunt implicate şi consultate în
procesul decizional, la toate nivelurile, privind problematica handicapului, precum şi în procesul
de protecţie a persoanelor cu handicap.

Grupul ţintă
43
Grupul ţintă cuprinde persoanele cu handicap, familiile acestora sau reprezentanţii legali,
precum şi comunitatea din care persoanele cu handicap fac parte.
2.4 Terminologie
În înţelesul prezentei Strategii, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) handicap înseamnă pierderea sau limitarea şanselor unei persoane de a lua parte la viaţa
comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi membri. El descrie interacţiunea dintre persoană şi
mediu. Scopul acestei definiţii este de a concentra atenţia asupra deficienţelor din mediul
înconjurător şi a unor sisteme organizate de societate care împiedică persoanele cu handicap să
participe în condiţii de egalitate;
b) persoanele cu handicap sunt acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor
fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu
şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii
sociale;
c) dizabilitatea este termenul general pentru pierderile sau devierile semnificative ale funcţiilor
sau structurilor organismului, dificultăţile individului în executarea de activităţi şi problemele
întâmpinate prin implicarea în situaţii de viaţă, conform Clasificării Internaţionale a Funcţionării,
Dizabilităţii şi Sănătăţii;
d) integrarea socială reprezintă procesul de interacţiune dintre individ sau grup şi mediul social
prin intermediul căruia se realizează un echilibru funcţional al părţilor;
e) incluziunea socială reprezintă un set de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile
protecţiei sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării şi
comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale;
f) programul individual de reabilitare şi integrare socială este documentul elaborat de o echipă
multidisciplinară, cu participarea beneficiarului/reprezentantului său legal, în care sunt precizate
activităţile şi serviciile de care persoana cu handicap are nevoie în procesul de integrare socială;
g) planul individual de servicii fixează obiective pe termen mediu şi scurt precizând
modalităţile de intervenţie şi sprijin pentru persoanele cu handicap prin care se realizează
activităţile şi serviciile precizate în programul individual de reabilitare şi integrare socială;
h) reabilitarea este procesul prin care persoanele cu handicap ajung la/îşi păstrează, niveluri
funcţionale fizice, senzoriale, intelectuale, psihice şi/sau sociale optime, furnizând instrumentele
44
cu ajutorul cărora aceste persoane îşi pot schimba viaţa în direcţia obţinerii unui grad mai mare
de independenţă. Reabilitarea include măsuri de refacere şi/sau de compensare a
pierderii/absenţei sau limitării unor funcţiuni. Reabilitarea include recuperarea care are caracter
preponderent medical;
i) egalizarea şanselor - crearea de şanse egale - este procesul prin care diferitele structuri ale
societăţii şi de mediu, de exemplu infrastructura, serviciile, informarea etc., devin disponibile
fiecăruia, inclusiv persoanelor cu handicap;
j) şanse egale reprezintă rezultatul procesului de egalizare a şanselor, prin care diferitele
structuri ale societăţii şi mediului sunt accesibile tuturor;
k) serviciile sociale specializate sunt serviciile sociale care au drept scop menţinerea, refacerea
sau dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială;
l) nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe indispensabile fiecărei persoane pentru
asigurarea condiţiilor de viaţă în vederea integrării sociale şi îmbunătăţirii calităţii vieţii;
m) cerinţe educative speciale desemnează acele necesităţi educaţionale complementare
obiectivelor generale ale educaţiei şi învăţământului, care solicită o educaţie adaptată
particularităţilor individuale şi/sau caracteristicilor unei anumite deficienţe de învăţare, precum şi
o intervenţie specifică;
n) bugetul personal complementar stabileşte limitele cheltuielilor personale ce vor fi făcute în
cursul unei luni, de exemplu, pentru: taxe de abonament radio/TV, transport interurban şi CFR,
plata abonamentului telefonic, plata taxei pentru abonamentul la curentul electric. Bugetul
personal complementar presupune valorizarea unor drepturi şi facilităţi de care beneficiază
persoana cu handicap şi acordarea sumei respective acesteia sau reprezentantului legal, pentru a
fi gestionată în interesul persoanei cu handicap;
o) viaţă independentă constă în ansamblul de mijloace aflate la dispoziţia persoanei cu
handicap care îi permit să aleagă şi să decidă liber;
p) accesibilitate - ansamblul de măsuri şi lucrări de adaptare a mediului fizic, precum şi
măsurile de adaptare a mediului informaţional şi comunicaţional conform nevoilor persoanelor
cu handicap, factor esenţial de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor persoanelor
cu handicap în societate.
45
În folosirea termenilor sau în procesul de introducere sau definire a unor termeni noi, se va
urmări eliminarea tendinţelor discriminatorii sau a celor care induc riscul de stigmatizare prin
conotaţiile negative, categoriale sau depersonalizatoare.
Se va evita folosirea termenilor handicapat, irecuperabil, needucabil, incapabil de muncă, în
toate actele administrative, oficiale şi legislative.
Termenii şi sintagmele handicap, inapt de muncă şi protecţie specială vor fi reanalizaţi în
vederea utilizării lor fără a aduce prejudicii demnităţii umane.
2.5 Drepturi de care beneficiazã copiii cu handicap
Art. 18. - (1) În vederea asigurãrii integrãrii, cu şanse egale în viaţa socialã, copiii cu handicap
beneficiazã de urmãtoarele drepturi:
a) acces liber şi egal în orice instituţie de învãţãmânt obişnuit, în raport cu restantul funcţional şi
potenţialul recuperator, cu respectarea prevederilor legislaţiei din domeniul învãţãmântului;
b) pregãtire şcolarã la domiciliu a copiilor cu handicap, nedeplasabili, pe durata învãţãmântului
obligatoriu prevãzut de lege. Pregãtirea şcolarã la domiciliul copiilor cu handicap, nedeplasabili,
se va stabili potrivit normelor ce vor fi aprobate prin ordin al ministrului educaţiei naţionale, cu
avizul Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap şi al Ministerului Finanţelor, ce va
fi, publicat în Monitorul Oficial al României;
c) alocaţie de stat pentru copiii cu handicap, în condiţiile şi în cuantumul prevãzute de lege,

majorat cu 100%
d) alocaţie de întreţinere pentru copiii cu handicap, aflaţi în plasament familial sau încredinţaţi,
potrivit legii, unei familii ori persoane sau unui organism privat autorizat potrivit legii, în
cuantumul prevãzut de lege, majorat cu 50%
e) locuri de odihnã gratuite în tabere, atât pentru copiii cu handicap, cât şi pentru copiii
preşcolari, elevi sau studenţi ai persoanelor cu handicap, o datã pe an, conform convenţiilor
încheiate între Secretariatul de Stat pentru Persoanele cu Handicap si Ministerul Educaţiei
Naţionale;
46
f) un asistent personal pentru copiii cu handicap grav, ale cãrui drepturi se stabilesc potrivit art.
32.
(2) Persoana care are în îngrijire, supraveghere si întreţinere un copil cu handicap beneficiazã de
urmãtoarele drepturi:
a) concediu plãtit pentru îngrijirea copilului cu handicap, pânã la împlinirea de cãtre acesta a
vârstei de 3-ani;
b) concedii medicale pentru îngrijirea copiilor cu handicap accentuat sau grav, care necesitã
tratament pentru afecţiuni intercurente, pânã la împlinirea de cãtre copii a vârstei de 18 ani;
c) gratuitatea serviciilor hoteliere; în cazul însoţirii în spital a copiilor cu handicap, pentru

membrul familiei care îl însoţeşte.
2.6 Obligaţiile persoanelor cu dizabilităţi
Art. 21. - Persoanele cu handicap au urmãtoarele obligaţii:
a) sã se prezinte la comisiile de expertizã medicalã a persoanelor cu handicap, care funcţioneazã

pe lângã inspectoratele de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap, aflate în subordinea
Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap, pentru încadrarea într-o categorie de
persoane cu handicap care necesitã protecţie specialã în raport cu gradul de handicap, precum şi
la reevaluarea periodicã, potrivit normelor metodologice prevãzute la art. 1 alin. (3);
b) sã urmeze programul individual de recuperare şi integrare socialã, stabilit de comisiile de

expertizã medicalã a persoanelor cu handicap, sub supravegherea asistenţilor sociali din cadrul
inspectoratelor de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap sau ai organizaţiilor
neguvernamentale autorizate, potrivit legii, sã desfãşoare activitãţi de protecţie specialã a
persoanelor cu handicap, care colaboreazã cu aceste inspectorate;
47
c) sã se încadreze în muncã, în conditiile legii, în raport cu pregãtirea şi posibilitãţile fizice şi

psihice ale acestora şi pe baza recomandãrilor medicale;
d) sã colaboreze cu asistenţii sociali şi cu inspectoratele de stat teritoriale pentru persoanele cu

handicap şi ai unitãţilor.
48
Şomajul în România şi alte ţări est-europene
49
Şomajul este un risc major în societăţile moderne, dar fenomenul a fost practic necunoscut
în economiile centralizate. În rândul analiştilor a existat un relativ consens cu privire la
inevitabilitatea şomajului după prăbuşirea socialismului de stat. Opiniile sunt însă divergente în
privinţa relaţiei dintre fenomenul şomajului şi tranziţia la economia liberă de piaţă. Genov (1999)
afirmă că şomajul este un cost social pe care îl implică acest tip de schimbare, iar unii experţi au
considerat creşterea şomajului nu numai necesară, ci şi o măsură a eficacităţii restructurării
economice (ECV 1993). Zagorski (1999) vede fenomenul ca un efect colateral negativ şi
respinge interpretarea în termeni de riscuri asociate transformării economico-sociale. Ideea de
risc sugerează că şomajul ar fi putut fi evitat şi pune sub semnul întrebării chiar dezirabilitatea
transformărilor care produc fenomenul negativ. Ori, subliniază autorul polonez, sistemul
economic al socialismului de stat a încetat să funcţioneze aşa că el trebuia înlocuit cu un altul,
indiferent de presupusele sau realele sale părţi pozitive. Pe de altă parte, faptul că populaţiile est-
europene văd şomajul nu ca pe o disfuncţie a economiei „normale” de piaţă, ci ca o consecinţă a
reformelor socio-economice poate afecta negativ legitimitatea transformării (p. 115-116).
Deşi previzibilă, apariţia şomajului în perioada tranziţiei la economia de piaţă a reprezentat
un şoc pentru societăţile est-europene. Pe de altă parte, consecinţele şomajului nu puteau fi
imaginate în totalitate de oameni care fuseseră obişnuiţi să aibă locul de muncă garantat pe
întreaga durată a vieţii active (Zagorski 1999). Deciziile politice adoptate între 1990-1993 arată
indubitabil că şi guvernanţii au avut o capacitate redusă de anticipare a evoluţiei şomajului şi a
efectelor sale. Au prevalat măsurile de protecţie ad-hoc, capabile să ofere soluţii numai situaţiilor
de moment. În consecinţă, modificările legislative s-au succedat la intervale scurte pentru a
răspunde schimbărilor din dinamica şi structura şomajului.
Evoluţia şomajului după 1990
Între 1989 şi 1993 şomajul a înregistrat o creştere rapidă în ţările central şi sud-est
europene, situaţie descrisă ca un adevărat „boom”. În Polonia, numărul şomerilor a urcat de la o
cifră apropiată de 0 la peste 2,2 milioane. Bulgaria a cunoscut aceeaşi evoluţie, iar în 1993
înregistra, asemeni Poloniei, o rată de 16,4%. În Ungaria, după decenii de lipsă a forţei de
muncă, rata oficială atingea 13% la începutul lui 1993. Croaţia, Slovenia şi Slovacia se aflau într-
o situaţie asemănătoare. După un demaraj mai tardiv al reformei, reflectat şi în nivelul scăzut la
şomajului din 1990-1991, România se va înscrie în aceeaşi tendinţă. Ca urmare, în 1993
înregistra o rată cu două cifre (10%), dar mai mică decât a ţărilor menţionate anterior (ECV
1993; Cichon et al. 1997).
Cu o rată sub 4% (1993), Cehia a fost excepţia de la pattern-ul descris, deşi era angajată
într-o reformă pe care analiştii au apreciat-o ca fiind de substanţă. În aceste condiţii s-a vorbit
despre un adevărat miracol ceh. Explicaţiile avansate relevă pe de o parte tradiţiile industriale ale
ţării şi buna pregătire angajaţilor din acest sector, iar pe de altă parte măsurile active de ocupare a
forţei de muncă promovate la începutul anilor ´90. Succesul acestei politici a fost posibil datorită
unor caracteristici ale mediului economic precum şi calităţii resurselor umane (Genov 1999: 25).
Cehia avea însă cel puţin un dezavantaj faţă de celelalte ţări central-europene. Cu o economie
puternic centralizată în perioada socialismului de stat, ea a fost mai puţin pregătită pentru
transformare decât Ungaria şi Polonia, unde mecanismele de piaţă au început să funcţioneze
înainte de 1989. Din această perspectivă, şomajul relativ modest din prima parte a tranziţiei s-ar
50
fi putut datora nu atât atuurilor pe care această ţară le-a avut, ci amânării unor măsuri economice
radicale. Ratele ridicate din a doua parte a decadei susţin o asemenea interpretare.
În timp ce ţările grupului CEFTA şi cele sud-europene înregistrau în 1993 rate medii
record de 13,3% şi respectiv 14,4%, şomajul din spaţiul ex-sovietic nu depăşea 4,5%, dar avea să
crească în anii imediat următori ca urmare a accelerării reformei (Cichon şi alţii 1997).
Tabelul 6.1. Rata înregistrată a şomajului în Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia
şi Ungaria în perioada 1990-2001 (procent din forţa de muncă)
1990 1991 1993 1994 1996 1997 1998 2000 2001

Bulgaria - 11.5 15,8 14,0 11,1 14,0 12,2 18,1 17,5
Cehia 0,3 2,6 3,0 3,3 3,1 4,3 6,0 9,0 8,5
Lituania - 0,3 4,3 3,8 7,1 5,9 6,4 11,5 12,5
Polonia 3,4 9,2 14,9 16,5 14,3 11,5 10,0 14,0 16,2
România - 3,0 10,4 10,9 6,6 8,9 10,4 10,5 8,6
Slovacia 0,6 6,6 12,7 14,4 12, 6 12,9 13,7 18,2 18,2
Slovenia 4,7 8,2 14,4 14,4 13,9 14,4 14,5 12,2 11,6
Ungaria 0,8 8,5 12,1 10,4 10,5 10,4 9,1 8,7 8,0
Surse: UNICEF 2003: 92 ; Cichon 1997: 31 (rata şomajului din Bulgaria, 1991)
Tabelul 6.1. indică diversitatea evoluţiilor pe care le-a înregistrat fenomenul şomajului în
diferite ţări, dar pot fi distinse cel puţin două trasee. Unul este cel specific majorităţii ţărilor
central-europene (exclusiv Cehia), dar şi Bulgariei. Rata şomajului creşte spectaculos în primii
doi ani ai tranziţiei şi atinge încă din 1991 nivele care variază între 6,6 % (Slovacia) şi 11,5%
(Bulgaria). Tendinţa ascendentă continuă până în 1993-1994 când rata şomajului ajunge la valori
cu două cifre în toate cele cinci ţări. După acest moment, şomajul începe să scadă. Deşi tendinţa
nu este ireversibilă, aşa cum se vede în cazul Poloniei, rata şomajului din următorii ani nu a
depăşit vârful înregistrat în 1993-1994. Prin creşterile ulterioare anului 1999, Bulgaria şi
Slovacia se abat parţial de la acest model.
Un al doilea traseu pare să se contureze în cazul Cehiei şi al ţărilor baltice. Fenomenul
debutează timid astfel că în 1993 rata nu depăşea 5 % din forţa de muncă. Situaţia din Cehia se
menţine relativ stabilă până în 1996, dar tendinţa constantă de creştere din anii următori a condus
în 2000 la o rată de 9,0%, adică dublul valorii din 1997. Şomajul din ţările baltice cunoaşte de
asemenea o evoluţie ascendentă până în 2001, când se ating valori maxime care variază între
6,5% în Estonia şi 12,5% în Lituania.
În România şomajul a evoluat conform unui pattern mixt. Deşi în 1991 rata oficială era de
numai 3%, asemeni Cehiei, în următorii doi ani ponderea şomerilor în ansamblul forţei de muncă
s-a triplat. Rata din 1994 (10, 9%) era de altfel identică cu a Ungariei şi plasa România foarte
aproape de dinamica ţărilor din primul grup. În a doua jumătate a anilor ´90, tipul de evoluţie
este similar celui din Bulgaria, chiar dacă ponderea şomerilor continuă să fie sensibil diferită în
cele două ţări. În perioada 1995-1996, şomajul înregistrat scade, pentru ca o nouă creştere să
ducă în 1999 nu numai la depăşirea valorii din 1996, ci şi a maximei din prima parte a decadei.
Studiul asupra sistemelor de protecţie socială din cele 13 ţări candidate distinge între ţări
cu şomaj ridicat (peste 10%) şi scăzut (până la 10%), fiecare categorie fiind subîmpărţită în
funcţie de tendinţa (crescătoare sau stabilă/ descrescătoare) a fenomenului. Conform datelor din
2000, Polonia şi două din ţările baltice aparţin grupului cu şomaj ridicat şi în creştere, iar Cehia
şi România se află în grupul cu şomaj sub 10%, dar cu tendinţă ascendentă. Autorii analizei
menţionează că rata relativ scăzută a şomajului din România reclamă „o contextualizare atentă”.
51
Mai precis, aceasta înseamnă că ratele scăzute ale şomajului nu reflectă un grad înalt de ocupare
a forţei de muncă, ci se datorează mai ales nivelului înalt ale subocupării din sectorul agricol
(GVG 2002: 185).
Analiza comparativă arată cu suficientă claritate că manifestarea timpurie a şomajului
deschis şi înscrierea pe o curbă de creştere accelerată în primii trei ani ai tranziţiei a condus la
atingerea unor rate cu două cifre înainte de1994. Trei dintre ţările aflate în această situaţie -
Polonia, Ungaria şi Slovenia - au cunoscut o temperare şi chiar o scădere relativ constantă a
şomajului după acest moment. În cazul Bulgariei, României, dar şi al Slovaciei scăderea din
1995-1996 a fost urmată de o nouă perioadă de creştere şi de atingerea unor noi maxime în 1999-
2000.
Figura 6.1. Evoluţia ratei înregistrate a şomajului în Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria (1990-
2001)
Error: Reference source not found

Şomaj ( )
Deficitul de reformă din primele două ţări este una din cauzele majore ale situaţiei descrise
mai înainte. Comparaţia dintre Polonia şi Ungaria, pe de o parte şi Bulgaria şi România de
cealaltă parte oferă suficiente argumente în acest sens. Efectele strategiilor de transformare
diferite sunt reflectate nu numai în dinamica PIB (vezi fig.2.2, capitolul 2), dar şi în cea a ratelor
şomajului (fig.6.1.). Consecvenţa în adoptarea mecanismelor de piaţă a dus în Polonia şi Ungaria
la o stabilizare relativ rapidă şi apoi la creştere economică ce a permis depăşirea PIB din 1989.
Analiza comparativă Polonia - Bulgaria realizată de Genov (1999) aduce date în sprijinul unei
asemenea concluzii. După ce în faza iniţială reforma a produs dificultăţi, continuarea ei a condus
la reducerea şomajului sau cel puţin la ameliorarea condiţiilor de pe piaţa muncii. În schimb,
stagnarea transformării economice, aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria la mijlocul anilor ´90, nu a
făcut decât să „îngheţe” situaţia prezentă şi să producă ulterior efecte negative (Zagorski 1999:
11). Concluzia este fără îndoială aplicabilă şi României, similitudinile dintre cele două ţări fiind
surprinse în graficul de mai sus.
Pattern-ul şomajului
Gradul de ocupare a femeilor a scăzut mai sever decât cel al bărbaţilor, dar această
disparitate nu se regăseşte în rata şomajului (UNICEF 1999). Explicaţia este că femeile se retrag
în mai mare măsură decât bărbaţii în zona „inactivităţii” sau în cea a muncii informale, ceea ce le
face invizibile pentru statisticile oficiale ale şomajului. Fodor (1997) menţionează că pensionarea
52
anticipată şi extinderea perioadei de îngrijire a copilului au fost soluţiile utilizate de femei pentru
evitarea şomajului. Numărul casnicelor a crescut de asemenea în perioada de tranziţie (p.475)
Variaţia dintre ţările candidate în privinţa diferenţelor de gen în domeniul şomajului este
notabilă. Din cele şase care au rate generale ridicate (peste 10%), numai Polonia a cunoscut în
mod constant un şomaj mai mare în cazul femeilor. În categoria ţărilor cu şomaj sub 10%, Cehia
se distinge printr-o diferenţă importantă între ratele bărbaţilor şi cel al femeilor, şomajul
ultimelor fiind mai mare decât al bărbaţilor cu aproximativ 3 puncte procentuale în perioada
1996-2001. La polul opus se afla Ungaria, unde situaţia a fost permanent uşor favorabilă
femeilor (GVG 2002: 9). În România şomajul feminin a fost mai mare până în 1996 -1997 însă
în ultimii ani a coborât sub cea înregistrată pentru populaţia masculină. În schimb, şomajul
femeilor are o durată mai mare decât cel al bărbaţilor (INS 2001).
Tabelul 6.2. Şomajul pe sexe, şomajul tinerilor şi şomajul de lungă durată (2001)
Rata Rata Ponderea Rata Ponderea

şomajului - B şomajului - F şomajului şomajului şomajului
(% din forţa (% din forţa 15-24 ani 15-24 ani de 12 luni
de muncă de muncă (% din (% din rata şi peste
masculină) feminină) total totală) (% din total
şomeri) şomeri)*
Bulgaria 20,8 18,9 15,0 2,06 58,7
Cehia 6,7 9,6 25,9 1,93 50,0
Polonia 17,0 20,0 29,5 2,19 44,7
Români 7,0 6,0 21,6 2,54 49,2
a
Slovacia 20,1 18,6 28,9 1,93 54,7
Ungaria 6,3 4,9 20,0 1,86 47,8
* anul 2000
Surse: GVG, 2002: 9; 189 (rate şomaj pe sexe, rata şomajului tinerilor, ponderea şomajului de lungă durată); UNICEF, 2003: 92
(ponderea şomerilor 15-24 ani).
Şomajul tinerilor constituie o problemă deosebit de serioasă în regiune, majoritatea ţărilor

având pentru categoria de vârstă 15-24 ani o rată de două mai mare decât rata medie a şomajului
general. Comparativ cu restul forţei de muncă, riscul de ajunge în şomaj este mult sporit în cazul
tinerilor. Conform studiului GVG (2002), raportul dintre rata şomajului tinerilor şi rata şomajului
general are valori cuprinse între 2,54 şi 1,37. Riscul suplimentar de şomaj pe care îl exprimă
acest raport este cel mai ridicat în România (2,54). Urmează Slovenia, Bulgaria şi Polonia cu
valori de peste 2, dar inferioare celei din România. În restul ţărilor din regiune riscul
(suplimentar) de şomaj al tinerilor se înscrie în intervalul 1,94-1,47. Cu excepţia Sloveniei şi a
ţărilor baltice, valorile calculate pentru bărbaţii tineri sunt mai mari decât cele pentru femeile din
aceeaşi categorie de vârstă (GVG 2002: 187).
Şomajul de lungă durată este o altă caracteristică a ţărilor est-europene. Ponderea lui în
şomajul total este probabil mai ridicată decât o indică statisticile pentru că acestea reflectă numai
persoanele înregistrate sau care primesc prestaţii. În anul 2000, ratele şomajului de lungă durată
erau mai mari decât cele din ţările vest-europene, Slovacia, Bulgaria şi Polonia depăşind dublul
nivelului mediu din UE (GVG 2002: 10). În acelaşi timp, persoanele aflate în şomaj de 12 luni
sau mai mult reprezentau peste 40% din totalul şomerilor în toate cele 10 ţări candidate la
integrarea (a se vedea tabelul 6.2.).
53
În Polonia şi Lituania creşterea şomajului de la sfârşitul anilor ´90 a fost însoţită de o

scădere a ponderii şomajului de lungă durată. Zagorski (1999) evidenţiază că în Polonia numărul
şomerilor cu durate scurte (sub 6 luni) a crescut cu 9 puncte procentuale între 1994 şi 1997, iar
perioada medie petrecută în şomaj s-a diminuat în acelaşi interval de la 37 săptămâni la 34
săptămâni (p.100).
Tendinţa este diferită în România. Scăderea din statistica şomajului înregistrat este
infirmată de ancheta asupra forţei de muncă, dar ambele tipuri de date converg spre rate sub
10%. Pe de altă parte, numărul celor care s-au aflat în şomaj un an şi peste a crescut constant. El
reprezintă peste jumătate din total (51,5%) în 2000, situaţie apreciată ca tipică de Raportul Băncii
Mondiale din 2003. Numărul şomerilor sub 6 luni a reprezentat o treime, iar cel al persoanelor cu
şomaj de peste doi ani aproape un sfert din total. În acelaşi an, Ancheta asupra forţei de muncă în
gospodării (AMIGO) indica o durata medie a şomajului de aproape 2,5 ori mai mare decât cea
din Polonia anului 1997: 18 luni, în creştere cu două luni faţă de anul precedent. Ea este mai
mare pentru femei decât pentru bărbaţi la toate categoriile de vârstă, mai puţin ultima (50 de ani
şi peste) unde valorile sunt egale. Tendinţa la „cronicizare” se manifestă indiferent de grupa de
vârstă a şomerilor, cu menţiunea că ea este mai redusă în cazul celor tineri (15-24 ani) (INS
2001: 164). Dacă ameliorarea pieţei muncii din Polonia este atribuită de Zagorski (1999)
consolidării economiei de piaţă, evoluţiile negative din România nu pot fi decât consecinţa
insuficientei reformări a economiei.
Durata şomajului este însă influenţată şi de caracteristicile sistemului de protecţie socială.
Între acestea, condiţiile de acordare a prestaţiilor, dar mai ales ponderea şi eficienţa măsurilor
active au o importanţă de prim rang. Durata diferită a şomajului sugerează nu numai varietatea
experienţelor, ci şi a politicilor naţionale. În multe din ţările analizate se impune aplicarea cu
prioritate a programelor active pentru a obţine o reducere a perioadei de excludere de pe piaţa
muncii, mai ales în cazul grupurilor vulnerabile (GVG 2002).
Cele mai mari dintre ţările candidate la UE - Polonia şi România - prezintă importante
diferenţe regionale în rata şomajului. În România, câteva judeţe au înregistrat în mod constant
valori de 1,5-2 ori mai mari decât media naţională. Variaţia între zone este de asemenea notabilă
(peste dublul mediei naţionale, în unele zone) în Polonia. De altfel, legislaţia poloneză prevede
că perioada de plată a prestaţiei depinde şi de rata şomajului din zona de rezidenţă a şomerului.
Protectia sociala a somerilor
Principiile legislatiei din domeniu:
 Prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia

 Încadrarea/reîncadarea în muncă a persoanelor aflate în cautarea unui loc de muncă
 Sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate
 Asigurarea egalităţii şanselor în vederea ocupării unui loc de muncă
 Stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă
 Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în persoanelor în căutarea unui loc de muncă
54
 Îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice

 Creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale din economia
naţională
Conditii de eligibilitate:
 Stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 premergătoare cererii
 Nu realizează venituri sau realizează venituri din activităţi autorizate mai mici decât
indemnizaţia de şomaj
 Nu îndeplinesc condiţiile de pensionare
 Sunt înregistraţă la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă
Finantare: angajator si angajat
Cuantum: o componenta fixa egala cu 75% din salariul minim pe economie plus o
componenta variabila, in functie de perioada de contributie.
55

Probleme Sociale Actuale Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Probleme Sociale Actuale Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Probleme sociale actuale - curs

Sărăcie si inegalitate economica. Protecţia

1. Saracie si inegalitate sociala. Definitii, abordari in masurarea saraciei.

Cum putem defini şi măsura starea de sărăcie?

La nivel de regiune, se utilizează indicatori macrosociali structurali precum mortalitatea

1.2 Sărăcia poate fi definită şi în termeni relativi, ca o situaţie de deprivare relativă

Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România perioadei de tranziţie

Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România, după mediul de rezidenţă

1.4 Evaluarea situaţiei de sărăcie: măsurarea sărăciei. Definiţia operaţională a sărăciei

Pentru a evalua performanţa ţărilor în ameliorarea situaţiei de sărăcie, Comisia Europeană

Indicatori selectaţi ai riscului de sărăcie şi excluziune socială în ţările UE în 2005

Rate de sărăcie în 2005 EU25 BE BG CZ DK DE EE IE

Rate de sărăcie în 2005 EL ES FR IT CY LV LT LU HU MT

Rate de sărăcie în 2005 NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK

Copii (0-17 ani) 14 15 26 21 n.d. 12 17 10 15 24

În evaluarea impactului prestaţiilor (transferurilor) sociale asupra diminuării riscului de

Reducerea ratelor de saracie in termeni absoluti in EU 2004

Total populatie Copii (0-17 ani)

Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer.

Reducerea ratelor de saracie in termeni relativi in EU 2004

Total populatie Copii (0-17 ani)

Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer.

Poziţia socială a persoanelor sărace

5.2. Politica de garantare a venitului minim

Dezvoltare-PNUD a fost esenţial în identificarea şi recunoaşterea oficială a fenomenului.

Bulgaria Cehia Polonia România Ungaria

Sursa: MISSCEEC II, 2002: 277-288

Eficacitatea prestaţiilor de asistenţă socială

Acoperirea şi adecvarea sistemelor de garantarea a veniturilor minime sunt problematice în

Tabel.8.3. Performanţa prestaţiei generale de asistenţă socială în România (2002)

Acoperirea Adecvarea Eficienţa

Gradul de acoperire al săracilor al principalului program de asistenţă socială a fost extrem

Principalele prestatii de garantare a venitului minim in Romania

• Principiul: testarea mijloacelor financiare ( resurse banesti si in natura)

Ajutorul pentru incalzire

c. Incalzirea locuintei cu lemne, carbuni si combustibili petrolieri

Alte ajutoare selective

Capcana sărăciei: un exemplu

Venitul pe persoană=2464/4= 616 lei.

PROBLEMATICA EGALITĂŢII DE ŞANSE

Consecinţele sociale ale existenţei unor diviziuni sociale:

Viaţa femeilor este modelată de condiţiile ţărilor în care trăiesc ca şi de evoluţiile

Barbaţi şi femei- statistici din Romania

Rata ocupării populaţiei de vârstă activă

Structura populaţiei ocupate

*Peste 70% din categoria „membri de fam. neplătiţi” sunt femei.

 Ponderea celor care ocupa posturi de conducere (total populaţie ocupată)

Populaţia inactiva din p.d.v. economic

Raportul dintre salariul realizat de femei şi cel realizat de bărbaţi

 66,4% din totalul salariatelor se concentrează în zona salariilor sub 7 milioane

Conceptualizarea egalităţii de şanse a cunoscut schimbări semnificative în decursul

Standardele UE în domeniul egalităţii de şanse

Prima reglementare a Consiliului European privind egalitatea şanselor între bărbaţi şi

Egalitatea remuneraţiei între muncitorii de sex feminin şi cei de sex masculin

Egalitatea accesului la ocuparea unui loc de muncă, la formare şi promovare profesionale şi

3.2. Discriminare etnica si rasiala. Situatia rromilor ( Cristina Rat)

Abordarea în termenii diviziunii sociale se regăseşte adesea în atitudinea majoritarilor faţă de

Tabel: Atitudini faţă de minoritatea Romă în România, 2006

Sursă: Cercetarea „Climat Interetnic în România – 2006” desfăşurat de cererea Departamentului

Tabel: Sărăcie şi şomaj în rândul romilor şi a non-romilor ce trăiesc în proximitatea lor

Tabel: Condiţii de locuit – România, 2007

În prezent, se implementează Strategia Naţională pentru Îmbunătăţirea Situaţiei Romilor: s-a

În învăţământul superior se implementează acţiuni afirmative pentru promovarea pregătirii