5.12.

BIOTEHNOLOGII UTILIZATE ÎN PRODUCEREA

SUBSTANŢELOR PREBIOTICE

15.12.1. ROLUL ŞI IMPORTANŢA SUBSTANȚELOR PREBIOTICE

Prebioticele sunt tipuri complexe de amidon sau zaharuri conţinute în alimente. Termenul de
"prebiotice" este utilizat din ce în ce mai mult în ultima vreme, deşi modul de acţiune a fibrelor
vegetale asupra microflorei colonului este cunoscut de mai bine de 100 de ani. Termenul de prebiotic
nu trebuie însă confundat cu denumirea de probiotic deoarece, în primul caz se asigură un mediu de
dezvoltare optim pentru microorganismele "benefice" intestinului, iar în al doilea caz probioticele sunt
însoţite de bacterii de acest fel care se vor dezvolta şi colonizează colonul.
Deci, prebioticele sunt de fapt alimente care conţin fibre alimentare dispuse sub formă de
poliglucide cu hidroliză parţială (unele tipuri de celuloză, inulina) sau de oligoglucide (rafinoza,
izomaltoza, lacto-zaharoza, diferiţi galactani şi xilani), prezente în anumite alimente naturale (gulii,
ceapa, banane, cicoare, rădăcini de sfeclă, rădăcini de păpădie, seminţe de migdale, diferite verdeţuri,
etc.) sau adăugate ca aditivi în pâine, fulgi de cereale ş.a.
După consum, prebioticele ajung în intestin şi la acest nivel, sub acţiunea microorganismelor
utile hidrolizează. Nu trebuie înţeles faptul că toate fibrele vegetale sunt prebiotice, ci doar acelea care
favorizează înmulţirea şi dezvoltarea unor microorganisme dorite.
Multe dintre substanţele de balast, aşa cum sunt de pildă pectinele, nu intră în categoria
prebioticelor deoarece ajunse în intestin favorizează, deopotrivă, flora favorabilă dar şi cea
nefavorabilă [Niac citat de Ungureșan, et al. 2007].
Adăugarea de prebiotice în diferite produse alimentare nu este întotdeauna utilă
deoareceacestea pot da, adesea, afecţiuni şi multe alte efecte negative asupra sănătăţii consumatorului.
Motivele care susţin aceste argumente sunt următoarele:
- alimentaţie echilibrată şi implicit hrană sănătoasă;
- excesul consumului de prebiotice induce o supraîncărcare a organismului şi generează
declanşarea unor fenomene digestive nedorite (colite de fermentaţie);
- alimentele în care apar prebioticele sub formă de aditivi, conţin de cele mai multe ori şi alţi
compuşi chimici din grupa E-urilor, mulţi fiind controversaţi.

15.12.2. GALACTOOLIGOZIDELE

Oligozidele se întâlnesc în multe dintre produsele vegetale şi sunt dispuse sub formă
de mono-, di- şi tri-galactozil-zaharoză. Mai sunt denumite şi rafinoză, stachioză şi verbascoză. Pot fi
extrase din seminţele de soia după ce în, prealabil, acestea au fost înmuitate în apă alcalinizată.
Oligozidele rămân şi în apele acidulate provenite de la spălare defectuoasă în vederea
obţinerii concentratelor proteice din făina de soia, dar şi din zerul rezultat după precipitarea proteică,
din extractul alcalin al făinii de soia derulat în vederea obţinerii de izolate proteice.
Rafinoza este un trizaharid (glucoză, galactoză şi fructoză) care se poate găsi în
plante fiind compus din galactoză, glucoză şi fructoză. Rafinoza şi derivatele sale se regăseşte şi în
unele plante, în compoziţia amidonului sau în glucidele din salivă.
În cantităţi mari (5 - 15%) rafinoza se află în plante leguminoase cum ar fi mazărea sau
fasolea, se mai află şi în trestia de zahăr, în sfecla de zahăr dar şi în floemul cucurbitaceaeelor
(dovleac), teiului şi ulmului. În timpul procesului de scindare enzimatică cu β-fructozidaze rezultă
melibioză şi fructoză, iar după scindarea cu β-galactozidaze rezultă zaharoză şi galactoză. Rafinoza
este utilizată în medicină şi în bacteriologie.
Stachioza este un tetrazaharid este compus din galactoză-glucoză-fructoză. La fel ca şi
rafinoza şi stachioza, deşi nu poate fi digerată de enzimele digestive, odată ajunsă la nivelul
intestinului gros este descompusă, în mare parte, de flora bacteriană de la acest nivel în acizi graşi cu
lanţuri scurte.
Verbascoza este prezentă în soia, în seminţele de lucernă, măzăriche. La fel ca şi rafinoza şi
stachoza nu este digerată la nivelul tubului digestiv.
Deci, fiecare dintre cele trei oligozide prezentate nu pot fi metabolizate în intestinul subţire la
om şi animale datorită absenţei unei enzime denumită α-galactozidaza, dar sunt fermentate în colon de
flora proprie intestinului. La om acest proces se asociază cu flatulenţa şi diareea (se produc gaze,
hidrogen şi dioxid de carbon) dar numai în cazul în care consumul este în cantităţi mari.
Pe durata reacţiilor de trangalactozidare efectuate tot de hidrolaze şi doar în prezenţa
unui receptor eficient, întreaga reacţie este controlată cinetic şi nu termodinamic iar produsul de
sinteză obţinut poate deveni substrat enzimatic.
Plecând de la lactoză - care în acest caz joacă rol de donator şi acceptor, glacatozidele
obţinute la hidroliza soluţiilor concentrate cu ajutorul lactazei extrase din Sacchoromyces lactis
(soluţie de lactoză 50g/l) au un randament de sinteză de 40%. Din lactoză se obţine şi lactosucroza
care este de fapt un trizaharid format de D-galactose, D-glucoză şi D-fructoză de care se leagă, cu
ajutorul fructozei, o moleculă de glucoză.
Lactosucroza este rezistentă la digestie în stomac şi în intestinul subţire. Este utilizată selectiv
de catre Bifidobacterium sp. rezultând o inducere semnificativă în ceea ce priveşte creşterea acestor
bacterii în colon. Din acest motiv, în condiţii fiziologice normale, lactosucroza se comportă ca un
factor de creştere pentru aceste specii.

5.12.3. FRUCTOOLIGOZIDELE

După natura lor oligozidele pot fi naturale sau de sinteză.

Oligozide naturale. În raport de numărul de unităţi de monozaharide rezultate la hidroliza,
ozidele se împart în oligozide şi poliozide. Oligozidele (oligozaharide) conţin între 2 - 10 oze:
zaharoza, lactoza, maltoza. Poliozidele (polizaharide) conţin sute/mii de oze: glicogen, amidon,
celuloză.
Fructooligozidele naturale sunt formate dintr-un lanţ de β-D-fructoză legat prin
legături 1, 2- ozidice, iar la extremitatea nereducătoare se găseşte o unitate de D-gucopiranoză (glucid
terminal=zaharoză).
În cantităţi mai mari fructooligozidele se găsesc în cicoare, ceapă, dalie, ardei. În primele trei
plante fructooligozidele depăşesc 70% din substanţa uscată, la ardei se situează la un total 50% din
substanţa uscată.
Oligozide de sinteză sunt denumite şi neozaharuri şi reprezintă prebiotice importante
obţinute pe cale enzimatică sau chimică.
Procedeul enzimatic se bazează pe producerea fructooligozidelor prin utilizarea a
două căi, şi anume:
- hidroliza enzimatică controlată a inulinei (care este un polimer de fructoză extras din
rădăcina de cicoare);
- utilizarea fructozitransferazelor care îşi exercită acţiunea asupra substratului de zaharoză;
poate fi utilizată şi fructozil transferaza din Aspergilius niger, sau din Aureobasidium pullulans.
 În cazul ambelor enzime procedeul aplicat este unul identic. Enzima transferă molecula de
fructoză (F) de la zaharoză (GF) la capătul terminal a altei molecule de zaharoză şi rezultă GF 2 (1-
Kestoza), GF3 (1-nistoza) şi GF4 (1-β-fructofuranozil-nistoza). În final rezultă că enzima reacţionează
asupra zaharozei catalizând o reacţie în care o moleculă de zaharoză este donor şi altă moleculă este
acceptor.
Fructooligizidele pot fi obţinute şi prin aplicarea unor tehnologii industriale discontinue, iar în
acest caz enzima este solubilă. Procedeul aplicat poate fi şi continuu, caz în care enzima este
solubilizată într-un gel de alginat. Procesul de transformare a zaharozei (concentraţie recomandată
600-800g/l) este finalizat în reactoare cu pat fix, într-un mediu în care temperatura este de 50°C.
În cazul utilizării fructoziltransferazei în procesul de sinteză enzimatică a fructooligozidelor,
aceasta poate fi inhibată de glucoza formată pe durata reacţiei. Inhibarea se anulează dacă în mod
concomitent se foloseşte şi o glucozoxidază.
Tabel 15.24. Conţinutul de fructooligozide din unele materii prime alimentare
T Oligozidul Sursa
ipul prezent
Furanoză Miere de albine, bere
G Maltuloză Streptococcus bovis
F Leucroză Erwina cartovora, drojdii
Izomaturoză Ceapă, orez, asparagus
1-Ketoză Plante graminee
G 6-Ketoză Ceapă, banane, asparagus, plante
F2 graminee
Neokestoză Ceapă, asparagus
Nistoză orez
G
Bifurcoză Ovăz
F3
Neobifurcoză
Fructosilnistoz
ăG
F4 Bifurcoză β-β-
furcoză

În aplicaţii industriale reziduurile de zaharoză şi glucoză formate se elimină prin

cromatografie. Atunci când zaharoza nu se elimină, substanţa uscată este un amestec care conţine 50-
60% fructooligozide şi 40-50% glucoză şi zaharoză.
Sinteza chimică reprezintă un procedeu mai economic şi se bazează pe încălzirea în mediu
acid a zaharozei amorfă şi anhidră. Procedeul necesită o respectare strictă a condiţiilor, iar dacă se
înregistrează abateri molecula de fructoză din zaharoză se transformă într-un cation fructizil (fig
5.23). Acesta fiind reactiv suferă un atac nucleofilic sub influenţa oxigenului din gruparea hidroxilică
a reacţiei. În acest fel, atunci când cationul fructozil este generat în prezenţa unei molecule
polihidroxilate (cum ar fi zaharoza) rezultă un derivat de zaharoză fructozilată.
Pentru a reda reacţia putem preciza că la evaporarea sub vid şi la temperatura mediului a unui
amestec format din 60 g zaharoză + 60 mg acid citric + 4 ml apă deionizată rezultă un amestec amorf,
anhidru acid-zaharoză (AAAS), care după evaporarea a cca 85% din conţinutul de apă al amestecului
se tranformă într-un produs spongios. Termoliza AAAS (fig 5.21) la 100°C, timp de 60 minute
permite obţinerea a trei clase de kestoze (neokestoze, 6-kestoze şi 1-kestoze). Dacă temperatura de la
termoliză este ridicată la 120°C iar durata creşte la 80 minute rezultă un polimer fructoglucan din
zaharoza care nu a reacţionat în etapele primare şi kestozele formate în timpul echilibrării reacţiei.
 Fig. 5.23. Producerea anionului Fig. 5.24. Punctele de substituire la
glicozil molecula zaharozei pentru formarea
şi a cationului fructozil din ketozelor
zaharoză

Efectele ingestiei de oligozide. Ingestia de oligozide are pentru consumator numeroase

beneficii, dintre care mai importnate sunt:
- favorizează dezvoltarea bifidobacteriilor în colon;
- reduce numărul bacteriilor nedorite (de putrefacţie şi patogene);
- reduce metaboliţii toxici şi enzimele dăunătoare produse de microbionta de
putrefacţie şi patogenă;
- previne diareea patogenă şi autogenă;
- previne instalarea constipaţiei.
- protejează ficatul;
- reduce colesterolul seric;
- normalizează presiunea sanguină;
 5.13. BIOTEHNOLOGII UTILIZATE PENTRU OBŢINEREA DE
BIOMASĂ ŞI PENTRU ÎMBOGĂŢIREA CU PROTEINE ALE UNOR
PRODUSE VEGETALE

5.13.1. IMPORTANŢA BIOMASEI

Biomasa este o masă reprezentată de materie organică de origine biologică. Deci, biomasa
reprezintă componenta organică a naturii și cuprinde toate formele de material vegetal şi animal
crescute pe suprafaţa terestră, în apă sau pe apă, precum şi substanţele produse prin dezvoltarea
biologică [Hall, 1981].
Biomasa este partea biodegradabilă a produselor, deșeurilor și reziduurilor din agricultură,
inclusiv substanțe vegetale și animale, silvicultură și industriile conexe, precum și partea
biodegradabilă a deșeurilor industriale și urbane (definiție cuprinsă în H.G. nr. 1844/2005 privind
promovarea utilizării biocarburanților și a altor carburanți regenerabili pentru transport).
Termenul de biomasă se aplică masei de substanţă generată de dezvoltarea organismelor vii,
fie ele microorganisme, plante sau animale. Termenul include, de asemenea, produsele agricole,
deşeurile rezultate din agricultură sau de la prelucrarea recoltei agricole, inclusiv paiele de cereale și
resturile de la producerea zahărului, amidonului și a berii etc.
Pentru a putea fi utilizate toate aceste resurse, din care se obține biomasă, sunt supuse unor
biotehnologii spercifice. Este cunoscut faptul că pentru fermentarea diferitelor materii prime este
nevoie de o drojdie specifică care să se dezvolte rapid, să aibă un randament cât mai mare (în acest
caz de biomasă), să fie acomodată condiţiilor specifice procesului tehnologic şi să fie cât mai
rezistentă la infecţii.
Proteina microbiană este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea generic de
biomasă proteică monocelulara (BPM). Acest termen arată că proteina respectivă este de origine
microbiană, adică provine de la microorganisme unicelulare (bacterii, drojdii, mucegaiuri, alge etc.)
În raport cu originea lor, materiile prime utilizate în producerea de biomasă pot fi:
- zerul rezultat din industrializarea laptelui;
- melasa obţinută din industrializarea sfeclei de zahăr;
- alcoolul obţinut din fabricarea spirtului;
- amidonul rezultat din industria amidonului;
- leşiile sulfitice furnizate de industria celulozei şi hârtiei;
- hidrolizate celulozice din industria chimică;
- n-parafinele, metanul, alcoolul etilic, matanolul, CO2 din industria petrolului, etc.
Indiferent de natura biomasei procedeele aplicate trebuie analizate din prisma unor
proprietăţi care să justifice derularea tehnologiei de producere, respectiv:
- costul substratului;
- cantitatea de proteină biosintetizată pe unitatea de substrat;
- costul ingredientelor care se vor regăsi în materia finală,
- costul utilajelor;
- cantitatea de oxigen folosită pentru aerare.
Implicarea microorganismelor în acest proces presupune parcurgerea a trei etape:
- etapa I constă în pregătirea materiei prime şi se bazează pe modificarea, completarea
şi amestecarea materiilor care compun mediul de cultură;
- etapa a II-a, are ca obiectiv realizarea condiţiilor optime de fermentare şi obţinere a
produsului final (este un proces continuu);
 - etapa a III-a, constă în recoltarea şi finisarea produsului final şi se bazează pe o
succesiune de activităţi de separare de microorganisme din mediul de fermentare, de purificare,
concentrare şi uscarea biomasei.

5.13.2. OBŢINEREA DE BIOMASĂ DIN ZER ŞI MELASĂ

Zerul reprezintă aproximativ 85-90% din volumul laptelui utilizat pentru transformarea în
branzeturi fermentate și conține aproximativ 55% din substanța uscată a laptelui. Se găsesc, astfel, în
zer, într-o proporțe mai mare decat în lapte, proteine solubile, substanțe minerale și minerale
hidrosolubile.
Din peste 10 milioane tone de brânzeturi fabricate la nivel mondial rezultă circa 8,5 milioane
tone de zer. La această cantitate se mai adaugă și zerul rămas din fabricarea cazeinei și a produselor
derivate (cazeinați, coprecipitate proteice). În plus, la separarea proteinelor din lapte, prin membrane,
rezultă un produs denumit permeat sau ultrafiltrat, cu o compozitie asemănătoare zerului.
Compoziția chimică a zerului variază în funcție de structura materiei prime din care provine și
de procesul tehnologic utilizat la fabricarea brânzeturilor/cazeinei. Valorificarea zerului prin procedee
convenționale se realizează, îndeosebi, pentru obținerea unor produse destinate alimentației umane.
Utilizarea zerului în calitate de mediu nutritiv pentru obţinerea de biomasă prin metabolizarea
aerobă a lactozei a permis cercetătorilor selecţionarea de microorganisme capabile să producă
randamente superioare de conversie a lactozei, să stabilească condiţii tehnologice optime şi să
elaboreze procedee industriale de fabricaţie [Hrantov G.H., 1976 citat de Stroia et al. 2008,
Wasserman, A.E. 1956, 1970 citat de Pascal 2012].
Tabel 5.25. Conţinutul în biomasă proteică a tulpinilor selecţionate
cultivate pe zer nativ (aciditate 53,680T, 280C)
Biomasa umedă brută
Cantitat S Biomas
Tulpini Umi
e ubstanţă a totală g.s.u.
selecţionate ditate
g/100 g uscată g% dm-3
g%
zer
Zer 75, 2
1,92 4,6
8 4,2
Geotrichum
88, 1
candidum 19,73 21,1
93 1,07
MIUG 6. 29.
Kluyveromy
88, 1
ces 10,41 11,7
7 1,3
MIUG D.10.
Sursa: Stoia et al. 2008

Pentru obţinerea de biomasă din zer se utilizează cel mai adesea Kluyveromyces lactis şi
Kluyveromyces fragilis, lactoza din zer constituind în acest caz substratul de bioconversie.
Materia primă iniţială este reprezentată de zer deproteinizat prin precipitare sau ultrafiltrare.
Apoi este pasteurizat iar pentru pregătire în vederea fermentării se va suplimenta cu azot mineral,
oligoelemente, se reglează pH-ul la 5-5,7 şi se stabileşte pragul termic la la 32-34°C.
 Pe durata întregului proces se va realiza o aerare continuă. Pe parcursul fermentării în mod
practic pH-ul creşte spre 8,0 iar ajustarea valorilor prea ridicate se va face prin adăugarea în substrat a
acidului clorhidric (HCl) sau a acidului sufuric (H2SO4) şi reducerea volumului aerării.
După încheierea bioconversiei mediul este supus centrifugării permiţând astfel, separarea
drojdiilor şi obţinerea unui lapte cu 10-11% S.U. Masa de drojdie, aflată sub forma unei creme fluide,
este concentrată până când substanţa uscată ajunge la 18-22%. În această stare este supusă
procedeelor de plamoliză prin şoc termic la 80-90°C, timp de 10 minute sau la 120°C timp de câteva
secunde, iar după uscare în valţuri şi rezultă paiete.
În procesul de producţie se poate merge şi pe varianta ca masă de drojdii separate centrifugal,
supusă apoi plasmolizei, concentrării şi uscării prin pulverizare să rezulte o pulbere micronizată.
Randamentul în biomasă este de 53% din masa totală a lactozei aflată în fermentator.
Proteinele obţinute din drojdii lactice au un conţinut chimic similar cu cel al proteinelor
animale (metionină 0,8; izoleucină 3,3; tirozină 2,4; fenilalanină 1,5; lizină 3,5 şi triptofan 0,6.). În
cazul lipidelor, cele obţinute din drojdii lactice au un conţinut mai ridicat de aminoacizi graşi
nesaturaţi (oleic-995 mg/100g, linolenic 250 mg/100g, linoleic 705 mg/100g).

Fig. 5.25. Schema de operaţii unitare la obţinerea din zer a

biomasei proteice fungice de uz furajer

Glucidele obţinute din drojdii sunt formate din glicigen 5 g/100g, galactoman 6 g/100g,
glucogalactan 14 g/100g şi glucoman 5 g/100g.
Biomasa obţinută din drojdii, întrucât posedă calităţi ridicate de legare şi de reţinere a apei,
poate fi uscată şi comprimată fară adaos de linaţi (celuloză microcristalină, fosfat dicalcic, amidon
modificat, maltodextrine, manitol, sorbitol granulat). În această stare poate fi utilizată în domenii
diferite şi anume:
- în panificaţie, datorită capacităţii ridicate de reţinere a apei şi a puterii de legare şi a celei
reducătoare (datorită prezenţei glutationului şi acidului ascorbic);
- în industria cărnii, datorită calităţilor de adeziune, de reţinere a apei şi de legare a lipidelor;
 - în producerea de alimente pentru copii, datorită valorii nutriţionale se utilizează la fabricarea
produselor de aromatizare.
Utilizarea melasei ca materie primă este convenabilă în primul rând din punct de vedere
economic, dar şi prin prisma preţului de cost mai redus şi al accesibilităţii.
Tabel 5.26. Randamentul în biomasa formată prin fermentare
pe mediu lichid de melasă
Randamentul în
Tulpina de biomasă cu
Umiditatea
drojdie / Sursa de 25% substanţă
biomasei, %
izolare uscată, faţă de melasă cu
50% zaharoză
1 (must de
70,3 72,4
malţ infectat)
2 (must de
63,7 74,1
malţ agar)
3 (suc de
89,8 71,3
mere)
4 (amestec de
94,5 76,8
fructe)
5 (mere) 112,6 75,1
6 (gutui) 105,7 78,5
7 (melasă) 103,4 77,9
SCP 98,9 71,9
Sursa: Stoia et al. 2008

Rezultate experimentale confirmă faptul că cel mai ridicat randament în biomasă, pe mediul
de cultură pe bază de melasă, este produs de drojdia selecţionată de pe mere.
Indiferent de tehnologie şi de natura materiilor prime utilizate, dacă proteinele sunt destinate
consumului uman se impune ca acestea să îndeplinească toate cerinţele de inocuitate.

5.13.3. OBŢINEREA DE BIOMASĂ DIN PETROL

Drojdiile utilizate în producerea de biomasă din petrol sunt Candida lipolitica şi

Candida tropicalis. Obţinerea de biomasă, având ca materie primă petrolul, se bazează pe aplicarea a
două procedee, respectiv:
- procedeul în care se foloseşte ca substrat n-parafine (N-alcani);
- procedeul în care se folosesc ca substrat motorine.
Între aceste două procedee apar diferenţe, în special prin tipul de fermentator utilizat în
linia tehnologică respectivă (sunt fermentatoare cilindrice cu agitare, fermentatoare tubulare). Apar
deosebiri şi în ceea ce priveşte nivelul de purificare a biomasei, a gradului de automatizare, însă costul de
producţie este aproximativ acelaşi.
Metabolizarea hidrocarburilor se bazează pe ajutorul alcoolilor şi al aldehidelor, care
le descompun până la nivel de acizi graşi şi care ulterior sunt degradaţi prin β-oxidare în acizi
dicarboxilici. Cooxidarea are, de asemenea, un rol important în transformarea hidrocarburilor
aromatice în produşi oxidaţi ce pot fi utilizaţi de către unele microorganisme.
 a. b.

Fig 5.26. Schema de obţinere a biomasei din n-parafine (a) şi motorine (b)

Mai trebuie adăugat şi faptul că drojdiile care se dezvoltă pe baza hidroocarburilor au

un aspect morfologic total diferit de cele care se dezvoltă pe substrat glucidic.

5.13.4. OBŢINEREA DE BIOMASĂ DIN DEŞEURI

CELULOZICE ŞI LEŞII SULFITICE

În vederea obţinerii biomasei şi a desfăşurării proceselor specifice în condiţii optime, se

impune ca deşeurile celulozice să fie hidrolizate acid, sau enzimatic. După aplicarea acestui tratament se
obţine substratul care poate fi utilizat ca biomasă pentru drojdii din genul Candida utilis, Candida
tropicalis şi Candida robusta.
Susceptibilitatea deşeurilor celulozice la hidroliză enzimatică este crescută atunci
când se efectuează un pretratament cu alcali ai hidroxidului de sodiu (NaOH), un tratament de tip
vîscoză sau cupruamionacal. Obţinerea substratului pentru bioconversie se bazează pe separarea
hidrolizatului de celuloză de fracţiunea netransformată.
Întreg procesul de conversie biologică este de tip aerob şi se desfăşoară într-un fermentator de
tip „air-lift” la 36-38°C şi la un pH=4,8-5,5. În acest fermentator se adaugă şi soluţia de săruri
minerale utilizată ca sursă de azot şi fosfor.
Biosionteza depinde şi de volumul de aer, optim ar fi ca să se asigure o cantitate de 10-12 m3
de aer pentru fiecare m3 de mediu de cultură, iar pH-ul se va menţine în limitele stabilite prin
adăugarea de amoniac (NH3).
După ce se parcurg aceste etape se obţine biomasa care se concentrează prin
centriugare. La final, masa de drojdii obţinută la separare centrifugală se concentrează în evaporatoare
şi se usucă prin pulberizare până la un conţinut de 8-10% umiditate.
 5.13.5. OBŢINEREA DE BIOMASĂ DIN ALCOOL

Acest procedeu presupune ca substratul folosit să fie reprezentat de alcool metilic

(procedeu Imperial Chemical Industries) şi alcool etilic (procedeu Standard Oil Company). În cazul
procedeului promovat de Imperial Chemical Industries este utilizat ca agent de biosinteză
Methylophilus clara iar în procedeul pus la punct de Standard Oil Company se utilizează Candida
utilis.
Mediul de cultură, reprezentat de un amestec de alcool, apă, săruri minerale şi
stimulatori de creştere, este inoculat după sterilizare cu microorganisme specifice procedeului iar
biosinteza se desfăşoară într-un fermentator de tip „air-lift”. Parametri tehnici sunt diferiţi în funcţie
de procedeul utilizat.
Avantajele utilizării alcoolului ca substrat sunt diverse, însă mai importante sunt
următoarele:
- alcoolul metilic obţinut prin sinteză este o materie ieftină;
- alcoolul metilic obţinul prin sinteză sau prin fermentare alcoolică a glucidelor
fermentesibile serveşte la utilizarea substraturilor bogate în amidon sau celuloză, după tratare cu
glucoză;
- ambii alcooli, prin faptul că sunt solubili în apă, pot fi utilizaţi uşor de către
microorganismele din biomasă;
- biomasa se poate separa uşor de mediul de biosinteză nefiind necesare purificări
avansate sau costisitoare;
Utilizarea alcoolului ca substrat pentru obţinerea de biomasă prezintă şi dezavantaje.
Astfel, economicitatea se reduce pe măsura creşterii concentraţiei substratului, în primul rând datorită
reducerii randamentelor celulare, a creşterii aportului de oxigen, a pierderilor de alcool prin evaporare
şi a pierderilor de energie.

5.13.6. OBŢINEREA DE BIOMASĂ DIN AMIDON

În acest caz substratul utilizat este amidonul care este transformat în biomasă şi alcool
de drojdiile Endomycopsis fibuligera care produce enzime de hidroliză (dextrinizare şi zaharificare)
şi Candida utilis care produce biomasa.
Utilizarea celor două drojdii pe substrat de amidon va sta şi la baza procedeului Symba.
Pentru o bună simbioză care să nu fie afectată de oxigenarea mediului de cultură, sunt folosiţi mutanţi
de Endomycopsis fibuligera cu capacitate amilolitică deosebită [Banu at al. 2000].
Se inoculează o cantitate egală din fiecare specie de drojdii şi în cultura mixtă rezultată
Endomycopsis fibuligera este inhibată treptat iar în biomasa finală va reprezenta sub 2% din totalul
celulelor acestui mediu.

5.13.7. OBŢINEREA DE BIOMASĂ DIN METAN

În acest caz sunt utilizate în metabolizarea materiei prime, adică metanul, unele
bacterii cum ar fi: Methanomonas metanooxidans şi Metylocloccus capsulatis şi Pseudomonas
methanica. Metabolizarea metanului se desfăşoară prin intermediul glucidelor sau prin intermediul
serinei.
 Pentru a permite o bună dizolvare a metanului şi a oxigenului se recomandă utilizarea
unor fermentatoare cu agitatoare energice. Având în vedere că CO2 din reacţie antrenează CH3 -
acesta se reciclează.

Întreg procesul tehnologic se desfăşoară în condiţii aseptice şi permite obţinerea unui

randament de biomasă de până la 50% comparativ cu masa metanului. Procedeul în sine ridică
dificultăţi la utilizarea bacteriilor datorate, îndeosebi, dimensiunilor lor dar şi datorită greutăţii
separării biomasei de mediu.

5.13.8. ÎMBOGĂŢIREA UNOR PRODUSE

VEGETALE CU PROTEINE

Utilizarea fungilor filamentoşi pentru îmbogăţirea cu proteine a crupelor de

grâu presupune parcurgerea mai multor etape. În prima etapă se macină grâul până când diametrul
crupelor ajunge la 2 mm. În altă etapă se creşte la 30% umiditate şi se tratează termic crupele obţinute
la 130°C în vederea sterilizării mediului. Apoi se amestecă crupele cu o soluţie sterlizată şi răcită care
conţine uree şi sulfat de amoniu (4% sulfat de amoniu şi 4% uree/100 g crupe cu 60% amidon).
Substratul obţinut este îmbogăţit proteic pe baza conţinutului glucidic. Însă, prin
faptului că mucegaiul utilizat are şi o activitate proteolitică, se consumă o parte din azotul din substrat
dar şi din cel adăugat sub formă de uree şi sulfat de amoniu.
Limitarea pierderilor de proteine specifice substratului se realizează doar prin utilizarea unui
substrat mai sărac în proteine dar mai bogat în substanţe amilacee. Studii efectuate în acest sens arată
că în condiţiile specificate consumul de azot adăugat a variat între 40% şi 50% iar îmbogăţirea cu
proteine a substratului a fost maximă, adică 100%, în produsul finit randamentul a înregistrat 70%.
Faţă de substratul iniţial la care conţinutul de proteină determinat a fost de 12,5% nivelul proteic a
crescut în produsul finit la 23%.
Îmbogăţirea cu lizină a laptelui de soia se bazează pe utilizarea unor mutaţii de
Lactobacillus bulgaricus şi Lactobacillus acidophilis la fermentarea laptelui de soia timp de 2 zile şi
la o temperatură constantă de 30°C. La final, în mediul de fermentaţie conţinutul de lizină a crescut cu
27% în cazul folosirii Lactobacillus acidophilis şi cu 32% în cazul utilizării mutantului de
Lactobacillus bulgaricus.
Îmbogăţirea proteică a furajelor se bazează pe utilizarea materiilor prime cu un
conţinut ridicat în amidon (reziduuri de la fabrici de producere a amidonului). Rezultate bune se obţin
în cazul utilizării fermentaţiei în mediu semisolid cu Aspergillius niger (fig 5.27).
 Tehnicile moderne de nutriţie în zootehnie se concentrează pe integrarea în alimentaţia
animalelor ale unor surse noi de proteină vegetală a căror utilizare este frecventă şi în alimentaţia
umană.
Prin imbogăţirea furajelor, cu derivate proteice vegetale, rezultă beneficii în creşterea
animalelor având consecinţe vizibile în sporirea cantitativă şi calitativă a producţiei animaliere.

Fig. 5.27. Utilizarea mediului semisolid cu Aspergillius niger

pentru obţinerea de furaje proteice

Ținând cont de importanța și rolul derivatelor proteice vegetale Parlamentul European a adoptat un
raport, în aprilie 2018, prin care a solicitat elaborarea unei strategii europene de promovare a culturilor proteice
în Europ