• Culoarea va fi un element de vânzare, impunându-se mai întâi alegerii cumpărătorului prin seducţia sa.

• Fabricantul a simţit această valoare şi o utilizează din ce în ce mai mult pentru scopurile sale comerciale.
• Culoarea este astfel o necesitate vitală, peste tot ea işi revendică drepturile.
• Obiectele prezentate într-un magazin trebuie să atragă şi să reţină atenţia, trebuie să se impună mai
întâi privirii, pe urmă minţii prin aspectul lor, adică prin formă şi culoare.
• Este foarte dificil a prescrie reguli de folosire a culorilor în domeniul ambalajelor, reguli care, de altfel,
par să nu existe.
• Se poate admite şi trebuie reţinut faptul că anumite culori (gri, maro) sunt cel mai des defavorabile, sau
că anumite culori permit diferenţierea articolelor de lux faţă de celelalte: violetul, carminul, purpuriul.
• Mai sigur este faptul că anumite culori nu trebuie recomandate pe anumite pieţe unde, din anumite
motive de tradiţie, cultură, religie sau politică, nu favorizează desfacerea.
• In China nu se pot vinde obiecte albe căci este culoarea doliului, a tristeţii, a morţii.
• Albastrul este culoarea supărării, dar ambele culori sunt apreciate în Grecia.
• Chinezii însă admit un raport între culori şi organele corpului: pancreasul şi glanda renală sunt sub
semnul violetului, ficatul al indigoului, organele nutriţiei al verdelui, inima şi creierul al galbenului,
sistemul nervos al portocaliului.
• În Pakistan, Israel, Venezuela, culoarea galbenă nu este simpatizată.
• În SUA, roşul este simbolul curăţeniei, în timp ce englezii sunt de părere contrară.
• În Suedia, albastrul simbolizează bărbăţia, în timp ce în Olanda el simbolizează feminitatea.
• În Italia, ţara însorită, roşul este culoarea preferată, în timp ce în Anglia, Suedia, Olanda se preferă
albastrul şi auriul.
• Culoarea cea mai vizibilă este galbenul auriu, urmează roşul şi verdele.
• Albastrul închis, griul şi maronul sunt cel mai puţin capabile de a crea un apel.
• În concluzie, alegerea culorii unui ambalaj trebuie să se facă în funcţie de natura obiectului, de locul de
vânzare preferenţial şi de clientela medie.
• Sunt câteva lucruri evidente şi care nu trebuie scăpate cu vederea.
• Mai întâi, culoarea este înainte de orice o senzaţie, ea presupune o stare de spirit, provoacă o reacţie
imediată a organismului şi psihicului.
• Primul rol al ambalajului va fi acela de a atrage atenţia.
• Se va alege deci culoarea suficient de vizibilă, ţinând cont de faptul că produsele stau alături de cele
concurente, nu sunt niciodată izolate, iar produsele care le înconjoară sunt la fel de colorate şi
concepute în acelaşi scop.
• Orice armonizare insuficientă între forma şi culoarea produselor are repercursiuni deosebite în viaţa
oamenilor.
• S-au facut studii interesante asupra modului în care consumatorii preferă să fie colorate produsele.
• S-au obţinut rezultate care relevă faptul că preferinţele pentru anumite culori diferă după vârstă,
ocupaţie, regiune, tradiţii chiar şi aspecte legate de educaţie.
• Orice rezolvare superficială, care nu ţine seama de destinaţia produsului, zona geografică de folosinţă
etc. generează pagube materiale şi spirituale atât în cadrul producţiei cât şi al consumului.
• Efectele culorilor la consumatori
• Roşul este o culoare care atrage privirea, reţine atenţia.
• El simbolizează forţa, pasiunea, sugerează forţă şi vigoare, îndeamnă la acţiune şi dinamism.
• Dar roşul trebuie folosit cu multă atenţie.
• Un roşu prea închis, sângeriu sau purpuriu, poate provoca agitaţie necontrolată şi chiar stări depresive.
• Un exmplu foarte relevant în care s-a folosit culoarea roşie cu un efect garantat este cel al firmei Coca-
Cola.
• Recunoaştem cu toţii culoarea înconfundabilă a emblemei Coca-Cola care este de un roşu intens, nu
foarte deschis, dar nici închis, o culoare care inspiră tinereţe şi bună dispoziţie.
• Produsele gen cafea, ciocolată, băuturi revigorante (Red Bull) se folosesc des de culoarea roşie şi de
semnificaţiile ei.
• Portocaliul înviorează, dă impresia de curăţenie şi intimitate.
• Portocaliul este o culoare caldă, stimulatoare emotiv, ea măreşte sociabilitatea şi favorizează
comunicarea.
• Verdele este în general o culoare tonică, dar şi cea mai pretenţioasă şi ambiguă dintre culori.
• Verdele este asociat cu prospeţimea, este culoarea ecologiei, de aceea este folosit des la produsele de
curăţenie.
• Verdele pal dă impresia de delicateţe, un verde auriu sugerează energie, verdele gălbui – oboseala, iar
verdele închis boală şi deprimare.
• Se foloseşte în general la produsele care contin multă clorofilă sau alte vegetale. (iaurtul Activia, care
conţine germeni de grâu şi fibre vegetale)
• Rozul pal indică feminitate şi delicatete.
• Un roz mai accentuat dă impresia de intimidate şi distincţie.
• Această culoare se foloseşte în general în ambalarea produselor alimentare pentru copii, a dulciurilor şi
a cosmeticelor.
• Galbenul este o culoare tinerească, un galben-măsliniu sugerează însă descompunerea şi deprimă.
• Galbenul este des folosit pentru că este o culoare de semnalizare, folosită şi în semnele de circulaţie.
• Îl întâlnim pe bulinele de preţ recomandat sau când este vorba de preţuri speciale (2,5l la preţ de 2l).
• În combinaţie cu roşu sau negru se realizează acel contrast menit să atragă atenţia asupra unei promoţii
sau reduceri de preţ.
• “M”-ul galben cu design special este distinctiv pentru lanţul de magazine Mc'Donald.
• Alegerea este inspirată pentru orice fast-food, pentru că galbenul nu numai că este o culoare care
avertizează, dar are rol şi în ameliorarea digestiei.
• Albastrul deschis este culoarea seninătăţii şi linistii, dar albastrul prea închis poate fi deprimant.
• Negrul este culoare de doliu, dar când este şlefuit şi i se da luciu poate sugera foarte bine eleganţa şi
distincţia.
• Bronzul este o culoare universală simbolizând solidaritatea şi durabilitatea. El nu este niciodată vulgar
sau brutal.
• Argintiul este folosit în industria alimentară mai ales la produsele dietetice, cum ar fi băuturile light, fără
zahăr.
• Albul combinat în special cu albastru, dă impresia de prospeţime şi puritate.
• Această culoare este mai ales folosită în cazul produselor lactate pentru a sugera un produs igienic şi
proaspăt.
• Alte culori folosite pe ambalajul acestor produse au rolul de a elimina monotonia şi sunt de regulă în
nuanţe pastelate.
• Există şi culori “nobile”, cum ar fi auriul, argintiul, purpuriul, albastru închis intens, care de regulă indică
nivelul premium al unui produs.
• Violetul – tot o culoare nobilă - este cel mai puţin indicat pentru semnalizarea unui produs pentru că –
spun cei care au studiat efectul culorilor - el este agreat doar de persoanele care au atins un anumit
nivel spiritual, este o culoare prea rafinată pentru publicul larg.
• STANDARDIZAREA ŞI FABRICAREA AMBALAJELOR
• 1. Standardizarea ambalajelor
• Standardizarea reprezintă activitatea de elaborare şi implementare a unor documente de referinţă
(standarde), conţinând soluţii ale problemelor tehnice, comerciale, referitoare la procese şi rezultatele
acestora, având un caracter repetitiv în relaţiile dintre partenerii economici.
• Standardizarea în domeniul ambalajelor constituie un mijloc de raţionalizare prin simplificare a
producţiei de ambalaje.
• Pe această cale se reduce numărul tipurilor constructive şi se corelează dimensiunile ambalajelor cu
dimensiunile paleţilor de transport – manipulare.
• Tot prin standardizare se ajunge la unificarea metodelor de verificare a ambalajelor la diferite solicitări
(mecanice, fizice, chimice) în timpul transportului, manipulării şi depozitării.
• Una dintre metodele de standardizate a ambalajelor o reprezintă tipizarea.
• Prin tipizare se elimină tipurile, mărimile, dimensiunile şi capacităţile acelor ambalaje care nu au o
justificare economică suficientă.
• Tipurile de ambalaje rămase în fabricaţie se grupează astfel încât să servească aceluiaşi scop şi să fie
similare din punct de vedere constructiv, dar diferă între ele ca mărime.
• Tipizarea este întâlnită mai ales la ambalajele de transport, unde se poate ajunge până la aşa-numitele
„ambalaje de uz general” – lăzi de carton, lăzi navete din material plastic, butoaie de lemn, cutii şi
bidoane metalice sau din materiale plastice, lăzi de lemn, etc.
• Avantajele folosirii ambalajelor tipizate sunt:
• creşterea producţiei de ambalaje
• posibilitatea automatizării producţiei cu efecte pozitive asupra productivităţii muncii şi a economiei de
materiale
• reducerea preţurilor
• Dezavantajele folosirii ambalajelor tipizate:
• reducerea tipurilor de ambalaje este în detrimentul producătorilor de alimente, care nu mai găsesc
ambalajele potrivite ca mărime, capacitate, dimensiuni pentru mărfurile pe care le produc şi sunt nevoiţi
să aleagă ambalaje neeconomice, mai ales din punctul de vedere al cantităţii comercializate.
• Dacă pentru ambalajele de transport folosirea celor tipizate sau de uz general se justifică din punct de
vedere economic, pentru ambalajele de desfacere standardizarea se aplică mai puţin.
• Ambalajele de prezentare au rolul de a vinde marfa şi de aceea o uniformizare a lor este în detrimentul
scopului pentru care au fost concepute.
• Tipizarea ambalajelor de prezentare ar duce la o monotonie în prezentarea mărfurilor, la frânarea
libertăţii de creaţie şi ar constitui o piedică în calea promovării vânzărilor.
• În general, se caută un optim între costul ambalajului (standardizat sau nestandardizat) şi avantajele de
promovare pe care acesta le aduce.
• Dacă se folosesc ambalaje standardizate, acestea pot fi personalizate cu ajutorul culorilor, etichetării,
elementelor auxiliare ale ambalajelor (capace, capişoane, îmbrăcarea ambalajelor, etc.).
• În cazul ambalajelor se pot identifica două efecte majore ale aplicării standardizării:
• efecte economice – datorate raţionalizării activităţii de proiectare, a reducerii consumurilor de materii
prime şi materiale pentru ambalaje, precum şi cele de manoperă;
• efecte sociale – ca urmare a creării unei ambianţe unitare şi estetice, a unui mod de prezentare a
mărfurilor agreabil şi civilizat.
• În prezent, în România, datorită numărului mare de ambalaje existent în circulaţie există şi un număr
mare de standarde cu referiri la ambalarea produselor; majoritatea sunt grupate în secţiunea Z din
Catalogul standardelor române, intitulată Ambalaje, produse şi dispozitive auxiliare de ambalare.
• Standardele sunt sistematizate în următoarele categorii:
• Generalităţi:
• terminologia;
• proiectarea ambalajelor
• încercarea ambalajelor şi a materialelor de ambalare
• marcarea ambalajelor
• diverse.
• Ambalaje din lemn
• generalităţi;
• lăzi şi stelaje;
• panouri;
• butoaie;
• coşuri şi împletituri.
• - Ambalaje din hârtie şi carton
• generalităţi;
• pungi;
• cutii;
• tuburi;
• saci;
• lăzi.
• Ambalaje din sticlă
• generalităţi;
• borcane
• flacoane;
• butelii;
• fiole.
– Ambalaje din cauciuc şi mase plastice
• ambalaje suple
• ambalaje rigide
– Ambalaje din materiale complexe
• Saci
– Produse auxiliare de ambalare
• capsule;
• rondele şi inele;
• capace;
• dopuri;
• diverse.
• În afară de standardele pentru ambalajele propriu-zise, mai există standarde referitoare la operaţia de
ambalare, precum şi standarde ce cuprind metodele de verificare a ambalajelor.
• Standardele procesului de ambalare urmăresc folosirea optimă şi economisirea resurselor materiale,
energetice şi umane implicate în operaţia de ambalare, precum şi orientarea ambalării spre acele
metode care asigură păstrarea calităţii alimentului ambalat.
• .
• În cadrul standardelor referitoare la metodele de verificare a ambalajelor sunt descrise încercările la
care se supun ambalajele din punct de vedere mecanic, fizic şi chimic pentru a vedea dacă sunt potrivite
pentru alimentul ce urmează a fi ambalat.
• În prezent se urmăreşte unificarea metodelor de încercare a ambalajelor, perfecţionarea lor şi găsirea
altora noi, adaptate la noile ambalaje sau materiale de ambalare folosite în industria alimentară
• Standardizarea internaţională în domeniul ambalajelor
• Acţiunea de standardizare internaţională a ambalajelor pentru produsele alimentare urmăreşte
unificarea unui număr cât mai mare de standarde naţionale, cu efecte pozitive în ceea ce priveşte
simplificarea comerţului internaţional cu alimente.
• Organizaţia Internaţională de Standardizare ISO lucrează cu următoarele comisii în domeniul
standardizării ambalajelor:
• comisia pentru ambalaje de uz general pentru alimente,
• comisia pentru cutii metalice etanşe,
• comisia pentru ambalaje din hârtie şi carton,
• comisia pentru containere de transport a mărfurilor.
• Fabricarea ambalajelor
• Cerinţele impuse ambalajelor prezentate mai sus corespund cu o gamă variată de materiale cu
proprietăţi diferite ce se folosesc la fabricarea ambalajelor.
• Etapele proiectării unui ambalaj sunt:
• a) Redactarea unui caiet de sarcini de către întreprinderea producătoare de ambalaje, cu participarea
unui designer;
• b) Formularea conceptului de ambalare care defineşte ceea ce trebuie să facă ambalajul respectiv: să
ofere produsului o protecţie, să introducă o nouă tehnică de distribuţie, să promoveze un nou produs
alimentar, etc.
• c) Culegerea ideilor privitoare la noile ambalaje şi fundamentarea documentată a alegerii celei mai
adecvate;
• d) Funcţiile pe care ambalajul trebuie să le întrunească;
• e) Alegerea materialului, mărimii, combinaţiilor de culori, formei;
• f) Alegerea textului inscripţionat;
• g) Armonizarea tuturor elementelor;
• h) Restricţii privind conţinutul şi decorul ambalajului;
• i) Cercetarea aspectelor tehnice, comerciale şi economice legate de ambalajul gândit a se realiza;
• j) Testarea concepţiei de realizare a ambalajelor, în corelare cu posibilităţile tehnice şi cu exigenţele
impuse de beneficiari.
• Elemente de care se ţine seama la fabricarea ambalajelor sunt:
• gradul de asigurare al integrităţii cantitative a produsului alimentar ce se va ambala;
• resursele de materiale şi mijloace tehnice de producţie (materiale de ambalare indigene sau din import,
linii tehnologice de fabricaţie existente, uşor de adaptat sau care trebuie procurate din ţară sau din
străinătate);
• aplicarea sistemului în ce privesc dimensiunile necesare;
• compatibilitatea ambalaj – produs este un aspect tehnic de care trebuie să se ţină seama de proiectarea
ambalajului. Această compatibilitate se poate determina prin cunoaşterea proprietăţilor chimice şi fizice
ale produsului şi ambalajului;
• masa şi costul reduse pe unitate de produs ambalat;
• modul de manipulare, transport şi depozitare atât al ambalajelor goale, cât şi al produselor ambalate;
• condiţiile în care va fi utilizat de către consumatori;
• utilizarea mijloacelor mecanizate de ambalare;
• aspectul estetic;
• gradul de refolosire şi posibilitatea de înlăturare a ambalajului gol sau după atingerea limitei de utilizare.
• Cercetările pe care trebuie să le întreprindă proiectantul pentru proiectarea unui ambalaj sunt:
• ► caracterul produsului ce se va ambala (produse noi, modificate, tradiţionale);
• ► principalele caracteristici ale produsului (formă, dimensiuni, perisabilitate, toxicitate, grad de
valabilitate, comportare faţă de variaţii de temperatura, faţă de oxigen sau alte gaze etc.);
• ► condiţii de desfacere, utilizare, consum (organizarea desfacerii, mod de desfacere, durata ciclului de
desfacere, mod de prezentare);
• ► operaţii de manipulare, transport, depozitare;
• ► tipul, funcţiile şi caracteristicile ambalajului ce se va realiza;
• ► posibilitatea înlăturării ambalajului după utilizare;
• ► procedee de ambalare oferite de noul ambalaj;
• ► elemente de identificare a produsului şi ambalajului, semne avertizoare;
• ► posibilităţi de asigurare a înviolabilităţii produsului ambalat.