Consiliul Uniunii Europene

Istoric.
Consiliul Uniunii Europene (vocea statelor membre), cunoscut şi sub denumirea de
Consiliu de Miniştri sau Consiliu, este principalul organ decizional european care adoptă acte
legislative şi coordonează politicile europene.
La fel ca şi Parlamentul și Comisia (succesoarea Înaltei Autorităţi), Consiliul a fost
înfiinţat prin dispoziţiile Tratatului de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
cu titlul Consiliul Special de Miniştri ce dispunea mai mult de un rol consultativ de a adopta
avize şi, în cazuri rare, decizii. Un alt rol neobişnuit a fost acela de tutelă a Înaltei Autorităţi.
Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene prevede norme privind competenţa
Consiliului în vederea coordonării acţiunilor dintre statele membre şi Comunitatea Europeană.
Prin dispoziţiile Tratatului de fuziune se instituie un consiliu unic, având denumirea de Consiliul
de Miniştri. Informal acesta era numit şi Consiliul Comunităţilor Europene.
Consiliul reprezintă una dintre principalele instituţii europene de la începuturi în
comparaţie cu altele care au fost statuate în timp.
Consiliul are sediul la Bruxelles, dar în lunile aprilie, iunie şi octombrie îşi desfăşoară
sesiunile la Luxemburg. Nu este un organ cu o activitate permanentă.

Organizarea Consiliului

Consiliul Uniunii Europene nu este alcătuit din membri permanenţi. Consiliul Uniunii
Europene este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,
împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi să exercite dreptul de
vot1. Astfel, la fiecare reuniune a Consiliului, statele membre deleghează miniştrii responsabili
pentru domeniul aflat pe agenda întrunirii. Dacă reuniunea se axează pe probleme din domeniul
afacerilor externe, participă miniştrii afacerilor externe. Întâlnirea, în acest caz, poartă denumirea
de Consiliu al afacerilor externe.
Începînd cu 2002 s-a convenit că pot participa la reuniunile Consiliului mai mult de un
ministru, în special atunci cînd un subiect acoperă mai multe portofolii ministeriale. Majoritatea
Consiliilor se întrunesc formal o dată în lună sau o dată la două luni.
Activitatea Consiliului Uniunii Europene este asigurată de formaţiuni (configurații) 1 –
generală și 9 tehnice:
1) Afaceri Generale;
2) Afaceri Externe;
3) Afaceri Economice şi Financiare;
4) Justiţie şi Afaceri Interne (JAI);
5) Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi
Consumatori;
6) Competitivitate (piaţă internă, industrie, cercetare şi
spaţiu);
7) Transporturi, Telecomunicaţii şi Energie;
8) Agricultură şi Pescuit;
9) Mediu;
10)Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport

Tratatul de la Lisabona formalizează două configuraţii diferite: Consiliul afaceri generale

(CAG) și Consiliul afaceri externe (CAE).

CAG asigură coerenţa lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului, pregăteşte

reuniunile Consiliului European şi urmăreşte aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate în
colaborare cu Preşedintele Consiliului European şi cu Comisia (art. 16 (6) ξ2 TUE).
Consiliul Afaceri Generale este alcătuit în principal din miniștrii afacerilor europene ai tuturor
statelor membre ale UE. De obicei, Comisia Europeană este reprezentată de comisarul care
răspunde de relațiile interinstituționale, în funcție de subiectul dezbătut.
Reuniunile CAG se desfășoară lunar.
Consiliul Afaceri Generale răspunde de garantarea coerenței lucrărilor desfășurate de toate
formațiunile Consiliului. CAG pregătește reuniunile Consiliului European și urmărește
rezultatele acestora (Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre
ale UE).
CAG răspunde de o serie de domenii de politică transsectoriale, printre care se
numără extinderea UE și negocierile de aderare, adoptarea cadrului financiar
multianual (planul bugetar pe 7 ani al UE), politica de coeziune, chestiunile legate
de organizarea instituțională a UE, precum și de orice dosar pe care i-l încredințează Consiliul
European.

CAE elaborează acţiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice stabilite de

Consiliul European şi asigură coerenţa acţiunii Uniunii. Lucrările Consiliului sunt prezidate de
Înaltul reprezentant pentru PESC (art. 16 (6) ξ3 TUE).
Consiliul Afaceri Externe este alcătuit din miniștrii afacerilor externe din toate statele
membre ale UE. În funcție de ordinea de zi, Consiliul îi reunește, de asemenea, pe:
• miniștrii apărării (politica de securitate și apărare comună)
• miniștrii competenți în materie de dezvoltare (cooperarea pentru dezvoltare)
• miniștrii comerțului (politica comercială comună)
Reuniunile Consiliului Afaceri Externe sunt prezidate de Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate, în prezent dl Josep Borrell Fontelles. Înaltul
Reprezentant este sprijinit de Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE).
Cu toate acestea, atunci când Consiliul Afaceri Externe discută chestiuni de politică
comercială comună, este prezidat de reprezentantul statului membru al UE care deține
președinția Consiliului UE, asigurată prin rotație pentru perioade de șase luni.
Consiliul Afaceri Externe se reunește de obicei cel puțin o dată pe lună.
Împreună cu Comisia Europeană și cu sprijinul Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate, rolul principal al Consiliului este să asigure unitatea,
coerența și eficacitatea acțiunii externe a UE.
De asemenea, Consiliul definește și pune în aplicare politica externă și de securitate a UE,
pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European. În special, Consiliul poate iniția acțiunile UE
de gestionare a crizelor, atât pe plan civil, cât și militar, în vederea atingerii obiectivelor UE în
materie de pace și securitate. De asemenea, acesta poate să adopte măsurile necesare pentru
punerea în aplicare a politicii externe și de securitate a UE, inclusiv posibile sancțiuni.
Întrucât este vorba de o competență exclusivă a UE, Consiliul adoptă măsuri de punere în
aplicare a politicii comerciale comune a UE împreună cu Parlamentul European. Aceasta include
relațiile comerciale și de investiții, drepturile de proprietate intelectuală și investițiile străine
directe.
Referitor la politica comercială, Comisia este responsabilă de negocierea și gestionarea
acordurilor comerciale care implică modificări tarifare, dispoziții în materie vamală și
comercială și măsuri de protecție. Consiliul joacă însă un rol central, întrucât mandatează
Comisia să deschidă negocieri și transmite Comisiei directive de negociere.

Funcţionarea Consiliului

Conducerea Consiliului este formată din: Președinția Consiliului, Secretariatul,

COREPER (Comitetul reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre).
 Preşedinţia Consiliului, cu excepţia configuraţiei afaceri externe este asigurată pe o
perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite de 3 state membre. Aceste grupuri sunt formate în
baza unui sistem egal de rotaţie a statelor membre, avîndu-se în vedere diversitatea acestora şi
echilibrul geografic al Uniunii. Fiecare membru al unui grup asigură, prin rotaţie pentru o durată
de 6 luni, preşedinţia tuturor formaţiunilor Consiliului, cu excepţia CAE. Ceilalţi membri ai
grupului asistă preşedinţia în îndeplinirea tuturor responsabilităţilor acesteia, în baza unui
program comun.
Statele membre care dețin președinția lucrează împreună îndeaproape în grupuri de trei,
denumite „triouri”. Acest sistem a fost introdus de Tratatul de la Lisabona în 2009. Trioul
stabilește obiective pe termen lung și pregătește o agendă comună, determinând subiectele și
aspectele majore care vor fi abordate de Consiliu pe o perioadă de 18 luni. Pe baza acestui
program, fiecare dintre cele trei țări își pregătește propriul său program, mai detaliat, pentru 6
luni.
Trioul actual este alcătuit din președințiile.

Atribuţiile preşedinţiei Consiliului:

• Elaborează programul de 18 luni al activităţii Consiliului pentru această perioadă
împreună cu preşedintele CAE, în ceea ce priveşte activitatea acestei formaţiuni în colaborare cu
Comisia şi cu Preşedintele Consiliul European;

Notă: Programul pe 18 luni include o secţiune generală care situează programul în

contextul orientărilor strategice pe termen lung ale Uniunii. Cele 3 preşedinţii responsabile de
elaborarea programului pe 18 luni se consultă cu cele 3 preşedinţii ulterioare. El va ţine seama,
printre altele, de aspectele relevante care rezultă din dialogul privind priorităţile politice pentru
anul respectiv, desfăşurat la iniţiativa Comisiei.

• Aranjează şi prezidează şedinţele Consiliului şi stabileşte Agenda acestora (cu excepţia

CAE);
• Întocmeşte ordinea de zi provizorie pentru fiecare reuniune a Consiliului, stabilind
ordinea în care se abordează punctele şi durata dezbaterilor pe marginea acestora;

Notă: Ordinea de zi are două părţi, consacrate deliberărilor privind actele legislative şi care
sunt publice şi, respectiv, activităţilor fără caracter legislativ care nu au caracter public

• Reprezintă Consiliul în faţa altor instituţii şi în lume în general;

• Acţionează ca un „broker neutru” în cadrul discuţiilor cu alte state membre pentru a
asigura adoptarea actelor legislative;
• Stabileşte agenda legislativă pentru 6 luni în consultare cu Comisia, preşedinţiile
precedente şi ulterioare, etc.

Secretariatul general - sprijină activitatea Consiliului fiind condus de un secretar general

numit de Consiliul cu VMC.
Atribuţiile Secretariatului general:
• Secretarul general adoptă toate măsurile necesare pentru a asigura buna funcţionare a
Secretariatului general;
• Coordonează şi controlează consecvenţa lucrărilor Consiliului şi a punerii în aplicare a
programului său pe 18 luni (organizează conferinţele, aranjează traducerea, ia note, organizează
sălile de şedinţe);

Notă: asigură această sarcină, inclusiv şi pentru Consiliul European (art. 235(4) TFUE).
 • Asistă Consiliul la identificarea soluţiilor sub responsabilitatea şi îndrumarea
preşedinţiei;
• Asigură Consiliului consultanţă juridică şi îl reprezintă în faţa altor instituţii, în special, în
faţa CJUE, dar şi a comitetelor parlamentare;
• Prezintă Consiliului un proiect de estimare a cheltuielilor Consiliului pentru a se asigura
că termenele prevăzute în dispoziţiile financiare sunt asigurate;
• Contribuie la achitarea Serviciului de Acţiune Externă şi îl va asista pe ÎR AEPS în
îndeplinirea mandatului său (art. 27(3) TUE), etc

COREPER
Din Consiliu fac parte miniştrii statelor, care nu pot fi prezenţi în mod constant la
Bruxelles. Aceasta face ca activitatea instituţiei să nu fie permanentă. Pentru a asigura
continuitatea activităţii, dar şi pentru a-şi apăra interesele în cadrul Uniunii, membrii acestuia au
instituit reprezentanţe permanente la Bruxelles, conduse de reprezentanţi permanenţi ai statelor
membre, cu rang de ambasadori, asistaţi de reprezentanţi permanenţi adjuncţi.
COREPER (Comitetul reprezentanţilor permanenţi) – un organ auxiliar al Consiliului,
care studiază propunerile Comisiei, pregăteşte lucrările Consiliului şi execută mandatele
încredinţate de acesta. Este format din:
1. COREPER I – la nivelul adjuncţilor reprezentanţilor permanenţi, care tratează
problemele tehnice, cum ar fi mediu, politica socială, piaţa internă, transport, etc.
2. COREPER II – reprezentanţi permanenţi cu rang de ambasadori, care se ocupă de
probleme mai sensibile, cum ar fi cele politice, economice şi financiare, instituţionale şi relaţii
externe.

Nucleul competenţelor COREPER stă în stabilirea Agendei pentru reuniunile Consiliului şi

divizarea Agendei Consiliului în listele „A şi B”. Acordul reprezentanţilor permanenţi asupra
unei probleme face ca aceasta să fie trecută în lista punctelor A de pe ordinea de zi a Consiliului,
ce cuprinde chestiunile pe care Consiliul le adoptă automat. Întrucît la şedinţele COREPER
participă şi un reprezentant al Comisiei, în acest cadru au loc negocierile şi cu Comisia: dacă o
propunere a Comisiei nu este acceptabilă, se fac încercări de a convinge această instituţie să o
modifice, pentru atingerea acordului. Punctele B sunt cele asupra cărora persistă dezacordul în
cadrul COREPER, ori între COREPER şi Comisie, fiind supuse dezbaterilor în cadrul
Consiliului. Astfel, un subiect de pe lista A este efectiv decis de către COREPER, iar de pe lista
B, de către Consiliu. Există şi falsele puncte B care, deşi s-au agreat în COREPER, sunt trecute
în a doua categorie numai pentru că privesc nişte chestiuni foarte importante. Majoritatea
deciziilor Consiliului (aproximativ 70%) se iau de facto la nivelul COREPER.
COREPER nu acţionează ca o „artilerie uşoară”, ci ca un canal de informare a capitalelor
naţionale despre lucrul în UE şi pentru a face posibilă protejarea mai bună a poziţiilor naţionale.
Acest organ permite desfăşurarea unui dublu dialog: al reprezentanţilor permanenţi între ei şi al
fiecăruia cu guvernul propriu. În acest sens, el este asistat de cca. 250 grupuri de lucru formate
din funcţionari publici. Propunerea Comisiei este transmisă iniţial în grupurile de lucru pentru
analiză. Aceste grupuri emit rapoarte care stabilesc agenda pentru reuniunile COREPER,
indicînd punctele în privinţa cărora a fost găsit un acord în cadrul grupurilor de lucru (punctele I)
şi, respectiv, puncte care necesită a fi discutate în COREPER (punctele II). COREPER este văzut
ca un model complex de reţele ale administraţiilor naţionale, care muncesc împreună pentru a
accepta legislaţia UE.
Întîlnirile COREPER nu sunt publice, procesele verbale nu sunt date publicităţii şi nu sunt
responsabile în faţa niciunei asambleei parlamentare (nici la nivel naţional, nici la nivel
european).

Modalităţile de vot în Consiliu

 1. Majoritatea simplă – Decizia este adoptată cu votul a jumătate plus unu din numărul
statelor membre. Se aplică la chestiuni de mai mică importanţă. Exemplu: la adoptarea propriului
regulament interior (art. 204(3) TFUE); la solicitările adresate Comisiei de a efectua anumite
studii sau de a înainta Consiliului propuneri (art. 241 TFUE).
2. Unanimitatea - Decizia este adoptată dacă nici un stat nu se opune. Abţinerea unor state
nu împiedică adoptarea deciziei. Modalitatea este prevăzută în domenii de interes special pentru
state. Această modalitate se aplică la 61 de cazuri prevăzute de Tratate. Exemplu: deciziile în
cadrul PESC (art. 23(1) TUE); măsuri de securitate socială şi protecţie socială (art. 153(2)
TFUE, încheierea acordurilor de asociere, de aderare la UE, aderarea UE la CEDO (art. 218(8),
ξ2), etc.
3. VMC - Majoritatea calificată este modalitatea de vot cea mai frecvent aplicată. VMC
devine regulă de adoptare a actelor în Consiliu (art. 16(3) TUE).
În ceea ce priveşte sistemul de vot, Consiliul Uniunii Europene aplică regula majorităţii
calificate, dacă tratatele nu prevăd altfel.
Statele membre cu o populaţie mai mare dispun de mai multe voturi. Cu toate acestea
distribuţia voturilor nu este strict proporţională, ci ponderată în favoarea statelor membre cu o
populaţie mai mică.
În cadrul Consiliului Uniunii Europene numărul total de 352 de voturi se formează după
cum urmează: - Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie – câte 29 de voturi; - Spania şi Polonia
– câte 27 de voturi; - România – 14 voturi; - Olanda – 13 voturi; - Belgia, Grecia, Portugalia,
Cehia şi Ungaria – câte 12 voturi; - Austria, Bulgaria şi Suedia – câte 10 voturi; - Croația,
Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia – câte 7 voturi; - Cipru, Estonia, Letonia,
Luxemburg şi Slovenia – câte 4 voturi; - Malta – 3 voturi.
Majoritatea calificată din cadrul Consiliului Uniunii Europene se întruneşte în condiţiile:
- majorităţii celor 27 de state membre (55% din statele membre trebuie să aprobe măsura),
- a cel puţin 255 din cele 345 de voturi.
Orice stat membru poate solicita să se verifice dacă majoritatea calificată întrunită
reprezintă cel puţin 62% din numărul populaţiei Uniunii Europene. În caz contrar, decizia nu
poate fi adoptată. În domeniile, considerate sensibile, precum politica externă, securitatea
comună, impozitarea, deciziile trebuie să întrunească unanimitatea. Statele dispun de dreptul de
veto în sferele menţionate.
Începând cu 01 noiembrie 2014, se introduce sistemul cu dublă majoritate. Majoritatea
calificată se defineşte ca:
- fiind egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre
aceştia;
- reprezentând state membre care întrunesc cel puţ in 65% din populaţia Uniunii Europene.

Minoritatea de blocaj: 4 membri ai Consiliului - o minoritate de blocaj trebuie să includă

cel puţin 4 membri. În cazurile în care nu toţi membrii ai Consiliului participă la vot, există o
formulă puţin diferită (art. 238(3) lit. (a) TFUE).
Mecanismul „Ioannina” revitalizat şi adaptat, Declaraţia nr. 7 În cazul în care statele
membre care se opun în Consiliu să adopte o măsură prin VMC sunt semnificative numeric, dar
în acelaşi timp, insuficient pentru a bloca decizia (1/3 din statele membre sau 25% din populaţia
UE), Consiliul se obligă să depună toată diligenţa pentru a găsi o soluţie de compromis.
Termenele de aplicare a noii formule:
• Art. 16(4) TUE: în principiu, din 1 noiembrie 2014
• Art. 16(5) TUE: perioadele de tranziţie: pînă la 31 octombrie 2014 şi din 1 noiembrie
2014 pînă la 31 martie 2017, în cursul cărora vechea formulă se va aplica sau va putea fi
aplicată.

Atribuţiile Consiliului
 Art. 16(1) TUE: Consiliul exercită, împreună cu PE, funcţiile legislativă şi bugetară.
Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile
prevăzute de Tratate.
De fapt, catalogate în tot cuprinsul Tratatelor, atribuţiile Consiliului sunt multifaţetate şi
variate. Printre acestea putem menţiona:
• În ariile de politici, în cadrul cărora responsabilitatea ţine de statele membre, cum ar fi
politica economică, Consiliul acţionează ca un forum în cadrul căruia statele membre se pot
consulta şi îşi pot coordona conduita (art. 121 TFUE);
• Poate sesiza CJUE pentru încălcarea dreptului UE în privinţa altor instituţii sau pentru
abţinerea de a acţiona (art. 263 TFUE, art. 265 TFUE);
• Poate cere Comisiei să efectueze studii pe care acesta le consideră oportune pentru
realizarea obiectivelor comune sau să-i prezinte propuneri legislative corespunzătoare (art. 241
TFUE);
• Pregăteşte reuniunile Consiliului European şi asigură aducerea la îndeplinire a măsurilor
legislative adoptate (art. 16(6) TUE);
• Elaborează PESC şi adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a
acesteia, pe baza orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de Consiliul European (art.
26(2) TUE);
• Deşi partajează competenţa legislativă cu PE, Consiliul are puterea de a adopta decizia
finală în privinţa adoptării legislaţiei în majoritatea domeniilor de politici ale UE.