Efectuat:Moruz Vadim

Eseu
Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost îndelungată şi
dificilă. Ea a cunoscut o nouă etapă după Unirea Principatelor, din 1859,
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi Mitropoliţii Nifon al Munteniei şi Sofronie al
Moldovei au stăruit şi au acţionat pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii
noastre. Primul pas a fost făcut prin Decretul organic pentru înfiinţarea unei
autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, din 3 Decembrie
1864, care prevedea în primul articol că "Biserica Ortodoxă Română este şi
rămâne independentă de orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce
priveşte organizaţia şi disciplina". Era pentru prima dată în istoria Bisericii şi a
Statului Român când o lege prevedea în mod oficial autocefalia adică
independenţa canonică a Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Ecumenică.
Doi ani mai târziu, în Constituţia de la 1866 avea să se prevadă în articolul 21,
ca principiu al viitoarei organizări bisericeşti "neatârnarea ierarhică a Bisericei
Române de orice chiriarhie streină şi conducerea ei sinodală". A urmat Legea
organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum şi a
constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române din 1872, care
prevedeau autocefalia Bisericii. Chiar în acelaşi an a fost instituit Sfântul Sinod, în
relaţie cu Patriarhia ecumenică şi cu celelalte Biserici Ortodoxe în ceea ce priveşte
unitatea dogmelor şi a canoanelor, iar mitropolitul Ungrovlahiei este declarat
Primat al României.
După războiul de independenţă, de la 1877-1878 şi proclamarea
independenţei de stat, la 9 mai 1877, care a fost recunoscută de Congresul de
pace de la Berlin din 1878, a fost decretată şi obţinută, la 25 aprilie 1885,
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, cerută Patriarhiei Ecumenice în repetate
rânduri, dar refuzată până atunci de aceasta.