Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
A ÎNFLORIT LILIACUL
CAPITOLUL I
Caleaşca opri în coasta caselor lui Vasile Papa, lăsând să coboare două femei
înveşmântate în straie neguroase.
Arnăutul aflat peste drum, păzind zidurile lui Petrovici-Armis, bogătaş vestit
dincolo de hotarul Principatelor, le cercetă cu luare-aminte. Conacul lui Armis era
ultimul din Bucureşti cu "fustanelă, fes şi pistoale" în poartă. Juneţea capitalei, zăluzi
ca Dorel Sturdza, Manolache Ghica ori Ioniţă Duca, se întrebau — de obicei după a
treia sticlă de Château Lafitte retour des Indes — dacă ghiujul de Petrovici a înfipt un
caraghios cu catrinţă în uliţă pentru a-i păzi comorile ori nevasta. Didina Petrovici
lipsea de la sindrofii şi reprezentaţiunile Teatrului Mare, nu-şi plimba toaletele de la
Worth în echipagiu comandat la parizianul Clochez, abia de o zăreai, trandafir roşu,
proaspăt ca dimineaţa, printr-o despicătură cât clipa a perdelelor...
Arnăutul încercă să desluşească chipul femeilor la lumina felinarului cu petrol.
Se afla câte unul la şapte case, mândria bucureştenilor, căci le îngăduia să salte oleacă
nasul peste nemţi şi franţuzi care le mai orbecăiau pe străzi în lucoarea săracă a
opaiţelor şi lumânărilor.
Nu citi mare lucru, cele două femei având văluri groase pe chip, atâta doar că se
aflau cucoane de felul lor. Mantii bogate peste rochii cheltuielnice — clopote
răsturnate —, broboade scumpe.
Cea mai mărunţică întoarse capul spre vizitiu:
— Ne aştepţi aici, Antoane.
— Săru' mâna, cucoană, am priceput.
"Şi glasul şi porunca, tot a obraz înălţat aduc", îşi zise arnăutul...
Femeile se prinseră de braţ şi se îndreptară cu paşi mărunţi şi sprinteni spre
Lipscănie. Arnăutul lui Armis le urmări cu gândul până pieiră după prăvălia lui Klenk,
neamţul care tăia ca nimeni altul ţvechere şi pantaloni neglijé pentru frumoşii târgului.
Nu era întâmplare de toată ziua cA două cucoane, feţe luminate, să străbată la ceas de
noapte, pe vreme vrăjmaşă de gerar, cu ploaie subţire, trecută prin sită, uliţele
desfundate ale Bucureştilor, neînsoţite de pereche de berneveci — c-o fi boier ori
slujitor. Stăpânirea "pavase sistematic", cu piatră cioplită adusă de la Vălenii de Munte
şi Comarnic, doar strada Franceză şi strada Germană.
Arnăutul îşi scutură fesul ud şi le ură de bine.
"C-o fi taină de inimă ori altă daravelă, Domnul cu ele! În Lipscănie şi pe Covaci,
ipistaţii stau ciotcă..."
— Cred că am coborât prea degrabă, Zoică... Îmi simt botinele pline de apă.
— Nu, Elenă. Ferim doi vrăjmaşi. Poliţia lui Beldiman, mai teribil decât însuşi
Javert al domnului Hugo, şi spionii lui Librecht. Buciumul abia aşteaptă pricină de
cleveteală, iar Le National îşi pescuieşte picante Azi strada Smârdan riile în orice apă,
cât de tulbure ar fi. Am ajuns!
În capul uliţei Covaci, a treia curte, o lumină gălbuie stăruia dina Azi strada
Smârdan poia perdelelor lucrate în igliţă. Casa era de zid — din ce în ce mai multe în
oraş luând locul celor de lemn şi pământ —, dovedind dare de mână. Tupilată între
copaci bătrâni, o ghiceai, din april şi până târziu, în brumărel, năpădită de flori şi
verdeaţă. Grădina, deşi trenţuită acum în suspinul toamnei, rămânea frumoasă —
"frumoasă ca o văduvă", îi trecu prin minte Zoei Manta —, poteca cu prundiş se afla
îngrijită. Într-un şopron se zăreau o căruţă şi o sanie fără coş, cu tălpile în sus.
Doar urcară trei treptişoare şi, înainte de a se fi vestit, uşa cu geamlâc,
perdeluită, se deschise. O codană de vreo paisprezece ani, desculţă şi cu o maramă
albastră legată la ceafă, le pofti mut înăuntru. Le îndrumă paşii printr-o săliţă
întunecată aromind a pere şi gutui, deschise o uşă vopsită în verde-prăzuliu şi rosti
scurt:
— Au venit.
O voce dogită, de muiere care-şi hrăneşte nările cu tutun şi nici clondirul nu-l
duce la cercei, porunci la fel de scurt:
— Să poftească.
Odaia era scundacă, prea încălzită, năbuşită de scorţuri şi perne de cit tivit. O
candelă de sticlă albastră însufleţea patru icoane împărăteşti în colţul de răsărit, iar un
opaiţ mare, de porţelan cu oglindă şlefuită, drămuia lumină, cât să nu-ţi vâri degetele în
ochi.
În lungul pereţilor vegheau, parcă pregătite pentru taifas de cucoane, şase scaune
de lemn, prost îmbrăcate, cu muşama verde. În blidar licăreau tingiri şi tigăi, linguri de
aramă, o piuă de cafea din cireş cu pisălog, tăviţe, clondire, două sfeşnice de tumbac.
Pe un mindir învelit în pânză de Braşov umplută cu păr de bou, se afla gazda; o
namilă doar osânză şi coţi mulţi de ţesătură. Avea un chip alb ca laptele, ochi a căror
privire n-o puteai zări — două aţe retezând obrazul gras, buze supte, înghiţite de gingii
ştirbe.
Zoe Manta îşi ridică voalul şi trase adânc aer în piept. "Samănă cu un Buda fără
dinţi. Iar mirosul e asomant..."
— Cer iertare cinstitelor cucoane că nu le pot întâmpina după cum se cuvine,
rosti Goliatul în halat turcesc, cu părul strâns într-un tulpan de muselină, numai că
dropica, osândă a lui Dumnezeu, mă ţintuieşte între perini.
Cele două femei avură acelaşi gest care reteza scuzele, pricina fiind fără
însemnătate.
Pe masa rotundă, stâlpită pe un picior, se aflau scule cărturăreşti: un ghioc, cărţi
de joc cu poze înfricoşătoare — Satana, un creştin mistuit de focul Gheenei, un gâde
şalvaragiu cu iataganul scos —, o carte cât o evanghelie cu semne cereşti, nedesluşite,
un castronaş de argint cu bobi. Alte două scaune, îmbrăcate în muşama neagră, se aflau
de cealaltă parte a mesei.
Cărturăreasa îşi aţinti privirea asupra însoţitoarei Zoei Manta. Era înaltă, mlădie,
cu boiul cam ţeapăn. Umerii, deşi ascunşi de mantia de catifea, se desluşeau căzuţi,
parcă lunecând de la rădăcina grumajilor în curbă dulce, spre coate.
Bătrâna rosti, parcă spălându-şi vorbele:
— Mă înşel oare prepuind că domnia ta e cea carele pofteşte să-şi citească sorţii?
Zoe Manta avu o tresărire. "Elle est extraordinaire!" Nu degeaba vorbea un
Bucureşti întreg despre darul de divinaţie al coanei Simina din mahalaua Covaci. Elisa
Lahovary o asigurase de altfel cu risipă de exclamaţii: "Este absolut epatantă... Are o
clarviziune, o adresă, care, spui drept, te înfricoşează. Mi-a prezis de frate-meu, Iorgu,
că o să zacă de vătămătură. «Cineva de sânge», zice, «neam bun, dar nu ţi-e prunc.
Zdruncinătură vrăjmaşă îl pune la pământ, însă ţărână nu muşcă.» Asta era luna
cealaltă, aşa că şi uitasem. Sâmbătă acum, dă buzna pe poartă Anica, o ştii, servitoarea
cumnată-mii, toată un bocet: «O picat... ista, conaşu Iorgu, la promenadă... De pe
Voinic, ista calu... Îl grijeşte ista... doftoru, conu Carolică Davila.» Ştii că
moldoveanca-i cam toantă... Asta am poftit să-ţi spui, ma chère... Ţiganca-i
năzdrăvană peste poate!..."
Femeia înaltă şi subţire înclină capul.
— Rog pe domnia ta să-şi ridice vălul, urmă Simina ascunzându-şi mulţumirea.
Nu încerc să-ţi despoi taina, dar sorţii omului, până la cercetare mai mărunţită, se
citeşte în căutătură.
Zoe Manta îşi privi prietena care părea foarte tulburată.
— Desluşeşte-i sorţii în alte semne.
— Voia domniilor voastre.
Întinse o mână grasă. Ghiulurile care-i sugrumau două dintre degete erau
frumoase şi de preţ. Despre unul dintre ele, un rubin fălos cu ploiţă de diamante, Zoe
îşi aminti că-l văzuse la Boitiţi, giuvaiergiul de pe Pod.
— Dă-mi palma ta cea scrisă, porunci coana Simina.
Zoe Manta, simţind nedumerirea, explică:
— Adică stânga.
Mâna fină, aristocratică, se întinse cu teamă peste masă. Simina o simţea
tremurândă, speriată ca o vrabie picată în laţ.
— De felul domniei tale, îţi porţi inima în palmă, cinstită cocoană. Ai fire
simţitoare, gingaşă, prea lesne de vătămat. De acum, să cercăm a descâlci şi urmele
condeiului.
Împrăştie mărunţişurile de pe masă, găsi lupa ceasornicească, cu mâner de
ebonită, şi se aplecă atât de tare peste mâna femeii, încât aceasta îi simţi răsuflarea în
palmă.
Dintr-o dată, Simina înţepeni. Pe chipul gras se citea nemărginită uimire şi o
tulburare nedesluşită, ca o spaimă. Încercă să se ridice, dar picioarele asuprite de
dropică n-o ajutară.
— Iertăciune, mărită Doamnă, că nu te-am întâmpinat cum se cuvine şi îngăduie
să-ţi sărut dreapta pentru cinstea ce mi-ai făcut mie, nevrednicei...
Cealaltă râse încurcată:
— Lasă... Nu! Cred că te înşeli...
Simina clătină hotărâtă din cap:
— Palma nu minte, iar baba ştie să citească. Măria Ta poartă cunună...
Zoe Manta simţi că îi bate inima de emoţie. "De necrezut! N-avea cine să i-o
divulge... Aranjamentul era făcut prin Raluca Manu, discreţiunea personificată..."
— Vorbeşte, suflă Doamna... Ce vezi?
Cărturăreasa păru să şovăie, şi Zoe îi dădu ghes:
— Mărturiseşte adevărul lacrimă şi nu ne menaja... Vreau să spui, să nu ne cruţi.
De aceea suntem aici...
— Voia domniilor voastre, iar eu sub poruncă mă aflu... Soarta ţi-e înălţată,
mărită Doamnă, dar nu dulce, cununa-i cu nestemate, însă domnia ta o simţi ţăpuşe.
Dumnezeu ţi-a hărăzit fală lumească, dar în inimă, nesecată lacrimă. Sterp ţi-e pântecul
şi nu ţi-i scris să-ţi înmulţeşti neamul... Inima ţi-e înrobită în veci rigăi de roşu, iar
acesta şi-a lepădat-o, tot pe veci, muierii de pică... Ani mulţi ţi-s hărăziţi în singurătate
lungă şi cernită. Te vei înstrăina o vreme, apoi te vei întoarce pe cele poteci ale tinereţii
călătorite. Bătrâneţea îţi va fi bogată în fapte de milostenie, dar avuţia nu-ţi va fi pe
potrivă. Eşti şubredă, floricică în bătaia vântului, dar, după cum domnia ta ştie, vijelia
răpune stejarii, firul de iarbă îşi pleacă doar fruntea, apoi iar se îndreaptă. Tare în
vârtute va trebui să te dovedeşti pentru a îndura cele ce ţi-s sortite. Vor fi multe şi
drum anevoios te aşteaptă până la odihna cea veşnică. Dumnezeu şi Maica Precista să
te binecuvânteze.
Pătrunseră în Palatul Domnesc printr-o portiţă dosnică a aripei dindărăt, ale cărei
fereşti băteau în bulevardul Academiei. Acesta fusese tăiat doar cu câţiva ani în urmă,
la porunca lui Vodă, între uliţa Colţei şi Podul Mogoşoaiei. În răstimp se iviseră,
ciuperci după ploaie, case de zid făţoase, înconjurate de grădini splendide, strunite de
foarfece meştere, ca de pildă a lui jupân Pohr, pogorât din Braşov. Acesta îşi deschise
florărie cu dever pe Pod, în noul Han Filipescu. La negustorul neamţ se găseau cele
mai frumoase camelii, hortensii şi garoafe. Dar cap de opera lui Pohr, spuneau
bucureştenii, era grădina din strada Vămii a caselor Znagoveanu. Boierii cei tineri, mai
călătoriţi, o asemănau cu celebrele grădini Tivoli de lângă Roma, un piccolo Tivoli,
bineînţeles, dar aranjamentele florale terasate, belşugul de plante ornamentale, fântânile
arteziene şi mulţimea de putti bucălaţi fuseseră fără îndoială inspirate de grădinile
paradisiace ale fostului Tibur.
Ajunsă în iatac, Elena Doamna îşi ridică vălul şi se prăbuşi în fotoliul de lângă
soba vieneză. Focul duduia, o lampă de porţelan împrăştia lumină albăstruie, la fereştile
perdeluite cu brocart se tânguia ploaia zbuciumată de vânt.
— Urăsc vreme ca aceasta! Mi-e frig, Zoe. În oase şi în suflet. Am uneori
impresia că, de când am părăsit Soleştiul, copilă, tot frig mi-a fost.
Zoe Manta se apropie şi, cu gesturi gingaşe, îi scoase toca de catifea şi vălul.
— Să nu te prindă junghiul, Elenă. O chem pe Clemansa să te tragă. O cărămidă
fierbinte, un ceai, un praf de-al lui Drasch şi alungăm primejdia.
O cercetă îngrijorată. Sub pleoapele viorii, privirea albastră a Zoei, odinioară
scăpărătoare, acum abia pâlpâia, spălată de lacrimi multe şi privelişti necăjite.
"Biata Zoe!" oftă Elena Doamna. "Iată încă o făptură de la care Dumnezeu şi-a
întors privirea."
O avea în minte aşa cum se înfăţişa cu douăzeci şi mai bine de ani în urmă,
alergând cu plasa de prins fluturi, ea însăşi fluture de aur jucăuş, toată o lumină şi
căutătură înstelată; zburda cu graţii de libelulă în lunca Soleştiului. Pantalonaşii cu
dantele se iţeau de sub poalele rochiţei de muselină, în zulufi bălani, maica îi împletise
albăstriţe. Un bulgăraş de zăpadă rostogolindu-se sub un soare blând...
"Ştii, Elenuţă... Am hotărât să fiu fericită. Că am să fiu fericită toată viaţa!"
Aveau doisprezece ani... Vară... Ziua era toată o petrecere — scrânciob şi
pescuit, şi scaldă, şi prânzuri pe iarbă din coşuleţe de răchită... Toamna avea degete
murdare de cerneală. Răsuna conacul unchiului Constantin Sturdza din Scheea de
vorbe franţuzeşti şi substantive nemţeşti de un stânjen. Cât de departe rămăseseră
toate! Tot atât de departe ca meleagurile îngheţate cu urşi de zăpadă ori cele
tulburătoare ale cangurilor şi fluturilor albaştri... "Am să fiu fericită... toată viaţa!"
Fusese fericită, pe deplin fericită, trei ani de zile. Apoi Manta, bărbat chipeş, aprig,
neaşteptat, vijelios ca şi bunică-său, postelnicul Dimitrie, pierise fără urmă. Lepădase
avuţie, nevastă, rosturi şi slujba de prefect al Botoşanilor, lăsând pe măsuţa Zoei răvaş
scurt, care avea să fie răsucit şi forfecat în fel şi chip, în toate saloanele Principatelor:
"Plec mânat de aprig dor, mă cheamă depărtările, oceanul, zări neştiute. Simţ cu toată
făptura că viaţa-mi aici se năruie fără ţel! Ardoarea necunoscutului îmi toarnă jăratic în
vine. Iartă-mă şi nu mă aştepta..."
Clemansa, o poloneză de vreo şaizeci de ani, aciuată de tânără în Moldova,
începu s-o dezbrace pe Doamnă cu mişcări precise şi îndemânatice. Îi descopcie
botinele de glanţ cu andreaua, apoi bumbii rochiei de catifea şoricie, din care ieşeau
aburi. Vorbea rar şi puţin, dar, vorba Elenei Cuza, "pe Clemansa e de-ajuns s-o pri-
veşti, ca să-ţi ştie răbojul greşalelor". Avea un chip neînsemnat, uscăţiv, nasul croit
parcă într-o nehotărâre. Buzele, pungite acum, şi pufnitul continuu pe nări îi trădau ne-
mulţumirea.
După ce înveli umerii Doamnei într-un şal veneţian şi-i împinse jilţul mai aproape
de sobă, turnă ceaiul.
— Nu uita leacul lui Drasch, spuse Zoe Manta.
Bătrâna bombăni:
— Da... Da... Praf de la pungaş ala, otrava la el să fie...
Cu excepţia medicilor şcoliţi, mulţi cu diplome simandicoase de la Paris şi Berlin,
Clemansa era una din puţinele persoane din Bucureşti care nu-i acordau încredere
veneticului, pripăşit din te miri ce zări şi aciuat la Otelul Avram de sub Dealul
Mitropoliei. Şoacăţul, ori ce-o fi fost, tămăduia toate bolile, dar în primul rând
sminteala. Leacurile, să le numeri pe degete — soburul, oxidul de fier, oxidul de zinc şi
altele câteva — nu dădeau greş. Când necazul îndurat de bietul creştin se arăta îndărăt-
nic, Drasch îi venea de hac cu pumni zdraveni, răcnete şi scaldă în butoaie cu apă
îngheţată. Şi dacă nici astfel nu-l dovedea, rămânea panglica cea a toate tămăduitoare.
Doctorul Charcot, vestitul medic parizian de boli nervoase, ar fi încercat uimire
nemărginită asistând la şedinţele de tratament ale lui Drasch. Cu o sculă anume ticluită,
şarlatanul găurea pielea de pe ceafa zăludului, prin care trecea apoi repede şi cu
brutalitate o bucată de panglică. Nefericitul se domolea ca prin farmec, iar cei din jur
aveau apoi ce zvoni în lume. Şi apoi, cum să-l bănuieşti de pehlivănie pe unul care ia
doar doi lei de vizită — cât o ciorbă şi o tuslama cu ocaua de vin "La idee", crâşma lui
Iordache de pe Covaci —, iar pe săraci îi cruţa de orice para?
Doctorul Marcovici, diplomat la Paris şi cu faimă europeană, îl întrebase cândva
cum de cutează să practice o profesiune pentru care nu are nici o pregătire. Drasch,
înalt, slab, cu chip de satană, rânjise: "Eu, colega, recomand totdeauna inversul a ceea
ce recomanzi domnia ta şi sunt sigur că o nemeresc..."
Clemansa aduse totuşi leacul într-o linguriţă de argint pe care Elena Doamna se
grăbi să-l înghită, stăpânindu-şi anevoie senzaţia de silă. Praful acesta scotea necazul
din trup. Se vedea după scaunul negru. "Negreala aceea", constatau bucuroşi bolnavii,
"îi numai şi taman boala cea rea..."
— Mulţumesc, Clemansă, nu mai am nevoie de dumneata, poţi să te duci la
culcare.
— Da' Măria Ta nu cinează?
— Deocamdată, nu. De-oi pofti un ceai mai încolo, mi-l serveşte Florentina.
Bătrâna îşi plecă ochii, tăinuindu-şi nemulţumirea. N-o ţinea lângă inimă pe
franţusca fandosită, "guvernanta", cum i se zicea la Palat, un soi de slugă mai subţire,
care îi ţinea de urât Doamnei, citindu-i stihuri din cărţulii legate în marochin roşu, când
pigulea la gherghef. Aceasta, bun înţeles, după ce-i culca pe Alexandru şi Dimitrie,
pruncii nu se ştie cui — dar Bucureştii ştiau —, adoptaţi de soţii Cuza.
— Tu, Zoe, nu eşti ostenită?
Amândouă priviră în aceeaşi clipă spre micul orologiu. Pe perete, un gobelin
vechi înfăţişa o privelişte de campestru regal, aşa cum îl închipuiau şi îndrăgeau
oamenii celuilalt veac, încântând şi ochiul de mai târziu. ...Maria Antoaneta, nefericita
regină, într-o toaletă printanieră, cu panouri, aşezată pe iarbă între damele ei de
onoare, vaporoase ca nişte nimfe, în poziţiuni dintre cele mai graţioase. Într-un colţ,
Madame Vigée-Lebrun, pictoriţa palatului şi, mai cu seamă, a jucăuşei Toinette, în faţa
şevaletului, părea să mânuiască penelul cu mişcări înaripate...
Întrebarea era de prisos. Abia trecuse de ceasurile zece, iar ele sfătuiau de obicei
până spre miezul nopţii, când ipistaţii de la "Roşu" începeau al doilea rond. Zoe Manta
era cea mai credincioasă prietenă a Doamnei, şi apoi locuia la Palat, în aceeaşi aripă
dinspre Biserica Kreţulescu. După fuga lui Manta, nu-şi mai suferise conacul de pe
uliţa Ulierului, în şoldul căreia Librecht, ploşniţa aceea ticăloasă, îşi înălţase în ultimii
ani cel mai făţos palat din Bucureşti. Zoe Manta demenajase cu tot calabalâcul la
Stupeni, moşia părintească din ţinutul Vasluiului, iar casele le închinase. Hotărâse că
viaţa îi va merge alăturea cu a Doamnei şi, de sorţii vor hotărî într-altfel, despărţindu-
le, avea să se retragă în liniştea şi răcoarea Stupenilor.
— Să-ţi citesc, Elenă?
Arătă spre birouaşul Boulle dintre cele două ferestre. Un vraf de cărţi cu cotoare
aurii strălucea azuriu în lumina lămpii.
— Hachette ne-a trimis azi ultimele novele pariziene, La physiologie du mariage
de Balzac şi vodevilurile lui Paul de Kock, "un petit livre dé Biata cumătră licieux, je
vous assure", am apucat s-o frunzăresc... A! râse, luând un volum de pe birou. Am
uitat surpriza nebunului cela de Ioanid, librarul din Pasajul Român, Misterele
ţintirimului Per-Lasez, tradusă de o oarecare doamnă din Galaţi, Smaranda Atanasiu.
Nu-ţi trebuie multă fantezie pentru a ghici cum a maltratat la pauvre commère — o
resimţesc şi straşnică gospodină — textul franţuzesc.
Elena Cuza oftă din adâncul inimii:
— Nu de novele îmi arde, Zoe. Îmi simt inima boţ de durere şi jăratic. Şi încerc
aşa o spaimă, de parcă necaz aprig stă să pogoare în toată clipa asupra palatului
acestuia...
Zoe Manta îi strecură privire îndurerată. Spaime din senin şi în tot ceasul o
urgisiseră pe Elena de când, la cincisprezece ani, îşi săltase cozile pe cap, şi maică-sa,
apriga Catinca Rosetti, o scosese în lume.
Cumplită muiere cucoana Catinca, aspră şi nepricepută în creşterea pruncilor! O
stăpânise pe Elena din bici şi pinteni, când copila era supusă şi blândă ca o porumbiţă,
doar lapte şi miere în privire şi cuget, dornică de înţelegere şi iubire. Rosetteasca nu
pricepea însă asemenea mofturi, vorba obişnuită era mugetul de taur, ochii scânteiau
totdeauna mânioşi. Când îi auzea glasul, Elena tresărea cu junghi dureros în inimă.
Taică-său, conu Iordache Rosetti, îi lăsase daravelile moşiei şi ale casei în poală şi
folosea orice prilej spre a pune poşte multe între el şi nevastă.
Crescută în umbra apăsătoare a mamei, Elena, din fire sfioasă şi slabă de înger,
când se măritase era o fată stângace, prea puţin graţioasă, cu grumaz supus, de o
modestie exagerată, care-i răpea orice încredere în propria-i făptură. Soarele, balurile,
societatea o înspăimântau, socotindu-se prea neînsemnată, prea puţin strălucitoare faţă
de frumuseţile Iaşului şi ale Bucureştilor.
Însoţire mai puţin potrivită decât cea a Elenei cu Alecu Cuza, vorbeau saloanele,
bidiviu năvalnic, lumeţ, sclipitor în conversaţie, îndrăgit de toată boierimea, mai rar se
întâmplase în familiile din protipendada Moldovei. Iar dragostea fierbinte a Elenei,
nedomolită de ani, gata de orice jertfă şi umilinţă şi nu o dată pusă la încercare de
Vodă, înzecea povara.
Doamna se săltă într-un cot şi luă ceaşca de ceai de pe gheridon.
— Să-ţi torn puţin lapte?
— Nu, Zoe... Îmi face silă.
Flacăra sfeşnicului de pe cămin îi scoase chipul din umbră. Era prelung, cearcăne
adânci, ca la bolnavii de inimă, îi săpau două buzunări negre sub ochii stinşi. Nu fusese
o cadră nici în tinereţile dumneaei. Sprâncene haiduceşti, nasul cam lung, gura
dintotdeauna tristă. Dar avea o talie elegantă, cum spun francezii, era distinsă, iar pe
obraz stăruia acea lumină, izvorâtă din alese şi nobile însuşiri sufleteşti, despre care
moraliştii şi popii susţin că înfrumuseţează şi cele mai vitregite chipuri; frumuseţe pe
dinaintea căreia, din păcate, mustăţile bătăioase şi fracurile a opt galbeni de la Chic de
Paris treceau cu ochii legaţi, iar bietele zâne n-aveau de ales între multe drumuri: ori
mânăstire, ori împletitul cosiţei albe între neamuri, mătuşa fată bătrână pusă în capul
mesei, cu gândul la testamentul acesteia.
Elena Cuza sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi luă oglinda înrămată în fildeş,
aflată mereu la îndemână. Îşi scoase spelcile privindu-se îndelung. Părul bogat, vârstat
cu argint, se rostogoli pe pernă.
— Doamne, că slută m-am făcut. Acum observ dintâia oară că am început să
semăn cu mama...
Zoe Manta se aşeză la picioarele patului şi începu să-i dezmierde mâna. Încercă
să râdă:
— Ce idee! Eşti neîntrecută, Elencule, când îţi inventezi cu dinadinsul necazuri.
"Elencule", ca pe vremea Soleştilor, când îşi smulgeau una alteia păpuşile
franţuzeşti cu capete de ceară. Elencu rămăsese şi azi, dar numai când se aflau singure.
Doamna îşi îndreptă privirea spre icoanele îmbrăcate în aur. Veşmântul plouat cu
nestemate al sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii dumneaei, fusese
comandat la Viena, cap de operă de giuvaiergerie:
— Doamne, oare la ce năpaste m-ai mai osândit? Ce mi-e hărăzit să mai îndur?
Glasul, a cărui dulceaţă era sporită de farmecul graiului moldovenesc, era de o
tristeţe sfâşietoare.
— De ce le mânjeşti pe toate cu dohot, Elencule? Mai este şi soare în lumea asta,
nu doar întunericime.
Elena Cuza îşi răsuci privirea de căprioară rănită:
— N-ai auzit ce a spus femeia ceea? Atâta adresă m-a înfiorat.
— Elencule, vino-ţi în fire... Uneori ai aerul că judeci ca un copil. Nu mă
aşteptam să te laşi impresionată de fanteziile acestei tireuse de cartes de mahala. Dacă
ştiam cât eşti de sperioasă, nu te conduceam acolo pentru nimic în lume.
— Ar fi fost mai bine să nu mă duci, suspină Doamna. Tu încerci acum să-mi dai
curaj, îţi mulţumesc, Zoe, dar ştiu că, în sinea ta, crezi ca şi mine în fiece cuvânt pe
care l-a spus vrăjitoarea.
Zoe Manta se prefăcu supărată:
— Décidémment, cu tine n-o scoate omul la capăt. Vorba coanei Catinca, dacă
intri la vreo idee, nu ţi-o scoate nimeni din minte, nici dacă ar opinti cu patru boi.
— Zoe, zâmbi Doamna, ce sens are să ne sfădim? Până mai astă-seară o ridicai în
slăvi pe Simina, cea mai straşnică diseuse de bonne aventure din toată ţara. Nu mi-ai
istorisit chiar tu de Elisa Lahovary şi frate-său, Iorgu?
— Oh! o întrerupse Zoe. Am exagerat probabil amândouă, aşa cum se întâmplă
când e vorba despre ceva puţin comun.
— Atunci, continuă să zâmbească blând Doamna, la ce ne-am mai dus?
— Ca să te mai amuzi puţin, Elencule. Să mai vezi şi altceva decât aste ziduri. Şi,
dacă chibzuieşti bine, gogoriţa ţi-a înşirat cuvinte de taifet, care s-ar potrivi aproape
oricărei boieroaice mai răsărite.
Elena Cuza îi îndreptă privirile neliniştite, în care scăpăra un licăr de nădejde.
Dorea din suflet să i se poată răsuci gândurile spre zare mai puţin neguroasă.
— Mi-a zis că port cunună, şopti. De unde a ştiut ea asta?
Zoe o înfruntă cu curaj:
— Vezi cât eşti de copil? Putea să vorbească de cunună şi Saftei Brâncoveanu, şi
Casandrei Cantacuzino, şi Anei Racoviţă, şi Sturzoaiei, şi Sultanei Ghica, şi, şi...
Atâtea persoane ai căror părinţi, bunici, în fine, quelque ancêtre, au ţinut scaunul Mol-
dovei ori al Munteniei cândva. Toutes, des princesses...
Elena Cuza rămase gânditoare:
— Da... E ceva în ce spui... Apoi, din nou speriată: Şi riga de roşu... Dama de
pică?
— Oh, là, là! râse Zoe Manta, ca într-un arpegiu, precum mademoi M-am săturat
(l. fr.).selle Marigny de la Comedia Franceză. Acestea chiar că le poţi înşira oricui pe
tipsie. Va exista totdeauna o damă de pică sau de ghindă şi, dacă nu există, o găsim
noi, gata să-ţi spargă casa. Ştii, eu una, j'en ai assez de dame fatale, aşternut la drum
de seară, voiajuri peste mări şi ţări, ori avuţii de nabab, picate din cer, pe hornul casei.
Doamna oftă şi îşi simţi trupul mai puţin chircit în aşternut.
— De, Zoe, ştiu şi eu... Să dea Dumnezeu să fie cum spui tu... Să se aleagă
binele. Şi să se facă lumină în mintea şi cugetul lui Vodă. Tot mă gândesc, Zoiţă, cu ce
l-o fi fărmăcat muierea ceea? Alecu, bine ştii, îi bărbat schimbător ca vremea, răbduriu
şi statornic doar în trebile ţării, dar nu şi în dragoste. Cu ce ştiinţă diavolească l-o fi
înlănţuit?
Zoe se prefăcu nepăsătoare:
— Ştiinţă de şantan! Las-o păcatelor pe Obrenovicioaie. I-o trece şi lui Vodă
într-o zi, ca orice boală.
"Necazu-i că nu-i trece", îşi păstră Zoe gândul pentru ea. Din cleveteli aflase şi,
bun înţeles, n-avea s-o îndurereze pe Doamnă istorisindu-i cele oblicite, că Maria
Obrenovici, făptura născocită de Satana, îşi cumpărase cai, două sute de galbeni! Iar
alţi şapte sute avea de gând să cheltuiască la Ems, unde mergea în fiece an să-şi facă
băile.
Zoe Manta îşi înăbuşi suspinul. "La o urmă", gândi, "nici Cuza nu-i prea vinovat.
Tot omul are slăbiciunile lui, şi Dumnezeu, ştiut este, nu dă cu amândouă mâinile. L-a
iscat un bun domnitor, cu toate însuşirile bărbatului de stat de elită, iubind ţara şi
norodul mai presus de orice, onest şi lipsit de corupţiune." Acestea i le recunoşteau,
măcinându-şi barba între dinţi, până şi vrăjmaşii săi cei mai neînduplecaţi, precum
Gheorghe Bibescu, fostul domnitor, fraţii Goleşti, Mitică Ştirbey, Iancu Ghica, şi
răboju-i departe de a seca... Iar peste aceştia se mai aflau, şi nu mai puţin primejdioşi,
opozanţii trăitori la Paris, care unelteau fără să ostenească la curtea lui Napoleon al III-
lea. Membri ai fostelor familii domnitoare Bibescu şi Ştirbey, la care se adăugau mari
proprietari — Brăiloiu, Sutzu, Lenş, Grădişteanu. Subvenţionau reacţiunea din ţară,
pentru a organiza mişcări de agitaţie împotriva lui Cuza şi a administraţiei sale, în
vreme ce la Paris plăteau jurnale ca Le Constitutionnel, Le Pays şi Le Nord spre a
publica articole ce-i defăimau pe domn şi pe miniştrii săi.
De parcă i-ar fi citit gândurile, Elena Cuza şopti într-un târziu:
— Prea mulţi vrăjmaşi la un singur om. Cât ai fi de viteaz şi ocrotit de noroc, tot
te răpun. E grija şi teama mea de fiece clipă. De femeia blăstămată s-o descotorosi ori
ba, numai viaţa să i-o cruţe Dumnezeu. Barem durerea aceasta să mă ocolească...
— Vodă nu-i singur, spuse Zoe Manta. O ţară întreagă îi stă alăturea.
Doamna clătină tristă capul:
— Aceasta într-o înfruntare făţişă. De-o parte norodul cel mult, de cealaltă
pumnul de boieri. Dar războirea nu se face pe câmp deschis şi la lumina zilei. Răii
uneltesc pe întunecime, plătesc braţ şi jungher ticălos.
— Vodă-i înconjurat de oameni cu credinţă.
— Ei, Zoe, cu galbeni buni şi mulţi, îţi cumpără şi umbra. Aici mi-e grija cea
mare! De trădarea prietinilor, căci de aceasta n-ai cum să te fereşti.
— Gândeşti că l-ar putea vinde madame Obrenovici?
— A, nu... Aceea unelteşte să ajungă cea dintâi doamnă a ţării, în locul meu. Alt
dor şi scopus nu cunoaşte, aşa că viaţa lui Cuza îi e scumpă, măsurată în galbeni şi fală.
Mi-e teamă de cel care-l dezmiardă în faţă, iar în spate ţine pregătită flinta. Palatul e
plin de iscoade.
— Năluciri de-ale tale, Elencule. Şeful gărzii, colonelul Haralambie, intră în foc
pentru Domn, iar toţi oştenii din pază sunt oameni devotaţi, încercaţi nu o dată. Ei se
socot, după cum îi dezmiardă însuşi Măria Sa, "copiii lui Alexandru Ioan Vodă".
Elena Cuza zâmbi cu amărăciune. Deschise Biblia legată în marochin roşu şi
scoase o scrisoare.
— Am primit-o azi-dimineaţă... E de la Iancu Alecsandri. Îmi dă de ştire că alde
Bibeştii şi ceilalţi ticăloşi din coterie au îndreptat cincizeci de mii de galbeni la
Bucureşti, spre a pune la cale răsturnarea lui Cuza. La atâta bănet, nu se vor da în
lături să facă şi moarte de om...
Un vaiet de pasăre străpunse ferestrele şi persienele grele de catifea. Doamna sări
speriată.
— Cucuveaua! Ai auzit, Zoe?
Zoe Manta încercă să-şi ascundă neliniştea:
— Nu era cucuvea. Sunt guguştiucii. Ţipătul li se cam aseamănă, nu ştii?
Vuietul se auzi încă o dată. Un tânguit urât, de pasăre neagră... Pasăre de
ţintirim.
CAPITOLUL II
Barbu Cantuniari, unul din cei cinci prefecţi ai Bucureştiului, şi anume la Roşu,
împlinise treizeci de ani, era oacheş şi mărunt precum străbunii săi din Neapole, avea
ochi negri, înstelaţi, neastâmpăr de libelulă şi doruri de condottiere.
Cel mai vechi Cantuniari căruia i se putea da de urmă poposise în Valahia cam pe
la 1700, pe vremea lui Vodă Brâncoveanu. Signor Bernard fusese silit să părăsească
Neapolele şi, deşi avea să îndrăgească meleagul nou şi oamenii de la Porţile Orientului,
inima îi lăcrămase înfiorată de dor după "cel mai frumos oraş din lume", până în ultima
clipă a vieţii sale. Nu-l revăzuse niciodată, căci domnia sutanelor negre încinse cu
frânghii albe, care-l alungaseră în cele patru zări, rămânea mereu atotputernică. Se
strecurase cu noroc printre ghearele călăilor doar cu o legăturică în care izbutise să
adune câteva sute de livre, un ceasornic şi miniatura mamă-sii, Signora Rosina. Şi
acelaşi noroc, cum se întâmplă poate o dată la zece vieţi, îl salvase de rugul inchiziţiei.
Murise la nouăzeci de ani, azvârlit de un cal zălud, dar până la ultimul suspin
istorisea cu neistovită uimire că urmaşii acelui Ignatio de Loyola îl osândiseră la
frigare, atunci, şi acolo, la Neapole, iar peste Styx, la focul Gheenei, din pricina a patru
cuvinte.
Se afla la cârciuma "Piccolo topolino", din port, împreună cu câţiva prieteni
marinari. Mâncau canelone şi jambom cu cantalup, şi secau una după alta clondirele cu
vin nou, de Sardinia. Mario, băut bine, închinase paharul, cântând cam pe nas: "Şi
deoarece am fost mântuiţi prin Isus Cristos..." Signor Bernardo adăugase pe acelaşi
ton: "Şi prin El însuşi."
Urechea iscoadelor iezuite, mereu trează, auzise mai mult decât trebuia pentru
pedepsirea ticălosului. Procesul avu loc fără zăbavă, iar Signor Bernardo fu osândit la
veşnică afurisenie şi ardere pe rug, căci acel "şi prin El însuşi" îi putea face pe credin-
cioşi să-şi închipuie că mântuirea ar fi fost cu putinţă fără mijlocirea unui preot
hirotonit. Cumplită erezie şi carele poruncea pedepsirea spre neuitată pildă a
anticristului.
Prietinii valahi cărora Talianu — aşa avea să-l poreclească mahalaua, Cantuniari
părându-i-se împleticeală spre nebuneala limbii, cuvânt ţăndărit, ce mai! — le istorisea
pătărania, ori de câte ori mâna îi ostenea ducând cupa la gură, nu pricepeau mare
lucru; doar atâta că lumea-i lungă şi lată, iar secetă de smintiţi, după cum se pare, nu se
află niciunde. Cât despre Signor Bernardo, plângea il nero destino al republicilor
italiene, căci zicea domnia sa: "acolo unde pentru patru parole te aruncă în foc, ce ţi-ar
face pentru cinci? Acesta este sfârşitul nostru! O mână de ploşniţe negre devorează
urmaşii mândrei Rome..."
Talianu — aşa avea să rămână numele neamului până la depărtat-strănepotul
Barbu care se întoarse la Cantuniari — se pripăşise la Râmnicu Vâlcea, unde deschise
giuvaiergerie. Valahii având mai mulţi cocoşi decât ceasornice, sigur că Bernardo
începu de la o vreme să uite meşteşugul ornicelor, dar prăvălia avea dever, boieroaicele
vâlcene fiind mari iubitoare de podoabe. Pe la 1720, Signor Bernardo se însură cu o
copilă de negustor, Anastasia, care-i zămisli nouă prunci. Cupeţul, deşi cuprins şi cu
teamă de venetici, ca tot omul cumsecade, i-o încredinţase după oarecare codeală, căci
"la o urmă, tot creştin se cheamă că e şi, când cântă, poţi să-mi faci încredinţare, jupân
Arghire, sau Manole, sau Silvestre, zici că plâng îngerii! Nu-mi mai lunecă pelinaşul,
fără viersul păcătosului..."
Odraslele Talianului şi ale Nastasiei se împrăştiară prin ţară. A fost un neam
binecuvântat de Dumnezeu; fiecare dintre ei, ori încotro s-a îndreptat, a întocmit
gospodărie cuprinsă şi s-a procopsit. Urmaşii de azi ai lui Signor Bernardo erau ofiţeri
în oastea lui Cuza, advocaţi, un doftor şcolit la Paris, văr cu Barbu, un profesor de
matematici la Universitatea din Bucureşti, moşieri. Meşteşugul lui Signor Bernardo
însă fusese cu desăvârşire dat uitării. Tot asemenea, Neapolele cel de altădată,
Vezuviul şi răsăriturile lui de soare din tinereţile străbunului. Amintire gingaşă ar mai fi
rămas o miniatură, pictură pe email, cu chenar de briliante. O signoră bălană,
îmbrobodită în dantelă de Veneţia, căuta nepăsătoare din alte zări. Rătăcită în sipeţelul
cu giuvaieruri al mamei lui Barbu, nimeni nu mai ştia al cui a fost, al cui era chipul.
Nefiind socotită podoabă prea arătoasă, Rosina nu văzuse lumina soarelui de peste un
veac...
Tatăl lui Barbu, Iordache Talianu, ocupase numeroase dregătorii: căminar,
spătar, apoi ispravnic de Brăila, iar în ultimii ani de viaţă, director al Ministerului de
Interne. O moarte zornică îl răpuse la nici cincizeci de ani. Mama lui Barbu, Vasilena
Pală, singurul prunc al unei familii de boieraşi, era o făptură subţire, liniştită,
strecurându-se prin viaţă cu paşi neauziţi. Părea că singura dorinţă a acestei femei,
frumoasă ca ziua, era să treacă nebăgată în seamă. Orfană de copilă, fusese crescută de
o mătuşă, sora cea mai mică a maică-sii. Tante Georgette, ea însăşi foarte tânără la
vremea când preluase tutela, văduvă la douăzeci şi cinci de ani, strălucitoare şi curtată,
o încredinţase domnişoarei Morand. Era o elveţiancă blajină ca o ursoaică bătrână, cu
conci căţărat în vârful capului şi, în urechi, cercei de cristal negru. Visul ei era să
economisească treizeci de mii de franci care i-ar fi îngăduit să se întoarcă lângă sora ei,
în cantonul Nidwald. O, da, viaţa ar avea atunci cu adevărat farmec. Dimineţile
petrecute în piaţa orăşelului, după mici târguieli — un coşuleţ cu marţipane, două
jurubiţe de mătase vişinie, o bucată de panglică pentru a însufleţi pălăria de pai şi a o
face să pară mai nouă şi, bineînţeles, pâinişoarele cu stafide de la Doamna Stadhl —
cumpărături pline de farmec. Surprize care făceau din fiecare zi o mică sărbătoare.
Apoi, voluptuoasele seri de iarnă când nămeţii astupau ferestrele şi uneori trecea câte o
săptămână până să zăreşti nasul unui vecin. Dar te simţeai bine şi în siguranţă. Focul
duduia harnic, flăcările dădeau luciri de jăratic vaselor de aramă din blidar. Jamboane
mari atârnau în cămară, borcanele cu gemuri de coacăze şi căpşuni aşteptau în cămară,
în cuptor pâinea se cocea împrăştiind o aromă de linişte, de belşug, de... acasă. Şi-apoi
duminicile... Oh, duminicile erau cu adevărat cele mai frumoase! Întâi slujba atât de
impresionantă în capela de la capătul oraşului, apoi predica totdeauna simplă, bine
simţită, a pastorului König... După-amiază, sora ei, domnişoara Susanne Morand,
oferea prietenelor, câteva doamne foarte respectabile, un ceai cu biscuiţi calzi, torturi
cu unt şi o prăjitură straşnică de casă, cu fructe. Spre seară, apărea şi pastorul König.
Deşi nu era tocmai potrivit să te aşezi la masa de joc în ziua Domnului, totuşi Loto sau
Domino nu sunt cu adevărat jocuri de noroc...
Toate acestea i le povestea mademoiselle Morand fetiţei, cu nesecat apetit şi cu
suflet sfâşiat de nostalgie. Istorisea de fiece dată folosind aceleaşi cuvinte şi pe acelaşi
ton lipsit de semne de exclamaţie, încât visul madmoazelei începuse să-i răsune în
urechi Vasilenei ca o rugăciune.
(Peste ani, Vasilena, devenită de mult cucoana Talianului, avea să primească
veşti de la bătrâna elveţiancă. Fu unul din puţinele momente când avu prilejul să
constate că uneori visele se împlinesc. Mademoiselle Morand trăia fericită în mijlocul
unei privelişti de poveşti cu Moş Crăciun, schimba panglici la pălării vechi şi juca Loto
în toate duminicile. Din nefericire, pastorul König, chemat de Dumnezeu, le părăsise.
Era de neînlocuit, fireşte, dar şi tânărul pastor Müller era o persoană destul de bine...)
Vasilena nu învăţase multe de la mademoiselle Morand. La cincisprezece ani,
vorbea nemţeşte şi franţuzeşte, cânta la pian cu aplicaţie, scoţând limba din cauza
străduinţei, valsuri de Strauss şi Clopotele din Corneville, desena stângaci şi broda
neîndemânatic. Din când în când, tanti Georgette sosea într-o volbură de dantele,
cascade de râs şi sărutări, însoţită de o societate numeroasă. Iernile şi le petrecea în
străinătate, vara pe la diverse moşii. Era neobosită, sufletul sindrofiilor şi hotărâtă să
nu se recăsătorească.
Cu prilejul unui zaiafet la Periş, Talianu, pe atunci ispravnic de Brăila, becher
cam la treizeci şi cinci de ani, părând mai tânăr din pricina boiului sprinten şi a
mişcărilor iutace, o văzuse pe Vasilena. Abia domnişorită, în conduraşi de atlas cu
călcâie înalte, cu trupul lujer să-l frângi între degete, spre care întinzi fără voie braţul să
îl reazemi, să-l ocroteşti, să-l strângi lângă piept.
Talianu o strânse la piept şi nu-i mai dădu drumul niciodată. Vreme de
cincisprezece ani, o iubi atât cât poate iubi un bărbat şi se simţi fericit. Fireşte, şi
Barbu, singurul copil, îi era drag, dar băiatul simţi din cea mai fragedă pruncie că
marea dragoste a tătâne-său, icoana şi norocul casei, era măicuţa.
Când Iordache Talianu îşi dădea sufletul, răpus de o aprindere la plămâni, ultimul
gând fu pentru Vasilena. I-o încredinţă feciorului care abia împlinise paisprezece ani, şi
Barbu n-avea să-i uite niciodată fierbinţeala privirii şi a mâinii încleştate, din acele
clipe.
"Să ai grijă de mamă-ta, până la ultima suflare. Să-i fii reazăm la bătrâneţe,
ocrotitor în toată viaţa şi nădejde împlinită..."
Vasilena avea treizeci de ani la vremea aceea, iar frumuseţea ei, abia acum pe
deplin înflorită, răsărea ca o minune dintre vălurile cernite. Privindu-i zulufii de aur —
aurul nins al lunii argintuite de ger — care cădeau mătăsoşi pe taftelele sau catifelurile
negre, vorniceasa Catinca Racoviceanu, pizmaşă, râsese ştirb: "Au bine-ţi mai pică
doliul Talianului, draga mea. Eu una, să fiu ca tine, nu l-aş mai lepăda..."
Un Bucureşti întreg zvonea despre frumuseţea de cadră a madamei Talianu,
peţitorii zdruncinau porţile casei din Strada Nouă mai abitir şi mai numeroşi decât
furnizorii, iar Barbu, elev la Liceul Sfântu Sava, se simţea mândru ca un păun când o
însoţea pe mamă-sa, în echipagiul lor, la preumblările de la Şosea.
De multe ori Barbu se întreba la ce s-o fi gândind Vasilena în toată ziua. Vorbea
puţin, în şoaptă, şi părea că tot timpul pluteşte pe aripă de basm şi vis. Încă oleacă şi-ai
fi zis că-i lunatică. Barbu socotea că-şi făurise o lume a ei, cu păsări de aur, castele de
cleştar, arome de rai şi viers de arhangheli, unde nu lăsa pe nimeni să pătrundă.
Vremea i se petrecea cu nimicuri fermecătoare şi nu se plictisea niciodată. Picta
evantaie de mătase, citea cu glas tare din Marceline Desbordes — Valmore şi
Lamartine, cânta la pian, copia note muzicale de care n-avea nevoie, îşi clătea mereu
degetele străvezii în apă de roze, se privea în oglindă, transcria sau născocea panseuri,
le aşternea în albume elegante de piele, pe care se lăfăiau, gravate, buchete de flori,
heruvimi, coşuleţe graţioase din care scoteau capul pisicuţe şi căţeluşi, "să-ţi vină să-i
mănânci". Înaintea plecării la Paris, unde, împreună cu alţi tovarăşi de vârsta lui —
avea şaisprezece ani —, urma să-şi continue studiile, Barbu se simţise neliniştit.
— Parcă nu-mi vine să pornesc la drum. O să-ţi fie urât, măicuţă.
Vasilena surâse. De fapt, surâdea tot timpul, dar zâmbetul îşi schimba culorile,
după cum însemna una ori alta.
— Mie nu mi-e urât niciodată, puiule. Du-te fără grijă şi... amuză-te bine... On
est une seule fois jeune.
Barbu îi prinse mâinile. Chiar de atunci o simţea ca pe copila lui.
— Tu vorbeşti, măicuţă... Tu, care eşti atât de tânără... Auzi... Ştii...
— Ce e, mon petit? Ce te apasă?
Barbu îşi luă inima în dinţi. Spuse repede, ca să nu se răzgândească:
— Ştii, maman... Dacă te-ai mărita, eu n-aş fi supărat... Deloc... M-aş bucura.
Eu înţeleg...
— Destul de ciudat la vârsta ta...
— Zău, maman, cred că nici papa n-ar fi contrariat.
— Voyons! Ne dis pas de bêtises.
— De ce? Uite, generalul Roşianu, de pildă, mi se pare foarte potrivit.
— Dumnezeule, şopti ca pentru ea Vasilena. Acela, cel mai puţin dintre toţi...
— De ce? Te adoră, maman, îţi jur. Săptămâna trecută m-a întâlnit pe Pod şi m-a
poftit la Hugues, la o îngheţată. "Tinere", îmi zice, "amorul ardent ce-mi pârjoleşte
întreaga fiinţă mă ucide!! Te-ai încontra dacă aş cere mâna mamei dumitale?"
Astăzi, Vasilena împlinise patruzeci şi cinci de ani. Nu se recăsătorise ("Simţuri
adormite? Temperament fără vivacitate? Să-l fi iubit chiar atât de mult pe tata?", se
întreba Barbu) şi rămăsese domoală, visătoare şi, mai ales, frumoasă. Pretendenţii nu-i
lipseau nici acum şi, de câte ori intra în apartamentul maică-sii, Barbu se amuza
numărând buchetele şi coşurile simandicoase de flori primite în ziua aceea. Şi nu se
putea împiedica să nu cugete la atâtea odăi bogate ori calice unde o singură floricică,
lăsată anume pe pervazul ferestrei, ar fi aprins făclie de fericire inimi singure, sortite să
privească mereu, cu ochi pustii, din spatele perdelelor, poarta ogrăzii pe care nu intra
nimeni, iar dincolo de ea, în uliţă, la bucuria altora.
La douăzeci şi doi de ani, Barbu se întorsese în ţară. Îşi isprăvise studiile juridice,
era membru al Societăţii Economiştilor din Paris, se împlinise oleacă la trup, rămânând
însă tot iutac, sprinten şi cu o nelinişte de mânz, care-i împrumutau un farmec anume.
"Simt mereu că-mi alunecă printre degete", spunea adesea Juliette D'Aumont, o
contesă micuţă, cât s-o ascunzi într-un medalion şi să fereci capacul, liaison
dangereuse, cum o socoteau colegii români, căci dura de aproape un an, iar Talianu nu
se dovedise niciodată atât de constant în amor.
"Da, mon ami, eşti ca vântul, ca apa, niciodată prezent, deşi lângă mine, iar
gândurile — oh, mon Dieu! — poate doar ciocârlia în zbor avântat să ţi le poată
urmări. De altfel, cred că de aceea te iubesc."
Barbu îi sărutase galant mâna:
"Nu mă interesează nimic altceva!"
"Şi totuşi vei pleca..."
"A pleca nu înseamnă totdeauna a... părăsi. Vreau să spun, nu înseamnă neapărat
despărţire."
"Ba da! Presimt că aşa va fi. Tant mieux! Ne-am amuzat bine împreună şi, după
cum ştii, nimic din ce-i bun nu durează..."
Nu o văzuse pe maică-sa de şase ani. Vasilena, dând dovadă de o înţelegere şi
abnegaţiune puţin comune (dar nu era oare vorba de o cutremurătoare indiferenţă?), îl
sfătuise să-şi petreacă verile în străinătate.
"Eşti mai câştigat", îi scria, "făcându-ţi vacanţele în oraşele interesante ale
Europei — de ce nu te-ai duce, par exemple, la Florenţa, Veneţia, Roma, ca să nu mai
spun că ai ce vedea şi în Prusia — decât să risipeşti un timp preţios la moşie, alături de
o măicuţă bătrână? Ţii minte cât de mult dorea tatăl tău să călătoreşti! Voiajurile îţi
deschid orizontul şi ochii, îţi desăvârşesc instrucţiunea. Profită, mon ami, satisfacţia pe
care ţi-o dă dorinţa împlinită la timp este de neegalat. Despre mine, să nu-ţi faci griji.
Eu mă simt bine."
"Chiar prea bine", gândise Barbu oleacă nemulţumit. Îşi închipuia că pe maică-sa
n-avea s-o înţeleagă niciodată pe de-a întregul şi se întreba dacă oare însuşi Iordache
Talianu, soţul ei legiuit, citise ceva dincolo de chipul madonei-păpuşă. Cutreierase
Europa, văzuse, observase şi învăţase atât cât poate observa şi învăţa un adolescent.
Îndrăgise priveliştile şi curăţenia din cantoanele helvetice (ce deosebire de murdăria
Parisului; era bine ştiut că Franţa fabrica cele mai fine soponuri, dar le foloseau...
streinii), admirase frumuseţea italiencelor şi încercase puternice impresiuni dinaintea
vechilor palate, monumente şi chiar ruini, căci acolo, în încă fărâmiţata cizmă italică,
orice piatră se numea istorie; vizitase extaziat Spania, Spania cu cel mai albastru cer
văzut vreodată, cel madrilen; gustase cu plăcere cârnaţii cu muştar şi politeţea fără
cusur a vienezilor, străbătuse Anglia trăitoare a uneia dintre cele mai prospere epoci ale
ei, dar aceasta avea să se afle mai târziu, căci între istoria ştiută şi cea adevărată se
ridică şiruri de morminte şi, aşa este dat de la Dumnezeu, ca veacul în care a trăit, dar
pe care nu l-a priceput bunicul, să fie descâlcit de nepoţi. Da, feciorii Albionului,
gentlemenii cu joben, redingotă şi accent Oxford ori târgoveţii modeşti, în haine de
lucru, vlăstarele Cockneyului, copiii care goneau cercul pe pajiştile verzi ale Hyde-
Park-ului, habar n-aveau că trăiesc ceea ce avea să devină în istorie vestita epocă
victoriană. Bucălaia regină Victoria I guverna cu înţelepciune, mâinile grăsulii ţineau cu
autoritate cârma ţării. Ce-l fermecaseră în chip deosebit pe Barbu fuseseră însă
oamenii, siguranţa cu care păşeau, trăiau clipa de faţă şi viitorul. "Nu zău", scria Barbu
unui prieten, "îţi dau impresiunea că nu le e teamă de moarte, de piruetele destinului;
au o linişte sufletească de parcă s-ar şti veciniei, iar frumoasa lor bunăstare se va eter-
niza, într-un cuvânt, amice, nu cunosc ce se cheamă teama, frica de neprevăzut, acest
microb teribil care ne macină existenţele..."
Când se întoarse în ţară, Barbu se simţea plin de vigoare şi entuziasm.
"Mă simt ca un cazan care dă în undă şi nu ştiu către ce să mă în Legătură
periculoasă (l. fr.).drept."
Vasilena zâmbise nehotărâtă. Atâta energie clocotitoare o speria. Se simţea de
parcă în odaie ar fi pătruns furtuna, iar braţe vijelioase aveau s-o smulgă ca pe o pană
din jilţ, zvârlind-o de bagdadie şi păreţi.
"Tu trebuie să ştii mai bine ce ai de făcut. Şi mai zic că nu e zor. Ai vreme să
chibzuieşti şi să alegi. La o urmă, taică-tău s-a îngrijit bine de noi şi tu nu trăieşti
atârnat de o simbrie..."
"N-am răbdare, maman... Am stat destul departe de marile lucrări ale vremii,
simt că trebuie să făptuiesc şi eu ceva. Mi-ar plăcea să fie mă Legătură periculoasă (l.
fr.).reţ, prea merituos, ştiu că nu toţi suntem hărăziţi izbutirilor neasemuite, dar măcar
să fiu de folos semenilor, asta e cu putinţă."
"Bun înţeles, mon petit", glăsuise moale Vasilena, care nu prea pricepea ce se
petrece în mintea feciorului şi mai ales cui i se izbise fire atât de furtunatică. Chiar când
nu se înfierbânta, căutătura îi ardea flacără, să aprinzi opaiţul de la ea. Iordache fusese
mai domol, cumpănit, şi nu căuta a prinde ciocârlia în zbor peste pădure de plopi.
"Mai voiam să-ţi spun ceva, măicuţă..."
Barbu părea încurcat, şi Vasilena se speriase. Se simţea destul de ostenită de câte
aflase până acum. Encore des idées!...
"Trag nădejdea", urmase Barbu, "că n-ai să te superi. Am de gând să îndrept
petiţiune la cancelaria domnească spre a ne redobândi numele... Pe noi Cantuniari ne
cheamă... Talianu a fost porecla aceluia dintre străbunici carele, pribeag, s-a statornicit
în Ţara Românească."
"Dragul meu, nu ştiu ce să spun... La aşa ceva eu nu m-am gândit niciodată şi
cred că nici tatăl tău."
"Socoţi că el s-ar fi împotrivit intenţiunii mele? De fapt, ne întoarcem la numele
nostru legitim, în locul cognomenului de venetic..."
"Vei face cum crezi de cuviinţă... Acum... Mă simt cam ostenită... Ne găsim la
dineu... Dacă nu cumva ai de gând să cinezi în târg, cu prietenii. Ştii, nu vreau deloc
să-ţi fiu povară sau piedică, nu trebuie niciodată să-mi ţii companie, dacă ai altceva mai
bun de făcut. La Hugues se mănâncă foarte bine. Une cuisine exquise."
Barbu o privise cu admiraţie sinceră. După şase ani de separaţie, îl primise cu un
entuziasm pastelat, de parcă s-ar fi despărţit săptămâna trecută, şi nu i se părea
neconvenabil ca în prima seară să tragă un banchet cu prietinii, în loc să povestească
amândoi la gura sobei.
"Maman, je vous tire ma révérence. "
La o săptămână, Barbu intra în magistratură, judecător la Craiova. La început,
slujba îi plăcuse, dar după un an, doi începu să-l prididească plictisul. I se părea că
pierde vremea înnămolit într-o muncă monotonă, pe care ar fi putut s-o îndeplinească
orice grefier mai dezgheţat, cu oleacă de praxis, iar Barbu se simţea dinamic şi plin de
idei.
Răzmeriţa de la Craiova din toamna anului 1860 îi dădu prilejul să pătrundă în
atenţia guvernului Ţării Româneşti.
Nemulţumiţi de legea patentelor ce instituia obligaţiuni sporite pentru meseriaşi şi
negustori, târgoveţii ieşiseră în stradă şi, după cum telegrafia la Bucureşti prefectul
Grigore Marghiloman, "poporul au spart prăvălii şi case particulare luând arme cu care
trag din când în când în localul prefecturii..."
Intervenţia armatei când răsculaţii atacaseră arestul prefecturii, schimbul de
focuri, scosese în stradă toată populaţia Craiovei.
Cu un tact desăvârşit, "adevărat cap diplomaticesc", cum avea să aprecieze
Kogălniceanu, judele Barbu Cantuniari izbuti să liniştească spiritele, să stingă vâlvătaia,
reducând la maximum pagubele şi numărul victimelor.
Crăciunul anului 1860 aduse lui Barbu gradul de căpitan, dregătoria de prefect al
uneia din cele cinci circumscripţii ale Capitalei şi încă una, doar de câţiva iniţiaţi
cunoscută, de ofiţer în poliţia secretă a Domnului.
La zece ceasuri, Barbu Cantuniari azvârli cartea pe birouaşul Louis XV şi îşi
netezi barba retezată scurt, până la mărul lui Adam, după cum se purta şi Vodă.
Spre deosebire de cele mai multe case pricopsite din Bucureşti, cămările lui
Barbu — locuia în aripa stângă a conacului, cea dreaptă fiind domeniul Vasilenei —
păreau pustii, căci, abătându-se de la gustul Bucureştilor celei vremi, nu-i plăcea să
simtă năbuşeala lemnăriei şi a bulendrelor. Obiectele erau puţine, chibzuit alese şi mai
mult rânduite pe lângă pereţi, lăsând mijlocul gol, ceea ce stârnea multă mirare chiar
maică-sii; nimeni nu pomenise încă o odaie, chiar iatac, fără masă bogat înhorbotată,
hotărâtă la mijloc.
Un gobelin vechi înfăţişând o vânătoare a regelui Ludovic al XV-lea în pădurea
de la Compiègne (îl cumpărase la Paris, la o licitaţie publică) spânzura pe peretele
dinspre miazănoapte. Pe el agăţau o şişanea antică şi o sabie turcească cu lamă de
Damasc. Pe zidul dimpotrivă se aflau o carabină Le faucheux, o sabie de pedestraşi cu
lamă Solingen, două revolvere şi două pistoale. Un cazier de stejar vechi ascundea
documentele lui Barbu şi ale lui conu Iordache şi, legate în panglică liliachie, scrisore-
lele micii contese Juliette D'Aumont, scrise pe hârtie de aceeaşi culoare şi parfumate cu
esenţă de Armenia.
Un divan îmbrăcat în brocart auriu, asemenea draperiilor, completa interiorul.
Slugile Talienilor — căci tot Talieni rămăseseră pentru mahala — se bucurau de
primenit lesnicios, dar în cuhnii, ascunzându-şi chicotitul în palmă, îşi râdeau de boier
zălud, trăind între boscârţe de anahoret.
Barbu strecură privirea prin ferestrele perdeluite. Ploaia vrăjmaşă nu contenise,
iar din faţă, la sala Momolo, adăstau butcile şi caretele boierilor veniţi în petrecere. Îşi
aminti că cetise înştiinţarea în gazetele Românul şi Cantorul de Avise şi Comerţ:
"Duminică, în 30 noiembrie, va fi club maské la D. Momolo, în casele domnului
Slătineanu, pe Podul Mogoşoaiei. Domnii Eronim Momolo şi Vorelli au întocmit şi
orchestră prea bună şi prea frumoasă compusă din domnul Wiest compozitor şi dirijor
şi douăzeci şi patru de bărbaţi vrednici din miliţia naţională..."
Barbu Cantuniari lăsă persienele să cadă. Se rezemă de birouaş, şi călimara de
argint dimpreună cu tocul de fildeş zăngăniră. "Trebuie să cumpăr peniţe... La
Hachette sunt cele mai bune..." Gândul lepădă sculele de scris, se răsuci singur spre
femeia care devenise o obsesiune, o umbră de care nu te poţi descotorosi, preocuparea
de fiece clipă.
"Nici dac-aş fi înamorat", râse Barbu, "nu mi-ar ocupa cu atâta înverşunare
mintea şi timpul. Şi ciudat lucru că azi nu e la balul maské al lui Momolo.
Rezervaţiunile s-au făcut de o lună, iar ea, cea mai zvonită damă din Bucureşti, se
lipseşte de o petrecere mult aşteptată de tot protipendul. Până mai aseară au sosit
trusăuri cu toalete de la Paris... Madame Legrand din Rue de la Paix, Mademoiselle
Finesse, Worth ştiu că au câştigat oleacă de parale..."
Barbu îşi îmbrăcă macferlanul, îşi puse o pălărie florentină din blană de biber, cu
gardini largi, căci începuse a fulgui, şi, suflând în lampă, se închină de Doamne ajută.
Trecu prin săliţa rece pe păreţii căreia atârnau gravuri ecvestre. În geamlâcurile
albastre, roşii şi verzi ale marchizei, un pui de viscol începuse a depune zăpadă.
Uliţa îl întâmpină vrăjmaşă. Vântul se îndârjea asupra târgului, îi înţepa obrajii cu
ace de foc, opintea asupra copacilor care înălţau spre bolta prăbuşită braţe desperate.
"Jupân Barbu, frumoasă nopticică te aşteaptă!" Aruncă o privire spre cămările
mamă-sii. În odaia de culcare stăruia ca totdeauna, şi avea să stăruie până spre ziuă,
lumină albăstruie. Vasilena citea, visa, suferea dimpreună cu Héloise şi Abélard, amanţi
nefericiţi, în leat 1118. Cartea, "Lettres d'amour", sosise de-acum o săptămână —
scrisori de amor celebre —, iar Vasilena, când o vizitase de dimineaţă, plângea soarta
nefericită a celor doi îndrăgostiţi.
"Mama", gândi Barbu urcând Podul Mogoşoaiei, "e ciudată făptură. Suspină
pentru toţi amanţii din alt veac, citeşte doar noveluri şi poesii de amor, dar dânsa fuge
din calea lui."
Îi veni să râdă. Chiar de dimineaţă sosise din partea unui adorator, care
deocamdată se ţinea în umbră, un crâng de camelii însoţit de un răvăşel legat cu şnur
auriu:
"L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască / Ce-i mai preţios din cereasca Lui
slăvire / Spre a ţi le da voios. / Însă Dumnezeu zâmbindu-mi / Mi-a răspuns la fine / Că
nimic nu are în ceruri / mai frumos ca tine... Werther."
"Ce zălud! Noroc însă tot are. Pistoletele tatei le am în păstrare eu..."
Trecu pe lângă Otelul Hugues, de unde răzbătea zvon de muzici. Fanarele,
gemene cu cele de peste drum, care ţineau stânga şi dreapta Teatrului Mare, luminau
uliţa ca ziua, făceau să scânteieze literele de aur ale firmei şi decoraţiunile din bronz de
pe uşile grele de stejar.
De bună seamă, înăuntru chelnerii forfoteau în jurul mesei din fundul locantei,
ocrotite de plante exotice. Acolo, ca într-o cămară osebită, chefuia în fiecare noapte
Alexandru Beldiman, prefectul poliţiei domneşti, dimpreună cu scutierii dumnealui:
Iorgu Şuţu, Manolache Costea, Anton Dudescu, Simion Băicoianu. Şi avea o hachiţă
conu Beldiman: din clipa când se aşeza la masa dumnealui, să nu prindă a număra până
la trei, şi cupele să fie pline, un deget până la buză. Până a număra la zece, bucătarul
să-i înfăţişeze tipsiile cu stridii de Ostende şi icrele negre proaspete. De fiecare dată —
bucuria ochiului! — boabele de caviar, mari cât mazărea, i se păreau diamante negre
culcate pe pat de gheaţă.
În casele de-alături, giuvaiergiul Resch trăsese obloanele grele, păzindu-şi
comorile. Vienezul poposise doar de câţiva ani în Bucureşti, dar izbutise dever care
îngălbenea de invidie bijutierii armeni şi nemţi din Lipscănie şi pasajul Vilacrosse.
Barbu Cantuniari ridică ochii spre primul cat, unde locuia franţuzul Ulysse de
Marsillac. Nu era bucureştean să nu-l cunoască şi să nu zâmbească pomenindu-i
numele. Ţăcălia roşcată, redingota pe talie, jiletcile colorate şi bastonaşul cu măciulie
de aur i le ştiau şi copiii. Pe domnul de Marsillac îl adusese în ţară Iancu Slătineanu,
perceptor la odraslele dumnealui, iar mai apoi fusese numit profesor de limba franceză
la Sfântu Sava. Era un omuleţ cumsecade, politicos precum străbunii dumnealui mar-
chizi din al XVIII-lea veac, mereu zâmbitor şi cu teşchereaua plină de complimenturi
galante. Toate saloanele îi erau larg deschise, fiind pretutindeni întâmpinat cu bucurie.
Franţuzul, la rându-i, dovedea dragoste fără seamăn pentru tot ce-i românesc; iubea
Bucureştiul, oamenii, de la târgovăţul de rând până la obraze luminate, se afla prietin
cu neguţătorii cuprinşi, dar şi cu cupeţii neprocopsiţi, ştia pe nume surugiii şi ţigăncile
florărese. Lui Vodă Cuza şi Doamnei sale Marsillac le ridicase în inimă altar cu candele
ce nu osteneau niciodată.
Barbu trecu de Palatul Domnesc, coborî pe Ştirbey Vodă apoi, cotind scurt, intră
în uliţa Fântâna Roşie.
O dovedea plăcuţa de la răspântie, albă, smălţuită cu chenar roşu. Ca şi celelalte
din Bucureşti, fusese înlocuită de curând, la porunca lui Vodă, căci pe tăbliţele vechi,
dăinuind încă din vremea căimăcăniei lui Alexandru Ghica, slovele nu se mai desluşeau,
iar Bucureştii, pentru streinii de mahala, deveniseră păienjeniş şi babilonie, unde
descurcă-se cine poate!
Barbu Cantuniari zări, rezemând trunchiul unui stejar vârtos, o mogâldeaţă în
palton scurt până la genunchi şi râse încetişor. Piticul, căci era oleacă mai răsărit decât
un băieţandru de doisprezece-treisprezece ani, bătea din ciubote şi sufla fără spor în
degetele îngheţate.
— Ai degerat, Dumitrescule?
Omuleţul se învârti ca un titirez, holbând ochii rotunzi, cu căutătură de prunc.
Era unul din ipistaţii de la Roşu, pe care Barbu îl preţuia cu osebire. Isteţ, iute, cu mai
multe perechi de ochi, bun de gură şi râzăreţ, Dumitrescu nu cunoştea ce-i aceea uşă
trântită în nas de slujnică ţâfnoasă şi ciufută. Ştia să iscodească, fără ca toanta ori
nătântocul să bage de seamă, ba netoţii îl socoteau pe dânsul cam slab de minte;
"cumsecade, însă comic, mai ceva decât pehlivanii din iarmarocuri ori artiştii de la
balurile «O, du lieber Augustin» ale lui Vilcek".
După pricină, Dumitrescu se ivea în ogrăzile oamenilor când cu hram de
bogasier, ori telal, apar, coşar sau vântură lume după puf şi pene de gâscă, de "păpădie
ori scaieţi", râdeau târgoveţele. Ce-l nedumerea pe ipistat era aceea că nu se afla
muiere să nu-l iscodească dacă are nevastă şi prunci. Se minunau straşnic şi râdeau cu
tâlc, ţinând palma peste gura ştirbă ori plină de mărgăritare când aflau că da, creştinul
avea şi el gospodărie bine întocmită, casă de piatră, că ţine femeie cu cununie şi un
cârd de plozi îi mişună în bătătură.
"Descheie-te la nădragi", îl sfătuise nevastă-sa, o şoldană cât un garderob de
zestre, "şi o să le treacă pofta de hlizeală."
— Să trăiţi, don' căpitane! Cam friguleţ!
Barbu Cantuniari arătă cu bărbia spre casele de peste drum. Era un conac ridicat
după gustul francez, cu două caturi, ferestre largi, înguste şi zorzonate. Scara străjuită
de dulăi de piatră deschidea evantai pe aleea prunduită, iar fanarele înfipte în zid, orfe-
vrărie meşteşugită la Braşov, clipeau gălbui în spatele sticlelor din cristal bizotat.
Curtea se afla împrejmuită de gard înalt din suliţi de fier forjat. La una dintre ferestrele
de la primul cat se strecura prin perdele o aţă de lumină.
Ipistatul înţelese întrebarea şi râse sărac, cât îi îngăduiau buzele crăpate de ger.
— Persoana e prezinte, ca în fiştece seară de la ceasurile opt. Au zăbovit în salon
preţ de un faivocloc, după carele s-au retras în iatac.
Barbu râse. Dumitrescu, fecior de măcelar cuprins din mahalaua Scaune, avea
cinci clasuri, se socotea om cu instrucţiune şi se mândrea cu o vorbire aleasă. În mintea
lui, faivocloc însemna taifet de două ceasuri cu sclifoseli şi reveranţuri în jurul unui
ceainic de porţelan şi al unui blid cu cofeturi, mofturi de la Capşa ori Fialkovsky.
— Bine, Dumitrescule. Poţi să pleci acasă. Zoreşte, căci coana Lisaveta e femeie
aprigă, şi făcăleţul îl găseşte şi pe întuneric, fără a orbecăi.
Ipistatul îşi pocni călcâiele ciubotelor.
— Mă esprim cu pardon, don' căpitane! Madama mea e cocoană mare, deprinsă
cu slugi. Făcăleţul i-l aduc eu, ba îmi scot şi bulendrele pentru a nu osteni dumneaei din
cale-afară.
— A! Aşa da... Fireşte...
— Să-mi fie cu iertare, don' căpitane! Chibzuiţi să faceţi strajă până mâine
dimineaţă?
Cantuniari îşi înălţă privirea spre geana de lumină:
— Da... Cred că da. Afacerea mă preocupă. Nu-mi place dama... Nu-mi place
deloc. E ceva necurat la mijloc.
La Crăciun, se împlinea un an de când se aciuase în Bucureşti. Sosise din lumea
largă, cumpărase una din cele mai arătoase case din Bucureşti, după palatul lui
Librecht de pe uliţa Ulierului, avea patru echipagii strălucitoare, care luau ochii
bucureştenilor, şi oaste de slugi. Când se preumbla la Şosea, orbea lumea de atâta
strălucire. Strălucea totul: lacul caretei à la Daumont, ceaprazăria vizitiului înfiretat,
straiele puiului de harap care străjuia, în picioare, spatele trăsurii. Negrişorul avea şase
ani, hăinuţă de catifea cireşie şi chipiu cu pompon din pene de struţ, după care oftau
toţi micii Gavroche ai Bucureştilor. Când vremea o îngăduia — zile blajine de
primăvară ori început de toamnă, căci vara casele din Fântâna Roşie îşi închideau
porţile — o însoţea în preumblările dumneaei o momiţă, Kio, înveşmântată în straie
aidoma cu ale harăpaşului, priponită cu un lănţugel de argint. De cum se iviseră în
Bucureşti, doamna şi maimuţa stârniseră vâlvă, iar zvonurile cele mai năstruşnice
începură a forfeca târgul. Şmecherul de Capşa, negustor priceput, mereu cu ochiul
treaz şi urechile la pândă, cu ideaţiune şi fantezie bogate, scosese peste noapte
cofeturile de şocolată Molles şi Bombons Kio. Productele făcuseră succes boeuf şi "la
mystérieuse", cum îi spuneau junii Bucureştilor, oprise trăsura într-o zi dinaintea
cofetăriei. Vasile Capşa se năpusti la treptele caleştii, gata să vină în brânci de atâtea
temeneli.
— Monsieur Capşa, zâmbise dama, dezmierdând maimuţa cu degetele fine
înmănuşate în piele de Suedia. Aud că mica mea Kio îţi poartă noroc. Cu gatourile Kio
ai dat o lovitură năprasnică concurenţei, nimeni nu-ţi mai poate ţine piept... Ţi-am
adus-o să-i mulţumeşti.
Bătrânul Capşa o privi o clipă lung, apoi, cupeţ priceput, îşi aplecase pletele albe
şi sărutase lăbuţa maimuţei în văzul străzii pline de gură-cască.
— Omagiile mele doamnei baroane, mulţămirile mele madmoazelei Kio, căreia
casa Capşa îi va îndrepta în fiece zi coşuleţ cu acadele şi cofeturi după poftă.
— Oh, c'est charmant...
Capşa se ţinuse de cuvânt. În fiecare dimineaţă, unul dintre ucenicii lui depunea
la casele baroanei un coşuleţ împodobit cu panglici şi flori, cu toate sortimentele de
dulciuri ale zilei.
Baroană! Cel puţin aşa pretindeau cărţile de vizită şi aluziile strecurate cu natural
plin de şiretenie prin saloane. Înnădindu-i spusele, azi — aici una, mâine — alta
dincolo, istoria baroanei se înfăţişa romanţioasă, exotică, fluviu de sânge albastru, pe
care pluteau coroane dintre cele mai făloase. Baroana Elena de Gunsbourg —
pretindea dumneaei — era fiica unei Mavrocordate, Safta, căreia cu adevărat i se
pierduse urma acum vreo patruzeci de ani, în vremea zaverei lui Tudor. Împotrivindu-
se unei căsătorii silnice, hotărâtă de tătâne-său, Safta, strănepoată de domn, scăpătase
în lume. Călcase porunca părintească, ascultând-o pe cea a inimii. "Să înserezi cu cine
ţi-e drag", fusese crezul Saftei Mavrocordat, până la cel din urmă suspin. Iar drag, tot
până la cea clipă, îi fusese ducele Marie-Jean-Louis-Rodrigo de Alba, amestecătură de
seminţii, paladin al vremii sale, polcovnic în oştirea lui Alexandru I al Rusiei, apoi vân-
tură-lume cu slujbe tainice pe la curţile Europei de mijloc.
Boierii vârstnici îşi aminteau de scandalul stârnit în epocă de fuga Saftei. De
ruşine şi amărăciune, tată-său, Anton Mavrocordat, os de domn moldovean,
necutezând a-şi mai arăta chipul pe uliţele Bucureştilor, se retrăsese la o moşie din
Oltenia, unde, de altfel, după puţină vreme închisese ochii, pălit de dambla.
Rodul acestei dragoste nelegiuite era Elena.
Faimoasa George Sand tocmai publicase novelul Lelia, atât de cutezător şi de
plin de necuviinţă, încât nu lipsea din nici o bibliotecă, fiind citit în taină până şi de
copiliţele prizoniere în mânăstirile de călugăriţe; aici, ţinute departe de tentaţiile şi
deşărtăciunile lumeşti, de orice le-ar fi putut întina sufletele nevinovate, deprindeau
dragostea pentru Cristos — multe îi ajungeau mirese — broderia, desenul, oleacă de
muzică şi de învăţătură, cât să ciripească despre vreme, păsărele, lună de aur şi să
sloboadă prin saloane panseuri triste despre viaţă, moarte, iubire credincioasă.
Cunoşteau totul despre scopusul şi sfinţenia căsătoriei, dar nimic despre tainele ei.
După un an, mult doi, domnii şi stăpânii lor mişunau prin culisele Operei şi ale
Comediei Franceze, se ruinau în alcovurile marilor curtezane.
George Sand, cu romanul ei scandalos, înnobilase numele Lelia, înzestrându-l cu
şicul pe care-l capătă, de obicei, orice fenomen de ultimă modă. Astfel, Elena devenise
Lelia pentru cei apropiaţi. Se căsătorise la şaisprezece ani cu baronul Paul de
Gunsbourg, un Ariel palid, curtenitor, de o politeţe exquise. Slab de plămâni, murise
într-un sanatoriu din Davos, lăsând-o pe soţie văduvă înainte de a împlini douăzeci de
ani.
După aceea, despre tânăra baroană se ştiau puţine lucruri. Dădea de înţeles, pe
departe, că trudită de mare durere şi spre... nu, nu uitare, căci un mare amor nu se uită
niciodată, dar spre a-şi răsuci gândurile felurind priveliştile şi oamenii, cutreierase
Europa, zăbovise mai cu seamă în Italia, fusese şi în Roma. Pentru câtă vreme? În ce
an? Când murise Gunsbourg? — acestea nu se cunoşteau.
"Are un talent extraordinar cette femme", spunea Vasilena, care o întâlnea la
diferite soarele, "să ocolească orice amănunt care să-ţi permită să stabileşti un calendar.
Nu scapă nici o dată, e imposibil să faci vreo legătură..."
Barbu, căreia baroana îi aţâţase interesul ca ofiţer al Siguranţei, dar şi ca bărbat,
o iscodise cu de-amănuntul:
"Ce impresiune ţi-a făcut, în general?"
Vasilena trăia desigur printre nori, legănându-se în scrânciob de flori aninat între
Ursa Mare şi cea Mică, dar, când catadicsea a coborî printre bucureşteni, avea ochiul
neaşteptat de ager şi treaz.
"Mon petit, eu aş socoti-o une femme dangereuse... Are toate însuşirile pentru
această profesiune."
"Adică?... Spune-mi tot ce ştii!"
Vasilena îşi încruntase fruntea netedă, dar, în aceeaşi clipă, îşi netezi creţurile cu
degetele fine. De la o vreme, băgase de seamă Barbu cu înţelegere duioasă, mamă-sa
îşi supraveghea mişcările obrazului, iar noaptea dormea cu aşternut de fleică de vacă pe
faţă.
"O femeie fără vârstă... Desigur, tânără, dar nu atât de tânără cât vrea să se
creadă. După părerea mea, elle approche la trentaine... Cu orice prilej, face aluziuni la
mamă-sa, Safta Mavrocordat, lăsând să se înţeleagă că îi seamănă: la fel de năprasnică
în amor şi la fel de fidelă. Asta stârneşte straşnic bărbaţii. Care nu-şi visează o iubită
înfocată? Mai ales bieţii noştri români obişnuiţi cu soaţe ruşinoase. Dragoste cu scufiţă
şi în cămaşă de noapte, tu comprends?..."
Barbu râse cu poftă:
"Habar n-am avut, maman, că te gândeşti la asemenea chestiuni, că te
preocupă..."
"Mă preocupă! Quelle bêtise, dar sunt lucruri pe care nu le discuţi cu un copil.
Acum însă eşti destul de mare ca să poţi pricepe câte ceva. Despre baroană, am
să-ţi mai spun că poate e o mincinoasă, şi toate istoriile despre obârşia ei simple
invenţiuni. Încredinţată sunt însă că s-a bucurat de o educaţiune îngrijită şi că nu-i o
burgheză. E instruită, vorbeşte «pariziana» şi nu franţuzeasca noastră balcanică. Sau
am urmărit-o aseară la soareaua Marioarei Ferekide într-o conversaţiune animată cu
contele Giani, consulul Italiei, care o mânca din ochi: «Aş fi jurat că sunteţi născută la
Firenze...» Ştie ruseşte şi nici în nemţime nu se pierde..."
Privirea lui Barbu nu părăsea chipul Vasilenei.
"Chiar aşa?! E cu totul extraordinar."
"Sunt de aceeaşi părere. Are o cantitate de calităţi, şi un perfect l'usage du
monde. Este ceea ce tatăl tău ar fi numit o aventurieră. De toute façon, are aerul şi tot
ce trebuie pentru aşa ceva."
Vasilena îşi îngădui să râdă.
"Spune-mi, maman, o găseşti frumoasă?"
"Asta tu trebuie s-o ştii mai bine decât mine. Bărbaţii văd altfel. Vă uitaţi altfel şi
vedeţi altceva. Când eram copilă, aveam o prietenă, Despinuţa Nicoleanu. Plângeam
toate de mila ei, într-atât era de urâţică. Ochi holbaţi, prăzulii, noi îi ziceam Broscuţa,
toată pielea plouată cu pistrui. Maică-sa, biata coana Agripina, suspina în pumni,
gândind că n-o s-o mărite niciodată..."
Barbu o întrerupse nerăbdător:
"Ştiu, maman, şi, la primul vostru bal, ea a avut cele mai multe dansuri angajate,
carnetul ei era plin ochi..."
"Şi aşa a fost până s-a măritat cu prinţul Gorceakov. Ba şi azi, îmi spunea un rus
la Paris, a rămas regina Petersburgului... N-am întâlnit în viaţa mea o femeie cu mai
mulţi adoratori. Baroana ta are acelaşi «je ne sais quoi...» "
"Eu o găsesc frumoasă..."
"Nu, mon ami", rostise hotărâtă Vasilena. "Ocale de charme, graţie fără seamăn,
pieliţa obrazului magnifică, dar e departe de a fi o cadră. Într-un cuvânt, une beauté du
diable, soiul de femeie cel mai primejdios."
În privire i se aprinse o scânteie de veselie:
"Te interesează mult baroneasa?"
"Da... Dar nu aşa cum îţi închipui tu..."
Vasilena râsese:
"Există lucruri în viaţă care nu pot fi închipuite şi gândite decât într-un singur
fel... Vrei s-o chemi pe Florica? Aş pofti un şerbet de trandafiri."
Toate acestea se petrecuseră în primăvara trecută. În mai puţin de o lună, Lelia
de Gunsbourg cucerise Bucureştii, avea salonul cel mai căutat din întreaga
protipendadă, iar în casele ei întâlneai oamenii cei mai interesanţi ai vremii:
Cantacuzini, Brâncoveni, Şuţeşti şi Ghiculeşti, poeţii mult îndrăgiţi Alecsandri şi
Bolintineanu, Docan, vărul lui Vodă, precum şi Librecht, omul de încredere al
ibovnicei princiare, Maria Obrenovici, Baligot de Beyne, şeful de cabinet al lui Cuza,
trimişii statelor europene în Principatele unite.
Barbu Cantuniari urmărea de departe uşurinţa şi abilitatea baroanei care căţăra
treptele cele mai înalte ale societăţii bucureştene cu dibăcie de maimuţă. Se mulţumea
s-o admire de la distanţă, ca pe o făptură deosebită, aşa cum îţi stârnesc interesul fia-
rele necunoscute dintr-o menajerie, dar nu încercă să-i pătrundă în anturagiu.
Abia spre sfârşitul verii, baroana Lelia de Gunsbourg atrase atenţia poliţiei
secrete domneşti. Dintâi, fusese luată urma unui anume Constandakis, negustor grec,
de fapt cunoscut ca agent primejdios al ministrului de Interne turc Ali Paşa. Grecul,
vegheat îndeaproape de cum intra în ţară, vizitase în două rânduri Biserica Sfântul
Ştefan, deschisă în toată ziua, după dorinţa ctitorilor săi, banul Ilarion Rucăreanu şi
soaţa lui, Ruxandra. Vizite ciudate, noptatice şi tainice. Şi, de fiece dată, arăta raportul
iscoadei domneşti, Constandakis încercase să scape de o posibilă urmărire, schimbând
brusc direcţiunea ori ameţind drumul cu nenumărate ocolişuri. Poate simplă potrivire,
dar în acelaşi lăcaş se închina şi baroana Lelia care, nu se ştie din ce pricini, ţinea de
biserica ortodoxă a mamă-sii.
Supravegherea bisericii nu dăduse rezultate, iar Constandakis dispăruse din ţară.
În schimb, de două luni de zile, baroana de Gunsbourg îşi luase de ibovnic pe Iorgu
Grănişteanu, director general la Externe, mâna dreaptă a lui Rosetti-Bălănescu.
Cei doi îndrăgostiţi se vedeau în mare taină, iar întâlnirile amoroase se petreceau
în casele baronesei.
Această stranie înclinaţie a Leliei de Gunsbourg încreţise a mirare frunţile de la
poliţia secretă. Baroana, muiere aflată în crucea tinereţii, falnică, făţoasă, avută, cu
oştire de adoratori la condurii cu călcâiaşe înalte, putea să-şi aducă în alcov chipuri şi
nume strălucitoare, precum beizadea Grigore Sturdza, ori Ioniţă Boşianu de i se mai
zicea şi Apollo, ori Emanuel Lecca, ori, ori... Iar Grănişteanu era sărit din cincizeci de
ani, frumos nu, cu nevastă — cucoana Anastasia — ciufută şi atât de pizmaşă şi
prepuielnică, încât nu se sfia a-l ocărî despre necredinţă chiar şi dinaintea lui Vodă.
Cam la acestea gândea Barbu Cantuniari, veghind în noaptea viscolită zidurile
baroanei.
"Toţi inamicii înverşunaţi ai lui Vodă de aici", scria Vasile Alecsandri, în misiune
la Paris, "coalizează dimpreună cu Turcia şi nemţii spre a-l smulge din scaun. Folosesc
toate abjecţiunile: de la ridicolul suprem cu care cearcă să-l investească în jurnale, până
la conspiraţiuni criminale..."
Barbu îşi cercetă ornicul vienez. Trecuse de miezul nopţii...
Bucureştii dormeau şi doar în câteva conace mai stăruiau lumina veselă, muzicile
şi danţul; ca totdeauna la Oţeteleşanca, cea mai primitoare damă din oraş, la Voichiţa
Stirbey, care opintea să i-o ia înainte, la alde Nicoleni...
Desigur, lumină a cărei taină nu străbătea dincolo de persienele pluşate se afla în
casele prinţului Sutzu şi ale lui Grigore Sturdza, fiul fostului domnitor, unde partizanii
Beizadelei, "gri-gorienii", căutând reazem în politica rusească, sfătuiau şi complotau în
fiecare noapte împotriva lui Cuza.
La palatul Şuţzu erau ticluite articolele defăimătoare care apăreau în Românul.
Articole infame scrise în colaborare, întrecere cu premii pentru cei care găseau
cuvintele cele mai otrăvite, săgeţile cele mai perfide, insinuaţiunile cele mai veninoase
la adresa lui Vodă. Sihleanu, aşezat dinaintea biroului Henry IV, ţinea condeiul. Ceilalţi
— beizadea Grigore, Mitică Ştirbey, Goleştii, Iancu Ghica —, cu lulelele într-o mână şi
cupele cu Cognac des Ducs în cealaltă dictau, se corijau, se completau, se aplaudau.
Când textul era socotit briliant, feciorul aducea din pivniţă şi destupa în mijlocul
entuziasmului delirant o sticlă de Château Lafitte retour des Indes 1848.
Toate acestea erau bine cunoscute de Barbu, valetul prinţului, Jacques, adus de
acesta de la Paris, fiind în serviciul poliţiei.
De furcă îi dădeau însă pamfletele injurioase scrise în versuri şi care apăreau cam
de două-trei ori pe lună. Vodă era îndeobşte mânios de apariţia "acestor publicaţiuni
cuprinzând îndemnuri la anarhie care tulbură ordinea publică". Îi ceruse imperios prim-
ministrului să ia măsuri, iar pe Beldiman, prefectul poliţiei, îl ameninţase cu destituirea,
dacă în timp de o săptămână nu izbuteşte să descopere tipografia clandestină care
scotea cette sorte de fécales...
Beldiman, boier cu incuri şi ifose, se simţise grav ofensat, dar mai întâi de toate îl
amuţise uluiala neaşteptatului. Faţă de blândeţea obişnuită a Domnului — "persoană
îngăduitoare şi plină de spirit, toujours a une politesse charmante —, brutalitatea con-
duitei şi a langajului, mon cher, m-a lăsat bouche bée*, înţelegi, nu-i aşa, rămâi fără
resurse..."
Acum, iscoadele forfecau Bucureştii, şi Barbu socoti că în clipa aceea —
ceasurile unu — se aflau pe puţin optsprezece agenţi care vegheau din cotloane
îngheţate ziduri mute ori scotoceau uliţele măturate de viscol, trudind să surprindă
mişcare, zgomot ori te miri ce mărunţiş doveditor în pivniţele mahalalelor.
Beldiman îi depusese afacerea în braţe, "vezi cum o scoţi la un liman, Taliene", şi
chefuia în fiecare noapte la Hugues.
Barbu îşi instruise ipistaţii, împărţind între ei uliţele Bucureştilor. Trecuseră de-
atunci trei zile. Şi tot de trei zile el se întorcea în fiecare noapte în uliţa Fântâna Roşie.
Bineînţeles că nu în conacul baroanei se tipăreau pamfletele anticuziste, dar aici urma
să se petreacă un fapt osebit.
"Simţirea nu mă înşeală. Se va întâmpla ori voi afla ceva însemnat."
Făcu câţiva paşi în jurul stejarului, încercând să se dezmorţească. Bucureştii
dormeau somn greu, torcând vise la fuiorul viscolului. Mai aveau să treacă destule
ceasuri până când în iatacele târgoveţilor — scufiţe, plăpumi groase, cărămizi fierbinţi
la picioare — aveau să intre slujnicele, spre a deşerta la privată vasele de noapte ale
stăpânilor şi a stârni tăciunii din sobe, ocrotiţi sub spuză.
Barbu îşi ridică privirea spre iatacul baroanei, unde lumina încă nu ostenise.
În budoarul Leliei de Gunsbourg aromea a ambră, hârtie de Armenia care fumega
în pahare de argint, a opium, un parfum iute şi ameţitor, şi trandafiri; cincisprezece
trandafiri albi, catifelii, nefiresc de frumoşi — atenţia generalului Grănişteanu —
împărăţeau într-o glastră Lalique, cu o insolentă magnificienţă, încăperea de o eleganţă
fastuoasă.
Baroana îşi mobilase casa după gustul vremii, adăugând însă risipă de nabab, ce-i
îngăduia a-şi mulţumi toate poftele poruncite de fantasie şi un gust ales, şlefuit şi
rafinat de-a lungul peregrinărilor în marile burguri ale Europei. Brocarturile,
damascurile, caşmirurile şi tapiseriile în petit point — gobelins-uri şi bauvais-uri —
şalurile indiene azvârlite cu graţioasă cutezanţă pe sofale, foteluri, causeuse, clavir —
dar unde nu dădeai de ele — dovedeau frânturi din harta voiajurilor dumneaei.
"...Damascul acela de pe otomană l-am cumpărat la Cairo. Ne îndreptam spre
Luxor, când l-am zărit în dugheana unui armean. Apoi am urcat pe cămile. Pot zice că
şalul a văzut deşertul... Pe cămila mea o chema Aişe... am avut un mal de mer oribil...
Dar aceasta-i altă istorie...
...Gobelin-ul! De care vorbeşti? A, cel de lângă cabinetul Empire? Înfăţişează
une fête champêtre a bietei Toinette la Trianon. L-am cumpărat la licitaţia nefericitei
Marion Voisin... Am luat şi bahut-ul de lângă consolă...
...Serviciul de ceai? E un Brown-G. ...Anticarul nu m-a lăsat să plec din prăvălie.
M-a minţit că regina Victoria are unul la fel pentru intimi... Bravo lui!"
Dintru început, lumea o asculta cu oarecare îndoială, mai cu seamă cuconetul
pizmaş. Barem boieroaicele cele colilii, nu prea călătorite — ia, vara la moşie ori la băi,
în ungurime! — cleveteau în saloanele dumnealor într-acelaşi fel: "Ştiu că o taie capul
la minciuni. Trage chiroane de doi stânjeni... Mavrocordaţii au fost cam toţi aşa, de
felul lor. Le umflau..."
Junii voiajaţi însă, cu poşte multe în cuferele lor şi multe perechi de încălţări
cheltuite pe cele drumuri, precum Ion Ghica, Brătienii, frumosul Costache Negri, dar
mai ales poetul Vasile Alecsandri, ascultând-o ori punând întrebări cu şiretlic, se
încredinţau că baroana nu băsneşte. Iar pe vorbele lui Alecsandri puteai pune temei,
căci pe acesta aşa-l iscase mamă-sa, coana Elena: cu jar în ciubote şi traista tot gata de
ducă. De nu i-ai fi cunoscut neamul, ai fi zis că-i fecior de factor poştal.
Baroana sări uşoară din aşternutul spumă de dantelă Valenciennes şi panglici
liliachii.
— Drag mi-ar fi, chéri, să rămâi toată noaptea, dar mi-e că o stârneşti pe
madame Grănişteanu.
Generalul, toropit de căldură şi arome, legănat de dulce oboseală, îi îndreptă
privire drăgăstoasă.
— Nastasia s-a repezit la Găieşti, că-i soru-sa bolnavă. După viscolul care s-a
pornit, s-au stricat cu siguranţă drumurile. Bănuiesc că rămâne peste noapte...
Urmă în gând: "De-ar rămâne pe vecie! Aş da bucuros parale pe dric cu şase cai
şi patru popi să-i slujească, iar la patruzeci de zile aş întinde ospăţ împărătesc..."
Parcă ghicindu-i gândurile, Lelia îi zâmbi galeş din oglindă. Îşi potrivea peignoir-
ul, cu străvezimi de apă, care-i stârneau mai aţâţător ispitele trupului. Şi se gândea
bietul Grănişteanu la cămeşoaiele de borangic gros ale Nastasiei — "aşa am apucat la
biata mama, îs ţesute în casă de o măicuţă de la Schitul Vechi, meşteră mare" —,
închise la gât şi lungi până în vârful papucilor. Când luai în braţe mormanul de ţesătură
trebuia să dibui oleacă... Şi ca să nu fie în pagubă, pe degetele de la picioare îi ieşiseră
oasele, două nuci mascate, care opinteau să străpungă toate botinele. Încolo, frumoasă
coz! Mustaţă şi barbă de şcolar seminarist, pe care şi le pârlea cu lumânarea, trup
vârtos cât o moară sistematică şi o bubuiala de glas că, doar visându-l, Iorgu
Grănişteanu sărea din aşternut ca la mare primejdie: "Foc!" ori "Au dat turcii!"
Lelia începu să răsfire rozele, mirosindu-le cu nesaţ. Cinci galbeni îl ţinuseră pe
general, în Zlătari, la Pohr — florarul. Dar neamţul cheltuia şi el, marfa îi venea în
răcliţe vătuite, tocmai de la Constantinopol, şi nu se aflau multe cucoane să se fălească
în Bucureşti vijelios cu buchete de roze.
Lelia îşi prinse în plete un trandafir cu o spelcă de aur.
— Flora!, scânci generalul beat de admiraţie. Zeiţa florilor şi a primăverii. Lelia-
Flora.
Asta nu i-o puteau lua nici duşmancele! Baroana avea o coamă neasemuită, care
se revărsa în ondulaţiuni sălbatice, înveşmântând-o în mătase de culoarea răşinei până
la genunchi. Pletele erau atât de bogate, încât abia două cameriste izbuteau să le spele
cum se cuvine, iar o alta, Ninon, primea simbrie doar pentru pieptănatul artistic după
ultimele mode din Beauté Française.
Cu drept cuvânt, baroana îşi râdea însă cam prea pe faţă de conciuri, zulufi,
şuviţe false, aţâţând şi mai rău cucoanele, unele cu căpăţâni sărace — vorba ceea, le-a
ieşit pielea prin păr.
Ochii baroanei erau albaştri, frumoşi — "dar s-au mai văzut, ce, îs mai prejos ai
Roşiancăi ori ai Irinuţei Şuţzu?" — gura cam mare, nasul obrăznicuţ. Pieliţa obrazului
însă, umerii, decolteul (nu purta la gât giuvaieruri grele spre a nu-i ascunde din frumu-
seţe), minunăţie!
"Nenufari, crini şi catifea!", spuneau junii galanţi, închipuind voluptăţi rare şi
opintind la baluri şi soarele să-şi smulgă privirile dintre sânii baroanei.
— Nu ţi-e teamă că te vor pârî slugile? Doar ştii, toute femme jalouse a ses
espions parmi les domestiques... Şi iar ajunge scandalul la Cuza.
Iorgu Grănişteanu râse:
— Pe acestea Vodă le pricepe cel mai lesne. Il s'y connât...
Dinaintea Leliei trecu o clipă chipul Mariei Obrenovici, 'naltă, subţire în boi,
graţioasă, afurisit de chipeşă şi se pare nu nătângă. Flutură genele grele, parcă pentru a
alunga licărul de pizmă, gândul vechi care o apăsa. Întrebă cu glas leneş:
— Te-ai bucura, mon cher, dacă madame Grănişteanu nu s-ar mai întoarce
nicicum?
Generalul făcu ochii mari:
— Să mă lepede Nastasia? Unde mi-s acela să-mi plouă cu noroace?
Baroana râse:
— Să te lepede ori să-şi lepede potcoavele... Vorbesc şi eu, aşa, în râs... Par
exemple să degere troienită pe undeva, ori să se răstoarne sania... Câte nu se pot
întâmpla...
Chipul generalului se adumbri:
— Spun drept, Lelia, sunt bun creştin, moartea nu i-o doresc, n-o urez la
nimenea. Aş fi dorit să n-o fi cunoscut ori, vis nebun, cuprinsă de stenahorie să ceară
despărţenie. Dar aceasta-i iluziune, pot aştepta mult şi bine până or trâmbiţa din argint
arhanghelii în ziua cea din urmă. Dar tu... tu mă iubeşti, porumbiţă?
— Te-ai afla altcum aici? Ai auzit tu în Bucureşti de vreun capriciu amoros de-al
meu, sau... n'importe, quelle liaison?
Grănişteanu îi mulţumi cu căutătură de câine credincios. Rosti, totuşi, pentru ca
zâna care se afla dinaintea lui să-l contrazică, să-l încredinţeze de amorul ei, ba să se
supere că-l pune la îndoială, iar el să fie silit s-o împace cu îmbrăţişări, lacrimi de
fericire şi cuvinte de alint.
— Nu-s chipeş, Lelia, gros ca un trunchi, bătrân...
— Bătrân?!
Părea din cale-afară de mirată. Grănişteanu râse încurcat:
— Nimeni nu mai e tânăr după cincizeci de ani. La cinquantaine... Vorba lui
Ludovic al XlV-lea: "De m-aş putea dispensa de ei, dar fără să mor..."
Baroana îi zbârli părul cărunt, des şi ţepos, ca de mistreţ, care se pornea de
deasupra sprâncenelor:
— La cinquantaine... Iată ce aş numi eu o superstiţie. Vă sperie cifra! Pe voi
cincizeciul, pe noi, femeile, treizeciul. În locul tău, nu m-aş gândi deloc la amănuntul
acesta.
— Amănunt, zâmbi generalul... Drăguţ spus...
Surâsul îi dezvălui dinţii. Erau încă puternici, dar îngălbeniţi şi, mai ales cei de
jos, mâncaţi de vreme. Lelia îl cuprinse într-o privire scurtă. Poate, în juneţe, să fi fost
arătos. Trăsăturile erau regulate, bărbăteşti, trupul falnic. Nu-l ocoliseră însă mizeriile
vârstei. Fire de păr sârmos se iţeau în nări şi găvanele urechilor. Vinişoare albastre şi
roşii zugrăveau pe nas harta nenumăratelor chefuri şi a cupelor de vin bun deşertate în-
tr-o viaţă, căci generalul avea apetit harnic şi pântece anevoie de îndestulat; de altfel,
era burduhănos şi chiar acum, întins pe spate, gândea baroana, le bedon ridica sub
plapuma de atlas liliachie movilă, s-o zăreşti pe pământ neted de la o sută de paşi.
Ficatul oţărât îi stropise mâinile cu pete şofranii — les fleures du tombeau —, frânghii
varicoase îi trudeau picioarele până dincolo de genunchi. "Ce mai! Plin de vino-ncoa!",
încheie în gând Lelia.
— Nu-i vorba de cuvinte drăguţe... Eşti un bărbat extraordinar şi de-ar fi să mă
iau după poftele dumitale...
Un val de sânge năpădi obrajii generalului, orgoliul dezmierdat îi umflă inima,
pieptul, guşa, întreaga făptură sta gata să plesnească. Cu ochi umezi de recunoştinţă,
necutezând să vorbească, căci emoţia îl dovedea, Iorgu Grănişteanu îi sărută mâna.
— De altfel, urmă baroana prefăcându-se a nu-i observa tulburarea, mie nu mi-au
plăcut niciodată junii. Nu ştiu să dezmierde o femeie, nu ştiu să fie galanţi, n-au
conversaţie... Până la treizeci de ani sunt cu totul nătângi şi abia după aceea încep să
înveţe câte ceva.
Generalul o privi fermecat. Se săltă în capul oaselor şi, rezemat între perini, pipăi
pe gheridon după lulea. După ce o dichisi, pufăi mulţumit şi începu a clătina din cap.
— Ce înţeleaptă eşti mata, porumbiţă! Şi nu voi închina niciodată îndeajuns
metanii lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale! De dispreţuit e bărbatul care-şi vorbeşte
muierea legiuită. Să-mi fie cu iertare şi nu mă gândi de rău. Faţă de tine, însă, trebuie
să-mi deschid inima. E un simţământ căruia nu mă pot împotrivi. Pricepi, ma bien
aimée?
Lelia îi şterse fruntea udă, gândind că n-a întâlnit încă făptură care să asude mai
vârtos decât Grănişteanu. Rosti duios, "răpusă de emoţiune", gândi generalul:
— Te înţeleg, chéri, şi te ascult. Doar că nu vreau să te laşi coprins de
amărăciune.
— Dacă nevastă-mea, Nastasia, mi-ar fi stat alăturea, s-o ştiu reazăm şi nu
vrăjmaşă, altcum mi se înfăţişa răbojul. Minte netoată de cloşcă pizmaşă, în loc de a mă
înălţa, mi-a dat brânci în troacă.
— De ce-ai luat-o? întrebă Lelia gândindu-se la altceva.
Iorgu Grănişteanu oftă cu obidă:
— Ei, porumbiţă, nu mi-ai cunoscut părintele, postelnicul Vasile. Nimeni nu i se
punea de-a curmezişul. Când m-am întors de la Paris, straiul de ginere mă aştepta în
iatac, iar fidanţata poruncită, Nastasia, tot asemenea, cu palma întinsă spre a primi
briliantul de logodnă.
— De câţi ani sunteţi căsătoriţi?
— Iacă, numărăm peste douăzeci şi cinci. Întru început, am încercat apropiere şi
înţelegere. Din juneţă, am ţinut dregătorii însemnate: sub Vodă Şuţzu, apoi m-am
bucurat de preţuirea Ghiculeştilor, şi chiar Bibescu, autoritar, încăpăţânat şi plin de
capriţuri, cum îl ştii, mi-a încredinţat două ispravnicii. Toate aceste slujbe le-am primit
ca pe o dulce povară, socotindu-le datorii sfinte, ce nu le puteam ocoli, fiind un onest
cetăţean.
— Înălţătoare gândire, spuse baroana şi, în privirea albastră, generalul citi
neţărmurită admiraţie.
Cu încetul, începu să i se facă milă de el.
— De câte ori am căutat o povaţă la Nastasia, m-a fost întâmpinat cu ocări ori
plictis. Uite, chiar şi acum, ţara, Vodă Alexandru Ioan se află la ananghie, turcii,
muscalii, nu mai zic de Viana, pândesc precum hultanii să ne sfâşie.
Baroana îşi trase peste umerii goi un şal de dantelă.
— Cuza e un om inteligent, cu siguranţă se va descurca.
— Trag nădejde. Dintâi, însă, trebuie să se descotorosească de opozanţii din ţară.
Cât de curând va dizolva Camera şi o va înlocui cu un Consiliu administrativ. Membrii,
bun înţeles, vor fi aleşi de el însuşi. Încă o plăcintă la care nu se aşteaptă alde Şuţzu,
Sturdza şi camarilele domniilor lor!
Privirea baroanei scânteie:
— Va dizolva Camera? Oare-i cu putinţă?
— Îi, râse mulţumit, căci va prelua personal comanda armatei. Mână dreaptă îi
va fi Florescu, omul lui, pe care-l înaintează: major general. Rosti umflat, ca pe o
apoftegmă de dumnealui iscată: Cine are oştirea are puterea.
— Mai e şi ţara, spuse moale baroana.
— Ţara-i cu Vodă! Mai cu seamă că-i pregăteşte dar împărătesc ce-i va aduce
reazămul întregii naţiuni: micşorează censul, capătă astfel drept de vot mii de târgoveţi
şi parte din clasul ţărănesc. Cum şi Senatul tot de Principe va fi numit, se cheamă că
Vodă va stăpâni singur la cârma ţării. Toate sunt hotărâte în mare taină, iar Negri...
— Costache?
— Dar cine altul? Ministrul nostru la Poartă. I s-a fost trimis alaltăieri un
memoriu pe care-l va depune în mâinile lui Ali Paşa, spre a pregăti o atmosferă
priincioasă schimbărilor hotărâte de Vodă. Şi încredinţat sunt că Negri va izbuti a
răsuci cugetul turcului, a-l face să priceapă că împlinirea expozeurilor din memoriu
înseamnă şi asigurarea liniştei în Kara-Iflac, scopusul de moment al Constantinopolelui.
Lelia culese o acadea dintr-o tipsioară de argint şi o duse la gura lui Grănişteanu.
— Scumpul meu înţelept! Acestea sunt pentru mine chinezării, muierile nu se au
bine cu politica, dar mă străduiesc să înţeleg şi m-aş bucura să-ţi fiu de folos.
— Dragostea ta, zâmbi gâdilat Grănişteanu, mi-ar fi de ajuns, dar degeaba te
micşorezi: spiritul ţi-e pe potriva frumuseţii, adaos de preţ la norocul de-a te fi întâlnit.
Baroana îi sărută vârful nasului:
— Vezi de ce te iubesc? Junii domniei tale pe care-i tot pizmuieşti nu sunt în
stare să rostească asemenea cuvinte frumoase. Tu eşti idealul unei femei de spirit, căci
întruneşti în aceeaşi făptură bărbatul de stat şi gentilomul de salon. Poate doar în
Francia să se mai întâmple asemenea îmbinare fericită...
Umflat, măgulit, generalul — astfel primea toate marile emoţiuni — se făcu lac
de sudoare.
— Că veni vorba de Francia, ne bizuim mult pe bunăvoinţa împăratului, mai cu
seamă că are un penchant special pentru Vodă...
Privirea baroanei deveni gânditoare:
— Napoleon... Mi-a acordat acum doi ani onoarea unui dans... Era bal la
Tuileries... Încearcă în toate celea să-l imiteze pe unchiul său, marele Bonaparte.
— Şi nu fără succes! E un mare om politic, Francia prosperă pe zi ce trece.
Lelia de Gunsbourg avea dinainte chipul împăratului: era un om plin de
bunăvoiţă, generos, elegant, cu o expresie mereu gânditoare şi un suflet bun, în cea mai
creştinească accepţiune a cuvântului. Miniştrii săi, însă, francezii, îl socoteau un
visător, cu capul plin de iluziuni fantaste şi prea puţin om de acţiune.
Răsuflarea puternică a viscolului îi scutură pe amândoi de gânduri.
— Cumplită vijelie! observă Grănişteanu întinzându-se cu voluptate în aşternut.
Parcă urlă lupii aici, sub fereşti... Nu vii, porumbiţă? Atât de rar avem prilejul să
înnoptăm împreună...
Baroana, cu fruntea lipită de sticla rece, privea uliţa amarnic trudită de viscol.
Zăpada spulberată căţăra în văzduh panglici uriaşe, trupuri de balaur cu zvârcoliri
mânioase, giulgiu...
Giulgiu, se înfioră baroana, simţind rece între umeri. I se păru că desluşeşte,
peste drum, un ochi de jăratic. Doar o frântură de clipă.
"Astea-mi mi lipseau! Halucinaţiunile..."
Îşi smulse şalul şi, într-o clipă, căprioară sprintenă şi drăgăstoasă, fu în braţele
generalului.
Când somn adânc vesti că a cuprins făptura groasă a lui Grănişteanu — gâlceavă
de trâmbiţi, tunete, horcăieli şi înecăciune —, baroana se strecură uşoară din iatac. În
salonul cel mic, aprinse o luminare, se aşeză dinaintea birouaşului Régency şi, alegând
între călimări, muie tocul în cerneală verde.
"Il est deux heures et demi. Vous trouverez ce mot à votre réveil comme de
coutume. Sunt novele importante copleşitoare, care nu suferă întârziere. Dar mai dintâi
şi dintâi, je t'aime, mon bel ange, pour la vie, o dragoste pustiitoare, dar care are un
bun: îmi dă puterea să suport caznele pe care ambiţiunea ta mi le impune. Spui că de
dragul meu, al fericirii noastre viitoare. Vreau să te cred... Ba nu! Te cred, bonheur et
charme de ma vie.
G. a înnoptat la mine... Aflu că se pregăteşte o lovitură de stat. Iată detaliile..."
La trei dimineaţa, nici o lumină nu mai ardea în casele baroanei. Barbu Cantuniari
scoase ploscuţa cu Absinth — Zâna verde, îi spuneau bucureştenii — şi înghiţi lung de
câteva ori. Simţi că se încălzeşte. Şi că nu aşteaptă zadarnic.
Auzi zăpada îngheţată scârţâind sub pas de ciubotă şi, lipind stejarul, stinse
luleaua cu o mână de zăpadă.
Slavă Domnului, pe viscolul acesta, ogar crăiesc să fii şi nu adulmeci aroma de
tutun... Aştepta cu răsuflarea tăiată. Paşii se apropiau. Lipi trunchiul copacului...
Acum... Câteva clipe până să se dezmeticească, până să desluşească... Şi, dintr-o dată,
începu a râde. Era ipistatul de la Verde!
CAPITOLUL III
Conu Vasile din Mirceşti sosi abia către miezul nopţii, când cei doi Zăvoieni,
dimpreună cu Miclescu, puneau rămăşag că, ţintuit de vremea amarnică şi gazde
plăcute, poetul avea să rămâie peste noapte la Rădeni.
— Sunt îngheţat bocnă, fură cele dintâi cuvinte ale oaspetelui. Pot a vă spune,
dragii mei, că prefer mille fois focul Gheenei decât viforniţa meleagului.
Miclescu zâmbi:
— În consecinţă, coane Vasile, grijeşte să grămădeşti păcate destule, pentru a-ţi
asigura rezidenţă caldă dincolo.
— Dragul meu, de mititel numai grija asta o am.
Îşi freca lângă foc mâinile cu degete lungi şi puternice; mustaţa vârtoasă, încă
udă, strălucea, dar în obrajii vineţi de frig începuse a i se întoarce culoarea.
Boier Grigore râse încetişor. Încercă să-l iscodească, luându-l pe departe:
— Mă întreb, fiule, au ce pricini prea însemnate te-au înghiontit la drum
năprasnic? De inimă să fie? Atunci, de bună seamă, jupâniţa-i neasemuită.
— Chiar! sări Miclescu. Te ştiam la Londra, în misiune. Doar nu à la recherche
du soleil înfrunţi nămeţii Moldovei.
— Soarele!, oftă Alecsandri. Să-l simţi întins într-un chaise-longue pe covertă,
cercetând întinsa albăstrime a Mediteranei... Nu cunosc mai deplină încântare...
Bătrânul Zăvoianu dădu din cap:
— Te-ai izbit mumă-tii, biata cucoana Elencu. Şi pe-aceea n-o ştiu decât oftând
după soare. Chiar şi pe vipie, parcă tot frig simţea în spinare. Eh... Dumnezeu s-o ierte!
O umbră trecu peste ochii păcurii ai poetului.
— Sângele insular, coane Grigore...
"Ba oftica", gândi bătrânul Zăvoianu. Ghiunghiul o răpusese la abia patruzeci de
ani şi-acelaşi beteşug le seceraseră şi pe fetele ei, surorile poetului, Prohira, Smaranda
şi Theodosăe...
Miclescu îi întinse o cupă de coniac:
— Zăboveşti mult în ţară?
Alecsandri clătină din cap:
— O săptămână, poate două.
— Şi ţi-ai găsit vreme şi pentru Zăvoieni? Todiriţă, iacă omagiu nepreţuit adus
nobilului tău home.
Zăvoianu cel tânăr îşi drese glasul:
— Castle, vrei să spui, Johnny.
Alecsandri râse:
— Bravo vouă! Vă invidiez, dragilor, că duceţi vieţişoară dulce, neasuprită de
griji ori necazuri. Veselia vă e stea călăuzitoare, desfătarea preocupaţiune principală.
— Acum, şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin! Şi tot asemenea domniei tale,
Vasilică.
Poetul zâmbi subţire. Spre deosebire de zăluzii aceştia, Todiriţă cam nătâng, dar
inimă îmbelşugată ca o pâine moldovenească, Ionică iutac la minte, dar trândav şi încet
ca melcul, el intrase în slujbă domnească încă de la optsprezece ani. Abia întors de la
Paris, prea înălţatul domn Sturdza, socotind că se va fi "adăpat cu învăţătura cuvenită
spre a fi de folos patriei", îl unsese pe Vasile, feciorul vornicului Alecsandri, în slujba
de şef "al mesei despăgubirii scutelnicilor şi al pensiei răsplătitoare la visterie". Iar de-
atunci, în peste douăzeci de ani, împlinise dregătorii însemnate, ce-i aduseseră preţuirea
întru sârg şi pricepere a lui Sturdza şi, mai cu seamă, a lui Vodă Alexandru Ioan I.
Pentru că toate, însă, le împlinea cu dibăcie, voie bună, graţie şi eleganţă, în
straie albe ori naramzii şi panamale cu gardini largi, răsucind nelipsitul bastonaş cu
măciulie de aur şi stihuri prea inspirate, pizmaşii, ori nărozii, ori cei cu căutătura
uşuratică îl socoteau dregător de operă bufă, patrician al plăcerilor rafinate, prinţ al
albastrei Mediterane.
— Fie aşa precum spuneţi voi, dragii mei amici. Umblă o vorbă în Moldova
noastră că cioara croncăne, corbul bombăne, cucuvaia cobeşte, ciocârlia cântă... Dar se
cheamă că toate ciugulesc văzduhul...
Todiriţă dădu din cap pătruns:
— E adânc... Vezi, Johnny, ce-ţi vorbeam mai adineauri... Poporul nostru îi
doldora de înţelepciune. Civilizaţiunea! Aceasta-i lipseşte.
Boier Grigore cercetă răsucind carafa goală:
— Vorbiţi fără spor, ca moşnegele când curăţă mazăre în poală la portiţă.
Ascultă, Vasilică, ai ceva însemnat a ne spune ori ba! Şi-atunci m-oi trage în iatac. De
dodii şi pozne poeticeşti avem vreme şi mâine.
— Ai dreptate, boier Grigore. N-am făcut popas fără pricină la Mărginenii
domniilor voastre. Şi voi spune-o în cuvinte puţine. Vodă Cuza e în mare primejdie.
Nu doar domnia, scaunul, ci şi viaţa lui.
Miclescu îi privi pe ceilalţi cu mulţumirea omului care a prevăzut cu dreptate:
— Ce vă spuneam eu? La Ieşi — Mitiţă Florescu, aici — Bordeienii. Tot vizite
cu tâlc...
Alecsandri surâse:
— Ştiam că nu eşti nătărău, Ionică. Bibeştii şi Ştirbeii, aud mai nou şi de Şuţzu,
dimpreună cu camarila, pun la cale asasinarea lui Vodă.
Boier Grigore încruntă sprâncenele:
— Dacă ştiţi mâna ucigaşă, n-o puteţi opri? Greu să afli din ce parte se va
slobozi flinta, dar dacă o cunoşti...
— Raţiuni însemnate, pe care eu le ignor şi presupun că n-aş avea dezlegare să le
dezvălui, îl silesc pe Vodă să procedeze cu mult tact diplomaticesc. Aceasta este
dorinţa şi porunca lui. Iar tu, Ionică, chemat eşti să ne ajuţi.
Miclescu roşi de surpriză, dar şi de plăcere:
— Eu?!
Todiriţă, înfierbântat de grog şi elan patriotic, urlă:
— Prietinul meu va şti să-şi facă datoria! E un Miclescu şi, mai presus de tot,
român. Căci "Românul încă ştie a se bate / Şi urăşte viaţa fără libertate". Şi iarăşi, cum
zice poetul: "Unde este timpul cel de bărbăţie / Când murea românul pentr-o datorie?"
Ţi-o spun eu, Bolintinene! E aici. Acum!
Se holbă spre ceilalţi, încredinţat de efectul vorbelor sale.
Alecsandri râdea cu poftă:
— Uşurel, Todiriţă. Trag nădejde că, până la prohod, mai avem oleacă.
De pe săliţă, dincolo de uşa închisă, se auzi zgomot cumplit de talgere şi
trâmbiţă.
— Ce-i? se sperie boier Grigore. Ce s-a întâmplat? Ce fu asta?
Miclescu se prăpădea de râs:
— Glasul patriotic al lui Stan, feciorul. Când Todiriţă ţine discurs, cela, de după
uşă, îi însoţeşte cuvintele cu zăngănit de blide eroic.
Zăvoianu cel tânăr răcni:
— "Trâmbiţa răsună sus pe coasta Verde; / Armia lui Ţepeş printre brazi se
perde!"
— Ba ţi-ai pierdut tu minţile, măi băiete, spuse boier Grigore. Şi ţi-ai smintit şi
slugile.
— Aşa şi aşa, făcu neatent Todiriţă.
Alecsandri îşi şterse lacrimile:
— Să lăsăm şaga, că timpul ne e drămuit. Ionică, găteşte-te de drum. Mâine
dimineaţă luăm în piept drumul Bucureştilor.
Todiriţă dădu din cap:
— Da, da, negreşit! Poruncesc de sanie la cel dintâi ceas.
— Hm! rosti sceptic boier Grigore. Îi porunci tu, fiule, lui Stan, de sanie, da' cum
să porunceşti cerului de vreme priincioasă? Nu ieşim bine din sat şi rămânem
împotmoliţi. Mai chibzuieşte, coane Vasile...
— Nu ne e îngăduită nici o clipă de zăbavă! Apăsă: Mie şi lui Ionică.
— Aha, pricepu Zăvoianu.
— Aşi! Nu-ţi lepezi prietenii la primejdie, nu pricepu Todiriţă. Plecăm împreună.
Alecsandri ridică din umeri. Miclescu nu-l slăbea din priviri:
— Încă nu mi-ai explicat de ce aveţi nevoie de mine la Bucureşti. Mă simt
onorat, desigur, dar, franchement, nu văd cum v-aş putea fi de folos. Sunt un simplu
consumator de viaţă, fără aspiraţiuni politice...
— Când pădurea a pornit rezbel împotriva lupului, presupuse boier Grigore, a
opintit şi iepuraşul.
— Ar fi o explicaţie, râse Alecsandri, cu unele corijări. Pădure se află, lup există,
de iepuraş nu ne pasă, căci alta ne lipseşte.
— Ce anume?
Un zâmbet fugar despică obrajii oacheşi ai poetului:
— O privighetoare, să zicem... O privighetoare în strai mândru de păun. Şi
pentru că amicului Todiriţă îi plac improvizaţiile...
Începu să fredoneze o bine cunoscută şansonetă cântată de Mamzel Pompon la
Moulin Rouge:
— Păunaş graţios, june şi frumos / De demoazele visat / De dame adorat /La
Capşa 'mpărat/ V-o zic, e dracu' gol / Miclescu... rossignol !
— Bravo!, mugi Todiriţă, beat mort. Cu asemeni poeţi... civilizaţiunea...
Desigur... Va să zică... Ce să mai discutăm? Trăiască!
De pe săliţă, răspunseră talgerele lui Stan.
CAPITOLUL IV
Cuza îşi aprinse ţigareta lungă, cu vârf aurit, şi stinse chibritul cu gestul larg, care
îi era caracteristic, fără să sufle în el.
Stăteau comod, în jilţurile delicate cu picioare firave aurite, ca într-un salon. Şi,
ţinând tot de făptura lui Cuza, de îndemânarea şi firescul cu care ştia să-şi apropie
oamenii, Barbu se simţi imediat la îndemână. Deşi bunăvoinţa lui naturală, tonul
prietenos înlăturau bariere şi rezerve, Cuza îşi păstra statura princiară. Nici cel mai
cutezător ori lipsit de creştere personagiu nu-şi îngăduia a cădea în familiarism.
Barbu ridică ochii. Întâmpinând privirea zâmbitoare a Domnului, îşi îngădui şi el
surâs sfios. Era cea dintâi oară când se afla singur cu Vodă, el îndeobşte — de trei ori
patru cu totul — însoţindu-l ca subaltern, umbră neînsemnată, pe prefectul Alexandru
Beldiman.
— Ce mai face cucoana Vasilena? Desigur, mereu mândria Bucureştilor noştri.
Transmite-i, te rog, omagiile şi sărutările noastre de mâini.
Cantuniari se săltă uşor în jilţ, de parcă ar fi dat să se ridice spre respectuoase
mulţumiri, pe care le bălmăji în barbă.
— Ne-ar plăcea, urmă Cuza, s-o vedem mai ades la Curte, căci ne lipseşte şi
Doamnei, şi mie. Părintele dumitale, conu Iordache Talianu, nu ne ocolea cu atâta
cerbicie.
În ochii lui Vodă se aprinse lumina aducerilor aminte duioase:
— Eram prieteni buni şi, nu o dată, am petrecut dimpreună cu dumnealui şi alţi
tovarăşi la Pralea... Ce vremuri şi acelea!
Despre acele vremuri cunoştea şi Barbu din povestirile tătâne-său.
Ospitalitatea stăpânilor moşiei Pralea — Răducanu Rosetti şi Maria, domniţă
Ghyka — era vestită, atrăgând toată floarea aristocraţiei moldovene. Cine nu se
întâmpla acolo? Şugubăţul Zizin Cantacuzino, cneazul Alexandru din acelaşi neam,
plăcut şi plin de politeţuri, Manolache Iepureanul, vioi şi citit ca o bibliotecă grecească,
bunul Mitiţă Şuţu, Alecu Aslan, mare vânător, Alecsandri, Costache Negri, Cuza... Iar
cucoanele, chipeşe şi de seminţie aleasă, se înşirau colan de nestemate: Smărăndiţa
Jora, Eufrosina Bogdan, Zulnia Sturdza, Smărăndiţa Catargiu cu fiică-sa, preafrumoasa
Maria, despărţită încă de atunci de Obrenovici, şi poate chiar de atunci ibovnică
neştiută a colonelului Cuza...
Despre o întâmplare petrecută într-aceea vreme, cam vreo zece ani înainte de
Unire, îi plăcea cu osebire lui Iordache Talianu să povestească. Cuza, straşnic ţintaş,
avea obiceiul să-şi "facă mâna" în fiece dimineaţă, trăgând cu pistolul în cortelul verde,
sub care picotea, ferit de soare, cumnatul lui, Lambrino. Într-o dimineaţă, unul dintre
gloanţe, trecând prin cortel, ricoşase pesemne într-o piatră, iar de-aici, prin ferestrele
deschise ale conacului, în sofragerie, unde boier Răducanu, cu gura plină de
mouillettes, scotocea cu linguriţa în cocotieră. Fulgerat, dusese mâna la fruntea dintr-o
dată plină de sânge.
Panică mare, spaimă, zarvă! Din fericire, glonţul — Flaubert — vătămase doar
pielea capului sub păr, dar, multă vreme, umblase zvonul în meleag că, de fapt, la
mijloc nu era vreo poznă de a lui Cuza, ci un atentat al Unioniştilor împotriva lui
Rosetti Răducanu, cunoscut separatist...
— Da, făcu Domnul, întorcându-se din gânduri, s-au călătorit şi acelea, aşa cum
se călătoresc toate în lumea aceasta... Domnule Cantuniari, te-am chemat într-o
chestiune absolut confidenţială. Nimeni, absolut nimeni nu trebuie să cunoască cele ce
vom discuta între aceste ziduri.
Cantuniari îl cercetă iute. Cuza îi ghici întrebarea şi zâmbi:
— Chiar aşa. Nici măcar Beldiman, şeful dumitale. Şi răspund şi celei de-a doua
întrebări, pe care n-o rosteşti. Am toată încrederea în destoinicia şi discreţiunea lui
Beldiman, dar nu şi în abilitatea lui. Urmează, fireşte, al treilea prilej de mare nedume-
rire, care cercetează după desluşire. Nu-l destitui, pentru că îi onest, fără viţii
păgubitoare slujbei şi mi-e cu mare credinţă. Sunt, domnule Cantuniari, în dregătoria
pe care o deţine, însuşiri mai importante decât iscusinţa şi viclenia. Ca principe, îmi
doresc în primul rând o poliţie pe care să mă pot bizui. Prefer deci un slujbaş cinstit,
chiar dacă mai puţin înzestrat, unui urzitor dibaci, dar corupt şi ticălos.
Barbu cuteză, profitând de întrerupere:
— Măria Ta, n-ai prefera un slujbaş care să le îmbine pe amândouă? Şi cinstea, şi
abilitatea?
Cuza surâse cu amărăciune:
— Cunoşti un asemenea personagiu în istorie? Unul singur? Până şi cel dintâi
Napoleon, una dintre puţinele căpetenii ale omenirii care s-a bucurat de sufragiul
aproape unanim al poporului său, a fost trădat. Nu mai e cazul să vorbim de canalismul
lui Talleyrand. Marea artă, şi puţini se află în posesiunea ei, este să te foloseşti de
îndemânarea acestor vulpi, dar să rămâi toujours en garde, să ştii să-i alungi la vreme.
Strivi ţigareta în scrumelniţa masivă de argint şi îşi dezmierdă cu un oftat bărbuţa
mătăsoasă.
— Te urmăresc de mult, domnule Cantuniari. Cu mult înainte de a-ţi fi dovedit
iscusinţa şi tactul cu adevărat diplomaticesc în răzmeriţa de la Craiova. Se afirmă
despre mine că ştiu să-mi aleg oamenii. Că aceasta ar fi însuşirea mea cea mai de
seamă. Râse: nu-i prea măgulitor pentru un principe...
Vodă râdea sincer. Îi erau străine orgoliul, deşarta vanitate, credinţa atât de
primejdioasă, fatală noroadelor lor, ale celor mai mulţi deţinători de putere absolută
(împăraţi, regi, conducători de republici), că ar fi unşii lui Dumnezeu! Ales între aleşi,
făptură neasemuită, de neînlocuit, aflat cu capete multe peste contemporanii săi.
Modest şi cu un nedezminţit simţ al proporţiilor, Alexandru Ioan I ştia prea bine
că izbânda sa din ianuarie 1859 nu se datora unor calităţi ţinând de extraordinar.
Bunînţeles, nimeni nu-i tăgăduia cinstea, credinţa sinceră în ideile liberale ale veacului
său, firea dezinteresată, fără umbră de venalitate, fierbintea sa dragoste pentru tot ce-i
românesc. Dar — şi la gândul acesta Vodă zâmbea de fiece dată cu înţelepciune —
fiinţa, personalitatea sa nu stârneau pizmă. Nu se înălţa într-atât peste semenii săi,
însuşirile sale nu erau într-atât de strălucitoare, încât cei din jur să se simtă striviţi.
Admiraţiunea fără măsură, scandalul pozitiv pe care-l provoacă un om este cel dintâi şi
mai primejdios inamic al său. Cuza nu era un Demostene ca Mihalache Kogălniceanu,
nu se bucura de faima şi onorurile acordate lui Negri, n-avea condeiul, celebritatea şi
prieteniile alese cu numele mari ale Europei ca Alecsandri, dar nici vrăjmaşii lor. De
aceea, la 5 ianuarie, la Ieşi, şi după trei săptămâni la Bucureşti, sceptrul îi fusese
înmânat într-un singur glas.
— ...îmi pun deci toată încrederea în dumneata, domnule Cantuniari. Bănui că
împlineşti toate condiţiile necesare unei misiuni delicate.
— Prea onorat, Alteţă, roşi Barbu.
Cuza dădu din mână de parcă ar fi alungat fumul lăsat de o lulea.
— După cum ştii, opoziţia — numele le cunoşti — pune la cale un complot care
are drept ţel asasinarea mea. Într-un plebiscit nu au încredere, căci simt că ţara îmi stă
alăturea. Moartea, cât de odioasă şi condamnată ar fi după aceea, semnează mai sigur
decât mine şi mai definitiv actul abdicării.
Cantuniari îşi încleştă mâinile pe braţele jilţului.
— Nu le-o vom îngădui, Măria Ta.
— Domnule Cantuniari, surâse Vodă, nu sunt un blazat, la joie de vivre nu m-a
părăsit, dar doresc să ştii că nu te-am chemat aici de teamă.
Zilele noastre sunt hotărâte de Altcineva, iar cât priveşte tronul, domnia, am
afirmat-o nu o dată că "am primit-o ca pe un depozit sacru", şi gata sunt să-l predau
oricând celui ce va fi socotit cârmuitor mai vrednic. Înainte însă de a părăsi scena, cum
ar zice poetul nostru Alecsandri, mare iubitor de teatru, mai am a împlini unele
obligaţiuni faţă de români, pe care le consider sfinte. Iar pentru aceasta îmi trebuie un
răgaz...
Obrajii lui Barbu ardeau, ochii cercetau strălucitori chipul Domnului.
— Vi le veţi împlini, Alteţă. Acum şi multă vreme de aci înainte.
Cuza râse cu blândeţe. Îl veselea şi impresiona în acelaşi timp înflăcărarea
tânărului.
— Eşti optimist, mon cher! Îţi mulţumesc de bune gânduri. Ajută-mă pentru cele
imediate, cât despre viitor, ne-om îngriji la vremea cuvenită. Mărturisesc că am în
oroare vorbele mari, găunoase, patrioţii de cafenea. S-au fost recitat de prea multe ori,
şi cel mai adesea de către farisei. Ele nu conving, aşa cum n-a convins, stârnind râsul,
acel pauvre individu care şi-a început discursul cu "Bonjour, popor!..."
— Mitiţă Dumitraşcu, feciorul cel mic al vornicului, îşi aminti râzând Barbu.
— Acela, pesemne... Ocolind deci frazele umflate, îţi voi spune doar că succesul
misiunii ce ţi-o încredinţez — dedesubturile politice le vei înţelege mai târziu — va
însemna împlinirea vrednică a datoriei dumitale de cetăţean.
— Poruncă!
— Doresc ca pregătirile atentatului să ajungă în fază cât mai avansată, iar
complotiştii să nu fie stingheriţi şi, fireşte, nici daţi în vileag, până în clipa pe care o voi
socoti potrivită.
— Atrag atenţiunea Măriei Tale că riscul e mult prea mare.
— Pe măsura ţelului.
Barbu îşi smuci capul cu o mişcare de cal nărăvaş:
— Alteţă, oricâtă diligenţă am depune, oricât de iscusiţi ar fi oamenii mei, totuşi
nu putem prevedea clipa în care mâna ticăloasă apasă pe trăgaci.
— Dragă Cantuniari, rosti Vodă pe un ton prietenos, mă bizui pe instinctul şi
promptitudinea dumitale. Vei şti să acţionezi oportun, sunt convins.
Îi surâse cu toată faţa. Un surâs luminos, plin de seducţiune, bine cunoscutul
surâs al lui Cuza, căruia nu-i rezista nimeni.
Cantuniari îngână fâstâcit:
— Încrederea Măriei Tale mă onorează. Eu... mă simt...
Vodă continua să zâmbească. Era una din tacticile sale obişnuite, politică fără
greş, cu ajutorul căreia îşi câştigase mulţi partizani zeloşi, fideli până la ultimul suspin.
Lui Kogălniceanu, mai prudent, mai calculat şi, îndeobşte, mai sceptic în privinţa
naturii umane şi care-l acuza de nesocotinţă, îi desluşise în mai multe rânduri, dar tot
zadarnic:
"Acordă-i unui om încredere totală, desăvârşită, şi vei obţine de la el mai mult
chiar decât poate să dea. Încrederea îl obligă, îl măguleşte şi fii sigur că va depune
toată râvna pentru a nu dezamăgi. Pe tine, dar şi pe el. Bineînţeles, când nu ai de-a face
cu un ticălos."
Kogălniceanu întrebase tăios:
"Şi când eşti sigur că nu ai de-a face cu un ticălos?"
"Atunci când ai de-a face cu un individ onest", zâmbise Cuza.
"Poate că Măria Ta are bunătatea să-mi explice cum operează asemenea
distincţii? Nimeni nu-şi introduce ticăloşia în cartea de vizită."
"O! Mon cher! De acelea eu mă folosesc doar când vreau să-mi depun omagiile
unei dame şic, şi n-am găsit-o acasă..."
Vodă glumea, fireşte. Ca mulţi principi, se încredea în instinctul său, în
cunoaşterea sa de oameni. Şi, bineînţeles, nu se azvârlea în baltă legat la ochi şi fără a fi
cercetat înainte cu băţul, că-i adâncă ori ba. Pe Barbu, de pildă, îl supusese fără ştiinţa
acestuia la mai multe probe, verificându-i cinstea şi devotamentul faţă de Domnie. Iar
bunăstarea lui Barbu, lipsa de griji financiare — era moştenitorul unic al unor părinţi
bogaţi, chibzuiţi şi cu mână norocoasă întru sporire — constituia pentru Cuza încă un
titlu de garanţie. Din principiu, Vodă prefera, în slujbele pe care le socotea vulnerabile
corupţiunii, dregători avuţi, căci "bine ştiut este că ursul sătul nu umblă la miere; şi cât
de găman ar fi, tot nu se lăcomeşte la fiece fărâmă de fagure..."
— În consecinţă, domnule Cantuniari, vei urmări în continuare diferitele faze ale
complotului, iar raport despre acestea îmi vei da doar mie. La o singură taină, de-ajuns,
şi uneori prea mult, două părechi de urechi. Faites attention! Nimic pripelnic, nici un
act necugetat, nici o arestuire. Vrăjmaşul să nu-şi simtă urma adulmecată. Eşti
îndeajuns de inteligent pentru a nu-ţi desconsidera adversarul, mai cu seamă căpetenia,
pe Şuţzu, care ce să-ţi spun... Este cel mai fanatic dintre toţi...
Cantuniari îşi înclină capul:
— Vă mulţumesc, Alteţă, că mi-aţi atras atenţiunea. Tocmai mă gândeam să
propun expulzarea baroanei de Gunsbourg.
— O!, respinse Cuza. Ce greşeală! Impardonabilă! I-ar fi pus în gardă pe haini şi
mi-ar fi răsturnat întreg edificiul strategic. Apreciez însă sinceritatea dumitale. Un altul
şi-ar fi ascuns inten-ţiunile. Încă o dovadă că nu m-am înşelat socotindu-te un slujbaş
de mare probitate, de nădejde depozitar al nădejdilor mele. Zâmbi jocului de cuvinte...
Apropo de baroană... Generalul continuă s-o viziteze?
— Au fost împreună toată noaptea.
— Pauvre Grănişteanu...
— Sunt îngrijorat, Alteţă...
Cuza îl întrerupse:
— Vom lua măsuri ca generalul să nu mai aibă acces la documentele noastre cele
mai importante. Desigur, fără a băga de seamă. Dar, spune-mi, dragul meu, îi poţi
reproşa ceva concret?
Barbu surise încruntat:
— Mi se pare destul că e... hm, da... intimul baroanei... ă... ă... ă... favoritul.
Vodă izbucni în râs:
— Ha! Ha! Ha! Asta-i splendid spus! Intim! Favorit! Nu-ţi lipsesc eufemismele...
Deci, ibovnicul baroanei.
— ...despre care, urmă Barbu roşu făclie, presupunem că-i spioana Engliterei,
trimisă la Bucureşti spre a rezema opoziţia.
Cuza scoase batista şi îşi tamponă uşor obrajii. Ca mai toate persoanele cu ochi
albaştri, lăcrima când râdea cu poftă.
— Lăsaţi-o să-i rezeme, dragul meu, dar cu aceeaşi condiţie. Să nu vă scape din
atenţiune. Un om prevenit este pe jumătate salvat.
— Îngăduiţi-mi, Alteţă, a vă informa că locuinţa ei îi supravegheată zi şi noapte.
— Mi-a vorbit Beldiman. Şi?
— A fost vizitată de agentul lui Ali Paşa...
— Constandakis!, dădu din mâini Vodă. Acela a ajuns un fel de mâţă cu clopoţei.
Mi-e că la mijloc îi o altă manevră, menită să îndrepte şoarecii spre altă capcană. Nu-i
primejdios! Altceva!
— Domnul general Grănişteanu a rămas peste noapte la baroană. Eu însumi am
vegheat până la ceasurile şapte ale dimineţii, când a părăsit casele doamnei de
Gunsbourg. După câteva minute, a ieşit valetul baroanei şi s-a îndreptat cu zor mare
spre conacul Şuţzu, unde a depus un mesagiu.
— Prietenul Şuţzu... Fireşte, surâse Vodă. Era de aşteptat... În sfârşit, dragă
Cantuniari, ştii ce ai de făcut. Ca deviză: zel, ochi şi urechi în toate cotloanele
conjuraţiei şi, în primul rând, discreţie.
— Îngăduiţi-mi, Alteţă, să vă atrag atenţia că serenissima dumneavoastră
persoană se află în permanentă primejdie. Unele măsuri de precauţiune se impun.
— Da, da, da! făcu Vodă ridicându-se. Mi-a cântat aria aceasta şi Beldiman. Şi,
tot ca şi lui Beldiman, îţi răspund că "Românul nu e asasin".
— Măria Ta să nu-l uite pe Barbu Catargiu.
Cuza râse:
— V-aţi vorbit? Mi-a servit aceeaşi pildă. Nu, domnule căpitan, exemplul nu-i
concludent. Românul care l-a ucis pe Catargiu nu era un asasin, ci un fanatic. Fanatici
sunt la toate popoarele.
— Asasin ori fanatic — glonţul vatămă la fel. Şi dacă — iertare, Măria Ta — nu
vă gândiţi la viaţă, gândiţi-vă la o ţară întreagă, carele şi-a legat toate nădejdile,
credinţa şi speranţa într-un viitor ferice, de persoana Înălţimii Voastre.
— La ţară mă gândesc, căpitane. Şi chibzuiesc că o pot face mai vrednic şi cu
folos, simţindu-mă şi umblând slobod, decât pândind lângă sobă vijelia de afară.
Îi veniră în minte cuvintele lui Kogălniceanu. Glasul puternic, de orator încercat,
căpătase ca de obicei rezonanţe profetice:
"Nu greşelile te vor răsturna, Doamne, ci cutezanţa şi faptele mari ale Măriei
Tale!"
Cu o mişcare uşoară a mâinii risipi vorbele, alungă gândul.
CAPITOLUL V
Viscolul care asuprise aprig Bucureştii vreme de două zile se domolise. Acum
ningea cu fulgi mari, leneşi, zăbovind îndelung în văzduh, frumoşi ca în jucăriile
vieneze care, oleacă zgâlţâite, stârneau ninsoare argintie asupra micilor burguri
prizoniere în clopote de cristal.
Când orologiul — pe melodie jucăuşă de Mozart — vesti ceasurile zece, baroana
Lelia de Gunsbourg se lăsă să alunece din crivat pe blana de urs polar, unde trândăvi
oleacă, desfătându-şi trupul despuiat pe moliciunile fiarei răpuse.
Dormea goală pe orice vreme, cu desăvârşire goală şi despletită; muierile, chiar
cele tinere şi cochete ţinându-se după moda pariziană, tot purtau asupra nopţii o
bucăţică de cămaşă străvezie şi uşoară ca o adiere, câte un inel — măcar alianţa —
cerceii de fiece zi — de obicei primii solitari primiţi la paisprezece ani —, iar părul şi-l
înnodau într-un conci ori coade groase, care să le îngăduie somn tihnit, iar a doua zi
"ţesălat" lesnicios.
Baroana însă nu torcea somn dulce decât cu trup slobod de orice podoabă şi
plete asemenea, răzleţite în întreg aşternutul.
"Mai degrabă", îi desluşea cameristei sale, Rose, o franţuşcă mlădioasă ca trestia,
burduf de înţelepciunea dobândită în mizeria Halelor unde se născuse, "mi-atârn un
volan, ori un şal, în fine, orice motiv de ţesătură, la o vizită... intimă. O, da! Un
peignoir iscusit are mai multă înţelepciune decât o enciclopedie..."
Când trase draperiile, scoase un strigăt de surpriză. Un val de fericire îi cuprinse
întreaga făptură. Fericirea aceea, clipă binecuvântată, fără pricină, unică, pe care o
încearcă de obicei doar oamenii foarte tineri; fericiţi — în asemenea clipe — doar
pentru simplul fapt că trăiesc iar viaţa... Viaţa e o doamnă generoasă, care le zâmbeşte
cu blândeţe întinzându-le braţe de crini, şi margarete, şi măr înflorit.... Livezi de meri
înfloriţi...
— Ce frumos e!
— Nu-i aşa, madame? zâmbi Rose. Eram sigură că vă veţi bucura.
— Rose! E minunat! Splendid! Strada parcă dansează... O sărbătoare... Un bal al
naturii...
Ochii îi scânteiau, strălucea toată, o frumuseţe în clipele acelea aproape imposibil
de privit, orbitoare.
— Ce frumoasă e madame!, rosti cu admiraţie sinceră camerista. Baroana îşi
ridică braţele deasupra capului şi bătu din palme ca într-un ceas spaniol:
— Rose! Repede, toaleta de la Petersburg!
— Cea cu hermină sau cea cu samur?
— Hermină, Rose! Vreau să fiu... Albă ca Zăpada!
— Veţi fi cu mult mai frumoasă.
Lelia de Gunsbourg îi mângâie bărbia plinuţă:
— Merci, Rose, tu es vraiment gentile... Porunceşte sania şi, să nu uit,
pregăteşte-o şi pe Kio.
Ochii căprui ai cameristei se rotunjiră a mirare:
— Kio? Pe timpul acesta? Acasă n-o scoteam nici măcar în aprilie.
— Parisul e prea umed... N-o să păţească nimic... Ar fi păcat să nu se bucure şi
Kio... Pune-i blăniţa şi un şal peste gură... Şi repede, fetiţo, nu mai am răbdare!
— Et le petit déjeuner de madame?
— La naiba cu micul dejun, Rose! Nu în fiecare zi ai ocazia să te plimbi într-un
Bucureşti imaculat ca o rochie de mireasă... Chiar dacă nu la fel de inocent.
Întreg Bucureştiul, dar mai ales Şoseaua Kiseleff, răsuna de clinchetul clopoţeilor
de argint aninaţi în colane grele de grumajii cailor înhămaţi la sănii birjăreşti ori
particulare — acestea luxoase, splendide echipaje pe tălpici —, ocrotiţi de valtrapuri
din catifea viu colorată. Străbăteau oraşul săgeată, ca fermecaţi, îndestulaţi toţi într-o
sâmbătă din ciubărul cu jăratic al telegarilor de poveste.
Prima ninsoare frumoasă — brumarul şi bună parte din dechemvrie fuseseră
glodoşi, cu ploi reci, zloată, lapoviţă şi apoi viscol înfricoşat — smulsese mulţi
bucureşteni de la gura sobei. Cucoanele tinere găsiseră prilejul să arboreze mantourile
scumpe tăiate la Paris din blănuri de Rusia, fără să se teamă de zăpadă, aprig vrăjmaş al
chipurilor sulemenite.
Dimpotrivă, feţele biciuite de nea în goana săniilor deveneau mai fragede, frigul
născocea roze chiar pe obrajii cei mai sălcii, căciuliţele de astrahan, vulpe sau petit-
gris, din care scăpa câte un zuluf, şi sclipirea solitarilor le dădea un aer cochet şi
poznaş.
Promenada, în toată splendoarea ei, se desfăşura desigur la Şosea, unde junii,
încotoşmăniţi în blănuri grele şi cuşme nu mai înalte de o palmă, cumpărate de la musiu
Martin din Pasajul Român, depuneau omagii doamnelor şi demoazelelor fericite să le
primească în goana bidiviilor.
Cei mai comozi, ca de pildă Dodel Văcărescu ori Arthur Macarie, se mulţumeau
însă cu priveliştea pe care o oferea Podul Mogoşoaiei. Rezemând balustrada de la
Capşa ori Hugues — înlăuntrul locantelor ar fi scăpat spectacolul străzii — consumau
vin fiert cu miere şi mirodenii, ceaiuri, nenumărate cornete cu castane coapte, fierbinţi
de-ţi ardeau degetele şi la care excentricii însoţeau îngheţată.
— Nu-l văz pe Floflo, observă Văcărescu, trecând prin sită grupul ce rezema
zidul Capşei.
— A trecut mai adineauri cu sania spre Şosea.
— E copil! Aici îi defilarea, şi la dus, şi la-ntors, mai abitir decât în tribuna lui
Vodă.
Din pricina înghesuielii, între Hanul Zlătari şi până după Palatul Domnesc, săniile
alunecau în pas de melc.
— Uite-o pe Frumuşica Roşianu!
O damă blondă, trupeşă, îngropată în vulpi argintii, răspunse cu un zâmbet
cochet cuşmelor ridicate.
— S-a cam trecut...
— Ce-i pasă? A pus mâna pe Bacalu şi milioanele lui? A pus! I l-a suflat
Tarsiencii? I l-a suflat! De-acum, ţin-te whist, maus, chemin de fer pe Coastă, când se
afaniseşte şi satură de Valahia, şi juneţe proaspătă, când se ambetează şi pofteşte în
aşternut şi altceva decât o vistierie.
— După fason, s-a şi ambetat. Juneţe este...
— Nu şi proaspătă, mon'cher! Oricum, depune-ţi cartea de vizită.
— Măi! Clevetiţi ca cele babe.
— Nu-ţi place, trage cuşma pe urechi...
O sanie elegantă, construită ca o trăsură Victoria, se ivi dinspre Sărindari. Pe
capră, un arnăut cu fustanelă, cojocel de miel brumăriu şi fes cu ciucure lung, cerca să
dobândească drum slobod, înaintea altor echipaje.
— Cela nu degeră doar cu fes?
— Aşa pofteşte prinţesa! Ai văzut arnăut cu căciulă?
— Putea să-şi anine un ciucure şi pricepeai.
Din fundul saniei, principesa Sultana Duca, o cucoană vârstnică, voinică şi bătută
parcă în nestemate ca o icoană veche, le azvârli o privire îngheţată, care opintea să
treacă de nasul trufaş, vulturesc, săltat cu aroganţă. Abia răspunse la salutul străzii, dar
păru să privească ceva mai îngăduitor, cu părere de zâmbet, spre un bătrânel mărunt şi
extrem de elegant, pierdut cu totul într-o blană de vidră.
— Pesemne, comentă unul dintre tinerii berbanţi, după ce sania principesei trecu,
eu n-am fantezie, dar uite, pe-asta nu mi-o închipui decât cu măsăluţele în batistă. O
vezi zburdând jună şi ferice pe un tăpşan de margarete cu o plasă de prins fluturi?
— Şi încă cum, tinere! Şi încă cum!
Se răsuciră râzând spre bătrânelul elegant. Purta sub braţ o căţeluşă galbenă, iar
în mâna dreaptă un buchet mare de violete de Parma.
— Omagiile noastre, coane Saşa!
Bătrânelul era Alexandru Belu, una dintre cele mai cunoscute figuri ale
Bucureştilor. Feciorul repauzatului Barbu Belu, boier cu avuţie mare, cârcotaş şi picat
în damblaua proceselor, Alexandru Belu, conu Saşa pentru cunoscuţi, îşi avea la rându-
i ciudăţeniile dumnealui. De pildă, promenada din fiece dimineaţă pe Pod, dimpreună
cu căţeluşa. De câte ori întâlnea une belle dame, bătrânul se înclina adânc şi oferea
drept omagiu un bucheţel de flori. Cum dame chipeşe se aflau puzderie pe Podul
Mogoşoaiei, iar conu Saşa, agreat în tot târgul, nu putea fi refuzat, stocul se epuiza
repede. Atunci da năvală la prima florărie ori iama în coşurile ţigăncilor din Piaţa
Teatrului.
— Ei, dragii mei, s-o fi văzut pe principesă la cincisprezece ani... Elle était belle
comme le jour... Poţi înţelege comparaţia abia când ajungi la anii mei şi nu ai multe
dinainte...
— Pst! Uitaţi-o pe baroană!
Parcă amuţiseră toţi, iar bătrânul Belu rămase cu vorba retezată. Şi toţi avură
pentru câteva clipe acelaşi sentiment: o zână, zâna pe care şi-o închipuiseră în copilărie,
pogorâse în mijlocul Bucureştiului. În sanie de aur, învăluită toată în hermină, îşi lăsase
gluga pe ceafă, iar buclele risipite pe blana albă aprindeau flăcări în care fulgii de nea
scânteiau licurici şi diamante. Lângă manşonul baroanei, Kio, înfofolită tot în blană
albă, rostogolea priviri neliniştite.
— Îi cel mai frumos tablou pe care l-am văzut vreodată, şopti cineva... Niciodată
nu va mai fi la fel de frumoasă. Sunt clipe de magnificienţă care nu se repetă.
Nelămurit, dar trăind din plin triumful clipei, Lelia de Gunsbourg simţise acelaşi
lucru. Era deprinsă cu aplauzele străzii, cu omagiul mut sau manifest al mulţimii,
totdeauna întorsese mare de capete, şi aceasta, pretutindeni. Azi însă trăia impresia
absolutului. De când ieşise în uliţă, stârnise o admiraţie neobişnuită, vecină cu extazul.
Prunci, cerşetori, târgoveţi, o cercetau cu gura căscată, două ţigănci scuipaseră peste
umăr, alungând deochiul.
Primi cu graţie violetele bătrânului Belu care, repezindu-se spre sanie, fu cât pe
ce să nimerească sub copitele bidiviilor. Mereu zâmbitoare, miere şi ambrozie, îşi lăsă
mâna sărutată, mirosi buchetul cu nări dilatate, apoi, în entuziasmul celor gură-cască
de pe marginea trotuarului, îl apropie şi de nasul suflecat al maimuţei...
Atunci se produse vălmăşeala, dar cum şi ce fel se întâmplase, nimeni din cei de
faţă nu putu da rost, căci fiecare văzuse şi simţise într-altfel.
Parcă vorbite, două sănii cu câte patru telegari gonind din direcţiuni opuse izbiră
tampon echipagiile aflate între Rech şi Capşa. Larmă, spaimă mare, ţipete, nechezat
cumplit, bidivii săltaţi în două picioare, cercând să scape din hamuri, câteva sănii
răsturnate, volbură de jupoane, danteluri şi botine căutând reazim în văzduh, hămăit de
câini — celor de pe Pod li se alăturară frăţânii din uliţele megieşe — înjurături de
mamă, dar şi de cele bisericeşti, căci la suduit surugiii nu se scumpesc, zarvă şi halima
de ducă-se pe pustii.
Oamenii ieşiseră cu spaimă mare la balcoane — foc!, turcii? — neguţătorii
totdeauna cercaţi la clipe de învălmăşeală, căci unde zarva e mare, paguba e cu
dobândă, traseră de îndată obloanele grele. Astfel giuvaiergiul Rech, Szaicovici,
patronul băcăniei Au Gourmand, bătrânul Capşa, luând pildă de la vecin, cofetarul
Reigler... Singurul care privea ca la panoramă în pragul prăvăliei, cu mâinile încrucişate
la piept, se afla neamţul Feder, căci cât ar fi babilonia de cumplită, iar tâlharul de iscusit
şi cu mână dibace, tot nu poate şterpeli la iuţeală ditamai Bechsteinul ori un
Bösendorfer...
— Grosse frica, spaimă mare, comentă când spiritele se mai liniştiră, cu
vânzătorul său, un tânăr deşirat, cu figură de poet şi aer melancolic, dar gut este când
alle isprăveşti bine... Dar cine fost magarii care făcut zdruncinătur? Beţiv la ei şi
nebuneală. Nebuneala de la tzuica... Prea mult tzuica în Bucureşti, asta!
Atins în negustorie, Stăncioiu, la care puteai cumpăra duzina de sticle de
Bordeaux cu 24 de sfanţi şi şampania Sillery mousseux supérieur cu 31 de piaştri şi 20
de firfirici — preţuri de concurenţă — îi azvârli oţărât:
— Ba să-mi fie cu iertare, jupâne, că nebuneala de la ţambalele dumitale se trage!
De atâta zdranga-zdranga li s-a hurducat bieţilor creştini mintea...
Neamţul îşi săltă capul semeţ:
— Dumnefostră nu pricep arta! Tzuica şi sarmaluţ la voi important.
— Aşa o fi, neică, da' ştiu că din târla mea nu pleacă slugile la ţintirim! Mai bine
cată de gălbejitul ăla al dumitale, că de-atâta artă, i-a scofâlcit oftica pieptul. Dă... Aşa
o fi la catolnici...
Un strigăt se înălţă peste larma Podului şi o clipă glasurile amuţiră. Toate
chipurile se îndreptară spre sania baroanei. I-o ridicaseră admiratorii din nămeţii rigolei,
unde se răsturnase, iar bătrânul Belu, agitat, dând poveţe şi încurcând lumea, se agăţa
de fiecare braţ slobod:
— Chemaţi-l pe Drasch... O damă fină a fost accidentată...
Lelia de Gunsbourg râdea nervos:
— Dar n-am păţit nimic... Je vous assure... Vă rămân infinit obligată, domnilor...
Acum, cred că aş prefera să mă întorc acasă... Nu suport emoţiunile mari şi... —
încercă să glumească — nici micuţa mea Kio nu le suportă mai bine.
Atunci băgară de seamă că maimuţa dispăruse.
*
Anunţul apăru, a doua zi, în gazetele cele mai însemnate ale Bucureştilor:
Românul, Buciumul şi Nichipercea:
"Pierdut ieri, în ambuscada ce s-a întâmplat pe Podul Mogoşoaiei spre ceasurile
douăsprezece antemeridian, chiar în faţa stabilimentului domnului Vasile Capşa,
momiţă roşcată în jacheţică de blană albă, cu zgărdiţă şi lănţujel de argint. Găsitorului
100 (una sută) galbeni recompensă. La doamna baroană de Gunsbourg, strada Fântâna
Roşie, numéro 14..."
Foile erau risipite prin tot iatacul baroanei, casa întreagă valvârtej. Slugile
primiseră poruncă să stea treze şi cu urechea la pândă în tot ceasul, să deschiză şi să
înfăţişeze stăpânei pe oricine, boier sau golan, în stare să ofere informaţiune cât de
vagă în legătură cu soarta maimuţei.
Ceasurile se târau anevoie, şi baroana numărase peste douăzeci de când Kio
dispăruse.
Zăcea pe o canapeluţă Recamier, doborâtă de grijă şi cumplită durere de cap.
Nu-i veniseră de hac nici feliile de cartofi, nici compresele şi frecţiunile cu oţet.
Înhalaţiile cu eter o mai uşurau, zvârlind-o într-o stare de leşuială, uitare chinuită între
vis şi coşmar. Camerista însă ocolea eterul pe cât îi sta în putinţă; amorţeala era însoţită
de cumplite tremurături, ochi daţi peste cap, clănţăneală de măsele şi buze înspumate,
ca la zăcaşii de ducă-se pe pustii! Odaia mirosea mai abitir ca o spiţerie, şi Rose între-
deschise fereastra.
— Parcă am avut un presentiment când am rugat-o pe doamna baroană s-o lase
pe Kio acasă...
Lelia de Gunsbourg bătu cu palma în plapuma de atlas:
— Mi-ai repetat-o de cel puţin douăzeci de ori... Ţi-era teamă că nu cumva să
răcească, nu că o să se piardă... Nu-mi pot explica cum s-a fost smuls din lănţug...
— Să sperăm, spuse Rose primenindu-i compresa, că a fost găsită de o persoană
fină. Într-un bordei, sărmana, nu rezistă nici o zi.
— O, te rog isprăveşte!, ţipă baroana. Nu cobi! Îmi fac destule idei singură, nu
am nevoie şi de ale tale! Biata fetiţă! Mă cutremur la gândul că degeră într-o odaie fără
foc, lângă un pumn de mămăligă rece... Ştii, Rose... Încep să cred tot mai mult că pe
Kio mi-au furat-o... Ea nu putea să rupă singură lănţişorul, oricât ar fi fost de slăbit.
— Furat?! O umbră de îndoială trecu peste chipul inteligent al franţuzoaicei.
Aceasta ar fi ipoteza cea mai fericită, căci, dacă hoţul a urmărit o recompensă,
înseamnă că şi-a atins scopul... Şi atunci... de ce nu se prezintă?
— Nu ştiu! Nu ştiu şi nu înţeleg nimic! Trec atâţia flaşnetari pe uliţă cu maimuţe
şi papagali căţăraţi pe minavet şi nu li se întâmplă nici un necaz... De ce tocmai Kio
trebuie să pătimească?
Lacrimi mari începură din nou să-i alunece în lungul ochilor codaţi, udându-i
tâmplele.
— Vă rog, stăpâniţi-vă! Migrena va începe din nou.
— Ce-mi pasă? Mi-e mai greu dacă nu plâng.
Rose îi îndreptă o privire curioasă. Ce stranie era femeia aceasta! Se afla în slujba
baroanei de cinci ani şi îşi închipuia că o cunoaşte bine. Câştigase deplina încredere a
Leliei, care cu timpul o introdusese în toate tainele ei. Lelia era o fiinţă puternică, de o
cutezanţă drăcească, vicleană, ageră, rea sau bună şi generoasă, după cum i-o dictau
interesele, blândă ori violentă, dar totdeauna perfect lucidă şi absolut stăpână pe
pornirile ei.
Şi acum, îşi pierdea capul pentru un mic animal când... Bineînţeles, aceea fusese
o poveste urâtă, care indignase un întreg Paris... Dar realitatea este că nefericitul, le
pauvre comte Ricardo, înghiţise cupa cu otravă chiar în faţa baroanei, care nici măcar
nu clipise. Rose îndrăznise: "Nici n-aţi încercat să-l opriţi." Lelia o privise rece: "Să-l
opresc? Quelle idée! Dacă el a socotit că nu merită să trăiască, înseamnă că nu merita.
S-ar fi sinucis data viitoare. Peste o oră sau peste un an..."
"Poate că de Kio o leagă o superstiţie", conchise camerista. "Toate persoanele
care ies din comun, mai ales aventurierii, au talismanelor lor..."
Cineva bătu delicat în uşă cu vârful unghiilor.
— Dejunul, probabil...
Baroana izbucni:
— Să n-aud de masă!
— Cred că o ceaşcă de bulion slab şi o aripă de pui...
— Nimic, nu auzi? Vă pun tăvile în cap.
— Prea bine, doamnă.
Deschise uşa. Valetul, un polonez în livrea vişinie, cu brandenburguri argintii,
zâmbea cu gura până la urechi. Rose îl măsură rece: "Uite şi la ăsta ce fericit e! S-a
îmbătat..." Îl repezi cu glas ascuţit:
— E aniversarea dumitale?
Valetul dădu din cap:
— O veste bună pentru doamna baroană. Micuţa noastră Kio se află în salonul
turcesc împreună cu un domn care roagă să fie primit...
Rose smulse cartea de vizită de pe tavă şi citi cu glas tare numele imprimat:
"Ion Miclescu — proprietar."
Ideea fusese a lui Cantuniari, piesa o născocise dumnealui, boierul din Mirceşti,
pozna o puseseră la cale dimpreună în salonul doamnei Vasilena, care mereu visătoare,
parcă absentă şi ca din distracţie corija câte un amănunt, îl înlocuia cu un altul, dădea
sugestii, ţinând seama de firea muierească şi, în primul rând, de cea a baroanei.
De la o vreme, Miclescu, de atâta dăscăleală, îşi ieşise din ţâţâni:
— Dacă sunteţi aşa de deştepţi, de ce nu săvârşiţi voi trebuşoara aceasta? Juni
sunteţi, chipeşi aşijderea, mintea vă dă în undă de înţelepciune! La ce mai aveţi nevoie
de un nătâng ca mine?
Coana Vasilena, atentă la tactică, apăsase în mai multe rânduri:
— Ionică, să nu baţi cale străbătută de toţi ceilalţi. Baroana are habitudinea
complimenturilor, îi deprinsă cu ele ca ciocârlia cu văzduhul, toţi berbanţii care-i dau
târcoale îi servesc ocale de gentileţuri. Intrig-o prin original, biciuieşte-i vanitatea, dar
ia seama cum mânuieşti gârbaciul.
— Aferim, coană Vasilenă, râsese Alecsandri, halal să-ţi fie! Tot aşa l-ai şcolit şi
pe Barbu?
— Trag nădejde pentru fecioru-meu să nu trăiască niciodată primejdia unei
asemenea aventuri. Ionică, Lelia de Gunsbourg îi vicleană şi iute ca şarpele, dar ca
orice făptură omenească are şi un ce vulnerabil: orgoliul nemăsurat. Prezintă-i omagii
de gentilom, dar în picioare, obraz de la obraz şi nu într-un genunche, cu privirea în
pântecele ei. Prima invitaţie ce-ţi va îndrepta s-o refuzi. Refuz elegant. Pentru a doua,
om mai sfătui împreună.
CAPITOLUL VI
Casele din Bucureşti ale lui Todiriţă Zăvoianu se aflau pe Podul Mogoşoaiei,
peste drum de Teatrul Bossel şi giuvaiergeria lui Resch, la capătul unei curţi lungi şi
înguste, ocrotite de un zăplaz de suliţi înfipte în brâu de piatră.
Înlăuntru, spre deosebire de conacul din Zăvoieni, Todiriţă încă nu-şi isprăvise
opera de anglicizare şi odăile arătau cam anapoda, harababură de lemnărie amestecată.
Vizitatorii se simţeau zăpăciţi, se închipuiau în dugheana vreunui neguţător de mobile,
şi Ionică Miclescu îşi povăţuise prietenul să anine preţuri la cele bodroanţe, spre a nu
stârni încurcătură. Sălăşluiau în cămările înalte, într-un laolaltă smintit, sofale şi
mescioare turceşti, covoare scumpe de Smirna şi Ispahan, iatagane din Damasc, jilţuri
şi console, cu belşug aurite, servicii de ceai din cel mai scump porţelan englezesc,
lămpi pântecoase şi sfeşnice grele, candelabre şi pendule din acelaşi Albion.
Barbu Cantuniari îşi anunţă vizita pentru ceasurile patru ale după-amiezei. Dădu
grăbit bineţe gazdei şi nelipsitului Ionică Miclescu şi începu a străbate casa, încăpere cu
încăpere.
Todiriţă îl urma nedumerit, "după ce tot cercetezi, bre creştine?", în vreme ce
Miclescu se prăpădea de râs:
— Todiriţă nu-i hapsân la preţuri, pun şi eu o vorbă bună... Cumperi cu toptanul,
Barbule, ori cu de-a măruntul?
Cantuniari însă îşi vedea de ale lui, deschidea uşi, reteza odăi, le scormonea din
ochi, scotocea cămări şi ocniţe. Rosti scurt:
— Privata!
Todiriţă râse, închipuindu-şi, în sfârşit, că a priceput:
— Păi grăieşte omeneşte! Nu trebuia să străbaţi atâtea poşte, ca să mă întrebi de
comodităţi.
Îl trase fericit de-a lungul mai multor odăiţe şi deschise, plin de importanţă, o uşă
de lângă iatac, ascunsă de o draperie din brocart albastru, brodată cu papagali. Cămara
avea o cadă, o gaură în pardoseala de cărămidă arsă şi o măţăraie de ţevi, spânzurate
pe zid, aşa, de-o frumuseţe, pesemne, judecând după hârdaiele mari umplute cu apă,
vasul de noapte din porţelan acoperit cu o broderie şi o stropitoare uriaşă.
— My bathroom*, rosti plin de importanţă Todiriţă şi guşa i se revărsă umflată
de satisfacţie peste gulerul tare.
Sala de baie constituia unul din permanentele motive de satisfacţiu Sala mea de
baie (l.engl.)ne ale Zăvoianului cel tânăr, căci, într-adevăr, nu se aflau cinci case în
Bucureşti care să dispună de asemenea ciudăţenie. Oamenii, chiar cei înlesniţi, aveau
lavabou în iatac, vas de noapte cu scaun tot acolo, dosit în spatele unui paravan, iar
vara coborau în grădină. Puţini se spălau pe de-a-ntregul, cei mai mulţi cu jumătatea.
Barbu Cantuniari ciocăni amuzat cu unghia în ţevi:
— Şi chiar funcţionează?
Miclescu râse:
— Funcţionează Stan cu stropitoarea...
Todiriţă desluşi:
— Mai sunt mici defecţiuni, dar neamţul mi-a promis că, în câteva zile, înlătură
toate neajunsurile. Căile care duc la civilizaţiune, dragii mei, au şi ele neajunsuri.
Cantuniari dădu scurt din cap:
— Îmi convine!
Todiriţă se holbă:
— Ce-ţi convine?
— Las' că-ţi explic.
— Să-i spun lui Stanley să te aştepte? Casa-i încă vraişte, te descurci anevoie.
Barbu ridică din umeri râzând şi o luă înainte spre salonul aflat la celălalt capăt al
conacului. Ionică Miclescu se aşeză comod pe un divan. Puse picior peste picior şi îşi
admiră botina fină de glanţ.
— Şi acum, mon vieux, să auzim oferta!
Todiriţă îşi înlesni oleacă legătura care-i sugruma grumazul încins.
— Dintâi să-i poruncesc feciorului de vutci, şi agită un clopoţel.
Stan îşi arătă în aceeaşi clipă, de parcă ar fi pândit la uşă, chipul de lună
roşcovană, fericit nespus. Ca totdeauna, zâmbetul îi despica obrazul de la o ureche la
cealaltă, iar mâinile atârnau grele, tot roşii, din mânecile livrelei cu bumbi de argint.
— Poruncă, milărd!
— Ceainicul şi tipsia cu cele cuvenite pentru grog.
— De care să fie răchia? Din cea şofranie cu zahăr, ori vinarsul lui jupân Leiba
din Zăvoieni? Din aceea te-ai ţucsuit mai asară domnia ta, când viersuiai cât te ţinea
glasul...
— Grog am spus, Stanley! urlă Todiriţă.
Stanley ieşi nedumerit, dar fără să-şi piardă buna dispoziţie.
Ceilalţi râdeau cu hohote. Miclescu respiră adânc:
— Ce ai cu bietul Stan, Todiriţă? îl sminteşti de tot.
Zăvoianu săltă autoritar arătătorul:
— Johnny! Te rog să nu te amesteci în metodul meu de educaţiune.
Cantuniari se ridică:
— Vă arde de pozne! Todiriţă, uite despre ce-i vorba!
— Toată atenţiunea din parte-mi!, zise gros Zăvoianu. Johnny! Te rog să fii
serios!
— Împrumută-mi pentru câteva zile folosinţa acestei case.
Zăvoianu îşi răsfrânse a mirare buzele pline:
— Nu sunt sigur că am priceput... Vrei să fii o vreme oaspetele meu? Şi un an,
mon cher! Toată viaţa!
— Mi-ajung câteva zile, zâmbi Barbu. Câteva zile în care să o am complet liberă
la dispoziţie.
Miclescu explică râzând:
— E limpede. Îţi cere câteva zile în care să lipsiţi cu desăvârşire şi tu, şi slugile! Îi
pui cheia în mână şi tragi la otel.
— Nu chiar aşa. Nu trebuie să tragă la otel.
— Da..., făcu încurcat Todiriţă, incapabil în genere de refuzuri... Sigur... Casa,
după cum vezi, nu s-a fost încă rânduit... Mi se pare ciudat.
Cantuniari îi puse mâna pe umăr:
— Tocmai pentru că nu s-a fost rânduit îmi convine de minune, căci scopusul
meu presupune şi oleacă de deranj despre care, dacă încuviinţezi, vom vorbi... Todiriţă,
raţiuni majore, raţiuni de stat mă silesc să-ţi cer acest serviciu. Şi aceleaşi raţiuni mă
împiedică să-ţi desluşesc pricinile. Mă bizui mult pe sentimentele tale, adăugă
gâdilindu-l, de bun şi onest cetăţean.
Zăvoianu ţâşni din jilţ cu o mână în sus, precum oratorii romani:
— Iluştrii mei amici, raţiunile majore, domnia... Iată un sanctuar sfânt pentru
orice fiinţă, suflare românească, iată altarul unde eu cutez... da... să aprind smerite
lumânări. Căci civilizaţiunea...
Din spatele uşii începură ţambalele lui Stan, care asigura fondul muzical.
Sania ieşi din Lipscani, traversă strada Colţei şi intră în uliţa Radu Vodă. Aici,
într-o clădire cu un singur cat, se afla circumscripţia de Roşu şi unul din birourile lui
Cantuniari. Barbu strecură o privire printre gratiile sălii unde adăstau arestuiţii din acea
zi, pungaşi de uliţă sau "de mână mică", cum le spuneau ipistaţii, podărese cu sulimanul
stricat de frig şi aşteptare "la cutiuţă", câţiva beţivani, adormiţi în zăpadă şi culeşi de
gardişti să nu le smulgă îngheţul potcoavele, alţii, vagabonţi care se lăsaseră anume
prinşi.
"De ce umblaţi, mă, brambura?", întreba fără rost ipistatul de serviciu.
"Scuzaţi, dar la Otel Dâmboviţa n-au primenit aşternuturile şi nu ne prieşte",
răspundea câte unul mai clonţos. Ipistatul dădea din umeri. Adevărat, la asemenea
vreme nu-i dulce somnul sub podurile Dâmboviţei. Înjura însă "pentru căci nu se poate
fără un oareşce de autoritate".
— ...Otelul mă-tii de coate goale! Vara hăimăniţi şi petreceţi, şi iarna umblaţi
mofluzi după oţii. La beci!
În aşteptarea osândei, atâtea şi atâtea zile de mititică, pârliţii jucau stos, pietricica
şi barbut, povesteau de-ale lor — câte nu văzuseră şi trăiseră fiecare, Doamne! —, se
căutau de păduchi sau dormeau. Mai nerăbdătoare "să termine cura la băi" se
dovedeau totdeauna halotcele, căci pierdeau întâlnirile aranjate, adică muşteriii cu
abonament... Erau mai obraznice ca ceilalţi arestuiţi, se înjurau în parte cu gardienii şi
cu ipistaţii, nu le era frică. Aveau parale şi prieteni afară, ştiau unde şi cum să ungă.
Barbu intră în biroul lui, o încăpere modestă cu o singură mobilă mai acătării, un
fotei de piele aflat în spatele mesei de lucru. O sobiţă de tuci împrăştia căldură umedă.
Îl chemă pe Dumitrescu, şi ipistatul pitic se ivi cu plecăciune "nemţească": ţeapăn, îşi
înfigea doar bărbia în piept, cu o mişcare atât de bruscă, încât Cantuniari se aştepta de
fiecare dată să-şi frângă ceafa.
— Am onoarea să vă salut, don' căpitane!
Pe obraz se mai vedeau urmele unghiilor lui Kio. Barbu le arătă cu vârful
condeiului:
— Ce-a zis coana Lisaveta? A făcut încredinţare adeverinţei?
— Făcut! S-a executat şi m-a escortat la vacă!
— La vacă?!
— Da, să trăiţi. Să mă lingă. Limba de vacă tămăduieşte la exact daunele de
fizonomie.
Cantuniari râse:
— Bravo vouă! Nu ştiam...
— Permiteţi să vă dau raportul?
Nerăbdarea piticului era vădită şi Barbu deveni curios. Îşi ridică sprâncenele,
făcându-i semn să vorbească. Ipistatul explodă:
— Aţi avut dreptate, don' şef, dama e infamă!
Cantuniari surâse:
— Asta ar fi concluzia! Ia-o cu începutul, Dumitrescule.
— Cu începutul, să trăiţi. Persona în cauză a fost luată în observaţiune de către
subsemnatul...
Se întrerupse şi, pentru a-şi da importanţă, scotoci în pantalonii de ţivil, creţi ca
ai mahalagiilor şi aşa cum fusese deprins să poarte în târla lui taică-său, măcelarul
procopsit, şi scoase un carnet cu învelitoare neagră. Răsfoi notiţele aşternute cu condei
bont şi citi cu glas limpede:
— ...În a cincisprezecea zi a lui dechemvrie, anul curent, ceasurile unsprezece ale
dimineţii...
Închise carnetul, lăsându-şi degetul semn între pagini. Continuă clipind mărunt şi
umezindu-şi mereu buzele:
— ...civila a părăsit domiciliul în sanie tocmită, dimpreună cu franţuşca. Au oprit
la Riegler, unde a coborât slujnica. A lăsat vorbă pentru zece indiene şi cincisprezece
caracuri patroanei. Şi-au urmat drumul. La Otel Bulevard, au făcutără la dreapta. La
Vilacrosse, a coborât dama, singură.
— A dat drumul săniei?
— Nu, să trăiţi. A rămas şantanista. Persona în cauză a intrat în pasaj. S-a
plimbat o ţâră pe la vitrine şi na, beleaua, i-a făcut cu ochiul bibilurile de la Ţucără.
Fruntea lui Cantuniari se încreţi:
— Cine dracu-i ăsta?
— Un neamţ calic, ţine dugheană chiar lângă Fintex, ăl cu ştofele...
— Şi Zucker ăsta ce negustoreşte?
Pe chipul ipistatului se aşternu nedumerirea:
— Sarsailă să-l pieptene! Boscârţe muiereşti, tinicheluri, pamblici şi alte
mofturi... Închise un ochi şi spuse pe un ton conspirativ: Acilea vine un ce, care, nu-i
aşa, nu se poate să nu-ţi atragă atenţiunea...
— Zi, fiule!
— Dugheana-i pârlită, în vitrină mai mult golătate, ce mai, negustorie de falit! Ce
caută dama în asemenea stabiliment?
— A zăbovit mult?
— Aşi! Cât a cumpărat niscai sârme, ca nişte spelci. Dar nu erau spelci... Le
văzui şi-n vitrină...
— Mai departe...
— Când a ieşit din pasaj, tocmai trecea unu' cu flaşneta. I-a tras papagalul un
oracolu. L-a citit, a râs şi p-ormă l-a aruncat... Asta e!
Scoase din carnet planeta, un fluturaş tipărit.
"Ai speranţă spre o norocire prin împlinirea unui maritagiu strălucit cu un june
plin de geniu şi cari va aduce toată satisfacţiunea şi fericirea. Fereşte-te de rubinuri, de
călugăriţă în dimineaţa de vineri şi de mâncare cu nuci. Vei trăi 93 de ani, dacă vei şti
să te fereşti de boli şi duşmani la 33..."
— Da, făcu amuzat Barbu. De mirare asemenea naivităţi la baroana de
Gunsbourg. Ciudat!
— Asta-i, don' căpitane!, se pocni peste genunchi ipistatul. Şi persoana a tras
încă un oracolu, dar p-ăla nu l-a mai azvârlit.
— Ştii cine-i flaşnetarul?
Dumitrescu dădu din umeri:
— Nu l-am văzut niciodată...
— Ar fi trebuit să-i iei urma...
— O ţineam p-a damei, conform exact dispoziţiunilor dumneavoastră. Şi mai e
un ce, domnule căpitane, vă spui că civila-i doar perversiune şi s-a 'nodatără cu streinii.
Iar cu Ţucără ăsta trebuie că e ceva şi mai subversiv...
Cantuniari îl ţinea în priviri, cântărindu-i fiecare vorbă. Dumitrescu era un
caraghios cu limbajul lui de fantezie, dar deloc nătâng şi cu un ochi pe care te puteai
bizui.
— Azi-dimineaţă, doar că la ceasurile douăsprezece, iar pleacă dama de la
domiciliul din Fântâna Roşie şi, ca-ntr-o fatalitate, o trage iar aţa la neamţ. Dau şi eu
buzna în dugheană şi prind câteva vorbe...
— E! Care vorbe?, întrebă Barbu aţâţat.
Ipistatul îşi desfăcu braţele:
— Cu părere de rău, don' şef, dar nu pricep nemţească decât chiusdihand, că
avem un vecin, unul cu pană la pălărie, cam capiu, aşa o gratulează pe nevastă-mea.
Zice că-i din Silezia.
— Zi mai departe!
— Persona a cumpărat o pereche de mănuşi şi, ca să nu li se pară oareşcum, am
luat şi eu nişte cozondraci... Doar că eu unul sunt deprins cu brâu...
— Trece-i la cheltuieli.
Dumitrescu respinse ofensat:
— Se poa', don' şef? Suntem şi noi proprietari, mâncăm din blidele noastre, toate
de un fel, nu adunate de pe la parastase... A zis Lisaveta că-şi rânduieşte nişte jartele.
Eu, ţâşni în picioare, permiteţi ca să raportez, am isprăvit.
— N-ai isprăvit, Dumitrescule! Pânda baroanei o iau Garniţă şi Ionescu.
Dumneata baţi Bucureştii şi din omăt ori iarbă verde mi-l găseşti pe flaşnetar. Crezi că
poţi să-l recunoşti?
Ipistatul se împieptoşă:
— Şi flaşnetarul şi insecta, don' căpitane, c-avea beteşug la un picior.
— Cine? Ăla cu minaretul?
— Ba, insecta. În loc de patru gheruţe, numărai trei. Îi lipseşte pintenaşul.
— Eşti dat dracului, Dumitrescule!, râse Barbu.
— Dacă ordonaţi dumneavoastră, să trăiţi, don' căpitane!
"Mon adorable ami, toutes les fois que vous m'écrivez, je m'imagine que vous
n'avez pas lu mes lettres . Oare am pierdut cu totul consideraţiunea ta? Mă
dispreţuiesti într-atâta încât să-ţi aprinzi ţigaretele cu scrisorile mele, înainte de a le citi
măcar?
Nu-ţi bănuiam rafinamente de goujat, cu maniere de crai de mahala. Căci ce altă
concluziune pot trage? Te avertizez că se petrec lucruri grave, le général îmi spune cu
certitudine că lovitura de stat este un fapt hotărât, chestiune de zile, et tu fais sourde
oreille.
O altă certitudine: complotul vostru a fost mirosit, iar asupra membrilor coteriei
nu există îndoială. Dacă ţie nu-ţi pasă şi ai abandonat această cursă, ai cel puţin
obligaţiunea să mă pui în gardă. Indignarea mă sufocă! Mi-am sacrificat toate
principiile de dragul ambiţiunilor tale, sunt cel mai devotat soldat al tău, dar pe toate le
primeşti cu inconştientă indiferenţă. Deşi ţi-am atras atenţiunea că au fost puşi agenţi
pe urmele mele, sunt espionată şi în propria mea casă, nu ai luat nici un fel de măsuri,
nu mi-ai dat un singur sfat util. Mi-ai promis o coroană — oh, là, là, nu-s prea departe
acele zile! —, dar văd că, înainte de a mi-o dărui, nu faci decât să mă compromiţi.
Dacă aceasta se numeşte dragoste, mă lipsesc! Ultimul bărbat, nu mai vorbesc dacă se
pretinde a fi un gentilom, apără, la nevoie jertfindu-şi propria-i viaţă, reputaţia femeii
iubite. Ce pot să cred atunci despre cel care o maculează cu bună ştiinţă?
Deviază a-mi răspunde, căci nu ştiu ce să mai cred, mă torturează tot felul de
idei. Nu pot lupta pentru o cauză pe care o presimţesc pierdută. Iar pentru mine e
pierdută, indiferent că în scaun rămâne C. ori vine un «esvu», un «eanu», ori vreun
obscur «von», de vreme ce am pierdut dragostea ta.
Şi totuşi... Soyez persuadé que, malgré ma réputation et le soin de mon
bonheur, je ne cesserai jamais de m'intéresser à vous. Ta L.
Constantin Şuţzu alungă cu muchia palmei scrisoarea. Hârtia azurie zbură, şovăi
o clipă în aer şi căzu pe covorul gros din faţa biroului.
Iritarea crispa trăsăturile căzute ale lui Şuţzu, adâncea ridurile pornite de la
aripile nasului, îi scotea în evidenţă gura proeminentă, încăpăţânată.
— O, chéri! Iar te văd cu bot de lup! E un hazard sau îţi premeditezi
indispoziţiile?
Şuţzu se ridică în picioare:
— O migrenă obişnuită.
— Şi, tot ca de obicei, când am lume...
Pe chipul Irinei Şuţzu, distins şi destins, stăruia un surâs ironic. Surâsul se
accentuă la vederea scrisorii căzute pe covor:
— Un lettre d'amour! În locul persoanei, m-aş simţi grozav de ofensată dacă
scrisorile mele ar fi tratate cu atâta neglijenţă. Crede-mă, c'est pas du tout poli...
O ridică înaintea lui şi, fără a-i arunca o singură privire, o azvârli neglijent pe
birou.
Prinţul roşi. Încercă unul din rarele lui zâmbete.
— Fleacuri...
— Sunt convinsă... Totuşi, fii atent... Eşti la vârsta marilor prostii. Şi nu mai
zâmbi... Ţi-am atras de atâtea ori atenţia că nu te avantajează. Semeni cu un cămătar
care suferă de colici la stomah...
Era înaltă, mlădioasă, şi rochia de moar — un model copiat după o toaletă a
împărătesei Eugenia, marea frumuseţe a Europei şi arbiter elegantiae între aceleaşi
hotare — îi sublinia splendid zvelteţea. Colierul greu de smaralde părea un soi de rapel
subtil, un souviens-toi, un remember cochet al prinţesei care avea ochi imenşi, verzi, cu
adevărat de neuitat.
Şuţzu îşi măsură soţia cu o privire de proprietar mulţumit. Irina era decorativă,
plină de tact şi, deşi cu indiferenţă, îi slujea bine interesele. Recepţiile ei erau
frecventate de tout Bucarest şi de personajele marcante din lumea diplomatică. Victor
Place, de exemplu, consulul Franţei la Iaşi, deşi susţinător al lui Cuza, era unul din
oaspeţii asidui ai palatului Şuţzu. Se puteau deci înnoda relaţiuni şi amiciţii interesante,
culege ştiri, sesiza pulsul politic al momentului. Femeile, în general, sunt însă nebune!
Cum îşi putea închipui Lelia, această condotieră cu oarecare stil, desigur, dar tot
aventurieră, frunză în bătaia vântului, stăpânită de evenimente şi nu stăpânindu-le, că
va lua vreodată locul Irinei? Lelia, prinţesă Şuţzu! Ridicol! Lelia, pruncul de aventură
al Saftei Mavrocordat, Doamnă a ţării! "O zecundă, să-mi trag sufletul de râs!"
Doar că Şuţzu nu râdea niciodată.
Totuşi, relaţiunea se cerea menajată, baroana era utilă, aducea bune servicii,
părea anume croită pentru slujba încredinţată. Oamenii, chiar dacă sunt nişte gogomani
ca Grănişteanu, nu-şi răsuflă secretele în orice aşternut, nu toate sărutările sunt bună
cheie tainiţelor ce se cer bine păzite.
Luă scrisoarea Leliei ca pe o hârtie oarecare şi o aruncă în cămin.
— O!, se sperie prinţesa. Ce grozăvie! Din impoliteţe în impoliteţe! E ceva care
nu merge, prietene?...
Noroc că Irina nu era geloasă...
Într-adevăr, prinţesa, soiul de femeie care se simte excepţional în propria-i piele,
nu-şi temuse niciodată soţul. Chiar în cei dintâi ani de căsătorie, când încă se mai
simţea îndrăgostită de Şuţzu. Stăpână pe ea, conştientă de propria-i valoare, trecea cu
indiferenţă suverană pe lângă toate neplăcerile. Ce-i drept, o soartă generoasă i le
mătura de pe covorul de roze pe care păşea cu graţie.
Inteligentă şi cu mult bun-simţ, îşi rezema soţul în tot ce întreprindea, doar de
dragul urzelii. Combinaţiunile politice constituiau un joc mult mai captivant decât
mausul, whistul, lancelotul. În fond, considera cu indulgentă ironie fumurile crăieşti ale
prinţului şi, din când în când, temându-se că se compromite prin ridicul, se amuza să-i
reteze din elanuri, aducându-l la realitate.
— Mon ami, mi-e teamă că politica nu-ţi prieşte. Eşti galben, nervos şi cu
siguranţă ţi-e atacat ficatul. Mă întreb ce se va alege de tine ajuns împărat?
— Când mi-oi pune coroana, o să fiu rose, comme les roses.
— A, nu te văd deloc. Pas du tout! Nici pe mine, de altfel. Mi-ar deranja
coafura.
Din stradă, străbătând ferestrele şi grosimea perdelelor, se auzi o flaşnetă. Şuţzu
îşi aţinti urechea. Da, Aria Floriei... Irina îl privi zâmbind:
— Presupun că nu zăboveşti mult. Lumea începe să sosească.
— Numai câteva minute, prinţesă. Câteva minute.
Irina Şuţzu râse şi-i întoarse spatele. Faldurile de moar unduiră, rochia părea
alcătuită din valuri de apă dezmierdate de adierile serii.
— Ce relaţiuni, mon Dieu! Te ancanaiezi, prietene.
CAPITOLUL VII
CAPITOLUL VIII
Casa de pe Uliţa Franţeză la 18 bis era făţoasă, arătând oarece dare de mână.
Avea zid de piatră, acoperiş cu ţiglă roşie, o curticică îngrijită, iar la fereşti, perdele
bogate trudite cu igliţa.
Chiar peste drum se afla Cafeul chantant al lui Paţac. Stabilimentul avea artiste
— patru cântăreţe germane în fustuliţe tiroleze de două palme — şi era mult frecventat
de chefliii Bucureştilor. Aici, de pildă, petrecea în fiecare seară dimpreună cu câţiva
prieteni Pantazi Ghica, fratele lui Ion Ghica, un bine cunoscut al boemei bucureştene,
mare iubitor de bere, crenvurşti cu hrean şi cuplete cântate în nemţească.
Şi tot aici se înfiinţă spre orele prânzului Barbu Cantuniari, gândind să se
familiarizeze cu meleagul — mişcările casei cu numărul 18 bis, obiceiuri, locatari şi
vizitatori — din spatele ferestrelor late ale cafenelei.
În local — puţini muşterii, deverul lui Paţac începând o dată cu înserarea. Altfel,
casa părea liniştită, cu obiceiuri bine statornicite şi o slujnică, femeie trecută de prima
tinereţe, dar — i se păru lui Barbu — straşnic de robace. Într-un singur ceas, o văzuse
întorcându-se de la piaţă încărcată catâr, apoi rânind zăpada din curte şi spărgând
lemne şi, în sfârşit, dereticând cu nădejde în odăile din faţă.
Stăpâna se lăsase zărită doar câteva clipe în camizol şi scufă de noapte cu
bogăţie de panglici şi horbotă. Din informaţiunile culese de ipistat, ştia că se numeşte
Eleonora Ionescu, văduvă de comersant — răposatul lucrase în marochinărie şi
galanterii —, rentieră; ca să nu moară de urât în cogeamitea hudubaie, închiria două
odăiţe. Toate acestea le aflase ipistatul de la vardist şi din vecini. Pe persoană n-o
contactase însă, respectând dispoziţiile lui Barbu. De domnul Tase nu se ştia mare lu-
cru, deoarece coana Eleonora îi închiriase de curând. De mirare însă că un ififliu din
ăsta de bătea uliţele cu papagalul avea parale pentru casă cu lux, fiind bine ştiut că
Ioneasca era lacomă la chirie mare, dar dacă e să vorbim cu dreptate, are şi pă ce să
pretinză: odăi călduroase, procopsite, te 'năbuşi de scorţuri şi perini, atenanse bune...
Alteia i-ar fi şi frică să-şi vâre în casă un coate goale — feri-ne, Doamne!, îi mai vâră
într-o noapte mâna în gât s-o scuture de parale şi ce icusari şi mahmudele o fi ţinând în
ladă... E femeie de coraj, îi plac covrigii calzi şi ghiudemul la o halbă fără guler... De
măritiş să n-auză, e păcat că n-o să tot aibă treij'd-ani, dar nici aşa să bagi femeia cu
sila în biserică, ca să ai dup-aia ce umbla pe la dicasterie după despărţenie. Şi, la un
adică, de ce să nu pretinză, e persoană evghenisită, se poartă în corset, are trei ani la
pensionul lui Manalotti, colea, lângă Curtea de Apel. Nu face pentru orice calic...
Când Barbu Cantuniari se hotărî să-i bată la poartă, se pornise înserarea. Slujnica
vârî cu precauţiune un nas prin crăpătura uşii, zăticnită într-un lanţ. Barbu desluşi că o
caută pe stăpână-sa. Un glas ţâşni dinlăuntru. Simţeai urechea şi ochiul mereu atente la
mişcările casei:
— Cine-i musiu, Savetă?
Slujnica răspunse morocănoasă:
— După dumneatale cercetează, cocoană, zice că-i de la catarafie...
Eleonora Ionescu se ivi într-o clipită, abia izbutind să-şi îmbumbe capoda de
neglije. O simţeai mânioasă Bistriţă:
— Iar aţi venitără? Numai ce plătii rupta, alte dări nu am pentru ca să plătesc...
Am vorbit şi cu musiu Cristache, sameşul. Ruptaşul e învoit de biruri... Păţii întocmai
şi-n anul celălalt, şi-am primit îndreptare...
Barbu Cantuniari arboră un zâmbet de nespusă admiraţie. O cerceta uluit, parcă
pocnit cu leuca, cucerit dintr-o privire.
— N-am venit pentru dări, ci pentru alt soi de desluşiri. Muierea îl cântări din
ciubote până în creştet,"nobil la fizic", şi se muie dintr-o dată:
— Atunci pofteşte înlăuntru şi scuzaţi de un pardon... Setiun eror. Am zis că
sunteţi de la percepţie... Toţi bandiţii s-a grămăditără la Finanţe!
— Eu tot la Finanţe am slujbă, surâse Barbu.
Muierea îi râse în nas:
— Cenuşer, mai ştii! N-ai dumneatale obraz de amploiat carele să umble cu
harţaloagele din uşă în uşă, că nici eu. Se umflă în guşă: Vezi, Doamne, am trei ani la
Manalotti, iar răposatul, har Domnului, nu m-a ţinut cu nasu-n vatră, m-a tot scos în
lume...
— Avea cu cine se făli, aprecie galant Barbu.
Eleonora Ionescu râse. Era durdulie, cârnă, toată numai gropiţe, ochii jucăuşi îi
sclipeau de şiretenie.
— Eşti dumneatale cavaler şi pus pe... Zii d-a direptul, ce daraveli te mânară la
alde Ioneasca?
— D-a direptul să fie, surâse Barbu. V-am desluşit că sunt de la catagrafie...
Dumneavoastră daţi odăi cu chirie.
Eleonora Ionescu săltă din umeri:
— Ce, sunt singura? Trebuie să cer învoire? Îs casele mele de zestre, musiu, că
răposatul mi-a mai lăsat două rânduri în Vergului, a fost filotim la viaţa lui şi norocul l-
a avut tot filotim, dar scurt de mosorel, n-a avut zile... fincă asta e, odăile mele. Cui ce-
i pasă ce fac cu ele?
— Dar, bineînţeles, madame Ionescu... Pe noi ne interesează doar să cunoaştem
rostul cetăţenilor, domiciliul, hramul fiecăruia, unde să-l cauţi, unde-l găseşti. Suntem o
naţiune civilizată — îşi aminti cu un zâmbet de obsesiunea lui Zăvoianu —, nu trăim în
pădure.
Eleonora Ionescu îl privirea cu buzele ţuguiate de neîncredere:
— Şi ce poftiţi de la mine?
— Câte odăi daţi cu chirie?
— Acum doar una, că muieri nu primesc.
— De ce? întrebă amuzat Cantuniari.
— Care n-are nici măcar o cocioabă a ei, e calică rău, îţi umple casa de păduchi
şi nici nu plăteşte la exact. Başca se vâră în oale, fură din blide, ponoase cât sărăcia!
Barbu zâmbi, copleşit de ocale de înţelepciune.
— Câtă dreptate aveţi...
— Acu', urmă, îl am p-ăsta cu flaşneta, Pandele...
Cantuniari îşi plimbă ochii prin încăpere cu prefăcută mirare. Casă de mahalagii,
dar cuprinsă, mobilă bună, de nuc, solidă să-ngroape trei generaţii, puzderie de
bulendre.
— Un flaşnetar? La dumneavoastră? În asemenea casă ortomană?
— Na, beleaua! L-am luat de chiriaş, nu de bărbat! Om cumsecade, curat, liniştit,
a plătitără pe trei luni înainte, ce-mi pasă de unde rostuieşte paraua? Atâta am pus
pentru o condiţiune, să nu-mi zuruie minavetu-n casă, că mă doare capul, şi nici în
brânci cu vecinii nu vreau s-ajung!
— Înţeleg...
— Nu ştiu pentru cât înţelegi dumneata, însă am priceput că musiu Pandele a fost
el un cineva, dar că pesemne a scăpătat... Cunoaşte manieră şi are relaţiuni care poartă
lux... Şi p-ormă se citeşte că-i deprins la traiul bun. Să te uiţi la el în odaie, fiece
lucruşor la locul lui, ţine curat, nu-i pogorât din fân şi balegă...
— Tî, tî, tî! se miră Barbu. M-aţi făcut curios.
Văduva îi arătă o uşă.
— Pofteşte de vezi... Că nici aşa, să dai cu paru-n om doar că i-a cotit norocul
pe altă uliţă.
Barbu abia luă în seamă lucrurile aflate în orice cameră cu chirie pentru pungi
mai chivernisite: patul cu tăblii pictate, învălit în macat, şifoniera cu oglindă şi trei uşi,
etajerele ticsite cu nimicuri, lavaboul de porţelan, masa cu acoperitoare de pluş şi
ciucuri lungi, măturând scoarţa, scaune, un paravan dinapoia căruia se afla scaunul de
noapte, un calendar de perete cu poze, scos de gazeta Steaua Dunării. Ochii îi căzură
de îndată pe gheridonul dintre fereşti, pe care se afla un sipet deschis. Inlăuntru, pe
cinci rânduri şi pe culori — rozalbe, pentru codane, azurii pentru cavaleri, şofraniu ca
portocala pentru vădane şi cireşii pentru militari —, se afla marfa lui musiu Pandele,
planetele. La margine, în al cincilea rând, oracoluri albe.
Cantuniari râse şi luă unul.
— Oracoluri albe... Din acestea n-am văzut.. Te pomeneşti că s-or fi născocit şi
pentru călugăriţe...
— Ei!, făcu Ioneasca dând din umeri şi îndreptând fără de trebuinţă, ca muierile
cu mâini neastâmpărate, câte un lucruşor din odaie. Boscării de-ale lor.
Oracolul avea zimţuri aurite, dar era netipărit, şi Barbu băgă de seamă că tot
asemenea era întreg şirul de planete albe. Celelalte, colorate, cuprindeau obişnuitele
profeţii de iarmaroc. Fără a fi luat în seamă de Eleonora Ionescu şi cedând unei porniri
nedesluşite, strecură în buzunar câteva planete albe. Cine ştie?!
— Ei!, exclamă muierea. Avui ori nu dreptate? Nu spun că are şi abonament la
jurnal, face Lisaveta focul cu ele, ce mai, soro, ăsta nu-i fasole-n post şi postu-i cât
anul!
— Aşa-i, madame Ionescu, încuviinţă Barbu. Frumoasă odaie! Parcă aş trage şi
eu în gazdă la dumneavoastră.
Ioneasca îl cântări iar cu privire de geambaş:
— Nu spui nu... Mai socoteşte-te şi dumneata şi dacă ne-om înţelege...
— Eu aşa trag nădejde.... Să nu uit, când daţi ochi cu chiriaşul, ziceţi-i să treacă
pe la ocârmuire să-i vedem conturile de comersant ambulant şi să-i hotărâm darea...
Da' să nu zăbovească...
"Dacă i-aş fi cerut discreţiune, ar fi bătut darabana înainte de a apuca Pandele să
păşească în curte... Aşa, s-ar putea să nu intre la idei."
Barbu îşi luă rămas-bun, sărutând cu mare reverenţă mâna grăsuţă cu mai multe
inele în formă de floricică. Ioneasca, săltând poignet-ul aşa cum învăţase la pension,
mulţumi graţios:
— Mersi de onoare, musiu, faceţi de un cavaler...
"...Depuis que je Vous connais, je n'ai rien dit, rien pensé, rien fait, rien voulu
qui ne fût pas une preuve dévouement pour Vous* Au trecut peste douăzeci de ani şi
nu m-am schimbat. De aceea azi, după îndelungată chibzuinţă, socot că fapta trebuie
să-mi fie la fel de sinceră ca inima şi judecata. N-am dreptul să Vă stau în cale, trebuie
cu discreţiune şi dignitate să plec din viaţa Voastră.
Am decis separaţiunea şi despre aceasta i-am informat pe mama şi pe fratele
Theodor... Să ne lepădăm de suveniruri împovorătoare şi să privim cu cutezanţă
înainte. Nu trebuie a Vă mai aminti că, de Vă veţi afla — Cerul să Vă ocrotească! — în
clipă de restrişte, Vă puteţi bizui pe simţămintele mele, puteţi dispune de întreagă fiinţa
mea..."
Scria Elena Doamna din Ruginoasa.
Vodă Cuza, prăbuşit în patul cu baldachin de brocart auriu, tremura scuturat de
friguri într-un iatac cu două sobe încinse, sub plăpumi de atlas umplute cu puf de
gâscă, între cărămizi fierbinţi şi săculeţi cu nisip încins.
Suferea de mult de friguri, accesele cuprinzându-l la perioduri exacte, dar în
ultima vreme parcă se înteţiseră. Şi astma îl căznea mai ales iarna, iar boala de inimă...
Prefera să nu se mai gândească. Era o năpastă a neamului, asuprindu-i pe toţi, de tineri.
Mamă-sa, Sultana Cuza, se afla mai toată vremea zăcaşă, dar, trăind la Galaţi, nu
pomenea despre crizele care o ţintuiau patului cu săptămânile, spre a-şi menaja
feciorul. Cuza tot afla însă, avea slujitori anume năimiţi să-i dea de ştire în tot
momentul despre orice necaz al cucoanei Sultana.
La aproape patruzeci şi patru de ani, câţi număra în acel dechemvrie al lui 1863,
Vodă se simţea slăbit, împovărat de vârstă şi cu sfârşit apropiat. Nu credea în magi şi
vrăjitori, în cele scrise în stele ori în palmă; palma nu şi-o arătase nimănui, nici măcar
Célinei, vestita cărturăreasă a Parisului, frecventată de însuşi împăratul Napoleon,
vizitată şi de Alecsandri cu teamă nemărturisită, de fraţii Brătianu şi de atâţia alţii.
Profeţiile acestora, nefericite ori bucuroase, le socotea drept năzbâtii şi
potlogării. Credea însă în inima sa, în sentimentul acela tulburător, carele ţine de
imponderabilul, de substanţa cea mai intimă din fiinţa cuiva şi care trage clopotele,
vestind drumul cel lung, drumul cel din urmă... "Îl simt şi dobitoacele, când se retirează
în bârloguri spre a-şi da în tihnă ultimul suspin, cum de nu l-ar simţi omul? Omul, cea
mai desăvârşită creatură a Ziditorului!"
Ziditorul, căruia îi înălţa, acum, o singură rugă: "Îngăduie-mă, Doamne, atât cât
să pot împlini aspiraţiile şi năzuinţele acestui neam asuprit şi căruia îi datorezi
îndreptări şi soare necernit. Un cer fără corbi ori vulturi streini, fără semilună iscoadă
hulpavă, un cer pe care să strălucească odată, pentru vecie, şi, steaua bieţilor români..."
Lepădă cu inimă grea scrisoarea Doamnei şi se uită, mereu zgâlţâit de spasme, pe
raportul şefului Siguranţei, Valentineanu, care, peste măsură de îngrijorat, avertiza (a
câta oară?) asupra iminenţei complotului:
"...Consulul general al Italiei, cavalerul Anibal Strambio, a rostit aseară, la serata
Doamnei Oteteleşanu, către domnia sa, domnul ministru de Externe N. Rosetti-
Bălăneanu: «Domnule ministru, ţara voastră stă pe un vulcan; regret că sunt consul, nu
pot să vă spun mai multe...»
Tot ieri, la dejun, consulul rus, baronul de Offenberg, îl previne pe domnul
ministru de Interne că un complot împotriva Înălţimii Voastre este pe cale de a se
desăvârşi...
În astă dimineaţă, tânărul transilvan Gheorghe Dogărescu, corierul domnului
Cezar Bolliac, îmi vesteşte în persoană iminenţa complotului şi chiar a unui atac asupra
palatului.
În gazeta vieneză Die Presse, ca şi în jornalul parizian La Patrie, sunt strecurate
aluziuni la viitoare şi categorice schimbări în viaţa Principatelor.
Mai adaug, Alteţă, ca pe un amănunt carele mie mi se pare plin de significaţie,
acela că Prefectul Poliţiei Capitalei, domnul Beldiman, este antrenat în fiece seară de
către indivizi cunoscuţi ca simpatizanţi cu opoziţia, la prelungite partide de cărţi şi
lăsat să câştige. Nu aduc nici o acuzaţiune Domniei sale, domnului Prefect, dar în
circonstanţele date, faptul pare singular şi poartă pecetea unei manevre machiavelice, al
cărei scopus încă nu se lasă cetit..."
Vodă lăsă să-i scape raportul din mână. "Exageraţiuni! Aista-i Valentineanu, de
când îl ştiu, alarmist."
Strânse lângă piept cărămida încă fierbinte şi închise ochii, străduindu-se să
adoarmă. După somn bun, mâine avea să se afle în puteri, frigurile desigur vor fi
încetat, căci li se împlinea sorocul. Patru zile, atâta îl căzneau, după carele, parcă luate
cu mâna, osteneau. De dimineaţă îl va chema pe Mihalache. Trebuiesc regulate
programele reformelor. Vor începe — zâmbi în gând Vodă — cu "spolierea"
monastirilor... Act de dreptate şi reparaţie, căci, de veacuri, peste un sfert din pământul
Principatelor fusese spoliat şi exploatat de egumenii greci ai mânăstirilor închinate "Lo-
curilor sfinte". În urechile lui Alexandru Ioan răsună, cu vigoare de clopot, propriu-i
glas:
"Toate averile mânăstireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului..."
Va urma fără întârziere censul... desigur pământ... Ţăranii... Apoi... Râse sleit:
Apoi statuia... Poate Uitarea... Şi apoi...
Apoi, adormi.
*
CAPITOLUL IX
CAPITOLUL X
În casele Zăvoianului cel tânăr era zarvă mare. De câteva zile, tâmplari, dulgheri,
meşteri zugravi şi tapiţeri forfecau odăi, programa english a conului Todiriţă cu ceasuri
exacte fusese dată uitării, la cuhnii se robotea doar pentru meşteri şi slugi, stăpânul
luându-şi mesele în târg. Casa vuia de ciocane şi ferăstraie, sobele duduiau, spre a grăbi
uscatul lucrărilor de zidărie, răsunau cântecele slujnicelor care râneau cu măturoaie
lungi molozul şi murdăria cea multă. Viersuiau şi meşterii pe întrecute, şuguiau cu
muierile, tot râs şi voie bună. Conu Todiriţă li se părea cam sucit, dar avea mână largă,
nu se scumpea la câteva parale, butoiaşul cu ţucsuială nu seca şi, fireşte, bărdace care
să plângă nu se aflau. Bucuros de hărmălaie şi vesel nespus se afla Stan, feciorul.
Existenţa english a stăpânului i se părea cam prea ţeapănă şi, neavând altă treabă decât
să ducă tipsiile de colo-colo şi să deschidă uşa, la o vreme se simţea cuprins de urât.
Nefiind trândav din fire, îi lipseau caznele gospodarului, rânitul la vaci, ţesălatul cailor,
păsăritul, munca la ţarină. Ceilalţi slujitori râdeau de el că-i ţărănoi şi prostan, dar
Stanley nu se supăra, ci se veselea dimpreună cu ei, ba având simbrie mai mare şi fiind
becher, îi cinstea în fiece duminică, după slujbă, cu câte o butâlcă de vinars.
Mai descumpănit fusese conu Todiriţă. Luni ce trecuse, Barbu îl ridicase din
aşternut şi, nelăsându-i răgaz nici a-şi îndrepta barba, îl luă fără introducţiuni:
— Todiriţă, fiule, ca onest cetăţean şi bun patriot, aşa precum te cunoaştem, ai
promis a ne pune casele la dispoziţiune pentru puţine zile. Trei ori patru, poate cinci!
Dacă nu te-ai răzgândit...
Zăvoianu ridică mâna ca la jurământ:
— Onoarea Zăvoienilor nu s-a lăsat vestejită de către vampiri care, nu-i aşa,
pentru a-şi mulţămi rancunele personale se pun de-a curmezişul şi — asta e! — combat
în patrioţi.
Barbu Cantuniari surâse. Smintit el, Todiriţă, şi cu mintea sucită, dar îl simţeai
sincer până în adâncul sufletului, nimic nu-i era mai străin de fire decât perfidia, iar
pentru prieteni şi "scumpa, sfânta naţiune" s-ar fi jertfit în toată clipa, fără umbră de
şovăială.
— Gândeşti frumos, Todiriţă. Cestiunea îi că se cam lasă cu deranj.
— Ei, bravos! râse Zăvoianu. Ce, dau eu cu târnul? Har Domnului, slugi, cât
oaste de brotaci la baltă stătută!
Cantuniari îl privi dintr-o parte:
— Da' ziduri dai jos?
— Aiasta cum devine? se holbă Todiriţă.
— Devine..., oftă Cantuniari, deşi se simţea sigur de rezultat.
Todiriţă, în afară de faptul că ar fi jertfit totul pentru interesele domniei lui Cuza,
era trăsnit şi se dădea în vânt după boacăne pe care el le socotea originalităţi. Un
gentleman îi obligatoriu şi un original.
— Devine, reluă Barbu, că ai zece ori unşpe cămări la rez-de-chaussée...
— Ale voastre sunt, fiule!, mugi Todiriţă.
— Dar noi n-avem nevoie decât de una singură.
Zăvoianu rămase cu gura căscată.
— Bre, Barbule, eu nu-s beat, căci doar ce m-am scuturat de fulgii din perină.
Nu pricep nimic. Îţi sunt de trebuinţă zece odăi ori una, cui ce-i pasă? Mie, nu!
— Una singură, dar mare. Pe şleau, Todiriţă. Din întreg rez-de-chaussée-ul tău,
trebuie să scoatem o singură sală mare. Ca de teatru.
— Teatru?! Da' ce chibzuieşti a organiza acolo? Alergare de cai?
— Nu, Todiriţă. Chiar teatru. Cu scenă, benoare, loje şi foteluri. De staluri ne
scutim. Şi om avea şi public...
Zăvoianu îşi dădu drumul la loc în aşternutul mototolit.
— Iacă, una ca asta n-am mai auzit!
Se uită instinctiv în jur, deprins să-l aibă pe Miclescu alături, gata să-i
desluşească neghiobiile şi năstruşniciile altora.
— Un gentleman... Uită dintr-o dată incurile english şi redeveni feciorul lui conu
Grigore: Ce-o să zică tataia, Barbule? Boieri şi ne-am apucat a deschide în casele
noastre café-chantant? Boscărie? Poate ca să ne discrediteze prestigiul.
— Ăsta să fie beteşugul!, râse Cantuniari. Da' Maria Antoaneta n-avea teatru la
palatul Trianon? Da' Medicis? Da' Maria Tereza la Schönbrunn? Au ăştia n-au fost
obraze subţiri? Ce? Pui preciuri la bilete? Faci act de cultură şi civilizaţiune!
Dintr-o dată, chipul Zăvoianului se lăţi în zâmbet de fericire:
— Aşa-i, bre! Act de civilizaţiune! Iaca pildă că cu câţi ani ne-a luat-o înainte
Europa! Se ridică din nou şi începu să strige: Civilizaţiunea, domnilor, loveşte cu
desconsiderare în opiniunile retrograde, pentru că progresul este o cestiune care nu
poate să nu lupte, fiindcă controlul suprem este naţiunea care nu dezarmează... Aux
armes, citoyens!
Dindărătul uşii se auziră ţambalele lui Stan.
— Ce-i, bre, bobleticule?
— Ba's eu, Stanli, se hlizi feciorul. Am zis că faceţi discurs! Şi, p-ormă, m-a oprit
conu milărd Vasilică pe Pod, că zicea că se duce până mai încolo, la nu ştiu ce daravelă
ori o fi vreo cocoană, o cheamă Randa ori poate Manda şi încă Randavu... că am ţinere
de minte, dar taman atunci m-o oprit şi Florica, ciuma ceea de găinăriţă, de-mi zise că
cuscră-său îi zăcaş de brâncă şi nu poate cloştele să mai ouă de farmece — îşi înghiţi
saliva — că i-o zvârlit copită arsă de măgar înţărcat la coteţe şi gardistul zice descurcă-
se cum or şti, că de cumetre şi necazuri îi sătul, i-a chicat părul şi i s-or terfegit
nădragii, iertaţi, la şezut...
— Stanley!, urlă Todiriţă. Gura! Ce ţi-a zis conu Vasilică?
— Hă! Hă! Hă!, râse feciorul, ducându-şi mâna la gură. Cică vine să vadă
iarmarocul nostru, milărd şi coane Todiriţă. Mai reflectă o clipă şi, înclinându-se spre
Cantuniari, adăugă: Milărd şi dumneavoastră, coane Barbule!
Irina Şuţzu îşi privi mâinile fine pe care străluceau două smaralde magnifice. Deşi
în robe de chambre şi cu părul prins doar în câteva ace, era tot maiestuoasă,
impozantă, inaccesibilă.
"Pe prinţesa Şuţzu", o caracterizase Victor Place, fin cunoscător al femeilor prin
naţie şi vocaţiune, "nu ţi-o poţi închipui în intimitate. Ai impresia că nu-şi scoate
niciodată coroana."
Şuţzu, îngândurat, pianota pe braţele fotoliului. Era una din rarele clipe când se
aflau numai ei singuri într-o încăpere, fără a fi pe punctul de a primi ori de a pleca într-
o vizită.
Pe buzele prinţesei stăruia un surâs maliţios:
— Printre altele, mon ami, începu, cred că nu eşti prea abil...
Şuţzu tresări:
— La ce te referi?
— La conduita ta faţă de micuţa baroană...
Prinţul avu un gest de iritare:
— Iar începem? E o istorie terminată.
— Din punctul tău de vedere, probabil... Din al ei, te asigur că nu! Tu nu cunoşti
femeile... Râse: Nu eşti îndeajuns de suplu pentru aceasta.
— Te cunosc pe tine, mi-e suficient.
Prinţesa îşi lăsă capul pe spate şi râse, hohote distincte:
— Încă o dovadă că nu mă înşel. Dar nu despre mine este vorba... Tu nu ştii de
ce este capabilă o femeie blesată. Devine mai atroce, mai teribilă decât o fiară. Iar tu ai
rănit-o în tot ce este mai profund: în orgoliul ei. Şi are un orgoliu drăcesc, crede-mă.
— Irène, discuţiunea mi-e profund dezagreabilă, lipsită de bun-gust.
— Adevărat... Părinţii noştri nu discutau între ei despre amanţii lor. Încă unul din
rezultatele progresului.
— Te rog... Doar ţi-am explicat...
— Şi am înţeles.
— Atunci? Ce-ţi pasă de orgoliul blesat al baroanei?
— Îmi pasă de interesele tale. Această Lélie va încerca să se răzbune, să te
distrugă. Dacă ar putea să te sfâşie, n-ar ezita o singură clipă.
Sutzu o privi neliniştit:
— În fond, ce ştii?
— Tot ce mă interesează să ştiu. Pe o fiinţă ca această tigroaică n-o poţi
abandona după capriciu, ca pe-o midinetă ori o slujnicuţă, fără consecinţe. E de-ajuns
s-o priveşti. Deci, prietene, important nu e ce ştiu eu, ci ce şi cât ştie ea. Mă refer,
bineînţeles, la aventura voastră complotistă.
Îi privi o clipă chipul descumpănit şi zâmbi:
— După figura ta, înţeleg că ştie destul.
Şuţzu dădu excedat din mâini. Se îndreptă nervos spre cămin şi, rezemându-şi
gheata de grătar, întrebă cu spatele întors:
— Ce pot să fac?
"Aşa, într-un picior, seamănă cu o barză... Sau cu o umbrelă. Amândouă, însă,
distinse..." Îi veni să râdă.
— Ce pot să fac?
— Îmblânzeşte-o.
Şuţzu se răsuci:
— Cum?
— Promite-i, dă-i... Enfin, nu-i cunosc pretenţiunile. În orice caz, jivina trebuie
adormită, acum, cât poate muşca. Până la data conspiraţiunii.
— Imposibil!, izbucni prinţul. Irène, te rog eu, nu te mai gândi la afacerea asta...
Prinţesa dădu din cap ca un cal nărăvaş:
— De ce imposibil?
— Pentru că are pretenţiuni aberante.
— Par exemple!
Şuţzu era prea enervat ca să se mai stăpânească:
— Vrea s-o ung prinţesă Şuţzu! Doamnă a României! De ajuns?
— Tiens!, surâse... Numai atâta? Micuţa vizează sus! Şi, în fond, mon ami, ce te
împiedică să-i făgăduieşti chiar şi coroana Bourbonilor?
Şuţzu o privi scurt. Irina se amuza în chip vădit şi asta-l enerva. "Sapristi! Aş fi
preferat o scenă! Dar dacă asta te distrează, n-am decât să merg până la capăt!"
— Promisiuni! N-o socoti imbecilă. Pretinde drept garanţie o scrisoare
compromiţătoare, care să te denigreze şi, în acelaşi timp, să conţină intenţiunile mele
ferme de a o lua în căsătorie. Scrisoarea trebuie pecetluită, bineînţeles, cu sigiliul meu.
— Atât de departe aţi ajuns? Drăguţ! De mine nu ţine deloc seama... Dar nu
contează! Are o cutezanţă şi un toupet admirabile! Şi de ce nu-i dai scrisoarea?
Prinţul se holbă şi rămase cu gura căscată, nu tocmai distins.
— Tu es folle?!
— Pas du tout. À la guerre, comme à la guerre.
— Dar, respinse sufocat prinţul, aventuriera aceasta nu se va sfii să afişeze peste
tot scrisoarea! O va publica în toate gazetele, n-o să mai putem scoate capul în lume!
O, precis nu-ţi dai seama ce vorbeşti! Sunt lucruri care nu se fac şi nu se iartă în lumea
noastră!
Se plimba agitat, trăia, avea în faţa ochilor scandalul în toată enormitatea sa.
— Linişteşte-te! Scopul scuză mijloacele. Şi nu-ţi dau o noutate. Dacă ieşi
victorios din această aventură, zâmbi sarcastic, şi ajungi Domn... E ridicul să-ţi explic
ce poate face Vodă, pentru a astupa gura unei demimondene compromise. Dacă pierzi,
oricum ne aşteaptă pribegia. Şi aceasta este o idee cu care trebuie să te obişnuieşti, să
fim preparaţi din timp, aşa cum au făcut-o familiile noastre şi altădată. Deci, fă-i
compunerea aceea, fără ezitare et sans retard...
Şuţzu îşi privea soţia, nevenind să-şi creadă urechilor. Parcă acum o descoperea
şi, într-un fel, îşi zicea că-i mai periculoasă decât Lelia.
— Ce mai aştepţi? Ai acordul meu ferm.
Prinţul şovăia.
— Nu ştiu cum mă va primi. Simt că nu mai are încredere în mine.
— Oblig-o să aibă. Oferă-i, de pildă, informaţiuni concrete în legătură cu
complotul. False, desigur, dar nu grosier false. Un fals abil. Şi à propos de falsuri...
Pretinde ca scrisoarea să fie sigilată?
— Da.
— N-ai decât să foloseşti pecetea pe care o folosea bunicul vostru — zâmbi —,
când îşi lua angajamente nu tocmai onorabile. Se află în casa ta de bani, într-o casetă
de marochin verde.
Şuţzu o privi câteva clipe zăpăcit, apoi începu să râdă. Se apropie şi-i sărută
mâna cu efuziune.
— Eşti nepreţuită, Irène. Cu adevărat demnă de o coroană princiară!
Prinţesa surâse leneş:
— Nu deveni sentimental... Nu-ţi vine deloc.
"...Acest testament olograf scris în întregul său, datat şi subscris de mine, s-a
făcut astăzi în Bucureşti, la 20 în luna Decembrie 1863 calendarul nou sau 7
Decembrie calendarul vechiu, în patru exemplare asemenea, din care unul îl voiu
încredinţa preaiubitei mele soţii Elena Doamna, unul Preasfinţiei Sale Arhiepiscopul
Calinic Miclescu, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, unul căpitanului Efrem Ghermani
şi unul se va găsi în portofelul meu roşu care se deschide cu numerele 5 5 5 5.
Orice dispoziţiune şi testament anterior acestuia sunt şi rămân desfiinţate. A.I.
Cuza."
Vodă vârî exemplarele într-o mapă pe care o ascunse într-un sertăraş secret al
biroului, încuie şi răsuflă uşurat, cu sentimentul că s-a lepădat de grea povară.
Deşi slăbit de boală, suflând greu din pricina astmei, clătinându-se pe picioarele
nesigure, Alexandu Ioan nu se gândea la moarte. "Dar măsuri de precauţiune sunt
totdeauna necesare. Viaţa omului", filosofă în gând târându-se spre pat, "ca oul în
mâna copilului, flacără în bătaia vântului. Iar dacă ţi-a fost drag cineva şi ceva, apăi
dragul acesta nu osteneşte nici după ce ţi-ai dat ultima suflare. Şi parcă altfel pleci la
drumul cela neştiut, drumul ce nu duce nicăieri, ştiind că pe toate le-ai orânduit şi lăsat
în urmă cu înţelepciune şi inimă dreaptă."
Şi dacă Dumnezeu i-a hotărât sorocul, ochii îi închidea liniştit. Avusese grijă să-i
asigure zile tihnite Elenei Doamna, viitorul nevârstnicilor Alexandru şi Dimitrie, dar
mai presus de toate îi poruncise Kogălniceanului cu limbă de moarte cum avea să
opintească pentru binele naţiei. El era cel sortit să continue opera lor abia începută, să
desţelenească mai departe drumul spre culmile visate încă din juneţea lor. Nu-i
încredinţa nici un exemplar din testament, temând spaima şi durerea lui Mihalache, să
nu-i dea încă o pricină de a se împotrivi deciziunii sale de a înfrunta cu fruntea sus,
dinaintea întregii ţări, complotul opoziţiei. Vodă râse încetişor. Ca mulţi oameni
superiori şi mari bărbaţi de stat, Mihalache era superstiţios, dădea crezare semnelor pe
care le răstălmăcea în păcuriu. Când auzea de moartea vreunui apropiat, se trăgea cu
discreţiune de marginea de sus a urechii — cum îl învăţase mumă-sa când era mititel,
adică să crească mare, deci să trăiască — la cuvântul testament bătea în lemn, marţea
nu ţi se urnea la drum nici mânat cu biciul, toate zilele de 13 erau rupte din calendar;
pe zi de 13 nu-şi părăsea locuinţa, nu lua nici o deciziune însemnată şi, deşi hulpav,
mânca de post...
Cuza îşi strânse halatul de brocart căptuşit cu blană în jurul trupului şi se aşeză în
jilţul de lângă cămin. Închise ochii. Trebuia să se destindă, să alunge pe cât îi sta cu
putinţă orice urmă de suferinţă şi mai ales de slăbiciune. Apelă la vechiul său sistem de
concentrare şi, peste câteva minute, chipul, deşi încă tras, deveni limpede, neted, ochii
îşi recăpătară însufleţirea plină de scânteie şi viaţă care îi fermeca pe ceilalţi.
Acum putea să-l primească pe feciorul Talianului.
Barbu cerceta făptura lui Vodă cu inima strânsă de durere. Îl neliniştea desigur
figura stoarsă de bolişte, dar, mai cu seamă, îl impresionau mâinile Domnului. Fine,
prelungi, cu venele bulbucate, atârnau de o parte şi de alta a jilţului, stoarse de vlagă;
mâini din care viaţa se alunga cu picurişul.
Una din rarele bucurii de care are parte un principe este dragostea nefăţărită a
supuşilor săi. Istoria cunoaşte puţini dintre aceştia, căci cel ce stăpâneşte într-o mână
ţine sceptrul, în cealaltă cnutul. Iar omul nu-i câine să lingă ciubota stăpânului, după ce
i-au fost fărâmate oasele. Oameni blajini în scaune crăieşti s-au fost întâmplat arareori.
Puterea — spre a o dobândi şi apoi a o păstra — presupune tărie de vârtute, iar a-
ceasta e însoţită mai totdeauna de brutalitate, nemilă, lipsă de scrupuluri, crez fanatic
într-o idee, dar cel mai repede în sine însuşi, Ursitul, alesul între aleşi. Cine nu
împărtăşeşte crezul e înlăturat din drum fără cruţare.
Alexandru Ioan Cuza făcea parte dintre cei puţini. Nu o dată avusese ocaziunea
să constate dragostea pe care i-o dăruia poporul său: plugari, târgoveţi, o parte din
boierimea ţării — luminaţii — îi închinau cele mai nobile simţăminte, Alexandru Ioan
era steaua lor, norocul unui popor urgisit, depozitar de idealuri şi nădejdi, părinte şi
cârmuitor blând. Cuza nu urcase treptele tronului retezând capete, nu-l păstra cu flinta,
barca lui nu plutise niciodată pe o mare de sânge şi lacrimi. De aceea nici nu simţea
teama. Teama — visul rău al tuturor tiranilor autocraţi, stăpâni nemiloşi al căror ideal
şi obsesiune, cum spunea Mihalache Kogălniceanu, este preamărirea numelui şi
persoanei lor, nu fericirea naţiei... Şi bieţii nu-s de pizmuit! Trăiesc la rându-le tirania
spaimei de o dreaptă răzbunare. Teroarea ei.
Vodă Cuza se preumbla nestingherit pe uliţele Bucureştilor, în strai de colonel,
însoţit doar de un aghiotant ori de franţuzul Baligot de Beyne, şeful său de cabinet,
intra în prăvălii şi locante, stătea de vorbă cu oamenii, le asculta păsurile, şuguia cu ei,
primea cu plăcere cafeluţa oferită de vreun târgoveţ mai îndrăzneţ în modesta sa
gospodărie.
Neuitată avea să rămână în mintea bucureştenilor şi a lui Cuza primirea
entuziastă pe care i-o făcuse poporul cu patru ani în urmă, când sosise în Capitală ca
Domn al Principatelor Române. Tocmai dincolo de Otopeni, călăreţi cu leute tricolore
îl întâmpinaseră cu buchete magnifice de flori, de se minunase însuşi Vodă de asemenea
codru înflorit în miezul lui Făurar, iar de la pădurea Băneasa aşteptau pe amândouă
părţile şoselei zeci de mii de oameni. Arcuri de triumf erau presărate pretutindeni, iar
cel mai mare fusese înălţat la intrarea în oraş.
Scria gazeta Naţionalul din 24 februarie:
"Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică?... Pana... nu
poate descrie acel entuziasm. Numai aceia ce au văzut acele zecimi de mii de oameni
ce împlea strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte înainte
de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi
decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm şi veselie,
acele buchete ce curgeau pe Prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în
distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, precum nu a mai văzut Capitala
noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi bine
toată mărimea acestei sărbători."
Amestecat în mulţime, Barbu avea obrajii plini de lacrămi. Nu era singurul. De
bucurie plângeau peste o sută de mii de oameni ieşiţi să-l întâmpine pe Cuza Vodă,
care împlinea un vis străvechi al românilor. Se afla pe Podul Mogoşoaiei, înţesat de
lume. Ferestrele şi acoperişurile erau ticsite, fâlfâiau steaguri, cântecele şi clopotele
celor o sută treizeci de biserici ale Capitalei umpleau de sărbătoare văzduhul. În faţa
teatrului fuseseră ridicate piramide de brazi verzi cu lumini colorate, un mare portret al
lui Cuza străjuit de zeiţe — Justiţia, Abundenţa, Gloria — domina piaţa, şaluri scumpe,
ghirlande de flori şi desene mitologice aluzive la unirea ţărilor şi gloria domnitorului
fuseseră atârnate de ferestre şi balcoane. Domnul, în uniformă azurie cu ceaprazuri de
aur, vestă sângerie şi cizme înalte de glanţ, zvelt, chipeş, zâmbitor, le păru tuturor
arhanghel pogorât din ceruri.
Impresionat peste măsură, copleşit de aceeaşi stare de beatitudine care
cuprinsese mulţimea, Barbu îi jură în gând "arhanghelului" credinţă vecinică... Nutrea
un singur vis: să-l poată sluji, serv umil gata la orice jertfă...
— Doar n-oi fi plângând, Taliene!
Vodă îl cerceta sincer înveselit:
— După cum te arată chipul, mi-ai şi pus grâul la fiert.
Barbu scutură din cap, ruşinat de a fi fost surprins, de a nu-şi fi putut stăpâni
emoţia.
— Alteţă! V-am spus-o şi rândul trecut. Vă asumaţi un risc prea mare... Nu-mi
permit să dau poveţe Înălţimii Voastre...
— Dar? râse Cuza. Acum urmează necesarmente un dar! Nu te sfii!
— Cutezanţa nemăsurată, preanobilă însuşire, nu-i totdeauna leac şi nici
soluţiune. Mari generali...
Cuza îl întrerupse:
— Ai luat meteahna Kogălniceanului. Acela ţine discursuri şi în iatac.
— Măria ta! Putem dovedi complotul şi pe autorii lui fără să vă primejduiţi viaţa.
Vodă dădu hotărât din cap:
— Nu, Cantuniari. Hotărârea mea e de neîntors. Conspiratorii trebuie dovediţi
nu mie, primului-ministru, poliţiei, ci întregii ţări. Voi fi acolo, printre oameni, arătând
că nu mi-e teamă, pentru că nu mă ştiu singur, pentru că trebuie să fiu alături de
poporul meu în toată clipa, dar dintâi şi dintâi la primejdie. Căci ei nu pe Principele
Cuza vor a-l asasina, ci idealurile şi viitorul naţiei. Da! Trădarea trebuie dovedită, dar
fără a ne face însă iluziuni că-i pe veci răpusă. Vom câştiga însă un răgaz pentru
împlinirea marilor nădejdi...
Rămase tăcut o clipă, apoi începu să râdă:
— Te mustram de discursuri şi iacă am început şi eu a ţine cuvântări! Rămânem
înţăleşi, dară...
— Voia Măriei Voastre, se înclină oftând Barbu.
— Cât despre cele destăinuite Kogălniceanului...
Îl privi lung. Barbu îşi simţi obrajii năpădiţi de ocară şi ruşine şi plecă ochii.
— ...pentru indiscreţiune şi poruncă nesocotită, de-amu, te-om certa altă dată...
În zile mai bucuroase...
CAPITOLUL XI
Păcatul cel mai mare al prinţului Şuţzu, socotea Irina, nevastă-sa, era opacitatea,
o anume îngustime pe care o dovedea în relaţiile sale cu oamenii. Spre deosebire de
străbunii săi, Draco, originari din Egipt, poposiţi la Constantinopole în veacul al XVII-
lea, oameni cu o inteligenţă suplă, adaptaţi vremii lor, cu un minunat simţ al orientării şi
al contactului uman, strănepotul Constantin era obtuz, încorsetat de principii, total
rătăcit în păienjenişul relaţiilor sociale.
Prea mare boier — os de domn! —, dispreţuia sângeros orice fiinţă de stirpe mai
puţin nobilă, încredinţat că rangul şi calităţile spirituale sunt pe aceeaşi măsură, se
însoţesc în chip necesar. În înfruntările sale politice dovedea aceeaşi rigiditate de idei,
pricină pentru care îşi desconsidera apriori adversarii.
"Nu-i crede pe alţii mai proşti decât tine", îl avertiza mereu prinţesa Irina. "Dacă-
l cheamă Popescu, nu înseamnă că-i neapărat un neghiob."
Şuţzu ridica din umerii ţepeni, osoşi, parcă sculptaţi în lemn, declarând arogant,
pe nas:
— Un Popescu! Un Ciomârtan! Un Paraschiv! Plebe, ma chère. Plebe şi pleavă!
Inteligenţa este productul rafinat al unui şir de generaţii care au gândit şi au ţinut
condeiul în mână. Mintea are şi ea tradiţiunile ei...
Prinţesa Irina îşi ascundea zâmbetul, reflectând la tradiţiunile şi rafinamentul lui
jupân Diamantaki, înaintaşul Şuţzeştilor, "un lăptar norocos", carele cu două veacuri în
urmă izbutise să facă parale.
Deşi născută dintr-o prinţesă Mavrocordat, pe Lelia de Gunsbourg Şuţzu o
considera tot ţoapă. Dintâi că mamă-sa fusese o aventurieră — şi în aventură prinţul nu
vedea cutezanţă, agerime, spirit mlădios, ci doar "sminteală şi lipsă de zeriozitate" —
iar tatăl Leliei, de a cărui nobleţe nu era deloc sigur, fusese un paladin ceva mai subţire,
căci oricum altceva era să fii un malotru din Francia şi alta de pe malurile Dâmboviţei.
Şi o ţoapă — lex! — nu se putea măsura cu un descendent al faraonilor. Trăia
intens această convingere — nu doar faţă de Lelia, bineînţeles — dar, distins până în
vârful unghiilor şi dincolo de ele, nu o articula în cuvinte decât faţă de nevastă-sa sau
persoane foarte intime, desigur, tot de sânge albastru.
Pe Lelia, deci, o nesocotea de pe poziţii patriciene, fapt la care mai adăuga o
eroare: dispreţuia în general femeile; nu le cunoştea, după cum observase prinţesa
Irina, şi, mai ales, nu o cunoştea pe Lelia.
În schimb, baroana cunoştea oamenii, având intuiţia aceea rară, înnăscută, a
naturii umane şi care face uneori ca ochiul unui copil de zece ani să fie mai pătrunzător
decât al unui sexagenar; pe Şuţzu îl citise până în străfundurile fiinţei sale. De altfel,
prinţul avea o personalitate rectilinie, lipsită de sinuozităţi, rigidă ca şi înfăţişarea sa.
Dacă individualitatea ar fi avut culori, Şuţzu ar fi fost doar negru, sau alb, sau verde,
fără nici un fel de nuanţă. Pe scurt, baroana îi precizase încă de la începutul relaţiei lor
coordonatele principale ale caracterului: egoism sălbatic, inteligenţă mărginită,
nemăsurată îngâmfare, ambiţie mistuitoare.
Nu-l ştiuse însă şi escroc. Scrisoarea compromiţătoare îi stârnise de la început
îndoială. Un asemenea act nu făcea parte din "aparatul" de viaţă a lui Şuţzu şi fusese
convinsă că, înfruntând orice risc, prinţul nu va accepta să ofere o garanţie care în
lumea sa echivala cu o sinucidere pe plan social. Şi atitudinea lui în timpul vizitei trăda
o nesiguranţă, ceva louche, o intenţie subterană.
Fără să stea pe gânduri, în aceeaşi zi, verifică autenticitatea pecetei.
"Caraghiosul!", râsese baroana înveninată. "Îşi închipuie că are de-a face cu un
copil mic!"
Îi arătase epistola lui Rech, giuvaiergiul de pe Podul Mogoşoaiei, furnizorul
Casei domnitoare şi al întregului protipend. Baroana era una din clientele bune, şi
neamţul o servise cu toată solicitudinea. Pecetea nu era valabilă, lipsindu-i din cel de-al
treilea câmp gheara de leu...
Lelia părăsise prăvălia cu un zâmbet rău: En garde, monseigneur!
Înainte de a-l aborda pe Dimitrie Cornescu, Barbu dăduse târcoale coşmeliei din
uliţa Şoldani. Casa fusese cândva arătoasă: avea zid de piatră, odăi multe, curte mare,
acareturi. Vremea însă şi sărăcia o măcinaseră. Câte nu se cereau drese? Acoperişul
ştirb — olanele parcă anume fuseseră smulse —, zidurile leproase, mâncate de igrasie
şi cu tencuiala sărită, treptele ciobite, îngeraşii de ipsos ciungi de o aripă ori de amân-
două.
Cucoanele Cornescu nu-i făcură o impresie mai prosperă. În făptura madamei
Anthiţa, uscăţivă, iutacă, şuie, aducând cu o salcă plângătoare, Barbu desluşi toată
drama unei existenţe acrite de lipsuri, trăind zi de zi aceeaşi obsesiune: păstrarea
hramului de cocoană în mahala, cu preţul unor sângeroase economii. Câtă trudă şi
fantezie, gândea Barbu Cantuniari, cheltuite la lumina lămpii cu gaz, pentru ca pălăria
de acum cinci ani ori rochia cea neagră de canavăţ din trusoul fostei demoazele Anthiţa
— ehei, unde mai găseşti ştofele de altădată? —, să pară, dacă nu noi, măcar mai
altcum decât trenţele ponosite care spânzurau pe ea şi pe fie-sa. O panglică de satin
colea, un nod de catifea dincolo, un guleraş de horbotă, o centură nouă, păreau să le
mai împrospăteze şi, oricum, aveai cu ce ieşi la biserică. Mode nu puteau să-şi facă,
asta o ştia şi Masinca, fata, care de trei ani, de când îşi ridicase coadele în vârful capu-
lui, purta aceeaşi pălăriuţă de pai florentin. În fiece primăvară schimba doar florile.
Anul trecut fuseseră roze, în celălalt cicoare şi maci, acum chibzuia la bucheţel de
violete.
Era urâtă, biata, ştearsă şi, deşi încă foarte tânără, îi citeai de pe acum în ochi
spaima celibatului, foamea după un bărbat, oricum o fi el, strâmb, bătrân, dar să-şi facă
şi ea rândul, acolo...
Şi, totuşi, Corneştii, îşi zise Barbu, dăduseră peste ceva parale. Cucoanele
fuseseră zărite în câteva rânduri încărcate de târguieli, iar mai alaltăieri, spuneau vecinii
galbeni de pizmă, ditamai chervanul lui Feller — negustorul de pe Podul Târgului de
afară — le umpluse ograda de mobilă: salon nou plin de bronzuri, două crivate cu
tăbliile pictate cu Ochiul Domnului, sofale, şifoniere şi câte altele... " Şi era ea cucoana
Anthiţa ţâfnoasă şi fudulă — pe găurile de la zdrenţe, vezi bine, pe ce alt? -, dar acum
umblă cu nasul pe sus, grozăvenie, zici că i-a înfipt cineva ciomag sub bărbie şi
cercetează doar după cuiburi de barză..."
"Astea sunt flămânde rău şi, după post de o viaţă, nu lasă pe nimeni să le smulgă
blidul de la gură", gândi Barbu şi decise să-l caute pe Cornescu la Vamă, unde se afla
impiegat.
Pe bietul Cornescu îl încercau toate deodată: era surprins, speriat, mândru,
circumspect.
— Ciudat, rosti pipăindu-şi mustaţa rară, asudată de emoţie, că v-aţi amintit de
invenţiunea mea. Sunt ani de zile de când bat scările ministerului... Încă de sub domnia
lui Vodă Sturdza. Urechi surde, chicoteală, batjocură... Iată interesul de care vorbeaţi
dumneavoastră dovedit de cârmuire pentru sciinţă şi inventatori. Ehei! Să fi trăit eu în
Francia ori în Switzera, nu mai zic în Englitera...
Barbu, care îi dădea dreptate în sinea lui — cunoştea nepăsarea şi neîncrederea
dregătorilor pentru tot ce-i product şi născocire românească, în afară de merinde şi
udătură — căuta justificări:
— Domnule Cornescu, nu încape comparaţiune. Mai mereu ne-am aflat între
marile imperii şi poftele lor.
Cornescu dădu din umeri. Ţinea capul în piept, slab, jerpelit, neajutorat. Semăna
cu un cocostârc trist, cu penele ciugulite de molii.
— Aşa o fi, cum ziceţi dumneavoastră, spuse mecanic. Eu ce treabă am?
Expresia chipului era limpede: "De ce nu mă lăsaţi în pace? Ce vreţi de la mine,
că eu nu mai vreau nimic de la voi..."
Barbu îl privi lung câteva clipe. Tuşi dregându-şi glasul:
— Musiu Cornescu, te invit să discutăm ca între bărbaţi. Onest, deschis! Înţeleg
că ai trăit rău, în sărăcie şi deziluzie, deşi ţi se cuveneau lauri şi belşug. Dacă poţi, iartă.
Cornescu clipi mărunt. Ochii lăcrămoşi păreau căptuşiţi cu mătase purpurie:
— Şi dacă nu pot?
— Aceasta mi-o vei spune la urmă.
— Ce doriţi de la mine?
— Să deschizi ochii! Să vezi dintâi limpede cum stau lucrurile, şi apoi să
chibzuieşti şi să hotărăşti. Ştim că ţi-ai vândut invenţiunea. Dreptul dumitale, mai ales
că atâta amar de vreme ai fost nesocotit şi dispreţuit. Noi doar atâta avem a te informa:
cine a cumpărat-o şi în ce scop! Sau poate le cunoşti şi pe acestea?
Cornescu îşi ridică în sfârşit capul. Buzele îi tremurau.
— Nu ştiu nimic...
Cantuniari râse satisfăcut.
— Aşa precum am bănuit. Scula ţi-au plătit-o opozanţii, adică inimicii lui Vodă.
Ţelul... Îi lesne de ghicit.
— Vor să-l...
— Exact, domnule Cornescu. Du-ţi ideea până la capăt. Opoziţia intenţionează o
lovitură de stat şi, în primul rând, să-l asasineze pe Vodă Cuza.
Cornescu se bâlbâi:
— Pe Vodă? Chiar pe Vodă? Nu se poate!
În mintea lui Cornescu prinseră toate a se vălmăşi, poze de calendar grecesc:
Vodă într-un lac de sânge, hecatombă, ziduri fărâmate, focăraie... Chipul Masincăi...
Ciripitul din ultimele zile... Modele noi încercate în faţa oglinzii de la şifonieră...
Cucona Anthiţa cu ace de gămălie între dinţi prinzând colea un tiv, o funtă... Aroma de
lemnărie nouă din casă... Aromă de sânge...
— Nu se poate..., îngână din nou.
— De ce? N-ar fi primul "regicid" din istorie. Nu mai eşti un om tânăr, domnule
Cornescu, ai trăit nişte domnii şi chiar dacă sub Vodă Alexandru-Ioan I sărăcia nu ţi-a
fugit din casă, căci nu se pot împlini toate între două răsărituri de soare, poţi face unele
comparaţiuni. Şi trebuie oare să-ţi desluşesc ce ar însemna pentru întreaga naţie
întoarcerea reacţiunii? Las conştiinţa dumitale să decidă...
Zoe Manta se despărţi de Elena Doamna pe strada Ştirbei Vodă, unde opri o
sanie de piaţă. Era sleită de frig şi nesomn, după drum anevoios de două zile. Avea în
ochi, în întreaga făptură, o înfrigurare căreia nu i se putea împotrivi.
Chipurile, avea la Bucureşti daraveli însemnate, ce nu îndurau amânare. La
Ruginoasa, desluşea, nu pomenise nimic, nevrând a o necăji pe Elena, dar de vreme ce
tot s-au întors, amânarea nu-şi mai avea rostul.
Elena Cuza zâmbise trist, prefăcându-se a o crede. Cunoştea bine daravelile şi
drumurile Zoicăi. Visul cela blestemat cu Anton, hâţânându-i uşile, nu-i mai dădea
pace. De-acum, avea să străbată Bucureştii în lung şi-n lat, cerând veşti despre Manta
pe la toţi prietenii. Dacă pe ea n-o găsise — şi amarnic se mai mustra că-şi desfăcuse
gospodăria încropită cu bărbatu-său în strada Ulierului —, de bună seamă Anton avea
să colinde după ştiri pe la neamuri cât de depărtate şi cunoscuţi.
"Dragostea, bun lucru, rău lucru", gândea Elena Doamna în urmă-i. Cât era de
cumpănită şi înţeleaptă Zoe în toate zilele, când era vorba de Manta, i se aprindea
sminteala ca amnarul. Îşi rătăcea bunul simţ, logica, şi ea, roaba etichetei, uita de orice
convenienţă.
Ajunse la palat pe seară sinilie. Opri garda de la onoruri şi dădu porunci pentru
calabalâcul dumneaei şi al Zoicăi. Zăbovi în iatac cât să-şi lepede voalul de călătorie,
să-şi frecţioneze tâmplele cu oţet şi apă de roze, să-şi dezgheţe oleacă mâinile.
Slujitorii palatului, luaţi pe neaşteptate, o cercetau năuci. Împotriva oricărui
ighemonicon, Doamna nu-şi vestise sosirea, ba interzisese aghiotantului domnesc de
serviciu, Dumşa, să-l informeze pe Vodă.
— Nu e nevoie să mă anunţi, rosti liniştită, îndreptându-se spre apartamentele
Principelui.
Dumşa căscă ochii perplex:
— Ordinul înălţimii sale... ăăă... eticheta...
— Nu de la dumneata am a deprinde rânduielile domneşti!
Deşi mereu stăpânită, vorbind ca totdeauna aproape în şoaptă, era în fiinţa
Doamnei o hotărâre, o siguranţă nouă, o fermitate care îngheţa.
Rămase în prag, statuie drapată în negru, încercănată, cu părul ce începuse a
încărunţi acoperit de un fanşon care-i cădea pe umeri. Vodă întoarse capul şi tresări:
— Elena!
— Eu.
Doamna îi cântărise dintr-o privire făptura trudită de suferinţă.
— De ce nu mi-ai dat de veste că eşti bolnav?
— Bolnav! Metehnele mele cele vechi, şi nu-i pentru prima oară. Iar doftorii şi
leacurile nu lipsesc. Zăcaşi să dea Dumnezeu.
Încerca să ia lucrurile în glumă, pentru a-şi ascunde iritarea.
— Te-am rugat să rămâi la Ruginoasa.
— Rugăciune ori poruncă?
Vodă o privi surprins. N-o recunoştea pe Elena cea blândă, parcă ar fi avut-o
dinainte pe soacră-sa, Catinca. "A început să-i samene", observă cu neplăcere.
— Delicateţea ne obligă a-i spune rugăminte.
— A, la pilule dorée...
— Atunci, poruncă, dacă-ţi place mai bine. Elena Cuza, palidă ca o moartă,
ridică fruntea:
— Doamna Ţării nu primeşte porunci!
— Nici de la Vodă?
— Nici de la Vodă, dacă ele sunt slobozite împotriva binelui său. Surprins, Cuza
o privi câteva clipe şi începu să râdă, sincer înveselit:
— Mon ange gardien! Ce idei ţi-au mai trecut prin minte? Revenise la tonul
obişnuit, îngăduitor şi amabil, dintr-o dată iar blând. Doamna abia îşi stăpânea
lacrimile.
— Am socotit de datoria mea să-ţi fiu alături în clipe de răscruce. De te-aş fi
ştiut scăldându-te în bine, rămâneam la Ruginoasa, după cum plănuisem. Dar când aflu
că securea îţi stă la nici o palmă deasupra capului...
Îşi duse batista la gură, pentru a-şi înăbuşi hohotul de plâns. Impresionat, Vodă o
prinse de mână.
— Vasăzică istoria complotului a ajuns până la Ruginoasa. Cine ţi-a dat
informaţiunea?
— Ce importanţă are, de vreme ce primejdia există? Cât de nemernică să fiu şi
nesimţitoare, pentru a trece cu indiferenţă pe lângă asemenea ştiri teribile?
Cuza n-o asculta, căutând cu gândul:
— Pentru a trece peste dorinţa mea, socoti, cucoana Catinca a opintit, desigur,
dar de convins a te întoarce... Da! Asta-i desigur Mihalache! Hm! Tribunul nostru a
început a se amesteca oleacă prea mult în trebile mele! Azi mă tutelează, mâine mă
pune sub interdicţiune! Poimâini, ce mi-o mai face?
Elena Doamna dădu din cap:
— Nu fi nedrept faţă de cel mai credincios prieten al nostru. Ştiu că mulţi
încearcă să-l scadă în ochii tăi, dar numai pentru a vă dezbina. El ţi-i slujitor loial şi
devotat, şi nici Dumnezeu, iertată să fiu, nu l-ar putea sili să-şi întoarcă faţa de la tine.
— Bine, bine, zâmbi Cuza, n-am de gând să-l descăpăţânez, dar cât de bune i-ar
fi intenţiunile, n-are voie să-mi nesocotească vrerile.
— Ba da! Spre norocul tău!
— Curioasă logica femeilor!
— Noi judecăm şi cu inima...
Cuza o privi trist:
— Inima nu-i bună povăţuitoare. Bine că Dumnezeu nu v-a hărăzit a sta la cârma
noroadelor...
Elena Doamna îşi şterse obrajii:
— Şi Victoria a Engliterei?
— Albionul cunoaşte tradiţiunea reginelor. Dar în afară de Mary Stuart... Zâmbi
poznaş: Ce, Victoria-i muiere?
Se ridică din jilţ şi îşi luă narghileaua de pe consolă. Elena Doamna găsi că
slăbise mult, dar, după vioiciunea mişcărilor şi sclipirea ochilor, îşi dădu seama că, şi de
astă dată, criza trecuse. Doar că de fiece oară rămânea mai şubred, mai vlăguit.
— Iadul e pavat cu bune intenţiuni, spune Dante parcă... N-am dorit să pleci la
Ruginoasa, dar de vreme ce ajunseseşi acolo, am socotit bine să rămâi. Am vrut să te
menajez, să te ştiu departe de griji şi necazuri. Cine-i legat la ochi nu vede, cine nu
cunoaşte, nu oftează. Te-aş fi întors, zâmbi, chiar cu sila şi cu oştirea — manu militari
—, îndată ce tulburarea s-ar fi mistuit...
Inima Elenei Doamna bătea de emoţie: "Te-aş fi întors..."
— Am crezut că doreşti separaţiunea... Mi-am închipuit... Am venit în
întâmpinarea dorinţei tale... E odios să te impozezi în viaţa cuiva.
Vodă o privi stors de milă. Îşi simţea ochii umezi, căci niciodată nu putuse trece
nesimţitor pe lângă durerea cuiva. Iar Elena, sufletul acesta atât de nobil şi de generos,
merita cel mai puţin să sufere. Rosti cu duioşie:
— Nimeni nu mi te-a impus, Elenă! Eu te-am statornicit în viaţa mea şi acolo
vreau să rămâi până la urmă.
Lacrimi limpezi scăldară obrajii sălcii ai Doamnei. Îngână cu glasul sugrumat de
plâns şi fericire:
— Dacă minţi, Alecule... E cea mai frumoasă minciună din viaţa ta.
Spectrul Mariei Obrenovici, poposit din depărtări, stărui o clipă în încăpere, apoi
pieri singur.
CAPITOLUL XII
Albina di Rhona
Marţi 26 Decemvrie 1863
Începuse zarva în casa lui Todiriţă Zăvoianu. Zarvă fusese ea, har Domnului, de
aproape două săptămâni, dar acum, în ziua reprezentaţiunii, fierbinţeala îi cuprinsese pe
toţi, simţeau că îşi pierd capul. Însuşi cuconu Todiriţă, îndeobşte calm şi măsurat, căci
învăţase a-şi struni emoţiunile acolo, pe unde şcolise, se simţea înfrigurat peste cât îi e
îngăduit unui gentleman.
Casa vuia de preparaţiuni, n-aveai timp de un căscat, că te chema clopotul de la
poartă. Tapiţerul şi ucenicii dumnealui băteau ultimele cuie şi grijeau de eleganţa
faldurilor, îndreptând ici, ridicând colo, meşterii zugravi mai trăgeau câte o pensulă de
aur pentru a ascunde de ochi fugar vreun neajuns, un anume Bohl, cu prăvălie pe
Lipscani, grijea de iluminaţie. Şi iar se auzea clopotul! În toată clipa soseau comisionari
cărând pachete fel şi fel şi, mai către amiază, cel din urmă veni şi Pohr cu două sănii de
flori.
Stan, feciorul, care era prea fericit de vânzoleală, dar îi plăcea să se vaite ca
gospodinele cele bune şi gureşe din Moldova când frământă aluatul în Vinerea Mare,
"Măiculiţă, Doamne! Câte am făcut şi câte mai am de dres!", la vederea florarului,
rămăsese cu gura căscată:
"Sfinte Pahomie şi tu, Prea Cuvioasă Paraschivă! Mi-a fost dat s-o văd şi p-aiasta
în lună de gerar! Grădina lui Maica Domnului!"
Veni, mai către chindie, şi bufetul de la Capşa, la care Todiriţă chibzuia să
poftească oaspeţii în antract. Era orgie de bucate, curcani fripţi şi tot soiul de zacuşti,
galantine şi pateuri, prepeliţe, sosuri şi brânzeturi, maldăre de cofeturi, vinuri dulci,
şampanii, dar şi udăturică ţeapănă.
Lui jupân Grigore Capşa, ajutat de trei bucătari şi de vreo patru băieţi la toate, îi
trebuiră cinci ceasuri numărate pentru rânduiala cu chichirez şi fasoane a muntelui de
bucate pe tipsii, în platouri, coşuleţe, cupe, tot blide cheltuielnice — îţi lua ochii atâta
argintărie şi cleştar — şi al căror rost Stan nu-l desluşea "nici chicat cu ceară. Că-i de
lemn blidul ori di porţolan, nu mă ţine junghiul. Plin să fie şi să-ncapă destul..."
Zăpăceala era sporită de slujnice. De două zile, nu mai lepădau din mâini
măturile şi târnul, se încurcau printre picioarele meşterilor ocărând negrija, slinul şi
îngălăciunea, întinatul cu dinadinsul. Numai ce isprăviseră ungherul cela şi răpănoşii iar
îl gunoiseră.
Cel mai zăpăcit dintre toţi se afla însă Todiriţă. Simţea furtună în căpăţână, de
parcă venise Siretul mare, şi tot slobozea porunci pe care le răzgândea după zece
minuturi. Se sculase cu noaptea în cap, adică la ceasurile unsprezece ale dimineţii. De
obicei, nu intra în papuci înainte de prânzul cel bun, căci primul lucru pe care îl
lepădase, o dată cu straiul de şcolar, fusese trezitul la cinci dimineaţa. Din programa
spartană de la Eton, rămăsese credincios doar exerciţiunilor gimnastice şi spălatului cu
apă rece. Când Stan spărgea pojghiţa de gheaţă din hârdaie, îl asemăna pe stăpânu-său
cu Sfântul Ioan Botezătorul.
Todiriţă nu-şi vedea capul de trebi, dar oaspeţii tot nu-i dădeau pace. Cel mai
mânios era pe Johnny. Miclescu, îndrăgind liniştea, confortul, iatacul bine rânduit —
aici era frate bun cu poetul Alecsandri —, se speriase de harababură şi trăsese la casele
dumnealui. Pe Todiriţă îl vizita de două-trei ori în zi, dar nu zăbovea mai mult de un
ceas. Pentru cea dintâi oară se răstise marele şi blândul Todiriţă la suavul, gingaşul
Ionică pe care-l socotise, de când se ştia, frăţiorul şoltic şi dezmierdat al domniei sale:
— Ce faci? Vii în inspecţiune? Ci leapădă-mă păcatelor! Gândeam să mă ajuţi,
dar, în loc, pui omătul la fiert! Parole, Ionică, nu mă aşteptam la atâta lipsă de... de...
— Civilizaţiune!, îi suflă Miclescu şi, tuflindu-şi cuşma, îşi văzu de treburi.
"L-am dezmierdat prea din cale afară!", suspină Todiriţă, dar vreme de filosofat
n-avea, sosind mereu alţi gură-cască.
Barem Barbu Cantuniari venise numai până acum de trei ori, vârându-şi nasul
peste tot. Mai cu seamă da târcoale lojei princiare. Nimic de zis, pentru răgazul scurt
pe care-l avusese la dispoziţie, Todiriţă, neprecupeţindu-şi paralele şi credincios
apoftegmei că un meşter bun te costă mai puţin decât unul nătâng, izbutise lucru mare.
Loja, căţărată pe o estradă, era elegant înveşmântată cu pluş sângeriu şi brocart de aur.
Pe pântecul balconaşului se lăfăia o acvilă şi zimbrul, iar înlăuntru, Zăvoianu rânduise
patru jilţuri Louis XIV pentru Domnul, Doamna şi cei doi aghiotanţi.
Nu se simţea improvizaţiunea decât la privire înadinsă, ceea ce era mai mult
decât s-ar fi putut nădăjdui. De fapt, pentru tărăboiul iscat în casele lui Zăvoianu,
Barbu avusese mai mult de luptat cu Vodă decât cu Todiriţă. Cuza, delicat ca
totdeauna, nu voise a inoportuna cu tevatură şi cheltuială. Barem, dacă Zăvoianu ar fi
acceptat să fie despăgubit... Nu, boier Zăvoianu nu voia, era darul lui către Vodă. Iar
argumentele lui Barbu învinseseră. Sala Bossel, ca şi Teatrul Naţional, nu prezentau
garanţie de securitate. Prea multe intrări, ieşiri, păienjeniş de culoare şi atenanse ce nu
puteau fi supravegheate. Riscul lui Vodă era oricum mare... Prea mare. Nu mai trebuia
îndesat sacul cu genunchele.
Cuza zâmbise:
— Să-ţi dai duhul la o reprezentaţiune de teatru n-ar fi lucrul cel mai rău... Pleci
dincolo cu zâmbetul pe buze...
— Nu cred că-i o satisfacţiune, cuteză Barbu, ştiind că în urmă laşi jale şi amare
lacrimi.
Zăvoianu îl surprinse scotocind pe sub scaune, pipăind pereţii subţiri sub straiul
de catifea.
"Altul", îşi zise, "de-mi face inspecţiune!"
Se opri la poalele lojei, urmărind manevrele lui Cantuniari care se afla în
genunchi, cu spatele întors. Todiriţă îşi drese vocea şi întrebă cu glas bubuitor:
— Ce faci, bre? O cauţi de păduchi?
Barbu râse, urmându-şi cercetările.
— Ai ghicit!
Tot pe la prânz, se ivi aşa, ca într-o preumblare şi de n-am ce face, avocatul
Panait Balş. Ca de obicei, îi trase un orchestra de măguleli, "ci să-ţi spun, bădie, tăt
târgul zvoneşte numai di soareaua matale, îi chişcă nerăbdarea ca cei ţânţari", apoi, "ca
de o curiozitate", intră să vadă teatrul. Avu şi aici prilejul să se minuneze cu
exclamaţiuni de soprană: "Phii! Straşnică trebuşoară, bădie! Zici că te afli pe puţin la
Odeon ori Gymnasium din Paris..."
Scotoci şi dumnealui prin lojă "să pot spune celor nepoţi c-am păşit şi eu o dată
în benoară crăiască", se interesă de exituri căci, ferească Sfânta de focăraie, la atâta
stup de luminări şi candelabre...
— Avem luminăţie cu gaz aerian, coane Panaite. Lumânările le-o pus Bohl de o
frumuseţe, va să zică, şi un natural.
— Ehei, bădie! De ajuns o singură chibritelniţă la o pădure întreagă.
Dădu Dumnezeu şi plecă şi aista. La ceasurile cinci, cu ore trei înainte de
reprezentaţiune, poposiră şi artiştii. Altă nebuneală! Instrumenturi muzicale, trâmbiţi,
dible, scripci, mandoline şi piculine — avea ce pizmui Feder, negustorul de muzici de
pe Pod — un clavir, şi iar o scripcă înaltă şi lată cât un urs. Apoi, cufere, cufăraşe,
cutii, lădiţe şi legături, un iarmaroc întreg!
Albina di Rhona, însoţită de două cameriste, umpluse o sanie de calabalâc. Era o
iuşcă de muiere, cât o fătucă mai răsărită, s-o vâri sub capacul de la ceasornic. Din
blana bogată i se zărea doar născiorul poznaş, stropit de câţiva pistrui, şi ochii
neastâmpăraţi, cu gene lungi şi răsucite. Puse de îndată stăpânire pe odaia pregătită
anume pentru dânsa de Todiriţă şi începu a ploua cu porunci: încă două oglinzi, mereu
hârdaie de apă clocot, samovare proaspete, tăciuni pentru fierul de călcat, jăratic
pentru drot şi ştergare, de golise scrinul de albituri al Zăvoianului.
— Du-i, bre, făcu Todiriţă sleit, şi, la o adică, dai o fugă până în Lipscani şi mai
iei vreo zece duzini. O fi având muierea parastas.
Stan — i se zărea doar nasul borcănat din maldărul de pânzărie — râse fericit:
— Aferim, milărd şi coane Todiriţă! Măcar de-am avea o şcenă în fiecare zi.
Îşi ciuli urechile. Din odaia italiencei străbătea muzică. Albina îşi exercita glasul:
"Visi d'arte, visi d'amore..."
Sănii şi echipagii, care de care mai falnice, stăteau ciotcă în curţile Zăvoianului,
iar Podul Mogoşoaiei, sugrumat din două părţi — dinspre Sărindari şi Piaţa Teatrului
Naţional —, abia mai răsufla. Ipistaţii şi vardiştii se străduiau să ţină oleacă de
rânduială şi să păstreze slobodă măcar o potecă, cât să se poată strecura doi călăreţi
mergând alăturea.
Reprezentaţiunea fusese anunţată pentru ceasurile opt ale serii, dar de bon ton, în
Capitala Principatelor ca şi la Paris, era să întârzii cam jumătate de oră.
Protipendul cel mai ales umpluse sala Zăvoianului. Di Rhona şi artiştii care
priveau prin "spionul" cortinei erau uimiţi de bogăţia straielor, de oştirea de muieri
chipeşe în cele mai şic toalete pariziene, de strălucirea uniformelor bogat înfiretate, de
ocalele de diamanticale.
În aşteptarea Domnului şi a Doamnei, se făcea conversaţie, schimb de vizite în
loje, cucoanele se devizajau prin lornioane, se râdea, se vorbea cu glas tare într-o
atmosferă de bucurie, agitaţie, surescitare. Fireşte, la ordinea zilei era succesul
dimineţii al guvernului Kogălniceanu. Secularizarea se afla pe buzele tuturor. Un grup
în fracuri — după pântecele impozante, chelii şi glasurile răsunătoare, antrenate,
ghiceai politicienii — comenta înfierbântat legea. Nimeni nu argumenta, se auzeau doar
sentinţe:
— Turcii nu vor tolera... Ierarhii greci sunt tari, dom'le! Îi reazămă ruşii!...
— Anglia se opune. Buwler a luat poziţie!
— Cine-i ăsta, nene, să ne dicteze nouă?
— Parcă el? Stăpână-sa, Victoria Rex...
— Nu se poate trece peste opiniunea unei naţiuni întregi! Legea a fost votată cu
nouăzeci şi trei de voturi contra trei...
— Napoleon îl sprijină pe Vodă...
Se aflau de faţă Beldiman, prefectul poliţiei, Valentineanu de la Siguranţă,
ministrul Rosetti Bălănescu de la Externe, poetul Bolintineanu de la Instrucţie publică
şi alţii... Întreg cabinetul Kogălniceanu.
Primul-ministru însă stătea retras în loja dumnealui, dimpreună cu nevasta —
cocoana Catinca — şi câţiva avocaţi, glorii ale colegiului bucureştean: Bosianu,
jurisconsultul cu cea mai mare autoritate din ţară, Costa-Foru, Boerescu, Take Giani şi
Cantili, profesor de drept penal la Facultatea de Drept. Se discuta însă cu glas scăzut,
Kogălniceanu vorbind cel mai puţin. Discursurile îi plăceau doar la tribuna Camerei.
Tot în rezervă stăteau opozanţii şi simpatizanţii acestora din familiile Ştirbei,
Golescu, Ghica, Sturdza, Nicoleanu.
Avocatul Panait Balş făcea conversaţie inofensivă şi politeţuri la celălalt capăt de
sală unor cucoane în vârstă. Spre deosebire de Şuţzu, ţinuse să fie de faţă la "moartea
tiranului". Prinţul, prudent, rămăsese acasă. Şi tot din prudenţă, o sanie încărcată doar
cu odoare, aur şi hăinărie strict necesară, aştepta înhămată în curte, gata de ducă... În
caz de eşec, va lua singur drumul pribegiei, urmând să se găsească mai târziu cu
prinţesa la Roma ori Florenţa.
Tot făcând complimenturi, Balş nu-l slăbea din ochi pe Dimitrie Cornescu. Părea
ciudată prezenţa omuleţului mititel, în redingotă neagră, modestă, clipind mărunt, ca o
pasăre în spatele ochelarilor cu rame de fier, în mijlocul acestei grandori... "Ca un
cioroi văduv în turmă de păuni", îşi zise Balş, "dar noroc că nu-l bagă nimeni în
samă..."
După cum nimeni nu lua aminte la pachetul frumos învălit pe care-l ţinea pe
genunchi. Vreun dar pentru di Rhona... La spectacole, artista primea cele mai
năstruşnice cadouri: flori, codri de flori, cofeturi, giuvaieruri, bibelouri...
Scula trebuia rânduită cu cincisprezece minute înainte de exploziune. Momentul
avea să-l aleagă Balş...
Tot spre Cornescu erau aţintite şi privirile lui Barbu Cantuniari. Emoţiunile îi
dădeau crampe şi, fără să-şi dea seama, scrâşnea mereu din măsele.
Mamă-sa, Vasilena, îl bătu uşor pe mână şi-i şopti:
— Mon petit, începe lumea să se uite la tine.
Tulburat, dar din alte pricini, era şi generalul Grănişteanu. Se uita mereu spre
fotelul rezervat Leliei de Gunsbourg, care continua să rămână neocupat. "Să se fi
întors junghiul porumbiţei...? Face mereu imprudenţe, uită cât îi de gingaşă..."
Ţinut însă în lanţ — cucoana Anastasia nu-l lăsa slobod —, nu putea să se
intereseze, să trimită, la o adică, un comisioner, să facă întrebare în Fântâna Roşie. Şi-i
venea s-o strângă de gât pe nevastă-sa, să-şi înfigă degetele în grumajii de grăsime, în
mormântul acesta de osânză al visurilor lui...
Nemulţumit, iar acum de-a dreptul îngrijorat, era şi Todiriţă Zăvoianu. Ionică nu
venise. Şi era de neconceput ca Ionică să lipsească de la o mondenitate rară, unică, nu-i
aşa... de mare civili-zaţiune. Ar fi trimis şi el slugă să vadă ce şi cum se întâmplă acasă
la Miclescu, dar, la atâta lumeţ, toţi oamenii îi erau de trebuinţă.
Şi, dintr-o dată, încetă larma, şoaptele începură a clocoti în largul sălii.
"A venit Vodă!"
Panait Balş socoti că momentul cel mai potrivit pentru asasinarea Principelui va
fi la începutul celei de-a doua părţi a reprezentaţiunii. Antractul dura jumătate de ceas,
timp în care lumea avea să fie la bufet. Mai socotea că înfierbântarea, beţia
entuziasmului, starea de euforie la care se vor adăuga vutcile şi şampaniile Zăvoianului
vor slăbi considerabil luarea-aminte.
În câteva minute sala se goli şi lumea dădu năvală, în urma lui Vodă şi a
Doamnei, în salonul bufet al Zăvoianului. Veselia şi fericirea — "da", îşi zicea
Kogălniceanu, "se poate vorbi, cel puţin în ăste clipe, de fericire, fericire adevărată",
erau de nedescris. Emoţiunile zilei, măreţia familiei domnitoare plină de graţie şi
blândeţe, surpriza inspirată a Albinei di Rhona, carele evoluase după aceea într-un
spectacol de mare sobrietate, cuvenit unor prezenţe crăieşti, împinseseră entuziasmul
pe culmi neatinse încă.
Avocatul Balş zăbovi cam vreun sfert de ceas ciocnind cu câţiva cunoscuţi, apoi
se retrase neobservat. Dimitrie Cornescu îl aştepta în fumoarul improvizat de Todiriţă
într-unul din saloanele mai mici. În faţă se afla culoarul care dădea spre sală. Oleacă
mai la stânga, intrarea perdeluită a lojei princiare.
Părea pustiu. Slugile, o parte la cuhnii, alţii la bufet, aveau cărare anume spre
atenanse.
"Câtă nesăbuinţă", îşi zise Balş. "Că tiranu-i inconştient şi nepăsător cu viaţa, de
parcă ar avea şapte ori nouă, nu-i novelă! Dar ce păzeşte Siguranţa lui musiu
Valentineanu? Lasă meleagul nepăzit, drum slobod pentru orice tâlhar!"
Făcu semn lui Cornescu să-l urmeze. Amploiatul de la Vamă păşea ca în vis,
tremura din toate mădularele.
— Bagă de seamă, să n-o poticneşti!, suflă Balş, privindu-i mâinile nesigure.
Îşi strecură încă o dată privirea în sala goală, cercetă în lungul coridorului şi, cu
un "Doamne ajută!" spus în gând, îl trase pe Cornescu şi-l trecu dincolo de perdelele
lojei. Inima îi bătea cu putere, aştepta, cu urechea atentă la paşi streini, "ronţăitul"
sculei pe care o potrivea, ascuns de draperii, "prăpăditul cela".
"Dacă Satana nu-şi vâră coada", chibzui rânjind nervos, "apăi, într-un sfert de
ceas, şantanista, în loc de odă, i-o cânta prohodul!"
Şi, dintr-o dată, nu-şi mai dădu seama ce se petrece. Fără de veste, se simţi
înconjurat, cu trupu-i gros prins în căngi, imobilizat.
"De unde naiba au răsărit?!", se întrebă buimac, smucindu-se şi opintind să farme
cleştele. Încercă să braveze, indignându-se arogant, cu "glas de bară":
— Domnilor! Cum vă permiteţi...? Îmi datoraţi explicaţiuni.
Din cei zece ori mai mulţi din câţi îl înconjurau recunoscu, cu privirea tulburată
de spaimă, pe Cantuniari, feciorul Talianului, pe Beldiman, avocaţii Costa-Foru şi Take
Giani, pe Boerescu de la Curtea de Apel, socotit îndeobşte drept şi imparţial şi
nefrecventând nici un fel de politică, pe Victor Place, consulul Franciei, pe Fuad
Septar, consulul Porţii, pe Novikov, însărcinatul cu afaceri al Rusiei la Constantinopol;
mai în spate, ca prin ceaţă, câţiva opozanţi: Ghica, Mitică Ştirbei... "Ticăloşii!", scrâşni
cu ultimă fărâmă de luciditate Balş. "Au ştiut să-şi aleagă bine martorii!"
Avu sentimentul dezastrului şi totul i se întunecă dinaintea ochilor.
Cantuniari ridică perdeaua lojei princiare. Înghesuit într-un ungher, cu scula
despachetată pe unul din foteluri, inventatorul din uliţa Şoldani zâmbea nesigur.
— Rămâneţi acolo, domnule Cornescu. Câteva minute doar.
Se auzi dintr-o dată glasul bubuitor, inconfundabil, al preşedintelui Consiliului de
Miniştri, acoperind vacarmul:
— Să poftească Măria Sa Vodă Cuza! Să poftească toată lumea spre dovadă
istoriei şi viitoriei. Veniţi martori spre dovadă celor tăgadnici, despre cea mai mârşavă
şi odioasă tentativă a reacţiunii de a înăbuşi năzuinţele şi idealul românilor! Astăzi, aici,
dinaintea domniilor voastre, Alexandru Ioan I, alesul întregii naţiuni, purtătorul de
nădejde al nădejdilor voastre, urma să fie smuls vieţii!
Se auziră strigăte, oamenii nu ştiau ce s-a întâmplat, panica molimă cuprinse
dintr-o dată întreaga adunare, se buluciră spre uşi şi fereşti.
— Nu vă speriaţi! tună Kogălniceanu. Nu-i pârjol, nu-s turcii, urmă uitând pentru
moment de prezenţa lui Fuad Septar şi de uzanţele diplomaticeşti, nu-s oştile lui
Belzebuth! Îi doar fiara reacţiunii! arătă spre Balş. Cercetaţi-i una din dihănii şi
înspăimântaţi-vă!
Cei de faţă, înmărmuriţi, priveau buimac, mulţi încă nu pricepeau. Doar Vodă
privea liniştit, gânditor, făptura prăbuşită a avocatului. O clipă îi întâlni privirea. Îl ştia
bine pe Balş, îi fusese dintotdeauna vrăjmaş înverşunat, separatist convins; nu se împă-
case niciodată cu ideea Unirii. "Şi poate nu-i vina lui", judecă, mereu blajin şi tolerant,
Domnul. "Nu toţi pot înţelege mersul vremii lor."
Panait Balş se scutură dintr-o dată din amorţeală. Complotul eşuase, dar el, el,
Panait Balş, îşi va păstra până la urmă dârzenia crezului şi a urii. Se descotorosi de
braţele care-l cetluiau cu o mişcare sălbatică a trupului şi rosti, aţintind ochii albaştri,
luminoşi, ai lui Vodă, peste care se aşternuse o boare de tristeţe:
— Nu mi-e teamă de tine, colonele Cuza! Şi nici de plebea oarbă care se lasă
mânată în prăpastie. Da! Ţi-am dorit pieirea. Acum mă piei tu pe mine! Pe a ta ţi-o
profeţesc. Osândeşte-mă!
Îşi încrucişă braţele pe pântece şi săltă capul cu înfricoşătoare răutate. Toţi ochii
se îndreptară spre Vodă. Lângă umărul lui, Elena Doamna părea încremenită în
marmură. Cuza rosti cu oboseală în glas:
— Nu eu te voi osândi, Balş! Poate Domnul Dumnezeu, poate poporul căruia îi
eşti vrăjmaş. Sigur, istoria!
Se răsuci, dar îl întoarse glasul mereu bubuitor al Kogălniceanului:
— Măria Ta, rămâi! Şi voi, domniile voastre!... Domnule Cornescu, acum
dovedeşte-ne spre orice cinstită mărturisire a celor de faţă, către ei şi către alţii, intenţia
şi unealta criminală a conspi-raţiunii.
Dimitrie Cornescu şopti ceva la urechea lui Cantuniari. Se făcuse şi mai mititel.
Se simţea zdrobit de emoţii şi îi fusese mereu teamă ca nu cumva combinaţiunea pusă
la cale de Barbu să nu izbutească; acum, cu ochii tuturora aţintiţi asupră-i, el, şoricelul
deprins să treacă neobservat de-a lungul zidurilor şi mereu în umbră, cerca o sfârşeală,
nu ştia pe unde păşeşte, povara atâtor sute de priviri îi năbuşeau bucuria: nu făcuse
moarte de om, ba îl salvase pe Vodă.
Barbu Cantuniari îşi ridică glasul:
— Doamnelor şi domnilor! Rugăminte vă îndreptăm a binevoi să coborâţi pentru
puţine minute în curte!
Cu blănurile pe umeri, fără cuşme şi şaluri, în pantofi cu glanţ şi conduri de atlas,
lumea se grămădi în ograda Zăvoianului. "Ce zi, Doamne! Ce de emoţiuni!... Balş...
Nu-i de mirare!... Ba, cine ar fi zis?... Vodă, prea iertător."
Todiriţă prinse o clipă mâneca lui Barbu:
— Ce-i, bre, iarmarocul ista? Nu mai pricep nimic.
— Ai să pricepi mai încolo.
Stan, feciorul, îşi cercetă stăpânul cu ochi de câine:
— Nu mai avem şcenă, milărd şi coane Todiriţă?
Printre fracuri, uniforme, decolteuri şi umeri goi acoperiţi la întâmplare cu
blănuri, etole şi şaluri vieneze, uitând oamenii de geruială şi de teama junghiului,
printre exclamaţiuni şi resuflări retezate de emoţie şi frig, Barbu Cantuniari deschise
potecă lui Dimitrie Cornescu.
Omul se opri la capătul cel mai depărtat al curţii. Depuse scula pe un trunchi
retezat şi-i făcu semn lui Barbu să se depărteze. Cercetă pe îndelete jur-împrejurul,
apoi ticăit, stăpânindu-şi anevoie tremurul mâinii, începu a răsuci şurubelul sculei.
Oamenii aşteptau cu sufletul la gură. Cuza şopti la urechea Kogălniceanului:
— Mai sunt oare de trebuinţă aceste demonstraţiuni?
Preşedintele răspunse răsunător:
— Da, Înălţimea Voastră. Să se încredinţeze toţi, şi cu tot dinadinsul, de crima
fără egal a unor neoameni.
În ochii Domnului se aprinse un licăr maliţios. Ştia fără greş că avea să-şi
contrarieze primul-ministru:
— Mi-e că stricăm de tot reprezentaţiunea 'taliencii... Păcat de bieţii artişti, de
atâta străduinţă...
Kogălniceanu respiră adânc şi îşi înghiţi buzele să nu sloboadă ce-i stătea pe
limbă:
"Ăsta-i colonelul Cuza şi pace bună! Gata să-şi jertfească viaţa şi apoi tot el să
râdă cel dintâi..."
În primăvara lui 1865, Barbu Cantuniari se întoarse în ţară după terminarea unei
misiuni efectuate în ţările centrale ale Europei. Lipsise doi ani...
Era nerăbdător să se vadă acasă. De la Paris, Londra sau Roma, urmărise cu
sufletul la gură evenimentele istorice petrecute în Principate, cu extraordinar răsunet în
toate cercurile politice ale străinătăţii. Jurnalele Le Constitutionnel, Le Nord, Times-ul
Vox Populi, Zeitung-urile comentaseră pe larg, favorabil ori nu, după cum se situau pe
poziţiile magnaţilor sau ale plebei, epocalele reforme ale domniei Cuza. După eveni-
mentele din mai 1864, urmase promulgarea celor două legi mult aşteptate: censul şi
legea rurală...
Cantuniari, citind despre entuziasmul de la Bucureşti, se gândea cu un sentiment
de satisfacţie că, în umil rol secund, contribuise şi dânsul la netezirea drumului către
marile împliniri ale domniei lui Cuza.
Altfel, Bucureştii i se păreau neschimbaţi, cuprinşi de fiorii unei primăveri
radioase, la fel şi oamenii. Echipagii strălucitoare străbăteau Podul spre Kiseleff,
terasele cafenelelor debordau de musii eleganţi cu canotiere albe şi jiletci viu colorate
— modă perroquet lansată de veşnic libertinul, veşnic încântătorul Paris.
Tot Parisul alungase crinolinele damelor şi uriaşele florentine ori pleureuse,
înlocuindu-le cu rochiile trase bine pe pântecele încorsetat şi grămădite la spate, într-un
uriaş panier; pe conciurile de zulufi adunaţi în vârful capului se ţineau, ca într-o minune
de echilibru, pălăriuţe nostime nu prea virtuoase, fleacuri delicioase în frivolitatea lor,
încărcate de flori, panglici şi fructe.
Soarelele şi balurile se ţineau lanţ. Dansau boierii, dar şi "plebea". Sala Bossel se
umplea joia şi duminica de măscuţe elegante, în cele mai fine toalete. Midinetele
Bucureştilor, în rochiţe modeste de chembrică, organdină şi imitaţiune de Voile-
Georgette, sau în costumaţiuni închiriate — mai ales colombine, dominouri, şalvari şi
tunici harăpeşti pentru "turcoaice" sau fuste gitane pentru "spaniole" —, umpleau
Sălile Franzelaru, Ziepser, Pomul Verde, Jigniţa. La balurile de la Hârdău, măsculiţele
veneau desculţe, cu pantofii şi ciorapii în mână. Se spălau într-un hârdău anume, apoi
se încălţau. Proprietarul sălii nu le îngăduia să intre în sală cu ciubotele murdare de
glodul şi zăpada uliţelor...
Pe Vasilena, mamă-sa, o găsi cu adevărat neschimbată. Anii ocoleau chipul neted
de crin, nu împovăraseră nici cu o câtime de oca silueta mlădioasă. Mereu visătoare,
mereu lină, continua să trăiască între versurile Marcelinei Desbordes-Valmore, evantaie
pictate şi aforismele proprii, aşternute cu slove elegante în nenumărate albumuri de
catifea.
Îl întâmpină pe Barbu cu aceeaşi bucurie calmă şi cu acelaşi firesc care nu înceta
să-l uimească pe fecioru-său, de parcă s-ar fi despărţit alaltăieri. Constatase doar
câteva fire argintuite la tâmplele lui Barbu, "dar, te asigur, te prind de minune..."
Într-o dimineaţă, se întâlni pe strada Academiei cu bătrânul Zăvoianu, conu
Grigore. Arăta întinerit, lepădase straiele greoaie, nădragii largi şi caftanul scump, îşi
retezase pletele. Cercetându-i costumul tăiat la Chez Nicou, croitorul franţuzesc al
juneţii elegante, mustaţa bârligată cu drotul şi bastonelul cu ţăcălie de fildeş, Barbu
începu a râde. Sminteala lui Todiriţă trecuse şi la tată-său.
— Ce te miri, bre, Taliene? La vremi noi — oameni noi, la oameni noi — strai
nou! Păşim pe calea propăşirii şi...
— ...Şi a civilizaţiunii! Cunosc, cunosc, coane Grigore. Da' ce veşti de la
Todiriţă? Văz casele închise.
Zăvoianu ăl bătrân se întoarse după o damă plinuţă cu talia jucăuşă. Îşi răsuci
mustaţa şi-i făcu şmechereşte cu ochiul:
— Nostimă cocoană! Şi-ai văzut picioruşul?
Barbu râse de-a binelea:
— Te ţii de berbantlâcuri, coane Griguţă. Poate te trece un gând de însurătoare!
— Mai chibzuim, fătul meu, avem vreme... Întrebai de Todiriţă? Îi plecat din
toamnă la inglişii lui. Mă mir că n-ai aflat... L-o întâlnit Alecsandri la Londra.
— Da' ce păcatele caută pe-acolo?
— Cine, fecioru-meu?... Rosti cu nepăsare, ca în treacăt: O descoperit, în sfârşit,
nobleţea cea veche a Zăvoienilor şi pofteşte să ridice un castel la Băneasa... Spun
drept, nu m-aşteptam la atâta simţire la băietul ista. Îl socoteam cam zălud, fără...
l'esprit de famille...
Barbu se amuza nespus:
— Să vă ajute Dumnezeu să-l ridicaţi sănătoşi, coane Grigore, cu metereze
multe, turnuri falnice şi pont-levis.
— Mulţămesc, fiule. Eşti un băiet bun ca şi tată-tău... La bună vedere...
Despre Ionică Miclescu avu veşti prin mamă-sa. După spusele Vasilenei —
colportări culese prin saloane —, baroana Lelia de Gunsbourg îi pusese ham de aur şi
acum îl mâna, bidiviu domesticit, prin cele străinătăţi. Un zvon proaspăt spunea că se
căsătoriseră, nu de mult, prin Switzera.
Nici Şuţzeştii nu se mai aflau în ţară. Bun şi milostiv, după cum îl ştia o lume,
Vodă îl iertase de osânda grea a juzilor, confirmată de Curtea de Apel. Şuţzu, înfrânt,
şi neputând înfrunta dispreţul şi dezaprobarea târgului, preferase pribegia. Panait Balş,
pălit de dambla, târa vieţişoară de vierme la o moşie din Moldova.
Într-o dimineaţă, paşii îl purtară pe uliţa Şoldani. Înflorise liliacul în tufe cochete
şi aromate, stânjeneii zâmbeau în grădini gingaş albăstrui, primele roze ispiteau primele
gâze de aur.
Rămase câteva minute cu ochii la casa Cornescului. Era arătoasă, procopsită,
grădina năpădită de flori; nici urmă de paragina şi tristeţea de acum doi ani. O
cabrioletă elegantă, la care erau înhămaţi doi roibi bine ţesălaţi, aştepta, pesemne, să
scoată stăpânii la plimbare.
Barbu îşi văzu de drum, cuprins de melancolie. Nu era greu să şi le închipuie pe
cele două Corneşti, înavuţite acum, în toalete de la Chic de France de pe Lipscani,
pline de pretenţiuni şi ţâfnă, înnobilate peste noapte de paralele târziu dobândite de
modestul amploiat de la Vamă. Vodă Cuza, luând orfana şi văduva sub înaltă ocrotire,
le hotărâse o despăgubire importantă şi griji de o pensie care să le lipsească de orice
nevoi...
Copleşit de tristeţe, Barbu se gândi la destinul bietului Cornescu. Nu apucase —
ori prea puţin — să se bucure de dreapta izbândă a unor ani lungi de trudă şi umilinţi.
Iar secretul invenţiunii îl luase cu el în mormânt. Nu aceasta îi fusese dorinţa.
Peste mai mult de o jumătate de veac, undeva, în Europa, un neamţ isca aceeaşi
născocire. Doar că acela avea să aibă mai mult noroc. Barbu însă n-avea de unde s-o
ştie pe-atunci.
Masinca, fata Cornescului, zămisli prunci mulţi, se bucură de nepoţi şi strănepoţi.
Urmaşii ei trăiesc şi astăzi la cel, ori alt capăt de uliţă, printre Corneştii zilelor noastre.
SFÂRŞIT