LED Force Poetica - Martie 2022

LED Force Poetica Martie 2021
1
Lectura: Cristian Arsenoi și Ana Văcărașu

Corectura: Cristian Arsenoi și Ana Văcărașu
Tehnoredactare: Cristian Arsenoi
Paginare: Cristian Arsenoi
Concepția grafică a coperților: Cristian Arsenoi
Director general: Cristian Arsenoi
Coperta 1 - Fotografie internet
Coperta 2 - Fotografie internet
LED Force - Editura:

Strada Sălciilor Nr.8 Bl.828 Sc. A Et.2 Ap. 8 Iași - România
E-mail: edituraledforce@yahoo.com
Adresă site - https://wordpress.com/posts/edituraledforce.wordpress.com
Telefon: 0754 654 635
Persoană de contact: Cristian Arsenoi
ISSN 2821 - 417X ISSN - L 2821 - 417X
Toate drepturile rezervate autorilor.

Copyright © 2022: LED Force Poetica
Copyright © 2022: LED Force Editura
LED Force Editura - Noi... nu tăiem copacii

2
MARTIE - Mărțișor (31 zile)

Ziua 12 ore, noaptea 12 ore
1 Marți
Sfântul Mucenic Antonie; Sfânta Muceniță Antonina; Sfântul Mucenic Marcel; Sfânta
Cuvioasă Muceniță Evdochia; Sfânta Cuvioasă Domnina; Sfântul Agapie de la
Colciu; Ap. Iuda 1, 1-10; Ev. Luca 22, 39-42, 45-71; 23, 1
2 Miercuri
Sfântul Sfințit Mucenic Teodot, Episcopul Chiriniei; Sfântul Mucenic Isihie; Sfântul
Mucenic Nestor; Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriți; Sfântul Cuvios
Ioachim Papoulakis din Ithaca; (Zi aliturgică. Dezlegare la brânză, lapte și ouă)
3 Joi
Sfântul Mucenic Eutropie; Sfântul Mucenic Cleonic; Sfântul Mucenic Vasilisc; Ap.
Iuda 1, 11-25; Ev. Luca 23, 1-34, 44-56
4 Vineri
Sfântul Mucenic Pavel; Sfântul Cuvios Gherasim de la Iordan; Sfânta Muceniţă
Iuliana; (Zi aliturgică. Dezlegare la brânză, lapte și ouă)
5 Sâmbătă
Sfântul Mucenic Conon Grădinarul; Sfântul Mucenic Evloghie; Sfântul Mucenic Conon
din Isauria; Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul; Sfânta Muceniţă Iraida; Sfântul Nou-
Mucenic Ioan Bulgarul; Ap. Romani 14, 19-23; 16, 25-27; Ev. Matei 6, 1-13 (Sâmbăta
Sfinților Cuvioși)
6 Duminică
Sfântul Mucenic Eufrosin; Sfinții 42 de Mucenici din Amoreea; Aflarea Sfintei Cruci;
✝) Duminica izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză); Ap. Romani
13, 11-14; 14, 1-4; Ev. Matei 6, 14-21 (Învățătură despre iertare, post și
neagonisire); glas 4, voscr. 4
7 Luni
Sfinții Sfinţiţi Mucenici Episcopi din Cherson: Vasilevs, Evghenie, Capiton, Agatodor,
Elpidie și Eterie; Sfântul Sfințit Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului; Cinstirea Icoanei
Maicii Domnului din Moscova „Chezașa celor păcătoși”; Cinstirea Icoanei Maicii
Domnului din Odrino, Orlov „Chezașa celor păcătoși”; Sfântul Cuvios Pavel cel
Simplu; (Începutul Postului Sfintelor Paști. Zi aliturgică. Canonul cel Mare)
8 Marți
Sfântul Ierarh Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei; Sfântul Ierarh Pavel
Mărturisitorul, Episcopul Plusiadei; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „a Semnului” (a
Rădăcinii din Kursk); (Zi aliturgică. Canonul cel Mare)
9 Miercuri
✝ Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia; Sfântul Mucenic Urpasian; Cinstirea Icoanei
Maicii Domnului „Cuvântul S-a făcut Trup”; (Canonul cel Mare)
3
10 Joi
Sfântul Mucenic Codrat; Sfântul Mucenic Ciprian; Sfântul Mucenic Dionisie; (Canonul
cel Mare)
11 Vineri
Sfântul Sofronie, episcopul Vratsei; Sfântul Ierarh Sofronie, Patriarhul
Ierusalimului; Sfântul Mucenic Talu; Sfântul Mucenic Trofim; Sfântul Sfinţit Mucenic
Pionie, preotul din Smirna; Sfântul Cuvios Alexie de la Goloseev;
12 Sâmbătă
Sfântul Ierarh Grigorie Dialogul, Episcopul Romei; Sfântul Cuvios Simeon Noul
Teolog; Sfântul Cuvios Teofan Mărturisitorul; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din
Lida; Ap. Evrei 1, 1-12; Ev. Marcu 2, 23-28; 3, 1-5 (Sâmbăta Sf. M. Mc. Teodor Tiron.
Pomenirea morților)
13 Duminică
Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Nichifor, Patriarhul Constantinopolului; Sfânta
Muceniță Hristina din Persia; Sfânta Cuvioasă Ipomoni;
✝) Duminica întâi din Post (a Ortodoxiei); Ap. Evrei 11, 24-26; 32-40; Ev. Ioan 1,
43-51 (Chemarea lui Filip și a lui Natanael); glas 5, voscr. 5
14 Luni
Sfântul Sfințit Mucenic Alexandru preotul; Sfântul Cuvios Benedict de
Nursia; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Mănăstirea Sfântul Teodor;
15 Marți
Sfântul Mucenic Plisie; Sfântul Mucenic Timolau; Sfântul Mucenic Agapie;
16 Miercuri
Sfântul Dimitrie, regele Georgiei; Sfântul Mucenic Papa; Sfântul Mucenic
Roman; Sfântul Mucenic Sabin Egipteanul; Sfântul Cuvios Hristodul din Patmos;
17 Joi
Sfântul Mucenic Marin; Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu; Sfântul Cuvios
Teostirict imnograful; Sfântul Ierarh Patrick, Luminătorul Irlandei;
18 Vineri
Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Ierusalimului; Sfântul Mucenic Trofim; Sfântul
Cuvios Anin; Sfântul Nicolae Velimirovici; Sfântul Mucenic Evcarpion;
19 Sâmbătă
Sfântul Mucenic Hrisant; Sfânta Muceniță Daria; Sfânta Muceniță Ilaria; Sfântul
Mucenic Claudiu; Sfântul Mucenic Marian diaconul; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului
„Lubiatov”; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Smolensk „Dulcea
sărutare”; Sfântul Mucenic Diodor preotul; Ap. Evrei 3, 12-16; Ev. Marcu 1, 35-
44 (Pomenirea morților)
4
20 Duminică
Sfinții Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit; Sfântul Ierarh
Nichita Mărturisitorul, Episcopul Apoloniadei; Sfântul Ierarh Cuthbert;
✝) Duminica a 2-a din Post (a Sfântului Grigorie Palama); Ap. Evrei 1, 10-14; 2, 1-
3; al Ierarhului Ap. Evrei 7, 26-28; 8, 1-2; Ev. Marcu 2, 1-12 (Vindecarea slăbănogului
din Capernaum); a Ierarhului: Ev. Ioan 10, 9-16 (Iisus – Păstorul cel bun); glas 6,
voscr. 6
21 Luni
Sfântul Ierarh Toma, Patriarhul Constantinopolului; Sfântul Cuvios Serapion; Sfântul
Ierarh Iacob Mărturisitorul;
22 Marți
Sfântul Cuvios Mucenic Eftimie; Sfântul Sfințit Mucenic Vasile, preotul din
Ancira; Sfânta Muceniță Drosida, fiica împăratului Traian;
23 Miercuri
Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui; Sfântul Cuvios Nou Mucenic
Luca din Mitilini;
24 Joi
Sfântul Cuvios Zaharia; Sfântul Ierarh Artemon, Episcopul Seleuciei; Înainte-prăznuirea
Bunei Vestiri; Sfântul Cuvios Zaharia Postitorul de la Lavra Peșterilor; Cinstirea
Icoanei Maicii Domnului „Muntele netăiat”;
25 Vineri
(✝) Buna Vestire; Ap. Evrei 2, 11-18; Ev. Luca 1, 24-38
26 Sâmbătă
Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil; Sfântul Mucenic Montanus, preotul; Odovania
Praznicului Bunei Vestiri; Sfinții 26 de Mucenici din Goția; Sfânta Muceniţă Maxima,
soţia Sfântului Mucenic Montanus, preotul; Ap. Evrei 10, 32-38; Ev. Marcu 2, 14-
17 (Pomenirea morților)
27 Duminică
Sfânta Muceniță Matrona din Tesalonic; Sfântul Mucenic Filit, cu cei patru fii ai
săi; Sfântul Proroc Anania; Sfânta Muceniţă Lidia; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului
„Dulcea sărutare” (Glykophilousa);
✝) Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci); Ap. Evrei 4, 14-16; 5, 1-6; Ev. Marcu
8, 34-38; 9, 1 (Luarea crucii și urmarea lui Hristos); glas 7, voscr. 7
28 Luni
Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului; Sfântul Cuvios Ștefan, făcătorul
de minuni; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „a Semnului” din Novgorod;
29 Marți
Sfântul Sfințit Mucenic Chiril, diaconul; Sfântul Sfințit Mucenic Marcu, Episcopul
Aretuselor; Sfântul Mucenic Iona; Sfântul Mucenic Varahisie; Sfântul Diadoh,
Episcopul Foticeii;
5
30 Miercuri
Sfânta Cuvioasă Euvula, mama Sfântului Pantelimon; Sfântul Cuvios Ioan
Scărarul; Sfântul Proroc Ioad;
31 Joi
Sfântul Ierarh Acachie Mărturisitorul, Episcopul Melitinei; Sfântul Sfințit Mucenic
Ipatie, Episcopul Gangrei; Sfântul Mucenic Veniamin, diaconul; Cuviosul Vlasie, cel
din Amorio; Sfântul Inochentie, Mitropolitul Moscovei, luminător al Siberiei și
Americii; Sfântul Ierarh Iona, Mitropolitul Moscovei și al Întregii Rusii; Sosirea icoanei
Maicii Domnului la Iviron; Sfântul Ierarh Avdas;
6
Oaspete de onoare
7
MARIANA GRIGORE
8
Prefață
Am început drumul curgerii prin timp, trăind... am
continuat să trăiesc dar, adăugând vieții un plus de
frumusețe... trăirii și frumuseții, le-am adus în casă un alt
prieten pe care l-am numit cuvânt.
Așa s-au născut scriiturile pe care le ofer cu mare emoție
și bucurie, Sufletelor voastre.
Scrierile mele nu sunt neapărat o certificare a valorii
literare, nu au pe umeri mantia stelelor printre care se află
marii scriitori, dar, au brodată pe fiecare pagină,
monograma Iubirii.
Citind această carte, veți constata poate, că Dumnezeu
m-a înzestrat cu o fărâmă de har, sau, că sufletul a fost atât
de dornic să își aștearnă printre rânduri, gândurile, încât nu
a mai contat critica de la ușa cărții, pe care
mi-o pot adresa erudiții în domeniul literar.
Așadar, dragi cititori, vă invit să pășiți printre vise, cu
aripile inimii deschise, îndreptând către lumina din voi,
Tabletele sufletului meu.
Mariana Grigore
9
10
Rămășițele unui rest de sine

Vrăbiile,
și-au prins ghearele
de grinzile pământului,
aripile fluturilor, se zbat încă
în dansul transparent al iernilor
ce-au înghețat pe zboruri albe.
Toamnele și-au amestecat tristețea

cu primăverile uitate în neînverzire,
sufletul bate în rugina zăvoarelor
ce scârțâie a indiferență
pe ușile zidurilor plângerii.
Palmele cad a neputință

pe lângă atingerile uitate în nepăsare,
iar zâmbetul se contorsionează
la durerea soarelui
ferecat de lumina răsăritului
în bezna dezgolirii de fericire.
E un haos aranjat după regula fricilor

lovite în tâmpla nebuniei
de prea mult în prea puțin
sau, o incluziune
în sensurile imprecise
după care se ascund cuvintele de lemn.
Zăplazul fără de trecere în dincolo de privire,

mă face să înțeleg că ghearele grinzilor de pământ,
au cariile zborurilor cu păsări
ce amețesc într-un purgatoriu de cer
purtat cu emfază într-o luptă
rămasă în rămășițele unui rest de sine.
Mariana Grigore
11
Toamnă insolită
Mi s-a desprimăvărat foșnetul verde,
când brațele copacilor
și-au ascuns recuzita
sub greul privirilor îmbrăcate în țipătul gri.
Ca un covor de culori cu viață

ce-și caută printre gânduri pătate
stropul de liniște dizolvat de umbre,
am pictat nemărginirea absolutului,
cu sensul ce în sinea mea trăi-va tabloul fără frig.
Sufletul ruginit al ultimului popas

în calea relicvelor de timp împietrit în trecere,
l-am ascuns în transparența unui decor autumnal
de vibrație ce mistuie ceața nimicului
din acel lăuntru care este renaștere, undeva.
Fiecare frunză, devoaleză

frământarea decantată de atingerile rubiconde
ale speranței că nu sunt captivă
în noaptea ce îngheață aripi de fluturi.
Eliberată de adevăr,
întomnarea mea
pendulează între acolada albului purificat
și cadența în care regăsesc orizontul albastru
al anotimpului netrecător.
Se decolorează oare
pata de soare pe care am pictat-o
în eterul transfigurat al amurgului
ce încă își caută răsăritul?
Mariana Grigore
12
Reziliență
Ai crede dacă ți-aș spune că m-am schimbat?
Că sunt un eu ce privește în oglindă,
cioburile adunate din vitraliul spart
cu o aruncatură de secundă?
că am început să colorez umbrele
încercând să descopăr în hăul luminii,
ceea ce bolgiile tot strâng la pieptul abisului?
Știi... uneori
axiomele se plimbă constrânse
pe linii întrerupte,
în cercul arcelor precare,
iar circumvoluțiunile trăirilor
țipă în limbajul gratiilor
ce sângeră aripile cerebrale ale păsărilor mute.
Nu te speria!
Forma aceasta de zbor deasupra unui cuib de cuci,
mă face să înțeleg cum pot să elimin
din reziliența la libertate,
culoarea unui simbol gri din panta rhei
și cum să exersez iertarea ruminației filosofice,
eruptive, a ubicuu-lui haos
instaurat în seceta introspecției.
Ce ai spune dacă astăzi

ți-aș întoarce spatele existențial
și m-aș ascunde în crisalida propriei certitudini?
Forme de lut desperecheate

tot mai singuri,
mergem pe urmele călătoare
ale liniilor ce vând unghiuri drepte
la suprapreț.
Suntem absențele care confirmă

că pașii nu-și șterg urmele pe zbor,
iar mâinile nu strâng la piept
rămășițe de roșu pulsatil.
13
Fără să conștientizăm laturile

dreptunghiului de ceară,
ascundem sub frunze căzute,
figura geometrică a planului înclinat.
E descriptivă frica de simetrie

în neantul care modelează seriile gambiților,
aducând în planul fără forme,
suprodoza de șah-mat.
Acum e pauză.
Timpul și-a schilodit carisma

și a rămas răstignit
în forme de lut desperecheate.
Mariana Grigore
14
Adevăr
Totul... ar fi trebuit
să privească drept în ochi
orizontul limitelor albastre,
încercând să palpeze cu simțurile primordiale,
călătoria cu sens unic.
Am devenit un loc
în care se deversează noxele,
găuri în versanții prăvăliți
peste ogașul timpului ce ne curge,
cuie bătute în penitența genunchilor
cu procedura învățată ca la carte.
Ne întrebăm... poate,
în episodul de r.o.g.v.a.i.v.
ce se derulează cu rapiditate,
cărei clipe ne încumetăm să-i fim trecătoare
în zilele ajunse la intersecția drumurilor
tulburate de zgomotul sufletului prăfuit.
Totul a devenit o natură moartă

din care curg trăsăturile
confiscate de eșecul luminii,
plamadită cu umbre slute.
Iar eu,
stau cu un picior în groapa destinului,
iar cu cealaltă aripă,
în bătaia zborurului
trezit prea târziu.
Mariana Grigore
15
Anvergură
Plimb degetele pe sub pielea dezgolită
de trunchiul pomilor desfrunziți,
caut seva cu gust de primăvară,
încolțind mirosul verde al fugii tale
de nerodire în pârg cu fluturi.
Mă privești,
ca pe ultima secundă a armaghedonului
ce rostuiește un alt început,
ca pe ultima desfătare a trupului
ce se încumetă să te piardă
încleștând furia disperată de a te avea
fără să știe,
ca pe atingerea primordială a adamilor
înfometați de gustul roșu
al sânilor evelor abia rodite.
Știu că adunând în mine toată dragostea,

voi împrăștia peste veacuri de veghe adormită,
picăturile acelea de sudoare
care dau pântecului
spasmul ce tremură pieziș
sub contopirea unui cerc adunat.
Poate o să fie prea devreme în târziul apus

sau, doar o nouă atingere
care îmi abandoneză ritmicitatea degetelor,
în anvergura aripilor.
Mariana Grigore
16
Fantezii
Mi-a venit să răstorn fanteziile
derivate dintr-un infinit comprimat,
să le așez ordonat în cronologia inimii pare,
să privesc distanțările liniilor paralele
din punctul febril al focului
ce mistuie lent
culoarea numărului prim.
Apoi,
să mă las purtată de reverii fără spațiu,
plutind în deriva viselor care mă aduc
la malul neputinței de a pleca.
Doar absența unui loc

plin cu atingeri
apare ca un frig incognito
lepădat de abstinența cu degete
fremătând furia extazului agonizant
într-o moarte temporală.
Îl alung,
cu o dorință subestimată
ce fură din mine și ultima rezistență
la deliciul care îmi rătăcește simțurile...
Și plec,
fără scrupule,
la parada cu fantezii răsturnate.
Mariana Grigore
17
Vitrine cu elefanți
Un gol incomensurabil
împroașcă iluzia binelui,
cu gropilele conștiinței aurului
în care RA
este doar un șoim sărac,
personificat în soare fără apus.
Mă încumet să cred că Dumnezeu

a creat în cele șase zile de trudă,
dreapta din stânga sa,
împărțind emisferele umane
în inimii cu puls
ce cred în vocația nașterii
flămânde de fuga din gol,
a timpului tulburat.
Îngheț în frigul conștiinței care naște

monștrii existențiali ai plății
ca zălog conștientizat
și ard fără flacără,
cu simțurile lăsate la iernat
în bârlogul oamenilor
cu greață de adevăr
dospit pe tălpile ce crapă.
Mă întreb,
dacă ziua apusului de umbre,
poate să umple acel gol incomensurabil
al planului meu de iluzii
că suntem în trecere,
printre forme de cristal
ce sparg vitrinele
cu elefanți.
Mariana Grigore
18
Eu, sunt pregătită

Sunt pregătită să trec lent
peste pragul descriptiv al timpului,
să culeg din plecările împotmolite
între o degringoladă
și un zbor cu aripi necrescute,
istoria destinată începutului
unui drum îndreptat.
Din nesiguranța afectată a fricilor perpendiculare,

să aleg doar tumultul de alb și negru
fără de care,
curcubeul ar fi doar un neînțeles sens
al speranței căzută în desuetudine.
Mă voi bucura dacă frizele clipelor

așezate în semn de gând pe vitraliul viselor
ce refuză să se oglindeasca în ochiuri de apă,
se vor descoama de închipuiri atârnate,
strălucind a palpabil
pe sufletul avid de albastrul ce zboară.
Sunt pregătită să urc treptele abrupte,

fără să număr golgotele
cu ochii plânși la zidul cu renume,
iar pașii rămăși în urmă,
să îi ajung la popasul cenușii
ce reconstruiește multe virgule
după capătul unui punct.
Mariana Grigore
19
Ziua... aceeași
Este încă o zi
în care totul fuge pe lângă mine
într-o nevroză a pașilor fără logică
număr încă o dimineață stingheră
în iureșul prins de o ghidropă
ce se târâie printre claxoane disperate
și febra ce-și șterge transpirația
pe mânecă roasa de rutină.
Uneori,
alerg încălțată cu pantofii gri,
până când acel exist lăuntric
se lipește de suferința asfaltului
călcat în picioare, născând abisul
umplut până la refuzul spațiului absent.
Ating timpul fecund,

când gândul iese din inchisoarea
mirosului de lacăt corodat
și se întinde albastru
pe ultimul petec de pământ,
ce încă mai rodește a facere.
Este încă o zi
în care îmi aud sufletul
sufocat de geografia absurdă
a formelor de trecere
dintr-un relief plan,
în două orașe cu prea multe piste
pe care aterizarea este interzisă temporar.
Este, încă...
ziua aceeași.
Mariana Grigore
20
Tușă desăvârșită
Revin... într-o altă formă voluptuoasă de idee,
reîncarnată din acolada gândurilor
modelate în sinele tău.
Mă arcuiesc a clipă ce se încolăcește tandru

pe silabele despărțite de cratima chemării,
mângâind coapsa freamătului înmugurit
într-o nemărginire stârnită.
Te simt... fără să întreb exigența verbelor

conjugate de viitorul care a trecut,
dacă prezentul are sensul tulburat
de cuvinte ce se ascultă în vocalizele vorbirii.
Îmi caut ritmul pașilor fără număr,

prin cadența inimii ce ticăie abundent secunde roșii
și parcă aud în aer vibrații de aripi
prelinse pe lângă palme
ce modelează mirosul desăvârșirii.
Simt cum ating într-o joacă de lumini,

panta crescendo a umbrelor
căzute de pe umerii formelor dense de întuneric...
și ajung pe colina uitării sinelui,
cu regulile dezghețate
într-o ploaie de zâmbete enigmatice,
limpezi.
Nu îți voi spune ceva din ceea ce

inutilitatea formelor de exprimare
va aștepta să aștern între tăcere și
forfota silabelor,
doar te voi chema să colorăm viața,
într-o tușă neîntreruptă ce își conservă
sensul.
Mariana Grigore
21
Poeți comemorați
22
23
Să vorbim
despre Nichita...
Trebuie să facem o
rugăciune, o mantră de
curățire, nu putem intra așa
nepregătiți, că doar poezia ca expresie lexicală (care e o artă
a cunoașterii sensibile în care un rol important îl joacă
imaginile artistice rezultate), nu e suficientă pentru a fi
cunoscută. Așadat un astfel de tălmaci a realizat o artă de o
maximă coerență și o complexitate artistică, un stil, o marcă
cu amprenta Eului liric personal, cu un ritm distinct, o
modalitate durabilă și inimitabilă pentru punerea în lumină a
Necuvintelor.
Și el are un nume: Nichita.
Așadar la 31 martie 1933 se naște acest mare spirit, la

Ploiești. Și poate de la început, de la vârstă fragedă și-a
amptentat culoarul vieții cu vorbele ce i-au conturat opera,
pentru că:
”Poetul nu are biografie, biografia lui este, de fapt propria
operă, mai bună sau mai rea, mai măreață sau mai putin
măreață.”
Studiile și le-a făcut la liceul Sf. Petru și Pavel care a

devenit I.L. Caragiale din Ploiești.
Este absolvent al Facultății de Fiologie din București.
1952 - Se căsătorește cu Magdalena Petrescu, iubirea sa din
adolescență, dar după un an se despart.
1955- Transcrie Agoticele sale care nu au fost publicate și
văzute ca profund serioase.
1957- În martie Nichita Stanescu
debutează simultan în revistele
Tribuna și Gazeta literară din Cluj, cu
trei poezii.
Sunt date biografice

preluate de la recenzori
specializați în viața poeților.
24
Nimic deosebit în afara emoției pe care ne-o oferă când

ne oprim să înțelegem ce își imagina poetul, lucruri doar de
el cunoscute.
Formula poetică este diferită de la volum la volum.

Viața personală având un puternic impact în opera literară.
În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi

apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată
sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare
volumul de debut „Sensul iubirii”.
În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista

Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia
poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”,
apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în
acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor.
În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la

timp”, iar un an mai târziu publică volumul „11 elegii”,
apărut la Editura Tineretului.
În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume: „Roşu

vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii
„Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii:
„Necuvintele”, și primeşte din nou Premiul Uniunii
Scriitorilor şi publică „Un pământ numit România”.
În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei

„Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970,
publică volumul:
„În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu
titlul „Poezii” şi deţine o rubrică lunară în
revista „Argeş”.
În perioada 1970 - 1973, devine

redactor-şef adjunct la revista „România
literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae
Breban.
25
În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele

„Belgradul în cinci prieteni” - ediţie bilingvă de poezii
inedite - şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu
publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte,
pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia
oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.
În anul 1973 publică antologia de poezii de dragoste

„Clar de inimă”, iar în 1975, este recompensat cu Premiul
internaţional „Johann Gottfried von Herder”.
În acelaşi an publică antologia „Starea poeziei”, pentru care
primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine
publicist comentator la revista „România literară”.
La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu

încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae
Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un
şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului,
dar care îi va lăsa sechele pe mai departe.
Este şi perioada în care poetul devine dependent de

alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult
de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi
crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate
aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea
spre culmea genialităţii.
Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care

mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu.
Nichita Stănescu este ”un etalon de platină sau de aur
pur” spunea Gheorghe Tomozei, la împlinirea a 40 de ani.
Suntem mai bogați cu el și ne-a consolat pentru dispariția lui
Nicolae Labiș pe care l-a privit cumva cu
adversitate. A propus un chip nou poeziei
românești producând un freamăt, un suflu
nou, catalogat ca un debut
”scandalos”, după afirmațiile
lui Arghezi și Ion Barbu.
26
În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”,

pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al
Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de
poezii „Opere imperfecte”.
În acelaşi an îi apare traducerea în limba bulgară a

volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura
Narodna Kultura.
În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl

propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista
candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita
fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch,
Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei
ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis.
În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată

în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta şi Johnny
Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă.
Se spune că într-o seară, în acel loc, lui Nichita i-a plăcut
atât de mult de o tânără anume, o minune blondă, pe care a
convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă
locuinţa poetului. Este Dora, Tudorița Tărâță, cea de-a treia
soție și ultima. Povestea lor de iubire fiind una cu adevărat
impresionantă. Atât de mare încât Dora i-a convins chiar pe
prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjuraţie
antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus
semnăturile, angajându-se să lupte alături Nichita împotriva
acestui viciu care pusese stăpânire pe el.
La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă,
poetului i se organizează o sărbătorire naţională şi în acelaşi
an îi apare volumul „Strigarea numelui”, la
Editura Facla.
La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă

a unor prieteni la Turnu
Severin, apoi din cauza
consumului exagerat de
alcool, la 12 decembrie suferă
o criză puternică de ficat.
27
Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi,

pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele
veşnice, la doar 50 de ani.
Ultimele sale cuvinte au fost:

„Respir, doctore, respir”.
Anunţul oficial spunea că poetul a murit în urma unui

stop cardio-respirator, însă la autopsie s-a descoperit că
ficatul său era aproape inexistent.
Un Om cu toate ale lui.
Un Monument care, admitem că avea și vicii, dar un

monument al cuvintelor și al emoției propuse, de aceea locul
lui este unic.
Este, după pătrerea mea, unul din picioarele mesei pe

care stă poezia română, celelalte fiind: Eminescu, Blaga și
Marin Sorescu.
Fără Nichita, masa ar fi fost șchioapă și tare goală și

tristă, pentru că nu am putea pune pe ea nici măcar
cuvintele din poezia vieții...
Informații extrase și interpretate din:

”referatele.com” - Nichita viața și opera,
”Radio România cultural - Portret Nichita Stănescu”,
”Povestea necuvintelor - Vasile Bardan” Revista Litere.
Material prelucrat de:

Constanța Popescu
28
Poezia e poezie,
viața... o completare a ei...
Cum ar fi să scriu eu despre poezia lui Nichita? Da, chiar
cum ar fi dacă mi-aș permite așa o aroganță? Cine sunt eu?
Tu, Nichita nu mă cunoști. Eu mai am timp, cât încă mai pot
citi și învăța câte ceva, mai pot scrie chiar și despre tine.
Acuma, tu să fi fost în locul meu, nu ai fi urcat pe coate și
genunchi ca să vezi, să înțelegi ce spun cuvintele din
Necuvintele tale?
Magnific efort, minunat, pentru că ai existat și ai inventat un haos liric care umple
distanța dintre noi cu imaginația fiecăruia. Ce poate fi mai minunat... ca să gândești că
nimic nu e mai înălțător ca un cuvânt bine plasat, inspirat, spunem noi, cu care ne
străduim să existăm poetic.
Poezia este limbajul emoțional, educat, al unui spirit constrâns să nu se devoaleze

prea repede.
De aceea concentrarea de sensuri ridică nivelul cunoașterii peste ce credeai că ai știut
odinioară. Toate vor fi fost noi, însă dacă toate le-am încercat și înțeles, au devenit parte
din noi.
Și acesta este câștigul, să experimentăm lăuntric manifestări necunoscute mai ieri, dar
posibile azi.
Poezia dă această posibilitate ca fiecare cititor să contribuie imaginativ și să devină

prin lectură, un posibil coautor, cel puțin la nivelul energetic al emoțiilor, dacă nu și prin
interpretări noi, date cuvintelor. Este creșterea noastră, evoluția spirituală de care
beneficiem fiecare în fața oricărui text citit din opera dumneavoastră, domnule Nichita,
ca să mă tot întreb, cum de v-a trecut prin cap unul sau altul dintre cuvintele
Necuvintelor? Și fără prea multe detalieri, tot avem senzația că toate au trecut prin noi,
că am trăit, gândit atunci, acolo.
Așadar, bună seara, domnule Nichita, iar pentru mine, bună

dimineața, căci mai am câțiva metri cubi de înțelepțire, ca să
pot vorbi despre poeziile ce ni le-ați dăruit...
Ne-ați întins o cursă, când ați creat acest culoar liric și iată câți
ne mai îngrămădim să dezlegăm, când de fapt legăm cuvintele
din care făurim și noi minuscule aripi... Și ce e mai minunat ca
zborul?
29
Nu pot să nu rămân agățată cu toată emoția și imaginația mea de femeie, de poet, la

afirmația ce ați avut-o într-un interviu luat de Mircea Gociman și apărut prin 2013
datorită Danei Gotiman:
”Nichita:
„Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt ci până în pânzele albe ale
capătului. Faptul că ne iubeam ca disperaţii şi eram în stare de orice unul pentru altul a
făcut din relaţia mea cu Gabriela o poveste de dragoste şi sex irepetabilă.
(…) Ce a existat însă între mine şi Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc şi acum
aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă
apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se
termine?
… De ce a ars totul atât de repede?“
Mircea Gociman:
„Nichita povestea rar, îşi alegea cu grijă cuvintele de teamă să nu strice vraja pe care
chiar el o aşternuse, aşa că îl ascultam şi-mi era teamă să respir ca să nu cumva să
destram această atmosferă mirifică, minunată“.
Şi din nou Nichita:

„Totul a mers cum a mers o perioadă de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta
din motive pe care nu le pot înţelege nici acum… am fost un porc cu P mare. Din
momentul în care m-a dibuit, clişeul minunat pe care ţi l-am descris s-a stricat ca un joc
de domino şi totul a devenit dificil.
Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine şi pe bună dreptate. Nu mai
pot, îţi spun altădată… iar ochii lui mari şi albaştrii s-au umplut de lacrimi“, îşi
aminteşte Mircea Gociman spovedania lui Nichita.
„Doi creatori nu prea pot convieţui.

Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg de persoane”,
a scris la rândul ei Gabriela Melinescu despre Nichita în volumele

pe care le-a publicat în Suedia.
Din străinătate, Gabriela a militat pentru nominalizarea lui
Nichita la premiul Nobel pentru Literatură, lucru care s-a şi
întâmplat în 1979, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold
Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis.
30
Invitat de Gabriela Melinescu în Suedia, la lansarea primelor cărţi ale lui Nichita
traduse la Stockholm, poetul nu a vrut să meargă niciodată acolo, din cauza unei
„gelozii absurde“.
Da, Nichita era gelos peste firea de normalitate. Cum spunea:
„Bine că ne-am iubit înainte de a ne urî”.
Da, Gabriela Melinescu l-a iubit enorm. Astăzi este într-un aeșzământ pentru bătrâni
în Suedia unde a emigrat prin căsătorie cu René Coeckelberghs în 1975. Avea o
frumusețe și o inteligență specială, ceea ce l-a făcut pe Nichita s-o divinizeze și totuși
era extrem de gelos și o agresa deseori, cum de fapt mărturisește și că a fost singura
femeie care l-a părăsit ea...
Ultima iubire a fost Tudoriţa Tărâţă, Dora Stănescu, o studentă de 22 de ani pe care
Nichita a cunoscut-o când avea 45 de ani. A fost, din nou, o dragoste fulgerătoare.
Pentru ea:
„Toată viața mea este legată de Nichita. El m-a format. Atunci când ne-am cunoscut,
eram doar un copil, o fată foarte… teoretică, studioasă și atâta tot. Nichita mi-a dat o
direcție. Eram foarte puțin ieșită în lume. Când ne-am întâlnit, eu aveam 22 de ani și
Nichita 45. Pe urma am împlinit 23 și el 46. În momentul când am hotărat să ramânem
împreună eram exact jumătatea lui.
Suna a predestinare!”
Și așa a fost ultima iubire! O viață cu de toate, pasiuni și vicii, bucurii mărunte, invidii,
gelozii ca la toți oameni însemnați care aveau ce da... El, Nichita s-a dăruit cu
prisosință, total.
Iată, vă propun câteva poeme de la vârste diferite și cu emoții diferite, absolut

minunate, așa cum l-am perceput...
Mulțumim, Nichita, că ai existat!

Lumea e mai frumoasă cu poemele tale și cu lecțiile tale de viață!
Constanța Popescu
31
Concert
extraordinar:
SERGIU CELIBIDACHE
32
Eu te-am rupt pe tine din cer

Zeitate melodioasă, subţire,
ca să-mi trec inelul braţului meu
în jurul mijlocului tău nervos,
ca un deget.
O, revărsare de mirosuri suave;

alergare de iepuri;
albine de ziuă;
lină topire de lumi a gheţii!
Alunecare a pletelor,
geamănă cu singurătatea neagră
a pământului...
Nu te voi învăţa niciodată,

nici un cuvânt
din limba după-amiezelor.
Nu-ţi voi destăinui niciodată,

nici un adevăr al nemişcărilor.
Rămâi deci cu mine,

rămâi întruna...
curgând peste bolovanii albaştri
ai ochilor,
pe sub sălciile arămite de toamnă
ale coastelor,
şi-adormi tu,
adormi sub cortul şuierător
al trupului meu,
visând că eşti trează.
Nichita Stănescu
33
A cincea elegie
N-am fost supărat niciodată pe mere
că sunt mere, pe frunze că sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.
Dar merele, frunzele, umbrele, păsările,

s-au supărat deodată pe mine.
Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,

la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subțiri, răcoroase.
Iată-mă condamnat pentru neștiință,

pentru plictiseală, pentru neliniște,
pentru nemișcare.
Sentințe scrise în limba sâmburilor.
Acte de acuzare parafate

cu măruntaie de pasăre,
răcoroase penitențe gri, hotarâte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit,

încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranță...
și nu pot, nu pot să descifrez nimic,
și-această stare de spirit,
ea însăși,
se supără pe mine
și mă condamnă, indescifrabil,
la o perpetuă așteptare,
la o încordare a înțelesurilor în ele însele,
până iau forma merelor,
frunzelor,
umbrelor,
păsărilor.
Nichita Stănescu
34
A muri în zbor
Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască

steaua verde gata să nască.
Sună murdar şi greoi

prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet

spre secret.
Din interiorul cel mare

spre interior,
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;

urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul,
inundat de lacrimi,
independente de ochi,
de umezeală,
independentă de frig,
de tăcere,
independentă,
migratoare.
Nichita Stănescu
35
A se fi
Mie mi se poate da
numai ceea ce pot uita.
Sunt chinuit de zei,

pentru că ei nu-mi încredinţează
propria-mi suferinţă,
ci lipsa ei,
cunoscând că am avut-o, adică.
Uitarea ei,
neaducerea chiriaşă de aminte
a locurilor şi a timpurilor frumoase
din mine şi de pe mine...
Sunt apăsat,
de amintirea faptului că am uitat!
Mâine mi se va spune:
ieri ai omorât un zeu!
Voi fi, da, ghilotinat

pentru o crimă,
de care nu-mi aduc aminte.
Ah, moarte,
eşti gluma cinică a zeilor
care dau să mănânce ambrozie
de-aldelor mine,
care sunt de la inimă în jos
chiar ambrozie.
... Sare din mine,

liniştindu-mă,
lipsa mea de martori
de rău şi de bine,
înţelegerea scurtă,
a razei,
a piramidei,
36
a ierbii
sau a crimei,
pe care
am desigur făcut-o
şi am uitat-o.
-Eşti?
-Mă sunt!
A se fi,
sufletul,
îmi apare se fiind.
A fi e fără de suflet.
Nichita Stănescu
37
A inventa o floare
Din nou...
mă sprijin numai de cuvinte.
Nu e nici o muzică
să izbucnească din osul nimănui
și nici sufletul nu are în sine,
liniştea potrivită orelor fericite,
legănate în adaosul de alcool blând.
Şi nici prietenul cel puternic

şi apropiat tristeţilor
şi marilor idei.
Şi nici femeia credincioasă,

ca o bătrână vulpe gravidă
şi atotştiutoare,
în amănunţitele treburi ale câmpiei.
Şi nici îngerul tatuat cu hărţi,

nici unul...
nu este de faţă.
Numai cuvintele,
numai ele prea puțin doritele,
ca nişte mercenari nervoşi,
îmi urmăresc gestul inimii
amorţind jetul privirii,
pulverizând imaginile tradiţionale
ale lumii mele,
alergând sub ramuri,
înotând în mare,
levitând,
în aerul plin de simunuri
38
II
Vai,
înţelesul este mai iute
decât timpul înţelesului.
Şi nici nu există înţeles

ci numai înţelegere.
Vai,
înţelesul prea iute
pentru trupul nostru,
vorbind o altă limbă...
Şi groază de-a fi primii,

de-a fi singurii,
de a ne inventa mereu
în trecutul surâzând aidoma buzelor,
dezvelind dintâi
albi ai prezentului sălbatic.
Poate că din singurătate

ne inventăm stăpâni.
Zeii nu sunt decât în viitor.

Jupiter
Tonans
şi frumoasă Junona
urmează abia să se nască
în antichitatea cea dulce
a viitorului.
Neliniştea,
groază de a fi primii
şi singurii
de a fi hymene ale universului.
Tălpile sunt mai îndepărtate de creştet

decât trecutul de prezent.
39
Noi,
hymene ale cosmosului suntem,
şi din singurătate
ne inventăm stăpâni
în viitor.
III
Orice cuvânt
este un sfârşit,
orice cuvânt
din orice limbă
este un strigat de moarte
al unei specii,
din nesfârşitele specii
care au murit
fără să se mai nască,
făcându-ne loc, nouă,
singurilor,
primilor,
care ne-am născut.
IV
Singur sunt
şi mă sprijin de „A"
frumoasă vocală,
matricea literelor toate.
Şi spaima de a fi singuri,
de a fi primii,
de a fi hymene.
Şi nevoia...
de a inventa stăpâni
zei şi flori,
toţi,
absolut toţi în viitor,
în viitorul verzui
pe care-l numim trecut
40
A inventa un râu
curgând liber
prin aerul fără maluri...
A inventa o floare
al cărei miros suntem.
Nichita Stănescu
41
Acasă
Acasa mea...
e într-un cuvânt,
gândit de altul.
Acasa mea...
e într-un sărut
pe care l-am gândit
în alți doi adolescenți.
Acasa mea...
este înlăuntrul săgeții
trase înspre zeu
de geți.
Acasa mea...
e gândul ce-l gândești,
spre mine.
Acasa mea...
e numele ce-l am
și mi-l rostești.
Acasa mea...
e un cuvânt,
un prieten
și o curvă.
Fugind...
din timpul care trece,
ah, timp,
bordel al vieții mele!
Nichita Stănescu
42
A avea... ce mizerie,
A fi... ce nenorocire
Elefantul
vrea să fie elefant,
viermele,
trăieşte numai ca să fie vierme.
În ocean,
mi-am pus piciorul meu atlant
şi rază de la stele.
Ce caut aicea,
în acest... de răi,
plin de mirosuri,
de văzduhuri...
Eram mai bine

cînd tu nu erai
pată de aer
pe sub vulturi.
Să ştiu ce este om
mi-e fericirea
iar darul
de a dărui vreun cuvânt
nu e totuna cu gândirea
a faptului că eu
nu vreau să sunt.
Nichita Stănescu
43
Adio-i ultimul sărut

Adio-i ultimul sărut...
butuci zemoşi de cramposeie
cu viţă tot, cu vană-n lut,
te-au fost mustit din bobi, femeie...
S-au dus în vânt nescrise cărţi

prin codrul negru, de câmpie,
de-au clătinat în multe părţi
ştirbiri, crâmpeie de hârtie.
Adio, dar 'nainte mergi

spre dealuri cocoşate...
m-au judecat la tălpi cu vergi
descântece din paişpe sate.
Dar n-ai ştiut:

cântărea în roţi
şi vremea-n crenge nu adastă
e spartul târgului la Moţi
şi voi să-mi cumpăr o nevastă.
De când era Isus cârpar

câmpia mea undind se scaldă
cu crematuri şi bălegar
se-ngrașe-n aburi jimblă caldă.
Ceresc parfum
de jimblă caldă.
Nichita Stănescu
44
56 de ani
56 de ani voi trăi,
asemenea Colosului din Rhodos!
Îmi vor înconjura un deget cu brațele,

mirându-se,
se vor speria de arama mea răsturnată,
dar mai degrabă am să te pierd adolescență,
fruct trecător al toamnei, la un ospăț.
Și o liniște ca după plâns

mă-mbie cu coarnele,
ori mă linge, bătând din tălăngi,
o mască de sare punându-mi pe față,
un scut de nămol prinzându-mi de braț.
Parcă aș fi fost strigat pe nume

de cineva
la coborârea serii în ape.
Numai surâsul tău mă mai încape

și eu voi pleca...
Bărcile le-am uns cu catran,

așteptând să-mi răsară stelele,
una câte una,
din frunte.
Și n-am izbutit să împlânt

nici o lopată
deasupra acestei movile.
Mai încet mi-e orice cuvânt

decât ruperea timpului
în nopți și zile.
Nichita Stănescu
45
Cântec de iarnă
Noaptea a nins peste câmp
cu pământ...
Tu unde ești, în ce gând?
Crengile zvelte și goale

în bezne dansează întruna...
Uite-le sânii, uite-le glezne.
Noaptea a nins peste câmp

cu pământ
și crengile zvelte, și goale,
cu luna lunecă negre și-aiurea,
întruna dansează
întruna.
Tu unde ești?
În ce gând?
frunzele negre-ți căzură
cu toatele,
oarbe-n căutătură?
Ah, de-ar mai fi

în adâncul schilav și urât
doar o creangă cu roadele pline,
să m-adun,
să mă-ntorc
și să vin iar la tine:
- „Na un măr!”... și atât.
Nichita Stănescu
46
Acest bloc de nervi

Acest bloc de nervi
se-nvârte încet
pe șenile.
El vine, da,
vine direct dulceațo,
la tine.
O, lasă-mă să te iubesc
cu trupul meu
pe care mi l-am fost cioplit
din pietre,
ori din al treilea cântat
mereu cel de cocoș
pe care-l plânse Petre.
Nu te cunosc
și nici nu vreau,
dar ca un ochi mă pironește
aspră vorbirea ta
de singur zeu
și, și tăcerea dumneavoastră.
O, lasă-mă, să nu mai fii,

să fiu acela care-ți duce,
mai înainte ca să-nvii
trupul tău alb,
urcat pe cruce.
Nichita Stănescu
47
48
Biografie
Ion Creangă (Născut în ziua de 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţ –
Decedat în ziua de 31 decembrie 1889, la Iași) a fost un scriitor român.
Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion
Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales
datorită operei sale autobiografice: Amintiri din copilărie.
Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în: Fragment de
biografie, că s-ar fi născut la 1 martie 1837.
O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de
nou-născuți din Humulești.
Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina,
Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei,
Maria și Ileana în 1919.
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei
sale capitale Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserică
din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după
care mama sa îl încredințează bunicului matern.
În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Tîrgu Neamț sub numele
Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu.
După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică
din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat
tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași,
absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la
Socola. S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește
în Amintiri. La 19 decembrie 1860 se naște fiul său Constantin.
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi,
unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a
numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași,
este exclus definitiv din rândurile clerului, deoarece și-a
părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau
Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri
considerate incompatibile cu statutul de diacon.
Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de
elaborare a manualelor școlare.
În anul 1867 apare primul abecedar conceput de Ion
Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire.
În 1871 apare în Columna lui Traian articolul
Misiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion
Creangă.
49
În același an este exclus din rândurile bisericii , fiind acuzat de a fi

frecventat teatrul. Publică acum un manual de citire intitulat: Învățătorul
copiilor, unde inserează trei povestiri: Acul și barosul , Prostia omenească și
Inul și cămeșa.
Un an mai tîrziu este exclus și din învățămînt și, în ciuda plângerilor și
protestelor sale, situația rămâne aceeași.
Își cîștigă existența ca mandatar al unui debit de tutun.
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat
în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua
Țicău.
În această perioadă îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la
Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. La îndemnul lui Eminescu frecventează
societatea Junimea, unde citește din scrierile sale.
În cadrul revistei Convorbiri literare publică Soacra cu trei nurori și Capra cu
trei iezi.
Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale
sale.
La 1878 , pentru activitatea sa didactică, este decorat cu ordinul Bene-merenti.
Publică basmul Ivan Turbincă.
Ion Creangă călătorește la Slănicul Moldovei pentru a-și îngriji sănătatea, și îl
vizitează pe Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamțului.
Câţiva ani mai tîrziu a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la
aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu și al Veronicăi Micle.
Horia Creangă, nepotul povestitorului, este considerat cel mai important
arhitect al perioadei interbelice. În capitală a proiectat peste 70 de imobile.
Unele însa au fost schimbate de-a lungul timpului, astfel ca nici specialistii nu
mai recunosc stilul marelui arhitect școlit la Paris.
Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui fenomen organic, în
care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se
îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toată realitatea.
La 31 decembrie 1889 Ion Creangă se stinge din viață în urma unui atac
cerebral. Este înmormîntat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul
Eternitatea din Iași.
„În Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al

literaturii noastre, pe primul creator de epos, nu în
timpul istorico-literar, ci într-o durată spirituală,
fiindcă românul lui Filimon anticipează cu două decenii
Amintirile.”
Pompiliu Constantinescu
50
Film:
U
UNNB BU UGGĂ ĂR RE ED DEEHHU UM MĂ Ă
R
Reeggiiaa:: N
Niiccoollaaee M
Măărrggiinneeaannuu
C
Cuu::
D
DOOR REEL LV
VIIȘȘAAN
N
A
ADDRRIIA AN
NP PIIN
NTTEEAA
M
MIIOOA ARRAA IIF
FRRIIM
M
M
MAAR RIIA
APPLLOOAAE E
51
A fost odată
Poezie dedicata strămoșului Ion Creangă
A fost odată unul… Ion Creangă

Crescut din brazdă-n dangăt de talangă
În piept avea vâlvori de jeragai
Și-acela mi-i străbun de sânge, mie.
Cu mâna lui a dat să înstrunească

Precum pe-o cobză limba românească.
Și-a zdrăngănit c-un deget asudat

Tot cântece cum nu s-au mai cântat.
Dar când s-a dus ca oamenii sub lut

Pe struna lui rugină s-a făcut...
Si m-a pălit as'noapte gândul bun,
Ca azi, din nou, se cade eu s-o înstrun.
Nicolae Labiș
(Poezie scrisă la 11 ani,
în timpul unei vacanțe la Humulești)
52
Frunzuleaua micșunele
Frunzuleană micșunele
Ia vezi lacrimile mele,
Cum se varsă cu durere,
Fără nici o mîngăiere!
Și se varsă pentr-un pui,

Numele nu vreu să-i spui,
De l-oiu spune, l-oiu răpune
De-oiu tăcea, l-oiu mai avè.
Sărmana inima mea,

Mai bine s-ar fi topit
Decât m-aș fi despărțit,
De-un puișor ce-am iubit.
Colo în vale, la brad mare,

Mândru codru să răsună
Drăgalaș noaptea pe lună,
Este glasul puiului
Ce-a zburat din cuibul lui.
Stă, copile, te oprește

Și oftând la el gândește.
Ion Creangă
53
Frunză verde, iarbă neagră

Foaie verde de cutcută,
Drag mi-e puiul de pe luncă,
Cu drag vine și se culcă.
Cucu cântă, se silește,

Puiu locul și-l gătește.
Puica din poartă-l privește,

Puica plînge și-l jălește,
Puiul se călătorește.
Te-am iubit de copilaș,

Ș-acum te duci și mă lași.
Astăzi plec, mâne mă-ntorc

La pustiul de noroc.
De-i mai zăbovi o lună,

Mă găsești pe drum nebună;
Da’ de-i zăbovi un an,
Mă găsești negru buștean.
Ion Creangă
54
Frunzuliță maghiran
Frunzuliță maghiran,
Mă miram, puică, miram,
Mă miram de ce slăbeam.
Eu nu slăbeam de vrun rău,

Ci slăbeam de dorul tău.
Șapte văi ș-o vale-adâncă,

P-aici lupii mă mănâncă.
Stăi, lupe, nu mă mânca,

Păn-o răsări luna,
Să dau mîna cu puica.
Pe lună că s-o întâlnesc,

Trei vorbe ca să-i vorbesc
Ș-apoi să mă prăpădesc!
Ion Creangă
55
Frunză verde, iarbă neagră

Frunză verde, iarbă neagră,
Am avut o puică dragă.
De dragă ce-mi era dragă,

O purtam cu basma neagră
Ș-o țânem cu noaptea-ntreagă.
Las’ să treacă, să se ducă,

Mi-i urâtă vorba lungă,
La Neamțu, la mănîstire,
La icoane să se-nchine.
Să se ducă să se sfințască,
De mine să se despărțască.
Iarbă neagră din grădină,

Să știi, puiculiță, bine
Că eu mă duc de la tine,
Să rămîie pajiștea,
Să vezi cum ii dragostea.
Dragostea de fată mare,

Ca fasola din caldare,
Când îi pui un pumn de sare.
Iar dragostea de nevastă,

Ca garofa din fereastă:
Dimineața înflorește,
Peste zi se vestejește.
Ion Creangă
56
Cât oi trăi, să iubesc

Cât oi trăi, să iubesc
Că, de-oi muri, putrezesc.
Și pămîntul crește iarbă,

Nimene nu mai mă-ntreabă
Ce puicuță mi-a fost dragă!
Ion Creangă
57
Când ai ști și te-ai pricepe

Când ai ști și te-ai pricepe,
Dragostea de un’ se-ncepe?
De la ochi, de la sprincene,
De la buze subțirele,
Mușcare-ar neica din ele,
Ca dintr-un fagur de miere.
Ion Creangă
58
Cuculeț de la pădure
Cuculeț de la pădure!
Du-te la puică și-i spune,
Să nu se mai poarte bine,
Că mi-a rupt inima-n mine.
Să se poarte mai vlăvioasă,

Să-mi mai văd și eu de casă.
Ion Creangă
59
Zup, zup, zup

Zup, zup, zup!
De-abia mi-o duc,
Și mi-o duc cu meșteșug
Pe două roate de plug.
Joacă, fată, ce-i juca,

Du-te-acasă și-i mânca,
Că ț-a fript-o carnea în sac,
Și ț-a lăsat o bucațică mică.
Ion Creangă
60
La crâșmuța cea din deal

La crîșmuța cea din deal
Vinu-i bun și oca-i mare,
Crâșmărița slută tare,
Beu voinicii de călare.
La crîșmuța cea din vale

Vinu-i rău și oca-i mică
Crășmărița frumușică,
Beu voinicii de se strică.
Pasarica-n timpul iernii

Iarna ninge și ingheață,
Frigul creste tot mereu,
Pasarica cea isteată
Nu mai zice cantul sau.
Cand afara viscolește,

Ea se-ascunde tremurând,
Într-un colț, unde găsește
Nu ca vara, ciripind.
Și zbârlită și-ntristată
Și flămândă, vai de ea!
Pe la drum, mâncarea-și cată,
Sărmănica păsărea!
Ion Creangă
61
Oltenii la Iași
Ce răsună? ce s’aude?
Ce glas dulce românesc?
Ce flăcăi ca bradul verde,
Ochii noştrii îi uimesc?
Sânt Olteni, scăparea noastră,

Bucuraţi-vă Ieşeni!
Voi cu inima creştină,
Cumpăraţi de la Olteni.
Oltul falnic prin copii-şi

Zice Prutului scârbit:
- Dulce frate, fii în pace,
Steaua ta a răsărit! …
La cel glas de mangaiere,

Geme sufletu-n dușmani,
Voi cu inima creștină,
Nici un ac de la Jidani!
Mica e lumina încă!

Dar credința-n Cel de sus,
În părintele dreptății,
Și-ntunericu-i răpus!
Soarele frumos luci-va…

Bucurați-vă Ieșeni!
Cumpărați de le Olteni!
Iazmele otrăvitoare,
Duhul rău și necurat,
Vai ! Destul ne-au supt puterea
Și viața ne-au secat.
De pe ochii voștri rupeți

Panza-ntinsă de dușmani!
62
Frații certe-se-ntre dânșii,

Fiii cu părinții lor!
Da blăstăm cu foc s-ajungă
Pe acel cutezător,
Care fără de iubire
S-ar uita la cei Munteni!
Ascultați Români cuvântu-mi:

Cumpărați de la Olteni!
Și atunci viața noastră
Precum râul cristalin
Se va scurge limpezită
De otravă și venin.
Morții noștri n-or mai plânge

Sub călcâe de dușmani,
Sus dar inimile voastre
Ion Creangă
63
Nașterea Mântuitorului
În Betleem colo-n oraș
Dormeau visând locuitorii
Iar lângă turmă, pe imaș
Stăteau de pază, treji, păstorii.
Și-n miez de noapte dulce cânt

Din cer cu stele-a răsunat,
Se rumenise cerul sfânt,
Păstorii s-au cutremurat.
Din slăvi un înger coborî:

„Fiți veseli!”- îngerul le-a spus,
Plecați și-n staul veti găsi
Pe Craiul stelelor de sus!”
Pastorii veseli, în oraș

Spre staul cu pasi iuți porniră
Și-un prunc atât de drăgălaș
Acolo-n paie, ei găsiră.
Nici leagan moale, nici vreun pat,

Doar fân mirositor pe jos,
Pe fân, în iesle sta culcat
Micuțul prunc: Iisus Christos.
El, Fiul domnului și Crai

Al stelelor de farmec pline,
De-atunci cu drag, la voi, din Rai
Cu fiecare iarna vine!...
Ion Creangă
64
Către Ion Creangă

Arhivele Statului - Iași
București, 25 decemvrie 1878
Dragă Creangă,
Nu știu, dacă ai cauze deosebite de nemulțămire

împotriva fiu-tău, dar oricare ar fi acelea te rog să le
treci cu vederea și să-i trimiți din când în când
parale pentru trebuințele lui estraordinare; mai cu
samă însă acuma de sărbători. I-ar trebui de pildă o
păreche de încălțăminte mai cuviincioase, căci având
acum câteva zile libere și putând să fie invitat în
familie la d. Maiorescu de pildă sau într-alt loc
trebuie să se prezinte în mod convenabil. Dorindu-ți
sărbători fericite și mulți ani cu pace și cu binerămân
al tău.
M. Eminescu
65
Ion Creangă şi opera pornografică

În plin secol XIX, un secol al pudorii, Ion Creangă scria primele poveşti
pornografice păstrate în literatura română. Comandate și citite de scriitorii
ieşeni la chiolhanurile organizate de Junimişti, poveştile pline de „măscări” ale
„popii” din Humuleşti au în spate o poveste interesantă despre revoltă şi
descătuşare a limbajului.
În ziua de 22 octombrie a anului 1876 se împlineau 13 ani de când
funcţiona celebrul Cenaclu Literar „Junimea” de la Iaşi, un adevărat cuib de
genii literare. Ca în fiecare an, la „aniversară”, junimiştii benchetuiau.
În acea zi însă, în mod special, râsetele umpleau sălile unde petreceau scriitorii
moldoveni. Mihai Eminescu, Iacob Negruzii sau Vasile Pogor aproape se
tăvăleau pe jos de râs. Prietenul lor, humuleşteanul Ion Creangă, îşi citea una
dintre poveşti. Se numea „Povestea lui Ionică cel prost” şi era plină de
”măscări”, scrisă cu limbajul „buruienos” al ţăranului moldovean, fiind descris
cu lux de amănunte momentul în care doi ţărani, Ionică şi Vasile, făceau sex cu
o săteancă frumoasă, Catrina.
Era un moment istoric pentru literatura română. Apăruse prima scriere
pornografică cunoscută în limba română. Specialiştii în istoria literaturii spun
că limbajul licenţios au fost prezent mereu în literatura universală.
În literatura română, din ceea ce este cunoscut şi a rămas scris, exemplele de
scriere cu conţinut pornografic sunt inexistente până în secolul al XIX lea.
Cu toate acestea, etnografii şi specialiştii în literatură populară spun că, de
fapt, existau de când lumea creaţii populare pline de „măscări”, care circulau
în variante orale şi povestite prin crâşmele satelor între bărbaţi.
Primul care a aşternut pe hârtie şi a dat glas public, glumelor pornografice şi a
limbajului „dezlegat” din popor a fost Ion Creangă.
Răspopitul din Humuleşti, veselul companion al lui Eminescu, a fost şi primul
scriitor român care a dat tonul creaţiilor pornografice în literatura română.
66
Scrierile pornografice la Creangă

La Creangă este vorba despre două texte cu limbaj licenţios, primul a fost
scris în anul 1876, cu titlul: ”Povestea lui Ionică cel prost”, iar al doilea a fost
scris în 1877, cu titlul: ”Povestea poveştilor”.
„Sunt texte în care este prezent limbajul popular, fără perdea folosit în
genere de ţăranii moldoveni”, spune domnul profesor doctor Constantin
Parascan, specialist în literatură şi în opera lui Ion Creangă.
În „Ionică cel Prost”, este descrisă povestea unui tânăr marginalizat dar
înzestrat cu celebra şiretenie din poveştile româneşti, unde se descrie în cele
mai mici detalii, actul sexual.
Creangă foloseşte pentru prima dată şi zicale populare cu, conţinut
pornografic, care circulaseră până atunci doar prin viu-grai:
„Scoas-o vînă cât o mână

Bortelită-n căpăţână
Strujită la rădăcină
Şi cum o puse,
Cum se duse
Parcă fu, pustiea, unsă!”.
„Practic, Creangă, în această povestire, foloseşte multe expresii şi

cântecele populare cu limbaj licenţios. Acestea nu au fost inventate, circulau
deja prin lumea satului. Şi el le auzise la rândul lui de la ţărani”, spune
domnul profesor doctor Constantin Parascan.
67
Ion Creangă în 1885,

alături de A.C. Cuza şi N.A. Bogdan
„Povestea lui Ionică cel Prost” este o snoavă clasică românească, unde cel
fudul nu este întodeauna şi cel mai deştept, iar bogatul este păcălit de
sărântocul isteţ. În formatul clasic de snoavă, este introdusă intriga
pornografică şi limbajul licenţios al ţăranului moldovean.
Cealaltă scriere pornografică: „Povestea poveştilor”, este şi mai încărcată
de „măscări”. Încă din titlu se vorbeşte de: „Povestea Pulii”.
Organul genital masculin fiind de fapt vedeta întregii povestiri, în care la

fel ca în povestirile clasice ale lui Creangă, cu aceeaşi savoare, sunt scoase în
evidenţă metehnele diferitelor clase sociale, naivitate sau şiretenia.
„În acest text, Creangă nu are niciun fel de cenzură. Apare şi Sfântul Petre
şi Iisus Hristos şi preotul. Toţi într-o poveste cu limbaj licenţios.
Chiar şi preotul are o păţanie deloc ortodoxă”,adaugă domnul profesor doctor
Constantin Parascan.
68
De ce a scris Creangă poveşti pornografice...

şi pudicul Maiorescu
Specialiştii în literatură spun că de fapt Creangă nu a vrut niciodată cu tot
dinandinsul să scrie pornografic. Nu ar fi venit ca o dorinţă interioară. Creangă
ar fi lansat atât „Povestea Poveştilor” dar şi „Povesta lui Ionică cel prost”, la
un eveniment parcticular, intrând în jocul junimiştilor.
„Ion Creangă a fost adus în Junimea de Mihai Eminescu în 1875 când a

prezentat capodopera sa „Soacra cu trei nurori”. Junimiştii ieşeni aveau
obiceiul ca odată pe an să serbeze ziua înfiinţării Cenaclului, cu un banchet.
În 1876, Creangă a venit la primul lui banchet ca membru la Junimea.
Regula era ca la acest banchet fiecare trebuia să vină cu ceva, cu un text
licenţios, eventual cu teme pornografice care să parodieze. De precizat că
erau doar bărbaţi. Femeile nu erau acceptate la întrunirile ieşenilor. Creangă
a venit şi el cu unul, trebuia până la urmă să respecte regula. Prima dată a
venit cu ”Povestea lui Ionică cel Prost”. Şi cum avea un talent aparte de
povestitor şi acel dulce grai, a făcut furori cu povestea lui”,explică domnul
profesor doctor Constantin Parascan.
Mai precis, spun specialiştii, Eminescu, Vasile Pogor şi Iacob Negrutzi,

hohoteau la fiecare frază a poveştii lui Creangă. La sfârşitul poveştii, Creangă
avea şi o dedicaţie, pentru poeţii fără talent: cărăcuda: „Scrisă de Ioan-
Vîntură-Ţară, în Iaşi, la 22 Octombrie 1876 şi dedicată cărăcudei din Junimea
îmbătrânită în rele cu prilejul aniversării a treisprezecea, „numărul dracului”,
se arată în textul original. La banchetul de anul următor în 1877, Creangă,
spun cunoscătorii, era aşteptat ca pâinea caldă.
„Ştiau că se vor amuza copios. Avea acel talent al povestitorului. Ştia să

lucreze cu limbajul popular şi în acelaşi timp să-i ofere
un înţeles. În 1877, tot la un banchet al junimiştilor a
prezentat Povestea Poveştilor. Bineînţeles a avut un
succes răsunător”, precizează domnul profesor doctor
69
Se spune că părţile preferate ale tuturor, acolo unde se amuzau cel mai tare,
dar în special Pogor şi Eminescu, erau momentul apariţiei ciudatei culturi pe
pământurile ţăranului.
„Ţăranul, după ce mântui de semănat se întoarse acasă. Apoi, la vremea

prăşitului a venit de a prăşit păpuşoii după rânduială şi iar s-a întors acasă.
Dar când vine la cules, ce să vadă? În loc de păpuşoi, de fiecare strujan erau
câte trei-patru drăgălete de pule, care-de-care mai îmbojorate, mai dârze si
mai răsbelite!”, dar şi ultima scenă în care preotul nu mai poate scăpa de
falusul, păstrat în cutie de vădană.
Totodată, prezenţa lui Creangă la banchetul din 1876, coincide şi cu
plecarea lui Titu Maiorescu la Bucureşti. Specialiştii spun că Maiorescu era
pudic şi accepta cu greu aceste jocuri şi lecturi pornografice.
După plecare acestuia, junimiştii au avut mână liberă la scrieri deocheate.
Poveşti născute în bojdeuca din Ţicău.
„Aceste două poveşti au fost scrise de Creangă în perioada în care locuia

în bojdeuca de la Iaşi. Acolo locuia cu el şi Eminescu. Nu ştiu sigur dacă s-au
influenţat unul pe celălalt. Clar este că am descoperit, nişte versuri populare,
comune, atât în culegerile de foclor ale lui Eminescu, dar şi în „Povestea lui
Ionică cel prost”. Fie le-a oferit Creangă lui Eminescu, fie acesta din urmă i-a
servit drept sursă de inspiraţie, cu acele culegeri de folclor”, spune domnul
profesor doctor Constantin Parascan.
70
Povestitorul pornografic al Junimii şi...

„Anecdota primează”
Specialiştii spun că povești, versuri şi anecdote pornografice s-au mai spus
la banchetele Junimii.
„Au fost mai mulţi care au scris pornografic şi le-au prezentat la banchet.
Chiar şi Pogor sau Iacob Negruzzi au avut tentative. Cu toate acestea au
rămas cunoscute ale lui Creangă. Erau cele mai bune. La Junimea era şi o
regulă la aceste banchete. Ei spuneau: „anecdota primează”. Cel care avea de
spus o anecdotă bună, întrerupea pe orice povestitor şi o spunea.
Dar trebuia să fie bună tare”, adaugă domnul profesor doctor Constantin
Parascan.
Talentul de povestitor, inclusiv de poveşti fără perdea i-au adus lui Creangă
un statut aparte la petrecerile Junimii. Trei ani la rând la chiolhanurile
scriitorilor, Creangă a citit: „Povestea Poveştilor” fără să-şi piardă farmecul
pentru ascultători.
De altfel, Vasile Pogor şi alţi junimiştii după ce continuau petrecerea la

Bolta Rece sau băteau crâşmele Iaşiului, îl rugau mereu pe Creangă: „mai
spune una bădie, de aia de a ta”.
„Creangă îi întreba atunci: De care să fie? „Pe uliţa mare” sau pe „uliţa
mică” ? Pe uliţa mare însemna cu limbaj fără perdea, licenţios, iar pe uliţa
mică, poveşti serioase, „cuminţi”, precizează domnul profesor doctor
Bineînţeles la petreceri preferate erau poveştile „deochetate” de pe „uliţa

mare”. Datorită talentului său de povestitor, dar şi a
felului cum potrivea graiul, Creangă devenise
povestitorul Junimii. Despre petrecerile Junimii,
spălate „udate” cu multă băutură sunt referinţe şi mai
târzii. Pe o invitaţie de exemplu pentru unul dintre
membrii, la banchetul Junimii, la a 22 aniversare scrie:
„Mâncarea va fi fudulie, iar băutura

temelie”.
71
Povești pornografice tipărite fără voia lui Creangă

Specialiştii spun că Ion Creangă nici nu s-a gândit vreodată să publice, cele
două poveşti cu limbaj licenţios.
„În cartea pe care o pregătea, nu au fost incluse aceste două poveşti.

Nici nu dorea acest lucru. Erau două scrieri, făcute pentru un eveniment
privat, doar pentru acel eveniment, banchetul Junimii şi care se citeau doar la
petrecerile între bărbaţi ale scriitorilor.”, spune domnul profesor doctor
După moartea scriitorului în 1889, manuscrisele cu cele două poveşti

pornografice au fost descoperite şi totuşi păstrate. În 1939, ele vor fi incluse
pentru prima dată într-un volum de „Opere” cu toată creaţia lui Ion Creangă,
de Ion Kirileanu care, cu aprobarea Curţii Regale a României scoate o sută de
exemplare, destinate bibliotecilor şi cercetătorilor.
În perioada comunistă, cele două poveşti au fost, bineînţeles, interzise fiind
difuzate în spaţiul public pentru prima dată după 1990. Practic, atunci au avut
toţi cititorii acces la ele. Cele două poveşti sunt comedii, dar în ciuda
pudibonderiei, sunt considerate de specialiştii în literatură, drept capodopere
ale erotismului comic românesc.
„Boccaccio însuşi ar fi pălit de invidie dacă ar fi putut să citească această

capodoperă a erotismului comic.”, spunea filozoful român Gabriel Liiceanu.
Totodată, specialiştii spun că este şi o expresie a modului în care foloseau

ţăranii români limbajul licenţios pentru a se amuza. Este şi o culegere de
folclor care surprinde atitudinea ţăranului român cu privire la pornografie.
„Această „Povestea poveştilor” a lui Creangă este

cel mai important, cel mai vechi şi mai prestigios text
al firavei tradiţii de literatură erotică românească”,
spunea în 2005 scriitorul, criticul şi istoricul literar
Ioan Bogdan Lefter.
Totodată, sunt și specialişti care consideră că aceste
poveşti fără perdea ale junimiştilor, reprezentau şi o
mişcare de frondă, o eliberare de pudoare şi o tendinţă
de exprimare liberă.
72
Povestea poveștilor - 1877

Amu cică era într-un sat un țăran. Și țăranul acela a
ieșit odată în țarină să samene niște păpușoi. Și cum
sămăna el, tocmai atunci s-a nimerit să treacă pe acolo
Hristos și cu Sfântul Petrea.
Hristos să nu tacă molcum și să-și caute de drum?
- Da ce sameni acolo, om bun? întreabă el.
- Ia, niște pule samăn, răspunse țăranul cu obrăznicie.
- Pule ai zis că sameni, pule să dea Dumnezeu să se
facă, zise Hristos, blagoslovind sămănătura cu
amândouă mânile, și apoi se tot duse în drumul său împreună cu Sf. Petrea,
care nu-și putea stăpâni mierarea de cuvintele ce auzise că au ieșit din gura lui
Hristos, pentru că niciodată nu mai vorbise Mântuitorul așa de buruenos.
Țăranul, după ce mântui de sămănat, se întoarse acasă. Apoi, la vremea
prășitului, a venit de a prășit păpușoii după rânduială, și iar s-a întors acasă.
Dar când vine la cules, ce să vadă?
În loc de păpușoi, de fiecare strujan erau câte trei-patru drugălețe de pule,
care-de-care mai îmbojorate, mai dârze și mai răzbelite!…
- Ptiu! drace, iaca ce s-au ales de muncușoara mea de toată vara, zise țăranul,
scărpinându-se-n cap și trântind cușma de pământ cât ce putu.
- Asta n-am pățit-o de când m-a făcut mama… ’tu-i mațele acrului!
- Ei, ei! Amu ce-i de făcut?
- ’Tu-i-aș descântecul celui cu blagoslovenia, că pocit a mai fost la gură…
Și cum ședea țăranul uimit, numai iaca ce trecea pe-acolo un potâng de babă.
- Bună-vremea, om bun, zise ea.
- Să-mi bag genunchiul în vâjoiul cui știu eu, mătușă, zise țăranul îndrăcit de
năcaz…
- Dar ce, Doamne iartă-mă, ești așa de măscărăgios, măi omule, zise baba
posomorâtă. Nu ți-i oarecum să vorbești așa, de față
cu o bătrână ca mine?
- D-apoi cum să mai vorbesc și eu, mătușă, când vezi
cum și-a făcut Dumnezeu râs de muncușoara mea. Dă,
la sărăcia în care mă găsesc, pule-mi trebuie mie?
Uite colo pe ogor, și-apoi mai zi și dumneata dacă
mai ai ce…
Când se uită baba pe ogor, își pune mânile în cap

de ce vede… pule și iar pule, belite și răsbelite, în
toate părțile.
- Vai de mine și de mine, nepoate! Asta încă-i una.
73
- Ba dac-ar fi numai una, ce ți-ar fi, mătușă!

Dar așa sunt sute de sute și mii de mii, în cur să le ții!…
’Tu-i așa și pe dincolo că nu știu ce să mai fac.
Îmi vine să mă spânzur, nu altăceva.
- Ia las’, nepoate, zise baba uitându-se cu jale la pule…
De unde știi c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?
- Norocul aista să nu-l mai dea Dumnezeu nici dușmanilor mei, mătușă, dar
unde s-a mai auzit o chiznovăție ca asta… să mănânci pule în loc de păpușoi!
Ia învață-mă și dumneata ce să fac? căci pe mine nu mă mai ajunge capul.
Stă ea baba oleacă pe gânduri și apoi zice:
- Nepoate, eu te-aș învăța ce să faci ca să te desfaci de dânsele răpede-răpede
și să scoți bani înzăcit și însutit decât pe păpușoi, dar ce mi-i da?
- Ce spui, mătușă?
Învață-mă, că ț-oi da ce mi-i cere și un vrav de pule pe deasupra…
Când a auzit baba de pule, i-a zvâcnit inima… căci îi curgeau ochii după
dânsele, când le vedea așa de zdravene și de bârzoete…
- Apoi iacă ce să faci, nepoate:
încarcă-le în car și le du la târg că ai să le vinzi ca chiperiul.
Dar mânca-te-ar norocul să te mănânce, acum trebuie să las rușinea la o parte
și să te învăț cum ai să înveți pe cumpărători a le întrebuința.
- Că bine zici, mătușă, ie spune-mi, rogu-te!
- Când a fi să le vie dor de pulă, s-o șuere cum șueri oile la strungă… și atunci,
numai să-ți poată curul…
Iară când s-ar sătura de ea, să zică: ho! ho! haram nesățios.
Și atunci pe loc se moaie și te descotorosești de dânsa.
Și drept dovadă, baba își înșfacă o mătrăgună, care era mai mare, de pe un
strujan, și începe s-o puie în lucrare cum se cade…
Țăranul a încremenit, când a mai văzut și asta…
- Dar de unde ai aflat meșteșugul ista, mătușă? zise el cu mirare.
- Hei, hei! nepoate, pe unde culege dracul surcele, eu am tăiet lemne…
Nu mă mai întreba cum, și zi bogdaprosti că ți-am deschis ochii ce să faci…
Țăranului atât i-a trebuit. Dă babei ce-i făgăduise,
apoi se duce acasă, își pune scoarțele la car și-l înfundă
bine, înjugă boii, se întoarce la ogor, încarcă un car
zdravăn de pule… și la târg băiete, cu dânsele de
vânzare.
Și cum ajunge la târg, nici tu una, nici tu două, odată
începe a striga, cât îi lua gura:
- Hai la pule, hai la pule!
Pule zdravene și tari pentru jupânese mari…
74
O cucoană văduvă, auzind așa vorbe din gura țăranului, trimite o slujnică
să-l cheme la dânsa ca să-i deie un colb…
Slujnica se duce și-l cheamă pe țăran. Și cum vine țăranul, cucoana îl și ia la
trei parale, zicând:
- Dar bine, măi țărane, ce porcării spui pe lângă cerdacul meu, că te mănâncă
mama dracului!
Acuș te pun la scară și-ți trag o bătaie, de te-or duce cu cerga acasă… Înțeles-
ai?
- Apoi, dă, milostivă cucoană, zise țăranul scărpinându-se în cap.
Să ierte cinstită fața dumneavoastră, ce să facem?
Ia niște pule ni-a dat Dumnezeu și le-am adus și noi la târg, să vedem, n-om
puté prinde ceva parale pe dânsele, că ne mănâncă și pe noi o mulțime de
angărăli și nevoi de toate felurile…
- Măi țărane, ești nebun, ori cum ești, de vorbești palavre de față cu mine?
- Ba, ferească Dumnezeu, cinstită cucoană, vorbesc vorbe sănătoase, săracul de
mine! Iaca să vă aduc una ca s-o vedeți, dacă nu mă credeți…
’Tu-i-aș praznicul cui le-a plămădit, că m-a făcut să întru în dihonii cu lumea
din pricina lor. Încaltea dac-ar fi de parte femeiască, le-aș ține pentru mine,
dar așa… Și odată se duce la car și alege un știulete de puloi, care era mai
mare, și cu dânsa de-a dreptul în casă la cucoană.
- Iaca, cucoană, șagă-ți pare dumitale asta?
Vezi acum pe ce s-a dus munculița mea de toată vara? Ș-apoi dumneata mă mai
înghii și cu bătaie, că pesemne nu-s eu destul de bătut de Dumnezeu!
’Tu-i-aș patruzecile cui știu eu să-i fut, că au început a mă lua lumea de
nebun…
Cucoana vede acum că țăranul are dreptate, și se face a se uita într-o parte, dar
tot trăgea cu coada ochiului și la cinstita pulă din când în când.
- Bată-te focul să te bată, măi țărane, că ticălos mai ești!…
Ș-apoi cum s-ar face ca s-o poată cineva întrebuința, când ar vré?
Nu-i vorbă, că mie una nu-mi face trebuință.
Dar tare mă mir și eu de așa comédie!…
- Cum să se facă, cucoană! Să ierte cinstita fața
dumneavoastră, ia, când vine cuiva poftă de dânsa, o
șueri de câteva ori, cum șuerăm noi oile la strungă,
ș-apoi atunci, ține-te la frecuș… cât ce-i puté, că las’
dacă m-a da de rușine.
Iară când te-i mulțumi și-i vrea să te lese de frecuș, să
strigi la dânsa:
ho! ho! haram nesățios! Și atunci îndată numai ce-o
vezi că se trage înapoi frumos, ca șerpele la apă
dulce…
75
Și pe urmă, de câte ori ți se scoală… tot așa să

faci. Și dacă nu te-i mulțămi, atunci să mă blastămi pe mine.
- Bată-te pustia să te bată, mojic măscărăgios, c-al dracului mai ești, zise
cucoana, care începuse a se mai deprinde cu vorbe de masă…
Ia ieși oleacă afară din odaie, ș-apoi te-oi chema eu acuș, că am oleacă de
treabă… Țăranul tace molcum și iese. Iară cucoana, drept cercare, începe a
șuera mădărânga, și atunci cinstita pulă face zbâc! în pizda cucoanei…
Și dă-i, și dă-i, de-i mergea colbul. Dar chita cucoanei!
Vorba ceea: baba bătrână nu se sparie de pula groasă.
Ședea, sărmana, cum șede mielul la țâța oaei, până ce se satură de supt.
Cucoana era de cele mai tărtoșe:
Strâmtă-n pizdă, tare-n șele,

Crâșcă pula din măsele
Că-i cam iute la oțele!
În sfârșit, după ce s-a săturat cucoana bine, apoi zice încetișor:

ho! ho! haram nesățios! pula atunci pe loc s-a muiet și foflenchiu! cade jos…
Cucoana îndată o rădică cu mare sfințenie și o pupă drept în bot…
Apoi strigă pe țăran în casă și, luându-l cam pe departe, zice:
- Și cam cum s-a întâmplat de ai tu blăstămății de-aiste, măi țărane?
- Cum să se-ntâmple, cucoană? Ia, mai astă primăvară, sămănând păpușoi în
țarină, a adus dracul - că mai bine n-oi zâce - doi oameni pe acolo.
Și unul din ei, m-a întrebat: ce semăn? Eu să nu-mi stăpânesc gura? M-a
împins păcatul să răspund în ciudă că pule samăn, să iertați dumneavoastră?
Și atunci el, pocit la gură sau naiba îl mai știe cum a fost, a blagoslovit cu
amândouă mânile spre ogorul meu din treacăt, zicând:
- Pule să dea Dumnezeu să se facă.
Și cum vedeți dumneavoastră, pule s-au făcut, cinstită cucoană. Și iac-așa m-
am făcut și eu negustoriu de pule, fără știrea lui Dumnezeu. Și, pula mea și trei
bani, ș-o căruță de jidani, să ierte cinstită fața dumneavoastră.
- Dar bine le mai zici pe nume, mânca-le-ai pe ceea
lume!
- Apoi, dă, cucoană, dac-așa le cheamă, cum hastă pulă
să le mai zicem?
- Măi omule, oare nu cumva acela a fost Hristos și cu
Sfântul Petru? Că numai ei sunt așa făcători de
minuni…
- D-apoi dă, cucoană, mai știu eu cine să fi fost?
Dumnezeu ori dracul, să-i bag în pchizda mâne-sa, că
76
mai bine nu le-oi zice, să ierte cinstită fața dumneavoastră, că știu că mi-a
făcut-o bună…
- Dacă-i așa cum spui tu, măi țărane, apoi eu cred că tot Hristos a fost.
Și de-aceea, hai să-ți cumpăr și eu una, spre aducere aminte de anul când s-au
făcut pe ogoară de cele care spui tu… căci după mine aista-i semn de belșug.
- Pule, vrei să zici, cucoană.
- De-acelea, mânca-le-ai să le mănânci, că mult le mai porți prin gură.
- Apoi dă, dac-așa ni-i deprinsă gura, ce să facem? Iertați și dumneavoastră!
Dar și dac-a fi după vorba dumitale cucoană, apoi mult stau eu și mă mir de
Dumnezeu. Ce dracul? N-are el altă treabă decât numai să se-apuce de făcut
pule pe ogoarele oamenilor! Doamne iartă-mă, dar pulos trebuie să mai fie și
Dumnezeu acela, de-i plac așa de mult pulele! Însă mai știi păcatul? Oi face și
eu ca dumneata, cucoană. Poate a vrut Dumnezeu să se cace cu bani în punga
mea, că de mult șade pustie… frântă de para n-am la sufletul meu.
- Ei, ce zici, cucoană, iei-ți una ori ba? că mă prea întârzâi cu iarmarocul.
- Apoi ce mi-i cere tu pe scârnăvia asta, zise cucoana, făcându-se că i-i greață,
oarecum… Vorba ceea: deie-mi-o Dumnezeu, dar nu-mi trebuiește.
- Apoi ce să-ți cer, cinstită cucoană! Că să nu ne zbatem, mi-i da cinci sute de
lei în capăt și pace bună.
- Ce-ai spus? Cinci sute de lei? Dar știi că ești de duh, măi țărane!
- Apoi, dă, cucoană, mult mi-au asudat și mie coaiele, pân-am prășit atâta amar
de pule, și le-am adus în halul ista, cum le vezi… și dacă de la una ca
dumneata nu m-oi chiaburi, apoi de la țărance de-a noastre ți-ai găsit să mă
pricopsesc?
Că ele ar voi să le dai câte-o testea de pule de-o para și câte-un vraf pe de-
asupra… Așa-i la noi la țărani, băga-mi-aș, Doamne iartă-mă, să-mi bag! să
iertați de vorba cea proastă!…
- Măi țărane, dar trei sute de lei nu ți-i deajuns?
- Nici o lețcaie mai puțin, cucoană.
- Patru sute, măi.
- Nu se poate, cucoană.
- Nici 450?
- Ba nici 499 de lei și 39 de parale. Nu te mai pune și
dumneata, cucoană, pentru 50 de lei. Fă-mi încaltea o
saftea să nu mai stea, c-ai să ai o bunătate de pulă, de
mi-i pomeni, și mi-i îndrepta și la alte cucoane de-a
dumneavoastră…
- Hai, na-ți 500 de lei, zice cucoana. Dar nu cumva să
te obrăznicești să spui cuiva că mi-ai vândut mie
măscarale de-aiestea, c-apoi al tău e dracul. Înțeles-ai?
77
- A…ra! cucoană, d-apoi eu grija asta o am, păcatele mele?

În sfârșit, cucoana dă 500 de lei, își ia pula și țăranului pe ici i-i drumul, se
duse-n treaba lui să vânda cum a puté și pe celelalte pule. Dar pule de-ar avé,
despre asta nu se mai plânge el acum.
Vorba ceea: calul bun din grajdiu se-ntreabă.
Dar ce mai atâta vorbă. Cum s-a dus țăranul, cucoana cea pâșină și spășită
face o cutie de argint poleită cu aur, îmbodolește sfânta pulă în bumbac, stropit
cu aromate, o așază și-o încuie în cutie ca pe un odor neprețuit, ia cheia la
sine, și, când îi veneau hachițele, se așeza gospodărește pe treabă, își
astâmpăra pofta, și ca mai ba să-i ducă dorul, sau să mai umble pe apucate, ca
până atunci.
Se închipuluise biata cucoană cât se poate de bine pentru bătrânețe…
Amu, într-una din zile, iaca ce vine popa de pe moșia cucoanei ș-o roagă de
toți Dumnezeii să-i boteze un copil. Cucoana, ca să nu strice hatârul popei,
pune caii la caretă și se duce cu dânsul în sat să-i boteze. Și după ce-i botează
copilul, rămâne la popa la masă în acea zi. Și, la masă, luând și cucoana mai
mult un păhăruț, două de vin, cum îi treaba oamenilor: ba, ia poftim luați-l
macar până la brâul preotesei, ba, atâta rău să fie!
pe cucoană o ia vinul de cap, și pe loc îi și vine poftă de pulă…

Ei! Ei! ce-i de făcut? Dă cucoana să se ducă acasă, popa și cu preoteasa n-o
lasă.
- Ai să rămâi la noi în astă noapte, cumătriță, ziseră ei, că doar nu-ți plâng
copiii acasă.
În sfârșit, cucoana scăpăra de dor de pulă…
- Cumetre părinte, zise ea de la o vreme: dacă nu mă lăsați să mă duc, ține
cheia asta, și fă bine sfinția-ta de te du acasă la mine, deschide lădoiul de
lângă patul unde dorm eu, scoate de-acolo o cutie de argint și mi-o adă
încoace, că-mi trebuie ceva dintr-însa: chițibușuri de-a noastre, știi, cum îi
treaba femeilor…
Popa, chitind că-s niște daruri pentru preuteasă, pe dată și pornește călare.
Și ajungând la cucoană acasă, umblă în lădoiu, ia
cutia și pornește grabnic cu dânsa înapoi spre casă.
Era pe la amează, în mijlocul verii, și da inima din
popă de căldură. Când, pe la mijlocul drumului, trecând
prin marginea unei păduri, stă la umbra unui copac
pletos să se răcorească oleacă. Și cum sta de se răcorea,
îi dă dracul în gând să umble în cutie și să vadă ce-i
acolo?
78
Sucește el cutia, o învârtește și nu știu cum face

de-o deschide. Și când se uită înlăuntru, ce să vadă? Vede coșgogemite
mascara, învelită în bumbac stropit cu aromate…
Atunci popa, cuprins de mierare, începe a șuera. Și cum se miera el
șuerând, pula face zmâc în curul popei!… Popa atunci începe a răcni și a zice:
Doamne, izbăvește-mă de vrăjmaș! Nu lăsa pre robul tău de batjocora
diavolului! Că ție unuia am slujit și afară de tine pre altul nu știu! Dar toate
erau în zadar.
În sfârșit, dacă vede popa și vede că nu mai este scăpare, scoate bârnețul de
la izmene și cu un capăt îl leagă de copac, iar cu celălalt capăt de bârneț leagă
pula cum poate, și unde nu începe popa a se zmunci și a cotigi în toate părțile,
cum se zmuncesc boii la tânjală, când trag ceva din greu, dar nu era chip…
Se roagă el popa, răcnește el popa, cârnește el popa, dar nu-i nădejde de
scăpare, c-o dat peste pulă mare…
În sfârșit, oleacă de nu era să iasă sufletul din popă; când noroc de la
Dumnezeu, iaca o vacă, pe care o pălise strechea, căt pe ce era să deie peste
dânsul să-l zdrobească. Atunci popa, de spaimă, începe a striga deznădăjduit:
ho!, ho!, haram, mânca-te-ar lupchii să te mănânce! Vaca dă în lături și atunci
numai iaca și pula iese din curul popei!…
Și când se vede popa scăpat, o și croiește la fugă prin pădure ca un nebun,
lăsând și cal și cutie și pulă și bârneț și preuteasa și cucoană și tot, și se ca mai
duce în toată lumea.
Și dus a rămas și până în ziulica de astăzi.
79
Povestea lui Ionică cel prost - 1876

Amu cică era odata într-un sat, un băetan, care n-avea
nici tată, nici mamă și nici o rudă… Așa era de strein, de
parcă era căzut din ceriu.
Și fiindcă băetanul acela era supus, răbdător și tăcut, și
bărbații și femeile din acel sat se luaseră a-i zice
„Ionică cel prost, Ionică cel prost” și așa îi rămasese
acum numele.
Dar știți că este o vorbă că:
„dracul în curu’ prostului zace.”
În satul acela erau o mulțime de feciori de gospodari,
care de care mai chiaburi și mai țanțoși… Tot de cei care umblă cu chebea
între umere și poartă căciula pusă de-a cățaua și Ionică cel prost n-avea cap să
se amestece în vorba lor, c-apoi ce pățea cu nime’ nu împarța, sărmanul! El și
la crâșmă și la joc și pe la nunți ședea tot deoparte, ca un pui de bogdaprosti,
se facea „Tanasă”, și numai asculta ce pun la cale ceilalți. Și când îi plăcea ce
fac ei, da și el din cap și zicea că „tot bine este”. Asta era vorba lui Ionică.
Iară când nu se mulțămea cu ceea ce fac ei, atunci numai icnea și el și tăcea
molcom… cum îi omul cel strein și nebăgat în samă.
V-am spus că satul acela era plin de flăcăi. Negreșit că unde-s flăcăi mulți,
fete sunt si mai multe… Asta-i de când lumea… Și tinere și bătrâne, și
frumoase și slute, și bogate și sărace, și harnice și leneșe… de toată mâna.
Și bietele fete, cum îs fetele, își așteptau și ele ceasul de măritiș cum își
așteapta porcul ziua lui Ignat… Vorba ceea:
„Joi, țapule, joi, la tine ici (arăta gâtul țapului) și la mine ici (arta la
chiperniță…).
Și apoi știti că este o vorba că:
„tot paiul are umbra lui și tot sacul își găasește petecul”.
Ș-apoi câd mai este ș-oleacă de noroc la mijloc, atunci știu că-i bine, vorba lui
Ionică.
Dar să venim iar la vorba noastră. Între toți flăcăii
din satul acela și din vecinătate era un flăcău fruntaș,
anume Vasile, care s-o însurat și a luat de nevasta
iarăși o fata de fruntaș, anume Catrina lui Popa Cioric,
care era cea mai frumoasă și mai hazulie fată dintre
toate fetele din sat și de prin împrejurimi.
Dar parcă văd că vă țineti să întrebați că de ce-i
ziceau lui Popa Cioric, Cioric? Mai aveți puțintică
răbdare că îndată veți afla și asta…
80
Dascălul din sat a zăpsit odata pe popa molfăind un potloc de cioric în

postul cel mare, chiar în sfântul altari. Și de la o împărțeala de colaci, dascălul
avea ciudă pe popă, l-a dat pe bețe. Și apoi ferască Dumnezeu sfântul să nu te
afle oamenii măcar cu cât îi negru supt unghie că îndată iți pun coadă, cum i-
au aninat și popei codița de cioric. Anapoda mai sunt și oamenii:
când văd cu ochii… parcă dracul li spuni.
Acum să venim iar la vorba noastră, de unde am lasat…
După ce s-a isprăvit nunta, toți flăcăii ceilalți au rămas ca opăriți și bătând din
buze. Și ca să mai alunge aleanul din inima lor, s-au adunat și ei acum cu toți
la crâșmă și s-au așternut pe băute o zi întreagă. Parcă nici nu le păsa că au boi
și vaci de hrănit și de adăpat, cai de sacelat și câte alte trebi nu-s la casa
omului gospodar, când vre omul să le facă.
Ionică cel prost, cât ici cât cole, s-a luat și el pe urma lor, a intrat în
crâșmă, a strigat la crâșmăreasă să-i aduca o sângeacă de rachiu, ș-a aprins
cionca și s-a pus și el deoparte într-un ungher, ca un băet sărac și strein ce era.
Flăcăii ceilalți, după ce-au luat beția de coadă au început a-și vărsa inima unul
către altul, cum îi omul când prinde și el, sărmanul, la oleacă de chef.
Unul zicea:
- Mă! da nătărăi am fost de-am lăsat așa drăguț de fată să scape dintre noi!
Așa trupușor mlădios, așa sân azurliu, așa ochisori negri și scânteietori și așa
sprâncene încordate, nu știu, zău, de ne-a mai da ochii a vede!
Șiretul acela de Vasile a făcut ce-a făcut și ne-a șters păpușoiul de pe foc…
Altul zicea:
- Mă! Eu aș da o pereche de boi, cei mai frumoși, numai să mă lese s-o pup
odată cole, cum știu eu…
Altul:
- Eu aș da și cămeșa de pe mine, numai să mă lese să-i pun mâna pe țâțe
oleacă…
-Te cred și eu, zise altul, de asta nici popa nu s-ar da în lături…
- Da eu, mai pulică, m-aș da rob la Turci ca să mă lese numai odată să mă culc
la sânul ei cel azurliu, vorba lui Țaplan.
- Bine ți-ar mai fi, zise atunci un holtei tomnatic, care
nu mai avea acum grijile aceste… dar prea departe ai
ajuns… Daca ț-a fost de dânsa, când era fată mare la
parinți acasă, de ce-ai șezut deoparte ca un felteleu ș-ai
căscat gura?
Acum na-vă câte un pai, scobiți-va pintre dinți, și vă
clătiți gura c-oleacă de vin.
V-ați trezit și voi tocmai a treia zi după Ispas. Ea

are acum bucătăria ei și degeaba vorba.
81
Ionică cel prost, cum sta deoparte și-i asculta, nu s-a mai putut stăpâni să
tacă, ci s-a sculat iute de unde sedea, a lasat și frica și tot la o parte și s-a dus
drept între dânșii, zicând:
- Măi flăcăi, tot imi ziceți voi că eu sunt prost, dar, după cum văd eu acum,
mai proști sunteti voi de o mie de ori decât mine. Degeaba vă mai țineți cu
nasul pe sus și sunteti așa țâfnoși… Ce-mi dați voi, măi, și s-o ferchezuiesc eu
pe Catrina de față cu bărbatu-său, chiar acum, dac vreti?
Atunci toți flăcăii, îndrăciți de ciudă, au sărit drept în picioare și s-au
răpezit ca niște vulturi asupra lui Ionica, zicând:
- Ce-ai zis tu, măi Sărăcilă? Dacă ai băut rachiu, nu trebuia să-ți bei și mințile.
- Ia luați-l, măi, de cap, zise unul, să se învețe el… de altădată a mai vorbi
într-aiurea.
- Da, ia, dați-i pace, măi, zise altul, poate că omul știe ce vorbește…
Să-i vedem mai intâi lauda și apoi să-și iee plata…
Ia spune ce să-ți dăm, măi Ionică, ca să faci ce-ai zis tu?
- Ia una de noauă lei, zise el, ș-o vadră de vin vechi, nu va cer mai mult.
- Iaca una de noauă lei, zise un flăcau; vadra cu vin om be-o pe urma; numai sa
vedem ș-aist pacat.
- Fie ș-așa, zise Ionică. Acum haideți câțiva cu mine și puneți-vă la pândă la
paretele din dosul casei lui Vasile, de vă uitați pe ferestruică, și-ți vede cu
ochii ce-am sa fac eu. Numai încet, să nu tropăiți cumva ori să faceți larma ca
să vârâți omul în prepus, ș-apoi atunci să nu fie vina mea. Eu mă cunsc cu
cânii, dar voi luați pâne mueta în rachiu, de î-ți îngaima, pân-oi face eu pe
treabă…
Atunci se ieu vreo trei-patru flăcăi după Ionică și hai, hai! hai, hai! ajung
la casa lui Vasile în puterea nopții. Deschid ei portița binișor și intră în ogradă,
fără să-i zăpsească cânii, pentru că chiar atunci aveau și ei o nuntă-n sat…
Dar cu atâta mai bine…
Flăcăii cei patru se pun de pândă la paretele din dosul casei, după cum le-a
fost vorba, iară Ionică se duce la ușă și începe a clămpăni și a bate, strigind:
- Baică Vasile, baică Vasile, acasă ești?
Catrina atunci se trezește din somn și zice:
- Bădică, bădică! Te scoală că nu știu cine bate la ușă.
Vasile atunci se scoală repede, se duce la ușă, în tindă,
și întreabă răstit:
- Cine-i acolo?
- Eu, baică Vasile.
- Cine, eu?
- Eu, Ionica cel prost.
82
- Că numai unul ca tine trebuia să fie, ca să sparii oamenii din somn la vremea
asta. Da ce cauți pe la noi tocmai acum în puterea nopții, mă Ionică, zise
Vasile căscând…
- Mă… rog, baică Vasile, deschide-mi ușa și ți-oi spune eu…
Nu mă lăsa, că la dumneata mi-i toată nădejdea…
Vasile, cum aude asta, dă drumul în casă lui Ionică, închide iar ușa, împinge
zăvorul la loc și apoi intră amândoi în casă, bojbăind pe la ușori și
împedecându-se de prag pe întunerec.
- Da ce-i, măi Ionica, zise Vasile aprinzând opaițul…
Au dat turcii în țară, de umbli sculând oamenii de pe la case acum în
puterea nopții?
- Of! baică Vasile, of! ba mai rău decât turcii. Satul s-a pus cu ochii pe mine,
vazându-mă că-s băet strein și fără nici un sprijin, și vre numaidecât să mă dee
la oaste. Vornicul, paznicul și alți câțiva oameni, cât pe ce erau sa pue mâna pe
mine și eu, simțind asta, am scăpat dintre dinșii ca dintre niste câni turbați.
M-am furișat cum am putut și răpede am spulichit-o, țâind tot o fugă pâna la
dumneata.
Și numai mort m-or lua de-aici; afară numai dacă-i vre să mă dai și
dumneata, baică Vasile!…
- Da țâne-ți firea, măi Ionică, nu fi așa de fricos, că doar nu-i țara în pradă.
Socru-meu îi Popă în sat la noi, Nănașu-i vornic, Moșu-i paznic și Tata-i
vatman, nu dracul. Oi pute eu să fac ceva sub minica și pentru tine, ca să te
scap.
Numai la vară, când oi ave și eu de lucru, cred că om ăi fi și tu.
- D-apoi mai încape vorbă, baică Vasile?
Numai mult stau eu de mă mir, ce dracu au ăștia cu mine, de mă urmăresc și
mă prigonesc până la atâta… Parcă le-am mâncat capul…
- Lasă, măi Ionică, nu te mai îngriji de atâta… Dacă te-ai văzut odată în casă la
mine, n-ai habar, că uite pistoalele cele cum stau încărcate colo în cui!
Dar nu știu cum să mai zic și eu ca să nu greșesc…
S-or fi pus ei ochii pe tine, nu-i vorbă, dacă tot umbli ca un fulău prin sat de
colo până colo și n-ai nici un căpătâi. Ia însoară-te și tu
și atunci ai scăpat de oaste. N-or mai ave ce zice nici
ei. Hai să te toporim iute și degrabă!
Iaca fată bună pentru tine: ie pe Ioana Todosiicăi din
deal - fina lui socru-meu - și te cununăm într-o noapte
eu și cu nevastă-mea, chiar aici în casă la mine.
Ce zici și tu, bre Catrina, așa-i c-avem să facem o casă
bună, cum se cade?
S-avem să jucăm la nuntă ca să scuturăm toți puricii de
astă-vara.
83
- Măi așa ?!
Nunta-i gata, numai de-ar vre fata, zise Catrina înghițind…
- Da ce-a mai căuta și ea… zise Vasile, că doar n-a să umple borș în veșca ceea
a ei…
- Ia amu știu că ai vorbit și tu de te-ai prichit, zise Catrina bosumflată.
Măcar ca leorbiți voi bărbații cum va place, dar eu, slavă Domnului, n-am
văzut gunoi de fete pâna acum.
- Apoi dacă nu vă veți ține voi parte una alteia, cine are să vă ție? zise Vasile.
Dar ce, Ionică nu-i bun? Ba zau, încă nu-i ea de nasul lui…
Parcă cine știe cine-i ea să-i rupă cineva mânecile până pe-acolo...
Știu ca n-a fi așteptând s-o eie feciorul lui Pulea Spătariul…
- Da ce-i măi ai grijă atâta, zise Catrina, mânca-i-ai ceea… să-i mănânci!
Să mă erte Ionică de vorba cea proastă…
Ionică, nu-i vorba, avea bun sprijin în Vasile dar în Catrina și mai bun…
Pentru că el, ca băet strein și sărac, slujise mult și la tata lui Vasile și al
Catrinei. Cu Catrina scărmănase Ionică lâna și făcuse caere…
Cu Catrina scosese cânipa din topitoare.
Povestea cântecului:
A zis lelea că mi-a da

Când s-o coace cânipa,
Ș-a duce-o la topitoare
Și mi-a da dintre picioare!
Cu Catrina depănase Ionică fuse și-i ajutase a lua calepe de pe răschitoriu.

Cu Catrina la nevedit, cu Catrina la ghilit, cu Catrina la cules fragi și căpșune
din padure, cu Catrina în toate părțile… În sfârșit, ce mai la deal la vale,
Catrina știa treaba lui Ionică, cum se cade, și Ionică pe-a Catrinei încă hăt…!
de pe când era ea fată mare.
Cum s-ar zice, s-a scăpat și ea atunci în țarină, ia așa, în șagă, câte oleacă…
Adecălea Ionică dăduse peste Catrina.
- Norocul lui Vasile, ca să nu mai trudească și el atâta a
face începutul…
- Ce zici, măi Ionică, să iei treaba pe mânecă?
Te hotărăști să te însori?
- Apoi da, baică Vasile, zise Ionică scărpinându-se în
cap… Dumitale ușor ți-i a zice.
Dar eu ce am să fac cu femeea?
- A…ra! Măi Ionică, prost mai ești!
D-apoi nu știi tu ce face omul cu femeea lui? Uită-te!
Pune mâna, unde-i lâna, cum am pus-o eu la Catrina…
84
Apucind-o tocmai de colo…

- Doamne, bădică, Doamne, tare mai ești și dumneata nu stiu cum…
Faci copilării și vorbești nimicuri față cu oamenii streini în casă.
- Da ia las măi Catrină, las nu te mai marghioli și tu atâta, ca doar Ionică-i de-
a noștri…
- Ei, cum ț-ai mai luat sama, măi Ionică?
Tot nu știi ce-ai să faci cu nevasta când te-i însura?
S-o dai pe mâna mea, ca de-asta, slavă Domnului, nu-i suparare…
- D-apoi dumitale așa ți-i a zice, baică, că ai avut tată și mamă sa te învețe.
Dar eu de la cine era să învăț, c-am rămas de mic copil sărac de părinți…
- Apoi dar tot bine zic oamenii, că ești prost, măi Ionică.
Hai! Ce-mi dai tu mie să te învat eu?
- D-apoi ce nu ț-aș da, baică, din toată sărăcia mea!
Dar numai una de nouă lei am la sufletul meu.
- Bună-i ș-aceea, măi Ionică…
Dacă n-ai mai mult ad-o-ncoa, măi băiete, și te învăț eu tot meșteșugul
gospodariei…
Că dacă nu-i pulă

Casa nu-i sătulă.
Ionica scoate atunci cea de noauă lei ș-o pune în palma lui Vasile.
Vasile o ie cu bucurie, o stuchește și zice:
- Noroc să de Dumnezeu!
Apoi o pune în pungă și zice Catrinei:
- Catrină-hai! Ia așază-te tu oleacă, bre, cole cum știi tu, ia ridică-ți poalele să
vadă și prostul ista ce facem noi, ca să învețe a face și el…
- Vai de mine șâ de mine, zise Catrina, cu mâna la ochi, de rușine, asta-i încă
una… Parcă vorbești de pe ceea lume, bărbate. Nu cumva te-ai apuca de făcut
năzbâtii de față cu oamenii?
Strânge-ți mințile acasă, zăludule!
- Ia taci, bre Catrină, taci! Iaca ceea de nouă lei, să-ți
iei mărgele și cercei...
Ș-odată o prăvale pe pat, îi ridică poalele frumușel și
zice:
- Apropie-te, măi Ionică și deschide-ți ochii în patru și
te uită, ca să vezi și tu… Și dă-i și dă-i, de-i mergeau
petecele…
Catrina, văzând și ea pe bărbatu-său că-i așa de
nătărău, a închis ochii ca mâța și s-a facut moartă-n
păpușoi…
85
Dar Ionică cel prost, holbând ochii mari, a rămas înlemnit, cu gura căscată
și numai nu-i curgeau balele ca la cânii cei turbați!
- Ei, măi Ionică, zise Vasile, cu limba scoas-afară și gâfâind, după ce s-a
mântuit, nici acum nu te-ai dumirit ce-ai să faci cu nevasta, dupa ce te-i
insura?
- Doamne, bădică, tae-mi capul, dacă știu ce-ați făcut dumneavoastră.
- Ptiu, măi! Da greu mai ești de cap! Se poate să nu-ți intre aista chițibuș în
bostan după cât ți-am arătat eu? Se vede că ești făcut spre zile mari, sau dracul
mai știe cum, de-ai ieșit așa un boț cu ochi și fără oleaca de pricepere în capul
tău, punihosule ce ești! I-auzi, fa Catrină, ia peste-așa bărbat să fi dat tu, ș-
apoi te vedeam eu ce făceai, când iți vin hachițele…
Catrina, auzind asta, se marghiolea și se prefăcea mânioasă, ducând mâna la
ochi și zicând:
- Nu și-i oarecum să-ți fie, nebunule! M-ai făcut de rușine în fața lui Ionică,
mânca-l-ar jegul să-l mânânce, că numai mi-a stricat somnul cu oastea ceea a
lui!
- Doamne, măi Catrină, cum îl blastemi și tu curat degeaba. Da unde era să se
ducă și el, săracul, dacă n-are pe nimene… Hai, măi Ionică, ce zici, nu ți-ai
mai închipuluit tu, în capul tău, ce-ai să faci cu Ioana ta, când a fi sa fie?
- Tae-mi capul, baică, nu ț-am mai spus?
- Mai, da drept să-ți spun că proastă lighioaie-mi ești!
Nu, zău, dacă te-ar prinde și te-ar duce la oaste, cum ai duce-o, daca ești așa
de bucciu la capul tau?
- Ia, ar face și el mămăligi la ceilalți, zise Catrina, cu capul ascuns în cergă, că
de alta nici nu-i bun, cred eu…
- Ia lasă-l, fa Catrină, și tu acum; nu-l mai pildui atâta, că-l vezi câtu-i de
necăjit, sărmanul! Ia mai bine învață-mă ce să fac cu dânsul?
- Ce să faci? Fă ce știi, dacă ț-ai luat beleaua pe cap!
- Apoi dar eu găsesc cu cale să te mai așezi tu oleacă cole la muchea patului și
cu picioarele de-a umere, să vada și punihosul ista mai
bine ce facem noi…
Poate a pute și el odată băga la cap… Că, zău, îmi vine
să-l umflu cu dinții de păr de ciudă ce mi-i pe dânsul.
Că încă n-am văzut așa țigoare de om, de când îs eu.
- Ia las, baică Vasile, zise Ionică, nu mai necăji
degeaba pe Catrina, că văd eu bine că n-am să învăț
câtu-i lumea și pământul…
- Ba nu, măi Ionică, nu te las din casa mea până ce nu-i
învăța în astă noapte, ferească Dumnezeu! Că am de
gând numaidecât să te însor și să fii de casa noastră.
86
Catrină-hai! ia așază-te, bre, odată, cole, cum îi știi tu mai bine. Nu mai fii
așa de rușânoasă, că Ionică-i de-a noștri și ca mâne-poimâne are să facă și el
cu Ioana lui ce facem noi acum.
Catrina nu prea voia să se așeze, cam umbla cu șopârleala.
Ca-n povestea țiganului:
„șopârcăi cu cine șopârcăi,

dar cu Ivan nu șopircăi”.
Tocmai așa și diliul de Vasile nu mai aștepta multă rugăminte, ia pe Catrina

lui cam cu nepus pe masă, o așază, cole, frumușel la muchea patului, cu
picioarele de-a umere și strigă la Ionică să ie sama și să bage la cap, că-l
mâninca mama dracului. Și cum se mântuie Vasile întreabă:
- Ei, măi Ionică, mai poți zice și acum că n-ai învățat?
- Doamne, baică Vasile, numai că mi-i groază de dumneata să-ți spun drept.
Dar zic zău că n-am putut învăța defel.
- Tă-te pustiea să te bată, netotule, că bolândă țigoare de om mai ești…
Îmi vine să-ți sucesc gâtul, nu altceva, țâcăitule și puchinosule!
Catrină-hai, ia las, fa, să facă și el odată, că poate atunci s-a deschide mai bine
la cap…
- Vai de mine și de mine! Ce spui, bărbate, ce-ți iese din gura?
Nebun ești, ori te faci numai?
Dar cum ai crede tu c-aș face eu una ca asta, că doar n-am mâncat
mătrăgună! Alei! Nu ți-i rușine să-ți fie! Dar de care femeie mă crezi tu pe
mine?
- Ia las, fa Catrină, las! Unde a mers mia, meargă acum și suta: că doar, futu-l,
n-a să ț-o mânânce din loc... Ș-odată, c-o mână trântește pe Catrina pe pat, iar
ceielaltă îl apucă pe Ionică de cămeșoi și-l trage peste dânsa, cu de-a sila!
Atâta i-a trebuit lui Ionică cel prost, ș-apoi atunci las pe dânsul că pe loc s-a
dat la brazdă.
Povestea cântecului:
Scoas-o vână cât o mână,

Bortelită-n căpățână,
Strujită la rădăcină;
Și cum o pusă,
Cum să dusă,
Parcă fu, pustiea, unsă!…
87
Și unde nu începe a lua pe Catrina cam în răspăr, colea, cum știa el de mai
demult… de pe la părintele Cioric de-acasă… de prin păpușoi și de prin cele
dudăe… când tăiau țăvi de cucuta și de soc și le destupau cu hudulețul…
Catrina, la început, ar cam fi șuvăit ea parcă, de ochii lui Vasile…
Dar de la o vreme a lăsat și rușine și tot la o parte și s-a pus și ea pe drum.
Vorba ceea:
Stai, cumătră, nu mișca

Că de pulă nu-i scăpa,
Nici eu nu vreu ca să scap
Că mi-i a fute de crăp!
- Văleu, baică, m-a ajuns tocmai la lingurică, zise Catrina, buricându-se cât ce
putea și apoi căzu într-un leșin!…
- Ia așa, zise Vasile:
Cu prostul ți-i în cârd…
Cât nu știe, cică nu știe, d-apoi și când începe a învăța, da de, tocmeala…
- Încet, măi nătărăule, că mi-i spinteca nevasta…
Hai, scoală-te acum de pe dânsa, mormolocule!…
- Poți să-l mai lași oleacă, baică, nu-l zminti tocmai acum, că parcă mă unge cu
unt, zise Catrina, trăgându-și răsuflarea, de parcă se frigea…
Ionica cel prost, sireicanul, era:
Ciobănaș de la mânzări
Cu pula pe trei spinări
Face prin pizdă cărări…
Un flăcău din cei care pândeau dupa casă, mișcat până la rărunchi, începu
atunci a cânta încetisor, zicând:
„Dă-i, dă-i, dă-i!

Dă-i, dă-i, dă-i!
Pân-ce-a plăti nouă lei,
Fata popii lui Cioric
Betejâtă-i la buric!
Pân-ce-a plăti nouă lei.
Mulțumesc lui Dumnezeu

Că n-am betejit-o eu!
88
Ș-a betejit-o Irimiea

Că-i e mare măciulia!
Și mai dă-i și iarăși dă-i,
Pân-ce-a plăti nouă lei!…”
Iară ceilalți flăcăi, când au văzut pe Ionică, că se scoală de peste Catrina și

pe Vasile că-i așa de nătărău și nu-i zâce nimic, și-au pus mâinile în cap și
crăpau de ciudă. Ș-odat au și început a tropăi înadins să facă larmă, ca să dea
pe Ionică de gol. Ionică pe loc a înțeles vicleșugul lor, ș-odat a început și el a
striga:
- Nu mă lăsa, baică Vasile!
Auzi-i ș-aici m-au nimerit!
Au venit după mine, ca să mă prindă și să mă dee la oaste…
Vai de mine! Ce-am să mă fac?
- Da nu te spăimânta așa, măi Ionică!
Fricosule, doar ești cu mine, zise Vasile, ș-odată pune mâna pe pistoale și
sloboade vro doua-trei pe fereastră afară, de s-a stins și opaițul de pe prichici
ș-a sărit inima din Catrina, de frică.
Atunci flăcăii, na! Pe ici li-i drumul. S-au împrăștiat toți ca puii cei de
potârniche, luând-o la sănătoasa… Și după ce s-au mai depărtat oleacă iar au
început a cânta:
Dă-i, dă-i, dă-i! și a chiui ca la nuntă…
În pilda lui Ionică și a Catrinei, țiind tot o fugă până la crâșmă și ducând
vestea celorlalți despre ceea ce au văzut. Iar Vasile, dupa ce s-a încredințat
bine că nu mai este nime pe-afară, a dat drumul lui Ionică din casă și i-a zis să
se ducă intins la Todosica din deal și să-i spună că l-a trimis el și pentru ce
anume l-a trimis.
Ionică însă, care nu avea grija Todosicăi și a fetei sale, Ioana, cum a ieșit
din casa lui Vasile s-a dus întins la crâșmă după ceilalți flăcăi, ca să bee
împreună rămășagul și să le dee acum de obraz și despre răutatea, fala și
fudulia lor.
Și de atunci că mai ba să se arate ceilalți flăcăi
fuduli față de Ionică și să-l mai ție de prost ca până
atunci.
Iar lui Vasile i s-a dus buhul în toate părțile, de-l
râdeau toți și cu curul.
Și a trebuit numaidecât să-și ieie tălpășița din sat și să
se ducă în toată lumea, cu femeie cu tot, de răul
crăncălăilor.
89
Și iaca așa, oameni buni și boeri dumneavoastră, am găsit și eu cu cale, că

decât oi vorbi măscărele, mai bine de-aestea… și cine-a zis c-acestea-s
măscărele, să aiba în pungă multe, multe parale!
Iară cine-a zis ca-s vorbe de masă, să aibă ticnă și liniste în casă!
(Scrisă de Ioan-Vântură-Țară, în Iași, la 22 Octomvrie 1876 și dedicată

caracudei din Junimea îmbătrânită în rele, cu prilejul aniversării a
treisprezecea, numărul dracului)
90
Citesc pentru tine

N
NIIC
COOL
LEET
TAAG
GOOR
RDDO
ONN –– C miinnttiirriillee nnii--ss ssffiinnttee
Căăccii aam
C
CIIP
PRRIIA
ANNP
PUUR
RUUM
MB ESSC
BE CUU –– B
Baallaaddaa
C
CRRIISST
TIIA
ANNA
ARRSSE
EN OII -- IInntteerrpprreettaarreeaa
NO
91
La zi aniversară...
92
93
Ana Blandiana, viața e poezie

Poetă a minunilor din cuvinte, născută pe 25 martie 1942, cu numele ei de fată:
Valeria Otilia Coman, la Timișoara, este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică
în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor
omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații
publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din
străinătate.
Activitatea ei literară de peste 60 de ani a fost apreciată cu multe distincții
binemeritate:
Premiul Herder, Golden Wreath, Legiunea de onoare, Premiul Vilenica.
A fost de asemenea nominalizată de mai multe ori pentru premiul Nobel.
Este un reper important al poeziei românești.
A fost una din fondatoarele Alianței Civice în 1990.
Poezia Anei Blandiana se va impune cu volumul:
„Persoana întâia plural”, apărut în 1964, apoi urmând o serie de volume care au atras
atenția publicului și criticilor timpului:
„Călcâiul vulnerabil” -1966,
„A treia taină” 1969,
„50 de poeme” 1970,
„Octombrie, noiembrie, decembrie” 1972, urmând zeci și zeci de poeme care au
detașat-o net în ierarhia autorilor contemporani, evidențiindu-se prin sensibilitatea și
emoția transmisă ad-hoc.
Se căsătorește în 1960 cu Romulus Rusan, un prozator și om al literelor, susținându-
se reciproc. Viața i-a fost pe un val de mare înspumată și furtunoasă, dar a reușit să
rămână mereu deasupra. Este imaginea unei învingătoare care, aparent fragilă, ne arată
toată sensibilitatea de care poate da dovadă, dar mai ales tenacitatea pentru crezul său
literar, pentru care o felicit.
Personal, consider că, poezia pătrunde mai greu sub ochiul critic al cititorului și al
criticilor, mai ales, pentru că este o acțiune cu efect elitist și se adresează cititorului
exersat, antrenat lecturării îndelungate a poeziei.
E drept că poezia e cea care face spectacol, care deschide
ușile, serbările, care umple cenaclurile cu lecturarea versurilor.
Astăzi, poezia este așezată în ultimul rând, poate pentru că omul
zilelor noastre este stresat și foarte grăbit să experimenteze singur
poezia mai ușor accesibilă, fără a încerca să pătrundă sensurile
unei poezii mai profunde.
Poate în goana asta de a poseda, nu mai e prea mult loc de a se
minuna, de a contempla frumosul și a înțelege un mesaj cifrat al
sufletelor nobile, a căror menire este de a promova emoția... de a
împacheta frumos orice zi trăită și de a o oferi cititorilor.
94
La urma urmei, poezia este un cumul de trăiri trecute prin filtrul educației și a
sensibilității oamenilor meniți să o poată face. Iar Ana Blandiana și-a dedicat viața
șlefuirii cuvintelor în cel mai elegant și sensibil mod: Poezia, pâinea cea de toate zilele a
oamenilor frumoși sufletește.
Ești cea mai frumoasă femeie! La mulți ani, Ana!
”...Ştiu că-i urât să spui:

”Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă:
”Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.”
Poeziile ei sunt niște șabloane care ne caracterizează pe fiecare, chiar dacă nu

știm, dar sunt amprentate în gândul și în inima noastră.
Putând spune că mai frumos și mai bine ca în aceste poeme, nu se putea scrie...
95
Numai iubirea
Numai iubirea dintre părinţi şi copii
E sămânţă.
Iubitul meu, eşti fiul meu,

De-aici răsare totul.
Ce nu se poate distruge
Alunecă între
părinţi şi copii.
Nu-ţi stinge auzul

Cu legile lumii acesteia,
Întreg universul atârnă
În firul de sânge care ne leagă pe noi,
Ca o taină curată.
Tu apleacă-te doar şi, copilăreşte,

Sărută-mă pe gură, tată.
Ana Blandiana
96
Poate că mă visează cineva

Poate că mă visează cineva
De aceea gesturile
Îmi sunt atât de moi
Şi de neterminate,
Cu scopul uitat
La jumătatea mişcării.
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg
Secundă cu secundă
Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează

E smuls din când în când
Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui
Adevărată.
De aceea mă-ntunec
Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată
Ca să mi se mai întâmple
Ceva.
Ana Blandiana
97
Bătrâni şi tineri
Bătrâni şi tineri,
Toţi stângaci,
Nu încă unii
Iar ceilalţi nu mai,
Şi-n sâmburul din care mă desfaci,
Un biet adult se înmulţeşte.
Vai,
Ce jalnic fragmentaţi
Şi fără miez,
Timpi depărtaţi egal de mine!
O, Doamne spune-mi unde să m-aşez
Când toate vârstele îmi sunt străine.
Şi în zadar
Copilul care sunt
Caută speriat un timp cărunt
Sau chiar,
Mergând cu visul mai departe,
O cât mai luminoasă moarte...
Dar nu găseşte disperat decât

O nemurire-n care i-e urât.
Ana Blandiana
98
25 Martie 1942
Durerea aceea,
Bătrână de mult,
Începută la 5 dimineaţa,
Ale cărei răcnete neomeneşti
Le ascult
Şi le răscumpăr
Cu viaţa.
Durerea, în vidul căreia

Toate literele mele,
Ca să îl umple, se-aruncă,
Dar, mai reală decât istoria
Literaturilor lumii, femeia
Se zbate urlând
Sub cea mai totală poruncă
A universului.
Expulzat înainte
De contracţii şi hohote
Nemaiînnăbuşite de plâns.
Durerea aceea
Cuminte,
Schimbată pe mine
Spre prânz...
Ana Blandiana
99
Abia începusem să simt

Abia începusem să simt
Că undeva-n rarul văzduh
Zăpada se va opri deodată.
Abia începusem să știu

Că nu mai poți să te ascunzi
De ochii mei avizi să vadă.
Abia zăream cum se depune

O linie limpede pe creștet,
Tremurătoare-n păr și moale
Pe genele-ți clipite-abia.
Abia-ndrăzneam să cred
Că ai tăi sunt umerii desenați în aer
Cu fără de sfârșit zăpadă
Și-a tale-aripile trădate
De nemaicontenita nea.
Aş fi putut să te ating,
Dar mi-era teamă să nu scutur
De pe făptura-ţi nevăzută
Conturul nesperat de clar.
Aş fi putut să te învăţ
Pe dinafară pentru clipa
Când, înteţindu-se ninsoarea,
Vei dispărea cu spaimă iar…
Ana Blandiana
100
Balanța cu un singur talger

Sunt vinovată
Numai pentru ceea ce n-am făcut.
Păduri tropicale
Crescute printre coloanele unor temple
În care nu m-am închinat.
Oceane de frunze
În care nu m-am lăsat îngropată,
Dușmani pe care nu i-am urât,
Săbii pe care am refuzat să le mânui,
Cuvinte pe care n-am învățat să le țip,
Trupuri pe care nu le-am iubit,
Fiare pe care nu le-am ucis,
Fluvii în care nu m-am înecat,
Răsărituri pe care n-am apucat să le văd,
Piscuri pe care n-am apucat să le urc,
Muzee amenajate în corola unor crini
Pe care nu i-am mirosit niciodată!
Toate vor avea dreptul să mă acuze.
Și faptele mele,
Oricât de bune,
Nu vor reuși să mențină un echilibru
Oricât de instabil,
Pentru că nu între bine și rău
Va fi balanța din urmă,
Ci între a fi fost și a nu fi fost.
Ana Blandiana
101
Cât timp vorbesc

Cu dinţii strânşi între vecii,
Orice cuvânt e o încredere
Pe linia frântă între cer şi mine
Vorbindu-ţi, trebuie să fii.
Acolo-n munţi, unde şi brazii

Se prostern, jnepeni, pe pământ,
Şi norii se preling pe piatră,
Bate-n vârtejuri un cuvânt.
Cu siguranţă că al tău e
Tiranul sunet şi afund,
Vacarmul sângelui mi-l pierde,
Dar brazii, norii îl aud.
Iubitul meu pe care nimeni

Nu l-a văzut decât în somn,
Tată cuvintelor din mine
Şi peste nerostire domn,
Nesigur fiu
Născut din ruga
Pe care ţi-o înalţ,
Am obosit de-atâta cânt,
De-atâtea gânduri fără şir,
De-atâtea vorbe îngereşti.
Eşti fără milă,

Nu te văd, n-aud
Cât timp vorbesc cu tine,
Eşti.
Ana Blandiana
102
Dacă vrei să nu te mai întorci

Dacă vrei să nu te mai întorci
Ferește-te de mătrăgună
Ea-mi fură seara glasul
Și plânge cu el.
Din urmele tălpilor tale,

Dacă vrei să mă uiți
Ascunde-te de lună,
Îți va aminti
Cum am mers prin lumina ei
Cu picioarele goale.
Dacă vrei sa pleci

Ascunde-te de ploaie,
Ferește-te de ninsoare,
Dacă vrei să mă uiți.
Nu te apropia de mare,
Înconjură marea,
Nu te-arata sub zborul păsărilor,
Fugi
De sălciile cu pletele prelungi,
Până vei găsi locul unde
Te așteaptă uitarea
De tot ce-i viu ascunde-te.
O, dar dacă vrei să pleci

Dacă vrei să mă uiți,
Nu încerca să mori,
Mai ales nu încerca să mori
Știu să cobor ca într-o fântână
Prin flori…
Ana Blandiana
103
Dulap pictat
Ține o coasă în mână
Și se apleacă galant,
Înspre frumoasa-i stăpână
Cu părul pudrat și înalt.
Are chilotul bufant,

Tricornul cu pene și până
Și ochii îi sunt de berbant
Dar ține o coasă în mână.
Iar gestul extravagant

Sensul obscur și-l amână,
El flutură coasa-n neant
Dar poartă perucă de lână.
Bătrân și macabru amant

Între salon și țărână,
Plătește răspunsul riscant
Cu ironia peșină.
În limba germană, cum știm,

Moartea-i de sex masculin.
Ana Blandiana
104
Exil
Pornesc în mine în exil,
Tu eşti patria mea
De care nu mai pot să mă apropii.
Tu eşti ţara în care m-am născut

Şi am învăţat să vorbesc,
Numai pe tine te cunosc în lume.
Prin ochii tăi am înotat de-atâtea ori

Ieşind pe mal cu trupul tot albastru.
De-atâtea ori am navigat prin tine,

Pândind bolborositul prevestitor de hulă,
Al sângelui în stare să mă înece-oricând.
Tu eşti partea mea de pământ,

Numai din tine ştiu să mă înalţ.
Stăpâne tu, împădurit

Şi semănat cu lacuri,
Ţinut pe care-l stăpâneam cândva
Şi-n care nu mai pot să mă întorc
Din mine, din străinătatea mea.
Lasă-mă noaptea să mă mai visezi,

Să-ţi trec prin somn legănător,
Lasă-te locuit de mine noaptea,
Ca genii morţi, de gândurile lor.
Ana Blandiana
105
Poemele traduse în mai multe limbi îi aduc premii binemeritate.

I se decernează, la Viena, în aula Universităţii vechi, premiul internaţional Gottfried von
Herder, pentru:
”Dimensiunea supratemporală pe care o conferă poeziei sale teme ca puritatea şi
căderea în păcat, moartea şi supravieţuirea, dragostea ca năzuinţă spre absolut şi
evadare din materialitate”
şi ca un semn al:
”preţuirii faţă de opera sa poetică şi eseistică, ce reprezintă o meditaţie profundă

asupra creaţiei şi asupra fiinţei omeneşti şi care, refuzând atât biografismul, cât şi
artificialitatea, consacră poezia ca mit creator”.
În următoarele trei luni întreprinde, împreună cu Romulus Rusan şi sub auspiciile

premiului câştigat, o călătorie spre sud, spre lumea mediteraneană a vechilor culturi:
Egipt, Israel, Grecia, Roma, Bizanţ. În cartea sa „O călătorie spre marea interioară”,
Romulus Rusan va descrie această experienţă.1
„Proiecte de trecut”, proză fantastică, Editura Cartea Românească, este oprită iniţial
de cenzură, dar apare totuşi în urma decernării premiului Herder.
În anii următori va deveni cea mai tradusă carte a autoarei.
Despre oetă și viața ei, întrebările retorice sau cu un răspuns enigmatic, aflăm și din
nterviurile date în timp, prin apariția lucrării:
Cine sunt eu? (Un sfert de secol de întrebări), interviuri, Editura Dacia, Cluj.
Este aleasă membru fondator al Academiei Mondiale de poezie care ia fiinţă la Verona
sub egida UNESCO.
Organizatoare a simpozionului ”PEN Cluburile europene, argumente ale viitoarei
Europe Unite”, Sinaia.Din martie 2001 este membră a Senatului Alianţei Civice.
Definiţie
Prea frumos
Pentru a nu fi cucerit,
Prea tânăr
Pentru a nu fi stăpânit,
Prea bogat
Pentru a-şi aparţine;
Prea înţelept
Pentru a lupta,
106
Prea curajos
Pentru a nu fi rănit
Prea sceptic
Pentru a nu fi înfrânt;
Prea înfrânt
Pentru a nu fi liber,
Prea liber
Pentru a nu fi umilit,
Multele pătimiri aici pe pământ
Prea umilit
Pentru a muri.
Viața cu ale ei nu e o poezie. Poezia calmează spiritele și leagă oamenii cu aceeași

vibrație, pe care o poți înțelege doar când trăiești frumos. Poezia este ca un premiu de
la Dumnezeu, pentru tot ce pătimim aici pe pământ.
Așadar, suntem mândri că te avem, Ana Blandiana, un simbol al femeilor în luna

mărțișorului și a iubirii!
Să ne trăiești în veșnicire!
Am scris cu emoția cititorului, dar și a creatorului, eu, un umil epigon care înțelege
travaliul scrisului și desigur, nu am epuizat sau devoalat un munte întreg de muncă în
șlefuirea cuvintelor...
Constanța Popescu
107
108
Poeții noștri
109
Sunt peregrinul...
Eu, peregrinul obosit,
mă înfășor în mantia-mi de dor,
ca-ntr-un lințoliu de rugină,
ce-mi roade-cariu răbdător,
zidirea grea de floare și lumină.
Și, Doamne, fluturii cum mor,

prin visul sângelui șoptit
și visele cu țipăt dor...
iar eu sunt peregrinul obosit.
Am răscolit jaruri de iad,

mi-am ars lumina ochilor cu ele,
orbecăiesc acum, aed damnat,
dus de morgane caravele.
Străfulgerat de jerbe de lumini,

mă scurg prin frunzele de jad
și mă aprind cu vâlvătăi de crini,
în miezul crucilor ce ard...
Cum cântă-ncet un flaut aiurit,

peste tăceri de heruvimi!...
iar eu sunt peregrinul eremit...
Ana Opran
110
De ce scriu...
Poate scriu ca să mă vindec
Pe mine şi pe alții ca mine.
Lumea e plină de singurătate.
Îmi place să ştiu că lacrima mea
Poate să usuce fața unui solitar,
Ca şi mine.
Iubirea este prețioasă.

Îmi place să dăruiesc un vis visătorului
Și o pâine înfometatului.
İn tăcerea nopții să ştiu

Că cineva mă gândeşte.
Întunericul nu mai este aşa de gros.
O lumina intră în suflletul tău,

Când simți nevoia să vorbeşti
Și nimeni nu te aude.
Ochii mei s-au obişnuit cu obscuritatea.

Umbra tristeții e prietena mea...
Împreună cu lacrimile obosite
Ce nu vor să cadă.
Cu mâinile pline de dragoste

Scriu ceea ce aş vrea să fiu...
O femeie iubita
Ce visează la omul neîntâlnit
Și vrea să iubească.
Ely Rossi
111
Sărutul pământului
Ogorul din zestrea bunicilor
urlă
melodia pustiului,
pe care dansează
sperietoarea de ciori.
Burienile înalte
Încing hora ielelor,
la care privește luna,
lăcrimând umbre.
Bătrânii apuși
s-au dus dincolo
cu țărâna sub unghii,
să nu le lipsească glia.
Din care s-au hrănit

Gurile copiilor și nepoților,
să nu le lipsească...
sărutul pământului!
Adela Conciu
112
Iertare
M-am rugat ploii
să mă ierte,
că i-am furat lacrimile
și le-am purtat cu mine
să ud deșertul sufletului tău.
Mi-a răspuns vântul,

șuierând nebun,
dintr-o toamnă,
fără tine,
unde doar pașii mei,
nesiguri,
sfărâmau culori ruginii,
umblând fără urme.
Am vrut,
să pot să-mi blestem dorul,
să-l dau scris pe un răvaș
și să-l uit
în Zidul Plângerii,
dar crăpăturile pietrelor
nu mi-au primit dorința.
Acum...
resemnată-n amintiri,
aș vrea să pot să-ți trimit,
din durerea mea,
zâmbetul blând
al Fetei Morgana.
Adina Lăpăduș Matei
113
Mi-a înflorit în suflet primăvara

Am răsturnat pe foaie călimara,
Căznindu-mă să scriu despre iubire,
Reînviind frânturi de amintire,
Tot așteptând să vină primăvara.
Nici felinarul nu-mi mai dă lumină,

Să pot să-nșir cuvinte despre tine,
Să rătăcesc pe străzi pustii îmi vine,
Căci primăvara nu mai vrea să vină.
Mă-ndrept spre geam. Privesc afară-n noapte,

Doar Luna sus, pe cer mai luminează,
Aruncă raze parcă mă sfidează,
Spunându-mi: " Primăvara ta-i departe"...
Nu o ascult și trag perdeaua-n grabă,

M-așez pe un fotoliu vechi din casă,
Deschid iute sertarul de la masă
Și scot fotografia ta degrabă.
Mi-a înflorit în suflet primăvara

Și m-am mutat în cuib de rândunică,
Acolo te-am lăsat și-mi este frică,
Să nu te prindă singur înserarea.
Adriana Apostol
114
Audiție muzicală
115
Aş da orice
Aş da orice să fie numai pace

Şi să dispară boli şi suferinţi,
Dar cum să vindec suflete sărăce
În care nu e loc nici de părinţi?
Aş da oricât lumina să m-ajute

Să sting aceste crunte lăcomii,
Dar cum să vindec suflete pierdute
În care nu e loc nici de copii?
Aş da orice să fie armonie

Şi să dispară lacrima de dor,
Dar cum să vindec biata Românie
Când s-a uitat ce este un popor?
Aş da oricât, orice pentru iubire,

Pustiul sufletesc ne-a lichidat,
Dar cum să vindec noaptea din privire
Când la orbire ei s-au condamnat?
Aş da oricât lumina să mai vină

Şi să asculte-aceste rugăminţi,
Dar faceţi loc în voi pentru lumină,
Şi pentru cer şi ţară şi părinţi.
Alexandra Mihalache
116
Fără așteptări...
Mă ceartă timpul, parcă m-ar lua la rost,
Se-ntreabă pe-unde oare-am zăbovit?...
Iar sufletul, și el, prea pare gârbovit,
Deși îmi știe viaţa-ntreagă pe de rost...
Pe tâmpla-mi cu zăpezi prea inocente,

Mai pasc și azi mieii din primăveri...
Și-aceleași gânduri ce se scaldă-n veri,
Topite de-arșița iubirii-adolescente...
Privește timpul cu aceiași ochi de tină,

Și-mi iscodește fruntea-ngândurată...
Între ce-am fost și sunt... e o durată,
Ce mi-a rămas întipărită veșnic pe retină...
Când ţipă vântul noaptea și-mi sfâșie,

Atâtea amintiri ce-au amorțit în umbră,
Răsare iar timidă luna din penumbră,
Făcându-i iubirii loc, ca o fâșie...
Se sting în noapte mii și mii de întrebări,

Chiar timpul pare-ușor nedumerit
Și-n palma Creatorului adorm smerit,
Știind cum să trăiesc (fără de așteptări...)
Alina Cristian
117
Uneori îmi cresc ramuri

Pe o bucată de gând
îmi sprijin mintea invadată de implanturi străine
mă tot agăț de rădăcini cu puterea sângelui,
(năpădit totuși de niște globule ciudate).
Simt frigul din măduva cuvintelor

și caut o rază, măcar una,
să-mi împrumute cremenea obârșiilor sale,
să mă aprind cu ultimele puteri și să ard,
să reciclez întunericul fără de care
lumina nu ar mai fi cu putință.
Uneori îmi cresc ramuri

dar vin tăietorii de vise,
defrișează și fluieră a pustiu,
iar eu îmi vindec de fiecare dată rănile,
cu leacuri ascunse în litere
îmi ung și tot ung
sufletul plin de cicatrice.
O alifie, un leac amar

extras din înfrângeri și victorii,
așa este versul meu,
care caută bucuria
printre inciziile ghearelor de vulturi.
Accept lecția și, în timp ce păsări de pradă

se înfruptă din mine ca dintr-un praznic,
dar poemul le fură aripile
și învață să zboare…
Emilia Amariei
118
Atingerea sufletului
Numai de sufletul tău mă ating!
Lacrimă-n ochiul meu îl preling...
Rouă din zori pe petala luminii,
Mireasmă de dor pe coarda simțirii!
Numai adierea clipei m-atinge,

Cu efemerul ce-n tine se stinge,
Eternitatea, a secundei făclie,
Mă-mbrățișează cu poezie!
Mă-ntorc în verdele tinereții,

Anotimp înflorit în copacul vieții!
Culorile m-alintă și mă devoră,
Stropul de verde, frunză în oră.
Caută în suflet privirea ta,

Rază de soare, sclipire de stea!
Numai sufletele se îmbrățișează,
Fără cădere când vântul curtează...
Brațele firii implor-anotimpuri,

Fără ofilire în timpul,
Din amintire, fragi timpurii,
Buzele nostre culese de vii...
Numai de sufletul meu te atingi,

Din înfloriri și ninsori nu te stingi...
Floare de măr din livezi din străbuni,
Copilăria din mine aduni.
Din candoarea fără rostiri,

Nemărturisitele noastre iubiri!
Numai în miezul coptului fruct,
Îmbrățișarea sufletului n-a durut...
Fulgii albi, prin ram înfloriri,

Pergamentul marii iubiri,
Cu credință de suflet atins,
Anotimp niciodată învins!
119
Atingerea sufletului tău,

Renașterea eului meu!
Fii ai luminii de vis,
Timpul pe noi ne-a promis.
Pentru templul cerului din noi,

Îngemănarea sufletelor în doi!
Atingere fără sfârșit,
Brațele noastre infinit...
Ana Munteanu Drăghici
120
Viață,viață...
Cu necazuri, bucurii,
viață oricum, te iubesc,
chiar de piedici îmi mai pui,
nu mă supăr, îți zâmbesc.
Căteodată mai greșesc,

la câte-un necaz, mai plâng,
lacrima, în grabă-mi șterg
caut necazul să-nving.
De tine-s îndrăgostită,
chiar de mă pui la-ncercări,
caut să fiu fericită,
cum am fost și azi, și ieri.
În suflet mi-ai dat căldură

de la flori, mi-ai dat iubire
ochilor le-ai dat lumină,
stai de vrei, mai mult cu mine!
Uneori mai te sucești,

azi mă mângâi cu dulceață,
mâine vii cu triste vești,
dar oricum, tot ești frumoasă!
Ana Rusu
121
Nu credeam
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”,
Dar printre cuvinte mor și învii mereu,
Ca o umbră tristă pe drumul ce-altădată
Doream atât de mult să fie drumul meu.
Nu credeam că cerul poate să se rupă

Și să cadă-n mine ploi distrugătoare,
Sau că dintre stele s-ar desprinde-o stâncă
Ce și-ar cerne umbra chiar la mine-n cale.
Nu știam că pot să-mi pun pe față zâmbet

Când lumea mi se sfarmă în țipete tăcute,
Nu credeam să cred că-mi rătăcesc prin suflet
Atâtea constelații și lumi nemaivăzute.
Astăzi însă, cred, căci tot n-am învățat

Să-mi regăsesc trăirea decât printre cuvinte,
Dar nu mă răzvrătesc și n-am abandonat
Moartea prin vers, pentru o alta mai cuminte.
Ana Văcărașu
122
A trecut pe drum iubirea

A trecut pe drum iubirea,
Mai în jos de casa mea
Şi-am condus-o cu privirea,
Să văd, unde s-o-ndrepta...
A trecut pe drum norocul,

Tot cu pasul lui grăbit,
Mi-a făcut discret cu ochiul,
Să văd, unde s-a oprit...
A trecut pe drum speranța,

Elegantă şi discretă,
Mi-a şoptit încet, că viața,
Ce-o trăiesc, nu se repetă...
A trecut şi dragostea pe drum,

Întorcând privirea după mine,
Mă privea adânc, dar nu ştiu cum,
S-o privesc în ochi, mi-era rușine...
A trecut şi el pe drum, destinul,

Liniştit, mergea domol la pas,
Căutându-mi insistent căminul,
Dar privea, tot mai atent la ceas...
A trecut pe drum şi împăcarea,

Urmărită-ndeaproape de iertare,
Însă, nu mică mi-a fost mirarea,
Că mi-au dat o binecuvântare...
Timidă, a trecut pe drum credința,

Smerită, sobră ca de-obicei,
Mergând la braț în taină cu căința,
Căutându-mi casa pe alei...
A trecut pe drum şi fericirea,

Şi-am ieșit de grabă s-o opresc,
Curioasă, să îi văd privirea...
Şi la mine-n casă s-o poftesc!
123
M-am gândit să-ntind o masă mare,

Să-i poftesc cu drag pe toți la ea,
Să mă re-ntâlnesc cu fiecare
Şi-apoi să rămână-n viața mea.
Credința cu speranța şi iubirea,

Toate-au mai trecut pe drumul meu,
Dar nu s-au întâlnit cu fericirea,
Căci destinul, mi-a fost mult mai greu!
Dragostea, căința, fericirea...

Curioase au intrat pe loc!
Însă, mare mi-a mai fost uimirea,
Căci destinul, nu se uită spre noroc...
Dar, crezul l-am avut mereu,

Cu norocul, m-am văzut mai rar...
Am nădăjduit în Dumnezeu
Şi credința, n-a fost în zadar!
Anca Chindea
124
A căzut o frunză-n calea ta

A căzut o frunză-n palma ta,
Eu știu că a pierdut-o fericirea,
Tu sărut-o, nu o arunca,
E pleoapa ce-mi acoperă privirea.
A căzut o frunză-n calea ta,

Știu că a pierdut-o șoapta dintre noi,
Tu ușor pășește-o, n-o călca,
E dorința ce-am stins-o amândoi.
A căzut o frunză-n al tău gând,

A pierdut-o, în graba sa, uitarea,
Tu păstreaz-o, simte-o suspinând,
E doru-mi ce ne plânge depărtarea.
A căzut o frunză, trist și lin,

Au pierdut-o clipele care-au zburat,
Tu așeaz-o peste al meu chin,
Este ofu-mi ce-a rămas când ai plecat.
A căzut o frunză-n palma mea,

Eu am smuls-o timpului, ce-în pripă,
Mi-a șoptit să zbor, că voi putea,
Să mă înalț în vals, doar c-o aripă.
A căzut o frunză dintr-un nor

Și o toamnă cu copacii plumburii,
Doru-mi pribegește fără dor,
Prin demultul amintirilor târzii.
A căzut o toamnă între noi,

Zidindu-ne sub ceruri diferite,
Tu sub soare plângi, eu râd sub ploi,
Și ne desparte-o viață de cuvinte.
Angela Mihai
125
Frumoasă a fost copilăria

Frumoasă a fost copilăria,
Și oamenii păreau mai buni,
Dar repede au trecut anii,
Și am devenit cu toți maturi.
Îmi amintesc de timpul în care,

Eram copii și ne jucam,
Când mama ne chema acasă,
Supărați cu toți eram.
Era un timp frumos prin care,

Toți am trecut și l-am trăit,
Dar am rămas cu amintiri,
Pe care le-am copilărit.
Sunt mulți și azi ce nu țin cont de vârstă,

Și printre ei mă văd și eu,
Cât timp o am pe mama în viață,
Mă voi numi copil, mereu.
Angelica Ion
126
Așteptări târzii
Te-aştept în gara unde ieri,
Printre bagaje, trenuri goale,
Tu ai plecat spre nicăieri,
Eu rătăcind prin lumi duale.
Am scris pe suflet cu uitare

Zi după zi, rând peste rând,
De stau ticsite acum sertare,
Nu te găsesc măcar în gând.
De ce te-aştept? Să-ţi spun atât:

De te-am iubit, azi a murit,
Ai fost de îndoieli înfrânt!
Ce vreau să-mi spui? Că ai greşit!
Deşi nu cred c-ai să mai vii,

Să-ţi recunoşti atâtea vini,
Când mai sosesc trenuri târzii
Mai sper să fii, printre străini!
Angelina Nădejde
127
Audiție muzicală
128
Te caut printre regrete

Te caut prin locuri ciudate,
sub o mantiei de stele pe întinsele ape.
Agale pășesc pe acest drum,

îngândurată, privind zarea albastră.
Cobor cu privirea spre pământuri inerte

și gândul îmi zboară la iubirea ta,
o dulce comoară.
Te caut prin locuri ciudate,

când zâmbetul îmi tace
și de dor suspin atât de adânc.
Te caut în soare,
de tine mi-e dor
și visele sunt spulberate de asprul vânt.
Prin lume te caut să-ți dorm în privire

fără regrete ce nu-și au locul.
Iar drumul lung ce l-am ales

să fie ultimul pe care mai alerg.
Eu plec când inima și sufletul,

adânc sunt răvășite cu regrete
ce nu îngădui a fi scrise.
De-ai ști că nu mă mai întorc,

amândoi iar vom fi,
uitând de acele regrete ce nu vreau a fi aprinse.
Cred în iubire și acea mângâiere

care-mi alină orice durere produsă de regrete.
Anica Bortiș
129
Cartea cântărilor
M-ai răsfoit, iubite și m-ai închis în Carte
- în cartea vieţii tale - să nu mai pot fugi,
iubirile trecute le simţi acum departe,
cu mine, între pagini, te-ai pierde în vecíi.
Refugiul tău făcut-ai din cartea cu poeme,

o porţi în sân la tine, o pui sub căpătâi,
pierdut în noaptea lumii, călcând semeţ pe Vreme,
ajungi, zeu al iubirii, în clipa cea dintâi.
Şi tâmpla-ţi culci pe pagini, să mă respiri, Eon,

chemarea unui dor, adâncă pasiune,
te-nalţi cu mine-n versuri, vibrând la unison,
un Icar, vrând să cazi cu mine în genune.
Tu vii ades la mine în scoarţele ei tari

să bei lumina lunii din ochii-mi viorii,
Cântarea-incantare cu buzele presari,
tot ce-ai să scrii pe trupu-mi, în Rai va înflori.
Şi m-ai uitat, iubite, în cartea de poeme,

zidită ca o Ană în mănăstiri de dor,
de-a pururi iubitoare, stăpână peste vreme,
zălog de fericire să-ţi fiu, izbăvitor!
Aura Stegaru
130
Imperfect de perfect
Lasă-mă iubire să-ți ador imperfecțiunile,
iar tu să le accepți pe ale mele,
hai să descoperim ce încă nu am descoperit,
chiar dacă viața pare diferit.
Vino să explorăm iubirea din adâncuri,

în ape liniștite există mereu riscuri,
suntem puternici, făr'astâmpărare,
scufundători de perle rare.
Ești imperfect doar când îți lipsesc,

perfectul suntem doi, mărturisesc,
un fel de Yin și Yang,
două concepte dualiste.
Un pic convenționaliste,
sau poate ușor psihanaliste
și de ce nu spiritualiste,
dar sigur sentimentaliste.
Atunci lasă-mă iubire,

să-ți iubesc imperfecțiunile
și tu să le accepți pe ale mele.
Aura Ungureanu
131
Pe valuri cu iubirea
În apa mării, cu line valuri,
Nu prea mari, doar cât să te aline,
În brațe tu strângi a tale doruri,
Ea râzând c-o sărutare, plutește lângă tine,
Valurile mării o mângâie ușor,

Tu ești gelos pe ele, cuprins de dor,
Vrei numai tu sa o cuprinzi, plin de amor,
Să-i atingi trupul drag cu stropi de stele,
Cunună vrei sa faci din spuma mării,

Ghirlande de scoici la gat să le înșiri,
Ești fericit să ști că-n faptul serii,
Iubirea este lângă tine și nu te va părăsi,
Ai vrut să-i dăruiești iubitei,

Un roșu trandafir și un sărut,
Dar floarea cu spinii ei te-a înțepat,
Te-a lăsat pe plaja marii pierdut.
Stați acum visând la idila scurtă,

Ce a răbufnit din inimi înghețate,
Ai vrea ca apa marii gemând neobosită,
Înapoi să-ți aducă iubita de departe.
Aurelia Făgăraș
132
Din frunze arămii îți fac cetate

Mi-e toamna asta numai la jumate,
mă-nnobilează-n lungile așteptări,
popasuri, timpuriu, aprinse-s toate,
vreau să le uit, să plec în căutări.
Se scriu în jur poveștile de-o clipă,

se pierd departe miresmele în zări,
fumează toamna tristă a sa pipă,
prin vânt un gând îmi umblă pe cărări.
A răvășit pădurea zeul Chronos,

copacii-n scoarță, mânioși asudă,
se-aude-n labirint un oftat scos,
când gândul, în transă-ar vrea să te-aducă.
Îmbracă toamna în vitralii zarea,

ca-n catedrale sfinte de-nchinare,
îmi rânduiesc cu grijă căutarea,
priviri celeste-mi trimit alinare.
Lumini de undeva-n crâmpei, scăpate,

îmbracă toamna-n platoșa iubirii,
hrăniți mi-s pașii-n urmele lăsate
și-n piept simt arzând flacăra-ți privirii.
Culeg din nori de plumb a ta simbrie

și te invit la dans în nopțile lungi,
mi-e dorul pământesc când gându-ți scrie,
c-aș vrea-n mireasma clipei de-acum s-ajungi.
Deschide vremea-n mine-o nouă carte,

în toamna ce-a ajuns la jumătate,
de vara ta nimic nu mă desparte,
din frunze-arămii îți fac azi cetate.
Burnea Ștefania
133
Inimă rătăcită
Inima mi s-a rătăcit...
De când nu mai e cu a ta,
Timpul în loc pare că s-a oprit
Și să mai treacă, nu mai vrea.
Soarele nu mai strălucește

Și vântul s-a înfuriat,
Pentru că cel ce mă iubește,
Pe inimă e supărat.
Și nu mai poate, sau nu vrea...

Să o mai ierte,
Să-i dea o șansă
Și să oprească lacrima.
-Te rog iubite, nu pleca!

Nu întoarce spatele iubirii,
Salvează din infern inima,
Făcându-i astfel loc fericirii.
Călin Oana Alexandra
134
Poveste adevărată
A fost odată, foarte demult
Într-o vreme, de timp uitată
O fată blondă cu părul lung,
Ochi albaștri și fața îmbujorată.
Și în acea vreme de griji uitată,

Își trăia viața ca o regină
Neștiind ce în viață o așteaptă
Și ce căpcăun rău la ea o să vină.
Trăia în preajma ei o vrăjitoare

Pe care, ca pe o soră o iubea
Neștiind cât de rele și otrăvitoare,
Erau dorințele ce zăceau în ea.
Până într-o zi de iarnă geroasă,

Când fata, se duse la un bal mascat
Și neștiind cu cine ea dansează,
S-a trezit răpită de un căpcăun ”pușcat”
A dus-o departe într-un alt regat

Promițându-i că o va face fericită,
Ea l-a crezut și cu el s-a măritat
Și după un timp a devenit mămică.
Pe copii cu greu ea, i-a crescut

Și și-a văzut de rostul vieții,
Joc de ea, Căpcăunul și-a bătut,
Dar a răbdat nepărăsind băieții.
După ani mulți un prinț frumos,

Cu suflet bun și inimă mare
Se luptă cu căpcăunul răutăcios
Și învingător plecă cu fata călare.
135
Fata în sfârșit era foarte fericită

Trăind frumos în noul ei palat,
Devenind iar mamă dar și bunică
Scriindu-și povestea în rime pe dat.
Carmen Iancu
136
Dincolo de iubire
As' noapte m-am trezit plângând
Și nu știam de unde vine
Acele lacrimi, și în gând,
Mi-ai apărut ca o minune!
Să fi fost tu, o amăgire

Coborâtă din alte astre?
Dar te-am zărit printre rubine
Cum surâdeai iubirii noastre.
Și ce frumos erai iubite!

Parcă corola de lumină,
Te îmbracă în patrafire
Iar eu râdeam plină de vină.
Bănuitoare te priveam
Și perle s-au ivit pe geană:
,,Sunt eu, a ta? ” Mă întrebam,
Când tu-mi puneai mirul pe rană.
Simțeam aceeași fericire

Pe care o simțeam cândva,
Când eram noi și-acea iubire,
Cu străluciri de praf din stea.
Dincolo de iubire, oare,

Ce poate fi mai concludent?
Nimic, îți spun dar vezi că are,
Un rost viața și-un prezent.
Așa că nu îl risipi
Punând condiții nefondate!
Mai bine-n iarnă vom păși
Purtând în suflet nestemate.
Conduraru Ioana
137
Mamele știu tot

Mamele au sertare întregi cu lacrimi,
cristalizate sau evaporate în eter,
proporție de insomnii și de griji,
de pașii pe loc,
să-ți fie ție liber culoarul de zbor.
Au iubirea înmulțită,
cu „n” dureri și nevoi,
cicatrici neestompate în timp,
saci întregi nedeschiși cu povețe,
cu răspunsuri întrebărilor nepuse.
Știu tot și au uitat tot,

dacă așa
este mai bine pentru tine.
Mai au doar ochi bolnavi,

cu vederea în interiorul inimilor
grele de dor și de gânduri,
pe buze,
rugăciuni de alungat singurătatea
și tristețea.
Mamele
știu că au știut...
și au putut fi și rămân mereu
mame...
Constanța Popescu
138
Audiție muzicală
139
În vârf de deal
În vârf de deal, șezut pe spate,
Privesc la luna cea înaltă
De ți-aș vedea și chipul tău
Ar fi o noapte minunată!
De m-aș întoarce-n sat acum

Și tu m-ai aștepta cu dor,
Să vezi cum inima-mi tresaltă
Și simt că sunt nemuritor!
Foșnește codrul și îmi pare

Că te aud pășind în grabă,
Iar vălul tău îl simt pe față
Și îți cuprind mâna firavă.
E o noapte tristă, de coșmar,

Lumină luna pe cărare,
Nu văd venind nici pașii tăi,
Nici tu nu ești nemuritoare!
Corina Potcovaru
140
Trenul vieţii
Ce frumos mai scriu poeţii,
De faimosul tren al vieţii,
Ce-mi perindă-n în amintire
Și am în ochi un licăr, o sclipire!
Multe amintiri mă leagă,

De-a lui vagoane-n asfinţit,
Copilăria mă-ndeamnă-n
Primul vagon în care m-am suit!
Amintiri din negură de timpuri,

Perindând diverse anotimpuri,
Venerându-mi dalba tinereţe,
Ocolindu-mi neagra bătrâneţe!
Şi se scurg pe rând pe rând,

Amintirile-mi în gând...
Ieri urcând în trenul vieţii,
Azi fiind eu sclava sorţii!
Care ştie și împarte,

Zilele de care-am parte!
Și câte or fi menite,
Pe vagoane-s împărţite!
Ştie soarta, numai ea,

La care staţie oi putea,
Să ajung în lunga-mi cale,
Pân aici sau mai la vale...
Câte-au fost să se întâmple...

Azi albită-s eu la tâmple,
La uşă-mi bate iarna vieţii,
Lăsând în urmă vara tinereţii!
141
Ca în final să-ajung în staţia pustie,

Cu nume sfânt şi tainic, veşnicie,
În care persistă liniștea eternă,
Și sufletul se odihneşte mut pe pernă.
Cornelia Climov
142
În veșnicie
Păstrează începutul ca pe-un vis
Când valurile vor duce trecutul
Să fim nemuritori în paradis,
Când ne vom modela din stele lutul.
Acoperă și urma de tristețe

Să nu răsară peste chip căderea,
Că-n altă viață o să ne răsfețe
De-a pururi dragostea și mângâierea!
Și pulberea de agonie să o ștergi,

Numai iubirea să o lași în minte,
Când vei găsi o cale ca să mergi
În prea-înaltul vis fără cuvinte!
Înălțătoare îți va fi atunci uimirea

Din care veșnic ai luat putere...
Mergând în pas domol cu fericirea,
Când vor cădea fulgii din alte ere!
Din infinit va curge praf de stele

Ce se va așeza din loc în loc,
Când nemuririle te vor chema la ele,
Și din pământ vor crește flori de foc!
Va obosi și lutul ce ne-a pus

Deasupra universului șederea,
Pe-o margine de orizont s-au dus
Toate minunile in frunte cu durerea.
Vom mai cerși sau poate nu, răgaz,

Ce Zeu ne va mai porunci anume?
Dacă smaraldul vieții noastre az'
Se scutură de noi și nu ne spune!?
Iuliana Cozma
143
Cine sunt eu?

Cine sunt eu? Sunt amintirea
Unui copil mai trist, cândva,
Eu sunt speranța, sunt iubirea;
Stăpână sunt pe viața mea.
Sunt lacrima de bunătate

Ce-a curs în roua dimineții
Și sunt tăiș de răutate
Când nu-nțeleg farsele vieții.
Sunt soare dar sunt și furtună

De-ncerci principii să-mi impui
Și de nu-mi spui o vorbă bună,
Să taci! Nicicând ceva să-mi spui!
Cine sunt eu? O trecătoare

Care-și urmează-n timp destinul
Și care-și ia-n întâmpinare
Și bucuria dar și chinul.
Sunt picătura de iubire

Ce s-a prelins dintr-un pahar,
În goana mea spre împlinire,
Sunt și venin, sunt și nectar.
Sunt o câmpie de speranță

Dar sunt și oază de eșec,
Tristeții îi pot face față
Dar timpul, n-am cum să-l întrec.
Sunt liniștea ce asurzește

Și sunt tristețea ce apasă,
Sunt floarea care înflorește
Și amintiri ce nu mă lasă.
Eu sunt lumina stinsă-n noapte

Din cornul răsturnat de Lună,
Sunt vorbele, sunt mii de șoapte
Și sunt, azi, toate împreună.
144
Sunt adiere-n primăvară

Și viscolul din iarna grea,
Sunt armonia dintr-o vară
Și ploaia rece-n toamna rea.
Cine sunt eu? O călătoare

Pe drumul vieții neștiut,
Mai fermă sau mai visătoare,
Sunt un om simplu și atât.
Cristina Ghindar Greuruș
145
Aş fi vrut să opresc în loc timpul

Aş fi vrut, Doamne, să opresc timpul
În loc, atunci când era mai frumos,
Să îmi fi păstrat surâzând chipul,
Şi-alături tot ce e mai preţios!...
Am făcut cu viaţa un legământ,

Eu să îi ofer tot ce pot mai bun,
Ea să îmi aştearnă tot ce-i mai sfânt,
În cale, spre al nemuririi drum...
Însă totul e mai presus mereu,

Decât fiinţa însăşi pe pământ,
Omul e doar umbră, nicidecum zeu,
Ce-şi frânge aripile-n zbor, prin vânt...
Soarta e aspră şi-apăsătoare,

Deşi la început pare blândă,
În timp, în suflet tot ma imult doare,
Când răul îşi găseşte izbândă!...
Aş fi vrut să opresc în loc timpul,

Să rămână doarclipe senine,
Printre care să curgă nisipul
Din clepsidră, viaţa să-mi aline...
Cristina P. Korys
146
Anotimpuri
M-am pierdut în timp,
Nu mi-am dat seama
Că florile de cireș̦,
Pot deveni toamnă
Înainte ca secundele
Să le audă căderea,
În palmele mele galbene.
Ca vremea
Strâng timpul,
Încetinindu-i alergarea.
Am privit cerul
Și am simțit tinerețea
Cum se întrece cu norii
Și se pierde.
Mă strecor între sticle de plastic

Și între butoaie cu vise,
Ce s-au ciocnit de real.
Fug de maturitate
Fiindcă vreau să fiu naivă,
Să mai fiu copil
Măcar o clipă.
Cristina Ungureanu
147
Unde fericirea se divide

Voi păși-ntr-o zi pe drumuri line,
Colo-n munte, lângă Arieș,
În culoarea florii de măceș.
Unde frunza cade peste frunză,

În covor peren de amintiri,
Unde moartea-i doar o simplă ușă,
Un portal de gând între nuntiri.
Mult mi-i drag de drumul cel de luntre,

Peste ape clare cu luntraș,
Spre odihna zilelor mărunte,
Legănat prelung de-un fluieraș!
Ca un prunc adăpostit la sânul

Maicii sale blânde, surâzând,
Tot așa voi fi lângă bătrânul
Munte drag cu sufletul cântând...
Voi pași pe drumurile line,

Pas de iarbă înspre Arieș,
În petala florii de măceș.
Daniela Konovală
148
Căutând, niciodată știind ce...

*
Dacă literele n-ar fi știut

să facă cerc în jurul meu,
tristețea-mi putea deveni
material de rochie.
Încă mai sunt în căutarea luminii

(cu binoclul meu de teatru)
calc în vârful degetelor și-nalț zmeie,
„viul” dinlăuntrul meu
e cel ce se-agață-n dantele.
Mă privesc cum trec prin fața tuturor

devenind tot mai mică,
(sunt împotriva statului pe loc).
**
Căutând, niciodată știind ce...

(prin zilele mele) cred că sunt
un sofisticat poem fără titlu,
mai sus de atât nici că pot zbura
prin viața asta sisifică...
Numai sufletul...
ca o pasăre cu clopoței în cioc
stă ascunsă, de ani mulți...
în turla bisericii...
Daniela Pârvu Dorin
149
Supleanță
Ce planuri are Dumnezeu cu noi?
Ne-a transformat dorințele în fluturi,
Ne-a pus în piepturi inimi de eroi,
Le-a țintuit cu spini în loc de nituri.
Ne-agață Luna de cu seară-n gene,

În iriși pune limpezimi de cer,
Pe întuneric suflă praf de stele,
Un înger pe un umăr, în vise mult mister.
Ne-a dăruit păcatu-într-o grădină,

Un fruct ce-a ispitit sărmana ființă,
Ne-a pus în spate viața ca pe-o vină,
Putere de-a spera în biruință.
Prea multă caznă pentru un sfârșit

Ce se perindă-n clipe din născare,
Azi simt că Dumnezeu a fost înlocuit
De muritori cu suflete și inimi goale.
Daniela Vîlceanu
150
Se spune...
Pamflet
Se spune...
Că toamna se numără bobocii,
În astă toamnă, noi vom număra escrocii.
Pe ei vulpea, nu-i pândește și mănâncă,
Se înmulțesc ca spinii și ne dau de furcă.
Se mai spune...
Că pe prost să-l lași în pace,
Dar priviți... în prostia lui ce mult rău face!
Să nu-i dai prostului, rangul și puterea,

O să te mire: bârna, prostia și averea...
Se spune...
La hoț să nu dai visteria,
Căci el va numara bani și tu uimirea.
Cum de un personaj atât de controversat!
Să administreze cinstit bugetul de stat...
Se spune...
Să nu lași avarul la smântână,
Ulciorul plin nu-l va mai lăsa din mână.
Se va lupta până ce ulciorul se va sparge,
Apoi furios... ca boul flămând va rage.
Se mai spune...
Să mi te ferești și de dracul,
Dar e ridicol, scapi de unul și dai de altul!
Și uite așa, se tot învârtește roata...

De nu mai știm
Ce ne va mai aduce soarta!
Darie Georgeta
151
Audiție muzicală
152
Te voi iubi mereu

Îndoit mi-e gândul, în ceas adânc de seară
Când mă gândesc la noaptea de bună primăvară.
Când s-a deschis fereastra din cerul tău, iubite
Când mi-ai aprins lumina cu bunele-ţi cuvinte.
Dar oare primăvara mai are şi o iarnă?

Mai are, oare, timp să scuture, să cearnă?
Sau a uitat de tine, căci mă sufoc de mine
Căci fără tine iarna e infinită-n lume.
Te voi iubi cum te-am iubit în rai, cândva,

Când nu ştiam de timp şi de altcineva,
Când plămădeam lumini în ochii ce vor fi
Din dragostea eternă, a Lui, se vor ivi.
Te voi iubi în El, te voi iubi în noi

Te voi iubi aşa şi-n zilele de-apoi
Şi după, când timpul se va opri
Şi primăvara veşnică din nou va înflori.
Doina Guriță
153
Pășesc cu tine, toamna mea frumoasă

Pășesc cu tine, toamna mea frumoasă,
Poate nicicând alta n-a fost la fel…
Ș’-ascult un cânt suav de menestrel,
Ce stihuri, ce-armonii îmi intră-n casă!
Visarea-mi calmă vrea să-i fiu mireasă;

Se-ntoarce chiar și clipa din drumul ei rebel,
Mai vie decât galbul visării din penel,
Ești o minune, toamna mea frumoasă!
Mai cade câte-o frunză galbenă pe clipită,

Când umbra toamnei mele piere-n depărtare,
Cu împresurări de vânt a dorului chemare,
Mă adună grjuliu din rebela-mi ispită.
Dar norii grei vin s-acopere nopțile de mătasă

Și aduc cu ei ploile reci... Cât n-aș fi vrut să vină!
Așa de înțepător se simte mirosul de rugină…
Mă iartă, toamna mea, poate că-s ne-nțeleasă,
Dar, pășesc cu tine, toamna mea frumoasă…
Elena Volcinschi
154
Sufletul e o carte sfântă

Sufletul omului e o carte,
o carte sfântă cu un început divin,
o carte care,
cu paginile ei te încântă,
când gânduri luminate îți vin.
Singura carte
cu multe capitole,
din care poți să culegi zi de zi
fiori, sentimente,
emoții copilărești și adulte,
ascunse adânc,
de-ai dori.
E o carte de taine,
de visuri, de zboruri,
un veșnic frământ de-amintiri,
uneori te-nfiripă cu sfinte amoruri,
alteori te străpunge
cu-ncruntate priviri.
Cu luare aminte
să deschizi cartea sfântă,
să te-nchini adânc fiecărui cuvânt
și fiecărei metafore ce te încântă
dă-i aripile fericirii
ca să zboare zâmbind.
Eugenia Zabulică
155
Să nu lași florile să plângă

Să nu lași florile să plângă,
Știrbind din frumusețea lor,
Oricâtă rouă o să curgă
Din ochii tăi cuprinși de dor.
Să nu lași florile să moară

Sub povara asprului ger,
Când frigu-n inimă-ți coboară
Și de-ngheț, visurile-ți pier.
Să nu lași florile uitate

În colțul toamnei cea târzie,
Cu stropii dragostei udate,
Speranța-n suflet să-ți învie.
Să nu lași florile să plângă,

Că aspru te vor pedepsi,
Parfumul lor nu o s-ajungă
La tine, să-l poți mirosi.
Mai bine strânge-le-n buchet,

Pe brațe să ți se răsfire,
Și făr-o urmă de regret,
Lasă-ți trecutu-n amintire.
Felicia Percec
156
O țară am...
Eu n-am o mamă să-i spun „La mulți ani”,
O țară am și-i sunt unul din fani,
Ea este mama mea și o iubesc,
În gândul meu întruna o slăvesc.
Mă rog la cer bine să îi fie,

Să îi ocrotească mândra glie,
Să o ferească mult de trădători,
De toate bubele și de scursori.
Eu n-am o mamă, a plecat în cer,

Însă pământul țării mi-e reper,
În tot ceea ce văd pe-al său cuprins
E chipul mamei, de iubire-aprins.
În apele care domoale curg,

Văd cerul și pe mama o tot strig,
Dar ea niciodată nu-mi răspunde
Fiindcă, vai, sărmana, nu m-aude...
Mamă mi-e țara mea de ani destui

Și-n ale sale brațe-ades mă sui,
La pieptul ei pleșuv mă ține strâns
Iar eu o mângâi și îi șterg din plâns.
La mulți ani, măicuța mea cea dragă,

Astăzi sunt prin lume o pribeagă,
Mult mă rog la cer să te păzească
De acei ce vor să te chelească.
Mamă, ”Nu mor caii când vor câinii”,

Tu ești calea bună, calea pâinii,
Să ne trăiești de-acum întru mulți ani,
În sănătate, în minte și în fani!
Florentina Savu
157
Unde ești tu, Cuza-Vodă?

Unde ești, tu, Cuza-Vodă,
Cu ocaua ta cinstită?
Vino, de măsoară iară,
Cu cea mare, nu cea mică!
Vino, Cuza, că de-o vreme,

Toate sunt prost măsurate.
Nouă ne dau mai nimic,
Ei se-nfruptă cu de toate!
E bătaie pe ciolan,
Peste tot, prin instituții.
Noi stăm cuminței în case,
Ei, se instalează-n funcții.
Cuza-Vodă, de ți-e milă,

De poporul tău flămând,
Vino, de mai fă o dată
Reformă-n învățământ!
Mai fă una-n sănătate

Că și-acolo-i brambureală.
Ne mor bolnavii-n spitale,
Nimeni nu dă socoteală!
Vino, te cheamă poporul!

Și economia moare,
Vino, Cuza, c-o idee,
Cât mai stă, încă,-n picioare!
Și-n politică-i nevoie

De-o mare remaniere,
Vino, Cuza, cu ocaua!
De nu vii tu, țara piere.
158
Că se vinde, cu bucata,
La străni, tot ce doresc.
Nimeni, Cuza, nu se-aține,
La pământul românesc…
Flori Bungete
159
Și miroase a trecut și a păsări călătoare

Uneori ne-ncercă viața cu război,
între oamenii ce-am fi
și toți oamenii din noi,
între ce-am fi vrut să dăm
și ce suntem noi, de fapt.
Cad construcții începute,

pe motiv că nu sunt Ane,
pe alocurea și raiul
începe să se destrame.
Și se nasc metiși,
dar mor pedigree-uri,
scriem ode celor ce ne părăsesc
(e expresia unei mode).
Ne trezim tot mai săraci,

tot mai triști
și tot mai singuri,
ne-nvelim în ce-a rămas,
brusc cuprinși parcă de friguri.
Uneori viața ne-ntoarce înspre noi,

ca și cum ne-ar oferi
gratuit un tur prin sala
cu oglinzi deformatoare.
Lasă să ne curățească ploi,

dar negura din inimi,
cine s-o mai scoată, oare?
Știi cum doare

când rindeaua
taie așchii mai adânc,
tot mai adânc,
din orgolii, din emfază?
160
”Plâng... mănânc și plâng...

Mănânc!”
Cimitir de sentimente
și de gesturi galantoane
stă sub semnul întrebării,
ca sub o umbrelă ruptă,
șobolani cu cefe groase
își duc viața prin cotloane...
Trece-n timpul stabilit,

buna mea cu fața suptă,
bunul meu cu boii lui
stă-n icoana din perete,
și aud cum strigă maica cele fete...
Iar salcâmul, martor mut,

drept se ține în picioare,
și miroase a trecut
și trecutul rău mă doare.
Și miroase a trecut
și a păsări călătoare...
Flori Cristea
161
Crăciunul arde-n lumânări

Ai plecat,
cu-n bagaj plin de rugăciuni
ținut între degetele tale suprapuse
pe buze ți s-a așezat frigul,
ochii închis-ai odată cu tăcerea
ce-a desenat drumul secret.
Crăciunul arde-n lumânări

în turn clopotul încă bate
cling-clangul
cutremurat de călătoria ta în grabă.
Am pierdut tonul Uverturii

ce inspiră bătăile inimii tale
păsările se-ntorc și pleacă
pulverizând din aripi
metafore despre scurta istorie
a iubirii noastre...
Deznoadă limba zeilor

să-mi spună cumva
când te-oi întâlni
în infinitul ilizibil?
Flori Gomboș
162
Constructor priceput?
Am început, de mult timp, puțini știți,
Martori construcției nu puteați să fiți,
Să construiesc o casă modestă, mică,
Care acum de-abia cu greu se ridică.
Nu e un palat, de mulți alții visat,

Cu etaje si multe turnuri sculptat,
Ci e o căsuță mică și eu am pus în ea
Imaginația ce-o am și toată iubirea mea!
Am făcut cu greu a ei mai întâi temelie

Cum e gospodărește, firesc, ca trainică să fie,
Să țină, de se poate peste un veac și mai bine,
Fără să am pretenția s-o iau cu mine!
Temelia a fost făcută să nu necesite reparații,

Căci în ea erau puse cu suflet ale mele creații,
Ea va fi o ștafetă ce poate o vor moșteni
Ai mei urmași, căci așa visez, într-o bună zi!
M-am apucat apoi mai greu de pereți,

Ei fiind cât se poate de drepți, deloc glumeți,
Poate, e adevătat, prea târziu, spun unii,
Când am început să scriu, dar nu ca nebunii.
Toți o luau doar sub formă de glumă,

Alții credau că scrisul nu lasă urmă:
„Ce-i trebuia casă la bătrânețe
dacă nu a făcut-o la tinerețe?”
Cei patru pereți i-am construit:

Doi i-am terminat și de zugrăvit,
Au culoarea albastră a cerului senin,
Cu mii de steluțe ca ornament vin!
Ceilalți doi au amprenta frumoasei copilării

Unde amintirile rămân mereu vii
Și a adolescenței ce este prea visătoare
Unde fantezia, de când se știe, nu moare!
163
Vreau să adaug în frumoase cuvinte,

Ca să puteți lua și voi aminte:
Prietenia e o piatră rară pe care
Ar trebui s-o prețuiască fiecare.
Aceste cuvinte le spun cu mândrie,

Că la cei ultimi pereți mi-a fost mie
De ajutor cel mai bun prieten al meu,
Ce ne-am sprijinit când ne-a fost greu!
Mai am apoi de pus un acoperiș solid,

Cu acesta nu vreau sufletul să mi-l închid
La el să contribuie, de Dumnezeu vrea,
La finisare, și marea iubire a mea.
Mai vreau, dacă timpul și mintea mă lasă,

Să construiesc, de se poate, altă casă!
La aceasta să contribuie în mare parte el,
Fără să aibă prejudecăți sau temeri defel!
Gavrilă Angela
164
În timpul de haos
În timpul de haos
ne iubeam printre pulberi stelare,
printre neanturi reci și înghețate
ocolind coșmaruri,
ieșind dintre cuvintele care ucid,
scriind cu degetele frunzei
despre cercul de vânt
mereu necucerit.
Murim, de o mie de ori

de atunci, în fiecare zi
născându-ne iar,
recompunând imagini verticale
ca o ultimă promisiune de fericire,
ultimul firesc
de întrebări cu sens.
Numai așa mergem mai departe,

într-o singură vedere
în aceeași criză de aer,
aceeași rațiune
ieșind din ieri și din alaltăieri,
într-o plecare fără răspuns.
Oana Frențescu
165
Audiție muzicală
166
Picături de ploaie
Spală-mi, ploaie, lacrima,
Să îmi lași ochiul curat...
Și pe frunte să mă speli,
Unde ridurile au brăzdat.
Fața și obrazul meu

Ți le dau să mi le speli...
Ploaie, picături curate
Venite... tocmai din cer!
Și sufletul păcătos
Și inima ce bate-n piept,
Pasul... care-l simt greoi
Tu ploaie... să mi le speli.
Și din stropii tăi mărunți

Trezită ca dintr un vis...
Vindecate fie toate
Acolo... unde ai atins.
Georgeta Barbu
167
Inima
Încă o mai simt și-azi îngemănată,
Prinsă-n tango viu cu-al meu cuget mic,
Ea îmi e stăpână, dar, când, condamnată
Cad, îmi dă și braț, ca să mă ridic.
Încă-i mai dezleg fir ascuns prin taine,

Ce nici roi de minți nu le-ar deznoda,
Văd același rob, doar că-n alte haine,
Ce-nvățatu-m-a, ochii a-mi scălda.
Încă-o simt pendul, în arhaic ceasul

Înghițind tristeți, lave de vulcan,
Și-n adânc pustiu, ea afla-va glasul
Chemător de OM, nu de laș viclean.
Încă-o simt plângând, potolindu-și setea

Din amar străin, tot în ea lovind,
Neștiind de uri, ea mi-e și pecetea,
Care-a stors lumini pentru suferind.
Încă-o simt în mir scurs de Afrodita,

Pătimită-ades, stinsă în iubiri,
Coaja nu mai e, plină-n miez e pita,
Dar se zbat în ea unice trăiri.
Încă-i deslușesc strigătul (de teamă),

Când, din pizma lor, falșii o seduc,
Vând să-i sape rid, ca-n adânc să geamă,
Prinsă-n vag pustiu, fără gram de suc.
Încă o mai simt azi, dar, poate, mâine

N-o mai fi nici ac dintr-un ceas tăcut,
Azi sătui sunt toți, dintr-un cord de pâine,
Răspoimâine, trist, rătăci-va-n lut.
Geta Lipovanciuc
168
Scrisoare
Poeții nu mor
Niciodată,
Precum o roată,
Că vor, că nu vor,
Alunecă-n eternitate
Cu pietate.
Ei sunt
Veșnicia,
Din suflet ei fac
Poezia.
Îi dau aripi să zboare

Spre soare,
Peste mare,
În lumi stelare,
În gândurile tale.
Tu, curios, febril,

Citești
Și pomenești
Poetul care
A lăsat pe hârtie
Inima lui,
Nepieritoare
Scrisoare.
Geta Pogor
169
Nopți albe, colorate în negru

Vise spulberate înainte de a începe,
Imagini uitate pe un raft prăfuit,
Ploaia alunecă pe frunzele lucioase,
Brațe puternice îți ocrotesc trupul.
Să-ți furi propria geantă

Şi propriile haine,
Din propria casă.
Maraton...
Timp optim
Pentru a semna condica.
Reîntoarcere
Cu sau fără voie
La izul de alcool,
Impregnat în fiecare atom din aer,
Injectat în fiecare celulă din corp.
Priviri pierdute...
Sunete înalte...
Dezechilibru...
Un exemplu malefic,
Transplantat progeniturilor
Am putea transforma ura
În dragoste?
Ileana Pascu
170
Se împreună lumile
Se împreună lumile-ntre ele
Și unde este cald, se face și mai cald
Și nu mai știm de mai avem un nume
Sau doar un număr scris pe-un colț de card.

Și ne robotizăm fără să vrem...
Destinul ni se pune-n eprubetă
Și ni se-administrează-n mod solemn.
Se împreună lumile-ntre ele,

Însă bogații devin și mai bogați,
Iar noi, credulii, rămânem mamifere
Și acceptăm să fim din nou legați.

Și nu mai știm de Paști sau de Crăciun,
Nu se mai naște nici un Dumnezeu
Și noi murim încet, plângând postum.

Însă mereu vor exista mai multe,
Până-ntr-o zi când bunul Dumnezeu
Va șterge-aceste lumi murdare și corupte.
Se împreună lumile-ntre ele,

Păcat că nu se împreună cu iubire...
Pământul ăsta luminat de stele
Va deveni curând un gol fără simțire.
Ina Dumitrescu Cristiana
171
Simbol
Două scânduri puse-n cruce,
O pădure pe morminte...
Viața este la răscruce
Înapoi sau înainte?
De la stânga pân' la dreapta

Scândura orizontală
Este viața și e fapta
Până în clipa finală...
Scândura pe verticală
Este viața după moarte
Simbol spre lumea astrală
O răscruce le desparte.
Viața pe pământ e scurtă

După moarte-i veșnicie,
Viața nu-i decât o luptă
Bine-rău,... zădărnicie...
Crucea-mparte anotimpuri,
Patru puncte cardinale,
Patru elemente-n straturi,
Energii primordiale...
Crucea însă e simbolul

Mântuirii de păcate
Când Iisus și-a dat „obolul”
Răstignit, trecând prin moarte...
E simbol de-nchinăciune
Spre Treime îndreptată,
Este crez și rugăciune
Către Fiu și către Tată...
Ioana (Ica) Gărgălie
172
Florile speranței
Mi-s pline brațele de flori,
Le simt cântând, parcă-s viori,
Mă-mbrățișează tandru, cald,
Dând la o parte încă-un fald.
Le simt parfumul dulce-n suflet,

Mă răcoresc cu al lor cântec,
Și un fior de dimineață,
Și cald, și rece, mă răsfață!
Mi-s pline brațele de flori,

Iar minunatele culori,
Le văd pe cer în curcubeie
Și-n ochii-mi limpezi de femeie!
O, flori ale speranței, vii,

Cu mii petale aurii,
Mă-nalț ca Phoenix dintr-o dramă
A viselor ce se destramă!
Ați coborât de lângă soare,

Dându-mi și astăzi din candoare!
Vă voi păstra cum sunteți, pure,
Ca nimeni să nu vă mai fure!
Și merg prin lume dăruind

Parfum, culoare și alint,
Și zâmbete cu toată fața,
Înnobilându-mi dimineața!
Ion-Cristea Marilena
173
Floarea de colţ a măceşului iubirii

Poştaşul nu bate pasul de două ori pe loc,
Chiar şi la capătul lumii, la dorinţa sufletului,
reuşeşte s-ajungă pe aripile calului.
La auzul şoaptei,
purtată-n zbor de-un puf de păpădie,
un destin mitic îl leagă pe stăpân de mârţoaga lui,
gloaba răpciugoasă
preschimbată într-un cal năzdrăvan.
O, înţeleaptă, fiică a lui Agamemnon!

Sângele tău, trecut prin amurgul zeilor,
scris în nopţile arabe, prin cronici în piatră,
în florile-ngheţate din martie
şi-a unui aprilie spulberat dintr-un palat de vise,
te-au desemnat succesorul vechiului cod,
kanunul, mesagerul tunetelor ploii
– o piramidă prăbuşită de iluziile răzleţe ale gândurilor –.
Un vis într-un vis-evantai! Simbolic vis!

Sub pelerina de stele,
din şoapta verde a vântului lăuntric
ce-adie-n peisajul pictat în ceai, prin cheile lunii
şi-ale soarelui, trecute prin teatrul de hârtie,
îţi vei aminti, cândva, ultima iubire
– o tânără călătoare pe-o hartă a viselor –
În ierbarul amintirilor am să-ţi prind
– esenţa nemuritoare –
floarea de colţ a măceşului iubirii...
– O poezie de dragoste eşti, cu iubirea

îmi curgi în toate celulele, ai rămas în mine,
tulburat, pe veci, am rămas. Te iubesc
şi dacă nu te-ating cu dragostea mea, voi muri!
Ce cauţi tu în alt timp decât mine,
tu, iubita mea, tu ce-o să faci?
Răspunsul e-n tine, dragul meu,
în viaţă, puţini oameni iubim profund,
mai presus de viaţă, mai presus de moarte.
Ai grijă de tine, de dorul cel bun şi cel rău,
174
Să nu le-ncurci, neatent cum eşti!

La ce iubeşti nu renunţa, se va-mplini
de vei visa, tot timpul, la ceea ce-ţi doreşti,
inima ta ştie, în tine-i cheia, deschide ochii, găseşte-o!
O himeră-i viitorul, călatoria, nu destinaţia,

e cea care ne face fericiţi,
căci tot ce eşti, aici, acum, e doar acest moment!
Irina Lucia Mihalca
175
Edelweiß und wilde Rose

Deutsche Übersetzung von: Mircea Dorel Tudor
Korrektur und Textbearbeitung: Herta Teresa Tudor
Der Bote tritt nicht zweimal auf dieselbe Stelle,

Sogar aus Ende der Welt gelangt die Botschaft,
Der Wunsch der Seele, auf den Flügeln des Pferdes…
Hört er ein Flüstern, von Flug

Der Pusteblume zugetragen,
Verbindet den räudigen Gaul mit seinem Reiter
Ein mythisches Schicksal, das
Ihn in ein tapferes Ross verwandelt.
Oh, du weise Tochter Agamemnons,

Dein Blut gehört zur Götterdämmerung,
In arabischen Nächten in Chroniken von Stein gemeißelt,
In die Eisblume des März, und April
In einem Schloss der Träume verweht,
Du bist zur Nachfolgerin des alten
Geheim Codes bestimmt, Gesetzgeber,
Botschafter des Donners und des Regens
-Eine Pyramide, durch die Illusionen
Wirrer Gedanken zum Einsturz gebracht! –
Ein Traum in einem Fächer von Träumen,

Ein symbolischer Traum!
Unter dem Mantel des Sternenhimmels,
Im grünen Flüstern des Windes,
Der in einer von teegemalter Landschaft weht,
Durch die Schluchten des Mondes und der Sonne
Alles auf ein Theater von Pergament gebannt,
Wirst du dich, irgendwann, erinnern
An deine letzte Liebe
-Ein junge Reisende auf
Der Landkarte der Träume –
Ins Herbarium der Erinnerungen will ich

Dir ein Edelweiß einheften,
Als unsterbliches Zeichen der Liebe
Wilder Heckenrosen.
176
– Du bist ein lyrisches Gedicht, deine Liebe

Durchströmt alle meine Zellen, bist
In mir geblieben und ich, aufgewühlt,
Bin ewig dir.
Ich liebe dich, und wenn ich
Dich nicht erreichen kann, werde ich sterben!
Was suchst Du in einer anderen Zeit als der meinen,
Du meine geliebte, was wirst du tun?
Die Antwort liegt in dir, mein Liber,
In diesem Leben lieben nur wenige so tief,
Tiefer als das Leben, tiefer als der Tod.
Achte auf dich, hüte dich von der

Guten und der bösen Sehnsucht,
Verwechsle sie nicht, unachtsam, wie du bist!
Verzichte nicht auf alles, was du liebst,
Es wird sich erfüllen, wenn du träumst,
Nur immer davon träumst, was du dir Wünscht.
Dein Herz kennt den Schlüssel, er liegt in dir,
Öffne die Augen, um ihn zu finden!
Eine Chimäre, ein Trugbild ist die Zukunft,

Es ist die Reise, nicht das Ziel,
Der Weg ist `s, der uns glücklich macht.
Denn alles, was du bist, jetzt, hier, ist
Dieser Augenblick!
Irina Lucia Mihalca
177
Destăinuire
Haide, Toamnă, la cafea!
Să-ți destăinui inima,
Să îmi spui tot ce te doare,
De ce fugi de mândrul soare?
Spune-mi, tristă de ce ești?

De ce frigul răspândești?
De ce lacrimile-ți verși
În ploi simple și firești?
Ce durere ai pe suflet
De împrăștii al tău plânset,
Peste codrii, peste văi
Lăsându-i de frunze goi?
De ce vântul tău cel rece

Suflă parcă s-ar întrece
Cu durerea mea din piept?...
Spune-mi, haide, că aștept!
Haide, Toamnă, soarbe-o gură!

Nu mai fi așa de sură!
Lasă-mă să-ți povestesc
Cum anii mei se risipesc.
Câte unul... câte unul...

Până n-o mai fi niciunul,
Câte-o vară... câte-o iarnă...
Până toate-o să mă doară.
Riduri multe s-or ivi,

Amintiri m-or năpădi,
Dorurile ce le-am strâns,
N-or mai fi ușor de dus...
Anii mei se pierd ușor,

Se desfac de pe mosor,
Iar când vremea-mi va veni,
Lângă mine-aș vrea să fii...
178
Să-nchid ochii lângă tine

Pe acorduri de suspine,
Scăldate în ceață deasă,
Căci viața nu-mi fu aleasă...
Însă, acum, haide să bem

Și să prețuim ce avem!
Timpul poate ne-o lăsa
Să mai stăm la masa sa...
Hai să savurăm în tihnă

Cafeluța,-n zori de ziuă
Și să râdem împreună
De durerea ce ne-ngână!
Iulia Pascal
179
Audiție muzicală
180
Ninge
Ninge liniștit pe coastă,
Parcă țese un covor...
Vin copiii, ușor, la joacă
Eu, în urma lor.
Fulgul îmi atinge fruntea,

Se prelinge pe obraz,
Palma-i roșie ca focul,
Fug din nou de-acas'.
Tata-mi trage sania,

Fericirea mea e toată,
O crenguță de măceș,
Strânsă la piept.
Luna, retezată-n gard

A oprit ninsoarea...
Plimbă vântul fulgul în larg,
Ne-a grăbit plecarea.
Tata-mi trage sania,

Eu pe urma lui,
Fericirea lui e toată,
Fericirea mea...
Pierdută în zăpadă.
Iuliana-Zamfira Busta
181
Stele căzătoare
Îmi cad fluturii din zbor,
Ca și stele căzătoare
Când sufletul arzător,
Scrutează lumină-n zare.
Vrând parcă să întâlnească

Ochii tăi căprui, senini
Și în ei să te privească,
Durerea să-i mai alini...
Îmi cad fluturii zdrobiți

De furtuna gândului,
Pe pământ rămân lipiți
Ca pe rana dorului.
Vrând să vindece durerea,

Sufletului chinuit,
Să-și recapete puterea,
Și visul neîmplinit...
Renasc fluturi pentr-o zi

Și în zborul lor valsează,
Știu că viața le va fi
Doar până se înserează.
Pentru asta nu sunt triști,

Viața este trecătoare
Și-orice viață pe pământ
Se sfârșește-atunci când moare!
Kessy Ellys Nicolas
182
Iubindu-te pe tine
Vin iubindu-te pe tine, într-o lume ne-nțeleasă
Și dorind să-ți port destinul am ales să-ți fiu mireasă,
Să fac flori să înflorească din trecutu-ți întristat,
Vin iubindu-te pe tine, cel ce mult ai așteptat.
Să privești cum rodul lumii se așază lângă soare,

Să vezi lacrimi cum pot curge chiar de nu e întristare,
Să scrii tu geneza noastră și apoi la căpătâi,
Adormind sub praf de stele, să-mi șoptești:
- Rămâi, rămâi!
.........................................................
Să privească un luceafăr către amintirea noastră,

Luna, stelele deodată cerul să îl părăsească,
Să ni se așeze-n gânduri, mistic să le lumineze,
Iar pe muzica iubirii, lumea toată să valseze!
Rai să facem din privirea ațintită către cer,

Vin iubindu-te pe tine, visul meu cel mai stingher,
În căușul palmei noastre să sădim un bob de grâu,
Să-l hrănim cu bunătatea din al sufletului râu.
Să ne înălțăm durerea când nu ne putem avea,

Vin iubindu-te pe tine, neștiind de mă vei vrea,
Vin iubindu-te pe tine și nu voi nimic la schimb,
Numai timpului acesta îi cer să-mi mai dea un timp.
Laura Stancu
183
Tânguirea zilei-zi
(... martirilor din vremuri vremuite)
Nu pot a plânge lacrimi,

nu pot a plânge sânge
când sângele-i de-acum o piatră,
piatră de om, piatră de foc, piatră de stele.
... atâtea veacuri viețuiesc în mine

și viețuiesc,
și viețuiesc izvoare
ce-și curg pedeapsa nașterii de sine!
Și nu mai plâng zăpezi sihastre,

nici ploi bacoviene,
doar vis zdrobit de-un portativ
ce dă a revărsa torente
în inima-mi desculță!
... atâtea muzici viețuiesc în mine

și viețuiesc, și viețuiesc izvoare
ce-și curg pedeapsa nașterii de sine!
Dar lacrima-mi se vrea un chihlimbar

purtat la gât de zei,
să fie plânsu-mi în zadar,
când plâng...
doar cruci și porumbei?
Lhana Roma-Nova
184
Nici tu, nici eu

Luna zăbovește la mine-n odaie,
Tulburat un înger, într-un colț de geam
Țese vise stranii, arse de văpaie,
Zile perle-albe, nopți in filigram.
Ruptă de iluzii cade-n iarba naltă

Pasărea secundă, în lut se prosternă
Trenul lung al vieții a oprit în haltă
Cerne tâmpla albă, bruma cea eternă.
Iar din firul vieții, împletit cu greu,

Patru anotimpuri, semne de întrebare,
Se destramă-n clipe și nici tu nici eu,
Nu vom fi nici stea, nu vom fi nici floare.
Lidia Stan
185
Sensul pierdut
Mi-am pierdut cuvintele,
în încercarea de a spune ceva,
s-au risipit în marea de gânduri
și-au rătăcit pe undeva.
Mi-am pierdut surâsul,

în încercarea de a fi doar eu,
s-a ascuns în sertarul amintirilor
ce se deschide tot mai greu.
S-a desprins din rădăcină firul ierbii

și verdele s-a stins,
tăcerea are gust de pâine coaptă
într-un cuptor, ce-a fost încins.
Pași au uitat cărarea,

în încercarea de a ajunge la liman,
zarea s-a cufundat într-un apus
în care mai vibrează un pian.
Și-aștept să mă trezesc
în zorii ce nasc o nouă zi,
din somnul tristelor tăceri
mă caut, mă găsesc pentru-a trăi.
Lizeta Prața
186
Într-o zi
Într-o zi voi pleca cu fluturii
Și mă voi susține pe aripile lor,
Te voi îmbrățișa în fiecare zori
Și te voi iubi în fiecare noapte.
Într-o zi toamna va plânge perfid,

Frunzele-arămii în buchet se vor strânge,
Încercând să-ți aline un dor infinit,
În sărutul ploii fierbinte sau rece, timid.
Într-o zi, clepsidra timpului ne desparte,

Purtând amintirile cioburi sparte,
Sentimente și iluzii deșarte,
Iar eu voi zbura cu fluturii peste noapte...
Loreta Toader
187
Și dacă...
Și dacă azi e-atâta soare
când toamna este pe sfârșite,
pe buze-un zâmbet îmi răsare
și-alungă grijile prea multe.
Ai fost un sol în plină noapte

și-o liniște deja sublimă
și stelele mi-au spus în șoapte,
hai vino, întoarce-te-n lumină.
Și te-ai întors cu vocea-ți caldă,

tu, steaua mea de viață plină
și-o să te-ascund în coș de palmă,
durerea să nu te mai atingă.
Și-acuma știu că-mi ești aproape

și mă veghezi mereu din umbră
și-n iarna plină de păcate,
un gând bun la tine să ajungă.
Aș vrea să-ți fac din ziuă sărbătoare,

tu-mi ești acum speranța lumii,
iubirea mea te pună pe picioare
mai ai atâtea lucruri să le spui...
Lorica Mihăilă
188
Nostalgie de noiembrie
Noiembrie este ca viața spre sfârșit,
când mai guști din micile plăceri,
când simți că bătrânețea a venit
și nimica nu mai e ca ieri.
Frumos e când ne naștem,

este primăvară,
anii ne sunt flori,
începe viața,
ne sunt clari, ne sunt frumoși,
ca picurii de rouă dimineața.
Vine iubirea-n viață,

ca o vară,
când suntem tineri
și-n putere,
dar încet ne îndreptăm spre toamnă,
iar de viață-ncepem a ne teme.
Septembrie, octombrie,
mai sunt cum sunt,
trecem în revistă agoniseala,
dar vine ușor noiembrie,
când în suflet,
se strecoară teama.
Anii devin din ce în ce mai grei,

ca frunzele ce stau să cadă,
se-așează încet iarna peste ei,
amintirile...
ne copleșesc grămadă.
Luci Trușcă
189
Începuturi
Fără uitare și odihnă, fără somn
S-a destrămat din piatră-o mânăstire,
Sub slabe aripi eu n-am putut să dorm
Când totul s-a transformat în amintire.
S-a prăvălit pe câmpul fumuriu

Și a țâșnit din veacul ei o fântână,
Din jertfă și din cântec încă viu
Pe patria și țarina străbună.
În roi de începuturi, ea, fântână,

Țâșnește în aer și umple mii ulcioare,
Aici, tămăduitoare este și stăpână
A rugului divin ce nu mai moare.
Ai fi putut spre alte zări să zbori,

Tu, meștere Manole, ți-a poruncit un domn,
Prin veacuri și prin lume împrăștii tot fiori
Ești fără de uitare, odihnă și nesomn.
Lucia Moroianu
190
Audiție muzicală
191
Ce sunt?
Sunt...
întrebare cu rod de visare,
Sunt...
răspunsuri născătoare de mirare,
Sunt...
mărturia dragostelor cu zâmbete de stele,
Sunt...
plinul inimilor prinse-n același joc,
Sunt...
veriga lanțului rupt din loc în loc,
Sunt…
dogoarea flăcării cu două feștile,
Sunt…
amprenta pașilor care răsună-n vis,
Sunt…
ramura din vârful zarzărului nins,
Sunt…
amprenta pașilor care răsună-n gând,
Sunt…
ce-au fost cei ieșiți din rând.
Lucica Mocanu
192
Tu și eu
Îmi ești în gând,
Te simt plângând,
Îmi ești în vis
Dorul promis...
Îți sunt speranță,

Dorul de viață,
Îți sunt chemare
Și alinare...
Suntem iubire,
Nemărginire,
Suntem un vis
În paradis...
Luminița Olteanu
193
Împac cerul cu iubirea

Pe soare-n munţi înalţi calea să-i aţin,
Acolo, la umbră deasă de păduri de pin,
Dorul din drum vreau să îl opresc
Şi despre iubire am să îi vorbesc,
Din săruturi scrise vreau să îi citesc.
La izvoare reci împletesc cununa,

Să strig bucuria munţii să răsune,
Stelele în salbă din cer le-aleg
Poate chiar şi Luna am să i-o culeg.
Bobocei, flori albe pentru ea culese,

Din raza Soarelui buchete alese,
Cerul cu iubirea o să îl împac,
Rouă de pe buze genele mătase,
Eu să-i fiu pe plac.
Şi ca o lumină semne am să-i fac,

În ochii verzi ca frunza, dorul meu s-ajungă,
Pe obraji să-i curgă lacrima arzândă,
S-o sărut cu drag.
Maria Richi Ștefănescu
194
Suntem doi zburători...

Mi-ai pictat trupul cu fluturi roz în slove,
Dorința arzătoare de-a mă iubi pe coli,
Tomnaticul meu trup prinde încet culoare,
Sub degetele tale-n ramuri mă cuprind fiori.
Mă porți în sărutul frunzei pe buza pământ,

Trubadur de iubire îmi ești must în descânt,
În potirul de lut în licori m-am răsfrânt,
Prin viori mă învârt când mă bei liniștit.
Ți-s cuvânt decupat din perdele de dor,

Geana nopții te-mbie-n răzvrătitul amor,
Pe-un arcuș Stradivarius îți spun te ador,
Tâmpla-ți albă o-mbrac cu atingeri de nor.
Am piciorul desculț, cu privirea-l săruți,

Sânii albi îi atingi cu lacrimi date de sfinți,
Eu mă scald în cerneala picăturii... mă simți?
Sunt condeiul de foc în profeții cuminți.
Și dansez în furtună cu tine de mână,

În toamna tărzie năframa-i poezie,
Despletită-n dorința apei din fântână,
Îmi ești și îți sunt leru-i ler în simfonie.
Mă iubești ca pe-o marchiză așa cum sunt,

Frunză din clepsidra vieții bătută de vânt,
Când glezna-mi brodezi, sărutul ți-e dulce cânt,
Trubadur de iubire în palma ta m-alint,
Oracolul vremii ne poarte iubirea,

Îndrugând sentimente din lâna vrăjită,
Suntem doi zburători ce ating nemurirea,
În dulce parfum pe-o coală-nzăpezită.
Mariana Ierima
195
Amazoana Cerului
Mi-am adus acum aminte...
Ne știm din imensitatea Universului.
Tu erai un gând cuminte,
Eu Amazoana Cerului.
Geaba, m-ai implorat atunci,

Să te iubesc, cu sfere stelare,
Te-am alungat și ai căzut pe brânci,
Înfipte adânc, în cercuri polare.
Pe cai de foc, călăream printre stele,

Cu rochii de vise, eram îmbrăcată,
M-ai urmărit prin infinite paralele,
Cu privirea-mi rece, să te mângâi vreodată.
Ai devenit slujitorul nopților întunecate,

Și trubadurul dorului nestins...
M-ai căutat în viețile tale toate...
Doar în aceasta ți-a fost permis
Să te apropii, cât de cât, de mine...

Cuvintele nespuse, în gândul tău curg...
Dar nu prea mult, doar câteva clipe...
Vrei să mă pedepsești, să mă arzi pe rug.
Însă inima mea, nu mai este de gheață.

Am fost blestemată să te iubesc aici,
Să umblu după tine, cum tu, odată,
Iar tu... nici măcar să mă atingi...
Două suflete care se știu de când lumea,

Au fost, în sfârșit, aduse laolaltă...
Dar Universul a decis și a dat porunca
Să nu-și împletească iubirea, niciodată.
Mariana Kiss
196
Dincolo de cer
Dincolo de cer,
un alt cer,
un alt soare.
Într-o liniște ce vindecă așteptarea.
Fără întuneric.
Doar păduri aurii,
tăcute
și grădini unde păsările
vorbesc despre libertate.
Aici speranța
arde în temple
într-o lumină egală.
Iar iubirea...
Este focul
ce mângâie bucățile de cedru.
Ceea ce simt,
din ceea ce sunt,
se prelinge arătând
că această lucrare a dragostei
nu are nevoie de Iad.
Mariana Moga
197
Tu, eu și destinul
Am căutat în suflet
Intrând cu gingășie,
Dup-o așteptare-n prag
Timid am făcut pașii.
Am alungat tristeți,
Am ascultat povești,
Am oblojit și răni
Și pentru ce?
Destinul m-a trădat!

Am căutat în suflet,
Un umăr să pun capul
Precum de-atâtea ori,
Un umăr am fost eu...
Am căutat refugiu,
De iarnă grea ce vine
Cu nopțile mai lungi
Și zilele mai scurte,
Dar ce-am găsit? Nimic
Destinul m-a trădat!

Am căutat în suflet,
Dar nu-ntr-al meu,
Era al tău, cândva pribeag,
Era atât de trist, încât...
Eu, umărul l-am aplecat,
Apoi... ce s-a-ntâmplat?
Eram doar un refugiu,

Un suflet cald...
Pe vreme de furtună,
Pe care, tu laolaltă cu destinul
În prag de iarnă l-ați trădat!
Mariana Zorița Turda
198
Foșnetul ultimelor frunze

Acrostih
Freamătă toamna în zare, prin văzduh nu-i nicio rază,

Oștile de frunze arse, pe țărână, greu oftează.
Șuieră cu-atâta patos, vântul rece și hoinar,
Niciun cânt nu mai răsună, nicio doină pe hotar.
Este toamnă! Codrul geme după frunzișul bogat,
Tot așa, și-a mea inimă după toate ce-a lăsat.
Urcă corbii fluturându-și aripile înspre slăvi,
Lasă-n urmă o tăcere peste codri și dumbrăvi.
Ultima suflare-și duce câte-o solitară frunză

Legănându-și chipul pal, frisonând din a sa buză.
Toată zarea e cuprinsă de o pâclă plumburie,
Inima-mi o simt cum cade adânc în melancolie.
Mă îngemănez cu toamna și pășesc la pas cu ea,
Este ploaie, vântul suflă răsfirând cu poftă frunza.
Lung spre mine se coboară din al cerului altar
Oști de clipe trecătoare ce mă ung cu-atâta har...
Ropote de frunze coapte, în a vântului suflare,
Foșnesc îndelung sub talpă, când pășesc lin pe cărare.

Repezi ape de izvoare se strecoară printre stânci,
Urlă codrul pustiit ca și dorurile-adânci.
Nici un freamăt nu se-aude în a nopții priveghere,
Zarea-i mută, curg în suflet numai lacrimi reci și grele.
Este toamnă! Cerul doarme, frunza-și plânge-a ei durere.
Maricica Miloievici
199
Toamna în suflete
Stăteam pe-o bancă amândoi,
priveam cum cade frunză, după frunză
și nu ştiam dacă ele cad din copaci,
sau se desprind din ale noastre suflete...
Şi picura aşa, mărunt,

simţeam pe faţă cum ni se prelinge,
dar nu ştiam dacă e ploaie,
sau câte-o lacrimă de-a noastră,
ce se frânge...
Şi totuşi, toamna a venit,

simţim în fiecare dintre noi,
dar nu ştim dacă sub formă de anotimp,
sau a venit toamna în sufletul din noi...
Marieta Coman
200
Toamna, sigur, e de vină!

Mi-am dorit să scriu poeme,
printre rimele boeme,
să mă pierd efervescent,
prinsă-ntr-un tangou de muze
cu vederi un pic obtuze,
pe un ring incandescent.
Unde să îţi fiu ispită,

fără a-ţi deveni iubită
în al toamnei calendar,
colorând c-un vers frenetic,
revărsându-se bezmetic,
ruginiul lui Brumar.
Coregraf te vreau în piesă,

cu pretenţii de prinţesă,
insistând să mă conduci
prin angelice catrene,
îndrăzneţe la refrene,
hoinărind ca doi năuci.
Visători cu ochi de brumă,

încălcând orice cutumă,
să plutim spre Ararat,
răvăşită de-o idee,
având ifose de Gee,
declarându-te împărat.
Izbăvită de păcate,
prin Siberii îngheţate,
ţar al slovelor să-mi fii,
proclamându-mă sonor,
de-ar fi hibernal decor,
ţarină în poezii.
Pe-ale strofelor altare,

să devin nemuritoare,
îndrumată de-al meu zeu
ce se pierde în dileme,
201
oferindu-mi crizanteme
cu parfum de Elizeu.
Toamna, sigur, e de vină,

o crăiasă cabotină,
ce mă-ndeamnă să tot scriu,
înşirând, pe-un ton banal,
irizări de carnaval
spuse de-un amant candriu
Am avut o nebunie...
în sublima Poezie,
focul să-l păstrez aprins,
sculptând lutul în cuvinte,
arzând vers în jurăminte...
dar sunt Prometeu învins!
Muzele nu-mi sunt isteţe,

dar fiind cam şugubeţe,
agresiv m-au invadat,
stihului să îi pun cruce
zdrobind frunzele caduce,
c-un sărut te-am plagiat!
Marilena Răghinaru
202
Audiție muzicală
203
Numai tu...
E trecut de miezul nopţii, fac cocoşii sindrofie,
Cu trei melci care vânează greierii de sub o piatră,
Decupez portrete stranii dintr-o coală de hârtie,
Canapeaua-mi năduşeşte, nasturii cusuţi mă latră.
În albaştrii struguri acri, aş putea să mă răsfăţ,

Să-mi scald trupul şi instinctul în butoaiele cu must.
Să te-ademenesc feroce în alcov şi să te-nvăţ,
Toate tainele iubirii ce mă-ndeamnă să te gust.
Ştii şi tu şi gura-ţi ştie cât iubesc acest desfrâu!

Cum transpiri de fericire şi cum râzi de cei trădaţi!
Mă dezbrac de pielea moartă şi mă spăl pe mâini în râu,
De păcatul ce incumbă în toţi şerpii blestemaţi.
Simt lumina cum mă-nţeapă când mă scutur prin odaie,

Cicatricile rebele îmi miros a tuş şi-a stihuri,
Nu pleca din călimară, mai alintă-mă şi-n ploaie,
Măzgăleşte-mi pe o gleznă şi pe sânul drept, nimicuri.
O să procreez la noapte cu-ntunericul doi iezi,

Şi-o să-i alăpteze capra ce-a mâncat un lup, odată...
Or să semene cu tine, ochii lor vor fi tot verzi,
Căci din toţi strigoii nopţii numai tu poţi să fii... tată!
Mărioara Nedea
204
Sandale jucării și pește

Când aripile deltei mă ating
Aș vrea să fiu un lujer prins în tină,
Sub lacrimile voastre să mă sting,
Să-mi împletiți potecă spre lumină.
Să-nchid durerea-n cioc de cormoran

Încremenit pe-o frunză plutitoare
Și-n plisc portocaliu de pelican,
Să fiu caras ce-nvață cum se moare.
Când mânjii deltei vin în tropot demn

Și-ncep din valul lin să se adape,
Aș vrea să fiu o vâslă grea de lemn
În mâna truditorului pe ape.
Să fac sub trestii loc pentru năvod,

Pescarii fluierând să-și cheme fiii
La pâinea din prosopul strâns în nod,
Ce plânge săturându-și barcagiii.
Când cerul toarnă stele în adânc

Aș vrea să fiu o umbră care crește,
De sus în jos și-n plasa unui țânc
Să pun sandale, jucării și pește.
Voi, nuferi triști, legați ombilical

De mâlu-n care dorm efemeride,
Să nu-mi lipsiți la următorul bal,
Căci mercenari de flori vă vor ucide.
Ori poate veți fi smulși pentru vreun leac

Să oblojiți genunchii unui ostru,
Și-n plasa lipoveanului sărac
Un lujer va țipa de dorul vostru.
Mihaela Borzea
205
Muzica tăcerii
E-o muzică-n tăcere, o auzi?
Pe la ureche trece-un cânt de flaut.
E partitura oamenilor surzi
În care un acord pierdut mai caut.
E-un tril de păsări, fluturi nevăzuți,

Cu aripa bolnavă-n căutare
Au scăpătat curând ochii pierduți
Într-o lumină dragă, tot mai mare.
Și-n muzica tăcerii, un acord

Ne șlefuiește timpul, dimineața,
Când se aude, în bătăi de cord,
Cum își începe, simplu, lumea, viața.
Mihaela Gudană
206
Floare dalbă
Printre albele ninsori
Visele se scurg uşor,
Chipul tău înmiresmat
E lalea sau viorea.
Ochii-ţi sunt o adiere

Buzele, cireşe coapte,
Braţele pline de flori
Pline pân' la subţiori.
Şoapte calde-ţi curg pe buze

Ca şi mierea de albine,
Vântul se opreşte-alene
Printre frunzele divine.
Şi la tine totul pare

O poveste dintr-o carte,
Ce-o deşiri în miez de seară,
Pe furiş, cu stele afară.
Parcă eşti o zână bună

Și aştepţi colindătorii,
Printre zorii ce se lasă,
Luna ţi se pare mumă.
Şi iubirile te caută
Se lipesc aşa deodată,
Vrei nu vrei, te ştiu, măi fată,
Eşti Selena, floare dalbă.
Miriam Nadia Dabău
207
Nu am chef azi...
Nu mai am niciun chef
Să mai țes la gherghef
Și covorul frumos
Din cuvinte, duios,
Să-l întindă pe jos,
Într-un mod dubios!
Nu am chef nici poimâine,
Să mai urzesc niște fire,
Să mai țes trandafiri
Și s-adun numai spini!
Nici măcar nu mai vreau
La gherghef să mai stau,
Și să-nșir vorbe mute
Din culori rătăcite!
Nu am chef să mai fac
Vânzătorilor pe plac,
Ce-mi aruncă grămadă
Covoare… pentru că nu au marcă!
Le dosesc... sub tejghele,
Fiindcă n-am pus pe ele
Etichete, marcaje,
Din țesătorii în picaje!
Și uite-așa, fac ce vreau,
Poate-o lună mai stau,
Nu am chef de nimic,
Doar o regulă-ți zic,
Am să-ți iau înapoi
Covoare țesute cu ploi.
Fiindcă știi doar să minți,
Pomenindu-mi de sfinți,
Dar nu știi, nu înțelegi,
Nu-s naivă, nicicum,
Cerul mi-arată un drum.
208
Nu jignesc, nu rănesc
Fire furate nu folosesc!
Și-n ghergheful sărac, neștiut,
Țes mereu început!
Nu pun aceleași culori,
Repetând infinit, de n ori,
Țes la orice timp, de zi și de noapte,
Nu-mi trebuie fire să caut în carte!
Intri mereu și-mi mai iei din urzeală,
Dar toate le scoate ceru-n iveală,
Te chinui... cu greu să înădești
Din fire furate, povești,
Dar nu știi... c-am încheiat legămînt
Și când țes... am ceru-n cuvânt.
Nici măcar nu încerci să-nțelegi
Din urzeala-mi, să vezi, să dezlegi,
Pare simplă... dar eu îi am rost,
Fiindcă cerului, ucenică i-am fost.
N-ai habar... câte, sufletu-mi știe...
Nu mă poți păcăli, dintr-o mie!
Convinge-te! Țesătura mea toată,
E fix realitatea întruchipată!
Așa că nu am chef... să mă minți iar și iar
Vânzându-mi covoarele-n bazar,
Și să-mi spui că... sunt desuetă,
Că nu am, nici măcar etichetă.
Că de fapt... sunt vreme pierdută
Și să aștept... să fiu tăcută,
Umilă să îngenunchez, onoarei tale,
Că îmi primești... neremarcatele covoare.
Și uite.... mă pufni și râsul,
Că stărui să prostești cu dinadinsul,
Căci doar indiferența mă cuprinde...
Când văd... atâtea suflete perfide!
Nela Boca
209
Ești frumoasă, doamnă!

Acrostih
Ești frumoasă, doamnă!

Șaluri de ametist ai în poală,
Tăcutele tale alei, pline de ploi,
Îmbrăcă frunze rubinii sub pașii mei.
Frumosul tău păr castaniu, bălăior,

Rozalbii tăi trandafiri cu dor,
Umbre opace lasă în urma lor,
Miros de romanță ca vântul în zbor,
Opaițe în noapte, felinare aprinse,
Adorată prințesă, cu zulufii pe frunte,
Sclipiri de ocru pe brațele întinse,
Arpegii de baladă prin frunzele ție căzute.
Doină, descântec la ceas de seară,

Odoruri înfășate în pleduri de aramă,
Adormiți de glasuri blajine de mamă,
Micsandre la sân, parfum de iubire,
Năzuințe purtate spre ceruri sfinte,
Armonioase crâmpeie, glas de vrăbiuțe.
Netty Popa
210
Răsărit în apus
Licăresc pe cer aripi de lumină
Și sub pleoape mucezi nori se prind la dans,
Noaptea-și doarme gândul și sfios se-nclină
Zorilor de-o șchioapă ce își fac balans.
Aritmii brodează, cald, un pui de de fată,

Pe sub gene-i curge lăcrimând a dor
Roua fericirii, blând încarcerată,
Răvășind tristețea într-un alt decor...
Ce fâșii de verde tăinuiesc aleanul

Într-un miez de toamnă, arămind culori,
Când un pescăruș își strigă oceanul
Întronând mirarea sub cetăți de flori...
Și ce arde jarul dintr-o dată glezna

Unui pas sfios printre ziduri reci,
Dintr-un roi de fluturi izgoniți din bezna
Peșterilor mute cu izvoare seci.
Au rămas departe sălciile triste

Cu obrajii umezi, în destin de pom,
Înfloresc liliecii sub colț de batiste,
Lăcrimând lumină într-un cord de om.
Nicoleta Gordon
211
O picătură sunt...
Aș vrea să te iubesc până la soare
Și de acolo-n vastul univers,
Dar eu nu sunt decât o biată floare
Ce-și plânge viețuirea într-un vers.
Aș vrea să-ți fiu o stea în neagra noapte

Cu ea să-ți luminez pașii când vii,
Dar sunt doar un ecou din triste șoapte,
Ce au fost spuse-n nopțile târzii.
Aș vrea să fiu o pasăre ce poartă

Iubirea pe aripa ei de zbor,
Dar sunt un om cu viață și cu soartă
Și-n suflet cu poveștile de dor.
O picătură sunt în marea vieții,

O notă rătăcită-ntr-o romanță,
Mai sunt o geană-n zorii dimineții
Și-o picătură verde de speranță.
Eu sunt un suflet într-un trup cu viață,

Și-o inimă ce bate-n ritmul ei,
Mai sunt, de vrei, o bună dimineață
Pe câmpul înflorit al dragostei.
Atâta sunt, iubirea mea cea mare,

Un om plăpând și simplu pe pământ,
Care-și ascunde ochii când îl doare
O rătăcire sau un greu cuvânt!
Aurelia Oancă
212
De fapt
De fapt
nu suntem
decât un hohot de plâns,
desprinşi cu genunchii roşii de dorinţă
înspre împăratul numit Râs
Şi înainte de a ajunge la porţile palatului,

ne cuprinde-o părere de rău după lacrimi
pe care le rotunjim în cuvinte
şi, copii fiind, ne trezim poeţi.
Olga Alexandra Diaconu
213
Tristețea Dunării
Se năpustește Dunărea spre maluri,
Furia surpă salcia pletoasă.
Fug pescărușii speriați de valuri,

Pescarii rătăcesc drumul spre casă.
E întristată Dunărea și plânge

croindu-și drumul zbuciumat spre mare,
cu mii de lacrimi transformate-n sânge,
Celui de Sus îi cere îndurare,
Iubire pentru oameni și armonie,

bărci liniștite, vâslind sub cer senin
„Dunărea Albastră”, dulce melodie,
iar deltei noastre, acum un nou destin!
Olga Grigorov
214
Audiție muzicală
215
Luptând vom adormi

Merg pe munte să alung
Cântecele rele, Iele,
Mii și mii de gri zăbrele
Îmi încătușează rele,
Efemere fără vrere,
Cu adiacente, grele.
Orbitoare, mii plăsele

Pline ochi, cuțite-n ele
Îmi răsună-n goale răni,
Îmi curge vinul din căni.
Gropi de neputință plâng

Inimile ce se-ascund,
Nimeni n-ar putea să spună
fără grijă...”Noapte bună!”
Mânca-vom țărână sfântă

Din glia ce nu mai cântă,
Numai jale sună-n cale,
Goarnele trezirii-n vale.
Olivia Marta Gaidos
216
Dansul bobului de rouă

Într-un bob de rouă proaspăt
Am zărit ca niciodată
Cum dansa smaraldul ierbii
Și m-am simțit vinovată,
Căutând să-mi fie bine

Am alergat viața-ntreagă,
Adunând în juru-mi oameni
Calzi și buni ca pâinea caldă.
Am fugit de ploaia care,

Adăpa vesel pământul,
Strivind stropii în priviri
Și certând cu sete vântul,
M-am ascuns de gândul nopții

Pentru-a mă scălda-n lumină,
Alungam al frunzei foșnet,
Semănând pe timp rugină,
Aruncam în gol amurgul

Și culoarea sfântă-a verii,
Scrijeleam cu ură norii
Și zdrobeam firele ierbii,
Sfidam al râului murmur

Și rupeam din flori petale,
Nepăsându-mi că, rănite,
Se stingeau pe lacrimi goale,
Pe o mare de regrete
Evadând din lumea nouă,
Mi-a zburat privirea-n urmă...
Dansul verdelui din rouă!
Petronela Mocanu
217
Fecioara Maria
Sfântă şi bună Fecioară,
M-ai ales să duc ce-am dus,
Mi-ai dat puterea şi gândul
Să-mi petrec durerea-n cânt!
N-am cântat cu-o melodie,

Am pus versuri ce-am trăit,
Greu mi-a fost, dar Ți-am zis Ție,
Ce-ai trimis, eu am primit!
Am făcut un drum de lacrimi,

De soare şi lumină însoțit,
Tu, de înger mi-ai dat aripi,
Am dus zile-n asfințit!
Sufletelor ce-au plecat,

Tu le-ai dat lumina Ta,
Pe-al meu suflet linişteşti,
Gând curat las a zbura!
Mi-ai dat pocal cu iubire

Înşirată-n flori de câmp,
Ce-i frumos în amintire
S-am cu drag tot ce e Sfânt!
Îți port numele în suflet,

La botez mi-ai dat în dar
Citit şi cântat spre mine,
Şi cu Mirul din Altar!
Doamne! Sfântă, Tu, Fecioară,

Mamă m-ai făcut să fiu,
Nu o dată, a patra oară
Mi-ai dat fiice, mi-ai dat fii!
Mi-ai pus bobi mărgăritare,

Lacrimi în van inimii,
Umplut-ai în timp praguri
Cu nepoți de la copii!
218
De la nepoți şi nepoate,
Alți nepoți mi-ai dat în dar,
Să am casa tot bogată,
Unşi cu Mirul din Altar!
Mă închin şi-ți mulțumesc,

Cum o fac mereu în gând,
Pentru tot şi că trăiesc
Cu dragoste în cuvânt!
Mi-ai împlinit un vis,

Să am prietenia lor,
Celora ce-au har şi-au scris
Trăiri în versuri cu dor!
Şi-acum e-o familie mare,

Cât nu o pot cuprinde
Doar cu gândul şi simțire
Urări bune îşi iau zborul
Către ei de la mine!
Pica Maria N. Boştină
219
Te iubesc
Când podul nopții încă ține
Un cer de lacrimi vii deasupra ta,
Cu ochii îndrăgostiți de tine,
Să plec, să vin, să te-ntâlnesc aș vrea…
Pe vârfuri trec să nu te sperii,

Respiri visând, te simt, ai adormit,
Mă urmărești cu visul serii,
Îți lași spre stele somnul liniștit…
Numai puțin întorc privirea,

Nu mi-e deloc ușor, dar mult aș vrea
Să te ating, să-ți simt iubirea,
Apoi să plec visând în lumea mea…
E-acolo-n roiuri presărată,

În galaxii… e locul absolut,
Noi suntem unul dintr-odată
Iar visul pare locul cunoscut…
Te-mbrățișez și-ți spun cuvinte

Ce pe Pământ nu sună-n chip firesc,
În limba focului din trup și minte…
Pot să îți spun din suflet: te iubesc!
Pinte Carmen
220
Petale...
Din câte au fost
și câte s-au mai petrecut,
doar petale, pe ici,
pe colo, am risipit...
Petale parfumate,
petale duse de vânt,
petale adunate
și astfel așezate
într-un singur fir, toate...
Astfel strânse,
ferite vor fi de vânt
și ploile reci,
nerisipitele petale...
În timp, ofilite vor fi,

însă parfumul lor
este cel care va dăinui...
Trecerea timpului
își va pune amprenta acolo,
într-un colțișor de sertar,
unde vor dăinui discret,
parfumând amintiri de mult uitate.
Iar din amintirile profunde

se vor naște din nou,
mult prețuitele petale
parfumate...
Rodica David
221
Nici Luna nu mai vrea să vadă

Nici luna nu mai vrea să vadă
Și-ar vrea de pe un nor să cadă
Ca să ne amintim, să știm,
Nemuritori ca ea… să fim!
Nici luna nu mai vrea să vadă,

Parcă nici n-ar putea să creadă
Că am uitat cum suntem noi…
Noi suntem plini... nu suntem goi!
Nu suntem prigoniți sau triști,

Noi suntem vii, suntem nestinși,
Și suverani, în rang și-n vene
Pe unde curg râuri eterne…
Căci sufletul frumos ne cerne

Noi haine strălucitoare
De-acolo de unde venim,
Din Soare!…
Roxana Cotigă
222
Somn plăcut și liniștit

Am fost liniștit azi noapte
De un somn lin am avut parte,
Chiar și visu-a fost frumos
Culegeam flori de pe un șes.
Cele mai mândre culori

Zâmbitoare-ți dau fiori,
Am găsit ce nu am gândit,
Pe loc m-am îndrăgostit.
O fată pe loc te face,

Dacă-o vezi, cazi în boală și îți place,
Se prinde de inimioară
Și te arde foc și pară.
Nu înțelegi ce e cu tine
Când iubești te face bine,
Și ai somn odihnitor,
Nici în suflet nu ai dor.
De ai dor, mult te apasă,

Schimbi cu liniște, te lasă,
Că iubirea bat-o-n vină
Te bucură și te alină.
Când ești vesel, mai trăiești

Tânăr... de mai și iubești,
Ești sprinten și răsfățat,
Falnic ca-n munte un brad.
Nu simți viața că-i bătrână,

Perechea... o vezi ca pe o zână,
Cum îi zâna florilor,
Că-n viață n-ai știut de dor.
Sabina Virginia Gliga
223
Nimic nu contează...
Ia arcul, săgeata, grenada și tunul
Ia pușca iubire și fă-te încoace...
Și dă tot ce poți și fă ce vei face
Și pușcă-i pe toți să rămână niciunul.
Sunt flori până-n ușă și-i plin în odaie,

Șampanii pocnesc și se cară din sticle
Nici chiar Veronica, nevasta lui Micle
N-a fost mai dorită și nici mai bălaie.
Ia arcul, săgeata și ia-te pe tine

Aruncă-te-n ghete și-n haina de fâș
Mergi drept ca Viteazul,
Uitându-te câș
La cârdul de vechi ori mai noi colombine,

Și vino degrabă și vino pâș-pâș,
Nimic nu contează...
Contează pe mine.
Sanda Nicucie
224
Tupeu
Și doar priveam,
ne desenam
și zâmbeam...
deja iubeam...
Doar șopteam gândul

și inima prindea ritmul...
Și iar iubeam
privire cu privire,
sărut cu sărut...
inimă în inimă...
Sufletele... se aprind,
Și ființa cu ființă
dureros se alintă,
doruri în apusuri...
ducând în piept fluturi,
fluturi de începuturi...
Strângeam comori,
nopți de nespuă răpire,
ani de suavă iubire...
O, cât de neînțeles ne iubeam!

Dar, ce tupeu...
Eram, totuși, atât de cuminți...

Ca cei mai curați sfinți!
Mult prea cuminți...
Maria Sângerean
225
Altă rimă n-am găsit!

Și-am băut și azi cafeaua,
Îngânând un do major,
Mi-am scos soarele din suflet,
Învățând cum să cobor.
Mă lovisem într-o tâmplă

Cu un vis. Era al tău.
Se făcea că-mi frângi aripa,
Ca să nu mai pot să zbor.
Și-ți spuneam că nu mi-e teamă

Și-ți cântam la clavecin,
Aripa-mi coseam de suflet,
Mă priveai ca pe-un festin.
Și-am fumat tutun cu iarbă

Și m-am mai jelit puțin,
Și-am fugit din visu-ți sumbru...
Of, ce jale și ce chin!
Cânt și-acum în do major,

Beau tutun cu iarbă rară,
Mai strivesc câte-un destin...
Făcând clipa să dispară.
Știi cum sunt! Cu doua aripi,

Una albă, alta neagră,
Mi le spăl puțin cu rouă
Și-mi iau zborul lin, sub iarbă.
Simina Păun
226
Audiție muzicală
227
Te chem...
Te chem, când toamna vieții aduce-o zi senină,
M-am zbuciumat în lacrimi, aveam și eu o vină!
Trec zilele grăbite, se risipesc ca fumul,
Tu te-ai răcit de mine, ai rătăcit și drumul...
Te chem, fără nădejde, cu lacrimă sărată,

Însă nu mă mai auzi, nici azi... și niciodată!
Să merg pe firul toamnei ce nu vrea să ne ierte,
Că ne-am uitat iubirea, având țeluri incerte!
Te chem, cu ruga-n suflet, când viscolesc zăpezi,

Dar tu ești prea departe, nicicând nu mă mai vezi!
Mai am cu tine-o poză, aici, pe-o etajeră
Și vreau să-nvii trecutul în care-s pasageră!
Te chem în miezul toamnei și uit să mai respir,

Un vânt mă biciuiește, îmi taie-al vieții fir!
Privesc cum cade frunza... dar pentru mine-i seară,
Voi bea un ceai fierbinte, gândindu-mă la vară...
Te chem când taina vieții aduce-o zi senină,

Am tâmple-ncărunțite, nimic nu mă alină!
Îmi mai rămân de-acuma doar zilele cernite
Și voluptatea toamnei cu frunze-ngălbenite!
Mirela Șoimaru
228
Iubitul meu
Iubitul meu, astăzi îți scriu,
Cu slove ce le-adun din nori,
Ca soarele eu am să fiu...
Să te-ncălzeasc până în zori.
Culeg din stele dragostea

Și ți-o ofer cu luna plină,
Prin corzi de harpe, muzica,
Ca sufletu-ți să ți-l aline.
În joc de note muzicale

Ce se înalță-n Univers,
Cutreieră Calea Lactee
Ca să-ți recite iarăși vers.
Versul să-ți patrundă-n sânge

Precum veninul când îl bei!
Să-ți bată inima în rime,
Ai să iubești fără să vrei.
Iubirea ce-ai să porți cu tine

E vindecare pentru suflet...
Oază de pace și armonie,
În gând, simțire și în cuget.
Sorina Vîiu
229
Blestemul
În umbră mă legăn, în umbră-mi cânt jalea,
Păcatul mi-e mare și-i greu de purtat,
Alunec prin cercul de foc și văd calea
Ce-o zgaiță de babă prin blestem mi-a dat!
Biserică întoarsă cu turla-n țărână

Mi-e viața de-acum... și cânt prin văzduh,
O umbră sluțită mă prinde de mână,
Să nu cer iertare Preasfântului Duh!
Iar stele apuse dansează nebune

Luând chip de iele cu părul vâlvoi,
Se-agață de ceruri umbrind fața Lunii
Cântând Aleluia unei vieți de apoi!
Străin îmi e totul... pământul... și cerul...

Printre umbre de noapte încet mă strecor,
Îmi cânt în surdină parastasul, cu clerul
De popi, ce-n metanii mă îndeamnă să mor!
În cercul luminii, să ardă iubirea,

Iar răul să cânte pe turlă a pustiu,
Să vină și iele, strigoii să urle
Că nu mai am tihnă și somnul nu-l știu!
Mă-ncinse blestemul cu fir de mătase,

Să umblu prin noapte, printre umbre să cânt,
Stăpân peste frică și stele apuse,
Un suflet ce plânge la propriul mormânt!
Dansez printre umbre și toate-s ca mine,

Un abur, o pată de negru păcat...
Și strig către Lună ca lupul în noapte,
Un cântec din umbră, c-am fost blestemat!
230
Un fir de lumină îmi ia răsuflarea...

Buimac mă trezesc din cumplitul blestem!
A fost un coșmar și-am să cânt Aleluia
Că sunt eu umbra aceea de care mă tem!
Ștefania Vasile
231
Dragii mei învățători!

Poiezie dedicată tuturor învățătorilor,
care au depus muncă imensă și răbdare pentru educația mea.
Dragii mei învățători!

Mă închin c-un braț de flori,
Că m-ați învățat de bine,
Să zidesc ziua de mâine.
Cu glas blând și cu răbdare,

Ați muncit voi cu sudoare,
Sunteți drumul real spre-nțelepciune,
Învățătura este cel mai greu lucru din lume.
Dragi și scumpi învățători,

Ca o mamă iubitori,
Toți crinii albi vi-i dăruiesc
Și vă zic din suflet:
„MULȚUMESC”!
Tamara Nazarii
232
Geneză
Mă rog cu dragoste de neam
de la rădăcină pân' la ram,
în arborele genealogic mă cațăr
cu dragoste, strămoșii acopăr,
Mantia țesută din lacrimi

învelește rădăcinile cu nemurire,
se curăță bătrânele patimi
rămase de la a tinereții cotropire.
Trăiesc și respiră legăturile

de sânge, de carne, de oase,
se deschid ca de nuntă, comorile
cu pietre de înțelepciune neroase.
Miliarde de combinații de gene

dansează în Pământul Veșnic,
împerecheate, mature catrene
se citesc si rodesc, falnic.
Teodora Iancu
233
Un ciob
Se crapă sângele în două,
n-are cuțit să-și facă o cărare
între două paralele,
trupul se întinde
ca un ghem de ață.
Timpul pustiește lumea,

un singur țel clădește universul:
evadarea.
Evadarea din extaz,

unde războiul câștigă
un ciob de sticla spartă.
Lia Teodora Ianto
234
Aripi ce nu se frâng
Am dăruit fără să cer o clipă și-ncă una,
Crezând că totu-i un mister, dar a-nceput furtuna.
Și steaua ce-mi vestea în noapte că-n lume e iubire,
Se stinse-ncet lăsând în urmă o dâră de-amăgire.
Speranțele se ascundeau, timide-n colț de stradă,

Un gând pribeag se tânguia, un înger să îl vadă.
Pe-o clipă scursă se ivea o urmă de-amintire,
În ochi o lacrimă-ncolțea în lină unduire.
Cuvintele se-amestecau pierzându-și parcă sensul,

Doar luna tristă mă-ntreba: acesta ți-e alesul?
Cu ochii-nchiși am confirmat, pe tine te știam,
Întreaga viață-am căutat, încet m-apropiam.
Tăceri cădeau către apus, săpând cu neputință,

În suflet, dorul pârjolea o ultimă dorință.
Pe chipul tău puteam citi povestea ne-ncepută,
Un gând plăpând se-nfiripa în taina nevăzută.
Și cine oare să-nțeleagă că viața nu-i ușoară,

Când rana încă sângerândă se-mbracă-n primăvară?
Înmugurește viața iar și roadele vom strânge,
Cu mâinile vom plămădi aripi ce nu s-or frânge.
Teodorescu Lăcrămioara
235
Rugă
Strigă-n boltă glas de codru,
Ruga sfântă și-o înalță,
E despădurit și sobru,
Doar la cer mai e o speranță.
Mor copaci vânjoși și tineri,

Secerați de mâni hapsâne,
Ce, de luni și până vineri,
Cară lemn în lumi străine.
Strigă-n noi glas de străbuni,

Să păstrăm pădurea întreagă,
Dar ce vrei de la nebuni,
Care la averi se roagă?
Da, ne este drag izvorul

Și pădurea ne e dragă,
Dar păgânu’ a pus piciorul
Și ne-o ia ca pe o pradă.
Doar cotcodăcim prin curți,

Goale vorbe de ocară,
Căci de farisei, mancurți,
E condusă biata țară.
Ne-ai dat, Doamne loc sub soare,

Cu păduri, râuri și munți,
Dă-ne dragoste de țară,
Dă la toți, că suntem mulți!
Valentina Calistru
236
Cu tine...
Pe geamul chiciurit din odaie
O floare brumată de gând,
Pașii ți-i văd călcând prin ploaie,
Ramuri dezgolite de ger azi plâng.
Pe șevaletul minții creionez vise,

Pe ochi de gând pășesc stinger,
Cu tine rătăcesc în culise
Amintiri cuibărite-ntr-un ungher.
Prin verdele ochilor tăi în noapte,

Prin universuri reci de gând,
Se pierd cu tine printre pleoape
Cuvinte dezgolite pe tâmple, de vânt.
Pe ciob de Lună calc în noapte,

Tristețile trecutului din umbră pier,
Cu tine, silabe se contopesc în șoapte,
Visele mele rezemate pe polițe de cer.
Valentina Genoiu Geambașu
237
Casa goală
Casa ei îi goală, de toți părăsită,
Se întoarce acasă, tare necăjită,
Căci ea a plecat, mama și-a lăsat
Străină, fără putere,
Ajutor nu are măicuța a cere.
Nici la înmormântare, ea nu a ajuns

Măicuța pustie, tristă s-a mai stins,
Acum o lacrimă,
Pe fața ei s-a prelins.
Și vântul o ceartă, este ca turbat,

Răutatea ei, nicicând n-a iertat,
Rama de pe perete,
Cu chipul curat
Al părinților, pe care i-a abandonat.

Acum stau, nimic nu spun, niciun cuvânt
De rămas bun, doar iertarea,
Sigur, ei i-au dat, că-i a lor fată,
Ce, mult au mai așteptat.
Valerica Sălăgean
238
Audiție muzicală
239
Și poeme curg în seluri...

Cad poemele pe lespezi, răvășite de furtuni,
Câte-un vers privește galeș, dintre frunze să-l aduni.
Și cum să-l aduni când frunze și poeme sunt la fel
Răstignite pe trotuare-amenințate de măcel?
O metaforă sublimă franjurată de căderi

Peticește o vocală c-o nervură de tăceri.
Iambii-și caută atele și dactilii se ascund
Să nu le-amorțească saltul în repaosul profund.
Consonatică postură-ntr-un tablou de brumărel!

Versurile se însumă fiecare-ntr-un pastel
Ca plocon pentru urgie, poate îmbunează-un nor
Să nu plouă-n poezie cu vreun strop devastator...
Însă cerul e aproape de pământ și... nemilos

Varsă lacrima de îngeri cu un gest tendențios...
Nu e vreme de tocmeală, toamna-și intră-n dreptul ei
Și poeme curg în seluri, lacrimă din ochii mei...
Calc pe o silabă vie, ce-a scăpat de la înec

Și sub talpă-aud un cântec ca un scâncet de fenec...
Pe scheletul neglijabil țes din gândul încă viu
Un poem de duminică dezolant și cenușiu...
Restul versurilor curge prin rigole înspre neant

Într-un strigăt fără vlagă, mutilat și asonant...
Violetta Petre
240
Sunt
Sunt licăr de lumină scurs din soare,
Sunt vas de lut cu suflet visător,
Un strop pierdut într-un talaz de mare,
În Univers sunt doar un fir de nor.
Sunt pulbere de stele căzătoare,

Sunt bob de rouă-n palma unei flori,
O şoaptă rătăcind la întâmplare,
Sunt un ecou în strune de viori...
Sunt lacrimă născută din durere,

Sunt strigăt mut al gândului pribeag,
O flacără ce pâlpâie-n tăcere,
Un vis îngenuncheat pe-al zilei prag.
Sunt toate la un loc şi fiecare,

Sunt trup şi suflet tainic, călător,
Sunt umbra pregătită de plecare,
O frunză-n vânt, un abur trecător...
Sunt dor pe-a infinitului coloană,

Sunt curcubeu pe cerul mohorât,
Un fulg timid de nea topit pe geană,
Sunt doar un om, un simplu om şi-atât!
Violeta Andrei Stoicescu
241
Soy
Traducerea și adaptarea:
Ana Văcărașu
Soy un destello de luz que mana del fuego astral,

soy ánfora de barro llevando alma soñadora,
una gota perdida en la ola inmensa del mar,
en el universo, una pequeña nube voladora.
Soy polvo de estrellas caidas en pecado,

un grito mudo del pensamiento errante,
soy sueño, en el umbral del día, arodillado,
una llama jugando en silencio, titubeante.
Soy todas juntas y cada cosa aparte,

soy cuerpo y alma misteriosa y pasajera,
hoja en el viento, onda de vapor andante,
soy sombra preparada de viaje, austera.
Soy un anhelo profundo en el pilar del infinito,

bajo el cielo nublado, un arcoiris que roza la mano,
tímido copo de nieve en la pestaña derretido,
soy... nada más que un simple ser humano.
Violeta Andrei Stoicescu
242
E noiembrie
E zi de toamnă și zi mohorâtă,
Fin cerne ploaia, ceața persistă,
Privesc afară, îmi beau cafeaua,
Singură la geam admir șoseaua.
Vremea, aș vrea să se liniștească,

Soare să fie, să ne încălzească,
Înspre pădure, norii mari se adună,
Poate se pregătesc și ei de iarnă.
E noiembrie, cu ploi și lapoviță,

Aduce frigul și primii fulgi de nea,
Pământul, ce-i afară tot îngheață,
Prevestește că va fi o iarnă grea.
Aștept cu drag să vină iarna,

Cu multe sărbători și cu zăpadă,
Cu Moș Crăciun și Moș Gerilă,
Să fim veseli, să răsune colinda.
Săniuțe să zburde prin zăpadă,

Copiii pe derdeluș să se întreacă,
Să fie o iarnă frumoasă, blândă,
Cu fulgi de zăpadă, ce mereu să cadă.
Viorica Crecan
243
Tropotul astral
Izvoare de lacrimi să curgă
Din ochii așteptării și apoi,
Speranța apasă și subjugă,
Tropotul astral, dorul din noi.
Piscuri ruginii, stelele plâng

Dincolo de nori luând în val,
Chemare-n foșnete din crâng,
Cu miros arămiu și de migdal.
Ferigile-s uscate și copacii goi,

Trec adieri de vânt lăsând fiori,
Un bucium plânge pentru noi,
Îneacă amarul Soarelui în zori.
Noiembrie n-așteaptă la hotar,

Trece de umbre cu aerul rece.
Un fluture îngheață să învie iar
Într-un cocon în luna care trece.
Viorica Țigănescu
244
Femeia
Citește-mă
Dincolo de cuvinte,
Nu în surâsul
Pe care îl port
În gesturi simple,
Priviri ce adesea
Ascund
Taine...
Și dincolo,
Sunt eu, femeia
Ce te adoră
Și-mi cresc aripi,
Când raze de soare
Îți scaldă privirea
În verdele crud
Al dimineții.
Zenovia Lascu-Broncz
245
Teatru:
H
HEEN
NRRIIK
K IIB
BSSE
ENN –– 11998888 SSttââllppiiii ssoocciieettăățțiiii
246
Concert:
R
RIIC
CHHIIE
E SSA
AMMB
BOOR
RAA&
&OOR
RIIA
ANNT
THHII –– 22001177
SSoouunndd ssttaaggee lliivvee aatt C
Chhiiccaaggoo
247
248
249
Puteți susține:
LED Force Editura,

LED Force Radio,
LED Force Galeriile de artă,
LED Force Biblioteca
LED Force Centrul Cultural European,
cu mici donații, utilizând conturile următoare:
Cont RON - RO16INGB0000999906617963

Nume: Cristian Arsenoi
IBAN: RO16INGB0000999906617963
Banca: INGB CENTRALA
Moneda: RON
SWIFT: INGBROBU
BIC: INGB
Cont EUR - RO67INGB0000999908377692

Nume: Cristian Arsenoi
IBAN: RO67INGB0000999908377692
Banca: INGB CENTRALA
Moneda: EUR
SWIFT: INGBROBU
BIC: INGB
Vă mulțumesc frumos.
Cristian Arsenoi
250
251

LED Force Poetica - Martie 2022

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LED Force Poetica - Martie 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LED Force Poetica Martie 2021

Lectura: Cristian Arsenoi și Ana Văcărașu

LED Force - Editura:

ISSN 2821 - 417X ISSN - L 2821 - 417X

Toate drepturile rezervate autorilor.

LED Force Editura - Noi... nu tăiem copacii

MARTIE - Mărțișor (31 zile)

Rămășițele unui rest de sine

Toamnele și-au amestecat tristețea

Palmele cad a neputință

E un haos aranjat după regula fricilor

Zăplazul fără de trecere în dincolo de privire,

Ca un covor de culori cu viață

Sufletul ruginit al ultimului popas

Fiecare frunză, devoaleză

Ce ai spune dacă astăzi

Forme de lut desperecheate

Suntem absențele care confirmă

Fără să conștientizăm laturile

E descriptivă frica de simetrie

Timpul și-a schilodit carisma

Totul a devenit o natură moartă

Știu că adunând în mine toată dragostea,

Poate o să fie prea devreme în târziul apus

Doar absența unui loc

Mă încumet să cred că Dumnezeu

Îngheț în frigul conștiinței care naște

Eu, sunt pregătită

Din nesiguranța afectată a fricilor perpendiculare,

Mă voi bucura dacă frizele clipelor

Sunt pregătită să urc treptele abrupte,

Ating timpul fecund,

Mă arcuiesc a clipă ce se încolăcește tandru

Te simt... fără să întreb exigența verbelor

Îmi caut ritmul pașilor fără număr,

Simt cum ating într-o joacă de lumini,

Nu îți voi spune ceva din ceea ce

Așadar la 31 martie 1933 se naște acest mare spirit, la

Studiile și le-a făcut la liceul Sf. Petru și Pavel care a

Sunt date biografice

Nimic deosebit în afara emoției pe care ne-o oferă când

Formula poetică este diferită de la volum la volum.

În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi

În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista

În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la

În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume: „Roşu

În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei

În perioada 1970 - 1973, devine

În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele

În anul 1973 publică antologia de poezii de dragoste

La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu

Este şi perioada în care poetul devine dependent de

Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care

În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”,

În acelaşi an îi apare traducerea în limba bulgară a

În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl

În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată

La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă

Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi,

Ultimele sale cuvinte au fost:

Anunţul oficial spunea că poetul a murit în urma unui

Un Monument care, admitem că avea și vicii, dar un

Este, după pătrerea mea, unul din picioarele mesei pe

Fără Nichita, masa ar fi fost șchioapă și tare goală și