METODOLOGIA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE (MCS)

NOTE DE CURS

Cursul de M.C.S. se introduce ca urmare a reformei aplicată din octombrie

2005 pe baza Declaraţiei de la Bologna (1999) referitoare la învăţământul în U.E.
Cercetarea ştiinţifică (C.S.) devine un neofactor de producţie de prim rang.
M.C.S. se preocupă de întărirea responsabilităţii studenţilor faţă de:
- sistemul învăţământ-cercetare ştiinţifică;
- ameliorarea pregătirii de specialitate a studenţilor;
- cultivarea abilităţilor de creaţie ştiintifică.
Amintim că în 1992, în S.U.A., investiţia în bunuri intangibile depăşeşte pe
aceea în bunuri tangibile. Putem considera acest eveniment ca fiind momentul
intrării omenirii în NOUA ECONOMIE, ECONOMIA CUNOAŞTERII.
La nivel global se constată:
- amplificarea corelărilor ştiinţă-tehnologie cu ecologia;
- sporeşte numărul şi diversitatea studiilor ştiinţifice;
- creşte complexitatea mediului economic, datorită creativităţii umane.
Investiţia în capital uman devine treptat speranţa omenirii.
Are loc o schimbare a relaţiilor ştiinţă / viaţă în mod permanent.
C.S. constituie o anumită mentalitate, chiar o experienţă spirituală: hărnicie,
pasiune, perseverenţă, îndrăzneală, gândire originală, informaţie, analiză, sinteză,
discernământ, generalizare, capacitate de contemplare, curajul de a-şi recunoaşte şi a
abandona eroarea.
Observăm că, în aprecierea realităţii există o subiectivitate specifică cercetătorului.

1
 Marele filozof grec Socrate afirma că: “O republică educă cetăţenii ei ceea ce
stimează.” Atunci când se urmăreşte stimularea cercetării ştiinţifice, acest principiu
este bine să fie luat în considerare.
Fizicianul Albert Einstein aprecia:” Lucru cel mai minunat cu care ne putem
întâlni este misterul.”
Cercetătorii, în munca lor, sunt animaţi de: bani, putere, situaţie socială, faimă,
vanitate, dar şi de aspecte pozitive ale spiritului uman (Hans Selye):
- dragoste dezinteresată faţă de natură şi adevăr.
- frumuseţea legităţilor naturii
- curiozitate
- dorinţa de a fi folositor
- de a fi aprobat
- cultul eroilor
- teama de plictiseală.

Oamenii de ştiinţă pot fi clasificaţi în:

A. Activi – colecţionarul de fapte
- născocitorul- mai imaginativ
B. Gânditorii – şoarecele de bibliotecă
- clasificatorul; analistul
- sintetizatorul
C. Emoţionalii : morala; şef / succesul ca scop de sine/ veşnicul grăbit, inimă
rece, femeia seacă de laborator, narcisistul, polemistul agresiv, vânătorul de forme,
sfântul, pseudosfântul, perfectul.
Caracteristici:
- entuziasm şi perseverenţă
- Originalitate; putere creatoare

2
- Inteligenţă şi instruirea ei - logica
- memoria
- puterea de concentrare
- Puterea de a abstractiza
- Etica (onest faţă de sine).
Fridjof Nansen spunea: Ai reuşit, continuă !
N-ai reuşit, continuă !
Fizicianul Helmholtz afirma: Cel mai practic lucru este o teorie bună.

Alegerea temei de cercetare

- este importantă
- deseori dificilă
Premizele descoperirii: - adevărată
- generalizabilă
- surprizătoare
Creativitatea umană variază în timp.
Cercetare se poate efectua: - în echipă
- independentă
Este necesar respect pentru creaţie
Dilema : Specializare / orizont larg
Experienţa maeştrilor şi setea spirituală stimulează creaţia.
Condiţie de bază : A pune întrebări inteligente.
Responsabilitatea omului de ştiinţă de a gândi şi de a acţiona.

Ştiinţa economică contemporană

Ştiinţa este definitorie pentru secolul 21 prin amploarea consecinţelor.
Se remarcă o creştere accelerată creştere accelerată a ştiinţei.

3
 A. Einstein / Ştiinţa = încercarea de a face diversitatea haotică a experinţelor
noastre senzoriale să corespundă unui sistem de gândire uniform din punct de
vedere logic.
- Ştiinţa este o cunoştere sistematizată şi verificată de practică.
- Ştiinţă: orice cunoaştere suficient maturizată pentru a fi predată în învăţământul
superior (Tadeusz Kotarbinschi)
Condiţii pentru a fi ştiinţă:
- principii generale, legi, metode, procedee, instrumente specifice
- legi ce guvernează şi previziuni ştiinţifice
- cunoaştere bazată pe fapte organizate pentru a rezolva problemele
- un tot unic coerent
- material faptic : rezultatul observaţiei, teorii, axiome.
- ipoteze
- model de cercetare al realităţii(metodologia)
- semne, reguli precise.
- limbaj de comunicare

Legităţile şi procesele interne ale ştiinţei

Ştiinţa se realizează treptat, prin acumulări sistematice (în timp).
- îmbogăţire continuă.
- drum evolutiv: de la fenomen la esenţa tot mai profundă, se apropie asimptotic de
adevărul absolut
- de la simplu la complex.
- creşte gradul de exacitate al reflectării legilor naturii.
- legătura între ştiinţe.
Revoluţia în ştiinţa actuală.
- procese de diferenţiere şi integrare (transfer de metode, legi, obiective, limbaje)

4
- descreşte diferenţa : ştiinţe deductive / inductive.
- cercetări ştiinţifice interdisciplinare.
- creşte rolul gândirii teoretice.
- metateorii, metaştiinţe (cunoaşterea obiectului de studiu)
- matematizarea
- experienţa : verigă în verificarea construcţiei teoretice.

Schimbări în sistemul corelaţiilor ştiinţei

Ştiinţa este o formă a conştinţei sociale.
Ştiinţa factor de producţie – sistemul tehnologic (neofactor).
Ştiinţa, abordată separat de tehnică ( e un subsistem).
Ştiinţa + tehologia = suportul progresului economic şi social.
Ştiinţa restructurează filozofia.

Ştiinţa economică în progres.

1. Realizări principale în ştiinţa ecomomică.
Principii clasice fundamentale : raţionalitatea, eficienţa, echilibru / dezechilibru,
concurenţa.
Noi principii : teoria organizaţiilor, teoria convenţiei, teoria incitaţiei, teoria echităţii,
teoria justiţiei, teoria jocurilor, teoria haosului, restructurarea economică majoră.
Accentuarea pluralismului teoretic / spre statut de ştiinţă pozitivă ; extinderea
dimensiunii normative.
Creşte capacitatea de cunoaştere, influenţare şi de previziunei economică.
Procese esenţiale în ştiinţa economică.
Tendinţa de transfer a ştiinţei economice în ştiinţe exacte. /restructurarea
metodologiei C.Ş. în economie.
Creşterea aplicării matematice în cercetarea ştiinţifică economică.

5
Extinderea experimentării ca verificare a ipotezelor admise.
Promovarea cercetării inter şi multidisciplinare.
Hegel:
Metoda nu este altceva decât structura întregului

Viziunea istorică / viziunea matematică.

Importanţa cercetării empirice.

Controverse teoretice şi metodologice în Ştiinţa economică

Ştiinţa economică include un deficit de realism şi este un ajutor limitat pentru

practică.
Comportamentul uman de masă nu este reductibil la economie sau la un factor
de nedeterminare.
Ştiinţa economică are două provocări: funcţionarea şi respectiv formularea
concluziilor şi recomandărilor în ciuda incertitudinii ambientale, implică o
subiectivitate rezonabilă.
În ştiinţa economică este inclusă posibilitatea erorii.
Riscul este dominanta universului economic.
Risc – sursă de conflict cu guvernul, nu cu firma; cu colegii(cercetători).
Nu este adevăr pur ci incertitudine, accesul la perfecta cunoaştere este oprit.
Economistul trebuie să ofere soluţii pentru eliminarea / prevenirea dezechilibrelor.
Nu există previziuni precise, există recomandări şi indicaţii de tendinţă.
Nu se cunoaşte precis nivelul nici unui agregat sau componentă economică dintr-un
sistem cercetat - enunţurile au grad imperfect de verificare.
Ştiinţa economică nu este o ştiinţă exactă. Dezechilibrele se datorează complexităţii
dar mai ales nelinearităţii fenomene şi procese economice.

6
În ştiinţa economică există o puternică ambiguitate, oscilează între ştiinţele dure şi
ştiinţe umane.
Milton Friedman = realismul nu trebuie inclus şi cercetat în ipotezele de bază,
singure predicţiile teoriei permit să se controleze veridicitatea explicaţiilor lor.

EPISTEMOLOGIE = Ştiinţă a cunoaşterii.

Epistene = cunoaştere adevărată, de profunzime

Logos = ştiinţă
PLATON : epistene # doxa / doar o cunoaştere superficială a faptelor empirice.
Mijlocul de realizare a lui epistene (cunoaşterea ştiinţifică) este RAŢIUNEA,
singura capabilă de acces la lumea pură a ideilor (concepte, teorii, principii).
Lucrurile sensibile(concrete) sunt observabile de oricine. DAR, sunt efemere şi
relative din punct de vedre al ştiinţei.
Obiectul de studiu al Epistemologiei :
- teoria : principiile , legile ipotezele din punct de vedere istoric şi al valorii lor
de cunoaştere.
- Studiul metodelor de cunoaştere , metoda C.S.

Metoda (methodos) → meta = după şi → odos = cale, drum

- methodos = un drum, o cale (anume) → deci metoda nu poate fi arbitrară /
subiectivă.
Metoda → este şi un analog al domeniului în care se circumscrie cunoaşterea
ştiinţifică. Diferenţele de metode şi metodologii duc la incompatibilităţii în planul
rezultatelor / teoriilor.

7
 REDACTAREA ŞI SUSŢINEREA PUBLICĂ
A LUCRĂRII ŞTIINŢIFICE ECONOMICE.

- Permite relevarea valorii sociale a lucrării.

- Lucrarea se adresează unor beneficiari.
- Redactarea şi susţinerea → afirmă personalitatea ştiinţifică a cercetătorului :
dezbateri tematice, dialog cu specialiştii, ocazii pentru confruntării de idei şi
concluzii ştiinţifice.
- se verifică validitatea concluziilor proprii.
- sunt forme de transfer, de schimb ştiinţific, ocazii pentru noi idei şi concluzii.
Apar probleme de stil, de limbaj;
- exigenţe de redactare / comunicare
REDACTAREA LUCRĂRII
ETAPE
1. Plan de redactare
- coerent logic, corect direcţionat, cuprinzător;
- asigură : scadenţa ( la timp) ; efortul (minim)
Planul → pe baza schiţelor tematice şi a documentării .
Schiţele preliminare – au caracter orientativ.
Planul final – rezultatele investigaţiilor redactate după tipul concluziilor şi
obiectivele lucrării.
Planul final → o formă de control → se verifică includerea existenţei cercetărilor,
selectarea, ierarhizarea, redarea concluziilor.
Se asigură
a) Sistematizarea şi ordonarea:
- ideilor, concluziilor, domeniilor;

8
 - se stabileşte structura pe părţi, capitole, secţiuni, paragrafe, subparagrafe,
funcţii de succesiunea prezentării, coerenţa şi sistemul temei, nevoile
beneficiarului.
- Introducerea: se precizează obiectivele, nivelul de atins al cunoaşterii,
problemele ce rămân de rezolvat.
- distribuirea sistematică a rezultatelor, confruntărilor, instrumentelor,
mijlocelor tehnicilor de elaborare şi verificare; analize, calcul.
- Eventual, o postfaţă ( concluzii) cu bilanţul demersului ştiinţific, contribuţiile
originale ale autorului, recomandări pentru teoria şi politica economică.
b) Enunţarea riguroasă a – constatării
- teze
- concluzii
→ argumentare: teorie şi practică ; pro şi contra, metodele de investigaţie,
valenţe, + şi - .
c) identificarea omisiunii / lipsuri în sfera documentării / calculelor.
- măsuri adecvate de eliminare a insuficienţelor, a repetărilor.

2. Redactarea lucrării propriuzise.

→ scriere, aşezare în pagină.
→ redactare rapidă (iniţială) → scop : redarea conţinutului de idei : succesiune,
coerenţă.
→ pentru evaluarea rezultatului în raport cu observaţiile şi nevoile beneficiarului.
→ perfecţionare stil ; ajustări componente
→ redactare în mai multe variante – exigenţă.
Definitivarea redactării:
- Pe baza aprecierii şi sugestiei altor specialişti.
- Pe baza propriilor observaţii referitoare la:

9
- succesiunea logică, coerenţă a lucrării;
- dimensionarea capitolelor în funcţie de importanţă;
- formulare riguroasă : observarea lucrării, teze, concluzii pentru claritate,
demers ştiinţific;
- explicare clară, argumentată ; afirmaţii / idei;
- a nu include amănumte inutile, obositoare;
- detalii – numai pentru înţelegerea ideilor abordate.
- Corectitudine – date
- calcule
- trimiteri bibliografice
- acurateţe stilistică, unitete de limbaj
- evitarea repetării (idei, citate, cifre).

Reguli de redactare
- Exigenţe generale;
- reguli speciale → referire la conţinut;
- instrumente ştiinţifice;
- prezentarea grafică:
a) Generale
- rigurozitatea ştiinţifică : formulări corecte → reflectarea fidelă a fenomenului
studiat ;
- folosirea conceptelor, notiunilor, metodelor tehnicilor de analiză şi calcul,
corecta interpretare a datelor de observare, a informaţiei;
Originalitatea : opiniile autorului afirmate în lupta de idei cu specialiştii.
Folosirea de metode şi tehnici noi de analiză şi calcul, cu valenţe superioare celor
noi, noi piste de gândire şi punere a problemelor, noi mijloace de varificare a
rezultatelor şi concluziilor, inaccesibile până la acel moment.

10
 Corectitudinea elaborării lucrării.
- asigurarea corelaţiilor logice dintre abstracţia ştiinţifică şi fenomenul empiric
real;
- citarea altor autori / a nu rupe citatele din context;
- argumentarea riguroasă a evaluării personale;
- prezentarea integrală a lanţului de consecinţe ale unor ipoteze;
- respectarea deontologiei economistului.
Eficitatea textului = Deschiderea de orizont realizată de lucrare, impulsionarea
progresului, stimularea gândirii beneficiarului.
Stilul redactării
- să fie personal → să demonstreze că autorul stăpâneşte problema studiată ( nu
copierea limbajului altor autori);
- împletirea stilurilor : abstract / concret ; descriptiv-ilustrativ , fără descrieri
lungi plictisitoare;
- stil direcţionat, concentrat pe ideea de bază;
- susţinerea ideii şi confruntarea cu alte idei, metode, concepte;
- coerenţă: continuitate logică, fără reveniri, omisiuni, fugă de idei;
- responsabilitate faţă de consecinţele lucrării: al rezultatelor imediate, de viitor;
- acurateţe literară şi gramaticală;
- stăpânirea limbajului de specialitate
→ perseverenţa studiului pregăteşte succesul.

Componentele lucrării ştiinţifice

Titlul → sobru, precis, scurt,clar, să atragă atenţia asupra ideii de bază;
- similar şi pentru subtitluri, capitole etc. ;
- se va evita titlul gazetăresc, bombastic.

11
 Ordinea înscrierii autorilor.
- începe cu prenumele sau iniţiala : R. Popescu.
- pentru mai mulţi autori există criterii;
- gradul ştiinţific;
- funcţia;
- ordinea alfabetică;
Responsabilul / coordonatorul se trece primul.
Numele şi prenumele primului autor/ coordonator/ serveşte pentru indexare în
cataloage, bibliografii alfabetice, biblioteci.
Pentru autoare – prenumele se înscrie integral.
Introducerea /prefaţa / cuvânt înainte.
- enunţarea obiectivelor urmărite;
- definirea cadrului general de studiu / sau al problemei;
- enunţarea rezultatelor obţinute de autor, faţă de alţi cercetători;
- specificarea limitelor studiului întreprins;
Structura lucrării – criterii.
1. dimensiunea studiului;
2. complexitatea cercetării ştiinţifice;
3. natura problemelor cercetate;
4. obiectivele urmărite de cercetător;
5. cerinţele beneficiarilor;

Fiecare subdiviziune să abordeze o problemă sau un grup de probleme

distincte, delimitate prin conţinut de celelalte.
Succesiunea capitolelor să corespundă conexiunilor logice ale problematicii
temei.

12
Subdiviziuni : volumul, partea, secţiunea, subsectiunea (capitolul), paragraful,
subparagraful (de 2 ÷ 10 pagini).
Instrumentele de investigaţie utilizate
- se argumentează adecvarea la fenomenul analizat;
- se pot menţiona metodele existente în literatura ştiinţifică / analiză; critică;
- se va menţiona literatura de specialitate consultată → cu datele pentru
identificarea sursei;
Contribuţiile proprii ale autorului lucrării
- se prezintă pe larg contribuţiile personale;
- se urmăreşte claritatea, pentru a facilita confruntările cu alţi autori;
- calculele laborioase, descrierea detailată a procedeelor, mecanismelor se vor
consemna în anexe / apendice.
Ideile de bază ale lucrării
- se reliefează prin abordări;
- prin cercetarea sistematică, sublinieri în text, figuri, culori;
- prin titlurile părţilor, capitolelor etc.
Ilustrările grafice
- pot reda sintetic, sugestiv, fidel, o corelaţie, o idee, o teză;
- se numerotează în cadrul capitolelor sau lucrării( fig.nr. cap.3; fig.2)
- se indică prin trimitere locul din text unde se cere lecturat ( a se vedea...)
Tabelele
- redau date brute, prelucrate sau calcule privind fenomenul supus analizei;
- se comentează pe larg sau sumar;
- se situează în text prin trimiteri şi prin numerotare → în cadrul lucrării sau
capitolelor
- tabelele mari se redau în anexe, iar în text se reţin: cifre, tabele mici cu datele
cele mai relevante sau sinteze ale tabelelor.

13
 Citalele: extrase “ mot-a- mot “ ale unor idei importante din lucrările studiate.
Sunt folosite pentru a susţine / combate un punct de vedere. Să nu fie lungi; să
conţină o singură idée / sau se redă mai larg dar se subliniază idea care
interesează, prin :
- “ n.a.“ = nota autorului sau
- “s.n. “ = sublinierea noastră.

Anexele
Permit încluderea în lucrare a unor informaţii extinse, corelate cu textul de
bază. Se pot introduce : studii de caz, calcule laborioase, grafice cu scop de ilustrare
suplimentară a documentaţiei din text, extrase din legi, citate mai ample, sinteze etc.

Trimiterile bibliografice.
Se utilizează pentru citate sau pentru referiri la lucrarea sau capitolul din articol
sau studiul autorului considerat. În afara citărilor din textul lucrării, referinţe
bibliografice se mai fac :
- în subsolul paginii;
- la sfârşitul părţilor sau capitolelor când sursele citate se referă numai la
domeniul abordat în capitolul sau partea în cauză;
- la sfârşitul lucrării, pentru sursele bibliografice consultate şi utilizate (citarea
expresă se poate face în textul capitolului, dar nu este obligatorie).
Lucrările menţionate în bibliografie se vor include în ordinea alfabetică a autorilor (
sau titlurilor de lucrări fără autori menţionaţi). În cazul lucrărilor cu mai mulţi autori
acestea se înscriu tot în ordine alfabetică, luând ca bază după numele conducătorului
lucrării. Citarea în textul lucrării şi referinţa la subsolul paginii se efectuează astfel:
- se înscrie numele autorului, prenumele sau iniţiala, titlul lucrării, capitolul,
numărul volumului, editura, localitatea de apariţie, anul, pagina vizată.

14
- atunci când citarea se face la sfârşitul capitolului sau lucrării nu se mai
menţionează pagina, dar se poate menţiona numărul de pagini ale lucrării.
Pentru citări repetate ale unei surse bibliografice în subsolul pagini, se renunţă la
repetarea titlului lucrării şi se utilizează:
- op. , cit. sau idem, în cazul care se repetă toate elementele, inclusiv pagina;
- ibidem, când corespund toate elementele cu excepţia paginii, se va scrie
ibidem, p.25.
Dacă se fac referiri la lucrări care nu se găsesc în biblioteci publice, sau se află
în diverse arhive, vom scrie ; loc / cit.
Indexul de termeni şi indexul de nume, se recomandă a fi realizat pentru lucrări
mai mari ( culegeri de studii, monografii, tratate, manuale ample etc.).
Indexul de termeni se ataşează la sfârşitul lucrării, calistă alfabetică de termeni
utilizaţi sau termeni noi.
Indexul de nume, se poziţionează tot la sfârşitul studiului. Acesta constă într-o
listă de nume proprii de autori, menţionaţi pe parcursul studiului. Se va indica
pagina.
Rezumatul lucrării.
Are ca scop informarea pe scrt a cititorului asupra ideilor din text. Elaborarea
rezumatului nu este obligatorie pentru orice lucrare ştiinţifică. Aceasta se utilizează
frecvent pentru lucrările fără sumar ( articole ştiinţifice, comunicări studii etc.).
Pentru lucrările ample, care au sumar, în locul rezumatului se ataşează o
posfaţă sau concluzii generale, de ansamblu, având un rol similar.

Prezentarea grafică a lucrării ştiinţifice

Manuscrisul poate fi : procesat, multiplicat, tipărit. Tipărirea este efectuată de
personalul calificat al editurii.

15
 Probleme privind lucrarea procesată.
Se consideră următoarele grupări de reguli:
- amplasarea textului în pagină;
- sublinierea unor pasaje importante;
- scrierea titlului şi a notelor;
- corectarea erorilor;
- eliminarea omisiunilor;

Amplasarea textului în pagină.

Se face la intervalele următoare:
- la 1 rând; la 1,5 rânduri; la 2 rânduri;
- mai rar la 2,5 sau 3 rânduri:
În general, procesarea la un rând este utilizată pentru a separa textul corent de
unul care introduce detalii, sau explică o chestiune sau oferă lămuriri
complementare. Se utilizează şi pentru notele de subsol.
În cazul textului la un rând, între aliniatele superior şi inferior, celui la un rând,
selasă un spaţiu de două rânduri.
Numărul paginii se poate înscrie sus sau jos, de obicei la mijlocul paginii şi
deseori între cratime -87-.
În multe cazuri, pentru cărţi se scrie colontitlul. Acesta este un rând care se
poziţionează deasupra textului fiecărei pagini şi cuprinde : titlul cărţii, al capitolului,
numele autorului.
Pagina de gardă : este cea de a doua pagină a cărţii, pe care se tipăresc informaţii
referitoare la :
- numele redactorului de carte;
- realizatorul copertei şi cel al reviziei textului, cel al tehnoredactării;
- ISBN (autorizaţia editurii);

16
 - adresa editurii;
- copyright;
Evidenţierile de text.
Titlurile.
- cele scurte se scriu pe un singur rând;
- titlurile lungi, se scriu pe mai multe rânduri, separate, pe unităţi logice;
- la fragmentare se vor urmări aspectul estetic şi sintagmele create;
- nu se fragmentează titlul după o prepoziţie sau un articol;
- după conjucţie se recomandă sublinieri ( bold) sau majuscule;
- la sfârşitul titlului nu se pune punct.
Alte tipuri de evidenţiere:
- scrierea colorată, cu majuscule;
- spaţierea( spaţii între cifre, cuvinte, litere);
- scrierea bold, romane, cursive, italice;
- pica(verticale, mici), perle sau elite ( şi mai mici decât pica);
- alte tipuri posibile graţie calculatorului;
- evidenţierea prin bare marginale sau prin chenar, eventual color.
Scrierea citalelor.
- citatele se scriu între ghilimele “ ‘’ ;
- dacă citatul reproduce doar o parte din frază, sectorul omis se notează cu (...);
- când textul este scris la un rând citatele se scriu la aceeeaşi distanţă şi intrând ;
- în cazul lucrărilor scrise la 1,5 sau 2 rânduri citatele se scriu la 1 rând, cu sau
fără intrând ;
- notele sau trimiterile:
- se amplasează în text cu numere ordinale în paranteze (2)...; (9)...;
- se menţine cu atenţie aceeaşi cifră pentru bibliografie ( la sfârşitul lucrării,
respectiv al capitolului);

17
 - notele se plasează în subsolul paginii şi vor fi despărţile de text prin 2 rânduri
distanţă;
- laînceputul notei se trasează o linie de separare de câţiva cm.;
- notele se scriu la interval de 1 sau 1,5 rânduri, iar dacă în subsol sunt mai
multe note, acestea se despart prin spaţii de 1,5 rânduri;
- notele sunt marcate cu asteriscuri sau numerotate, respectiv ‚ *) **) şi
(1,2,3));
- notele se vor numerota pe fiecare pagină, pentru a evita confuziile;
- ocazional, se întâlnesc numerotări pe capitole sau pe întreaga lucrare;

Expedierea la editură a lucrării.

Lucrarea poate fi transmisă :
- prin e-mail, atunci când există o tradiţie de colaborare, respectiv încredere
reciprocă;
- lucrarea şi CD-ul se predau direct editurii (în unul sau două exemplare);
- tehnoredactarea se face pe o singură faţă a foii, atent corectată de către autor;
- se vor adăuga notiţele care nu au putut fi realizate la calculator;
Subliniem că :
Pe un format A4 (297 ×210)mm o pagină de manuscris tehoredactată cuprinde: 31
rânduri procesate şi 65 de semne pe un rând cu un spaţiu liber de 2 cm., în stânga
filei. Aceasta corespunde la 2000 semne pe pagină (cu aproximaţie).
- o coală de autor echivalează cu 20 pagini procesate ; ea corespunde cu o coală
de editură;
- o coală de tipar este alcătuită din 16 pagini de text tipărit;
- numărul de semne diferă, funcţie de formatul cărţii şi literele cu care se va
tipări lucrarea;

18
 - evaluarea suprafeţei figurilor se face prin considerarea suprafeţei reale,
(3000cm.p. echivalează cu o coală de autor);
Lucrarea se prezintă editurii sub formă completă : textul de bază. Tabla de materii
(cuprinsul), anexele, bibliografia, indicele, alfabetic, materialul ilustrativ, borderoul
de tabele şi borderoul figurilor.

Susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.

Forma orală de prezentare a lucrării este ocazională. Susţinerea publică are loc
pentru comunicări, intervenţii şi rapoarte de cercetare ştiinţifică. Acestea se prezintă
la sesiuni şi simpozioane ştiinţifice.
Tot sub formă orală se mai susţin şi:
a) rapoartele de cercetare;
b) studiile ştiinţifice; memoriile;
c) tezele de doctorat, lucrările de masterat şi licenţa;
Lucrările de tipul a şi b se susţin în faţa consiilor ştiinţifice sau comisiilor de
recepţie ale bineficiarilor.
c). Se susţin în faţa comisiilor profesorale de doctorat şi diplomă de licenţă.
În cazul tratatelor, monografiilor, manualelor, acestea sunt susţinute doar parţial cu
ocazia unor comunicări ştiinţifice.
Viaţa ştiinţifică presupune în general:
- cunoaşterea noilor creaţii, teze, direcţii de investigaţie, corecţiile ce se impun
unor concepte perimate;
- promovarea domeniilor care necesită o susţinere financiară sau organizatorică;
- direcţionarea unor resurse financiare spre domeniile de perspectivă;
- afirmarea valorii cercetătorilor şi oamenilor de ştiinţă.

19
 Părţi ale discursului public.
După pregătirea minuţioasă a prezentării din punct de vedere al
mesajului(conţinutului) şi al formei de exprimare, la momentul fixat ( după punerea
în dispozitiv a instrumentarului necesar : laptop, CD, ecran etc.) se trece la
susţinerea temei.
a. Introducerea :
- sunt enunţate problemele care fac obiectul expunerii : se va urmări trezirea
interesului participanţilor;
b. Prezentarea temei:
- conţinutul este expus dezvoltat;
- se vor prezenta mai ales ideile de bază pentru a nu plictisi auditorul;
- se va realiza o analiză şi argumentare a ideilor teoretice în confruntare cu
faptele:
c. Concluzia:
- are scop de a reaminti principalele idei ale temei dezbătute;
- de a stabiliza şi consolida convingerea participanţilor în privinţa corectitudinii
afirmaţiilor efectuate.
Argumentele susţinute de o puternică coerenţă logică şi comparaţiile cu practica de
zi cu zi, expuse clar şi convingător vor asigura deşteptarea interesului auditorului. Se
va urmări permanent reacţia publicului pentru a regla tonul vocii. Elementele de
retorică vor fi luate atent în considerare pentru menţinerea şi valorificarea expunerii :
alegerea cuvintelor, sintexa, stilul, armonia frazei, cadenţa expunerii, reglarea
debitului verbal, dozarea afectului cu care este încărcat mesajul, limbajul trupului
(gesticulaţia, ţinuta, atitudinea, zâmbetul etc.).

20
 Recomandări pentru susţinerea lucrării:
a. pregătirea expunerii;
b. prezentarea rezultatelor;
c. unele recomandări pratic.

a. Pregătirea implică:
- realizarea planului de expunere;
- considerarea preferinţelor auditorului;
- controlul propriei personalităţi;
- dispunerea materialului şi aparaturii auxiliare;
- anunţarea prealabilă a temei.

Pregătirea expunerii
Se listează ideile de bază ale temei, însoţite de argumentarea corespunzătoare.
Se alocă spaţiu maxim contribuţiilor personale, avantajelor şi dezavantajelor
soluţiilor propuse în raport cu teoria şi practica economică.
E ste recomandabil ca expunerea să se facă fără citire sau cu un minimul de
consultare al materialului rezumativ (care a fost însă pregătit special pentru
expunere).
Considerarea preferinţelor expunerii. Auditoriul este “ clientul ” lucrării. Se vor
lua în considerare : nivelul de pregătire profesională a auditorului, domeniile de
interes ale acestuia, specializările etc.

Controlul propriei personalităţi.

Se vor supraveghea : ţinuta, gesturile, mimica. Patetismul trebuie evitat. La fel
şi întreruperile sau vorbirea excesiv de rapidă.

21
 Este recomandabil un ton calm, detaşat, care vădeşte respect şi interes faţă de
subiect şi faţă de auditoriu.

Dispunerea materialului şi aparaturii auxiliare

Materialul se va dispune pe un CD sau eventual pe ţiplane, scheme, planşe cu
calcule ori grafice de dimensiuni mai mari. Utilizarea materialului audio-vizual
facilitează expunerea, alungă monotonia, reduce timpul consumat pentru susţinere.

Anunţarea prealabilă a temei.

Este utilă pentru atragerea persoanelor interesate sau cunoscătoare ale
temei. Anunţarea se face prin : afişaj, presă etc.
Se menţionează numele vorbitorului, pregătirea / titlul ştiinţific, rezultate
ştiinţifice deosebite, locul de muncă.

Prezentarea rezultatelor.
Expunerea se va baza pe textul scris. Este de dorit să se cunoască intervalul
de timp acordat pentru expunere. De obicei, acesta este de 10 ÷ 15 minute pentru
studenţii care prezintă lucrarea de licenţă.
Încadrarea în timpul alocat necesită exerciţii repetate, pentru prezentarea
adecvată a esenţialului.
Practica expunerii lucrării.
În funcţie de problematica, scopul comunicării şi timpul alocat rezultatele se
prezintă selectiv. Pentru lucrarea de licenţă se realizează a expunere orală pe baza
unui plan pregătit anterior. Pentru lucrarea de licenţă se realizează o expunere orală
pe baza unui plan pregătit anterior. Similar se procedează şi pentru lucrarea de
masterat sau doctorat, deşi se admite şi simpla citire a textului rezumativ. Pentru
sesiunile ştiinţifice de prestigiu, mai ales cele internaţionale, comunicarea şi

22
expunerea se fac deseori în limba engleză sau altă limbă de circulaţie internaţională ,
conform recomandărilor . În consecinţă textul se traduce şi se verifică atent de către
un bun cunoscător al limbii respective, stăpân de terminologia de specialitate.
Evitarea monotoniei se va evita prin :
- utilizarea imaginilor, de preferinţă color;
- pauze scurte, după ideile principale, pentru a sublinia importanţa acestora şi a
acorda un moment de reflecţie;
- alternarea ritmului, tonului şi volumului vocii;
- eventual dialog cu persoane din rândul auditoriului, fără a ne antrena în
polemici, care pot compromite întrega expunere;
- sunt acceptabile şi momente scurte de umor.
Se va insista asupra elementelor necunoscute sau noi, de mare interes şi din alte
puncte de vedere. Se vor evita improvizaţiile care fac impresia derizoriului.
Încadrarea în timpul acordat va constitui o preocupare a prezentatorului În
consecinţă – se va dimensiona în mod corespunzător materialul scris:
- se efectuează o pregătire a susţinerii orale, eventual în faţa oglinzii;
- se păstrează o marjă de siguranţă de 1 ÷ 1,5 minute pentru situaţii
neprevăzute;
- dezamorsarea unor stări de tensiuni în rândul auditoriului se va efectua
situaţional, cu o glumă sau schimbare de atitudine.

Lansarea lucrării ştiinţifice.

Lucrările de mare importanţă : cărţi,. tratate, monografii, enciclopedii etc. se
aduc din timp la cunoştiinţă publicului vizat prin : prezentări directe, recenzii, lansări
publice, note de lectură.
Lansarea publică se efectuează de către editura în care s-a publicat lucrarea. Cu
această ocazie de desfăşoară următoarele activităţi:

23
 - prezentarea efectuată de editor;
- luări de cuvânt ale unor personalităţi ştiinţifice din domeniul dat ;
- discursul beneficiarului;
- prezentarea lucrării de către autor.
Lansarea se efectuează :
- atunci când lucrarea este difuzată pe piaţă;
- cu ocazia unor ocazii deosebite: expoziţii, târguri de carte.
Valoarea lucrării din punct de vedere social este estimată prin:
- contribuţiile pe care le aduxe la dezvoltarea teoriei fundamentale:
- soluţionarea unor probleme economico-sociale de mare importanţă;
- recomandări şi concluzii practice în folosul beneficiarilor din economia reală;
- contribuţia la ridicarea nivelului de educaţie economică al cetăţenilor;
- dezvoltarea culturală şi spirituală.
Autorul are, în consecinţă, obligaţia de a promova şi urmări dezvoltarea
ideilor şi concluziilor rezultate din lucrare.
El are responsabilitatea unor eventuale clarificări suplimentare, cea de a
acorda asistenţă pentru implementarea corectă a ideilor sale în activitatea economică
şi socială.

24