Istoria sistemelor de operare

Un sistem de operare reprezintă un produs soft care este parte componentă a unui
sistem computaţional care se ocupă de gestionarea şi coordonarea activităţilor a unui
computer. Sistemul de operare joacă rolul de gazdă pentru aplicaţiile care rulează pe o staţie
de lucru.

Primul sistem de operare apărut a fost o versiune de UNIX elaborata in 1969 de Ken
Thompson si Denis Ritchie in grupa de cercetare de la Bell Laboratories, fiind scrisa pentru a
rula pe un calculator PDP-7. A doua versiune a fost scrisa pentru calculatorul PDP 11/20.

A treia versiune, inca necomerciala, este scrisa complet in limbajul C, pentru calculatoare
PDP 11/45, a apărut in 1973. Apar pentru prima data facilitatile legate de multiprogramare.
Prima versiune comerciala este V6 si a apărut in 1976.

Versiunea V7, apăruta in 1978, putea lucra pe calculatoare PDP 11/70, Interdata 8/2 si pe
minicalculatoarele VAX 32V. Versiunea a fost distribuita gratuit in universităţile din SUA, la
nivel de cod sursa, fapt care a stimulat cercetarea in domeniul sistemelor de operare si a adus
popularitatea sistemului UNIX. In aceasta perioada apar primele actiuni organizate de a
standardiza sistemul Unix, care devine nu numai obiect de cercetare dar si produs. Firma
AT&T creează grupul USG (Unix Support Group), care isi asuma controlul si
responsabilitatea de a distribui Unix-ul. Prima versiune distribuita de acest grup este Unix
System III, care a apărut in 1982.

O puternica influenta asupra dezvoltării sistemului Unix a avut-o, pe linga Bell si AT&T,
Universitatea California din Berkely, care a dezvoltat versiunile BSD-3 si BSD-4. Aceste
versiuni conţin facilitaţi pentru gestiunea memoriei virtuale cu paginare si facilitaţi de lucru in
reţele. A fost creata interfaţa utilizator C-Shell, s-au introdus noi editoare de texte (VI si EX)
si compilatoare pentru Pascal si Lisp.

Distribuirea libera a surselor sistemului Unix a dus si la apariţia unui mare număr de versiuni
si chiar la "dispute" intre grupurile puternice pentru standardizarea sa intr-o forma sau alta. Pe
linga Versiunea 8, System V si BSD putem aminti alte versiuni (dintre care unele nu
realizează decât o funcţionalitate tip UNIX) ca: ULTRIX, XENIX, AIX, VENIX, ZEUS, HP-
XX, SOLARIS.

Primul sistem de operare cu succes comercial şi bazat pe o interfaţă grafică cu

utilizatorul (Graphic User Interface, GUI) a fost Mac OS lansat în 1984 împreună cu primele
calculatoare de tip Macintosh. Mac OS (Mac Operating System) este un sistem de operare
(SO) produs de firma Apple Inc. (Apple) pentru computerele sale.
Mac OS, sau Macintosh Operating System, reprezintă o serie de sisteme de operare cu
interfaţă grafică, proiectată de firma Apple (nume anterior: Apple Computer) pentru gama sa
de computere de tip Macintosh. A fost introdus pentru prima dată la modelul Macintosh 128K
în anul 1984. Prin introducerea sistemului de operare Mac OS, computerele Apple au devenit
mai prietenoase pentru utilizatori decât cele cu sisteme de operare MS-DOS. Termenul “Mac
OS” nu a existat cu adevărat până când a început să fie oficial utilizat la mijlocul anilor 1990.
De atunci, acest termen a fost folosit pentru a distinge toate aplicaţiile sistemul Mac de
celelalte sisteme de operare.

Primele versiuni erau compatibile doar cu Macintosh-urile bazate pe microprocesorul

Motorola 68000, iar versiunile mai noi erau compatibile şi cu arhitectura PowerPC. Recent,
Mac OS X a devenit compatibil şi cu arhitectura Intel x86, care stă la baza tuturor PC-urilor.

Primele SO Machintosh constau din două elemente software numite “System” şi “Finder”,
fiecare având versiunea sa. System 7.5.1 a fost primul care includea logoul Mac OS (o
variaţie a iconiţei de startup a lui Finder - “Happy Mac” smiley face), iar Mac OS 7.6 a fost
primul numit “Mac OS”.

Până la apariţia sistemelor bazate pe microprocesorul PowerPC G3, părţi importante ale
sistemului de operare erau păstrate în memoria fizică ROM pe placa de bază, scopul fiind
evitarea utilizării cu limitări a spaţiului oferit de floppy disk, luând în considerare că primele
Mac-uri nu aveau hard disk.

Mac OS poate fi divizat în două categorii de sisteme de operare:

1. Mac OS Classic - sistemul care era livrat împreună cu primul Macintosh în 1984,
inclusiv urmaşii săi, culminând cu Mac OS 9.
2. Noul Mac OS X (“X” este un 10 roman). Mac OS X include elemente de OpenStep şi
Mac OS 9.

Pentru Mac OS Classic este caracteristică lipsa liniei de comandă; el este un SO în întregime
bazat pe interfaţa grafică. Cu toate că era uşor de utilizat, era criticat pentru single tasking (la
primele versiuni) şi pentru multitasking cooperativ (în versiunile mai noi, pentru
administrarea limitată a memoriei, lipsa memoriei protejate). Iniţial Mac OS utiliza sistemul
de fişiere Machintosh, un sistem plat - cu un singur nivel de mape. Acesta a fost înlocuit cu un
sistem de fişiere ierarhic, care avea un adevărat arbore de mape.

Mac OS X este o familie de sisteme de operare cu interfaţă grafică, proiectate, promovate şi

vândute de firma Apple, ultima versiune fiind instalată la toate computerele Macintosh livrate
în prezent (2007). Spre deosebire de versiunile anterioare, Mac OS X este un sistem de
operare multi-user, multitasking, de tip Unix.

DOS (Disk Operating System) este un sistem de operare single-tasking(o singură

aplicaţie rulată simultan), single-user (un singur utilizator posibili) bazat pe linia de comandă.
Versiunea iniţială a fost creată de Microsoft în 1981 pentru IBM şi s-a numit PC-DOS.
Microsoft a portat şi vândut apoi sistemul pe calculatoare compatibile IBM-PC fabricate de
alţii decât IBM sub numele de MS-DOS (Microsoft Disk Operating System). Această
versiune a fost cea mai populară Pe lângă versiunile originând din cod Microsoft/IBM există
şi alte variante de DOS, mai mult sau mai puţin compatibile cu MS-DOS/PC-DOS precum
DR-DOS şi FreeDOS. Acest lucru a fost posibil datorită simplităţii sistemului dar şi datorită
originii intr-un alt sistem de operare, numit CP/M. Până la apariţia Windows 95 a fost cel mai
popular sistem de operare pe arhitectura x86.

Sistemele DOS au fost concepute având în vedere performanţele micro-calculatoarelor

la începutul anilor '80. Din perspectiva utilizatorilor actuali, este extrem de limitat, dar pentru
standardele vremii, era un sistem comparabil cu concurenţa : folosea un set de comenzi relativ
uşoare (de exemplu copy comparat cu PIP in CP/M), putea adresa un maxim de 640 KB de
RAM (într-o epocă în care microcalculatoarele de-abia aveau 32 KB de RAM), asigura
interfaţa utilizatorului cu discuri într-un mod interactiv şi, cel mai important, consuma o
cantitate redusă de resurse. Aceste facilităţi au dus la încheierea contractului cu IBM - un
factor important în istoria viitoare a sistemului. Acest lucru, combinat cu arhitectura deschisă
a IBM şi cu strategia de marketing nouă a Microsoft (software vândut fie alături de hardware
fie separat, spre deosebire de strategia anterioară - software parte a hardware-ului) au asigurat
o pondere ridicată pe piaţă a MS-DOS. Sistemul original (1.0) nu suporta directoare, dischete
de 3.5 inch (sau dischete de 5.25 inch cu densitate ridicată), şi se baza pe încărcare de pe
casetă audio în sistemul original.

Cu toată evoluţia ulterioară (adăugarea suportului pentru directoare, spre exemplu), MS-DOS
a devenit, la sfârşitul anilor '80, un sistem depăşit. Calculatoarele aveau mai mult de 1 MB de
RAM, necesitând un driver special de memorie (XMS şi EMS), şi programare foarte atentă
pentru a putea accesa memoria, utilizatorii doreau multi-tasking (să ruleze mai multe aplicaţii
deodată) - lucru realizat în manieră ingenioasă de programatori, prin folosirea abuzivă a
mecanismului de încărcare driveri, în programe "Terminate and stay resident" care asigurau o
formă foarte rudimentară de multi-tasking coordonativ, iar sistemele aveau tot mai multe
componente şi periferice, necesitând driveri greu de instalat şi folosit. Apariţia GUI (interfeţe
grafice bazate pe imagini) şi a programelor WYSIWYG (ce vezi pe ecran este şi după
tipărire), pentru care DOS nu era pregătit, în calculatoare precum Apple Macintosh (pentru
care Microsoft a fost unul din cei mai importanţi furnizori de software în anii '80) sau Amiga
a fost însă principalul motiv al înlocuirii DOS. Încercările iniţiale ale Microsoft au fost eşecuri
- Windows 1.0 şi 2.0, interfeţe grafice care rulau "deasupra" DOS nu au impresionat
utilizatorii. OS/2, un alt sistem de operare, conceput de IBM şi Microsoft la sfârşitul anilor
'80, a ratat şi el, în parte din cauza condiţiilor stricte de licenţiere spre terţi, în parte datorită
cerinţelor mari de sistem (inclusiv un grad foarte ridicat de compatibilitate cu IBM care ducea
la eliminarea "clonelor" şi "compatibilelor" - spre exemplu OS/2 nu rulează nici astăzi în
maşini virtuale moderne), dar şi din cauza lipsei de interes din partea Microsoft. De-abia
Windows 3.0 (un hibrid pe 16 biţi cu memorie protejată, rulând parţial deasupra DOS - adică
se comporta pentru DOS ca orice program obişnuit - dar având propriile system calluri,
proprii driveri şi un fel de kernel propriu) a fost un pas înainte pentru utilizatorii sistemelor
x86.

Popularitatea seriei Windows 3.0 (continuată de 3.1 şi 3.11, tot hibrizi bazaţi pe 3.0) a dus la
dezvoltarea liniei Windows 9x şi NT - Windows 9x, un sistem pe 32 de biţi complet multi-
tasking, dar în continuare parţial hibrid şi Windows NT, un sistem complet nou. Astfel, MS-
DOS nu a dispărut complet decât după eliminarea Windows ME, la apariţia Windows XP
(bazat pe Windows 2000 şi NT). În Windows 95, 98 si Me, MS-DOS este folosit ca boot
loader, şi pentru utilizarea driverilor şi system callurilor in mod 16 biţi (real, pentru modul
protejat se foloseau system calluri Windows). DOS era folosit şi ca interpretor standard de
comenzi (Command Prompt), şi ca mediu iniţial de instalare. Ultima versiune de DOS,
integrată in Windows Me a fost MS-DOS 8.00 în 2000. Ultima versiune disponibilă separat
(fără Windows) a fost MS-DOS 6.22, în 1994.

DOS este folosit astăzi într-o nişă redusă de aplicaţii - ca sistem embedded (încorporat în
aplicaţii industriale) şi în sisteme existente care încă nu au fost înlocuite (sisteme legacy). În
aplicaţii industriale însă, continuă să piardă teren în faţa sistemelor moderne precum Linux
sau QNX, care oferă mai multe avantaje (multi-tasking, POSIX) cu un impact minim, iar în
sistemele legacy este înlocuit odată cu uzura fizică sau morală a sistemelor (un exemplu de
sistem legacy inlocuit recent sunt aplicaţiile oferite de Ministerul Finanţelor contribuabililor
pentru calculul diverselor taxe şi impozite, care au fost portate recent de pe MS-DOS pe
Windows sau pe web).

În versiunile de Windows contemporane derivate din Windows NT (2000, XP, 2003 şi Vista),
DOS nu mai există, dar interfaţa cu linia de comandă are comenzi cu sintaxă similară (deşi
este completată cu un număr de funcţii suplimentare). Programele de DOS rulează cu un grad
limitat de compatibilitate pe Windows 2000 şi XP pe 32 de biţi. Compatibilitatea cu acestea
pe sistemele pe 64 de biţi a fost scoasă. Pentru rularea aplicaţiilor MS-DOS (jocuri vechi,
programe vechi încă utile, sisteme-muzeu etc.) se pot folosi emulatoare - DosBox oferă un
sistem MS-DOS complet într-o fereastră de Windows, Linux sau MacOS, special pentru
aceste nevoi (inclusiv încetinirea procesorului pentru jocuri vechi). Dacă se doreşte un sistem
MS-DOS perfect fidel, se poate instala o copie într-un emulator precum VmWare, QEMU sau
Bochs, fără probleme. Instalarea pe un sistem modern (fără emulare) este aproape imposibilă -
ultima versiune de MS-DOS nu suporta procesoare cu frecvenţă variabilă, ACPI, USB, CD-
ROM-uri (e necesar un driver special pentru acestea, pentru celelalte medii optice accesul este
imposibil), plăci de sunet, partiţii mai mari de 2 GB, o mare parte din plăcile de reţea etc.

Linux este unul dintre cele mai cunoscute exemple de software liber şi dezvoltare de software
Open Source.

Termenul Linux se refera la nucleul Linux dar este folosit în mod curent pentru a descrie
întregul sistem de operare, care conţine nucleul Linux, bibliotecile software şi diverse unelte.
O distribuţie Linux adaugă acestor componente de bază o mare cantitate de software
organizată în "pachete". Folosirea termenului "Linux" pentru întreg sistemul, deşi foarte
răspândită, este contestată de către Free Software Foundation (autorii Proiectului GNU, pe
care se bazează o mare parte din distribuţiile Linux). Aceştia propun utilizarea termenului
GNU/Linux (se citeşte "GNU şi Linux" sau "Gnu plus Linux").

Nucleul a fost dezvoltat la început pentru microprocesorul Intel 386 dar acum suporta o mare
gamă de microprocesoare şi arhitecturi. Este folosit atât pe calculatoare PC şi supercomputere
cât şi pe sisteme încapsulate ca telefoanele mobile sau video recordere.

Iniţial dezvoltat şi utilizat de către programatori voluntari, Linux a câştigat suportul industriei
IT şi al marilor companii ca IBM şi Hewlett-Packard şi a depăşit ca folosire cele mai multe
versiuni proprietare de Unix. Analiştii atribuie succesul sistemului faptului că este
independent de furnizor, implementarea are un cost scăzut, securitatea şi fiabilitatea
sistemului sunt foarte bune.

Dezvoltarea sistemului a fost începută de către Linus Torvalds care dorea să obţină un sistem
similar cu Minix, dar fără limitările acestuia. Linux a fost dezvoltat sub licenţa GNU General
Public License astfel încât codul sursă este disponibil oricui, şi va rămâne disponibil pe viitor
tuturor celor interesaţi.

Nucleul (kernelul) Linux este un nucleu monolitic cu capacităţi de încărcare de module. Cu

toate acestea, spre deosebire de multe nuclee monolitice, driverii se pot încărca sub forma de
module la utilizare, şi se pot descărca după aceea, fără a necesita resetarea sistemului sau
recompilarea nucleului. Nucleul include multitasking real şi complet, suport pentru memoria
virtuală, distribuţia executabilelor la scriere, management avansat al memoriei, suport avansat
pentru TCP/IP (inclusiv routare şi filtrare), până la 1 miliard de procese rulând simultan,
sistem de sunet modularizat (OSS sau ALSA). Nucleul este scris integral în C, şi poate fi
compilat folosind compilatorul GCC.

Sistemele Linux includ nucleul, bibliotecile de sistem, bibliotecile de dezvoltare, dar şi un

număr (de obicei destul de ridicat) de programe utilitare şi aplicaţii, servere grafice (X),
sisteme de ferestre si managere de desktop-uri (KDE, Gnome, Blackbox, Fluxbox, Xfce etc.),
browsere web (Firefox, Lynx, Konqueror), aplicaţii "de birou" (OpenOffice.org) software de
design grafic (Gimp), software de configurare, servere de web etc. În general, modularizarea
se păstrează, astfel că, spre exemplu, instalarea programelor noi se face fie prin compilare
directă fie, prin intermediul pachetelor, arhive care verifică existenţa şi disponibilitatea altor
programe pe sistem înainte de a instala noul program. Managerele de pachete moderne
asigură descărcarea pachetelor lipsă şi instalarea lor "dintr-un click". Sistemele moderne linux
au atât capacităţi multimedia avansate (3D accelerat hardware, sunet surround, suport pentru
bluetooth etc.), cât şi suport pentru hardware mai vechi, fiind astfel adaptabile şi scalabile în
funcţie de necesităţi.

Sistemul de operare Linux se găseşte în mai multe variante (distribuţii sau mai rar arome), în
funcţie de producătorul lor şi de software-ul inclus în distribuţie. Unele pot fi orientate spre
utilizatorul casnic, altele către servere sau către utilizatorii cu calculatoare mai vechi. Cele
mai folosite distribuţii de Linux sunt:

• Fedora Core - născut din proiectul RedHat, dar conţinând exclusiv software liber, şi
disponibil gratuit de pe Internet.
• SuSE Linux - o distribuţie orientată atât spre servere cât şi spre staţii de lucru şi
desktopuri, faimoasă pentru uşurinţa în utilizare şi configurare. Produsă de compania
germană Suse, parte a grupului Novell.
• TFM/GNU Linux - distribuţie de Linux Server şi Workstation 100% românească,
stabilă, uşor de instalat şi nu necesită cunoştinţe avansate de linux. Produsă de
compania TFM Group
• Mandriva Linux, fost Mandrake Linux, o altă distribuţie uşor de utilizat, orientată spre
piaţa desktop, creată de compania franceză Mandriva.
• Debian GNU/Linux, una din distribuţiile cele mai vaste de pe Internet, conţinând un
număr uriaş de pachete. Inventatorii managerului de pachete apt şi al pachetelor deb.
• Gentoo Linux, o distribuţie orientată spre performanţe şi optimizări maxime. Notorie
pentru timpul foarte lung necesar instalării (majoritatea pachetelor se compilează şi
optimizează pentru sistemul pe care se face instalarea - de aici viteza mare a
sistemelor Gentoo instalate, nu se copiază ca în cazul celorlalte distribuţii) şi pentru
instalarea dificilă dar şi pentru managerul de pachete şi de sistem foarte avansat
(portage).
• Slackware Linux, o distribuţie axată pe servere, una din cele cu istoria cea mai lungă,
notorie pentru moto-ul "Păstrează-l simplu", ducând la lipsa multor unelte de
configurare simplificată, dar şi la o viteză mare de lucru, posibilitate de a-l instala pe
hardware mai vechi, şi la o simplitate în organizarea sistemului.
• NimbleX, o distribuţie versatilă, fabricată in România şi bazată pe Slackware care
rulează direct de pe CD, USB sau chiar şi LAN. Partea cea mai atractivă a sa este
faptul că, deşi este mic, NimbleX-ul are o interfaţă grafică puternică şi frumoasă şi o
mulţime de programe incorporate pentru navigarea pe Internet, editarea de documente,
ascultarea muzicii, rularea filmelor şi multe altele.
 • Knoppix, o distribuţie completă care rulează direct de pe CD, nu instalează absolut
nimic pe hard disk, putând fi folosit atât pentru călătorii sau demonstraţii cât şi pentru
diagnosticări de sistem, reparări, recuperări de date etc.
• Slax, o altă distribuţie care rulează direct de pe CD, dar de data asta capabilă să încapă
pe un flash drive de 256 MB.
• Ubuntu, o distribuţie orientată spre utilizatorul obişnuit, foarte populară prin faptul că
este foarte aerisită, uşor de utilizat şi configurat, dar în acelaşi timp puternică şi
stabilă. În prezent formează o întreagă familie de distribuţii strâns înrudite: Kubuntu
(foloseşte KDE), Xubuntu (foloseşte Xfce), Edubuntu (orientat spre educaţie).
• RedHat Linux - una din cele mai cunoscute distribuţii, acum orientată exclusiv spre
piaţa serverelor şi spre mediul de afaceri. A dat naştere proiectului Fedora Core
• PCLinuxOS - un distro ce uimeşte prin usurinţa instalării - ideal pentru începători.

Cele mai multe din distribuţiile de mai sus pot fi descărcate legal şi gratuit de pe siturile
respective. Anumite distribuţii vând manuale, sau seturi complete CD + manuale + suport
tehnic + documentaţie aferentă, iar altele trimit în mod gratuit CD-uri prin poştă doritorilor.

Deşi există numeroase distribuţii, numeroşi utilizatori preferă să îşi construiască un sistem
Linux de la zero, folosind Linux From Scratch.

Ultima versiune a nucleului sistemului de operare Linux poate fi descărcată de pe situl oficial
http://kernel.org