Asupra excepţiei de necompetenţă materială a tribunalului pentru soluţionarea
în primă instanţă a pricinii, s-a reţinut că cererea de obligare a persoanei
deţinătoare să emită dispoziţie sau decizie de restituire în natură a imobilului priveşte o obligaţie de a face. Chiar dacă cererea părţilor reclamante vizează aducerea la îndeplinire a unei obligaţii stipulate în cuprinsul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv, aceasta nu înseamnă că soluţionarea cererii cade în competenţa tribunalului, întrucât Legea nr. 10/2001 este o lege specială. Dispoziţiile de procedură ale art. 24 alin. 7, 8 şi ale art. 31 din Legea nr. 10/2001 fiind de strictă interpretare, nu vor putea fi extinse sub aspectul competenţei de soluţionare a conflictelor litigioase legate de aplicarea Legii nr. 10/2001 altor ipoteze decât cele strict prevăzute de norma de procedură. în consecinţă, reclamanţii neaducând în faţa judecăţii dispoziţia sau decizia prevăzută de art. 24 alin. 1 al Legii nr. 10/2001 şi nici procesul-verbal de divergenţă prevăzut de art. 31 al aceleiaşi legi, acte al căror control de legalitate intră, în temeiul legii speciale, în competenţa de soluţionare în primă instanţă a secţiei civile a tribunalului, ci o obligaţie de a face prevăzută de art. 23 al legii, s-a reţinut că disjungerea cauzei a fost o măsură nelegală, competenţa de soluţionare revenind judecătoriei, în baza art. 1 din Cod procedură civilă. Faţă de cele de mai sus, curtea a constatat fondată excepţia de necompetenţă materială invocată în cererea de apel, în temeiul art. 137, 158, 292 şi 297 Cod procedură civilă, a admis apelul declarat şi a anulat sentinţa atacată, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Cluj-Napoca.