Asupra excepţiei de necompetenţă materială a tribunalului pentru soluţionarea

în primă instanţă a pricinii, s-a reţinut că cererea de obligare a persoanei

deţinătoare să emită dispoziţie sau decizie de restituire în natură a imobilului
priveşte o obligaţie de a face. Chiar dacă cererea părţilor reclamante vizează
aducerea la îndeplinire a unei obligaţii stipulate în cuprinsul Legii nr. 10/2001
privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv, aceasta nu
înseamnă că soluţionarea cererii cade în competenţa tribunalului, întrucât
Legea nr. 10/2001 este o lege specială.
Dispoziţiile de procedură ale art. 24 alin. 7, 8 şi ale art. 31 din Legea nr.
10/2001 fiind de strictă interpretare, nu vor putea fi extinse sub aspectul
competenţei de soluţionare a conflictelor litigioase legate de aplicarea Legii nr.
10/2001 altor ipoteze decât cele strict prevăzute de norma de procedură.
în consecinţă, reclamanţii neaducând în faţa judecăţii dispoziţia sau decizia
prevăzută de art. 24 alin. 1 al Legii nr. 10/2001 şi nici procesul-verbal de
divergenţă prevăzut de art. 31 al aceleiaşi legi, acte al căror control de
legalitate intră, în temeiul legii speciale, în competenţa de soluţionare în primă
instanţă a secţiei civile a tribunalului, ci o obligaţie de a face prevăzută de art.
23 al legii, s-a reţinut că disjungerea cauzei a fost o măsură nelegală,
competenţa de soluţionare revenind judecătoriei, în baza art. 1 din Cod
procedură civilă.
Faţă de cele de mai sus, curtea a constatat fondată excepţia de necompetenţă
materială invocată în cererea de apel, în temeiul art. 137, 158, 292 şi 297 Cod
procedură civilă, a admis apelul declarat şi a anulat sentinţa atacată, trimiţând
cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Cluj-Napoca.

Detalii: https://legeaz.net/spete-civil/competenta-materiala-actiune-obligare-
restituire-116-2003