În Autoportret, Ștefan Augustin Doinaș își schițează portretul prin intermediul unor

măști: acelui blamat „detestat de oameni dintr-o bucată și învinuit întotdeauna cu dovezi” (mai
puțin relevant) și a persoanei sinonime cu o continuă metamorfozare și curgere în timp și spațiu:
„Eu nu aflu nicicând acolo unde apar și/ nici nu sunt așa cum mă vezi”. Lasă impresia de
blamat, versurile sunt de fapt începuturile tematizate unui vizionarism plutonic, oceanul fiinţei
care acceptă virtual toate sensurile, descoperindu-le ca lumi complementare şi perfect
substituibile într-un plan care nu depăşeşte registrul iluziei: „Detestat de oamenii dintr-o bucată
şi învinuit întotdeauna cu dovezi, / Eu nu mă aflu nicicând acolo unde apar şi nici nu sunt aşa
cum mă vezi. /Pustii, templele subacvatice mă socotesc doar o capricioasă caria-tidă / Care,
abandonându-le dintr-odată, se dizolvă în materia translucidă. / Peştii mă consideră peşte, – de ce
să-i decepţionez? Pentru plante sunt plantă. /

Este la Doinaș o preferință pentru fețele schimbătoare, punând în fața cititorului versuri
care comunică diferite dezvăluiri (metamorfice) ale acestuia: „Pustii, templele subacvatice mă
socotesc/ doar o capricioasă cariatidă/ Care, abandonându-le dintr-o dată, se dizolvă în materia
translucidă.” Pare aici un oarecare orgoliu mascat, pentru că fără acesta templele ajung pustii, el
fiind stâlpul de susținere a templelor care previne prăbușirea în derizoriu a acestora. Nu evită să
se compare versatilitatea lirică cu cea a lui Archilochus, poetul grec faimos pentru oscilațiile
scriiturii sale: „Traversând alfabetul, mă schimb de la o vocală la alta/ Spre disperarea lui
Archilochus”

Există o cale figurantă pe care Doinaș și-o formează în zodia vanității: „Pe scenă la
adăpostul unei măști și cocoțat/pe coturn, mai multă nerușinare/Ca mine, care formez de unul
singur și autorul și piesa, și liota de personaje/”. Doinaș parcă încearcă să-l aducă pe cititor în
automatismul lumii sale, al creației și al creatorului. Autorul parcă jonglează cu „personaje” din
scriitura greacă: Archilochus și acumThetis. În detaliile explicite ale lui Doinaș, autoportretul pe
care îl crează atât al autorului, al creației și creatorului, trebuie amintit faptul că nu se poate
reproșa inconsistența lirică ale eului ipostaziat. Sunt doar forme ipotetice, dar complementare,
desolalidarizând un eu abisal: „ Umbra mea, fidelă infidelităţii mele şi comportamentu-lui meu
sincer simulator. / Îmi place să mă plătesc pe mine cu mine însumi şi să-mi rămân întruna dator”.
Așadar, Doinaș nu este un „personaj” plat, ci unul dator să se metamorfozeze, în sensul că forma
finală a lui Doinaș devine un bolovan (aproape sisific) care este rostogolit până la găsirea unei
finalități semantice.