Ultimul reprezentant al romantismului european a fost Mihai Eminescu.

Ca scriitor,
acesta s-a situat el însuși în categoria romanticilor: „Eu rămân ce-am fost:
romantic” (Eu nu cred nici în Iehova). În ciuda acestei ferme afirmații, în creația
marelui scriitor există o a doua componentă – clasică (ca rezultat al sincronizării
romantismului românesc cu cel european, care a presupus coexistența a două curente
diferite: clasicismul și romantismul), reliefată prin prețuirea artei antice, prin
promovarea idealurilor, prin aspirația către perfecțiune și echilibru. Indiferent
că se manifestă ca poet, prozator sau ca dramaturg, Eminescu se dovedește a fi
romantic în conținut, liric în profunzime, filosof – ca manieră de reprezentare și
clasic în formă.
Toate cele cinci scrisori eminesciene sunt opere de maturitate artistică,
aparținând „perioadei de scuturare a podoabelor” (Tudor Vianu), și abordează
problema geniului în raport cu lumea, cu universul și ma în mintea geniului a
problemelor fundamentale ale Universului.