Obsedantul deceniu se referă la perioada anilor 1950 din România, care a

reprezentat un deceniu plin de abuzuri pe scară largă efectuate de către

autoritățile staliniste. În mod specific, această expresie este folosită cu
referire la literatura română de după destalinizarea și relativa liberalizare din
anii 1960, literatură care a început să discute abuzurile din epoca anilor 1950.
Ca multe alte concepte vehiculate în literatura română, formula romanului
„obsedantului deceniu” circulă în istorii literare fără o circumscriere exactă și
fără aprofundări teoretice. Ea tinde să acopere un teritoriu destul de vast al
literaturii române postbelice: sunt numite, într-un context sau altul, romane ale
„obsedantului deceniu”, operele unor autori de toate mărimile, de la cei canonici
(Marin Preda, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Sorin Titel, George
Bălăiță) până la nume mai degrabă uitate azi, precum Ion Lăncrănjan, Paul Anghel,
Corneliu Leu, Platon Pardău, Vasile Băran, Corneliu Ștefanache, Mircea Radu
Iacoban.
Principele (1969)luviu în trei vMarin Preda, conține cel mai cuprinzător ”Dosar de
deținut” publicat în epocă asupra epocii arestărilor deținuților politici și despre
anii grei de detenție politică, de asemenea constituind și cheia de boltă a
obsesiei colective a ”deceniului”. De la cartea testament a lui Marin Preda (care
avea să moară în condiții suspecte, pe 16 mai 1980 la vila scriitorilor de la
Mogoșoaia), halta următoare a fost reprezentată de temnițele deschise, tipărirea
”Jurnalului fericirii” și a memoriilor de deținut, precum și republicarea cărților
interbelice interzise, alături de documentarele TVR, cu începere din anul 1990.