Obsedantul deceniu se referă la perioada anilor 1950 din România, care a

reprezentat un deceniu plin de abuzuri pe scară largă efectuate de către

autoritățile staliniste. În mod specific, această expresie este folosită cu
referire la literatura română de după destalinizarea și relativa liberalizare din
anii 1960, literatură care a început să discute abuzurile din epoca anilor 1950.
Ca multe alte concepte vehiculate în literatura română, formula romanului
„obsedantului deceniu” circulă în istorii literare fără o circumscriere exactă și
fără aprofundări teoretice. Ea tinde să acopere un teritoriu destul de vast al
literaturii române postbelice: sunt numite, într-un context sau altul, romane ale
„obsedantului deceniu”, operele unor autori de toate mărimile, de la cei canonici
(Marin Preda, Constantin Țoiu, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Sorin Titel, George
Bălăiță) până la nume mai degrabă uitate azi, precum Ion Lăncrănjan, Paul Anghel,
Corneliu Leu, Platon Pardău, Vasile Băran, Corneliu Ștefanache, Mircea Radu
Iacoban.
Principele (1969) de Eugen Barbu reprezintă o alegorie care are ca temă regimul lui
Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acțiunea romanului are loc în Epoca fanariotă, descriind un
prinț care încearcă să construiască un canal (cu referire la Canalul Dunăre-Marea
Neagră), fără nici o considerație pentru supușii săi, dintre care mulți mor în
timpul construcției sale.
F (1969) de Dumitru Radu Popescu a încercat să împartă vina pentru abuzurile din
epoca stalinistă. Cartea este axată pe o anchetă judiciară referitoare la
colectivizarea gospodăriilor țărănești, în încercarea de a substitui reticența de a
vorbi despre crime și complicitate.
Publicat în anul 1980, romanul fluviu în trei volume ”Cel mai iubit dintre
pământeni” ,scris de Marin Preda, conține cel mai cuprinzător ”Dosar de deținut”
publicat în epocă asupra epocii arestărilor deținuților politici și despre anii
grei de detenție politică, de asemenea constituind și cheia de boltă a obsesiei
colective a ”deceniului”. De la cartea testament a lui Marin Preda (care avea să
moară în condiții suspecte, pe 16 mai 1980 la vila scriitorilor de la Mogoșoaia),
halta următoare a fost reprezentată de temnițele deschise, tipărirea ”Jurnalului
fericirii” și a memoriilor de deținut, precum și republicarea cărților interbelice
interzise, alături de documentarele TVR, cu începere din anul 1990.