Inchiziția 

(din latină inquirere, a cerceta; inquisitio, cercetare) a fost un grup de instituții/tribunale

ecleziastice din cadrul sistemului Bisericii Catolice care intenționa să combată public erezia comisă de
creștini botezați. A debutat în secolul al XII-lea în Franța pentru a combate disidența religioasă din
partea catarilor și valdenzilor. Alte grupuri i-au investigat pe franciscani, husiți și pe beguini. În anii 1250,
inchizitorii erau în general membri aleși din Ordinul Dominican, înlocuind practica timpurie folosită de
clericii locali ca judecători. Termenul medieval al Inchiziției este definit de curțile de la mijlocul secolului
al XV-lea.[1][2]
De-a lungul Evului Mediu Târziu și Renașterii Timpurii, conceptul și scopul Inchiziției s-a extins
semnificativ pentru a combate Reforma Protestantă și Contra-Reforma Catolică. S-a extins în alte state
europene, rezultând Inchiziția spaniolă și Inchiziția Portugheză. Curțile inchizitoriale spaniole și
portugheze au operat de-a lungul imperiilor acestora ce cuprindeau colonii din Africa, Asia și America,
rezultând Inchiziția Peruviană și Inchiziția Mexicană. Inchiziția spaniolă și cea portugheză s-au axat în
particular pe convertirea cu forță a evreilor și musulmanilor la catolicism, grupurile minoritare non-
creștine fiind numeroase în Spania și Portugalia, rezultând persecuții sângeroase.[3]
Instituțiile Inchiziției au fost abolite la începutul secolului XIX, după războaiele napoleoniene din Europa
și după războaiele hispano-americane de independență. Instituția a supraviețuit că parte a Curiei
Romane, dar în 1908 a fost redenumită în Congregația Sacră Supremă a Sfântului Scaun. În 1965 a
devenit Congregația pentru Doctrina Credinței.