Încă de la începuturi, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți patriarhi: 

episcopul
Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei. Lor li s-au alăturat episcopul
Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Conciliului din
Calcedon din 451 (vezi Pentarhia). Patriarhii erau superiori celorlalți episcopi ai bisericii. În timp ce
Constantinopolul se baza în solicitarea unei poziții mai înalte pe argumentul că ar fi „noua Romă”, papa
Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, ar trebui să aibă întâietate.
Dezbinarea Imperiului Roman a contribuit și ea la dezbinarea din sânul Bisericii. Teodosie cel Mare,
care a murit în anul 395, a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după
moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, estică și vestică, fiecare având propriul împărat. La
sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice,
în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel,
unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat.

Generalități[modificare | modificare sursă]
Delegații papei Leon al IX-lea (1049-1054), decedat din aprilie 1054, și patriarhul
Constantinopolului Mihail I Cerularie (1043-1058) au declanșat ruptura dintre cele două biserici în 16
aprilie 1054, în urma unor dezacorduri politice (lupta pentru supremație în lumea creștină) și divergențe
teologice etc. Această ruptură a rămas cunoscută în istorie sub numele de Marea Schismă.
Astfel, au apărut două biserici distincte, una occidental-latină (Biserica Romano-Catolică) condusă de
papă și una oriental-grecească (Biserica Ortodoxă) condusă de patriarhul „ecumenic” (adică al întregii
lumi locuite). Această situație a generat o competiție între cele două sfere de putere. Fiecare din ele a
încercat să-și extindă aria de influență pe seama celeilalte.
Resentimentele reciproce au fost agravate de Masacrul asupra latinilor din Constantinopol (1182),
respectiv de Cruciada a patra (1102-1104), pornită pentru recucerirea Ierusalimului și terminată prin
jefuirea Constantinopolului.
La Sinodul de la Ferrara și Florența (1438-1439) reprezentanții Bisericii Latine și cei ai Bisericii Grecești
au ajuns la un acord de unire, care nu a fost însă de durată.
Patriarhul Constantinopolului este considerat de majoritatea bisericilor ortodoxe drept conducător
onorific al ortodoxiei. Este cunoscută poziția de „primus inter pares”, pe care o are față de celelalte
biserici autocefale, aflate în deplină comuniune liturgică.

Schisma[modificare | modificare sursă]
Catalizatori[modificare | modificare sursă]
Tensiunile dintre est și vest au avut mai multe cauze:

 Leon al III-lea Isauricul a interzis venerarea icoanelor în secolul al VIII-lea. Această abordare a
primit numele de iconoclasm, și a provocat tensiuni puternice în Imperiul Bizantin, fiind respinsă
complet de papi;
 Inserarea în Apus a Clauzei Filioque în Crezul de la Niceea;
 Dispute în Balcani, Italia de sud și Sicilia, asupra cui avea jurisdicție în acele zone (biserica
apuseană sau cea răsăriteană);
 Titlul Patriarhului Constantinopolului de patriarh ecumenic, înțeles la Roma ca patriarh universal, și,
deci, disputat;
 Dispute asupra faptului că patriarhul Romei, papa, ar trebui să aibă o mai mare autoritate decât
ceilalți patriarhi;
 Conceptul cezaropapismului, o concentrare a puterii religioase și politice în mâinile aceleiași
persoane;
 După ascensiunea islamului, slăbirea relativă a influenței patriarhilor Antiohiei, Ierusalimului și
Alexandriei a dus la polarizarea politicii interne a Bisericii între Roma și Constantinopol;
 Anumite practici liturgice din Occident care erau considerate inovații nedorite în Orient, de exemplu,
folosirea pâinii nedospite pentru euharistie;
 Celibatul între preoții din Occident, obligatoriu, față de cel din Orient, unde oamenii căsătoriți aveau,
totuși, acces la funcții bisericești;