Trăire şi închipuire prin cuvânt

„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da
socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). În acest capitol dorim să analizăm ceea ce
înseamnă subiectivitate şi obiectivitate în procesul comunicării contemporane sau, pe
scurt, ceea ce am putea numi un scurt tratat de igienă în ceea ce priveşte cuvântul -
gândit, rostit sau scris.
Importanţa acestei îngrijiri pentru şi faţă de cuvânt în societatea actuală este
capitală. Numeroasele mutaţii survenite în acest sens în lumea modernă au influenţat
profund vieţile individuale. Suntem obligaţi de împrejurări să ne schimbăm rapid şi
profund, într-un interval relativ scurt de timp. Fiecare individ din comunitatea umană este
împins să asimileze cât mai rapid factorii sociali cu care se confruntă, fiind permanent
presat să-şi organizeze datele personale şi comportamentul în raport cu aceştia. Viaţa în
societate îi asigură individului cadrul dezvoltării personalităţii sale, modelele de gândire
şi de comportament, relaţiile interpersonale, mijloacele de trai. Astfel, omul devine într-o
mare măsură dependent de cadrul social, care riscă să-l absoarbă în totalitate, viaţa indivi-
duală putându-se numi în cea mai mare parte, un produs social. Acesta va purta pecetea
societăţii căreia îi aparţine, devenind parte a acesteia. Dacă societatea, prin intermediul
sistemului de valori ale modelului sociocultural, contribuie la formarea, menţinerea şi
dezvoltarea personalităţii umane în limitele unor tipare specifice, fapt care face ca
individul să depindă de societate, omul - prin acţiunile, deciziile şi conduitele sale - poate
influenţa în egală măsură societatea. Ca urmare, orice societate pare a fi la dispoziţia
deciziilor şi acţiunilor umane.
Ceea ce aparent este un raport de subordonare „societate-individ” reprezintă o
interacţiune între individ şi societate, omul fiind cel care „construieşte” şi „alege” cadrele
vieţii sale sociale. Acest punct de vedere, care reflectă aspectele realităţii sociale
obiective, dar şi pe cele ale existenţei umane, vizează două categorii de forţe ce
acţionează concomitent: forţele sociale (modelul sociocultural, instituţiile, relaţiile
umane, normele social-juridice, sfera politică şi cea economică, religia) şi forţele umane
(pulsiuni, trebuinţe, aspiraţii, decizii, acte, conduite). De acordul sau dezacordul acestora
depinde starea de echilibru atât a societăţii, cât şi a fiecărui individ în parte.
 Niciodată nu poate exista un acord perfect între individ şi societate. O situaţie
ideală are întotdeauna caracterul unei reprezentări utopice, care constă în experimentarea
tendinţelor individului de a depăşi cadrele sociale, de „a ieşi” din lume şi de „a intra”
într-un cadru corespunzător spaţiului său mintal ideal (Th. Morus, Fr. Bacon, J.-J.
Rousseau, I. Kant, K. Marx). Toate reformele sociale au la bază o motivaţie sufletească,
ale cărei surse trebuie căutate fie în inconştient, fie în Supra-Eu. Toţi cei care au imaginat
„cetatea ideală” au fost în aparenţă vizionari, dar în esenţă au cultivat valorile aflate sub
imperiul dorinţelor Supra-Eului moral (Platon, Aristotel, Sfântul Augustin, Th.
Campanella), adică cu totul departe de imanenţa şi trancendenţa Cuvântului lui
Dumnezeu.
Două tendinţe fundamentale stau la baza mobilelor şi motivaţiilor care „mişcă
lumea” : Inconştientul şi Supra-Eul. De ele depind structurile şi formele societăţii, natura
socială a oamenilor şi, în cele din urmă, sensul istoriei.
Omul nu acceptă natura fizică, o refuză punând în locul acesteia un cadru specific,
conform cu tendinţele şi aspiraţiile sale. În acest fel apar cultura şi societatea. Prin
urmare, ne găsim in faţa a trei planuri distincte:
- planul uman, reprezentând individul, ca subiect cu propria sa viaţă interioară, propriile
idei, sentimente, aspiraţii, pulsiuni, idealuri;
- planul natural, fizic, cadrul obiectiv în care omul îşi desfăşoară existenţa, reprezentat
prin climă, relief, resurse, alimentaţie;
- planul sociocultural, reprezentând totalitatea creaţiilor umane, de cultură spirituală şi
de civilizaţie materială, corespunzător necesităţilor şi tendinţelor interioare, sufleteşti,
plan pe care, prin obiectivare, omul îl opune naturii.
Acestea sunt cele trei planuri constitutive ale spaţiului uman: planul uman
subiectiv, planul realităţii obiective a lumii fizice şi planul obiectivat al sferei
socioculturale. Atitudinea individului faţă de planul social este diferenţiată. În situaţia în
care el „acceptă” societatea aşa cum este, aceasta satisfăcându-i nevoile şi aspiraţiile,
între individ şi societate se stabileşte o stare de echilibru. Există însă situaţii în care
pulsiunile inconştientului se orientează împotriva societăţii, având, de regulă, un caracter
de agresivitate, de violenţă antisocială (G. Sorel, Y.A. Michaud). În acest caz apare un
conflict grav între individ şi societate, reprezentat prin devianţă şi sociopatii. Dacă însă
Supra-Eul moral este cel care se opune structurilor şi forţelor sociale, în sensul impunerii
unor aspiraţii şi idealuri proprii, asistăm la reforme în planul social, de ordin moral,
cultural, religios sau politic. Există însă şi situaţii în care valorile modelului sociocultural
sunt cele care suferă un proces de criză de devalorizare. Ele se uzează, îşi pierd funcţia
normativ-modelatoare a comunităţilor umane. Structurile sociale, instituţiile, relaţiile
interumane lipsite de orice fel de normalitate se transformă în haos şi dezordine socială.
Comunitatea umană lipsită de repere îşi pierde sensurile sale naturale. Este cazul
situaţiilor de criză socială, care afectează fiecare individ în parte, transformându-l o dată
cu întregul sistem.
Pe lângă integritatea sistemului social şi integritatea individului se pune în
discuţie problema stării de sănătate în cuvânt atât a individului, cât şi a comunităţii
social-umane. Igiena aceasta are o importantă contribuţie în rezolvarea dezechilibrului
sănătăţii publice a individului şi a comunităţii sociale. Suprasolicitările permanente la
care este supus omul în viaţa cotidiană ridică serioase probleme, care se impun a fi
rezolvate urgent. Modul de viaţă contemporan a adus schimbări importante atât omului,
cât şi pentru grupul social-uman. Condiţiile de viaţă, ritmul vieţii şi obligativitatea de
asimilare a noului antrenează noi forme de manifestare a patologiei psihice:
suprasolicitare, stres, stări reactive de tip nevrotic, anxios, depresii, afecţiuni
psihosomatice, tulburări de comportament, conduite de tip deviant, sociopatii, creşterea
violenţei, toxicomanii şi perversiuni sexuale. Toate acestea constituie un tablou sumbru al
vieţii comunităţii umane a secolului XX, în plină expansiune a civilizaţiei. Creşterea
riscului de boli psihice prin înmulţirea factorilor morbigenetici ridică serioase probleme.
Acţiunile de igienă mintală sunt sigurele care pot contribui eficient şi imediat la
ameliorarea condiţiilor de viaţă.
Igiena cuvântului nu se prezintă doar ca o funcţie individuală, ci şi o importantă
funcţie socială, comunitară. Ea este învestită cu autoritatea de a controla şi proteja starea
omului, precum şi a comunităţii sociale. Ea are rolul de a promova factorii de
sanogeneză, de a oferi recomandări pentru ameliorarea vieţii, de a planifica activitatea şi
de a stabili o normă psihosocială adecvată conduitelor umane. Aşadar, igiena cuvântului
trebuie să devină o componentă esenţială a modelului sociocultural al societăţii
respective, întrucât se constituie într-unul din activităţile sociale moderne, civilizate,
esenţiale; scopul pe care şi-l propune din punct de vedere duhovnicesc este menţinerea şi
dezvoltarea stării de sănătate spirituală a omului şi promovează principiile unei cultivări a
echilibrului sufletesc. Igiena cuvântului se revelează ca un important factor de protecţie şi
progres social; ea reprezintă şi un mijloc de educaţie, de formare a individului, de
protecţie şi adaptare a acestuia la noile condiţii ale unei lumi în mişcare şi evoluţie,
contribuind astfel la progresul general al societăţii.
În medicină se vorbeşte despre igiena mintală, o ramură importantă a acesteia,
prin valenţele sale multiple, reprezintă un important instrument în activitatea
psihologului, a defectologului, a asistentului social şi a sociologului. Ea nu este o
activitate simplă, obişnuită. Acţiunea de igienă mintală se întemeiază pe un program de
psihoprofilaxie, care implică activitatea unei „echipe terapeutice” complexe, cu caracter
inter-disciplinar, în care activitatea medicului, a psihiatrului şi a psihologului se
împleteşte cu cea a infirmierei, a asistentei sociale, a defectologului, a sociologului, a
juristului şi a economistului. Orice acţiune de igienă mintală este o cooperare lărgită, în
care statul este obligat să intervină, susţinând-o moral şi material. Este în interesul
instituţiilor de stat şi guvernamentale să promoveze acţiunea de igienă mintală, pentru
prevenirea creşterii riscului bolilor psihice, devianţelor socio-patice, violenţei,
toxicomaniilor, alcoolismului, perversiunilor sexuale. Este mult mai uşor să previi decât
să combaţi, să tratezi tulburări psihice sau sociopatice, o dată apărute. Este preferabil să
menţii, chiar cu eforturi materiale, o societate sănătoasă, decât să te confrunţi cu
probleme majore de sănătate mintală sau devianţă antisocială. Cu cât mai mult este
importantă această igienă atunci când ne raportăm la domeniul spiritual!
De aceea, în procesul de „civilizare a individului”, igiena cuvântului are rolul
psiho-socio-cultural de formare şi menţire a stării de sănătate mintală. Ea trebuie să
faciliteze acceptarea interdicţiilor normelor cetate nu ca pe o frustrare, ci ca pe o
„necesitate”, văzând în ele nu forme de presiune factori formativ-educativi ai modelului
sociocultural. În această perspectivă, igiena cuvântului ni înfăţişează deopotrivă ca o
doctrină teoretică şi ca o acţiune practică, integrată mediului social, cultural şi spiritual
în care stă omul, având rol de facilitare a adaptării cetăţenilor comunităţii umane la
factorii dinamici în continuă schimbare ai progresului psihosocial sau, mai simplu, de
împlinire duhovnicească a sa.
 Igiena cuvântului, prin caracterul şi funcţiile sale, depăşeşte limitele stricte ale
medicinei. Dincolo de aceasta, ea ne dezvăluie o altă dimensiune, mult mai complexă,
psihologică, socială, cultural-morală şi pedagogică, a vieţii individului şi a societăţii. Pe
lângă aspectele sale doctrinare, ea trebuie să fie, în primul rând, un instrument de acţiune
practică, permanent prezent în viaţa cetăţeanului şi a cetăţii. Datoria de a respecta
valoarea omului prin măsuri de formare, protecţie şi stimulare stă în centrul activităţii
bisericeşti şi în primul rând a Proniei lui Dumnezeu. Prin aceasta, ea îşi afirmă virtuţile
universale devenind astăzi mai necesară şi mai actuală ca oricând.
În cele ce urmează ne vom referi la câteva aspecte legate de domeniul igienei
cuvântului. Orice învăţătură şi chiar simplă referire la om are ca efect, din punct de
vedere practic, o anumită atitudine faţă de el, concentrată în totalitatea măsurilor de
raportare la acesta, vizând multiple activităţi. Atitudinea duhovnicească faţă de om se
diferenţiază de celelalte „domenii” de activitate practică în raport cu obiectivele urmărite.
Dacă unele din acestea se înfăţişează ca discipline teoretice, dar şi ca acţiuni de
intervenţie practică, specializate şi net conturate, în sensul duhovnicesc cred că putem
distinge următoarele aspecte:
a) hygeea: domeniul ce are ca obiectiv păstrarea, promovarea şi dezvoltarea
stării de sănătate fizică, psihică, morală şi socială atât a individului, cât şi a comunităţilor
social-umane;
b) paideia: domeniul ce are ca obiectiv educaţia, formarea personalităţii
individului, precum şi instrucţia acestuia, urmărind ca prin acţiunea sa să fie interiorizate
un sistem de valori, norme şi modele de gândire, sensibilitate, conduite etc.;
c) therapeia: domeniul terapeuticii ce are ca obiectiv restabilirea echilibrului
tulburat al persoanei umane, respectiv a stării de sănătate; ea urmăreşte combaterea
bolilor şi restabilirea stării de sănătate pierdute.
Dacă ar fi să definim ce înseamnă igiena cuvântului, cred că ar trebui spus că
aceasta cuprinde toate formele de îngrijire spirituală a omului, atitudine complementară-
religioasă faţă de persoană şi împreună cu aceasta; nu este vorba de un domeniu teoretic,
ci de o activitate practică în ceea ce priveşte „obiectivele” propuse, provenind din aceeaşi
rânduială a Mântuitorului, Cuvântul Întrupat care ne-a învăţat despre buna rânduială în
cuvânt:
 „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da
socoteală în ziua judecăţii” (Matei 12, 36);
„Şi Iisus i-a zis: Pentru acest cuvânt, mergi. A ieşit demonul din fiica ta” (Marcu
7, 29);
„Şi a răspuns Iisus către el: Scris este că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu
orice cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca 4, 4);
„Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce
va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta” (Luca 12, 10);
„Că unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după
acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei” (1 Corinteni 12, 8);
„Ci precum întru toate prisosiţi: în credinţă, în cuvânt, în cunoştinţă, în orice
sârguinţă, în iubirea voastră către noi, aşa şi în acest dar să prisosiţi” (2 Corinteni 8, 7);
„Cuvânt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând
de zis nimic rău despre noi” (Tit 2, 8);
„Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute prin acelaşi cuvânt şi păstrate
pentru focul din ziua judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi” (2 Petru 3, 7).
Ca şi în medicină putem distinge două ramuri ale igienei cuvântului. Acestea sunt
următoarele: igiena individuală în cuvânt, ce are ca obiectiv persoana în diferitele etape
ale vieţii aceteia; igiena colectivă, ce are ca obiectiv comunitatea şi activităţile pe care le
desfăşoară în lume. Afirmam anterior că este esenţială viaţa şi exprimarea omului în
cadrul unei societăţi civilizate; complexitatea de probleme şi permanentă schimbare
impun existenţa unei ingrijiri asupra cuvântului, fără a crea dispute cu alte domenii. De
exemplu, apariţia unor probleme noi de tipul „bioeticii”, a „eutanasiei”, a
„experimentului terapeutic uman” şi altele ce revin ca responsabilitate ştiinţifică igienei
mintale, fac ca aceste probleme să interfereze cu doctrinele politice şi cu mentalitatea
socioculturală, cu sistemul de valori care normează viaţa socială. Toate aceste aspecte
dacă nu sunt înduhovnicite, dacă nu trec prin domeniul Cuvântului revelat, nu se impun
ca un „domeniu de atitudine", ci rămân ca simple practici medico-sociale, care-l tratează
pe om ca simplu individ, luat ca entitate sau colectiv şi care nu vizează decât oferirea
unui nou statut în organizarea vieţii sociale. Atât şi nimic mai mult. Pe când spiritul
igienei cuvântului, deşi aparent nu se înfăţişează ca o disciplină ştiinţifică riguroasă, se
întemeiază pe un sistem de valori care nu este preluat din sfera ştiinţelor ci din practica
trăirii lui Hristos. Numai El, ca Dumnezeu şi Om, l-a pus în prim-plan pe om, l-a tratat ca
atare şi i-a creat adevăratul sistem de valori pentru că accentul cade pe calitatea de
persoană, pe atributele ei şi mai ales pe Viaţă.
Din perspectiva acestor idei se poate dezvolta învăţătura despre „profilaxia
duhovnicească”, proprie igienei cuvântului. Aceasta nu este un simplu concept, ci este o
stare a persoanei, rezultând dintr-o modelare valorică după Hristos. În sens mai larg,
igiena în cuvânt are câteva aspecte pe care le considerăm esenţiale:
- ea este un model de gândire şi de exprimare care arată starea de normalitate a
persoanei.
- ea este o atitudine practică care urmăreşte promovarea stării de „sănătate”
duhovnicească
- ea este şi un model de norme care formează un sistem de comunicare între
oameni.
În ceea ce priveşte caracteristicile şi domeniu, aşa cum am menţionat deja, igiena
cuvântului se arată ca un domeniu situat la frontiera dintre teologie, medicină si
psihologie, ea împrumutând cunoştinţe de la toate acestea, dar înfăţişându-se ca o „ştiinţă
aplicată” prin practica măsurilor duhovniceşti în toate activităţile de la nivel individual,
cât şi colectiv. Igiena cuvântului priveşte, aşadar, persoana şi urmăreşte câştigarea şi
păstrarea stării de echilibru interior, fiind în raport direct cu starea de echilibru fizic,
somatic, exact aşa cum sublinia principiul antic: „mens sana in corpore sano”.
Aşadar, atunci când vorbim despre igiena cuvântului, în ceea ce am putea numi
situaţiile spirituale ale fiinţei, ţinem cont de faptul că omul este fiinţa înzestrată cu limbaj
şi gândire (zoon logon echon) şi că acesta este o făptură a lui Dumnezeu. Formarea sa
duhovnicească prin cuvânt nu este un simplu deziderat ci o dimensiune ontologică
naturală a persoanei prin raportarea permanentă la Dumnezeu şi la poruncile Lui.