TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Cap.3. Liberalismul
pp.71-86

Scott Burchill et all.

Introducere
Teoria Relațiilor Internaționale în secolul XXI este una pluralistă. Teoriile sunt lumini
călăuzitoare, filtre care ne orientează către ceea ce este esenţial pentru înţelegerea unei părţi a lumii.
Ideile teoretice concretizate, continuă să ofere bazele relațiilor internaționale în toată lumea.
Am ales să prezint acest material datorită importanței uneia dintre doctrinele influiente,
liberalismul (idealismul), care e un produs filosofic al Iluminismului European. Așa cum susține
Scott Burchill, liberalismul este o abordare importantă, limitată, dar puternică, ce oferă intuiţii asupra
relaţiilor internaţionale. El stă la baza formării tuturor societăţilor moderne industriale. Indivizii ar
trebui să fie liberi faţă de puterea arbitrară a statului, faţă de persecuţie şi superstiţie. Punând
libertatea şi egalitatea individuală înaintea legii, acesta a susținut competiţia indivizilor în societate,
declarând că economia de piaţă promovează cel mai bine bunăstarea tuturor.

După Războiul Rece

Francis Fukuyama, unul dintre cei mai influenți experţi în relaţii internationale şi ştiinte
politice ai acestui secol, a susţinut, la începutul anilor 1990, că prăbuşirea Uniunii Sovietice a
demonstrat că democraţia liberală nu are niciun competitor ideologic serios: a fost „sfârşitul evoluţiei
ideologice a umanităţii” şi „forma finală a guvernării umane” (1992: XI-XII), Sfârşitul Războiului
Rece a reprezentat un triumf al „statului ideal”. La fel ca mulţi liberali, el vede istoria ca fiind
progresivă, liniară şi „direcţională”, iar acest progres are loc prin eliminarea războaielor. Se
realizează o abordare„din interior spre exterior”a relaţiilor internaţionale.

Internaţionalismul liberal: o perspectivă „dinspre interior spre exterior”

Evenimentele din 11 Septembrie 2001 din SUA l-au determinat pe Fukuyama să reflecteze
asupra rezistenţei la direcția politică şi economică în lumea modernă. El este de părere că anumite
state liberale, democratice, reprezintă un ideal pe care restul lumii îl va imita. Democraţiile liberale
şi-au depăşit pornirile violente şi au creat reguli care aduc pacea.
Război, democraţie şi liber schimb. Liberaliștii (in sec. XVIII-lea şi al XIX-lea) au ajuns la
concluzia că democrația este preferată in locul războiului, în defavoarea aristocraţiei şi pentru
liberul schimb faţă de autarhie( o economie națională inchisă, izolată de economia altor țări).
Perspective de pace
 Pentru liberali, pacea este starea normală a lucrurilor. Ei cred în progres şi în perfectibilitatea
condiţiei umane. Kant afirmă că pacea poate fi perpetuă. Războiul este contrar naturii şi iraţional, o
invenţie artificială şi nu un produs al naturii umane. Teoreticienii Rousseau, Kant şi Cobden,
Schumpeter şi Doyle considerau că războaiele:
- au fost provocate de guverne militariste şi nedemocratice.
- au fost puse la cale de o „clasă războinică” înclinată spre extinderea puterii şi bogăţiei, prin cucerire
teritorială.
- le oferă guvernelor scuze pentru a inventa taxe, pentru a-şi creşte controlul asupra cetăţenilor.
- războiul a fost un ,,cancer’’pentru corpul politic. Dar a fost o suferinţă pe care fiinţele umane.
Deşi Kant nu era un susţinător al guvernării democratice (MacMillan 1995), acesta consideră
războiul rezultatul guvernării de către o minoritate.
Popoarele sunt iubitoare de pace, dar sunt aruncate în conflicte doar după bunul plac al unor
conducători care nu îi reprezintă. Pacea era o problemă de stabilire a unor ordini naţionale legitime.
Doyle subliniază că democraţiile au o poftă sănătoasă pentru divergenţe cu statele autoritare, după
cum au demonstrat-o conflictele din Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală. Cea mai bună metodă de
a pune capăt războiului dintre state constă în răspândirea guvernelor liberal-democratice în întreaga
lume.
Conform lui Mueller, suntem deja martori la tendinţa de dispariţie a războiului. Războiul este
văzut, în lumea dezvoltată, ca ceva inacceptabil, imoral şi necivilizat. Acesta implică mai multe
costuri decât beneficii şi nu mai este văzut ca o preocupare nobilă, el devenind „ de neconceput în
mod raţional” (Mueller 1989) .
Conflicte din Balcani, din Asia Centrală şi din Golful Persic sunt un semnal de alarmă că
perioada post-Război Rece şi sugerează că războiul nu şi-a pierdut din eficacitate în diplomaţia
internaţională. Acestea şi alte lupte în aşa numitele „state eşuate” precum Afganistan, Somalia ,
Indonezia amintesc şi de limitările teoriei păcii democratice.
Teoreticianul Rawls este preocupat de măsura în care popoarele liberale şi non-liberale pot fi
participanţi egali într-o „Societate a Popoarelor” prin stabilirea unor relaţii armonioase între
popoarele liberale şi cele non-liberale. Linklater, în 1993, consideră că cea mai mare barieră în calea
extinderii zonei de pace a centrului este percepţia, la nivelul periferiei, ea constituind o altă formă a
dominaţiei unei culturi asupra alteia.

Spiritul comerţului

Liberalii din sec.al XVIII-lea şi al-XIX-lea credeau că războiului şi comerţului erau

incompatibile. Însă liberul schimb a reprezentat un mijloc mai paşnic de a produce bunăstare
naţională deoarece fiecare economie ar avea de câştigat în astfel de condiţii, decât în condiţii de
naţionalism şi autarhie.
După părerea lui Kant, comerţul fără obstacole ar unipopoarele lumii într-o activitate
comună şi paşnică. Soluţia conflictelor dintre state, au argumentat Adam Smith şi Tom Paine, era
libera circulaţie a bunurilor de consum, a capitalului şi a muncii. John Stuart Mill afirma şi el că
liberul schimb era mijlocul prin care se putea pune capăt războiului: „comerţul face ca războiul să
devină irelevant’’. In prezent, liberalii consideră că schimburile economice libere ar încuraja
legăturile peste frontiere .

Interdependenţa şi instituţionalismul liberal

În centrul teoriei moderne a interdependenţei se află liberul schimb şi eliminarea barierelor

comerciale. Cel mai bun exemplu de integrare economică este Uniunea Europeană care a dus la o
cooperare economică şi politică puternică într-o regiune marcată de conflicte.
Wight şi Bull, autorii aparţinând Şcolii Engleze, sugerează că sistemul internaţional este reglementat
prin norme. Instituţionaliştilor liberali văd o bună cooperare dintre state organizată în instituţii care
reprezintă seturi de reguli ce guvernează comportamentul statelor în domenii specifice, cum ar fi,
dreptul mării. Tot ei demonstreze că înţelegerea dintre state poate fi intensificată chiar şi în lipsa unui
jucător hegemonic.
În anii ’70, statele puternice au început să realizeze că bunăstarea este determinată de
participarea lor pe piaţa internaţională de bunuri şi servicii. Statele nu pot acţiona agresiv fără să rişte
penalizări economice impuse de alţi membri internaţionali. Există și contradicții intre păreri. În timp
ce neorealiştii, precum Waltz, susţin ideea că statele sunt interesate de „avantajele relative”– (cine
câştigă mai mult?), neoliberalii susţin că statele sunt preocupate de maximizarea „avantajelor
absolute” (cum pot face să câştig mai mult?). Jucătorii dominanţi, precum SUA, sunt cei care au
creat reguli prin care a sporit interdependenţa. Deși conflictul şi competiţia nu par să dispară, acestea
ar trebui să se realizeze prin căi paşnice.
Drepturile omului

Fiinţele umane sunt înzestrate cu anumite drepturi fundamentale. Extinderea acestor drepturi la
toate popoarele ocupă un loc important în gândirea liberală:
1) Aceste drepturi dau o bază legală emancipării, justiţiei şi libertăţii umane.
2) Statele care îşi tratează cetăţeni în mod egal şi permit acestora participarea la procesul politic
sunt considerate ca fiind iubitoare de pace.

S-au creat coduri legislative şi instituţii importante:

1) Declaraţia universală a drepturilor omului (1948),
2) Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice (1966)
 3) Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale (1966)
4) Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM)
5) Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ)

Teoreticianul Vincent (1986) a identificat dreptul individului de a nu fi înfometat ca fiind

unicul drept uman care pare a beneficia de un consens global.
Lideri politici conservatori din Asia de Est și state comuniste au argumentat că există un
model asiatic superior de organizare politică şi socială, ce include principiile armoniei, ierarhiei şi
consensului (confucianismul). Aceste state nu se străduiesc să imite calea occidentală spre
modernizarea politică. Unele chiar au refuzat-o.
Procesele derulate (Miloşevici, Saddam) şi atenţia acordată nonproceselor (Pinochet, Suharto)
arată o îndepărtare de la prevederea tradiţională a imunităţii suverane a şefilor de stat şi celor
vinovaţi de crime de război şi crime împotriva umanităţii. În prezent, in justiție s-au inființat foruri
legale internaţionale şi s-a dezvoltat legislaţia internaţională. Aceasta se datorează influenţei
internaţionalismului liberal şi accentului pe care acesta l-a pus pe importanţa statului de drept.
Formele moderne, prezente ale intervenţiei umanitare urmează un model al sec. al XVIII-lea,
când britanicii şi olandezii au intervenit în favoarea comunităţii evreieşti de la Praga.. Protecţia
minorităţilor creştine în Europa şi Orient în sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea prin Tratatul de la Kucuk-
Kainardji (1774) şi Tratatul de la Berlin (1878) ca şi pledoariile primului ministru britanic Gladstone
în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi cele ale preşedintelui SUA, Wilson, la începutul sec. al XX-
lea.
În concluzie, o analiză asupra lumii este necesară pentru a se evalua meritele unor viziuni
alternative asupra omenirii. Apariția unei lumi compuse din țări independente, care se respectă, s-a
dovedit o inovație, stabilitatea și pacea fiind prioritare.

Întocmit de

POP IULIA CRISTINA

RISE, ANUL I-linia română