Sinteza literaturii antropologice

Antropologia s-a desprins dintre disciplinele sociale și cele naturale la mijlocul secolului
al XVIII-lea și s-a conturat ca știință modernă un secol mai târziu, într-o perioadă cuprinsă de
frenezia studiului, cuantificării și a desfacerii realităților în particule tot mai mici și mai ușor de
observat, pe fondul avansului științelor reale și succesului pe care l-a înregistrat ideologia
pozitivistă asupra comunității academice occidentale. Denumită cu termenii grecești anthropos
(om) și logos (discurs, studiu), ea este definită drept „știința despre om” sau despre „umanitate”
și se ocupă cu studiul unei multitudini de aspecte care privesc ființa umană, de la particularități
biologice și evoluția istorică a Homo sapiens, la caracteristici ale societăților și culturilor create
de oameni și care disting indivizii acestei specii de celelalte subdiviziuni ale regnului animal.
Din pricina diversității ample a domeniilor pe care le cuprinde, antropologia a devenit, cu
precădere de la mijlocul secolului al XX-lea, o disciplină-mănunchi. În clasificarea anglo-saxonă
a perioadei respective, cele cinci mari zone de studiu ale științei în cauză au fost considerate:

1/ Antropologia fizică – având ca obiect de studiu procesele biologice și însușirile care

au distins omul de alte specii; 2/ Arheologia – pornind de la rămășițele fizice lăsate de culturile
trecutului și de la fazele mai puțin dezvoltate ale culturilor contemporane, de regulă acoperite de
straturile de sol; 3/ Antropologia lingvistică, focusată pe capacitatea umană unică de a
comunica prin discurs articulat și pe limbile diferitelor popoare aparținând umanității; 4/
Antropologia socială și/sau culturală, ce se canalizează asupra sistemelor culturale care
deosebesc societățile umane între ele, precum și tiparele de organizare social asociate cu aceste
sisteme 5/ Antropologia psihologică, care analizează relațiile dintre cultură, structura socială și
ființele umane ca persoane1.

Pe lângă aceste majore branșe ale antropologiei, există și alte ramuri de studiu care
implică instrumentele antropologiei, precum antropologia filozofică, ce „studiază esența și
perspectivele omului pe baza generalizării rezultatelor disciplinelor speciale despre ființa umană
(antropologia, psihologia, etnografia, sociologia, lingvistica etc.); antropologia teologică –
concepție constituită în baza datelor hristologiei, a doctrinei despre creație și a învățăturii

1
"Anthropology." Encyclopedia Britannica, December 9, 2020. https://www.britannica.com/science/anthropology.
soteriologice, afirmînd originea divină a omului; antropologia criminal – ramură a
antropologiei care se ocupă cu studiul biologic al infractorilor2.

Primele decenii ale antropologiei politice

Dată fiind întinderea majoră a domeniilor antropologiei, ne vom concentra, în parcursul

acestui text, asupra antropologiei politice și a literaturii de specialitate corespondente acestei
ramuri științifice. Antropologia politică este „o disciplină de graniță din sistemul științelor
politice care studiază, dintr-o perspectivă comparative, geneza și evoluția formelor și instituțiilor
politice precum și modalitățile de organizare a comunitățlor politice, de la societățile arhaice
până în zilele noastre. Obiectul ei de studiu este politica în integralitatea manifestărilor sale
specifice, iar tehnicile de cercetare aparțin domeniului anthropologic, în special cercetărilor de
teren3.

Tema originii puterii și a societății a reprezentat un subiect predilect al filosofilor

Luminilor. Dintre aceștia, Rousseau și Hobbes considerau apariția societății și a puterii suverane
ca fiind rezultatul unui contract liber stability între oameni. Însă momentul acela a fost încă o
etapă speculativă în raport cu observațiile științifice privind puterea. Abia sfârșitul secolului al
XIX a venit să abordeze cu o gândire sistematică, potrivit grilelor științelor moderne, apariția și
mecanismele puterii politice. Viziunea evoluționistă, moștenită de la Lewis Henry Morgan
susținea, cu precădere în lucrarea Societatea arhaică, sau cercetări asupra traseelor progresului
uman de la sălbăticie la barbarism și civilizație (1877) că societățile primitive sunt societăți
simple unde anarhia este cea care stăpânește și că statul ia naștere abia în relație cu civilizația, cu
stadii intermediare între acestea. Din schema sa lineară se desprind două idei centrale – a) că
societățile nestatale sunt societăți lipsite de putere; b) că formele politice specializate se
conturează pe măsură ce societățile devin mai complexe, se organizează, se lărgesc, pe măsură ce
diviziunea muncii își face apariția. Însă antropologia politică a luat ființă „cu adevărat” în
Marea Britanie odată cu anii '30, când antropologii britanici Edward Evans-Pritchard și Meyer

2
Dicționar Enciclopedic, (1993-2009).
3
Nicolaie Frigioiu, Antropologie politică, București, Editura Tritonic, 2009, p. 7.
Fortes au studiat structurile politice din continentul african, devenind cei mai de seamă exponenți
ai primei generații de antropologi politici. Ei au demonstrat, prin cercetarea African Political
Systems, publicată în 1940, că puterea și politica sunt totuși distincte de stat, fiindcă absența
statului nu înseamnă implicit absența politicii. În această lucrare, Pritchard și Fortes au venit cu o
primă tipologie a societăților cu sau fără instituții politice distincte. Potrivit celor celor doi
cercetători, societățile tradiționale cunosc diferite tipuri de formațiuni politice: bandele fără
putere separate, căpeteniile, societățile segmentare etc. Nu se poate stabili o succesiune a
acestor forme în timp, ca și cum ar exista o ordine istorică. În plus, se observă adesea, în aceeași
regiune, coexistența mai multor forme politice la nivel local, regional etc. Bunăoară, anumite
state pot avea forme diferite de putere asupra aceluiași teritoriu. Iar printre formele de organizare
politică mai importante se află cele ale bandelor, cele ale societăților cu putere difuză, ale
societăților cu funcții asociate (politice, religioase, juridice) și cele în care apare statul4.

Se pare că Introducerea și cele opt articole etnografice ale Sistemelor Politice Africane au
stabilit atât problemele, fundațiile teoretice, metodologia de studio și controversa pentru mai bine
de un deceniu privind lumea politică a societăților preindustriale. Prin lucrarea sa Alur Society. A
Study in Procceses and Types of Domination ( (1953), Aidan Southall intră în polemică cu
aserțiunea că sistemele segmentare – cele în care autoritatea este dispersată la un număr de
grupuri – sunt mereu descentralizate. El a oferit exemplul unei societăți în care organizarea
segmentară în succesiune exista alături de un stat centralizat. Alții au pus la îndoială cu totul
segmentarea ca factor de clasificare, fiindcă până și guvernele centralizate sunt segmentate. De
asemenea, nici succesiunea (la putere) nu putea fi baza pentru toate societățile non-statale,
fiindcă clasele de vârstă (age-grades), asociațiile secrete și grupurile ritualice pot intersecta
succesiunile diviziunilor în scopul acțiunii politie. Treptat, clasificările au fost tot mai rafinate,
până când taxonomia politică a devenit literalmente un câmp de studiu autonom5.

Continuând cu anii 1950, după un deceniu de „sculptare” graduală a domeniului, edificiul

orientării structural-funcționaliste, stabilit de Prichard și Fortes, a început să își arate crăpăturile
chiar de la bază. Chiar dacă nu se manifesta încă o complete repudiere a acestei paradigme,
exista deja conștiința faptului că modificări fundamentale fuseseră făcute. O contribuție majoră

4
Jean-François Dortier, Științele umaniste. O panoramă a cunoașterii, București, Editura Științelor Sociale și
Politice, 2006, pp. 46-48.
5
Ted C. Lewellen, Political Anthropology: An Introduction, Westport and London, PRAEGER, 2003, pp. 7-8.
în această direcție a fost lucrarea lui Edmund Leach – Political Systems of Highland Burma
(1954), care a semnalat trecerea către o formă de analiză mai dinamică, mai orientată pe procese.
În regiunea Kachin Hills a Burmei (vechea denumire a Myanmarului), antropologul britanic a
găsit nu doar unul, ci trei sisteme politice: 1/ un sistem anarhic traditional, 2/ un sistem
intermediar și instabil și 3/ un stat centralizat de scară mică. Sistemul tradițional și statul
respective eraau mai mult sau mai puțin comunitți distincte formate din mai multe subgrupuri
lingvistige, culturale și politice, formând toate un întreg interconectat, dar un întreg ne-aflat în
echilibru, ci în tensiune și schimbare constantă în și între variatele subsisteme. Pentru a oferi
claritate privind aceste realități observate, Leach a considerat necesar să „forțeze lucrurile
respective într-un tipar fix al unui sistem ipotetic de idei (as if), compus din concept luate ca și
când ar face parte dintr-un sistem de echilibru”. Ceea ce nu era mai mult decât făceau propriu-
zis membrii respectivei comunități, pentru că ei aveau, de asemenea, un ideal de tipar cognitive
pentru societatea lor, exprimat prin ritual și simbolistică. Însă în realitate, oamenii mai degrabă
nu se vedeau constrânși să-și urmeze propriul tipar, și cu atât mai puțin concepția de tip as if a
antropologului privind comportamentul lor. Aceste idei sunt similare structuralismului
mentalistic al lui Claude Levi-Strauss (la a cărui introducere în antropologia anglofonă Leach a
pus umărul), și cuprind sugestii privind cartografierea cognitive, care a devenit mai târziu
element central al antropologiei psihologice americane. Însă importanța imediată pentru studiul
antropologic al politicii a contribuției lui Lec a fost diferențierea structurii politice abstracte de
realitatea politică de la fața locului. De o importanță similară este faptul că, prin studiul său,
Leach a scos finalmente antropologia politică de pe teritoriul Africii și a eliberat-o din perimetrul
societăților relativ coerente și monolingvistice în care fusese îngrădită6.

Între timp, Max Gluckman ajungea și el căi neumblate. În capitolul privind populația
Zulu, din African Political Systems, din Custom and Conflict in Africa (1956) și în Order and
Rebellion in Tribal Africa (1960), Gluckman a dezvoltat ideea că echilibrul nu este nici static
nici stabil, ci se mărește dintr-un proces dialectic aflat în curs, în care conflictele dintr-un set de
relații sunt absorbite și integrate într-un alt set de relații: adică loialitățile care se intersectează
tind să unească societatea mai largă în inițierea unui conflict între grupurile locale. Acuzațiile de
vrăjitorie mută ostilitățile în cadrul unui grup într-un fel care nu amenință sistemul; apartheidul
din Africa de Sud, în timp ce a divizat radical alibi de negri, a unit în cele din urmă ambele
6
Ibidem, p. 9.
grupuri în interiorul lor. Iar maxima romană devide et impera devine, cu ingeniozitate, divide și
unește la Gluckman. Politic, acest lucru este evident în cadrul ritualurilor africane de rebeliune,
în care regele, îmbrăcat în veștmintele sărăcimii, se comportă, la anumite interval de timp,
precum un bufon și este ucis symbolic, sau este ținta urii deshise și gesturilor de obscenitate din
partea membrilor poporului său. În viziunea lui Gluckman, astfel de ritualuri nu reprezintă doar
catharsis, ci sunt simbolul reafirmării priorității sistemului asupra individualului, a regalității
asupra oricărui rege. La acest stadiu, atât Leach cât și Gluckman sunt figuri de tranziție, încă
înrădăcinați în structuralism-funcționalismul anilor 1930-1940, dezvoltând argumente încă și mai
pătrunzătoare în apărarea teoriei echilibrului. Însă în același timp fac un pas uriaș către noua
paradigmă. Gluckman, ca fondator și președinte al Manchester University, urma să-și vadă
ideile elaborate extensiv de către studenții săi, cunoscuți colectiv drept Școala de la Manchester,
o frază care a reprezentat o nouă orientare a societății bazată nu pe structură și funcție, ci pe
procese și pe conflict7.

Concluzii

În concluzie, scrierile din dreptul antropologiei politice au avut, ca elemente de pornire,

atât lucrări filosofice aplecate asupra sistemelor politice (Hobbes, Rousseau), cât și lucrări
clasice ale antropologiei moderne (Morgan, Strauss), chiar dacă nu aparținând antropologiei
politice. Iar reprezentanții primelor generații de antropologi politici au provenit în primul rând
din rândurile cercetătorilor britanici, care s-au axat inițial pe explorarea sistemelor de putere din
cadrul țărilor africane, pentru ca, prin Gluckman, aria de cercetare să depășească teritoriile
continentului negru și să facă un pas dinspre abordarea structuralist-funcționalistă către
perspectiva unei noi etape a gândirii subscrise disciplinei, o gândire în care accentul avea să cadă
pe procese și pe conflict.

7
Ibidem, pp. 9-10.