Iancu de Hunedoara sau Ioan de Hunedoara a rămas în istorie ca fiind românul care a

reuşit să câştige, în vremuri de mare restrişte, atât respectul celor de-un sânge cu el, cât şi
pe cel al maghiarilor şi nu numai. Prea multe lucruri despre copilăria şi adolescenţa celui
ce avea să fie cunoscut drept Iancu de Hunedoara nu se ştiu, cu excepţia faptului că s-ar fi
născut în 1407, într-o familie ce avea să fie înnobilată peste doi de regele Sigismund al
Ungariei. În vreme ce unii istorici spun că acesta s-ar fi născut undeva în zona
Severinului, alţii spun că Iancu a fost transilvănean get-beget. Se pare că nu i-a plăcut
cartea în mod special, dar avea o înclinaţie naturală spre tehnicile militare, pe care şi le
însuşeşte şi desăvârşeşte în solda unor nobili importanţi ai vremurilor respective, de
origine sârbă şi italiană.
Iancu a fost un înverşunat şi constant oponent al turcilor. Cuvântul său era sfânt, iar cei
care ajungeau să-l cunoască aveau numai cuvinte de laudă la adresa românului. În plus,
era şi un om onest şi devotat familiei: a fost căsătorit o singură dată şi a avut doi copii,
dintre care Matei Corvin, fiul cel mic, îi va urma la cârma Transilvaniei. Iancu de
Hunedoara se evidenţiază prin curaj şi decizii foarte inspirate în luptă în numeroase lupte
contra Imperiului Otoman, cum ar fi cele pentru protejarea cetăţilor Severinului, Orşovei,
Semedria, Mehadia etc. Drept răsplată, el ajunge să-şi lărgească averea şi terenurile,
devenind chiar unul dintre cei mai bogaţi nobili ai Europei timpului său. În anul 1441
ajunge voievod al Transilvaniei graţie încă o dată inspiraţiei sale excepţionale după ce a
decis să îl sprijine la tronul regatului Ungariei pe Vladislav I. Moartea prematură a
acestuia din urmă în 1444 îl pune pe Ioan de Hunedoara în postura de tutore al lui
Ladislau, copilul minor al celui pe care îl ajutase să ajungă pe tronul Ungariei. Numirea
în această funcţie are loc în 1446, când, totodată, românul este numit şi regent al regatului
Ungariei, unul dintre cele mai puternice şi mai întinse regate central-europene din Evul
Mediu.
După ce este numit regent al Ungariei, la 5 iunie 1446, Iancu primeşte în anul 1448 şi
titlul de Prinţ (”princeps”) de la Papa Nicolae al V-lea şi continuă luptele contra
otomanilor, dar este învins la Kosovo în acelaşi an din cauza trădării lui Dan al II-lea,
pretendent la tronul Valahiei, şi a lui Gheorghe Brankovic, vechiul său rival, care îi va
intercepta ajutoarele din Albania conduse de Skandenberg. Iancu ajunge chiar prizonier şi
întemniţat în beciurile fortăreţei Smederevo, de unde e răscumpărat ulterior de aliaţi. Nu
peste mult timp, românul îşi va lua revanşa în faţa lui Brankovic. În 1450, Iancu e nevoit
să renunţe la titlul şi funcţia de regent al Ungariei. Turnura pe care o iau evenimentele îl
vor readuce însă pe român din nou în prim-plan, stârnind încă o dată teama, admiraţia şi
respectul celorlalţi, duşmani şi aliaţi deopotrivă.
Drept omagiu, Papa Calixt al III-lea va cataloga victoria obţinută de Iancu de Hunedoara
ca fiind ”cel mai fericit moment al vieţii sale” şi a ordonat ca toate clopotele bisericilor
catolice din Europa să fie trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a credincioşilor la
rugă pentru apărarea oraşului. Se spune că acesta este momentul de când datează şi azi
practica trasului clopotelor de amiază – în onoarea sărbătoririi internaţionale a victoriei
creştinătăţii în bătălia de la Belgrad asupra oastei otomane a sultanului Mohamed al II-
lea, cuceritorul Constantinopolului. Cu acelaşi prilej, Papa Calixt al III-lea l-a numit pe
Iancu de Hunedoara ”atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.
Din păcate, luptele de la Belgrad vor fi şi ultimele pentru român. Se îmbolnăveşte subit
de ciumă, ”boala Evului Mediu”, şi moare la 11 august 1456 în tabăra de la Zemun.
Moartea sa l-a întristat până şi pe cel mai mare duşman al său, sultanul Mahomed al II-
lea, despre care documentele istorice ale vremii spun că, în ziua în care a aflat de moartea
românului, i-a adus omagiul său spunând: ”Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea
lui m-am întristat pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.
Iancu este înmormântat în incinta Catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia, alături de fratele
său. Pe piatra sa funerară stă înscris ”S-a stins lumina lumii”.