Literatura populară - comunicare

prin cuvânt a spiritualității

Prof.Vică Melania-Sc.Gimn.Traian Craiova/Liceul Voltaire Craiova

Prof. Nicola Felicia Sc Gimn. Specială Sf. Mina Craiova

Literatura populară sau folclorul literar constituie o primă formă de organizare şi de

comunicare prin cuvânt a ideii, reflectând spiritualitatea unui popor, capacitatea lui creatoare.
Miturile şi reprezentările mitologice întâlnite frecvent în balade şi basme sau legende atestă
vechimea culturii noastre spirituale. Dimitrie Cantemir, premergător al studiului folcloristic,
atrăgea atenţia încă din secolul al XVII-lea în “Descriptio Moldaviae” asupra poeziei rituale de
fertilizare, asupra blestemelor, descântecelor, colindelor care trimit cu gândul la credinţa în zei,
coborâtori “din idolii cei vechi ai dacilor”. Simbioza daco-romană a constituit o bogată zestre
spirituală cu rădăcini adânci în antichitate. Ca formă a conştiinţei sociale, literatura populară a
suplinit istoria înainte de apariţia primilor cronicari în secolul al XV-lea. Cei care au descoperit
şi au valorificat folclorul au fost scriitorii paşoptişti. În prima jumătate a secolului al XIX-lea au
apărut cele dintâi culegeri de folclor datorate lui Timotei Cipariu, N. Pauletti, I. Rusu ş.a. În
1838, “Foaia literară” din Braşov condusă de George Bariţiu recomanda “a însămna şi a aduna
din gură şi din conversaţia cu poporul nostru feliurimi de obiceiuri vechi, povestiri, proverburi”.
După solicitările şi recomandările lui Mihail Kogălniceanu în “Introducţie la Dacia literară”
încep să apară primele culegeri de folclor, între care cea mai importantă este cea a lui Vasile
Alecsandri, “Poezii populare ale românilor” din 1852, în care sunt publicate capodoperele
literaturii noastre populare “Mioriţa” şi Monastirea Argeşului”, alături de alte cântece bătrâneşti
şi colinde. Interesul pentru popor al generaţiei de la 1848 se înscrie în mişcarea romantică ce se
manifesta pe plan european, având însă puternice motivaţii interne, în contextul ideilor militante
de emancipare socială şi naţională, prin fundamentarea concepţiei democratice despre rolul
poporului în făurirea istoriei şi a culturii naţionale. Problemele principale asupra carora insistă
Vasile Alecsandri şi alţi reprezentanţi ai generaţiei se referă la evaluarea poeziei populare ca
expresie a specificului naţional şi ca document istoric. Nicolae Bălcescu afirma că, între
izvoarele istoriei, poezia populară deţine primul loc pentru că “cei dintâi istorici au fost poeţi”,
iar Alecu Russo considera datinile, poveştile, muzica şi poezia populară drept “arhivele
popoarelor”. Studiul folclorului are o mare importanţă şi pentru studiul limbii. Secole de-a rândul
literatura populară a ţinut locul literaturii culte contribuind la dezvoltarea capacităţii expresive a
limbii române. Primele culegeri de poezie populară, oricât de puţin “ştiinţific” au fost alcătuite,
au o valoare incontestabilă, nu numai pentru că au contribuit la cunoaşterea şi estimarea acestei
poezii, ci mai ales pentru că au marcat, în epoca în care au apărut, o primă etapă în evoluţia
interferenţelor dintre cultura orală tradiţională şi cultura modernă. Dealtfel, se poate spune că
literatura română modernă nici nu se poate concepe fără a o pune în raport cu cea populară.
Specificul acesteia din urmă este parte integrantă a personalităţii literaturii române, este acel
“elan stilistic interior” de care vorbea Lucian Blaga. În “Elogiul satului românesc” el afirma:
“Cultura majoră nu repetă cultura minoră, ci o sublimează, nu o măreşte în chip mecanic şi
virtuos, ci o monumentalizează potrivit unor vii forme, accente, atitudini şi orizonturi lăuntrice.
Nu prin imitare cu orice preţ a creaţiilor populare vom face saltul de atâtea ori încercat într-o
cultură majoră. Apropiindu-se de cultura populară trebuie să ne însufleţim mai mult de elanul ei
stilistic interior, viu şi activ, decât de întruchipări ca atare”. De-a lungul timpului, scriitorii nu
doar au preluat elemente din creaţia populară, ci le-au asimilat artistic, sporindu-le semnificaţiile,
în acest sens putându-se da nenumărate exemple. Numai dacă ne referim la ceea ce a devenit
mitul zburătorului în creaţia lui Mihai Eminescu şi ar fi suficient de edificator. Ion Heliade
Rădulescu a literaturizat un fond de credinţe şi superstiţii existent în folclorul româ- nesc,
reuşind “să contopească într-un fond armonios şi într-o formă estetică valabilă şi astăzi datini şi
credinţe străvechi ale poporului nostru cu sentimente permanente şi adânc omeneşti”, după cum
afirma Ion Pillat care socotea apariţia poemului lui Heliade Rădulescu un adevărat act de naştere
al liricii moderne române. Eminescu are o relaţie mult mai profundă cu folclorul. Dacă în “Călin
(file din poveste)” se mai simte ceva din dorul erotic folcloric, în “Luceafărul” mitul zburătorului
este sublimat în reacţiile contradictorii ale fetei de împărat îndrăgostite de astrul ceresc. Despre o
astfel de relaţie de adâncime vorbea Blaga, el însuşi dând un exemplu strălucit în această
direcţie, atât prin poezia cât şi prin creaţia sa dramatică de inspiraţie mitico-filozofică. Drama sa
“Meşterul Manole” valorifică din perspectiva esteticii expresioniste mitul jertfei pentru creaţie
exprimat de balada populară “Monastirea Argeşului”. La fel procedează şi Mihail Sadoveanu în
“Baltagul”, preluând din “Mioriţa” motivul complotului şi dezvoltându-l într-un roman devenit
capodoperă, dar care este “mai curând partea nescrisă a Mioriţei”, după cum afirma criticul
Vladimir Streinu. A menţiona fie şi numele doar al scriitorilor în a căror creaţie se observă o
relaţie cu literatura populară ar ocupa un spaţiu vast. O mică parte a acestora se va regăsi în
articolele din acest număr al revistei “Autentic” semnate de membrii cercului de folclor
“Redescoperirea tradiţiilor” şi nu numai.

Bibliografie :

1. Vulcănescu Romulus. Mitologie română. Bucureşti: Editura Academiei

Republicii Socialiste România, 1987.
2. Vultur Smaranda. Intertextualitatea ca principiu de funcţionare a textului literar.
În: Studii şi cercetări lingvistice
3. Zavulan Pavel. Creaţia literară a lui B. P. Hasdeu şi folclorul. Chişinău: Ştiinţa,
1983.
4. Ţurcanu Andrei. Semnele prozei. În: Arheul Marginii şi alte figuri. Iaşi: Tipo
Moldova, 2013
5. Ungureanu Elena. Dincolo de text: hypertextul. Chişinău
6. http://www.versuri-si-creatii.ro/creatii/i/ion-vanghele6zunctp/hermeneutica-1-
6zuzuhc.html#. Vuv9AEC8qZ8 (vizitat la 21.03.2016).
 Rezumat:

Literatura populară sau folclorul literar constituie o primă formă de organizare şi de

comunicare prin cuvânt a ideii, reflectând spiritualitatea unui popor, capacitatea lui creatoare.
Miturile şi reprezentările mitologice întâlnite frecvent în balade şi basme sau legende atestă
vechimea culturii noastre spiritual.

Eminescu are o relaţie mult mai profundă cu folclorul. Dacă în “Călin (file din poveste)”
se mai simte ceva din dorul erotic folcloric, în “Luceafărul” mitul zburătorului este sublimat în
reacţiile contradictorii ale fetei de împărat îndrăgostite de astrul ceresc. Despre o astfel de relaţie
de adâncime vorbea Blaga, el însuşi dând un exemplu strălucit în această direcţie, atât prin
poezia cât şi prin creaţia sa dramatică de inspiraţie mitico-filozofică. Drama sa “Meşterul
Manole” valorifică din perspectiva esteticii expresioniste mitul jertfei pentru creaţie exprimat de
balada populară “Monastirea Argeşului”. La fel procedează şi Mihail Sadoveanu în “Baltagul”,
preluând din “Mioriţa” motivul complotului şi dezvoltându-l într-un roman devenit capodoperă,
dar care este “mai curând partea nescrisă a Mioriţei”, după cum afirma criticul Vladimir Streinu.
A menţiona fie şi numele doar al scriitorilor în a căror creaţie se observă o relaţie cu literatura
populară ar ocupa un spaţiu vast. O mică parte a acestora se va regăsi în articolele din acest
număr al revistei “Autentic” semnate de membrii cercului de folclor “Redescoperirea tradiţiilor”
şi nu numai.