VIANU, Tudor (27.XII.1897, Giurgiu –21.V.

1964, București), estetician,

eseist, critic, istoric şi teoretician literar, poet, traducător, este una din
personalităţile importante ale culturii române din secolul al douăzecilea.
Născut la Giurgiu, ca fiu al medicului Alexandru Vianu, a urmat cursurile şcolii
primare şi ale gimnaziului în orașul natal, continuându-şi apoi studiile la liceul
„Gheorghe Lazăr” din capitală. Din anii de şcoală datează prietenia cu Dan
Barbilian, viitorul poet Ion Barbu. În 1915 se înscrie la Facultatea de drept (va
obţine licenţa în 1919) şi la Facultatea de Litere şi Filozofie ale Universităţii
bucureştene (1920 cu o teză despre estetica lui Henri Bergson). Încă din
toamna anului 1915 frecventează cenaclul condus de Alexandru Macedonski,
iar în prima parte a anului 1916 debutează în „Făclia”, cu un articol privind
critica literară şi publică poezie în „Flacăra” şi în „Vieața nouă”. În timpul
războiului, în perioada ocupaţiei germane a Munteniei şi a Bucureştilor, Tudor
Vianu se va afla în refugiu, în Moldova, revenind în capitală la sfârşitul
războiului. În 1918 este pentru scurtă vreme redactor a „Literatorul“. În 1919
colaborează la „Sburătorul”, în același timp frecventând cenaclul omonim
condus de E. Lovinescu. În 1920 urmează două semestre la Universitatea din
Viena, iar la întoarcerea în ţară, în 1921, se apropie de cercul revistei „Viaţa
românească”, publicând în aceasta cronici şi recenzii. În 1922-1923 se află la
Tübingen, unde pregăteşte şi susţine, în limba germană, teza de doctorat
Problema evaluării în tratatul lui Schiller „Despre poezia naivă şi sentimentală“.
Întors în ţară, desfăşoară, până la sfârşitul vieţii, o intensă şi superioară
activitate intelectuală. A predat o vreme la două importante licee din
Bucureşti, iar din 1924 a inaugurat o strălucită carieră universitară (marcată,
ce-i drept, de momente mai dificile, pricinuite de factorul politic), fiind mai
întâi suplinitor la Conferinţa de estetică a Facultăţii de Litere şi Filozofie, apoi,
în 1927, docent conferențiar în specialitatea estetică la Catedra de estetică,
etică și sociologie a lui Dimitrie Gusti de la Facultatea de Filosofie
bucureșteană, ulterior devenind conferenţiar definitiv, din 1944 profesor
titular la catedra de estetică şi critică literară, iar mai târziu, după ce cariera
didactică i-a fost întreruptă timp de patru ani din cauza desfiinţării catedrei la
care funcţiona (interval în care savantul a lucrat la Institutul de lingvistică, în
calitate de cercetător) şi după o restructurare a facultăţilor şi catedrelor
universităţii, a fost reintegrat în învăţământul universitar, ca titular al catedrei
de Literatură universală, devenind în 1958 șeful Catedrei de literatură universală și
comparată a Facultății de Limba și Literatură Română de la Universitatea
bucureșteană. Trebuie subliniat faptul că Tudor Vianu a fost un profesor
excepţional, roadele activităţii lui didactice fiind cu totul remarcabile, în sensul
că, efectiv, „a făcut şcoală”, mai mulţi dintre discipolii săi distingându-se, în
timp, fie în ţară, fie peste hotare, în calitate de străluciţi teoreticieni ai
literaturii, comparatişti, istorici ai ideilor literare şi ai stilurilor şi curentelor
culturale. Tudor Vianu a fost ales membru corespondent (1935), ulterior
membru titular (1955) al Academiei române. A îndeplinit, pentru scurtă vreme,
în primii ani de după al doilea război mondial, dar şi mai târziu, unele funcţii de
oarecare importanţă (director al Teatrului Naţional din Bucureşti, ambasador al
României la Belgrad, secretar al Comisiei naţionale pentru UNESCO, director al
Bibliotecii Academiei române), dar definitorie pentru biografia lui rămâne
activitatea de profesor de elită, de estetician, de eseist, de critic şi istoric
literar, comparatist, cercetător şi teoretician al literaturii. Critic literar de mare
înzestrare, competență şi autoritate, a abandonat de timpuriu critica de
întâmpinare, foiletonistică, în favoarea criticii universitare, cu vocaţie mai
degrabă ştiinţifică, a aprofundat studierea analitică şi pluridisciplinară a
literaturii, s-a manifestat ca unul din primii teoreticieni serioşi în materie de
cercetare literară, anticipând întrucâtva abordarea „lingvistică” ce avea să
devină ulterior dominantă în cercetarea de specialitate şi, de altfel, nu şi-a
limitat demersul la cercetarea exclusivă a literaturii. Fiind un continuator al
esteticii filosofice de şcoală germană, a ilustrat relevant domeniul esteticii,
oferind şi un sistem estetic expus într-un volum fundamental pentru disciplina
respectivă, dar, totodată, a fost deschis către filosofia culturii, teoria valorilor,
istoria ideilor şi a mişcărilor artistice, către studiile de stilistică sau de literatură
comparată etc., astfel încât eseurile şi studiile sale, expresii ale unui distins
neoumanism, oferă spectacolul fascinat al unei sinteze interdisciplinare, în care
critica, istoria şi teoria literară propriu-zise, dar şi stilistica, estetica și filosofia,
psihologia, antropologia, sociologia, istoria artei, comparatismul etc. concură la
obţinerea unei examinări de mare bogăţie şi complexitate. El a încredinţat
tiparului texte filosofice şi texte ţinând de cercetarea în ştiinţele umane, eseuri
teoretice, studii literare tematice, comentarii de critică sau istorie literară,
studii de stilistică, eseuri comparatiste, o serie de micromonografii superior-
didactice, comentarii privind artele spectacolului sau artele plastice, memoriale
de călătorie, texte autobiografice sau diaristice, versuri, traduceri ale unor
opere ale unor mari scriitori etc. Fără să fi fost, ca autor, un „moralist“ în toată
puterea cuvântului, Vianu a lăsat să răzbată, în unele texte, în special în cele
autobiografice, de autoanaliză morală, confesive sau deliberat parenetice
(Breviar), capacitatea de a reprezenta perspectiva moralistă.
Tudor Vianu a publicat numeroase scrieri reprezentând toate „faţetele”
personalităţii lui intelectuale, atât în periodice, cât şi sub formă de volume.
Oferim în continuare lista principalelor lui scrieri publicate în timpul vieţii
autorului (cu precizarea că multe dintre ele au fost reeditate postum şi, pe de
altă parte, că alte scrieri, inedite până la moartea autorului, au fost editate şi
publicate postum) : Dualismul artei, București 1925; Fragmente moderne,
București, 1925; Masca timpului, Arad, 1926; Poezia lui Eminescu, București,
1930; O. Han, Craiova, 1930; Arta și frumosul. Din problemele constituției și
relației lor, București, 1931; Arta actorului, București, 1932; Imagini italiene,
[București], 1933; Influența lui Hegel în cultura română, București, 1933;
Idealul clasic al omului, București, 1934; Estetica, I–II, București, 1934–1936;
ediţia a doua: București, 1939; Ion Barbu, București, 1935; Medrea, București,
1935; Generație și creație. Contribuții la critica timpului, București, 1936;
Filosofie și poezie, Oradea, 1937; Raționalism și istorism, București, 1938; Studii
și portrete literare, Craiova, 1938; Henri Bergson, București, 1939; Mihail
Dragomirescu, București, 1939; Studii de filosofie și estetică, București, 1939;
Arta prozatorilor români, București, 1941; Introducere în teoria valorilor
întemeiată pe observația conștiinței, București, 1942; Transformările ideii de
om, București, 1942; E. Lovinescu (in colaborare cu Șerban Cioculescu, Pompiliu
Constantinescu, Perpessicius și Vladimir Streinu), cu o schiță biobibliografică de
Anonymus Notarius [E. Lovinescu], București, 1942; Gheorghe Petrașcu,
București, 1943; Filosofia culturii, București, 1944; ediţia a doua: București,
1945; Istoria literaturii române moderne (in colaborare cu Șerban Cioculescu și
Vladimir Streinu), I, București, 1944; Trei critici literari (Titu Maiorescu, Mihail
Dragomirescu, E. Lovinescu), București, 1944; Patru decenii de la publicarea
primei opere a domnului Mihail Sadoveanu, București, 1945; Figuri și forme
literare, București, 1946; Transformările ideii de om și alte studii de estetică și
morală, București, 1946; Anton Pann, București, 1955; Cervantes, București,
1955; Probleme de stil și artă literară, București, 1955; Voltaire, București,
1955; Literatură universală și literatură națională, București, 1956; F. M.
Dostoievski, București, 1957; Problemele metaforei și alte studii de stilistică,
București, 1957; Versuri, București, 1957; Ideile lui Stendhal, București,1959;
Alexandru Odobescu, București, 1960; Studii de literatură universală și
comparată, București, 1960; ediţia a doua: București, 1963; Jurnal, București,
1961; Schiller, București, 1961; Goethe, București, 1962; Arghezi, poet al
omului. „Cântare omului” în cadrul literaturii comparate, București, 1964;
Corneliu Baba,București, 1964.