Leoaică tânără, iubirea

Poezia "Leoaica tanara, iubirea" face parte din volumul "O

viziune a sentimentelor" din 1964, in care Nichita Stănescu, prin
cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare
extatică a eului poetic, reflectând lirismul subiectiv. Ea face parte din
prima etapă din cele trei ale creaţiei stănesciene şi anume: ,,lirica
sentimentelor”, celelalte fiind ,,lirica necuvintelor” si ,,lirica frigului”.

Acest poem aparţine neomodernismului, curent literar dezvoltat in a

doua jumătate a secolului al XX-lea care işi propune sa realizeze o
literatură ce reia formule şi modele moderniste într-o variantă inedită.
Această reînnodare a legăturilor cu perioada modernismului se
realizează atât prin utilizarea formulelor de expresie moderniste, a
limbajului ambiguu, a metaforelor subtile, a imaginilor insolite cât şi
prin reflecţie filozofică, ironie şi intelectualism. O altă trăsătură este
eliberarea în planul prozodiei, cât şi inovaţia adusă în planul formei.
Poezia este alcătuită din 3 strofe si 24 de versuri libere, inegale, cu rimă
aleatorie şi ritm combinat, in care muzicalitatea redă fluxul ideilor. O
ultimă trăsătură este aceea că poemul este axat pe problematica eului
liric, situându-l in centrul unui univers pe care-l reconstruieşte din
temelii: valoarea cosmogonică a întâlnirii eului cu iubirea favorizează
dubla receptare a poeziei ca aparţinând liricii erotice şi ca fiind artă
poetică.

Un concept care ilustrează tema şi viziunea despre lume este titlul,

alcătuit dintr-un substantiv comun însoţit de un epitet adjectival şi
explicat printr-o apoziţie, sugerează puterea de seducţie, agresivitatea
unui sentiment care poate conduce la pierderea identităţii. Asocierea
leoaică – iubirea nu este posibilă decât într-un spaţiu imaginar, în care
pot fi materializate elemente abstracte ( sentimentul se concretizează
într-o leoaică tânără ).
Un alt concept reprezentativ este incipitul, reluând titlul poeziei,
din acest moment sugestia violenţei este anulată, iar sentimentul va fi
situat in sfera de semnificaţii a leului, respectiv putere, forţă,
agresivitate, dar şi eleganţă, nobleţe. Leoaica, prin latura ei maternă,
garantează perpetua regenerare, iar senzualitatea, graţia şi efemeritatea
corespunzătoare vârstei ating domeniul inspiraţiei poetice.
Compoziţional, poezia are trei secvenţe lirice, corespunzătoare
celor 3 strofe: întâlnirea cu iubirea, metamorfoza universului,
constatarea metamorfozei ireversibile a fiinţei. În plan morfologic,
schimbarea timpului verbal, de la perfectul compus la perfectul simplu şi
la prezent, cât şi adverbele de timp: ,,azi”, ,,deodată”, ,,înc-o vreme,/şi-
nc-o vreme” redau ieşirea treptată din timpul cronologic şi fixarea
îndrăgostitului într-un timp circular, mitic, al iubirii.
Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii- leoaică, la
începutul şi la sfârşitului textului poetic, care se corelează cu două
percepţii diferite ale eului asupra lumii, ce sugerează că transformarea
este totală şi ireversibilă.

Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un

animal de pradă in spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului
eului poetic cu lumea exterioară şi cu sinele totodată. O sercvenţă
relevantă este oferită de univers: ,,Şi deodată-n jurul meu, natura/se
facu un cerc, de-a-dura”, cercul fiind un motiv frecvent în poezia lui
Nichita Stănescu, sugerând perfecţiunea universului abstract. Cercurile
concentrice, surprinse într-o imagine dinamică, simbolizează
posibilitatea de cunoaştere a sinelui prin iubire, dar şi posibilitatea de
cunoaştere a lumii prin iubire. Eul liric se situează în centrul cercului
(„în jurul meu” ), iar natura simbolizează universul care va fi supus
demersului cognitiv. O altă secvenţă poetică se constituie dintr-o
succesiune de metafore care susţin ideea că metamorfoza implică
abaterea de la funcţia primordială a simţurilor, care se detaşează de
trupul purtător: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la
bărbie, / dar mâna nu le mai ştie.” Cunoaşterea senzorială ( „mâna” )
este inutilă în circumstanţele date, pentru că senzaţiile inedite care
ilustrează metamorfoza subiectivului nu pot fi recunoscute – sprânceană,
substitut pentru ochi, ar putea simboliza cunoaşterea; tâmplă –
meditaţia; bărbie – posibilitatea de comunicare, întreruptă: „nu le mai
ştie”. Nu mai este posibilă, în aceste condiţii, nici cunoaşterea ( re-
cunoaşterea ) sinelui, nici comunicarea acestor metamorfoze.

Această poezie stănesciană este o romanţă cantabilă a iubirii,

sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stanescu, stare sufletească
ce capată puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic, înălţându-l
în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a
celui mai uman sentiment. Asociată unui demers cognitiv, iubirea este
un sentiment primordial, care are puterea de a metamorfoza sinele. Între
sine şi lume se stabileşte o legătură, prin iubire. Pustiirea sufletească
(pierderea sinelui ) nu este sinonimă însă cu o condiţie tragică, ci cu
acceptarea sentimentului ca atare, cu trăirea intensă a acestuia. În ultimă
instanţă, iubirea înseamnă, în primul rând, cunoaştere.
Nichita Stănescu afirma: ,,Poezia nu este numai artă, este insăşi
viaţa, însuşi sufletul vieţii”, indiciu al unei certe situării a creației într-un
spațiu sacru și al relației ombilicale dintre scriitor si opera sa.