Aspect generale despre viata lui

Constantin Brancoveanu in istoria Tarii Romanesti

“Logofete – i-au spus boierii – noi cu totii pohtim sa ne fii domn. – Dar ce asi vrea eu cu
domnia? De vreme ce ca un domn sint la casa mea, nu-mi trebuieste sa fiu; ear ei zisera: Ne
rugam nu lasa teara sa intre alti oameni, sau rai sau nebuni, sa o strice, ci fii! Si-l luara de mani
si-l impingea de la spate si acolea fiind si un capegiu imparatesc pentru trebi imparatesti, il
dusease si pre el la Mitropolie; si dusera caftan la capegi-basa al imparatului de au cetit
molitvele de domnie si au mers de i-au sarutat mana, zicandu-i: Multi ani!”
Asa a inceput una dintre cele mai luminate si indestulate domnii din istoria Tarii
Romanesti. Contextul politic al acelei vremi facea ca domnitorul unei tari, indeosebi al uneia
din Balcani, sa se asemene cu un acrobat care practica mersul pe sarma sub o prapastie adanca.
Pozitionarea geografica a tarii ii aducea la granita unele dintre cele mai de temut popoare ale
vremii: pe de o parte imperialii, pe de cealalta parte, turcii si tatarii.

Printul aurului
Intr-o atare situatie, intelepciunea celui care fusese vel logofat a oferit solutia ideala:
compromisul. Brancoveanu avea grija sa satisfaca cererile imperialilor, furnizandu-le informatii
si nerefuzandu-le serviciile solicitate, toate acestea fara a deranja fragilele relatii cu Poarta
otomana. Insa austriecii nu se multumesc doar cu atat si urmaresc sa supuna Tara Romaneasca,
manati de speranta ca resursele acesteia i-ar fi putut ajuta sa isi sustina nevoile materiale
generate de lungile razboaie cu turcii. In final, expeditia austriaca condusa de generalul
Heissler a fost zdrobita de trupele romanesti ajutate de cele turcesti si de un corp de ostasi
unguri numiti "curuti". In acel an, 1690, s-a dat prima si ultima batalie de sub Constantin
Brancoveanu. Austriecii au fost nevoiti sa se multumeasca numai cu ceea ce le daruia domnul
roman, insa relatiile dintre acestia si Tara Romaneasca au inceput sa se imbunatateasca:
Brancoveanu le oferea stiri despre ceea ce se petrecea la turci si ii aproviziona, iar imperialii i-
au recunoscut titlul de "principe al imperiului" in data de 30 ianuarie 1695.
Nici turcii nu erau neglijati. Brancoveanu le platea darile si ajuta ori de cate ori era
solicitat, cum se intampla deseori, cu precadere in cazul intaririi sau ridicarii unor cetati
importante din punct de vedere strategic. Insa obligatiile domnitorului roman fata de Poarta nu
se invarteau doar in jurul chestiunilor banesti. Sultanul era informat permanent cu privire la
situatia tarilor crestine din jur, iar pentru a obtine informatiile acestea, Brancoveanu isi
crease o adevarata retea de informatori si de spioni raspanditi in toate punctele fierbinti
ale tarii, dar si ale straintatii: Viena, Venetia si chiar Moscova. Nu este de mirare de ce
darnicia si generozitatea sa, induse de imprejurari de vreme ce aceasta era singura metoda de a
tine la distanta lacomii dusmani, i-au adus denumirea de Altan-beg sau "principele aurului".
Bogatia si darnicia sa il facusera celebru, de aceea la Stambul, mai-marii se intreceau intre ei
pentru a avea de-a face cu printul Valahiei. Aurul a fost cel care i-a asigurat domnia linistita,
insa tot aurul a fost acela care l-a pierdut pe domnul Brancoveanu impreuna cu cei patru feciori
ai sai.
Multumita averii sale pe care o impartasea cu bunavointa, dar si a serviciilor aduse Portii,
Brancoveanu a reusit sa isi pastreze domnia, iar in anul 1699 sa o primeasca pe viata. Si, intr-
adevar, domnia sa s-a incheiat cu putin timp inainte de a-si pierde viata. Chiar daca
1
reusea sa mentina un echilibru precar in relatiile cu imperialii si cu turcii, Brancoveanu
nu a uitat niciodata ca se afla pe teren minat si si-a luat toate masurile posibile pentru a-si
asigura existenta sa si a familiei sale, fara a banui macar ca cea mai crunta soarta ii era
rezervata.Domnul Tarii Romanesti obtinuse cetatenia transilvana inca de pe vremea boieriei
sale, de altfel, purta titlul de conte. Acestea, impreuna cu mosiile pe care le stapanea in
Transilvania si depozitele de bani din Venetia, trebuiau sa garanteze securitatea familiei sale.

Relatiile cu Moldova
Desi Dimitrie Cantemir a ramas in paginile istoriei romanesti ca unul dintre cei mai
eruditi domnitori romani, familia din care provenea nu a fost pe placul conducatorului Tarii
Romanesti, un alt cunoscut iubitor de cultura. Mai exact, intre 1685 si 1693, domnul Moldovei a
fost Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie si al lui Antioh. Relatiile dintre cele doua tari erau
foarte tensionate, cu atat mai mult cu cat Brancoveanu il considera pe Constantin Cantemir un
om de rand, in vreme ce acesta din urma era contrariat de atitudinea superioara a vecinului sau.
Prin urmare, cei doi au crezut de cuviinta sa se sape reciproc la Poarta. Ceea ce nu a luat in
considerare Constantin Cantemir este puterea aurului, care cantarea mai mult decat orice
barfa rautacioasa. Asa se face ca la un moment dat, un grup de boieri romani se refugiaza
in Moldova, pe langa Cantemir, plangandu-se de Brancoveanu. Cantemir crede ca a gasit
momentul prielnic pentru a-si defaima vecinul si ii trimite pe boieri la Stambul cu jalba.
Argumentele si pozitia fata de Poarta a lui Brancoveanu se dovedesc a fi mai puternice decat
nemultumirile si uneltirile unor boiernasi, prin urmare acestia sunt trimisi domnului Traii
Roamnesti intru judecata. Judecata se face, iar boierii sunt spanzurati la marginea orasului
Bucuresti, pentru a servi de pilda si altora.
Ostilitatatea fata de Cantemir sporeste si se revarsa si asupra feciorilor sai care ii vor
urma la tronul Moldovei. Desi mari iubitori de arta si de cultura, Brancoveanu si Dimitrie
Cantemir vor fi pentru totdeauna separati de interesele politice si personale. Prima domnie a
lui Dimitrie Cantemir in Moldova nu este recunoscuta de catre sultan, tocmai ca urmare a
interventiilor lui Brancoveanu. Antioh va simti si el represaliile pe propria piele. O
impacare are totusi loc, in anul 1705, in urma infiriparii unei aliante prin casatorie, insa
aceasta nu va fi defintiva. Anul 1711, cand are loc a doua domnie a lui Dimitrie, ii gaseste pe
cei doi iar in relatii tensionate. Aversiunea lui Brancoveanu fata de Cantemiresti mai are o
explicatie, de natura personala si egoista, am putea spune, desi in acea perioada era un lucru
normal ca domnii sa doreasca sa aiba aliati la conducerea tarilor invecinate. Brancoveanu isi
dorea un astfel de aliat pe tronul Moldovei, iar candidatul perfect era Constantin Duca, care ii
era si ginere, precedat in ordinea preferintelor de Mihai Racovita, ce-i venea var de-al doilea.

O domnie pe viata…scurta
O confirmare pe viata a domniei ar fi trebuit sa echivaleze cu o garantie a pastrarii
tronului, insa la acea vreme, tot aurul din lume nu putea sa sustina terenul alunecos pe care se
afla acesta. Brancoveanu nu avea numai prieteni castigati cu bani grei la Stambul, ci avea si
dusmani care s-ar fi imaginat pe tronul acestuia. Unul dintre acestia era marele dragoman
Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care dorea tronul tarii pentru fiul sau, Nicolae.
Brancoveanu nu era strain de interesele acestui reprezentant al Portii, prin urmare, a incercat sa
isi ia din timp masuri de prevedere, incuscrindu-se cu acesta. Ilinca, una dintre fiicele sale s-a
2
casatorit cu unul dintre fiii Exaporitului, Scarlat. Asa cum era de asteptat, zestrea miresei a
fost mai mult decat generoasa, iar aceasta noua relatie de rudenie prin alianta, l-a potolit
pentru o vreme pe Mavrocordat. Incuscrirea avea sa tina doar un an si jumatate,
terminandu-se odata cu decesul prematur al lui Scarlat.Odata cu ruperea relatiilor de
rudenie, Mavrocordat a lasat orice maniera la o parte si si-a continuat "sapaturile" la Poarta. Un
moment critic se petrece in anul 1703, cand noul vizir Rami Mehmed il cheama pe domnul
roman la poarta "sa sarute poala imparateasca". Departe de a avea semnificatii pozitive, acest
lucru echivala de cele mai multe ori cu o mazilire. Aurul il salveaza inca o data pe Brancoveanu,
care accepta sa plateasca dari mai mari.
Odata depasit si acest hop, urmeaza una dintre cele mai frumoase perioade din domnia lui
Brancoveanu. Si cum vremurile linistite incurajeaza spiritul uman catre meditatie si dezvoltare
spirituala, in aceasta epoca au loc cele mai mari transformari culturale si manifestari artistice. Se
ridica palate, se construiesc biserici si manastiri, iar tiparul ia avant, ceea ce echivaleaza cu un
acces mai larg al maselor catre slova scrisa.

Naframa de matase neagra

Izbucnirea razboiului dintre rusi si turci in 1711 avea sa puna capat linistii. Armata
ruseasca condusa de catre nimeni altul decat tarul Petru cel Mare a ajuns pana in Moldova, unde
domnul Dimitrie Cantemir li se alatura imediat. A venit randul lui Brancoveanu sa decida de
partea cui va fi. In acelasi spirit echilibrat si prevazator, Brancoveanu pune in balanta sortii de
izbanda a fiecarei parti. Alege si de aceasta data prudenta si isi aseaza tabara intr-un punct
strategic, care ii permitea "sa pazeasca tara fara primejdie, de catre amandoua partile, adica si de
catre turci si de catre muscali", dupa cum mentioneaza cronica. Cum socoteala de acasa nu se
potriveste cu cea din targ, nici macar prevederea extrema a lui Brancoveanu nu a putut anticipa
comportamentul boierilor sai. Asa se face ca spatarul Toma Cantacuzino, ruda de-a lui
Brancoveanu, decide sa actioneze dupa bunul plac, decizie ce l-a costat pe domnitorul roman
viata sa si a celor patru feciori ai sai.
Toma Cantacuzino trece cu o parte din calarime la rusi, in incercare de a-i ajuta sa
cucereasca Braila, neglijand astfel indicatiile domnului sau. Rusii au castigat doar o
batalie, nu si razboiul. In final, au fost bucurosi sa cada la pace cu turcii, insa acestia din
urma au inceput sa il banuiasca pe domnitorul roman de tradare. Puternicii reprezentanti ai
Portii nu au vrut sa creada ca un spatar ar fi actionat de capul sau, prin urmare, aceasta actiune,
cumulata cu toate intrigile de la Stambul, avea sa semnifice inceputul sfarsitului. "Miezul
actiunii" la Stambul a fost chiar o ruda de-a lui Brancoveanu, stolnicul Constantin Cantacuzino,
care dorea la conducerea Tarii Romanesti pe fiul sau, Stefan. Legaturile bune cu Poarta, averea
lui Brancoveanu, cat si cei patru descendenti ai sai pe linie masculina, erau tot atatea motive
pentru a-si vedea visul spulberat.
Actiunea nesabuita a spatarului Cantacuzino le oferea acum momentul ideal sa
unelteasca impotriva domnului roman. Se afla despre mosiile si despre depozitele de bani
din afara, ceea ce intareste suspiciunile turcilor. Nu mai putin, acestia din urma, visau sa
intre in posesia aurului pe care Altan-beg il stapanea, prin urmare indepartarea acestuia
i-ar fi multumit pe toti. De aici pana la decizia de mazilire nu a mai fost decat un pas. Fara a
banui nimic, in data de 14 aprilie 1714, Brancoveanu il primeste la Bucuresti pe trimisul
sultanului, capugi-basa Mustafa-aga. Primit in divan, acesta ii pune pe umar domnitorului
3
roman naframa de matase neagra, semnul maziliei. Amenintati cu navalirea tatarilor, nici unul
dintre boierii prezenti nu a schitat nici un gest. In vreme ce unul dintre cei mai destoinici
domnitori ai Tarii Romanesti lua drumul maziliei, la tron se instala triumfator nimeni altul decat
Stefan Cantacuzino.
Sub o tortura cumplita, Brancoveanu si-a declarat intreaga avere, inclusiv mosiile si
depozitele de bani din strainatate. In afara de proprietatile din Transilvania, familia
Brancovenestilor fusese expoliata de orice bun. Se parea ca lucrurile se vor opri aici si
chiar domnul mazilit scrisese in Ardeal sa i se pastreze bunurile de acolo. Nimeni nu banuia
ca sadismul vizirului Gin Ali Pasa va intrece orice limita. Acesta hotaraste pedeapsa capitala
pentru Brancoveanu, cei patru fii ai sai si pentru clucerul Ienache Vacarescu, sfetnicul de
incredere al fostului domn. Ca o ironie, executia a fost hotarata pentru 15 august, exact data in
care Brancoveanu implinea varsta de 60 de ani. In acea zi neagra, a cazut intai capul clucerului,
apoi ale feciorilor, iar Brancoveanu, obligat sa treaca prin tortura infioratoare de a-si vedea
copiii ucisi, este condus ultimul catre esafod. O moarte care, in acele conditii, venea ca o
eliberare. Mult mai tarziu, trupurile Brancovenestilor au fost aduse in tara si ingropate in
biserica Sfantul Gheorghe cel Nou din Bucuresti, insa venerarea lor ca sfinti martiri a inceput la
scurta vreme dupa uciderea lor miseleasca.

Moartea brancovenilor

Plenipotentiarul venetian la Tarigrad, Andreea Memno, a fost de fata in ziua de 15

august(Sfanta Maria) 1714, la scena executiei lui Constantin BrancoveanuVoda si a membrilor
familie sale, ucisi din porunca sultanului Ahmet. In scrisoarea sa catre dogele Venetiei,
plenipotentiarul raporteaza astfel:
“Duminica, 15 august de dimineata, s-a taiat capul batranului principe al Valahiei, tuturor
fiilor lui si unui boier care ii era vistier. Iata cum s-a facut:
Inca de dimineata sultanul Ahmet se puse intr-un caic imparatesc si veni la seraiul zis
foisorul Ialikiacs, pe canalul MArii Negre, in fata caruia era o mica piatra, unde au adus
pe Brancoveanu Voievod, pe cei patru baieti ai lui si vistierul Vacarescu, i-au pus in genunchi
unul langa altul, la oarecare departate, un gade le-a scos caciulile din cap si sultanul i-a mustrat
facandu-i haini. Apoi le detera voie a face o scurta rugaciune.
Inainte de a se ridica securea asupra capului lor, fura intrebati de voiesc sa se faca turci si
atunci vor fi iertati.
Glasul cel inabusit de credinta la batranului Brancoveanu rasuna si zice, spaimantat de
aceasta insulta: “Fii mei! Iata, toate avutiile si tot ce am avut, am pierdut. Sa nu ne pierdem insa
sufletele! Stati tare si barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte: priviti la Hristos,
Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit; credeti tare intr-u
acesta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta cea pravoslavnica pentru viata si lumea
aceasta.”
La aceste cuvinte, Ahmet se facu ca un leu turbat si porunci sa li se taie capetele.
Gadele infiorator, ridica securea si capul marelui vistier Enache Vacarescu se rostogoli pe
pamant.
Apoi incepu cu uciderea copiilor.

4
 Cand gadele ridica securea la capul feciorului celui mai tanar al domnitorului, Beizadea
Mateias, numai de 16 ani, acesta se ingrozi de spaima. Sarmanul copil, vazand atat sange de la
fratii lui si de la Vacarescu se ruga de sultan sa-l ierte, fagaduindu-i ca se va face turc. Insa
parintele sau, domnul al carui cap cazu in urma, infrunta pe fiul sau si zise: “Mai bine mori in
legea crestina, decat sa te faci pagan, lepadandu-te de Iisus Hristos, pentru a trai cativa ani mai
mult pe pamant!”
Copilasul asculta si, ridicand capul cu glas ingeresc zise gadelui: “Vreau sa mor crestin,
loveste!”
In urma ucise si pe Brancoveanu.
O, Doamne! O, Doamne! Pana imi tremura cand va scriu, Excelenta, ceea ce am vazut…
Ma intreb [daca] putut-a fi de fata cineva sa nu fi plans, vazand capul nevinovatului
Mateias, tanar-tinerel, rostogolindu-se pe jos langa capul parintelui sau, care se apropiase de al
copilului… parea a-l imbratisa…
Gadele, stropit de sangele cresitinesc, face un salut sultanului si se retrage. Sultanul, insotit
de plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei, se ridica sa plece. Vazandu-i cu ochi lacrimati,
spuse sultanul ca regreta acum ceea ce a savarsit.”
După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță prin oraș, în timp ce corpurile au
rămas la locul execuției, de unde au fost aruncate spre seară în mare.
După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de
niște greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării. În 1720, văduva Marica l-a adus în
țară și l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a domnului.
Lespedea nu a fost inscripționată, pentru a nu a afla turcii că trupul a fost adus în țară, însă
văduva domnului a inscripționat numele Constantin Brâncoveanu în caractere chirilice pe
candela de argint, inscripție redescoperită în 1914.

Osemintele lui Brâncoveanu au fost dezgropate în secolul al XX-lea în două rânduri, în

1932 și în 1985.
În 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost deschisă din nou,
fiind identificate trei sicrie; într-unul din ele erau rămășițele lui Constantin Brâncoveanu, un
craniu cu urme corespunzând descrierii morții și celelalte oase dispuse sub formă de curce (în
alt sicriu erau oasele soției și ale unora dintre urmașii săi). Patriarhia Română a însărcinat cu
această cercetare arheologică o echipă de la Muzeul Municipiului București, completată de două
persoane de la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei Române.
Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul din Constantinopole, Biserica Ortodoxă
Română a plasat rămășițele domnului într-o raclă, ritual descris de vicarul administrativ
patriarhal Ionuț Corduneanu astfel: „Pregătirea pentru așezarea în raclă este una specifică
sfintelor moaște și a fost făcută de preasfințitul părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al
arhiepicopiei Bucureștilor. Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare,
cu vin curat, ulei și unse cu sfântul și marele mir, pregătit odată în an în Joia Mare. Este o
pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in, fiind un
acoperământ rezistent, așezate după structura anatomică. Capul se pune distinct într-o pânză
specială. După ce au fost așezate în racla de argint, o porțiune mică rămâne acoperită cu geam,
în dreptul mâinii. De acum, nu mai vorbim de oseminte, ci de sfinte moaște și vor rămâne în
biserică.
5