Prof. univ. dr. Constantin IORDACHE Lector univ. dr.

Daniela COMAN

Lect. univ. dr. Alin BODESCU

DREPT INTERNAŢIONAL UMANITAR

 EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”
BUCUREŞTI, 2009

Coperta: Pleşanu Elena

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IORDACHE, CONSTANTIN
Drept internaţional umanitar / prof. univ. dr. Constantin Iordache,
lector univ. dr. Daniela Coman, lector univ. dr. Alin Bodescu. – Bucureşti :
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2009
ISBN: 978-973-663-781-0

I. Coman, Daniela
II. Bodescu, Alina

341.3(100)

© Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate Universităţii Naţionale de

Apărare “CAROL I”.

 Responsabilitatea privind conţinutul lucrării aparţine în totalitate autorilor.

ISBN: 978-973-663-781-0

2
 CUPRINS

INTRODUCERE ...................................................................................5

Capitolul I SECURITATEA UMANĂ – OBIECTIVUL MAJOR

AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR .......................11
1.1. Evoluţia istorică în materia securităţii umane ...........................11
1.2. Dezvoltarea standardelor internaţionale în domeniul
respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului ..............................................................13
1.3. Securitatea persoanei şi respectarea drepturilor fundamentale
ale omului în spaţiul administrativ al Uniunii Europene ..........23

Capitolul 2 PERSONALITĂŢI ROMÂNEŞTI

CARE AU MILITAT PENTRU AFIRMAREA VALORILOR
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR .............................29
2.1. Neagoe Basarab – un domnitor umanist ....................................29
2.2. Activitatea politico-diplomatică a lui Dimitrie Cantemir .........35
2.3. Activitatea renascentistă a lui Vasile Alecsandri ......................42
2.4. Activitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu
pentru salvgardarea securităţii globale şi naţionale ..................52

Capitolul 3 APLICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

UMANITAR ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ ................................57
3.1. Instrumente juridice O.N.U. ........................................................57
3.2. Sistemul normativ european de protecţie
a drepturilor omului .....................................................................62
3.2.1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale ................................................62
3.2.2. Carta socială europeană .......................................................63
3.2.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ..........64
3.3. Mecanisme europene de protecţie a drepturilor omului ...........65
3.4. Politici ale Uniunii Europene pentru respectarea drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor ........................................................68
3.5. Influenţe ale politicilor comunitare asupra securităţii naţionale
şi asupra securităţii umane ..............................................................72

3
3.6. Restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale
ale omului pentru motive de securitate ......................................81
Capitolul 4 RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI
ÎN SITUAŢIA DE CONFLICT ARMAT ..........................................92
4.1. Respectarea drepturilor răniţilor, bolnavilor
şi ale naufragiaţilor .......................................................................92
4.2. Respectarea drepturilor prizonierilor de război ........................94
4.3. Respectarea drepturilor persoanelor civile ................................96
4.3.1. Respectarea drepturilor copiilor ..........................................97
4.3.2.Respectarea drepturilor femeilor ...........................................98
4.3.3. Respectarea drepturilor refugiaţilor şi apatrizilor .............101
4.3.4. Respectarea drepturilor altor categorii de persoane ..........102
4.4. Garanţii fundamentale ...............................................................104
4.5. Responsabilitatea respectării drepturilor omului în caz
de conflict armat internaţional ..................................................106
4.6. Respectarea drepturilor omului în caz de conflict armat
neinternaţional ............................................................................108

Capitolul 5 RESPONSABILITATEA STRUCTURILOR

COMANDAMENTULUI OPERATIV PRIVIND APLICAREA
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR ...........................111
5.1. Aspecte generale ..........................................................................111
5.2. Rolul compartimentului juridic în cadrul comandamentelor
operaţionale .................................................................................119
5.3. Reprimarea penală a violărilor dreptului
internaţional umanitar ...............................................................127

Capitolul 6 LECŢII ALE ISTORIEI DIN DOSARELE

MARILOR PROCESE MILITARE ................................................134
6.1. Instanţele internaţionale penale ad-hoc. Tribunalul Militar
Internaţional ................................................................................134
6.1.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürenberg ..............134
6.1.2. Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio ......................137
6.2. Procesul medicilor nazişti
20 decembrie 1946 – 20 august 1947 ..........................................138
6.4. Judecarea ofiţerului nazist Adolf Eichmann ............................150

CONCLUZII .......................................................................................155

4
ANEXE ................................................................................................157

“Violenţa care se dezvăluie, mai ales în război, are în ea ceva

de fiară; de aceea trebuie să căutăm cu multă grijă s-o
cuminţim prin omenie, pentru ca nu cumva, luând prea multă
pildă de la fiare, să uităm că suntem oameni”.
HUGO GROTIUS

INTRODUCERE

Documentele istorice menţionează existenţa unui tratat, încheiat în

sec. al VI-lea î.e.n., între statele Chinei antice, privind renunţarea la război
şi soluţionarea conflictelor dintre ele prin intermediul unui arbitru.
Literatura filozofică chineză din acea vreme conţine numeroase idei
despre războaiele drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor, sancţiunile
internaţionale, ajungându-se până la conceperea unei “uniuni măreţe ale
popoarelor” (Confucius).
În Antichitate, tratatele erau considerate sacre şi se încheiau cu
pronunţarea unui jurământ religios.
De la egipteni ne-a rămas unul dintre cele mai vechi tratate
internaţionale: un tratat de prietenie şi alianţă denumit “tratat sublim”,
încheiat în anul 1296 î.e.n. între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului, şi
Hattusill al II-lea, regele hitiţilor.
Dreptul internaţional a cunoscut o amplă dezvoltare şi în Grecia
antică. În practica internaţională a statelor greceşti antice se folosea
arbitrajul, prevăzut în clauzele tratatelor, precum şi mediaţiunea pentru
rezolvarea diferendelor între cetăţi.
În operele istorice ale filozofilor greci (Herodot, Tucidide, Platon,
Aristotel) se fac referiri la războaiele legitime şi nelegitime, la obiceiurile
războiului.
În Imperiul Roman, “jus gentium” avea un conţinut mai larg decât
cel al dreptului internaţional, deoarece, în afara normelor privind relaţiile
dintre popoare, el cuprindea şi norme de drept civil care reglementau
raporturile juridice ale cetăţenilor romani.
La romani, regulile se caracterizeau prin exigenţă şi cruzime.
Celebra lor maximă “Vae victis” justifica pentru ei distrugerea oraşelor,
transformarea populaţiilor şi a prizonierilor de război în sclavi, jefuirea
bunurilor din teritoriile cucerite.
În relaţiile diplomatice romanii foloseau ambasadori (legaţi), oratori
(oratores) şi vestitori (nuncii). Viaţa solilor era considerată inviolabilă.

5
 În afară de contribuţia adusă de romani la dezvoltarea normelor de
drept internaţional, trebuie relevat aportul filozofilor şi jurisconsulţilor
romani în fundamentarea instituţiilor juridice.
În Evul Mediu încep să se încheie tratate comerciale. Asemenea
tratate devin o pratică frecventă a oraşelor libere italiene, încheindu-se fie
între ele, fie cu oraşe din Spania, Franţa, cu Imperiul Bizantin, apoi cu
Imperiul Otoman, cu suveranii arabi, africani, ş.a.
În domeniul dreptului diplomatic, pe lângă misiunile ad-hoc, s-au
desfăşurat, în a doua jumătate a sec. al XV-lea, misiuni permanente,
uzitate mai întâi în practica Veneţiei. Apare şi se dezvoltă instituţia
consulilor, având atribuţii mult mai largi decât cele exercitate astăzi.
De regulă arbitrajul, mediaţiunea şi uneori concilierea constituiau
excepţii. Forţa rămânea principalul mijloc de rezolvare a diferendelor dintre
state.
În Europa, politica echilibrului puterii s-a manifestat după anul 1648
(Tratatul de pace de la Westphalia), când s-a prăbuşit visul medieval al
imperiului universal.
Pacea westphalică s-a realizat după încheierea dramaticului război
religios (catolici versus protestanţi) desfăşurat în decursul a aproximativ 30
de ani. În secolul XVIII Anglia a elaborat conceptul de “echilibru al puterii”,
care a dominat diplomaţia europeană pe parcursul a două secole. Conceptul
de echilibru al puterii a reflectat convingerile reprezentanţilor curentului
iluminist : Rousseau, Voltaire, Diderot, Montesquieu. În accepţiunea lor,
universul şi sfera politico-judiciară funcţionau pe baza unor principii
raţionale şi echilibrate între ele.
Teoreticienii echilibrului puterii au militat pentru impunerea acestui
sistem de relaţii internaţionale în secolele XVII – XIX. În secolul XVII,
Richelieu, prim-ministru al Franţei, a introdus modelul sistemului de relaţii
internaţionale între statele naţionale.
În timpul revoluţiei franceze, din anul 1789, abatele Gregorie, în
declaraţia cu privire la dreptul ginţilor, pe care a prezentat-o Convenţiei, a
proclamat dreptul inviolabil al naţiunilor la libertate, idee afirmată şi de
Robespierre.
Documente ale revoluţiei franceze, din acelaşi an, relevau că fiecare
stat, prin forţa libertăţii sale naturale, dispune de dreptul absolut de a
elabora o constituţie şi nicio putere nu are dreptul s-o împiedice în această
manifestare suverană a personalităţii sale.
După epopeea războaielor napoleoniene, suveranii marilor state
europene au restabilit echilibrul puterilor la Congresul de la Viena, din
anul 1815, urmărindu-se moderarea comportamentului internaţional prin
intermediul unor angajamente legale şi apelându-se la principiile morale.

6
 Ţarul Rusiei, împăratul Austriei şi regele Prusiei au semnat, în anul
1815, un tratat prin care se obligau să-şi acorde asistenţă reciprocă în scopul
restabilirii dominaţiei şi frontierelor, proclamând “principiul legitimităţii”.
Împotriva doctrinei Sfintei Alianţe s-a manifestat preşedintele
Monroe al S.U.A. În cunoscutul său mesaj prezentat Congresului
american, la 2 decembrie 1823, a fost proclamată “doctrina Monroe” care
afirma, în esenţă, faţă de intervenţia proiectată de Sfânta Alianţă în lupta
dintre Spania şi statele din America de Sud că “După cum S.U.A. nu a
intervenit în războaiele europene, ele nu vor permite puterilor europene
aliate să extindă sistemul lor politic în vreo parte a Americii şi să încerce
să intervină împotriva independenţei republicilor sud-americane”.
Dacă în momentul proclamării sale “doctrina Monroe” a avut un
caracter progresist, ea s-a transformat ulterior într-o justificare a
hegemoniei S.U.A. în America de Sud. O asemenea deviere a “doctrinei
Monroe” a fost facilitată de tezele pe care le cuprindea cu privire la
interzicerea colonizării din partea puterilor europene a continentului
american. Pornind de la aceste teze, S.U.A. au considerat că pot interveni
în orice conflict dintre un stat european şi unul american. Practica statelor,
în secolul al XIX-lea, a cunoscut şi intervenţii sub motivul protecţiei
persoanei şi bunurilor cetăţenilor unui stat, aflaţi în străinătate, denumite şi
intervenţii de poliţie internaţională.
Proclamări ale principiului neintervenţiei încep să apară în tratate
(de exemplu, în Tratatul de pace de la Paris din 1856), prevăzându-se că
"puterile contractante nu au dreptul să se amestece, nici colectiv, nici
fiecare în parte, în raporturile sultanului cu supuşii lui, nici în
administraţia Imperiului Otoman".
Un alt motiv invocat pentru intervenţiile politico-militare a fost de
natură financiară (recuperarea daunelor provocate cetăţenilor străini, plata
unor împrumuturi contractate în alte state); asemenea intervenţii au fost
practicate, în special, împotriva unor state din America Latină. Împotriva
acestor agresiuni au fost formulate doctrina Clavo şi doctrina Drago.
Astfel, în 1868, Clavo (jurist şi diplomat argentinian) aprecia că
intervenţiile diplomatice sau armate pentru recuperarea daunelor,
provocate cetăţenilor străini în urma unui război civil, nu trebuie admise,
întrucât ele contravin egalităţii în drepturi a statelor.
Ca o reacţie la intervenţia Germaniei, Angliei şi Italiei împotriva
Venezuelei, în anii 1902 şi 1903, în scopul de a o sili să-şi plătească
datoriile, Drago (ministrul de externe al Argentinei) considera că
intervenţia armată, împotriva unui stat care nu-şi plăteşte creanţa publică în
scopul de a asigura astfel datoria creditorilor străini de la care statul
debitor a contractat împrumuturi, nu este admisibilă.

7
 În secolul XX, S.U.A. au influenţat considerabil sistemul relaţiilor
internaţionale, susţinând frenetic şi pragmatic principiul neintervenţiei în
afacerile interne ale altor state.
S.U.A., marcate de nostalgia faţă de un trecut tumultos în afirmarea
valorilor democraţiei şi năzuind către un viitor perfect, au oscilat între
izolaţionism şi angajare plenară în cele două conflagraţii mondiale.
În epoca contemporană, S.U.A. au considerat că statele lumii pot
ajunge la pace şi prosperitate, abandonând diplomaţia tradiţională
(europeană, asiatică etc.) şi adoptând respectul pentru normele dreptului
internaţional şi valorile democraţiei. Din momentul intrării în arena
politicii internaţionale, anul 1917, S.U.A. au tratat cu precauţie utilizarea
forţei în detrimentul negocierilor, iar cele mai importante aranjamente
internaţionale ale secolului XX (crearea LIGII NAŢIUNILOR anul - 1919,
PACTUL BRIAND–KELOG anul - 1928, O.N.U. şi CARTA O.N.U. anul
- 1945; ACTUL FINAL HELSINKI anul - 1975) au purtat amprenta
sistemului de valori ale diplomaţiei şi democraţiei americane. În cadrul
Conferinţei diplomatice de la Versailles, anul 1919, preşedintele american
Wilson afirma crezul său: “sistemul internaţional trebuie să se bazeze nu
pe echilibrul puterii, ci pe autodeterminarea etnică; securitatea statelor nu
trebuie să depindă de alianţele militare, ci de securitatea colectivă”.
După cel de-al Doilea Război Mondial, principiul neintervenţiei este
consacrat în numeroase documente internaţionale începând cu Carta
O.N.U., în statutele altor organizaţii internaţionale cum sunt: Pactul Ligii
Statelor Arabe, Constituţia U.N.E.S.C.O., Carta Statelor Americane,
precum şi Convenţiile de la Viena din perioada 1961-1963 cu privire la
relaţiile diplomatice şi la relaţiile consulare.
În afară de proiectul de declaraţie pentru drepturile şi obligaţiile
statelor, din anul 1949, O.N.U. a reafirmat principiul neintervenţiei în
numeroase rezoluţii ale Adunării Generale O.N.U., printre care Rezoluţia
2131 (XX), din 1956, intitulată: “Declaraţia asupra inadmisibilităţii
intervenţiei în afacerile interne ale statelor şi protecţia independenţei şi
suveranităţii lor”.
În textul Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa – Helsinki – 1975 se releva: “Principiul neintervenţiei constituie
un principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan. Acest
principiu este corolarul suveranităţii şi independenţei politice ca şi al
egalităţii în drepturi ale statelor. În virtutea suveranităţii şi egalităţii lor
în drepturi statele îşi datorează respect reciproc şi sunt obligate să nu se
amestece în politica internă şi externă a altor state”.
Istoria dreptului internaţional a demonstrat că intervenţia constituie
o gravă ameninţare la adresa păcii, un instrument al politicii de forţă, de

8
dominaţie şi de subordonare. Cu toate că afirmarea categorică a
principiului neintervenţiei, după cel de-al doilea război mondial, a fost
relevată în documentele internaţionale, intervenţia sub formă armată a
continuat să fie practicată, ca expresie a continuării şi recrudescenţei
politicii de forţă şi de reîmpărţire a zonelor de influenţă.
Henry Kissinger releva în monumentala sa lucrare «Diplomaţia» 
“Sistemul internaţional al secolului XXI va fi marcat de o aparentă
contradicţie: pe de o parte fragmentare; pe de alta globalizare
crescândă”. La nivelul relaţiilor dintre state, noua ordine internaţională va
fi asemănătoare sistemului european din secolul XVIII – sistemul
echilibrului puterii. Ea va conţine cel puţin şase mari puteri – S.U.A., U.E.,
China, Japonia, Rusia şi probabil India. Relaţiile internaţionale vor deveni
cu adevărat globale, iar economia va opera simultan pe toate continentele.
Marile probleme ale omenirii : proliferarea nucleară, mediul înconjurător,
explozia demografică şi interdependenţa economică nu se pot trata decât la
scară globală.
Ultimele acţiuni militare ale alianţei N.A.T.O. au relevat că
ponderea potenţialului militar american este de aproximativ 80%. Ca
urmare a progresului tehnologic, S.U.A. deţin un arsenal militar
impresionant şi extrem de sofisticat : arme balistice, arme nucleare, arme
neletale etc. Se estimează să aproximativ 400.000 de ingineri şi cercetători
(originari din statele continentului european) activează pe teritoriul S.U.A.
datorită politicii statului american în domeniul cercetării şi dezvoltării
ştiinţifice.
Uniunea Europeană, un principal actor în planul politicii economice
mondiale, îşi va consolida politica proprie de apărare.
Franţa, în perioada postbelică, a fost adepta diplomaţiei preventive
prin susţinerea creării Curţii de Conciliere şi Arbitraj din cadrul O.S.C.E.
În anul 1948, la Paris, a fost adoptată monumentala operă juridică
"Declaraţia Universală a Drepturilor Omului".
Majoritatea statelor membre ale U.E. consideră că este imperios
necesar ca O.N.U. să coordoneze activităţile de control şi supraveghere în
procesul de restabilire a păcii în Orientul Mijlociu.
N.A.T.O., în cadrul acţiunilor sale, va trebui să se bazeze pe valorile
democratice şi puterea militară a binomului U.E. – S.U.A.
Fenomen cvasipermanent al relaţiilor internaţionale, alianţele
politico-militare au fost şi continuă să fie o componentă fundamentală a
politicii mondiale, una dintre modalităţile de promovare a intereselor
statelor componente.

9
 Participarea contingentelor româneşti la misiunile militare
internaţionale sub egida O.N.U./O.S.C.E. a permis perfecţionarea gradului
de instruire şi de acţiune a militarilor români.
După atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, de pe teritoriul
S.U.A., România a fost una dintre primele ţări care au trimis trupe
combatante, în sprijinul păcii, pe teatrul de acţiuni militare din Afganistan.
Un spaţiu comun de securitate regională şi europeană reprezintă
calea cea mai bună pentru protejarea intereselor naţionale. Calitatea de
membru al N.A.T.O. şi al Uniunii Europene va oferi României garanţii de
securitate în spaţiul politic european şi internaţional, în condiţiile apariţiei
a noi riscuri şi ameninţări la adresa suveranităţii şi integrităţii teritoriale.

10
 Capitolul 1

SECURITATEA UMANĂ – OBIECTIVUL MAJOR

AL DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

1.1. Evoluţia istorică în materia securităţii umane

În filosofia greacă antică s-a dezvoltat ideea egalităţii tuturor

oamenilor, ideea dreptului natural de care trebuie să beneficieze toţi
oamenii.
Anglia a fost unul dintre primele state care a aplicat principiile
respectării drepturilor omului. În anul 1215, regele a semnat „Magna
Charta Libertatum", care la art.39 prevedea: „Nici un om liber nu va fi
arestat, deţinut, sau deposedat de bunurile sale, declarat în afara legii,
exilat, sau lezat de orice manieră şi noi nu ne vom îndrepta împotriva lui
şi nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loială a pairilor
săi, conform legilor ţării”.
Documentul juridico-administrativ al regelui Angliei „Petition of
Rights", din 1628, prevedea intangibilitatea cetăţeanului, iar documentele
„Actes de l’Habeas", din 1679, au reprezentat momente cardinale în ceea
ce priveşte fundamentarea instituţiei drepturilor omului. Aceste documente
protejau cetăţenii de arestările abuzive: persoanele arestate trebuiau aduse
în faţa unui judecător în cel mult douăzeci de zile.
De asemenea, „Actes de l’Habeas corpus” prevedeau o cale de
recurs juridic împotriva detenţiei sau prizonieratului arbitrar, persoanele
deţinute ilegal putând fi eliberate dacă făceau o cerere motivată în acest
sens. Aceste drepturi erau valabile şi pentru cetăţenii din coloniile engleze.
În Statele Unite ale Americii a fost formulat, pe timpul Războiului de
Independenţă, primul Catalog de drepturi ale omului din istorie, sub
influenţa ideilor progresiste exprimate de John Locke.
Acest catalog a fost redactat în anul 1776 şi se intitula Virginia Bill
of Rights. Potrivit dispoziţiilor art.1: “Toţi oamenii se nasc în mod egal
liberi şi independenţi: au drepturi sigure, esenţiale şi naturale, de care nu
pot, prin nici un fel de contract, să-şi lipsească sau să-şi deposedeze
urmaşii: acestea sunt dreptul de a se bucura de viaţă şi de libertate, cu
mijloacele de a obţine şi de a poseda proprietăţi, de a căuta şi de a obţine
fericirea şi siguranţa”. În plus, faţă de nominalizarea drepturilor
fundamentale, documentul stipulează că acestea stau la baza guvernării,
statuându-se normele juridice prin care să fie respectat acest principiu.
Astfel, prin dispoziţiile art.5 este consacrat principiul separaţiei puterilor

11
în stat: “Puterea legiuitoare şi puterea executivă a statului trebuie să fie
distincte şi separate de autoritatea judiciară ...”.
În acelaşi an, la 4 iulie, a fost adoptată Declaraţia de Independenţă
a SUA, document prin care s-a realizat trecerea de la teoria abstractă a
drepturilor omului, la aplicarea lor concretă de către stat: ” Considerăm ca
adevăruri grăitoare, faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt
înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre
acestea se numără dreptul la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii. Că,
pentru a asigura aceste drepturi, oamenii instituie guverne, care îşi derivă
dreptele lor puteri din consimţământul celor guvernaţi. Că, ori de câte ori
o formă de guvernare devine o primejdie pentru aceste ţeluri, este dreptul
poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou guvern
bazat pe acele principii şi organizat în acele forme de exercitare a
prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze
acestui popor siguranţa şi fericirea...".
În timpul Revoluţiei din Franţa, anul 1789, drepturile omului au fost
inserate în constituţie. Declaraţia Franceză din 1789 consacra, prin
dispoziţiile art.2, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, garanţia împotriva
tuturor arestărilor ilegale, prezumţia de nevinovăţie, libertatea de opinie,
libertatea religioasă, libertatea de expresie şi dreptul de proprietate. Prin
dispoziţiile art.4, din Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului a
Adunării Naţionale Franceze, se circumstanţiază limitele în care pot fi
exercitate drepturile stipulate la art.2, precum şi modul cum sunt
determinate aceste limite: „ Libertatea constă în a putea face tot ceea ce
nu dăunează altuia. Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui
om nu are alte limite decât acelea care asigură celorlalţi membri ai
societăţii folosirea de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate
decât prin lege”.
Începând cu secolul XIX, drepturile omului aveau să fie acceptate,
ca drepturi fundamentale, în cadrul constituţiilor naţionale.
După anul 1945, când a fost constituită Organizaţia Naţiunilor
Unite, s-a încercat, în mod consecvent, formularea unui set de standarde
recunoscute internaţional, referitoare la tratamentul corect al tuturor
persoanelor. Instrumentele juridice ale drepturilor omului includ:
a) tratate multilaterale care angajează statele părţi să întreprindă
toate demersurile pentru implementarea acestora în legislaţia internă şi să
le respecte cu bună credinţă. Cu titlu de exemplu: Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile si politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974,
care ulterior a fost amendat prin două protocoale, Protocolul facultativ la
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile si politice, la care
România a aderat prin Legea nr.39/1993, respectiv, Protocolul la Pactul

12
internaţional relativ la drepturile civile şi politice, vizând abolirea
pedepsei cu moartea, ratificat prin Legea nr.7/1991; Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de
România prin Legea nr. 30/1994;
b) rezoluţii ale organizaţiilor interguvernamentale internaţionale (de
exemplu, Declaraţia universală a drepturilor omului (UDHR), adoptată
prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 1948);
c) constituţiile şi legile naţionale, care garantează protecţie
cetăţenilor proprii împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice.
Standardele drepturilor omului servesc două scopuri esenţiale:
a) protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, existând anumite libertăţi individuale pe care guvernele nu le
pot restrânge fără o justificare serioasă;
b) obligarea guvernelor la acordarea unor garanţii privind
securitatea umană, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

1.2. Dezvoltarea standardelor internaţionale în domeniul

respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

Cu ocazia elaborării Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite (anexa

nr.1) în anul 1945, a fost consacrată instituţia respectării drepturilor
omului, prin dispoziţii care se regăsesc atât în Preambulul Cartei, cât şi în
conţinutul articolelor 1, 13, 55, 56, 62 şi 76. Frecvenţa cu care acestea sunt
menţionate în Cartă indică faptul că iniţiatorii au considerat că standardele
internaţionale referitoare la drepturile omului ar putea fi dezvoltate. În
conţinutul Preambulului se stipulează că popoarele trebuie să-şi reafirme:
„credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea
persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor…”.1
În ceea ce priveşte conţinutul art.1, trebuie evidenţiat faptul că
statele sunt invitate să întreprindă toate demersurile pentru: “promovarea
şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”. 2
Pentru a crea cadrul juridic necesar implementării principiului,
enunţat în conţinutul art.1, Adunarea Generală a O.N.U, în temeiul
dispoziţiilor art.13, a fost abilitată să: ”iniţieze studii şi să facă
recomandări în scopul….. de a promova cooperarea internaţională în
domeniile economic, social, cultural, al învăţămîntului şi sănătăţii şi de a

1
Carta Naţiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată in Broşura nr. 0 din 26/06/1945, cu
modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972.
2
Art.1 din Carta Naţiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată in Broşura nr. 0 din 26/06/1945, cu
modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972.
13
sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru
toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”3
De asemenea, în temeiul prevederilor art.62, Consiliul Economic şi
Social “poate face recomandări cu scopul de a promova respectarea
efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi”. Prin
reglementările din cap.XII, se poate institui, sub autoritatea ONU, un
sistem internaţional de tutelă pentru administrarea şi supravegherea unor
teritorii, în circumstanţe deosebite (crize, conflicte), unul dintre obiectivele
fundamentale ale acestei instituţii juridice „de a încuraja respectarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a dezvolta sentimentul de
interdependenţă a popoarelor lumii”.
În cadrul ONU a fost creată, în baza art. 68 al Cartei, Comisia
pentru drepturile omului, ca organ subsidiar al Consiliului Economic şi
Social. Comisia a acţionat ca organism de elaborare a Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului şi a pactelor internaţionale, ulterior a
altor documente privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Declaraţia universală a drepturilor omului (anexa nr.2) a fost
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., la 10 decembrie 1948.
Declaraţia, documentul internaţional cu vocaţie universal în
domeniu, consacră ca bază a drepturilor şi libertăţilor omului, egalitatea în
drepturi. Astfel, conform art.1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi
egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi
conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul
fraternităţii.” Ca efect juridic, fiecare om se poate prevala de toate
drepturile garantate fără nici o deosebire de rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică sau orice altă opinie. Toţi oamenii sunt egali în faţa
legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la egală protecţie a legii, la
protecţia împotriva oricărei discriminări. Ca drepturi specifice ale omului
au fost afirmate: dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei; în
legătură cu acestea, se prevede interzicerea torturii şi a pedepselor
degradante, a arestării sau deţinerii arbitrare, a condamnării pentru acţiuni
sau omisiuni care nu constituie acte penale în momentul comiterii.
Declaraţia prevede dreptul oricărei persoane de a se putea adresa unei
instanţe judecătoreşti pentru a-i proteja drepturile şi pentru a fi audiată în
mod echitabil şi public în faţa instanţei.
Se stipulează dreptul persoanei de a putea părăsi orice ţară, inclusiv
pe cea a cărei naţionalitate o are, şi de a putea reveni, ca şi dreptul de a putea
circula liber şi a-şi putea alege reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat. Alte
3
Art.13, din Carta Naţiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată in Broşura nr. 0 din 26/06/1945, cu
modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972.
14
drepturi politice, stabilite prin Declaraţie, sunt: libertatea de gândire,
conştiinţă sau religie, libertatea de exprimare şi de opinie, dreptul de a lua
parte la întrunire şi asociere paşnică, dreptul de a participa la conducerea
treburilor publice ale statului a cărui naţionalitate o are. Din categoria
drepturilor civile, sunt stipulate: dreptul la cetăţenie, dreptul de a se căsători
şi de a-şi întemeia o familie, drepturi egale între soţi.
Drepturile economice, stipulate de Declaraţie sunt: dreptul la
proprietate, la securitate socială, la muncă, la odihnă, la un nivel de trai
care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a familiei sale, dreptul la
învăţătură, participarea la viaţa culturală. Declaraţia relevă, conform
art.29, alin. (2), următoarele: „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor
sale, fiecare om este supus numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv
în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi
libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii
publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.” Declaraţia
reprezintă o consacrare a drepturilor civile şi politice, economice, sociale
şi culturale, sub semnul egalităţii şi nediscriminării. Aceasta nu a fost
concepută ca un tratat şi prin urmare nu este un document juridic. Cu toate
acestea, Declaraţia a fost universal acceptată ca document cuprinzând
principiile şi normele generale, care dau expresie unui standard minim în
domeniul respectării drepturilor omului.
Ulterior, numeroase documente au proclamat obligaţia statelor de a
pune în aplicare prevederile Declaraţiei. 4 Statele au participat la elaborarea
unor tratate privind diferite componente ale drepturilor omului, preluând şi
dezvoltând prevederi ale Declaraţiei.
Unele dintre aceste tratate se referă la condamnarea şi reprimarea
unor încălcări grave ale drepturilor omului. Astfel, Convenţia pentru
reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U, la
9 decembrie, 1948, ratificată de România prin Decretul nr. 236/1950,
stipulează că genocidul este o crimă de drept internaţional, care constă în:
”uciderea membrilor unui grup, atingerea gravă adusă integrităţii lor
fizice sau psihice, supunerea lor la condiţii de existenţă care duc la
distrugerea lor, măsuri de împiedicare a naşterilor şi transferul forţat de
copii de la un grup”.
Convenţia suplimentară privind abolirea sclaviei, a traficului de
sclavi, încheiată la Geneva, în 1956, stipulează că acte precum transportul
şi traficul de sclavi, menţinerea în stare de sclavie, aducerea oricărei
persoane într-o asemenea stare trebuie abolite.

4
Conferinţa Drepturilor Omului, de la Teheran, din 1968, Actul Final de la Helsinki, din 1975,
Declaraţia şi Programul de Acţiune al Conferinţei de la Viena, din 1993, precum şi numeroase
rezoluţii ale Adunării Generale.
15
 Convenţia privind eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid,
adoptată de Adunarea Generală O.N.U, la 30 noiembrie 1973, relevă că
apartheidul este o crimă contra umanităţii şi că actele inumane rezultând
din politicile şi practicile de acest gen sunt considerate infracţiuni contra
umanităţii. Statele Părţi la Convenţie s-au angajat să ia toate măsurile,
legislative şi de altă natură, pentru împiedicarea săvârşirii unor asemenea
fapte, şi să stabilească proceduri de urmărire şi pedepsire a persoanelor
vinovate.
Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a
crimelor contra umanităţii, adoptată de Adunarea Generală O.N.U, la 26
noiembrie, ratificată de România prin Decretul nr. 547/1969 condamnă
crimele de război, crimele contra umanităţii, expulzarea populaţiei prin
atac armat sau ocupare şi le declară ca fiind imprescriptibile.
Alte convenţii vizează eliminarea discriminărilor în anumite
domenii. Astfel, Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală, la 7
martie 1965, la care România a aderat prin Decretul nr. 345/1970,
condamnă discriminarea rasială şi angajează statele părţi să promoveze o
politică de eliminare a oricărei forme a acesteia şi să asigure oricărei
persoane egalitatea în faţa legii, fără deosebire de rasă, culoare, origine
naţională sau etnică. În sensul celor reglementate de convenţie, trebuie
menţionată şi Legea nr. 612/2002 pentru formularea unei declaraţii
privind recunoaşterea de către România a competenţei Comitetului pentru
Eliminarea Discriminării Rasiale, în conformitate cu art. 14 din Convenţia
internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială, adoptată de Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la
New York la 21 decembrie 1965.
Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare
faţă de femei, adoptată de Adunarea Generală, la 18 decembrie 1979,
interzice discriminările de orice fel, faţă de femei, statele părţi angajându-
se să promoveze prin toate mijloacele, politici menite să elimine acest tip
de discriminare.
Convenţia cu privire la eliminare oricăror forme de discriminare în
învăţământ, adoptată de Conferinţa Generală a UNESCO, la Paris, 15
decembrie 1960, ratificată de România prin Decret nr. 149/1964,
stipulează angajamentul statelor părţi de a elimina şi preveni orice
discriminare în materie de învăţământ, luând în acest sens măsurile
legislative necesare şi aplicând o politică naţională care să promoveze
egalitatea de şanse şi de tratamente.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie amintite şi Convenţia împotriva
torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,

16
adoptată de Adunarea Generală O.N.U, la 10 decembrie 1984, la care
România a aderat prin Legea nr.19/1990; Convenţia privind drepturile
copilului, adoptată de Adunarea Generală,1989, ratificată de România
prin Lege nr. 18/1990 (r1), modificată prin Rezoluţie nr. 50/1995 pentru
aprobarea amendamentului la art. 43 paragraful 2 din Convenţie, precum
şi Protocol facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate,
la Convenţia privind drepturile copilului, ratificat prin Legea nr.567/2001.
Aşa cum rezultă din cele prezentate, prin ratificare sau aderare la
convenţiile sau protocoalele la care am făcut referire, textele au devenit
parte a dreptului intern al statelor, creându-se astfel mecanismul de
promovare şi protecţie a drepturilor pe care le proclamă.
Prin Rezoluţia nr. 2200/XX, din 16 decembrie 1966, au fost
adoptate două pacte, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, amendat prin două
protocoale, şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale si culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974. Prin aceste două
reglementări, drepturile omului sunt plasate în contextul dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele, de a-şi stabili statutul politic şi a-şi
asigura în mod liber dezvoltarea lor economică, socială şi culturală, şi al
dreptului popoarelor de a dispune liber de propriile resurse naturale.
Statele membre ale Consiliului Europei au încheiat, la 4 noiembrie
1950, Convenţia europeană privind protecţia drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale (anexa nr. 3), care a intrat în vigoare în 1953,
amendată ulterior prin 14 protocoale. România a ratificat Convenţia prin
Legea nr.30/1994. Completările aduse prin protocoalele adiţionale
reglementează, în special: dreptul la educaţie, dreptul la proprietate,
organizarea de alegeri libere, dreptul de a circula liber pe teritoriul
propriului stat şi de a-şi părăsi ţara, abolirea pedepsei cu moarte, dreptul
la recurs în cauzele penale şi altele.
Drepturile economice, sociale şi culturale au fost reglementate într-
un document de referinţă al Consiliului Europei, Carta Socială
Europeană, semnată la Torino, la 18 octombrie 1961 şi intrată în vigoare
în 1965. Aceasta a fost completată prin protocoale adiţionale referitoare la
drepturile legate de muncă, după examinarea rapoartelor statelor de către
un comitet de experţi. Carta a fost revizuită în 1996, încorporând toate
protocoalele. Acest instrument juridic reprezintă un document complex,
conceput ca bază pentru o aplicare progresivă; prima parte conţine
obiective cu caracter declarativ, acceptate de statele părţi; a doua parte
conţine reglementări referitoare la drepturile economice şi sociale, din care
9 sunt considerate ca fiind nucleul Cartei. Articolele care sunt apreciate
„nucleul Cartei” reglementează dreptul la muncă, dreptul la organizare,

17
dreptul la negociere colectivă, protecţia copiilor minori, securitatea socială,
asistenţa socială şi medicală, protecţia socială, juridică şi economică a
familiei, protecţia şi asistenţa pentru muncitorii migranţi şi familiile lor şi
nediscriminarea pe motive de sex.
În categoria documentelor care tratează problematica securităţii
omului, trebuie menţionat şi Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, semnat la Helsinki, 1975. Actul final consacră
principiul care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante,
potrivit căruia statele vor acţiona în domeniul drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale în conformitate cu scopurile şi principiile Cartei
O.N.U, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, şi îşi vor îndeplini, cu
bună credinţă, obligaţiile cuprinse în convenţiile şi acordurile la care sunt
părţi, inclusiv cele cuprinse în pactele drepturilor omului. Actul final are
un caracter declarativ faţă de regimul juridic al pactelor drepturilor omului,
recunoscând sau confirmând drepturile consecrate de dreptul intenaţional
umanitar.
Prevederile actului final referitoare la drepturile omului, ca şi alte
principii ale relaţiilor dintre state, au fost reafirmate şi în documentele
adoptate de statele participante la reuniunile de la Belgrad, Madrid şi
Viena.
Documentul final al reuniunii de la Viena 1989 dezvoltă prevederile
referitoare la anumite drepturi ale omului. Se reclamă necesitatea asigurării
dreptului efectiv la recurs, pentru cei care pretind că drepturile şi libertăţile
lor au fost încălcate, în faţa organelor executive, judiciare sau
administrative. În ceea ce priveşte libertăţile religioase, se prevede
eliminarea şi prevenirea discriminărilor pe motiv de religie sau convingere,
faţă de persoane şi comunităţi, precum şi cultivarea unui climat de
toleranţă şi respect, recunoaşterea statutului legal al acestor comunităţi.
Documentul de la Viena cuprinde şi reglementări de ordin general,
referitoare la protecţia drepturilor persoanelor care aparţin unor minorităţi,
precum şi în ceea ce priveşte respectarea identităţilor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase.
Documentul de la Viena acordă un loc important drepturilor
economice şi sociale.
Ca urmare a succintei prezentări a celor mai relevante documente,
cu incidenţă în materia drepturilor omului, se poate aprecia că respectarea
acestora, precum şi cooperarea dintre state în acest sens constituie parte
integrantă a dreptului internaţional contemporan. Este important de
subliniat că documentele O.N.U, cât şi celelalte documente menţionate,
tratează promovarea şi respectarea drepturilor omului în cadrul unui sistem
internaţional de colaborare, securitate şi pace, în condiţiile respectării

18
principiilor de drept internaţional. În acest context, trebuie menţionat că
numărul mare de convenţii în acest domeniu, precum şi cel de organisme
cu responsabilităţi specifice au tendinţa de a duce la o anumită
fragmentare, la o tratare separată a diferitelor categorii de drepturi, ceea ce
ar fi contrar esenţei problematicii securităţii umane. În faţa acestei
tendinţe, Adunarea Generală O.N.U, considerând că există deja un set
suficient de standarde internaţionale în materie, a cerut statelor şi
organismelor O.N.U să acorde prioritate documentelor existente, iar atunci
când propun instrumente noi, să aibă în vedere ca acestea să fie
compatibile cu regulile existente şi să privească aspectele fundamentale ale
drepturilor omului.5
Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, Convenţia
europeană din 1950 şi Convenţia americană din 1969 sunt principalele
instrumente juridice internaţionale, care stiupulează drepturi civile şi
politice determină sfera de aplicabilitate a acestor drepturi, principalele
obligaţii ale statelor, precum şi sistemul de aplicabilitate al acestora.
Potrivit dispoziţiilor Pactului internaţional privind drepturile civile şi
politice, acesta este aplicabil tuturor persoanelor aflate pe teritoriul unui
stat şi supuse jurisdicţiei acestuia.
Convenţia europeană din 1950 se referă la persoane, în calitatea de
beneficiar al drepturilor garantate. În acest sens, conform dispoziţiilor art.
25 alin.(1) „Comisia poate fi sesizată printr-o cerere adresată secretarului
general al Consiliului Europei de către orice persoană fizică, orice
organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se
pretinde victima a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi
contractante a drepturilor recunoscute în prezenta convenţie, în cazul în
care înalta parte contractantă, aflată în cauză, a declarat că recunoaşte
competenţa Comisiei în această materie. Înaltele părţi contractante care
au semnat o asemenea declaraţie se angajează să nu împiedice prin nici o
măsură exercitarea efectivă a acestui drept”6, coroborate cu prevederile
art.34, în forma modificată prin Protocolul nr.11, dreptul de petiţie se
acordă “oricărei persoane, organizaţii neguvernamentale sau grup de
persoane”, care pretind că sunt victime ale încălcării unui drept înscris în
Convenţie, aceste drepturi se referă la dreptul procedural de a prezenta o
plângere, drepturile substanţiale prevăzute de Convenţie vizând persoanele
fizice.

5
Rezoluţia nr. 41/120, din 4 decembrie 1986, privind stabilirea de standarde internaţionale în
domeniul drepturilor omului.
6
Art.25 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptată în 950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

19
 În ceea ce priveşte sintagma “persoane aflate pe teritoriul său şi
supuse jurisdicţiei sale”, trebuie precizat că nu este vorba de cerinţe
cumulative. O astfel de interpretare ar constitui o limitare. Referirea la
teritoriu trebuie înţeleasă în sensul că nu se ia în considerare suveranitatea
formală asupra unui teritoriu, ci realitatea exercitării autorităţii asupra
acestuia. În ceea ce priveşte jurisdicţia, cetăţenia persoanei este criteriul
determinant în stabilirea jurisdicţiei, indiferent că persoana se află pe
teritoriul statului a cărei cetăţenie o are sau pe teritoriul altui stat.
Un alt principiu de bază, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, este acela care se referă la „obligaţiile statelor”.
De regulă, acestea sunt enunţate în prevederile generale care acoperă
ansamblul drepturilor şi obligaţilor. Astfel, statele sunt obligate, potrivit
pactului internaţional, să respecte şi să asigure aceste drepturi. Convenţia
europeană, spre exemplu, obligă statele părţi să asigure oricărei persoane,
aflate sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile pe care le enunţă.
Obligaţia „de a respecta drepturile şi libertăţile omului” înseamnă
a nu încălca aceste drepturi, a nu întreprinde nimic în acest scop, de fapt se
referă la orice măsură sau acţiune a guvernului, a oricărei autorităţi sau a
oricărui oficial. Obligaţia „de a asigura” include pe cea de a respecta, dar
are o sferă substanţial mai largă, care implică îndatorirea statului de a lua
toate măsurile necesare pentru a permite persoanelor să beneficieze de
drepturile garantate, ori să le exercite, de a crea condiţiile concrete cerute
sau de a înlătura orice impediment, fie din partea autorităţilor, fie din
partea altor persoane.
Obligaţia „de a recunoaşte anumite drepturi” vizează fenomene
sociale pe care normele de drept le consacra, dându-le protecţia legală
necesară. Cea mai importantă obligaţie, pentru a respecta, a asigura
beneficiul şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor omului, este adoptarea
legilor care să reglementeze explicit aceste drepturi şi libertăţi, cât şi
obligaţiile corespunzătoare. Statele trebuie să îmbunătăţească
administrarea jurisdicţiei penale, să asigure funcţionarea corectă a
serviciilor de imigrare, să ia orice măsuri împotriva intervenţiei private
care ar restrânge exerciţiul unor drepturi.
Obligaţia de ordin general a statelor, în legătură cu problematica
abordată, este aceea „de a asigura persoanelor, ale căror drepturi sunt
încălcate, dreptul la recurs”, indiferent dacă încălcarea dreptului respectiv
este comisă de persoane care acţionează în calitate oficială sau de alte
persoane; statele fiind cele care trebuie să se asigure că drepturile acelor
persoane care exercită asemenea recursuri vor fi determinate de autorităţile
judiciare, administrative sau legislative, sau de orice alte autorităţi
competente potrivit sistemului juridic propriu, să promoveze exercitarea

20
recursului în justiţie şi să pună în aplicare asemenea proceduri, asigurându-
se astfel accesul neîngrădit la justiţie.
Conform art. 60 din Convenţia europeană din 1950: „Nici o
dispoziţie, din prezenta convenţie, nu va fi interpretată ca limitând sau
aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar
putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau
oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte.” În
Constituţia României, revizuită (anexa nr. 5), la art. 20 alin. (2) se
stipulează: ”Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.”
“Clauzele nediscriminatorii” sunt garanţii potrivit cărora, criterii
precum rasa, sexul, culoarea, limba, religia, opiniile politice sau de altă
natură, originea socială, statutul social nu pot constitui cauze de
discriminare între persoane. Deşi aceste cauze nu prevăd drepturi
substanţiale, respectarea acestora are o importanţă deosebită în ceea ce
priveşte respectarea principiului egalităţii în drepturi.
Drepturile civile şi politice stabilite prin Pactul internaţional
reflectă, prin modul în care sunt prezentate, o grupare raţională a
drepturilor şi libertăţilor. Definirea lor începe cu dreptul la viaţă, la
libertatea fizică şi la integritatea persoanei. În strânsă conexiune cu
acestea trebuie să adăugăm interzicerea sclaviei, a muncii forţate,
interzicerea torturii şi a tratamentelor ori pedepselor crude, inumane sau
degradante. În ceea ce priveşte protecţia dreptului la viaţă, Pactul acordă
o deosebită importanţă limitării cazurilor în care un stat aplică pedeapsa
capitală la cele mai grave fapte şi prevede dreptul fiecărei persoane de a
cere comutarea pedepsei. De asemenea, se dispune ca pedeapsa capitală să
nu poată fi aplicată pentru crime comise de persoane sub 18 ani şi de către
femeile gravide. Ulterior, prin Protocolul adiţional facultativ, din 1989, se
interzice pedeapsa cu moartea şi statele părţi se angajau să o abolească.
La acest protocol nu erau permise interpretări, cu excepţia unei rezerve,
formulate cu ocazia ratificării sau aderării, privind aplicarea pedepsei cu
moartea în timp de război, ca urmare a condamnării pentru o crimă gravă
de natură militară, comisă în timpul operaţiunilor militare.
Potrivit Convenţiei europene, prin Protocolul nr.6, pedeapsa capitală
este abolită, dar statele pot reglementa, în legile interne, pedeapsa cu
moartea pentru acte comise în timp de război sau de ameninţare iminentă
cu războiul. Prin dispoziţiile art.2 alin.(2), din Convenţie, se derogă de la
prevederile alin.(1), enumerându-se în mod explicit situaţiile în care

21
„moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui
articol, în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut
necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei
ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica
evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii,
tulburări violente sau o insurecţie”.
În aceeaşi ordine de idei, se impune să facem precizarea că
dispoziţiile art.22 din Constituţia României (anexa nr.5) stipulează, în mod
explicit „1)Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi
psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii
şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3)
Pedeapsa cu moartea este interzisă”.7
Dreptul la libertate şi securitate, potrivit prevederilor Pactului
internaţional, nu poate fi încălcat decât pentru situaţiile de necesitate şi în
conformitate cu procedurile stabilite prin lege. De asemenea, Pactul
prevede că nimeni nu poate fi ţinut în sclavie şi obligat la muncă forţată.
Nu se exclude pedeapsa cu munca grea pentru crimă, şi nu se consideră
muncă forţată, munca sau serviciile prestate de o persoană în detenţie sau
eliberată condiţionat, serviciul militar, serviciul cerut în caz de urgenţă sau
de calamitate, care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii, ca şi orice
muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civile normale.
Convenţia europeană a drepturilor omului, 1950, consacră
prevederile art. 3, 4 şi 5 dreptului la libertate şi securitate.
1. „Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau
obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul
prezentului articol:
   a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse
detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în
timpul în care se află în libertate condiţionată; b) orice serviciu cu
caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul
militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este
recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar
obligatoriu; c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi
care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii; d) orice muncă sau
serviciu care face parte din obligaţiile civile normale. 8

7
Constituţia României, revizuită, 2003, art.22.
8
Art 4 din Convenţia europeană.
22
 „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit
căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate
de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau
al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată,
conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării
unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în
vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când
există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă
este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa
sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în
faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a
unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui
alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă
este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se
află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. ”9
Articolul 23 din Constituţia României garantează aceste drepturi,
precizând că libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a
corespondenţei, de asemenea, intră în categoria drepturilor civile, ce sunt
protejate, în orice societate democratică. Prevederile art.8 din Convenţia
europeană, coroborate cu cele ale art.26-28 din Constituţia României, ne
oferă suficiente garanţii, cel puţin în plan juridic, să afirmăm că este
asigurat cadrul legal necesar respectării drepturilor enunţate mai sus.
O altă categorie de drepturi civile şi politice o constituie cele ce, de
obicei, sunt denumite libertăţile publice, incluzând libertatea de expresie,
de asociere, de reuniune, de gândire, conştiinţă şi religie, participarea
cetăţenilor la viaţa publică.

1.3. Securitatea persoanei şi respectarea drepturilor

fundamentale ale omului în spaţiul administrativ al Uniunii Europene

Elaborarea unui sistem de protecţie a drepturilor fundamentale, la

nivel comunitar, reprezintă un factor integrator şi un element de legitimare
a unor instituţii. Este şi motivul pentru care Curtea de Justiţie a U.E. a
hotărât "respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă din
principiile generale ale dreptului căruia Curtea îi asigură respectarea" şi
9
Art.5 din Convenţia europeană.
23
"protecţia acestor drepturi, inspirându-se în întregime din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre trebuie asigurată în cadrul
structurii şi obiectivelor Comunităţii".
În acest fel, pe cale pretoriană, a fost remediată lacuna din tratate.
Totodată, se deschideau şi perspectivele unor dezvoltări considerabile în
activitatea, atât a instituţiilor comunitare şi a statelor membre, cât şi chiar
în jurisprudenţa Curţii.
Curtea de Justiţie şi-a dezvoltat progresiv jurisprudenţa, punând
astfel la punct şi un summum comunitar de principii şi de drepturi
fundamentale, catalog care, deşi nu are un caracter exhaustiv, cuprinde o
serie de drepturi precum: principiul egalităţii în diferitele sale aspecte,
libertatea de circulaţie a lucrătorilor, salariaţi şi independenţi, libertatea
religioasă, libertatea de expresie şi de informare, protecţia
confidenţialităţii, inviolabilitatea domiciliului, respectarea dreptului la
apărare în procedurile represive, neretroactivitatea legilor penale, dreptul
la apel în justiţie; dreptul de proprietate şi de iniţiativă economică,
libertatea de asociere şi drepturi sindicale.
Egalitatea de tratament între cetăţenii comunitari, care interzice
orice formă de discriminare bazată pe naţionalitate, constituie fundamentul
principal al ordinii juridice comunitare. Este un principiu de bază pentru
funcţionarea Pieţei Comune, adică acel spaţiu fără frontiere interioare în
care să fie asigurate libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor şi a
capitalurilor între statele membre.
Interdicţia de discriminare se referă şi la alte situaţii specifice cum
ar fi libera circulaţie a muncitorilor migranţi, în domeniul condiţiilor de
acces la diferitele forme de şcolarizare, de pregătire profesională, la munca
salariată, la prestaţiile de servicii, la organizaţii culturale, sportive,
turistice, îngrijiri medicale, călătorii etc.
Egalitatea de tratament între muncitorii de sex bărbătesc şi cei de
sex feminin, prin specificitatea şi importanţa pe care o prezintă, constituie
un alt principiu fundamental al dreptului comunitar.
Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) a reafirmat în
preambulul său ataşamentul statelor membre la principiul libertăţii,
democraţiei şi securităţii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. În
cuprinsul său se reiterează unul dintre obiectivele fundamentale ale
Comunităţii: "protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre..." (art. B al. 3); se mai precizează că "Uniunea respectă drepturile
fundamentale aşa cum acestea sunt garantate de Convenţia Europeană de
Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (semnată la
Roma, 4 noiembrie 1950) şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar "

24
(art. F par. 2). Mai trebuie menţionat că exigenţa respectării drepturilor
fundamentale depăşeşte cadrul Comunităţilor devenind un punct ferm şi în
relaţiile externe ale Uniunii.
Tratatul de la Maastricht a instituit, pe plan juridic, cetăţenia
Uniunii, acordată tuturor persoanelor care au cetăţenia unuia din statele
membre.
Instituită prin art. 8 par. 1 din Tratat, cetăţenia europeană nu se
substituie cetăţeniei diferitelor state din Uniune, ci se adaugă acesteia:
"este cetăţean al Uniunii orice persoană care are naţionalitatea unui stat
membru".
Titlul VI din Tratatul de la Maastricht (1993) prevede noi exigenţe
în ceea ce priveşte cooperarea poliţienească şi cea judiciară, stipulează că
statele membre consideră ca fiind de interes comun politica de azil,
regulile care guvernează trecerea frontierelor exterioare ale statelor
membre de către persoane, precum şi exercitarea controlului acestor
treceri. Tot de interes comun este şi politica de emigrare şi politica cu
privire la cetăţenii din statele din afara Uniunii, lupta împotriva
toxicomaniei, contra fraudei de dimensiune internaţională, cooperarea
judiciară în materie civilă şi penală, cooperarea vamală şi a poliţiilor în
scopul prevenirii şi luptei contra terorismului, traficului ilicit de droguri şi
alte forme de criminalitate internaţională. Drepturi fundamentale sunt
înscrise şi în Tratatul de Amsterdam (2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare
la 1 mai 1999), în special, prin introducerea noţiunii de drepturi sociale.
Dreptul la libera circulaţie în spaţiul Schengen. Consiliul European
a decis să dea un impuls programului de lucru pentru realizarea efectivă a
"Europei cetăţenilor" fixând ca obiectiv prioritar libertatea circulaţiei
cetăţenilor europeni după modelul circulaţiei libere a cetăţenilor în propria
lor ţară.
La 14 iunie 1985, cinci state comunitare – Franţa, Germania
Federală cu Belgia, Olanda şi Luxemburg – au semnat la Schengen
(Luxemburg) un acord referitor la suprimarea treptată a controalelor la
frontierele comune.10
Acest acord, compus din 32 de articole, are valoarea unei declaraţii
de intenţie în care semnatarii s-au angajat să faciliteze cât mai rapid posibil
desfiinţarea controalelor la frontierele lor şi să instituie măsurile de
cooperare necesare în acest scop.
La 19 iunie 1990, cele cinci state au semnat la Schengen Convenţia
de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985.11 Celor cinci
state semnatare iniţial, li s-au mai adăugat: la 27 noiembrie 1990 Italia, la
10
Publicat în JORF din 5 august 1985, p. 9612.
11
Publicat în JORF din 1 august 1991, p. 10192.
25
25 iunie 1991 Spania şi Portugalia, în iunie 1992 Grecia, cu statut de
observator. Danemarca, Irlanda, Marea Britanie au rămas în afara
Acordului.
Convenţia de aplicare a Acordului — un text compus din 142 de
articole, conţine şase puncte de bază: abolirea totală a controalelor la
frontierele interne; politica comună de vize; lupta împotriva imigrării
clandestine; cooperarea poliţiilor vamale şi judiciare; sistemul de schimb
de informaţii; cererea de azil. Controalele la frontierele interioare au fost
deplasate la frontierele exterioare, unde au fost întărite; în acest fel, în
interiorul Comunităţii s-a constituit o entitate unică — "teritoriul
Schengen".
Deschiderea frontierelor interioare a accentuat riscul imigrărilor
clandestine şi, ca atare, a trebuit să se pună la punct şi o politică comună
de vize privitoare la cetăţenii din statele din afara Convenţiei. În acest
scop, a fost întocmită o listă comună de vize care se referă la un număr de
circa 100 de state, listă pe care statele părţi sunt obligate să o respecte. De
altfel, respectarea acestei liste este şi o condiţie de aderare pentru orice stat
care se doreşte partener la Convenţie.
A mai fost elaborat un instrument care se referă la crearea unei vize
uniforme şi unice ce va fi eliberată de autorităţile îndreptăţite, în speţă
consulatele statelor semnatare ale Convenţiei, şi care va permite cetăţenilor
din statele terţe să circule liber în spaţiul Schengen.
Odată cu Actul final al Conferinţei de la Maastricht a fost
proclamată şi Declaraţia referitoare la cooperarea poliţienească. S-a
confirmat acordul statelor membre pentru adoptarea de măsuri concrete în
domeniul schimbului de experienţă referitor la:
- asistenţa autorităţilor naţionale însărcinate cu urmăririle penale şi
de securitate, cu deosebire, în materie de coordonare a anchetelor şi
cercetărilor; constituirea de bănci de date; evaluarea şi exploatarea
centralizată de informaţii în vederea întocmirii unui bilanţ al situaţiei şi a
determinării diferitelor mijloace de anchetă;
- corectarea şi exploatarea de informaţii cu privire la căile naţionale
de prevenire în scopul transmiterii lor statelor membre şi definirii
strategiilor preventive la scară europeană;
- măsuri referitoare la pregătirea complementară, cercetare,
criminalistică şi antropometrie judiciară.
Convenţia conţine o clauză care permite unui stat semnatar să
restabilească controalele la frontierele naţionale dacă "ordinea publică sau
securitatea naţională" o cer.
Cooperarea poliţiilor, potrivit dispoziţiilor din Convenţie, se
realizează prin mai multe proceduri specifice, precum observarea şi

26
urmărirea transfrontalieră (art. 40 şi 41), care permit agenţilor unui stat
semnatar ca în anumite situaţii să observe şi să urmărească o persoană
presupusă a fi infractoare, pe teritoriul altui stat semnatar — fără o
autorizare prealabilă când este cazul unor crime sau delicte grave, în mod
limitativ fiind enumerate în Convenţie. Cooperarea poliţiilor considerată
ca "o problemă de interes comun", în Tratatul de la Maastricht, care s-a
dezvoltat şi prin crearea Europolului, instalat la Haga la 16 februarie 1994.
Europol este un organism în cadrul căruia agenţii de legătură organizează
schimbul, stocarea şi analiza informaţiilor în scopul sprijinirii poliţiilor
naţionale în acţiunile de luptă împotriva traficului cu droguri, a
terorismului şi a criminalităţii internaţionale.
Câmpul de acţiune al Europol a fost lărgit şi definit printr-o
convenţie interguvernamentală semnată în 1995, care a intrat în vigoare la
finele anului 1998, şi astfel poliţia europenă creată în 1994 a căpătat un
statut şi o recunoaştere oficială.
Cooperarea vamală se înfăptuieşte prin întărirea controalelor
exercitate în cadrul liberei circulaţii a persoanelor şi mărfurilor, prin
reprimarea importurilor şi exporturilor ilicite de stupefiante, precum şi în
materia traficului cu armament.
Cooperarea judiciară cere întrajutorarea judiciară pentru un număr
determinat de infracţiuni sau de acte de procedură penală (art. 49).
Convenţia a introdus principiul extrădării fără să fie nevoie ca acesta să fie
înscris în acordurile bilaterale. Cooperarea se fundamentează pe un sistem
permanent de schimburi automatizate de informaţii accesibile statelor
semnatare.
Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) prevede evidenţa şi
monitorizarea unor date precum: persoane cărora li s-a refuzat intrarea din
motive de ordine publică şi de securitate; persoane implicate în
criminalitatea de anvergură; persoane căutate în cadrul unor proceduri
judiciare (extrădare, martori); persoane dispărute; minori dispăruţi, în
vederea asigurării protecţiei lor; obiecte căutate pentru a fi confiscate
(vehicule furate, arme, documente de identitate, obiecte de artă furate).
Pentru a se asigura respectarea libertăţii fiecărui cetăţean, în situaţia
în care datele colectate de SIS ar putea fi exploatate sau utilizate împotriva
lui, statele membre s-au angajat să le asigure protecţia.
Convenţia a instituit un Comitet executiv, format din miniştri sau
reprezentanţii lor, responsabil cu aplicarea Convenţiei în fiecare stat.
De asemenea, trebuie menţionat că sub egida Consiliului Uniunii
Europene, în 2005, a fost elaborat „European Union Guidelines on Human
Rights”, ca un instrument de diseminare a reglementărilor în materia
drepturilor omului, în special, în ceea ce priveşte abolirea pedepsei cu

27
moartea, tortura şi alte tratamente inumane şi degradante; protejarea
copiilor pentru a nu fi implicaţi în conflicte armate, precum şi identificarea
modalităţilor de promovare şi protecţie a drepturilor omului.12
Tratatul de la Lisabona aduce unele clarificări referitoare la
raporturile juridice dintre Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta şi
reglementările europene incidente domeniului drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, precum şi unele precizări în ceea ce priveşte
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000.
În acest sens, prin dispoziţiile art 6 alin. (1) din Tratat se precizează
că: (1) Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, din 7 decembrie 2000,
astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are
aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competenţele
Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.
Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se
interpretează în conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei
privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea în considerare în
mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd
izvoarele acestor dispoziţii.” Prin urmare, Carta va face parte din categoria
legislaţiei primare a Uniunii Europene de la data intrării în vigoare a
Tratatului.

12
www.europa.eu.int; Office for Official Publications of the European Communities, 2005,
Luxembourg
28
 Capitolul 2

PERSONALITĂŢI ROMÂNEŞTI CARE AU MILITAT

PENTRU AFIRMAREA VALORILOR
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

2.1. Neagoe Basarab – un domnitor umanist

La începutul secolului al XVI-lea, în circumstanţe dramatice pentru

existenţa neamului românesc, s-a afirmat un ilustru domnitor muntean,
Neagoe Basarab, spirit encicloped şi un proeminent reprezentant al
iluminismului european. El a fost educat în mediul cultural de la
mânăstirea Bistriţa, edificiu monahal amplasat în nordul Olteniei.
După intrarea Regatului Serbiei sub dominaţia otomană, la
Mănăstirea Bistriţa s-au refugiat familii de aristocraţi din ţara vecină cu
tezaure culturale şi financiare. Este importantă contribuţia unor
personalităţi din aceste familii, formate în universităţile italiene, în
afirmarea rafinamentului şi valorilor renaşterii italiene pe teritoriul Ţării
Româneşti.
În acest mediu cultural, artistic şi profund marcat de influenţele
dreptului canonic bizantin şi-a format personalitatea politico-juridică
domnitorul român. Neagoe Basarab a fost discipolul lui Nifon, patriarh la
Constantinopole între anii 1504-1508.
Dezvoltarea intelectuală a fost influenţată de învăţăturile culturale şi
religioase ale lui Brancovici Maxim, patriarh al Ţării Româneşti, de marele
artist şi tipograf Macarie, care va fi numit patriarh pe durata domniei lui
Neagoe Basarab.
Domnitorul muntean a manifestat o vie pasiune pentru cultura şi
literatura europeană, pentru creaţiile artistice renascentiste.
Prin căsătoria cu Despina Miliţa Brancovici, domnitorul a pătruns în
mediul de valori şi tradiţii bizantine.
Pe durata călătoriilor de studii întreprinse la Constantinopole şi
Budapesta, Neagoe Basarab s-a documentat asupra realităţilor politice ale
Orientului, a intrat în contact cu valorile culturale europene.
În perioada domniei sale (23 ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521)
graţie talentului său diplomatic, de rafinat negociator şi mediator în
administrarea puterii politico-militare, a asigurat pacea, dezvoltarea
economică şi afirmarea valorilor culturale româneşti.
S-a angajat să plătească tributul puterii otomane, sub condiţia
păstrării autonomiei statale.

29
 Neagoe Basarab a realizat tratative diplomatice cu reprezentanţii
statelor europene, pentru dezvoltarea comerţului şi asigurarea unui viitor
sprijin al comunităţii europene de state creştine.
A participat, cu subtilitate, la cruciade antiotomane, printr-o politică
de succes în negocierile cu Republica Veneţia şi cu Papa Leon al X-lea
(Ioan de Medicis – 1513-1521). La acel moment istoric, Papa era
suzeranul regilor şi prinţilor statelor catolice, protectorul artelor şi
ştiinţelor.
Domnitorul a fost contemporan cu ilustrul diplomat şi scriitor
florentin Machiavelli, autor al celebrei opere literare „Principele”, creaţie
dedicată familiei Papei Leon al X-lea.
Neagoe Basarab a urmărit implementarea valorilor culturii europene
şi bizantine, fiind un promotor şi protector al artei româneşti. El purta
corespondenţă cu literaţii şi oamenii de ştiinţă occidentali. În afara
ctitoriilor sale, dintre care cea mai importantă a fost Mănăstirea Curtea de
Argeş, o grandioasă realizare a geniului arhitectural românesc, domnitorul
a elaborat o operă doctrinară care reflectă nivelul său de gândire politică şi
juridică, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”.
Această creaţie remarcabilă, tezaur al istoriei diplomaţiei şi dreptului
public românesc, a fost tipărită în anul 1843 de Ioan eclesiarhul, care o
considera extrem de valoroasă şi prin valenţele sale teocratice (religioase).
Lucrarea poate fi considerată un „tratat sintetic” al vechiului drept
cutumiar constituţional românesc, în care se relevă teoria conducerii cu
justeţe şi autoritate în plan administrativ.
Nicolae Iorga a reeditat la Vălenii de Munte, în anul 1910,
traducerea românească „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie”, ediţia din 1843. Marele istoric scria: „Cred că am redat
literaturii noastre o carte de citire populară din care se pot scoate multe
învăţăminte”.
Filosoful român Constantin Noica, în cartea „Pagini despre sufletul
românesc”, a analizat domnia luminoasă a lui Neagoe Basarab, enunţând
idei interesante despre aportul domnitorului în afirmarea valorilor
spirituale şi culturale ale poporului român: „Neagoe Basarab a fost
domnitor al Munteniei pe la începutul veacului al XVI-lea. Minte luminată
şi caldă, tip de principe conştient de tot e putere lumească, pornit spre
magnificienţă uneori, aşa cum o dovedeşte Mănăstirea Curţii de Argeş al
cărei ctitor este... Neagoe e însufleţit de spirit militar, el scriind pagini de
adevărată tehnică a războiului. E însufleţit de măreţia domniei când
sfinţeşte măreaţa Mănăstire a Curţii de Argeş în prezenţa Patriarhului
Constantinopolului. Mai mult încă, Neagoe e însufleţit de cultură, dar el
însuşi compune, după modelul împăraţilor bizantini, o carte de „Învăţături”

30
către fiul său Teodosie care trebuie să-i urmeze ca domn, dar moare fără s-
o poată face”.
Prof.univ.dr. Mihai T. Oroveanu, discipol al marelui jurist român,
din perioada interbelică – prof.univ.dr. Paul Negulescu, în cartea sa
„Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale”afirma:
„Pentru români, cartea lui Neagoe Basarab este mai preţioasă decât orice
altă carte politico-juridică străină, deoarece doctrinarul domnitor român
a transpus principiile din morala creştină în politică şi drept”.
Neagoe Basarab a preluat ideile doctrinare ale împăraţilor bizantini
despre originea divină a domniei. Conform uzanţelor dreptului bizantin,
domnitorul era obligat să respecte canoanele creştine. El considera că
originea divină a domniei nu presupune absolutismul domnului, ci
obligaţia conducerii poporului cu dreptate.
Neagoe Basarab afirmă într-un document emis în oraşul Piteşti, la
data de 29 iulie 1517: „Domnitorii deţin stăpânirea şi puterea de la
Dumnezeu”. În documentul „Învăţăturile bunului şi credinciosului domn al
Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, către fiul său Teodosie voievod –
îndreptate de sfinţia sa, părintele Ion, eclesiarhul Curţii Bucureşti – 1843,
Ediţia Nicolae Iorga, Vălenii de Munte, 1930 este relevat spiritul justiţiar
şi umanist al domnitorului: „Exerciţiul puterii nu trebuie să-l împingă pe
Domn la trufie, ci să-l menţină blând, răbdător şi îngăduitor cu supuşii săi,
să nu verse sânge fără rost, să ajute pe cei slabi acordând toată atenţia
celorlalţi oameni”.
Domnitorul Neagoe Basarab studiase politica şi practicile
administrative ale marelui domnitor al Moldovei Ştefan cel Mare în
rezolvarea conflictelor (crizelor) interne şi internaţionale în sensul că
trebuie acţionat cu fermitate pentru soluţionarea cu succes a situaţiilor
complexe.
În textul „Învăţăturilor”, domnitorul recomandă fiului său Teodosie
„să învingă în sine orice resentiment din perioada anterioară urcării în
scaunul domnesc pentru că făcând rău pentru rău, oamenii vor fugi de el,
terminând prin a-şi face rău lui însuşi”. Pentru fundamentarea unor metode
de acţiune în plan politico-administrativ Neagoe Basarab face apel la texte
din Biblie şi din „Cartea regilor”.
Neagoe Basarab, un domnitor umanist s-a dorit a fi un educator şi
luminist al neamului românesc. El detestă şi sancţionează imoralitatea,
trufia şi minciuna. În aceeaşi epocă istorică un mare doctrinar politico-
diplomatic, Machiavelli, în cartea sa „Principele”, pledează pentru un
principiu lipsit de moralitate „Scopul scuză mijloacele”, relevând arta de a
fi ipocrit şi perfid „din raţiuni de stat” în exercitarea guvernării.

31
 Pe timpul domniei lui Neagoe Basarab, cu aportul incontestabil al
mitropolitului Nifon, se amplifică procesul de implementare a dreptului
bizantin nomocanonic. Prin hotărârea Adunării (Consiliul domnesc) se
legitima aplicarea pravilelor bizantine în Ţara Românească, conform
principiilor dreptului imperial bizantin. Pravilele devin primele acte
normative scrise. Receptarea dreptului bizantin era în consonanţă cu
ideologia teocratică a acelui moment de ev mediu românesc. Reforma lui
Nifon a triumfat, iar după moartea mitropolitului moaştele sale au devenit
obiect de cult religios şi politic.
Puterea politico-administrativă a lui Neagoe Basarab s-a manifestat
prin funcţiunea judecătorească, legiuitoare şi executivă. Prin consultarea şi
aplicarea pravilelor (legi scrise) domnitorul şi mitropolitul ţării exercitau
un control activ asupra cutumelor (obiceiurilor) care în trecut constituiau
Legea nescrisă a ţării.
Neagoe Basarab milita ca judecata unor fapte grave să fie realizată
„fără părtinire pentru cel bogat” şi „fără miluire” pentru cel sărac. El a
aplicat „învăţăturile creştine”, cu valoare de principii, în faza de judecare
considerând, în textul „Învăţăturilor” către fiul său Teodosie, „cu ce
măsură vom măsura noi dreptatea săracilor cu aceea se va măsura şi
dreptatea noastră”.
Asupra rolului Sfatului Domnesc, ca organism important în luarea
deciziilor administrative, Neagoe Basarab considera că interesul domnului
este să se consulte, fără întrerupere, cu sfetnicii săi şi să asigure un climat
prielnic consfătuirilor în medierea unor conflicte şi rezolvarea problemelor
importante. Fiind un adept al domniei autoritare, avea convingerea că
dreptul de a decide îl are numai domnitorul.
Din analiza textului „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Teodosie”, rezultă că, în accepţiunea domnitorului, „secretul unei
conduceri înţelepte stă în felul în care domnul îşi constituie un corp de
sfetnici valoroşi care duc o muncă migăloasă pentru a-l sprijini pe domn să
guverneze bine, ... dobândind un renume de prestigiu intern şi
internaţional”.
Domnitorul cunoştea pericolul reprezentat de conflictele interne ale
boierilor, care puteau, prin metode conspirative, să pună în pericol domnia
sa. Faţă de clasa aristocratică, Neagoe Basarab a adoptat o politică
diplomatică, prin negocieri (tratative) şi metode de mediere pentru
reglementarea diferendelor (crizelor) administrative. Asigurând
devotamentul boierilor, domnul putea realiza şi politica externă, cu
salvgardarea independenţei şi a intereselor de stat.
Neagoe Basarab a fost adeptul monarhiei de tradiţie bizantină, unde
domnitorul credincios armoniza interesele claselor sociale, media şi

32
rezolva conflictele interne sau internaţionale. El a fost impresionat de
valenţele dramatice ale evenimentelor din Transilvania din anul 1514,
răscoala iobagilor conduşi de Gheorghe Doja.
Esenţa învăţăturilor lui Neagoe Basarab constă în asigurarea
echilibrului social, a climatului de pace internă şi externă în procesul de
administrare a ţării. El manifestă spirit de conciliaţiune faţă de supuşi, în
vederea rezolvării unor situaţii excepţionale, de natură să pericliteze
suveranitatea statală.
În „Învăţăturile” sale, domnul atrage atenţia „să nu se încredinţeze
dregătoriile acelora care distrează pe domn, ci pentru această
„îndeletnicire” cu caracter privat să fie răsplătiţi prin daruri manuale, iar
nu cu dregătorii luate de la cei capabili să servească ţara printr-o bună
administrare”. Neagoe Basarab a militat pentru introducerea „regulilor de
dreptate” la recrutarea dregătorilor, în interesul unei bune guvernări a ţării.
El a acordat un sprijin deosebit „slujitorilor” de bază (militarii, oastea
sătenilor privilegiaţi). Urmărea ca aceştia să fie răsplătiţi preferenţial,
înaintea reprezentanţilor clerului, pentru ca aceştia „să nu fie puşi în
situaţia umilitoare de a cere milă”. Remuneraţi corespunzător, vor da
dovadă de patriotism şi „împreună cu neamul lor vor fi gata să facă
sacrificiul suprem pentru apărarea ţării”.
Domnul aduna la „ospeţele” sale îmbelşugate, însoţite de jocuri şi
cântece, reprezentanţii diferitelor clase sociale. Într-o scrisoare către
„căpeteniile” Braşovului, emisă la Târgovişte, 26 aprilie 1520, îi invita pe
aceştia la un mare praznic – de închinare pentru biserica domnească şi
notifica „la închinarea acestei biserici va veni toată Ţara aceasta”.
Domnitorul Neagoe Basarab a întărit rolul bisericii, urmărind să
confere domniei o valenţă divină, imperială. El a apelat la influenţa şi
puterea bisericii prin intermediul lui Macarie – mitropolitul Ţării
Româneşti, pentru iluminarea poporului său şi a-i învăţa calea lui
Dumnezeu. Pe durata domniei sale, a urmărit transformarea preceptelor
religioase, de conduită morală, în norme juridice.
Neagoe Basarab a avut o activitate diplomatică remarcabilă, a
formulat în cartea sa principii de politică externă, care au influenţat în mod
fast politica următorilor domnitori. Este adeptul tratativelor şi medierii
pentru rezolvarea situaţiilor conflictuale dar, sub influenţa doctrinară a
filozofului creştin Toma D’Aquino (1225-1274) conchidea că „dacă
partenerul răspunde cu acte agresive ofertelor paşnice, atunci lupta va fi
acceptată, fiindcă el este vinovat”.
Neagoe Basarab a fost protector al bisericii creştine ortodoxe
dincolo de frontierele statale, fiind elogiat în documentele unor istorici din

33
Peninsula Balcanică pentru construirea de mănăstiri la Muntele Athos
(unde s-au conservat tradiţiile bisericii creştine bizantine).
Domnitorul a continuat tradiţia imperială bizantină de sprijinire a
propagării învăţăturilor bisericii prin opera tipografului Macarie,
mitropolitul Ţării Româneşti în intervalul său de domnie. Neagoe Basarab
a urmat politica doctrinară a Imperiului Bizantin punând accent pe
rezolvarea diferendelor prin negocieri şi acte de mediere, cu evitarea
conflictelor armate. Utiliza tratativele pentru menţinerea păcii, pentru
afirmarea intereselor domneşti şi ale autonomiei statale.
Domnitorul a dezvoltat misiunea diplomatică şi consulară în
vederea realizării de alianţe militare, alianţe antiotomane, urmărindu-se
salvagardarea patriei. Neagoe făcea o remarcă interesantă în Învăţăturile
sale – „cuvântul este ca vântul; dacă iese din gură, nici într-un chip nu-l
mai poate opri; şi, măcar de te-ai căi şi ziua şi noaptea, nimic nu vei
folosi”.
Domnitorul insufla reprezentanţilor săi diplomatici sentimentul
datoriei faţă de patrie, în vederea realizării unor deziderate ale politicii
statale.
Din „Învăţături” rezultă că, pentru tratativele diplomatice,
domnitorul are o misiune importantă, fiind obligat să desfăşoare toate
diligenţele necesare pentru identificarea căilor de rezolvare a diferendelor,
a situaţiilor tensionate în planul relaţiilor cu alte state. Dacă pericolul de
invazie a agresorului era iminent, domnitorul organiza şi coordona
acţiunile forţelor armate, urmărind realizarea coeziunii populare.
Domnitorul conchidea: „dacă dregătorii împreună cu ceilalţi boieri
vor sta alături de domnitor, victoria este asigurată. Domnitorul va avea în
permanenţă asupra sa visteria statului, din care va renumera oştenii
meritoşi şi care îl vor salva din situaţii dificile”.
Neagoe Basarab a consolidat poziţia statului său, a preluat şi
selectat, cu spiritul său pătrunzător, principiile politico-juridice bizantine,
le-a adaptat realităţilor sociale româneşti ale epocii sale.
Pentru români, monumentala sa lucrare politico-juridică
„Învăţăturile...” a fost prima carte a neamului pentru educarea poporului în
spiritul principiilor creştine. Ideile de forţă din carte se proiectează pe un
fundal al dreptăţii reale, în armonie cu sentimentul de justiţie romană,
relevat în normele dreptului bizantin.
Doctrina politico-juridică a lui Neagoe Basarab are o valabilitate
universală, deoarece ea reflectă ideile umanismului european al acelui
moment istoric de evul mediu. Teoriile social-politice şi juridice ale
domnitorului aveau meritul incontestabil de a contribui la educarea
românilor pe baza fundamentelor moralei creştine.

34
 Importanţa scrierilor sale este reflectată de valoarea ştiinţifică a
ideilor de administrare autoritară şi justă a statului. Cartea domnitorului
este un tezaur în patrimoniul culturii, politicii şi al ştiinţelor juridice
româneşti.

2.2 Activitatea politico-diplomatică a lui Dimitrie Cantemir

Domnitorul Dimitrie Cantemir, savantul cu renume internaţional, un

remarcabil diplomat al epocii iluminismului european, a formulat în
lucrările sale teorii valoroase în materie de politică internă şi afaceri
externe. El a fost considerat, în accepţiunea istoricilor români,
continuatorul intelectual al domnitorului muntean Neagoe Basarab, care,
cu aproximativ două secole înainte, elaborase „Învăţăturile” către fiul său
Teodosie, prima carte de drept constituţional românesc şi de doctrină
diplomatică.
Dimitrie Cantemir a participat, în anul 1686, la desfăşurarea
misiunii diplomatice a tatălui său, domnul Moldovei, cu Şerban
Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, în vederea realizării unei alianţe
împotriva Imperiului Otoman.
Şerban Cantacuzino a dezvoltat diplomaţia munteană prin tratative
intense cu statele occidentale, în vederea opririi expansiunii otomane.
În negocierile anterioare, purtate de stolnicul Constantin
Cantacuzino şi spătarul Iordache Cantacuzino, se realizase: recunoaşterea
lui Şerban Cantacuzino ca domn ereditar al Ţării Româneşti; libertatea
religioasă: respectarea vechilor cutume (legile ţării); dreptul familiei
Cantacuzino de a domni şi în Moldova. Corespondenţa diplomatică
europeană a lui Constantin Cantacuzino a fost purtată cu personalităţi
ilustre ale epocii: împăratul Iosif I al Austriei; ţarul Petru I al Rusiei;
Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului; Mihail Teleki; cancelarul
Transilvaniei etc.
În cartea sa „Teoria şi practica negocierilor”, marele diplomat
Mircea Malita elogia activitatea lui Constantin Cantacuzino „Organizarea
unei cancelarii şi întreţinerea unor importante legături cu puterile
europene, cu care negociază fără întrerupere, fac din stolnicul Constantin
Cantacuzino – un Richelieu muntean.
După tratatul de pace de la Karlowitz – 1699, Imperiul Habsburgic a
încorporat Transilvania. Anexarea Transilvaniei şi prozelitismul catolic
promovat de Imperiul Habsburgic au determinat o repoziţionare politico-
diplomatică a domnitorilor români, către Rusia, unde ţarul ortodox se
considera succesorul împăraţilor bizantini, iar Moscova reprezenta, într-o
viziune imperială, a III-a Romă.

35
 În anul 1688, Dimitrie Cantemir a fost trimis de tatăl său,
domnitorul Moldovei, la Constantinopol, unde va studia istoria şi politica
Imperiului Otoman, dar va desfăşura şi o activitate diplomatică intensă
(corespondentă) cu reprezentanţi diplomatici ai unor importante state
europene.
Pe timpul domniei lui Antioh, fratele său, Dimitrie Cantemir avea
calitatea de capuchehaie (reprezentant diplomatic) al Moldovei. La
Constantinopol se va căsători cu fiica lui Şerban Cantacuzino, dar va intra
în conflict cu Constantin Brîncoveanu, bogatul şi influentul domnitor al
Ţării Româneşti, succesorul lui Şerban Cantacuzino.
Pe durata activităţii sale diplomatice la Constantinopol, Cantemir se
angajase faţă de Tolstoi, ambasadorul Rusiei, că după preluarea domniei
va realiza un Tratat de alianţă cu Petru I. La acel moment istoric, ideile
progresiste ale domnitorului Moldovei erau în consonanţă cu politica
ţarului, adept al statului autocrat.
Activitatea desfăşurată la Constantinopol este reflectată în cartea sa
„Istoria ieroglifică”, elaborată în anul 1705. În lucrare sunt relevate
principiile de bază ale diplomaţiei statului român cu Imperiul Otoman.
Dimitrie Cantemir poate fi considerat unul din fondatorii dreptului
constituţional românesc, deoarece a formulat importante teze de politică
externă, cu analizarea, din perspectivă juridică, a primelor tratate ale
Moldovei cu autorităţile Imperiului Otoman .
Planul politic al lui Dimitrie Cantemir, pentru eliberarea Moldovei
de sub dominaţia otomană, cu sprijinul Rusiei, se fundamenta pe teza că
Imperiul Otoman intrase într-o perioadă de declin politic şi militar.
Petru cel Mare, ţarul Rusiei (1682-1721) şi împăratul Rusiei (1721-
1725), după victoria de la Poltava (anul 1709) împotriva Suediei, afirmase
Rusia ca o mare putere militară europeană.
Istoricul Florin Constantiniu releva într-o lucrare13: „domnul
Moldovei, Dimitrie Cantemir (1710-1711) urmează orientarea
antiotomană, preocupat în egală măsură să scoată Moldova de sub
ascultarea Porţii Otomane şi să asigure o domnie autoritară şi ereditară. În
acest scop, el a semnat la Luck (Luţk) un tratat cu ţarul Rusiei Petru I,
(13/14 aprilie 1711), prin care se stipula că domnia va rămâne, prin
descendenţă masculină, în familia Cantemir, excepându-se abandonarea
ortodoxiei sau încălcarea credinţei faţă de ţar (art.III) şi se indicau hotarele
Moldovei: Nistrul, Dunărea, Transilvania, menţinându-se apartenenţa de
Moldova a Tighinei şi Bugeacului.

13
Florin Constantin, O istorie sinceră a poporului român, Editura “Univers enciclopedic”, Ediţia a
III-a, bucureşti, 1999, p.163.
36
 În anul 1711, vistiernicul Ştefan Luca, cumnatul hatmanului Ioan
Neculce, a încheiat Tratatul Moldovei cu Rusia, la Volonia, reşedinţa
ţarului la data de 13 aprilie 1711. Textul acestui tratat, elaborat de Dimitrie
Cantemir, relevă acordul de voinţă al celor doi suverani pentru realizarea
unei alianţe politico-militare în vederea eliberării Moldovei de sub
dominaţia otomană.
Semnarea tratatului de către ţarul Petru I şi de către cancelarul
Golovkin a reprezentat un succes diplomatic pentru Dimitrie Cantemir.
Tratatul oferea garanţii juridice şi politice pentru independenţa Moldovei.
În schimbul jurământului de credinţă al domnului Moldovei faţă de
Petru I, cu semnificaţia „omagiului feudal”, Dimitrie Cantemir va obţine
sprijinul pentru eliberarea ţării şi recunoaşterea dinastiei familiei sale. În
schimbul loialităţii, domnitorul Moldovei, Petru cel Mare, se obliga pentru
respectarea conţinutului tratatului, prin referire la art.16. Suveranitatea
Moldovei era garantată la articolele 3-10. Era anulat dreptul boierilor de a
alege domnul Moldovei.
Instituţia monarhiei absolute urma să fie instaurată şi garantată prin
tutela Rusiei. Teoria despotismului luminat domina viaţa politică
europeană la acel moment istoric. Toată puterea politică, economică şi
juridică aparţinea suveranului.
Prin lege (pravila), Cantemir avea dreptul de a legifera în toate
domeniile vieţii economico-sociale. Istoricul Mihnea Ioan releva într-o
lucrare14: „Ţarul Rusiei nu putea lua o decizie asupra Moldovei fără o
„diplomă” a domnitorului, garantându-se sub această formă suveranitatea
şi independenţa statală. Prin tratat se recunoştea integritatea teritorială a
Moldovei, în frontierele stabilite de pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare,
inclusiv cetăţile de la Dunăre. La art. 11, se stipula „hotarele Moldovei
sunt cele cuprinse între Dunăre, Ţara Românească, Marele Ducat al
Transilvaniei, teritoriul polonez, Nistru, Cameniţa şi Bender cu tot hotarul
Bugeacului.”
Prin tratat, suveranii Rusiei se obligau să nu încheie o pace prin care
Moldova ar intra sub dominaţia totală a Imperiului Otoman. În situaţia
pierderii războiului cu turcii, autorităţile ţariste se obligau să asigure azil şi
ospitalitate domnitorului Moldovei şi celorlalţi refugiaţi.
Autonomia şi suveranitatea Moldovei, autoritatea domnului, dreptul
de a negocia şi încheia tratate cu alte state erau garantate în textul
tratatului.
Tratatul limita drepturile reprezentanţilor clasei de aristocraţi
moldoveni, fapt ce a generat o stare de revoltă a boierilor împotriva lui
14
Mihnea I, Despre Dimitrie Cantemir. Omul, scriitorul şi domnitorul, Iaşi, Editura „Viaţa
Românească”, 1926, p.370.
37
Dimitrie Cantemir. Cronicile din acel moment istoric relevă o serie de
negocieri şi medieri ale domnului privind garantarea unor privilegii şi
facilităţi pentru boieri şi dregători. Galovkin, cancelarul lui Petru cel Mare,
a convocat la Iaşi o adunare cu reprezentanţii clasei aristocratice din
Moldova pentru a le prezenta conţinutul şi clauzele tratatului.
Vornicul Iordache Ruset a protestat împotriva textului care făcea
referire la domnia ereditară a familiei Cantemir, dar cancelarul ţarului a
precizat că Rusia va respecta „stricto senso” acest tratat. Ulterior, vornicul
revoltat a fost pedepsit cu „surghiunul” de către domnitorul Moldovei.
Tratatul a fost semnat de Dimitrie Cantemir, de Ghedeon
Mitropolitul Moldovei şi de 15 boieri în ziua de 28 iunie 1711.
Arhivele ruseşti păstrează un singur exemplar al acestuia, cel cu
domnia ereditară, redactat de Dimitrie Cantemir, întărit cu pecetea, sigiliul
şi semnătura ţarului Petru cel Mare.
După ratificarea de către Adunarea Boierilor, în ziua de 30 mai
1711, la Iaşi, Dimitrie Cantemir a elaborat „Proclamaţia către Mitropolitul
Moldovei şi popor” prin care se notifica trecerea Moldovei de partea
Rusiei şi ruperea legăturilor de vasalitate cu Imperiul Otoman. Domnitorul
se intitula „Domn pe viaţă al Moldovei, cu mila lui Dumnezeu”. Marele
istoric şi savant Nicolae Iorga aprecia importanta proclamaţiei, deoarece în
textul ei se făcea referire pentru prima dată la valoarea vechiului tribut.
În această proclamaţie, intitulată „Universalul”, se releva faptul că
Vechiul tratat semnat de domnitorul Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, cu
Imperiul Otoman, era rezolut deoarece sultanii Imperiului Otoman au
încălcato serie de clauze referitoare la valoarea tributului plătit de
autorităţile Moldovei.
Dimitrie Cantemir argumenta încălcarea tratatului prin următoarele
acte reprobabile comise de Imperiul Otoman: distrugerea cetăţilor de la
Dunăre ale Modovei; ocuparea teritoriului de sud al ţării; acordul tacit
pentru acţiunile de jefuire întreprinse de grupări militare ale tătarilor;
creşterea valorii tributului, în mod abuziv şi disecreţionar; acţiuni de
convertire la islamism a populaţiei autohtone.
Domnitorul Moldovei clama necesitatea ca părţile tratatului să
respecte obligaţiile colaterale. El considera că prin achitarea tributului,
Moldova avea dreptul la respectarea integrităţii teritoriale, la autonomie
internă, cu respectarea suveranităţii statale.
Printr-o argumentare logică, fundamentată juridic, Dimitrie
Cantemir aprecia că nerespectarea obligaţiilor contractuale, de către o
parte a tratatului, conferă dreptul părţii afectate de a denunţa şi rezilia
convenţia încheiată.

38
 După înfrângerea din bătălia de la Stălineşti şi pacea cu Imperiul
Otoman, Dimitrie Cantemir părăseşte oraşul Iaşi (16 iulie 1711), luând
sceptrul domniei „toiagul de argint al Moldovei”, simbolul reîntoarcerii
biruitoare. A fost urmat la curtea ţarului Petru cel Mare de hatmanul său
credincios, cronicarul Ioan Neculce, împreună cu câteva mii de moldoveni
credincioşi. Într-o scrisoare adresată lui Petru cel Mare, Cantemir îl
informează că a fost însoţit „de peste patru mii de suflete, de popor
românesc care este nevoit să-şi lase patria şi să se refugieze pe teritoriul
statului rus”15
Din scrisoarea lui Cantemir către Petru cel Mare, din 26 noiembrie
1711, rezulta că se stabilise împreună cu „supuşii” moldoveni lângă oraşul
Harcov. Cele 13 sate locuite de români se vor bucura de o autonomie
specială sub ocrotirea ţarului, iar Dimitrie Cantemir, în calitate de principe,
exercita plenitudinea dreptului de autoritate asupra moldovenilor.
Principele Cantemir avea drept de jurisdicţie asupra comunităţii de români
şi datora respect şi supunere ţarului.
Decretele lui Petru cel Mare, de reglementare a statutului juridic al
principelui şi al comunităţii administrate, sunt în consonanţă cu obligaţiile
ţarului stipulate în textul Tratatului din anul 1711.
Dimitrie Cantemir urmărea realizarea unor obiective majore:
eliberarea Moldovei; apărarea intereselor populaţiei româneşti; elaborarea
unor lucrări ştiinţifice solicitate de Academia din Berlin.
Ţarul Petru cel Mare îl aprecia pe domnul moldovean şi îl considera
specialistul politic de mare valoare în probleme orientale. Dimitrie
Cantemir devine consilierul intim al lui Petru cel Mare, împăratul Rusiei
începând cu anul 1721. Va fi desemnat membru al Senatului (Consiliul
celor zece miniştri ai Rusiei), for legislativ şi autoritate executivă. Într-o
prestigioasă lucrare16 a Academiei Române se face referire la activitatea lui
Dimitrie Cantemir. „Senatorul Dimitrie Cantemir l-a sfătuit pe Petru cel
Mare să ia titlul de împărat. La finele anului 1721 Senatul propune
titulatura de – Tatăl patriei, împărat al tuturor ruşilor, Petru cel Mare. În
motivarea hotărârii Senatului se arată că titlul de pater patriae se acorda
împăraţilor romani, prin votul senatului roman şi, în consecinţă, Senatul
rus poate relua această tradiţie. În această motivare apare, la numărul
patru, semnătura lui Dimitrie Cantemir”.
Domnitorul a participat, în calitate de cancelar, în Caucaz, la ultima
expediţie militară a lui Petru cel Mare împotriva Imperiului Otoman.

15
Ioan Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a Iorgu Iordan, Bucureşti, ESPLA, 1959,
p.175.
16
P.P.Panaitescu, Dimitrie Cantemir , op. cit., p.136, Bucureşti, Editura Academiei, 1958.
39
 Doctrina diplomatică a lui Dimitrie Cantemir este reflectată în
lucrarea „Istoria ieroglifică” prin utilizarea unui cifru diplomatic de
corespondenţă, unde denumirea oamenilor politici era realizată cu nume de
animale. El considera că diplomatul trebuie să acţioneze în interesul ţării,
să evite expresii nepotrivite pe durata negocierilor şi să se preocupe pentru
consolidarea păcii. „Cantemir elogiază tăcerea înţeleaptă cu ajutorul căreia
diplomatul ascultă şi gândeşte cu scopul de a găsi soluţia cea mai bună
pentru rezolvarea problemei.”17
În urma studiilor sale aprofundate la Constantinopol, în calitatea sa
de reprezentant diplomatic al Moldovei (1688-1695), constata că în
decursul timpului agenţii diplomatici ai ţărilor române nu apărau interesele
statale, ci interesele personale.
Într-o lucrare18 editată la Academia Română în anul 1965, se releva
„realizarea unui climat de pace, de prietenie şi chiar o unire între Ţara
Românească şi Moldova l-a preocupat pe Dimitrie Cantemir. Este strigătul
de alarmă al omului superior, care se ridicase deasupra patimilor minore ce
frământau boierii noştri . Politica boierilor, care a împiedicat apropierea şi
prietenia celor două ţări româneşti, este analizată de-a lungul istoriei şi
criticată de Dimitrie Cantemir.
Domnitorul considera că Ţara Românească şi Moldova, două
„nebiruite monarhii”, ar trebui nu numai să trăiască în pace, dar, mai mult
decât atât, să se unească contra primejdiilor externe”.
Cantemir considera că prin „diplomele” sultanilor, prin care se
ratificau tratatele cu Moldova, se garantau pentru statul român o serie de
privilegii: respectarea religiei creştin-ortodoxe, protejarea bisericilor
neamului; aplicarea dreptului cutumiar şi a dreptului scris de esenţă
bizantină.
În anul 1686, în urma unei agresiuni poloneze împotriva Moldovei,
Ioan Sobieski, regele Poloniei, a ars în piaţa publică din Iaşi aceste
„diplome”, motivând că distrugerea acestor documente eliberează
Moldova de plata tributului către Imperiul Otoman.
În lucrarea „Descriptio Moldavie”, Cantemir releva faptul că
Moldova a fost un stat deplin suveran până pe timpul lui Bogadan al II-lea,
fiul lui Ştefan cel Mare. Domnitorul s-a referit la tratatul de închinare faţă
de Imperiul Otoman, „Bogdan învoindu-se să le dea, în fiecare an, patru
mii de galbeni, patruzeci de cai şi douăzeci şi patru de şoimi, dar nu ca
tribut, ci ca semn de închinare”19.

17
P.P. Panaitescu, I.Verdeş, Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Bucureşti, 1965, vol.1, p.103.
18
P.P.Panaitescu, I. Verdes, Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, vol II, Ediţia Acadmeia Română,
Bucureşti, 1965, p.186, p.179.
19
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldavie, Editura Academia, Bucureşti, 1872, p.309.
40
 Filozoful Constantin Noica aprecia într-o interesantă carte 20:
„Cantemir nu este numai tributar lumii culte apusene sau orientale, ci şi a
dat acestora opere de seamă. Dintre ele, istoria Imperiului Otoman,
publicată după moartea sa de Antioh, fiul, în engleză, franceză şi germană,
este cea care a făcut în primul rând reputaţia cărturarului român. Ales
membru al Academiei din Berlin, Cantemir este îndemnat de colegii săi
germani să scrie despre poporul său. De aici ies cele două lucrări în latină
„Descriptio Moldavie” şi „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor,
publicate ambele postum. Dimitrie Cantemir aprecia în Descriptio
Moldavie că neamul românesc a ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse
legile sale civile şi cele bisericeşti şi că fatalismul e cel ce le dă curaj
românilor”.
Prof.dr. Mihai Oroveanu consideră, într-o carte21 a sa: „relevăm că
Dimitrie Cantemir, învederănd în „Hronicul vechimi româno-moldo-
vlahilor” romanitatea poporului nostru, exprimă concepţia sa că noi,
românii, nu putem fi asimilaţi altor popoare slave, din estul Europei. De
asemenea, teoria romanităţii a avut un adânc sens politic în gândirea lui
Dimitrie Cantemir”.
Dimitrie Cantemir studiase la Constantinopol politica externă şi
tratativele diplomatice ale Imperiului Otoman, documentându-se şi asupra
relaţiilor cu ţările române. La tratativele şi acordurile Imperiului Otoman
cu ţările române s-a făcut referire, ulterior, în cuprinsul unor tratate de
importanţă majoră pentru statele române: Tratatul de la Kuciuk-Kainargi –
1774 (art.16); Tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812 (art.5);
Convenţia de la Akerman – 1826; Tratatul de pace de la Adrianopol –
1829 (art.5); Convenţia de la Paris – 1858.
Studii ştiinţifice, realizate în baza unor documente 22 din arhivele
descoperite la Constantinopole, au confirmat notele scrise ale lui Dimitrie
Cantemir, cu referire la vechile tratate ale ţărilor romane cu Imperiul
Otoman. Documentele cuprind texte ale tratatelor de pace încheiate între
sultanul turc Mehmet al II-lea cu domnitorul Moldovei Petru Aron, în anul
1456, şi cu Ştefan cel Mare, în anul 1490. Documentele evocă primele
tratate încheiate de Imperiul Otoman cu ţările române şi care garantau
suveranitatea celor două state.
Valoroasele idei politico-juridice relevate de Dimitrie Cantemir în
lucrarea „Istoria Imperiului Otoman” au reprezentat un fundament pentru

20
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p.20.
21
Mihai Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura
Cerma, Bucureşti, 1992
22
În biblioteca „Süleymanye Kütüphane” şi din Constantinopole, fondul Esad Efendi, nr.336,
Revista istorică română – 1945, vol.XV, p.465.
41
activitatea diplomaţilor români contribuind la realizarea, în anul 1877, a
dezideratului naţional – cucerirea independenţei României.
Domnitor umanist şi savant de talie europeană, membru de onoare
al Academiei de la Berlin, Dimitrie Cantemir a fost un mare diplomat,
primul scriitor al dreptului românesc şi un fin analist al epocii sale.

2.3. Activitatea renascentistă a lui Vasile Alecsandri

Marele scriitor Vasile Alecsandri s-a afirmat, în momentele istorice

importante ale secolului al XIX-lea, ca personalitate proeminentă a
diplomaţiei româneşti.
În perioada cuprinsă între anii 1834-1840, Vasile Alecsandri şi-a
completat studiile la Paris, unde a urmat cursuri de medicină şi de drept. A
revenit în Moldova sub înrăurirea unor idei de libertate şi egalitate
afirmate şi consacrate în spaţiul Europei Occidentale.
Între anii 1815 – 1856, Austria a dominat viaţa politică europeană.
Pentru Maternich (cancelarul austriac) combinaţia ideală de acţiune era
aportul Marii Britanii pentru integritatea teritorială imperială şi sprijinul
armatelor ruse pentru rezolvarea crizelor interne din alte teritorii.
Maternich, un produs al raţionamentului kantian, nu era adeptul
legiferării drepturilor omului. El invoca exemplul Revoluţiei franceze care
a debutat prin promovarea drepturilor omului şi s-a finalizat prin domnia
terorii.
Anul 1848 a reprezentat un moment istoric marcat de acţiunile
revoluţionare manifestate în oraşele importante al Europei (Paris, Viena,
Milano, Berlin).
Impunerea treptată a celor două principii afirmate prin tratatele
westphalice (1648), principiul suveranităţii şi principiul egalităţii statelor,
prefigurau o nouă dimensiune în planul relaţiilor internaţionale.
Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza,
Alecu Russo şi ceilalţi exponenţi ai curentului paşoptist au criticat starea
gravă a sistemului social din Moldova. Ei au activat pentru iluminarea
poporului şi asigurarea regenerării socio-culturale.
Tinerii reformişti moldoveni, munteni şi transilvăneni au colaborat
pentru succesul acţiunilor unor societăţi secrete, care vizau afirmarea
principiilor democratice şi realizarea unui deziderat istoric – unirea
populaţiei româneşti într-un stat unitar.
Vasile Alecsandri, cu aureola lui de scriitor şi fin diplomat, a
dezvoltat relaţii de colaborare cu reprezentanţii paşoptişti din Muntenia,
pentru afirmarea solidarităţii naţionale.

42
 În urma unei manifestaţii populare pentru rezolvarea unor doleanţe,
în planul reformării sociale, guvernul din Moldova a luat măsuri represive.
Alecsandri s-a refugiat în munţi, pe domeniile familiei Cantacuzino. El a
fost decepţionat de eşecul acţiunilor revoluţionarilor paşoptişti.
Într-o scrisoare adresată Zulniei Sturdza, Alecsandri se confesa:
„Am acţionat cu bună credinţă până la ultimul moment în speranţa unei
revoluţii puternice. Sunt destul de suferind, cât poate fi un om care şi
iubeşte patria şi care o vede compromisă”.
Alecsandri a participat la Marea Adunare Populară de la Blaj, unde
a intrat în legătură cu cele mai reprezentative personalităţi ale elitei
intelectuale româneşti din Transilvania. În acele momente de efervescenţă
patriotică, poetul a publicat, în revista lui Simion Bariţiu, poezia
„Deşteptarea României” şi manifestul „Protestaţie în numele Moldovei, a
Omenirei şi-a lui Dumnezeu”, materiale care relevau situaţia gravă din
Moldova în planul vieţii politico-sociale.
Alecsandri împreună cu Alexandru Ioan Cuza au elaborat două
manifeste revoluţionare importante: primul „Proclamaţia adresată
moldovenilor” pentru a rezista oprimării exercitate de guvernul Sturdza; al
doilea, programul de reforme intitulat „Principiile noastre pentru
reformarea patriei – din 12/24 mai 1848”.
În iunie, Vasile Alecsandri şi Costache Negri au plecat la Cernăuţi,
în dulcea Bucovină, unde au constituit un Comitet Naţional şi au
desfăşurat o intensă corespondenţă cu revoluţionarii din Moldova şi
Muntenia. Ei militau pentru anularea prevederilor Regulamentelor
organice, elaborarea unei constituţii naţionale şi desfiinţarea
protectoratului exercitat de Rusia. Regulamentul organic, fundamentul
juridic al administraţiei din Moldova acelui moment istoric, contribuise la
modernizarea sistemului politico-social, dar nu erau rezolvate problemele
majore ale populaţiei, determinând o agravare a contradicţiilor dintre
forţele progresiste şi aristocraţia conservatoare.
Ideea de unire a Moldovei cu Ţara Românească se manifesta cu
valenţe patriotice profunde. Vasile Alecsandri şi Costache Negri au trimis
o scrisoare lui Nicolae Bălcescu, din partea Comitetului Naţional, pentru
accelerarea procesului unirii celor două ţări, „trebuie dară să te înştiinţez
că dorul cel mai înfocat al nostru, cât şi al unei mari partide din Moldova
este unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub aceeaşi
constituţie.”
La 18 iulie, în scrisoarea lui Vasile Alecsandri către revoluţionarii
din Moldova, se notifica: „pentru a ne pregăti sprijin puternic în Europa, să
ne grăbim a trimite deputaţi cu protesturi energice şi cereri de ajutor la
Dieta de la Frankfurt, la Ministerul din Viena, la Stăpânirea Prusiei şi la

43
Camera din Paris”. Pentru realizarea demersului diplomatic au fost
implicaţi Ion Maiorescu, cu misiune la Frankfurt, Ion Ghica la
Constantinopol, Al. Golescu la Budapesta şi Vasile Alecsandri la Paris.
În capitala Franţei, Vasile Alecsandri a intrat în contact cu scriitori
şi cu reprezentanţi marcanţi ai presei pariziene, în vederea promovării
ideilor de afirmare a valorilor româneşti, pentru realizarea marelui ideal
naţional – unirea principatelor române. În saloanele celebre din Paris el, a
pledat pentru cauzele intereselor româneşti, într-o modalitate inteligentă,
abilă şi cu rafinament diplomatic.
În anul 1849, a întreprins călătorii la Constantinopol, pentru a
participa la adunările diasporei româneşti, unde s-au stabilit misiunile
Comitetului Naţional, organism care activa pentru salvgardarea intereselor
poporului român.
Noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, adeptul ideilor progresiste
europene, a instaurat un regim cu valenţe democratice. Moldova, la acel
moment istoric, era sub suzeranitatea Imperiului Otoman şi sub influenţa
protectoratului rusesc. Domnitorul a asigurat funcţii şi demnităţi
administrativo-politice unor reprezentanţi ai elitei de intelectuali paşoptişti.
Vasile Alecsandri a fost învestit Arhivist al statului, funcţia deţinută
anterior de Gheorghe Asachi.
În anul 1851, scriitorul a fost desemnat membru în Comisia pentru
reorganizarea învăţământului public în Moldova, organism care a
consolidat limba românească ca limbă principală de învăţământ.
Franţa, devenită republică după revoluţia din anul 1848, a fost sub
conducerea scriitorului Alphonso Lamartine şi a lui Napoleon al III-lea.
În anul 1852, Napoleon al III-lea s-a proclamat împărat al Franţei.
El a intrat în conflict cu Rusia deoarece îşi afirma intenţia de a deveni
protectorul creştinilor din Balcani.
Nicolae Iorga remarca, într-o carte monumentală 23, „Napoleon al II-
lea voia să clădească o nouă Europă, dorea învierea statelor naţionale sau
completarea lor... să servească interesele catolice în Orient... Napoleon al
III-lea ar fi dorit şi înaintea războiului cu Austria, din anul 1859, să
păstreze ideea unui for internaţional cu sediul la Paris, sprijinit pe
autoritatea sa”.
În anul 1853, Rusia a ocupat principatele române. Austria a cerut
Rusiei, printr-un ultimatum, să-şi retragă trupele din Principatele Române.
Franţa şi Anglia a sprijinit Turcia pentru a declanşa război Rusiei. A urmat
războiul ruso-turc (Războiul Crimeii între anii 1853 -1856).

23
Nicolae Iorga, Stări sufleteşti şi războaie, Bucureşti, Editura Militară, 1994, p.129.
44
 Pentru Anglia, avansarea rusească în Balcani (pentru dominarea
zonei de strâmtori Bosfor-Dardanele) reprezenta o gravă ameninţare la
adresa intereselor britanice în Marea Mediterană şi în zona Mării Negre.
La momentul reactivării conflictului ruso-turc (Războiul Crimeii –
1855), Vasile Alecsandri s-a deplasat la Paris, cu misiunea de a realiza o
atmosferă favorabilă promovării intereselor româneşti. Ulterior, scriitorul
diplomat a plecat la Constantinopol, unde împreună cu Ion Ghica şi C.
Negri a elaborat un memoriu cu revendicările Principatelor române,
document prezentat la Conferinţa ambasadorilor – Constantinopol,
februarie 1856.
Congresul de la Paris – 1856 – a reprezentat un eveniment
diplomatic de importanţă majoră pentru viitorul politic al ţărilor române.
Marile puteri europene au urmărit, pe căi politico-diplomatice, să asigure
echilibrul de forţe în Orient, iar statele româneşti să deţină un rol
important. Reprezentanţi de frunte ai intelectualităţii româneşti au realizat
că se profila un orizont luminos în istoria poporului român şi, în
consecinţă, era necesară intensificarea acţiunilor de afirmare a intereselor
româneşti în spaţiul european. Se apropia momentul unei clipe astrale în
istoria poporului român – unirea celor două principate.
Prin tratatul de la Paris din 30 martie 1856, Principatele române
erau sub protectoratul celor şapte puteri europene (Franţa, Rusia, Turcia,
Anglia, Austria, Prusia, Sardinia).
Iosif Constantin Drăgan aprecia în cuprinsul unei lucrări 24:
„Războiul Crimeii (1853-1856) oferea o primă şansă de afirmare a
resorgimentului românesc. Deosebit de favorabil a fost în această epocă
sprijinul pe care Napoleon al III-lea l-a acordat cauzei uniunii românilor...
Domnitorul ţărilor unite, colonelul Alexandru Ioan Cuza (1856-1866), a
guvernat în stilul lui Napoleon al III-lea, în special după lovitura de stat
din 1864, o lovitură în stil napoleonian”.
Diplomatul român Dumitru Maziliu releva25: ”În urma Tratatului de
pace de la Paris din 30 Martie 1856 s-a hotărât neutralizarea Mării Negre,
a fost lichidat Protectoratul exclusiv al Rusiei asupra Moldovei, Ţării
Româneşti şi al Serbiei”.
Într-o lucrare26 elaborată de Institutul de Istorie şi Teorie Miltiară se
afirmă „Tratatul de pace de la Paris din 18-30 martie 1856 a pus capăt
războiului din Crimeea.

24
Iosif Constantin Drăgan, Idealuri şi destine, Editura Cartea Românească, p.253.
25
Prof.univ.dr. Dumitru Maziliu, Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2006, p.102.
26
Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Apărarea naţională şi Parlamentul României, Editura
MIlitară, Bucureşti 1992, p.28.
45
 Rusia era obligată să înapoieze Moldovei judeţele Cahul, Ismail,
Bolgrad, încorporate în anul 1812. Prin art.26 s-a convenit ca în
principatele române să existe o forţă naţională în scopul menţinerii
siguranţei şi asigurării frontierelor”
În anul 1857, caimacamul Nicolae Vogoride, cu acceptul Turciei şi
al Austriei, a falsificat rezultatele alegerilor populare, un referendum
asupra opţiunilor unioniste ale populaţiei. Mihail Kogălniceanu, Vasile
Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza au elaborat un memoriu pentru
informarea Comisiei Internaţionale asupra falsificării rezultatelor
electorale, cu argumentări şi dovezi elocvente în acest demers politico-
diplomatic.
Graţie eforturilor intelectualilor cu vederi prounioniste, prin
publicarea documentelor administrative care relevau falsificarea
rezultatelor scrutinului electoral, cu aportul Franţei, alegerile respective au
fost anulate.
Prin Acordul de la Osborne, 11 august 1858, realizat de Napoleon al
III-lea şi Regina Victoria, Anglia a achiesat la demersurile diplomatice ale
Franţei de a determina acceptul Imperiului Otoman în vederea desfăşurării
de noi alegeri pe teritoriul celor două principate româneşti.
Personalităţile marcante ale epocii, cu idei reformatoare unioniste,
au înaintat memorii către Divanurile ad-hoc ale Moldovei şi Ţării
Româneşti, apelându-se la stipulaţiile textelor din cuprinsul Tratatului de
la Paris – 1856, cu o serie de doleanţe, cele mai importante referindu-se la:
respectarea drepturilor şi autonomiei principatelor, conform vechilor
Capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă Otomană; unirea principatelor într-un
singur stat, sub numele de România; guvern constituţional reprezentativ
pentru interesele populaţiei române.
Deoarece Turcia, Austria şi Anglia erau împotriva unirii
Principatelor, iar Franţa, Sardinia, Rusia şi Prusia erau de acord, în urma
Conferinţei de la Paris din 10 august 1858 a marilor puteri europene s-a
convenit asupra sintagmei „Principatele Unite Moldova şi Valahia”. Cele
două state urmau să aibă domni diferiţi, guverne şi adunări legiuitoare
separate la Iaşi şi Bucureşti.
Vasile Alecsandri a continuat acţiunile de promovare a intereselor
româneşti la Paris, iar succesul demersului său este demonstrat de poziţia
favorabilă cauzei unioniste exprimată în ziarele franceze cu tiraje
semnificative.
Conferinţa internaţională de la Paris, din anul 1858, deschidea noi
orizonturi în planul realizării şi afirmării idealului de unire. Era necesară
mobilizarea energiei patrioţilor români, pentru a realiza marele deziderat
istoric. Vasile Alecsandri a fost numit secretar de stat, funcţie similară

46
ministrului de externe. El a rezolvat divergenţele diplomatice cu
autorităţile austriece, referitoare la regimul vizelor pentru populaţia din
teritoriile româneşti. Prestigiul politic al lui Vasile Alecsandri, dobândit
prin abila activitate diplomatică de realizare a premiselor unirii
principatelor româneşti, a fost reflectat prin poziţia celei mai influente
grupări de intelectuali unioniste de a-l desemna candidat pentru alegerea
domnitorului în Moldova. Marele diplomat nu a candidat, dar a continuat
să acţioneze pentru afirmarea aspiraţiilor sale de înflăcărat patriot.
După realizarea unirii principatelor româneşti, 24 ianuarie 1859, şi
dubla alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a înregistrat o
nouă etapă în activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri.
Acesta a reprezentat pentru Alexandru Ioan Cuza diplomatul de
carieră, omul onest de mare subtilitate şi rafinament în arta negocierilor
internaţionale.
În februarie – 1859 este desemnat ministru de externe, călătorind în
capitalele importante ale Europei Occidentale pentru a remite scrisori
diplomatice, ale domnitorului român, unor personalităţi politice marcante
(Principele Napoleon al III-lea, regele Victor Emanuel, Malmesbury –
ministrul de externe englez).
Prin intermediul scrisorilor diplomatice, Alexandru Ioan Cuza cerea
sprijinul european pentru recunoaşterea dublei sale alegeri ca domn al
Moldovei şi al Ţării Româneşti.
La momentul de debut, în periplul său de călătorii cu misiuni
diplomatice, Alecsandri consemna în notele sale jurnalistice 27: „Astfel dar,
înfăşurat în haina serioasă a diplomaţiei, am plecat în misie politică la
Paris, la Londra, la Torino ... Aveam mult serioasa şi mult delicata
însărcinare de a apăra pe lângă cabinetele Franţei şi Engliterii şi a Sardiniei
actele săvârşite în Moldova şi Valahia la începutul anului 1859 .... Misie
importantă! răspundere mare şi spăimântătoare! ... Aveam a mă găsi în
contact cu capacităţile cele mai recunoscute din Europa, cu oamenii cei
mai însemnaţi!... Nu dar fără griji mă întrebam de voi putea să mă ridic şi
să mă susţin la înălţimea misiunii mele.”
Pe durata convorbirilor cu Napoleon al III-lea şi cu ministrul
francez de externe Walewski, diplomatul român a reuşit, cu rafinament şi
elan patriotic, să releve cu succes autorităţilor franceze cauza unirii
principatelor româneşti. Napoleon al III-lea a promis sprijin tehnico-
militar (10.000 de puşti, 12 piese de artilerie) pentru dezvoltarea sistemului
militar românesc, prin aprobarea a unui credit în valoare de 12 milioane

27
Diplomaţi iluştri, vol.II, Editura Politică, Bucureşti, 1970 Nicolae Corivan, Viaţa lui Vasile
Alecsandri, p.251; Vasile Alecssandri, Călătorii, misiuni diplomatice, p.176.
47
franci. Principele francez a cerut autorităţilor române să nu se comită
abateri de la textul Convenţiei de la Paris – 1858.
În jurnalul său diplomatic, „Istoria misiilor mele politice”, Vasile
Alecsandri citează din discursul lui Napoleon al III-lea „Căutaţi a vă
recomanda Europei prin înţelepciunea reformelor... precum v-aţi
recomandat prin patriotismul de care aţi dat dovadă şi vă pregătiţi a nu
silui evenimentele, ci a profita de cursul lor”.
La acel moment istoric, Napoleon al III-lea şi regele Sardiniei
pregăteau declanşarea războiului cu Austria. Cu sprijinul revoluţionarilor
unguri, conduşi de Kossuth, se urmărea declanşarea unor focare de
instabilitate pe teritoriul Ungariei şi al Transilvaniei. Arsenalul de
armamente şi muniţie aferentă pentru revoluţionarii unguri urma să fie
expediat pe Dunăre. De la Galaţi, expediţia militară urma să tranziteze
teritoriul românesc până la graniţa de răsărit a Austriei.
După audienţe la şeful statului francez, Vasile Alecsandri a plecat la
Londra. Pentru Anglia, politica orientală viza să menţină integritatea unui
imperiu turc slăbit, dar binevoitor intereselor economice britanice.
Ministrul englez de externe Malmesbury cerea autorităţilor române
să respecte textul Convenţiei de la Paris-1858 şi să nu afecteze
suzeranitatea turcă asupra teritoriilor româneşti. El promitea că dacă nu vor
apărea complicaţii în relaţiile internaţionale Anglia va susţine
recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Revenit la Paris, Alecsandri a stabilit întâlniri cu personalităţi
franceze politice şi culturale marcante la acel moment istoric. A avut
întrevederi fructuoase cu ambasadorul Rusiei la Paris, generalul Kiseleff,
fostul guvernator al principatelor române în perioada 1829-1834.
Diplomatul român i-a amintit ambasadorului rus de textele din textul
Regulamentului organic, care consacrau principiul unirii politice şi
administrative a celor două ţări.
Marele cărturar Gheorghe Asachi a avut calitatea de secretar al
Comisiei de elaborare a Regulamentelor organice în perioada 1828-1832.
În articolele acestor acte normative, primele fundamente constituţionale ale
poporului român, era inserat ca un deziderat „unirea principatelor
dunărene”. Diplomatul rus l-a asigurat, cu multă prudenţă, de întreaga sa
simpatie pentru cauza românească.
Vasile Alecsandri a plecat la Torino, capitala Sardiniei, unde s-a
întâlnit cu ministru de externe Cavour. Diplomatul italian s-a declarat un
simpatizant entuziast al recunoaşterii dublei alegeri a lui Cuza, dar
recomanda multă atenţie în planul relaţiilor internaţionale. Alecsandri a
aflat, în acele circumstanţe, despre planul de colaborare militară franco-
italian luând act şi de destinaţia reală a tehnicii militare asigurate de

48
Napoleon al III-a, revolta ungurilor împotriva administraţiei austriece. A
urmat vizita protocolară la regele Victor Emanuel, suveranul Sardiniei.
Generalul Klapka, unul din artizanii planului franco-italian, a avut o
întâlnire, la Iaşi, la 25 martie 1859, cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În
urma tratativelor s-au negociat două convenţii. În prima convenţie era
stipulată obligaţia autorităţilor române de a permite plasarea unor depozite
de arme în proximitatea graniţei răsăritene cu Austria, în zona oraşului
Bacău. În text se făcea referire la tranzacţia de tehnică militară cu Franţa.
Principatele solicitau 30.000 de puşti, din care 10.000 urmau să intre în
dotarea armatei române iar 20.000 erau destinate pentru înarmarea
grupurilor paramilitare din Ungaria şi Transilvania. A doua convenţie
cuprindea garanţiile pentru autorităţile române. Alexandru Ioan Cuza
condiţiona sprijinul acestei expediţii militare de recunoaşterea dublei sale
alegeri, ca domnitor, din partea celor şapte mari puteri europene.
Textele celor două convenţii au fost remise, prin intermediul
generalului Klapka, lui Vasile Alecsandri. Acesta le-a promovat, sub
auspicii diplomatice, în capitala Franţei. În cadrul Conferinţei de la Paris a
celor 7 puteri europene din aprilie 1859, cu excepţia Turciei şi a Austriei,
s-a recunoscut dubla alegere a domnitorului român. Vasile Alecsandri şi
domnitorul Alexandru Ioan Cuza au avut rezerve faţă de planul de
cooperare militară franco-italian, cu implicarea autorităţilor române, fiind
iminentă declanşarea unui conflict diplomatic cu Austria.
Diplomatul român s-a întors la Iaşi, pe ruta Constantinopol – Galaţi,
la data de 27 iulie 1859. Finalizase, cu succes, o misiune de anvergură
internaţională. Era pentru prima dată în istoria României când un
reprezentant diplomatic realiza demersuri oficiale, în capitalele marilor
puteri europene, din partea unui domnitor român.
Activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri a fost dificilă. Ţările
române continuau să fie sub suzeranitatea Turciei. El a contribuit la
reformarea ministerului de externe prin instituirea biroului naţional de
corespondenţă diplomatică şi prin înfiinţarea Agenţiei principatelor unite
la Paris.
Istoricul Florin Constantiniu, într-o recentă carte, afirma 28:
„Deoarece Convenţia de la Paris 1858 nu interzicea explicit alegerea
aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate, unioniştii l-au ales pe
colonelul Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei (5 ianuarie 1859), şi al
Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859), punându-se temeliile statului român
modern.”

28
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1999, p.216.
49
 Recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza
de către marile puteri garantate ale Convenţiei de la Paris a consolidat
poziţia principatelor în planul relaţiilor internaţionale.
Scriitorul Keith Hilchins remarca, într-o carte29 de referinţă „În
timpul scurtei sale domnii (1859-1866), Alexandru Ioan Cuza, paşoptist şi
liberal, a încercat să dea României instituţii politice şi economice
moderne”.
În septembrie 1860, un transport clandestin de arme, organizat de
Cavour, ministrul de externe al Sardiniei, pe traseul Genova – Galaţi,
pentru a sprijini revoluţionarii unguri contra administraţiei austriece, a fost
deconspirat de agenţii englezi şi austrieci. La propunerea ambasadorului
englez, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a acceptat ca armele depozitate în
clădirile vămii Galaţi să fie returnate în Italia, prin transportul asigurat de
navele comerciale engleze. Eşecul aceste expediţii clandestine de tehnică
militară a afectat relaţiile României cu Franţa.
Vasile Alecsandri a reluat activitatea diplomatică pentru a influenţa
reprezentanţii diplomatici ai statelor europene în planul cooperării şi
recunoaşterii unirii administrative a celor două principate române. El a
pledat cu mult succes în faţa principelui Napoleon al III-lea. La 27 aprilie
1861, Alecsandri îi relata, într-o scrisoare diplomatică, domnitorului
Alexandru Ioan Cuza30: „Unirea definitivă a Principatelor este în gândul
tuturor în Franţa”.
În Italia misiunea sa diplomatică a fost dificilă deoarece eşecul
expediţiei de armament a avut un ecou puternic. Emigranţii unguri îl
acuzau pe domnitorul român că este vinovat de insuccesul planului militar
franco-italian. Ministrul de externe Cavour l-a asigurat pe diplomatul
român de continuarea sprijinului guvernului său în afirmarea intereselor
româneşti. El aprecia că unirea administrativă şi legislativă se va realiza în
mod implacabil. Vasile Alecsandri a reuşit, după întrevederea cu regele
Victor Emanuel al II-lea, să refacă climatul de colaborare cu autorităţile
italiene.
Succesul acţiunilor diplomatului român este relevat în textul uni
scrisori oficiale a lui Costache Negri către Vasile Alecsandri 31. „Trebuie să
fiţi dumneavoastră domnule Agent diplomatic, care aveţi onoarea de a fi
cunoscut personal de regele Italiei, ca să fi putut da explicaţii atât de
satisfăcătoare atât majestăţii sale, cât şi contelui Cavour în ce priveşte
armele din Galaţi, în privinţa cărora cred că domnul general Durando ne-a

29
Keith Hitchins – România 1866 – 1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.129.
30
Marta Anineanu, Din activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri, vol. II, p.269.
31
G.C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961, p.349.
50
acuzat de nelealitate faţă de guvernul său. Sunt aşadar fericit să aflu că aţi
izbutit aşa de desăvârşit”.
În anul 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a apelat la Vasile
Alecsandri, în circumstanţe grave pentru destinul statului român. Partidele
politice blocau actul legislativ. Domnitorul dorea să rezolve criza internă
printr-o lovitură de stat, cu dizolvarea adunării deputaţilor. Puterile
europene garante nu agreau intenţia domnitorului de a promova un text de
constituţie naţională şi o guvernare autoritară.
Alexandru Ioan Cuza a trimis, prin intermediul lui Vasile
Alecsandri, o scrisoare diplomatică suveranului Franţei, pentru a-l asigura
de devotamentul şi lealitatea autorităţilor române faţă de statul francez.
Napoleon al III-lea a fost informat şi de iminenţa unei lovituri de stat în
România.
Diplomatul român a reuşit să convingă autorităţile franceze că sunt
nefondate suspiciunile asupra unei atitudini ostile a lui Cuza faţă de
interesele Franţei. Era ultima misiune diplomatică din perioada domniei lui
Alexandru Ioan Cuza.
În intervalul de timp 1863-1885, Vasile Alecsandri s-a dedicat
integral activităţilor literare, fiind perioada cea mai fructuoasă pentru
scriitorul diplomat.
În anul 1885, devine senator liberal şi este trimis ca ambasador –
ministru plenipotenţiar la Paris. La acel moment istoric, relaţiile româno-
franceze erau tensionate din cauza conflictelor economice generate de
orientarea germanofilă a politicii regelui Carol I. Vasile Alecsandri a
depus toate diligenţele diplomatice pentru relansarea şi dezvoltarea
relaţiilor politico-economice dintre Franţa şi România. Obligaţiile
diplomatice, în calitatea de ministru plenipotenţiar, solemnităţile,
protocoalele şi recepţiile la ambasadă, i-au afectat grav sănătatea. Dorul
de ţară, de cabinetul de lucru de la Mirceşti, l-au determinat să vină în
fiecare an, pe durata mandatului diplomatic, în România pentru refacerea
sănătăţii.
În anul 1890, grav bolnav, este adus în ţară şi la 22 august moare.
Scriitorul diplomat Vasile Alecsandri a fost înzestrat cu puterea de a
pătrunde, cu inteligenţă, sensurile vieţii şi ale cuvintelor. A fost un bun
orator, un fin analist al epocii sale. A militat pentru afirmarea drepturilor
omului şi pentru dezrobirea ţiganilor (trataţi ca sclavi până la jumătatea
secolului al XIX-lea).
În acea minunată epocă de renaştere românească, şi-a îndeplinit cu
abnegaţie misiunile diplomatice. A identificat cu clarviziune imperativele
acelui moment istoric şi cu bună credinţă a acţionat pentru salvgardarea
intereselor naţionale. Marile personalităţi politice şi diplomatice europene

51
au fost impresionate de subtilitatea raţionamentelor sale, de farmecul
convorbirilor cu marele scriitor diplomat Vasile Alecsandri.

2.4. Activitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu pentru

salvgardarea securităţii globale şi naţionale

După două decenii de activitate politico-diplomatică în arena

internaţională, în prima jumătate a a secolului XX, Nicolae Titulescu
concluziona: „Nimeni nu va tăgădui că mi-am consacrat activitatea mea
cauzei păcii”.
Nicolae Titulescu şi-a dedicat viaţa, cariera diplomatică şi forţa minţii
sale geniale în scopul elaborării şi promovării unei concepţii viabile şi morale
despre pace. A avut remarcabile contribuţii pentru rezolvarea marilor
probleme internaţionale ale epocii sale: aşezarea relaţiilor dintre state pe
fundamentele de drept internaţional public; eliminarea ameninţării
războiului şi reglementarea pe cale diplomatică a diferendelor dintre state.
Pledând pentru securitatea europeană şi mondială, el nu a rămas la
nivelul construcţiilor abstracte, realizând că salvgardarea păcii impune
afirmarea unei politici de construcţie legală a păcii. Pentru Nicolae
Titulescu, pacea reprezenta o condiţie sine qua non a dezvoltării
economice, a eliminării diferendelor dintre state, a afirmării plenare a
spiritului şi forţei creatoare a tuturor cetăţenilor. Pacea, ca drept
fundamental al tuturor naţiunilor, a avut în Nicolae Titulescu un apărător şi
un promotor dintre cei mai fervenţi. Remarcabil este faptul că acesta a
afirmat rolul esenţial al păcii într-o perioadă marcată de război, el a înţeles
indivizibilitatea securităţii globale şi naţionale într-o lume în care
colaborarea politico-diplomatică, politico-economică erau mai dificil de
realizat. El s-a pronunţat pentru o pace globală, ca un fenomen dinamic, ca
o construcţie de interes general, în care statele erau chemate să se
manifeste în sistemul juridic internaţional.
Nicolae Titulescu a înţeles că, ignorând frontierele şi particularităţile
unor sisteme social-politice, cetăţenii aparţin unei mari comunităţi umane. El
a pledat cu patos pentru integrarea ideii solidarităţii umane în conştiinţa
maselor, convins fiind că realizarea unei mentalităţi umaniste era în măsură
să asigure premisele pentru realizarea păcii globale.
Referitor la organizarea păcii, orice analiză a ideilor şi acţiunilor lui
în această direcţie n-ar putea evita constatarea că diplomatul a dezvoltat un
sistem juridic coerent, fundamentat pe idei de forţă necesare dezvoltării
social-istorice, militând pentru acţiuni bazate pe raţiune şi moralitate,
promovând obiective în care sunt relevate, într-un mod generos, interesele
tuturor naţiunilor.

52
 Nicolae Titulescu a avut un spirit vizionar cuprinzător şi s-a angajat
cu deplină consecvenţă pe calea realizării progresului, a construcţiei unui
viitor pentru statele de drept.
Dezvoltarea relaţiilor dintre state, pe baza principiilor independenţei şi
suveranităţii naţionale, egalităţii juridice depline în drepturi, integrităţii
teritoriale, a neamestecului în treburile interne reprezentau, în accepţiunea sa,
condiţii sine qua non ale securităţii globale, ale existenţei şi afirmării
libertăţii plenare pentru cetăţenii lumii.
Eliminarea ameninţării cu forţa în practica relaţiilor internaţionale,
interzicerea războiului ca „instrument” de soluţionare a conflictelor dintre
state, definirea agresorului şi asumarea angajamentului de a nu recurge la
agresiune, indiferent de argumentele de ordin intern sau extern care ar fi
putut fi invocate, elaborarea unor instrumente juridice internaţionale
instituind obligativitatea soluţionării pe cale paşnică, politică, a diferendelor
şi conflictelor dintre state, au reprezentat pentru Nicolae Titulescu obiective
ale organizării păcii şi argumente rezonabile pentru realizarea acestui
deziderat de interes universal. El afirma: „Se mai poate oare concepe acea
diviziune fundamentală a dreptului internaţional în cele două mari ramuri:
dreptul păcii şi dreptul războiului? Nu trebuie oare revizuite metodele acestei
discipline juridice, înlăturând terminologia absurdă a dreptului războiului,
adică a dreptului de exercitare a crimei, prin admiterea unui singur drept,
acela al păcii?”
Ilustrul diplomat român a înţeles că pacea rămânea doar un simplu
concept dacă nu se fundamenta pe securitate. După o cuprinzătoare analiză
a vieţii internaţionale, a reafirmat necesitatea realizării securităţii
europene, considerând că a devenit anacronică teoria care aprecia nivelul
de securitate al unei ţări după gradul ei de înarmare.
Intensificarea procesului dezarmării reprezenta, în accepţiunea
diplomatului român, calea sigură pentru asigurarea securităţii şi păcii
globale. Nicolae Titulescu a sesizat şi a demonstrat relaţia directă, de
reciprocă determinare, dintre securitate şi dezarmare, a pledat pentru un
nou concept de securitate la care urma să se ajungă prin reducerea
echilibrată şi progresivă a forţelor armate şi a armamentelor. A acţionat
consecvent pentru deblocarea negocierilor de dezarmare, pentru aşezarea
lor pe canalele diplomatice ale discuţiilor concrete şi pentru
democratizarea cadrului de abordare a mecanismelor legale de adoptare a
deciziilor în acest domeniu.
Reprezentând unul dintre arhitecţii Societăţii Naţiunilor, Nicolae
Titulescu a pledat pentru o organizaţie internaţională cu vocaţie de
universalitate, relevându-i constant rolul primordial în apărarea păcii şi

53
apărându-i prestigiul faţă de toţi denigratorii şi pesimiştii care doreau să
eşueze acest grandios proiect al umanităţii.
Lucid şi critic, el recunoştea limitele Societăţii Naţiunilor, dar nu
pentru a-i reduce competenţele, ci pentru a dezvolta acţiunea consacrată
perfecţionării ei şi a Pactului Societăţii Naţiunilor, pentru eliminarea
tuturor elementelor divergente şi găsirea mecanismelor de acţiune directă,
reală, constructivă pentru interesul general al oamenilor.
În realizarea unei politici realiste pentru organizarea păcii Nicolae
Titulescu acorda o atenţie importantă echilibrului şi spiritului de dreptate,
în care el a crezut fără rezerve. Subliniind marile responsabilităţi politice şi
morale ale oamenilor politici, a susţinut conceptul de diplomaţie deschisă
bazată pe cooperare internaţională.
Diplomatul român, în cadrul negocierilor şi demersurilor realizate la
nivelul conferinţelor internaţionale ale epocii respective, era considerat „pelerin
al păcii”, „tribun al păcii” sau „academician al păcii”. Organizaţiile
internaţionale, societăţile academice şi mijloacele de informare ale vremii sale
l-au gratulat cu cele mai alese atribute pentru opera sa politico-diplomatică de
excepţie. Nicolae Titulescu a fost un „soldat al păcii”, aşezat voluntar şi rămas
credincios, timp de peste 20 de ani, în tranşeele păcii. El şi-a consacrat
consecvent activitatea şi demersurile politice unui scop nobil, salvgardarea păcii
globale şi naţionale. A fost misionar al păcii într-o epocă de profunde
transformări şi tulburătoare evoluţii politico-sociale, în care forţele fascismului
şi nazismului păreau să domine lumea, iar politica de conciliere îşi pierduse
puterea de manifestare.
Trecerea timpului nu poate estompa, pentru memoria tratatelor de istoria
diplomaţiei sau a oamenilor politici, vocaţia universală şi grandoarea
atitudinilor adoptate de Nicolae Titulescu în deceniul patru al secolului XX. El
s-a manifestat, cu principialitate şi remarcabilă fermitate, împotriva acţiunilor
agresive, de tristă celebritate, ale nazismului german, fascismului italian şi
militarismului japonez. În acest sens, putem face referire la „Dosarul japono-
chinez”, „Dosarul etiopian”, „Dosarul spaniol”, „Dosarul rhenan”, analizate
şi rezolvate de el în calitate de ministru de externe. Titularilor cancelariilor
diplomatice din marile capitale europene, interlocutorilor săi din forumurile
internaţionale ale vremii, le-a prezentat sistematic dovezile unor manifestări de
activism pozitiv, pentru a-i scoate dintr-o stare de pasivitate şi s-a angajat într-
un efort constant pentru prevenirea unui război mondial.
Nicolae Titulescu a propus un ansamblu de iniţiative concrete pentru
pacea mondială, susceptibile să asigure materializarea dezideratelor
demersurilor diplomatice internaţionale în acţiune. Analiştii evoluţiei politico-
juridice interbelice au remarcat că instaurarea regimurilor dictatoriale în
Europa a determinat o potenţare relevantă a angajării ideatice şi practice a lui

54
Nicolae Titulescu care, mai mult decât oricare dintre contemporanii săi, nu s-a
lăsat înşelat de aparenţe şi sedus de false promisiuni.
Marele diplomat a lăsat posterităţii o operă care s-a alimentat din
dragostea profundă faţă de poporul român şi din rezolvarea pe fundamente
juridice a marilor comandamente umaniste ale epocii, din angajarea sa
plenară pentru aspiraţiile de pace ale cetăţenilor lumii planetare.
Nicolae Titulescu face parte din galeria marilor personalităţi ale
omenirii, transmiţând un profund mesaj de pace, care îl aşază la loc de
cinste în conştiinţa umanităţii.
Dimensiunile acţiunilor sale invită permanent la reflecţie, analiza lor
relevându-ne noi şi convingătoare dovezi ale unei activităţi diplomatice de
remarcabilă armonie juridică. Umanismul şi realismul acţiunilor sale au
avut o anvergură diplomatică de mare valoare practică, în care interesele
naţionale au fost promovate într-o consonanţă de fond cu cele ale
comunităţii internaţionale.
Elogiile aduse lui Nicolae Titulescu de personalităţile ilustre ale epocii
conturează fascinaţia pe care diplomatul român şi opera sa le-au exercitat
asupra contemporanilor. Au fost remarcate: cultura enciclopedică a
diplomatului român; uimitoarele sale cunoştinţe juridice, spiritul şi
rafinamentul său politic, logica exemplară, elocinţa de excepţie, puterea de
muncă, disciplina interioară, intuiţia pătrunzătoare, viziunea sa larg
cuprinzătoare, realismul judecăţilor sale, credinţa, fermitatea cu care apăra şi
promova interesele României, promovarea idealurile generoase ale umanităţii.
Activitatea diplomatului român are valoarea unui mesaj pentru
umanism şi pace de o remarcabilă actualitate. Marele jurist şi opera sa
diplomatică reverberează în conştiinţa contemporaneităţii ca un apel la
raţiune şi responsabilitate, de înaltă atitudine spirituală şi morală, un apel
pentru eliberarea deplină şi definitivă a comunităţii internaţionale de sub
domnia dreptului forţei şi aşezarea ei sub domnia forţei dreptului.
Nicolae Titulescu a fost un vizionar, o prezenţă activă în arena
luptei pentru o ordine economică şi politică raţională, fundamentată pe
sistemul juridic internaţional, pe valorile perene ale umanităţii de
cooperare internaţională, bazată pe încredere şi armonie în planul
securităţii şi păcii. Remarcabilul diplomat român nu a renunţat la ideile
sale, nu şi-a pierdut speranţele în victoria dreptăţii, a luptat până în ultima
clipă împotriva războiului, înlăturând false iluzii şi acţionând pentru
reconstrucţia păcii.
Atunci când, pentru o clipă, speranţa murise, când tenebrele
fascismului şi nazismului păreau să pună definitiv stăpânire peste lume,
glasul lui răsuna clar şi optimist, deoarece avea convingerea fermă – şi
timpul i-a dat dreptate – că „ceaţa brună se va ridica, lăsând loc luminii

55
unui nou ev în care statele vor acţiona pentru eliminarea războiului din
viaţa planetei şi instaurarea unei păci trainice”. Nicolae Titulescu a înţeles
că viitorul aparţine păcii şi a fost omul care a făcut mari eforturi pentru
colaborarea euroatlantică, considerând, în acele vremuri tulburi, că
securitatea globală este posibilă şi că ea trebuie consolidată.
El a trăit şi a militat pentru pace, numele său meritând a fi înscris,
pentru eternitate, în Panteonul ziditorilor de mari idealuri, lăsându-ne un
tulburător şi vibrant mesaj: „Cei ce mor pentru o idee sunt eroi al căror
testament este un singur cuvânt: continuaţi!”

56
 Capitolul 3

APLICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

3.1. Instrumente juridice O.N.U.

Instituţiile principale ale ONU – Adunarea Generală, Consiliul de

Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea
Internaţională de Justiţie şi Secretariatul – şi o parte din cele subsidiare au,
conform Cartei ONU, atribuţii specifice în vederea promovării şi asigurării
respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Adunarea Generală a ONU este organul cu cele mai importante
funcţii şi puteri în domeniul promovării şi respectării drepturilor omului.
Astfel, Adunarea Generală poate discuta orice chestiune care intră sub
incidenţa Cartei şi poate să facă recomandări în scopul dezvoltării
progresive şi codificării dreptului internaţional.
În mod practic, tratatele de drepturile omului adoptate în sistemul
Naţiunilor Unite au fost promovate prin rezoluţii ale Adunării Generale.
Adunarea Generală promovează cooperarea internaţională pentru a
sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru
toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. În acest scop, Adunarea
Generală examinează rapoartele primite de la celelalte organe ale
Naţiunilor Unite cu atribuţii în domeniul drepturilor omului: Comitetul
Naţiunilor Unite pentru Namibia, Comitetul special asupra apartheidului,
Înaltul Comisariat pentru Drepturile Omului, Înaltul Comisariat al
Naţiunilor Unite pentru refugiaţi, etc.
Activitatea Consiliului de Securitate poate avea incidenţă în
domeniul apărării drepturilor omului, atunci când situaţiile de violări grave
şi masive ale drepturilor omului pot pune în pericol pacea şi securitatea
naţională.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) a fost învestit de Carta
ONU cu funcţii şi puteri în domeniul drepturilor omului, precum:
 iniţiază studii şi rapoarte privind probleme internaţionale în
domeniul economic, social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi poate
să facă recomandări în privinţa acestora Adunării Generale sau unor
instituţii specializate interesate;
 poate face recomandări în scopul de a promova respectarea
efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
 poate pregăti proiecte de convenţii în probleme ce ţin de
competenţa sa, probleme pe care le supune Adunării Generale;

57
  poate convoca conferinţe internaţionale în probleme de
competenţa sa;
 poate coordona activitatea instituţiilor specializate prin consultări
cu ele şi recomandări adresate acestora.
Pentru îndeplinirea acestor funcţii şi puteri, ECOSOC a înfiinţat mai
multe organe specializate: Comisia pentru Drepturile Omului, Comisia
pentru Condiţia femeii, Comisia pentru prevenirea crimelor şi justiţie
penală.
Activitatea Comisiei pentru Drepturile Omului, creată în 1946,
constă în principal în: încurajarea respectării drepturilor omului pe plan
mondial, elaborarea unor proiecte privind documentele internaţionale în
domeniul drepturilor omului, examinarea situaţiilor de violare a drepturilor
omului în orice parte a lumii, încercarea de a preveni şi elimina prin dialog
violările drepturilor omului, elaborarea recomandărilor pentru respectarea
normelor universal recunoscute.
Trebuie menţionat faptul că abia prin Rezoluţia nr. 1503/1970
câmpul de examinare de către Comisie sau de Subcomisia pentru
prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor se extinde asupra
“oricăror violări flagrante şi sistematice” ale drepturilor omului, indiferent
de ţara în care se produc.
Procedura instituită prin această rezoluţie nu reprezintă un sistem de
petiţii privind încălcarea unor drepturi individuale. Un individ poate să
prezinte plângeri, dar numai dacă acestea privesc acte cu caracter general.
Ceea ce caracterizează această procedură sunt următoarele:
a) nu se ocupă de încălcări izolate , ci numai de violări ale
drepturilor omului care se repetă în mod constant şi constituie violări
flagrante ale drepturilor omului, dovedite în aşa fel încât existenţa lor
poate fi considerată incontestabilă;
b) prevede posibilitatea examinării de comunicări primite de
la persoane particulare şi de la organizaţii neguvernamentale, într-o
procedură confidenţială. Pentru a fi admise asemenea comunicări, ele
trebuie să fie, printre altele, compatibile cu principiile Cartei ONU, să nu fi
fost discutate în alte foruri internaţionale sau supuse încă recursurilor
interne. Odată admise, comunicările sunt examinate în şedinţe închise ale
Comisiei, care poate adresa statului împotriva căruia există plângeri,
recomandări confidenţiale sau poate decide ca problemele respective să fie
discutate în şedinţe publice în cadrul Adunării Generale sau ECOSOC;
c) scopul principal nu este condamnarea statelor, ci acela de a se
constata dacă alegaţiunile de violări flagrante sunt substanţiale şi de a
sprijini statul în cauză să pună capăt acestor violări.

58
 Cu autorizarea ECOSOC, Comisia Drepturilor Omului a creat în
1947 două subcomisii: Subcomisia pentru libertate şi informare în presă şi
Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, prima
fiind dizolvată după 5 ani.
Sarcina Subcomisiei pentru prevenirea discriminării şi protecţia
minorităţilor este de a întreprinde studii, în special în lumina Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului şi de a adresa recomandări Comisiei
privind măsurile discriminatorii care violează drepturile omului şi
libertăţile fundamentale sau privesc protecţia minorităţilor rasiale,
religioase sau lingvistice.
Comisia pentru condiţia femeii, creată în 1946, are ca funcţii: a) să
prezinte recomandări şi rapoarte ECOSOC asupra dezvoltării drepturilor
femeii în domeniile politic, economic, social, civil şi pedagogic; b) să
formuleze recomandări asupra problemelor care prezintă un caracter de
urgenţă în domeniul drepturilor omului, pentru a face efectivă egalitatea
între drepturile bărbatului şi cele ale femeii; c) să elaboreze propuneri
destinate să dea efect acestor recomandări.
Comisia pentru prevenirea crimelor şi justiţie penală elaborează
programul Naţiunilor Unite în materia prevenirii crimelor şi veghează la
punerea acestuia în aplicare. Această Comisie coordonează activitatea
Centrului pentru prevenirea crimelor internaţionale, mai ales pentru
formarea poliţiştilor şi pentru activitatea de prevenire a crimelor şi de
înfăptuire a justiţiei penale. Practic, ea reprezintă un forum de dezbateri
pentru guverne şi un mijloc de realizare a schimbului de informaţii pentru
lupta împotriva criminalităţii la nivel global, periodic organizând congrese
cu acelaşi obiect.
Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar principal al
ONU; în cadrul competenţei sale contencioase intră toate cauzele pe care
le supun părţile, care pot fi numai statele, precum şi toate chestiunile
prevăzute în mod special în Carta ONU sau în tratatele şi convenţiile în
vigoare.
O serie de convenţii internaţionale referitoare la drepturile omului
conţin dispoziţii potrivit cărora orice diferend între părţile contractante cu
privire la interpretarea instrumentului respectiv poate fi supus spre
soluţionare Curţii Internaţionale de Jusţiţie. Menţionăm, cu titlu de
exemplu, Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid
(1948), Convenţia asupra reducerii cazurilor de apatridie (1961),
Convenţia asupra consimţământului la căsătorie, vârsta minimă pentru
căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor (1962), Convenţia internaţională
asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială (1965),etc.

59
 Numărul diferendelor referitoare la drepturile omului soluţionate de
Curtea Internaţională de Justiţie a fost redus, ele referindu-se în special la
dreptul la azil, la dreptul particularilor care nu sunt cetăţeni ai ţărilor în
care trăiesc, la drepturile copilului, etc.
Secretariatul ONU este alcătuit din Secretarul General şi personalul
secretariatului. În domeniul drepturilor omului, Secretarul General poate
folosi bunele oficii între statele membre cu privire la probleme precum
comutarea unor pedepse capitale, eliberarea de prizionieri, etc.
În cadrul Secretariatului funcţioneză o serie de organe şi organisme
cu competenţe în domeniul drepturilor omului, coordonate de Înaltul
Comisar pentru Drepturile Omului.
Acest organism este Înalt funcţionar al Naţiunilor Unite care are
“responsabilitatea principală pentru activităţile ONU în domeniul
drepturilor omului, sub conducerea şi în răspunderea Secretarului
General”.
Cea mai importantă însărcinare a Înaltului Comisar este prevăzută
de par. 4 lit. f din Rezoluţia nr. 48 a Adunării Generale a ONU, care-l
împuterniceşte să joace un rol activ în depăşirea obstacolelor actuale şi
înlăturarea piedicilor pentru deplina realizare a tuturor drepturilor omului
şi prevenirea comiterii în continuare a încălcărilor drepturilor omului în
întreaga lume.
Tot în organigrama Secretariatului ONU intră şi Centrul pentru
Drepturile Omului, condus de Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului.
Scopul Centrului este acela de a ajuta organele şi organismele din sistemul
ONU să promoveze şi să protejeze drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.
Între funcţiile Centrului, amintim: efectuarea de studii şi cercetări
asupra diverselor aspecte ale drepturilor omului, la cererea organelor
interesate; întocmirea de rapoarte asupra respectării drepturilor omului şi
luarea de măsuri pentru a le pune în aplicare; centralizarea activităţilor
ONU în domeniul drepturilor omului.
Consiliul de Tutelă are printre obiective acela de a “încuraja
respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi,
fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie şi de a dezvolta sentimentul
de interdependenţă al popoarelor lumii, de a asigura egalitatea de tratament
în domeniile social, economic şi comercial tuturor membrilor Naţiunilor
Unite şi cetăţenilor lor, de a asigura, de asemenea, acestora din urmă,
egalitate de tratament în administrarea justiţiei...”32.
Pentru îndeplinirea mandatului, Consiliului de Tutelă i s-au
încredinţat funcţii în domeniul respectării drepturilor omului: să examineze
32
Carta ONU, Art. 76.
60
rapoartele prezentate de autoritatea administrantă; să primească petiţii şi să
le examineze în consultare cu autoritatea administrantă; să organizeze
vizite periodice în teritoriile sub tutelă, la date convenite cu autoritatea
administrantă.
Protecţia drepturilor omului se realizează şi prin instituţii specializate:
Organizaţia internaţională a muncii (O.I.M.), Organizaţia Naţiunilor Unite
pentru educaţie, ştiinţă şi cultură (UNESCO), Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (O.M.S.), etc33.
Sistemul de supraveghere a respectării drepturilor omului al
Naţiunilor Unite cuprinde mecanisme convenţionale şi mecanisme
extraconvenţionale.
Mecanismele convenţionale sunt comitetele create prin tratatele de
drepturile omului cu scopul de a supraveghea aplicarea respectivelor
tratate. Ele sunt Comitetul Drepturilor Omului, Comitetul Drepturilor
economice, sociale şi culturale, Comitetul pentru eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială, Comitetul pentru eliminarea discriminării
cu privire la femei, Comitetul contra torturii, Comitetul drepturilor
copilului.
Mecanismele extraconvenţionale sunt proceduri speciale ale
Comisiei Drepturilor Omului, cu caracter ad-hoc, care permit rezolvarea
mai suplă a aspectelor privitoare la violări ale drepturilor omului, prin
activitatea unor experţi special desemnaţi, care poartă diferite denumiri:
raportori, reprezentanţi speciali, experţi independenţi sau grup de lucru.
Un rol important în dezvoltarea şi asigurarea respectării drepturilor
omului garantate de sistemul Naţiunilor Unite l-au avut Conferinţele
mondiale asupra drepturilor omului de la Teheran (1969) şi Viena (1993).
Conferinţa Mondială de la Teheran a adoptat Proclamaţia de la Teheran
care a formulat un program viitor şi a tratat probleme referitoare la
colonialism, discriminare rasială, analfabetism şi protecţia familiei.
Proclamaţia a acordat o importanţă deosebită principiului nediscriminării
şi a declarat politica de apartheid ca o crimă contra umanităţii.
Conferinţa Mondială de la Viena a adoptat Declaraţia şi Programul
de acţiune de la Viena şi a recunoscut pentru prima dată, în unanimitate,
dreptul la dezvoltare ca aparţinând dreptului internaţional al drepturilor
omului. Declaraţia a recunoscut că democraţia este un drept fundamenatal
şi a afirmat, în mod explicit, că toate organele, programele şi agenţiile
specializate ale sistemului Naţiunilor Unite vor avea un rol crucial în
întărirea drepturilor omului.

33
Pentru amănunte, a se vedea Purdă, N., op.cit.,pp. 121-130, Miga-Beşteliu, R., Drept
internaţional. Introducere în dreptul intrenaţional public, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, pp.
177-184, Scăunaş, S., Dreptul internaţional al drepturilor ….., pp. 42-43.
61
 3.2. Sistemul normativ european de protecţie a drepturilor
omului

3.2.1.Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale

Primul document regional cu privire la drepturile omului, care

consacră standardele Consiliului Europei în materie, este Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, semnată la Roma
în 1950 şi intrată în vigoare în 1953.
Convenţia reafirmă că scopul Consiliului Europei este de a realiza o
uniune strânsă între statele membre şi că unul dintre mijloacele de realizare
a acestui scop este “protejarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale”.
Aceasta cuprinde prevederi referitoare la drepturile civile şi politice.
Este recunoscut dreptul la viaţă, fiind interzisă sclavia sau robia. De
asemenea, sunt prevăzute: dreptul la libertate şi la securitatea persoanei,
dreptul învinuitului la audiere publică şi echitabilă, inviolabilitatea
persoanei, a locuinţei sale, a corespondenţei, dreptul la libertatea gândirii,
conştiinţei şi religiei, dreptul la liberă exprimare, dreptul la întrunire
paşnică şi libertatea de asociere, etc.
Conform Convenţiei, discriminarea în exercitarea acestor drepturi,
bazată pe sex, rasă, culoare, religie, opinie ploitică sau de orice alt fel,
origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională,
proprieate, naştere sau alt statut, este interzisă, fiind prevăzute derogări
pentru situaţii speciale.
Partea a doua a acesteia se referă la mecanismul instituţional de
punere în aplicare.
Convenţia nu este destinată să înlocuiască sistemul naţional de
protecţie a drepturilor omului, ci reprezintă o garanţie internaţională care
se alătură dreptului la recurs din fiecare stat.
După intrarea sa în vigoare, cunoaşte numeroase dezvoltări prin cele
13 Protocoale adiţionale adoptate până în prezent, unele dintre acestea
cunoscând şi garantând şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale.
Primul Protocol aduce în plus dreptul la respectarea proprietăţii şi
dreptul la educaţieşi dreptul părinţilor de a asigura educaţia şi învăţătura
copiilor, conform convingerilor lor religioase şi filozofice.
Protocolul 2 atribuie CEDO competenţa de a da avize consultative
asupra unor chestiuni juridice privind interpretarea Convenţiei şi a
protocoalelor ei.

62
 Protocolul 3 a modificat unele articole cu privire la Comisia
drepturilor omului; în prezent este inaplicabil, ca urmare a desfiinţării
Comisiei.Aceeşi este şi soarta Protocoalelor 5, 8, 9 şi 10.
Protocolul 4 recunoaşte unele drepturi şi libertăţi: dreptul persoanei
de a nu fi privată de libertate pentru singurul motiv că nu e în măsură să
execute o obligaţie contractuală, dreptul la liberă circulaţie, de a-şi alege în
mod liber reşedinţa şi de a părăsi ţara oricând, dreptul de a nu fi expulzat
print-o măsură individuală sau colectivă din teritoriul statului al cărui
resortisant este, etc.
Protocolul 6 a abolit pedeapsa cu moartea , dar oferea posibilitatea
statelor părţi de a prevedea în legislaţia lor pedeapsa cu moartea pentru
acte comise în timp de război sau de pericol iminent de război.
Protocolul 7 recunoaşte noi drepturi: dreptul la garanţii procedurale
pentru străinii care urmează să fie extrădaţi, dreptul la recurs în procesele
penale, dreptul la despăgubiri în cazul unor erori judiciare, egalitatea
soţilor în drepturi şi responsabilităţi,etc.
Protocolul 11 reformează mecanismul instituit de Convenţie prin
înlocuirea Comisiei şi a Curţii cu o nouă curte permanentă-Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul 12 interzice discriminarea în general, indiferent pe ce
criterii sau motive s-ar face, iar Protocolul 13 consacră abolirea pedepsei
cu moartea în orice circumstanţă.

3.2.2. Carta socială europeană

Adoptată în 1961, Carta socială europeană reprezintă al doilea izvor

al sistemului Consiliului Europei privind protecţia drepturilor omului.
Scopul ei era de a consacra un catalog al drepturilor economice şi sociale,
fundamentat pe un sistem de opţiune al statelor, astfel încât acestea să nu
fie obligate să accepte toate drepturile prevăzute de Cartă.
Carta socială europeană revizuită a intrat în vigoare în 1999,
înlocuind progresiv tratatul iniţial adoptat în 1961. Documentul consacră o
serie de drepturi şi principii, între care: dreptul la muncă, dreptul la
remuneraţie echitabilă, la organizare şi negociere colectivă, dreptul
copiilor şi femeilor angajate la protecţie, dreptul familiei la protecţie
socială, juridică şi economică, dreptul la pregătire şi îndrumare
profesională etc.
Carta admite că în caz de război sau în cazul unui alt pericol care
ameninţă viaţa naţiunii, oricare parte contractantă poate lua măsuri care
derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Cartă, strict în măsura în

63
care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie
cu celelalte obligaţii care decurg din dreptul internaţional34.
Pentru ca statele să respecte angajamentele asumate prin Cartă, s-a
creat un mecanism de control specific, Comitetul European al Drepturilor
Sociale, care avea competenţa de a constata dacă situaţiile din statele părţi
sunt sau nu conforme cu angajamentele asumate potrivit Cartei35.
Activitatea Consiliului Europei de consolidare a propriului sistem
de protecţie a drepturilor omului s-a materializat în adoptarea mai multor
instrumente juridice în diferite domenii, care dezvoltă drepturi ale omului
consacrate în izvoarele de bază.
Între acestea se numără: Convenţia culturală europeană, Convenţia
europeană de securitate socială, Convenţia europeană privind
imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război,
Carta europeană a autonomiei locale, Carta europeană a limbilor regionale
sau minoritare, etc36.

3.2.3. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

O dimensiune tot mai accentuată a preocupărilor Uniunii Europene

din ultimii ani este garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Chiar
dacă nici tratatele comunităţilor europene, nici Tratatul Uniunii Europene
nu consacră un catalog al drepturilor fundamentale, Curtea de Justiţie a
recunoscut existenţa drepturilor fundamentale la nivelul comunităţilor şi
garantarea drepturilor fundamentale.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată de
Parlamentul European, Consiliul European şi Comisie, este un acord
interinstituţional şi, în consecinţă, nu are forţă juridică.
Carta reafirmă, cu respectarea competenţelor Uniunii şi a
principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă din tradiţiile
constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din
Tratatul Uniunii Europene şi din tratatele comunitare, din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului şi din jurisprudenţa CEDO şi a Curţii de
Justiţie.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în şase din
cele şapte capitole ale sale, intitulate sugestiv: demnitate, liberate,
egalitate, solidariate, cetăţenie, justiţie.
În rândul documentelor care tratează problema drepturilor omului,
un loc aparte îl ocupă Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi

34
Carta socială europeană, art. 30, pct. 1.
35
Scăunaş, S., Dreptul internaţional al drepturilor........., p. 61.
36
Idem, p.63 şi urm.
64
Cooperare în Europa (Helsinki, 1975). Actul Final enunţă în partea I cele
zece principii fundamentale care guvernează relaţiile dintre statele
participante; între acestea, principiul trei se referă la “respectul drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv libertatea de gândire,
conştiinţă, religie şi credinţă” Mai pe larg, problematica drepturilor omului
este tratată în “Coşul III”, privind cooperarea în domeniul umanitar şi alte
domenii.

3.3. Mecanisme europene de protecţie a drepturilor omului

La început, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale a avut în vedere instituirea unui sistem de
protecţie a acestor drepturi, structurat pe două nivele: înfiinţarea unei
Comisii Europene a drepturilor omului şi a unei Curţi Europene a
drepturilor omului.
Comisia era organul de evaluare a sesizărilor de încălcare a
Convenţiei de către oricare dintre Părţile contractante, iar Curtea era
organul judiciar cu competenţă contencioasă şi consultativă.
În practică, mecanismul instituit de Convenţia Europeană s-a
dovedit greoi din cauza înmulţirii comunicărilor, a complexităţii cauzelor,
a sistemului de lucru neperformant prin sesiuni.
Este motivul pentru care, în Protocolul adiţional nr. 11(1991), s-a
prevăzut fuzionarea Comisiei şi a Curţii şi constituirea unei singure
instanţe cu caracter permanent jurisdicţional - Curtea Jurisdicţională a
Drepturilor Omului, ca instituţie permanentă.
Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului se compune dintr-un
număr de judecători egal cu acela al statelor contractante. Compoziţia
Curţii numară 43 de judecători în prezent. Nu există nici o restricţie în ceea
ce priveşte numărul de judecători de aceeaşi naţionalitate. Judecătorii sunt
aleşi de fiecare dată pentru şase ani, de către Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei. Totuşi, mandatul unei jumătăţi din numărul
judecătorilor aleşi la primele alegeri va expira după trei ani, astfel încât
reînnoirea mandatelor unei jumătăţi din numărul judecătorilor să se facă la
fiecare trei ani.
Judecătorii îşi exercită activitatea cu titlu individual şi nu reprezintă
nici un stat. Ei nu pot exercita vreo activitate incompatibilă cu obligaţiile
lor de independenţă şi imparţialitate sau cu disponibilitatea cerută de o
activitate exercitată pe timp complet. Mandatul judecătorilor expiră la
atingerea vârstei de şaptezeci de ani. Curtea, în plenul ei, îşi alege
preşedintele, doi vicepreşedinţi şi doi preşedinţi de secţiune pe o perioadă
de trei ani.

65
 Conform regulamentului său, Curtea este formată din patru secţiuni,
a căror compoziţie, fixată pe trei ani, trebuie să fie echilibrată atât din
punct de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere al reprezentării pe
sexe şi ţinând seama de diferitele sisteme juridice existente în statele
contractante. Fiecare secţiune este prezidată de un preşedinte, doi dintre
preşedinţii de secţiune fiind în acelaşi timp vicepreşedinţi ai Curţii.
Preşedinţii de secţiune sunt asistaţi şi, dacă este cazul, sunt înlocuiţi de
vicepreşedinţii de secţiune.
Comitetele formate din trei judecători sunt constituite pe o perioadă
de 12 luni, în cadrul fiecărei secţiuni. Acestea reprezintă un element
important al noii structuri, întrucât ele efectuează o mare parte din munca
de filtrare efectuată până acum de Comisie.
Camere din şapte membri sunt constituite în cadrul fiecărei secţiuni,
pe baza sistemului rotaţiei, preşedintele de secţiune şi judecătorul ales în
numele statului interesat participând de drept. Atunci când judecătorul ales
în numele statului interesat nu este membru al secţiunii, el participă în
calitate de membru de drept al camerei. Membrii secţiunii care nu sunt
membri plini ai Camerei iau parte ca membri supleanţi.
Compusă din şaptesprezece judecători, Marea Cameră este
constituită pentru o durată de trei ani. În afara membrilor de drept –
preşedintele, vicepresedinţii şi presedinţii de secţiuni – ea se compune,
după sistemul rotaţiei, pornind de la două grupe care alternează la fiecare
nouă luni şi a căror compoziţie se doreşte echilibrată din punct de vedere
geografic şi ţine seama de diferitele sisteme juridice existente în statele
contractante.
În ceea ce priveşte procedura, fiecare stat contractant (cerere statală)
sau persoană particulară care se consideră victima violării Convenţiei
(cerere individuală) poate adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere
invocând violarea de către un stat contractant a unuia din drepturile
garantate de Convenţie. O notă pentru îndrumarea petiţionarilor şi
formulare de cerere pot fi obtinuţe de la grefă.
Procedura în faţa noii Curţi europene a drepturilor omului este
adversativă şi publică. Audienţele sunt publice, dacă Marea Cameră /
Camera nu decide altfel din cauza unor circumstanţe excepţionale.
Memoriile şi alte documente depuse la grefa Curţii de către părţi sunt
accesibile publicului.
Solicitanţii individuali pot supune ei înşişi cererile, dar se
recomandă reprezentarea de către un avocat şi aceasta este chiar necesară
pentru audieri sau după ce cererea a fost declarată admisibilă. Consiliul
Europei a înfiinţat un sistem de asistenţă juridică pentru reclamanţii care
nu au resurse suficiente.

66
 Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, dar cererile pot
fi redactate în una din limbile oficiale ale statelor contractante. Îndată ce
solicitarea a fost declarată admisibilă, trebuie utilizată una din limbile
oficiale, dacă preşedintele Camerei/Marii Camere nu autorizează folosirea
în continuare a limbii folosite în cerere.
Procedura referitoare la admisibilitate. Fiecare cerere individuală
este repartizată unei secţiuni al cărei preşedinte desemnează un raportor.
După o examinare preliminară a cazului, raportorul hotărăşte dacă acesta
trebuie examinat de un comitet de trei membri sau de o cameră. Un
comitet poate declara, în unanimitate, o cerere inadmisibilă sau să o
şteargă de pe rolul Curţii atunci când o astfel de hotărâre poate fi luată fără
altă examinare.
În afara cazurilor care le sunt repartizate direct de raportori,
camerele au cereri individuale nedeclarate inadmisibile de comitetul celor
trei membri, precum şi cereri statale. Ele se pronunţă în privinţa
admisibilităţii ca şi a fondului cererilor, în general prin decizii separate,
dar, când este cazul, prin decizii unice.
Camerele pot oricând să renunţe în favoarea unei Mari Camere
atunci când un caz ridică o problemă gravă de interpretare a Convenţiei
sau dacă soluţionarea problemei poate conduce la o contradicţie cu
hotărârea dată anterior de Curte, cu condiţia ca una din părţi să nu se
opună în termen de o lună de la data notificării intenţiei de renunţare a
Camerei. Prima etapă a procedurii este de obicei scrisă. Luate cu
majoritate de voturi, hotărârile Camerei privind admisibilitatea trebuie să
fie motivate şi aduse la cunoştinţa publicului.
Procedura referitoare la fond. Îndată ce Camera a hotarât să admită
cererea, ea poate invita părţile să supună probe suplimentare şi observaţii
scrise, inclusiv în ceea ce îl priveşte pe reclamant, o eventuală cerere de
“satisfacţie echitabilă” şi să asiste la o audiere publică privind fondul
cauzei.
Preşedintele Camerei poate, în interesul unei bune administrări a
dreptăţii, să invite sau să autorizeze orice stat contractant care nu este parte
la procedură sau orice persoană interesată în afara reclamantului, să facă
observaţii scrise sau, în împrejurări excepţionale, să ia parte la audiere. Un
stat contractant al cărui cetăţean este petiţionar în caz poate interveni de
drept. În cursul procedurii referitoare la fond, tratative destinate încheierii
unei reglementări amiabile pot fi duse prin intermediul grefierului. Aceste
negocieri sunt confidenţiale.
Hotărârile. Camerele iau hotărâri cu majoritate de voturi. Fiecare
judecător care ia parte la examinarea cazului are dreptul de a anexa

67
hotărârii, fie opinia sa separată – concordantă sau diferită - fie o simplă
declaraţie de dezacord.
În decurs de trei luni de la data pronunţării hotărârii unei camere,
oricare parte poate solicita ca afacerea să fie deferită Marii Camere, dacă
ea ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau la aplicarea
Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau o problemă gravă cu caracter
general. Astfel de cereri sunt examinate de un colegiu de cinci judecători ai
Marii Camere, compus din preşedintele Curţii, preşedinţii secţiunilor, cu
excepţia preşedintelui secţiunii de care aparţine camera care a emis
hotărârea, şi un alt judecător, ales, prin rotaţie, dintre judecătorii care nu au
fost membrii camerei iniţiale.
Hotărârea Camerei devine definitivă la expirarea termenului de trei
luni sau înainte dacă parţile declară că nu au intenţia de a face apel la
Marea Cameră sau dacă colegiul de cinci judecători a respins asemenea
cerere. După ce colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă
asupra cazului cu majoritate de voturi sub forma unei hotărâri care este
definitivă. Toate hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru
statele pârâte în cauză.
Comitetul Miniştrilor este organul de conducere al Consiliului
Europei, compus din miniştrii de externe ai ţărilor membre sau adjuncţii
acestora. Comitetul decide asupra recomandărilor care îi sunt supuse de
către experţii guvernamentali, iar deciziile sale sunt puse în aplicare de
comitetele permanente, comitetele ad-hoc sau unele comitete de experţi.
În privinţa protecţiei şi garantării drepturilor omului, atunci când un
caz nu este înaintat Curţii, iar în legătură cu el nu s-a ajuns la o soluţie
amiabilă, Comitetul Miniştrilor ia o decizie finală cu o majoritate de două
treimi.

3.4. Politici ale Uniunii Europene pentru respectarea

drepturilor fundamentale ale cetăţenilor

Politica în domeniul azilului

Libera circulaţie a persoanelor în spaţiul U.E. şi eliminarea
controalelor la frontierele interne au oferit un argument puternic în
favoarea unei armonizări substanţiale a legislaţiei privind azilul în U.E..
Într-un ,,spaţiu” de liberă circulaţie, măsurile restrictive ale unui stat
membru tind în mod inevitabil să deturneze cererile de azil către alte state
membre, cu riscul ca acest lucru să genereze o reducere generalizată a
garanţiilor de azil.
Primul moment de acţiune în direcţia unei abordări comune în
domeniul azilului a fost Convenţia de la Dublin, care a intrat în vigoare pe

68
1 septembrie 1997, fiind de atunci transformată într-un regulament CE (nr.
343/2003, JO L 50/1 din 25.2.2003). Regulamentul de la Dublin instituie
criterii şi mecanisme pentru determinarea statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de azil. Aceste criterii, care includ, de exemplu,
existenţa unor legături familiale ale solicitantului de azil într-un stat
membru, permit identificarea statului membru responsabil de prelucrarea
unei cereri de azil, a cărui decizie este în mod normal recunoscută de toate
celelalte state membre, astfel încât în cele mai multe cazuri solicitantul de
azil respins nu va avea o a doua şansă în alt stat membru.
Statele membre au dificultăţi considerabile în a conveni asupra unor
standarde minime comune cu privire la procedurile de acordare şi retragere
a statutului de refugiat (azilant). Statele membre nu au reuşit până acum să
convină asupra unei liste comune de ,,ţări terţe sigure”, unde solicitanţii de
azil respinşi pot fi returnaţi după încheierea procedurii. Acest lucru
constituie un deficit grav, deoarece standardele procedurale continuă să
varieze mult între statele membre, ceea ce înseamnă că solicitanţii de azil
continuă să fie trataţi destul de diferit, de la un stat membru la altul, în
cursul procedurilor aplicate acestora.
În ianuarie 2003, a fost adoptată o directivă (nr. 2003/9, JO 31/18
din 6.2.2003) care a definit o gamă de standarde minime referitoare la
subzistenţa solicitanţilor de azil şi accesul acestora la un număr de drepturi
sociale, precum sănătatea şi educaţia.
După negocieri dificile, statele membre au reuşit să convină asupra
unei armonizări a normelor referitoare la recunoaşterea şi conţinutul
statutului de refugiat. Consiliul a adoptat aşa-numita directivă
de ,,calificare” (nr. 2004/83, JO L 304/12 din 30.9.2004) care prevede o
minimă armonizare a elementelor de calificare pentru statutul de refugiat,
definit de Convenţia de la Geneva din 1951. În plus, statele membre au
reuşit să convină asupra instituirii unui Fond European pentru Refugiaţi,
care să cofinanţeze proiectele naţionale de primire, integrare şi repatriere a
refugiaţilor şi asupra unor standarde minime pentru protecţia persoanelor
deplasate.

Politica în domeniul imigraţiei

Principala preocupare a acţiunii U.E. a fost în domeniul combaterii
imigraţiei ilegale. Pe 28 februarie 2002, Consiliul a adoptat un plan de
acţiune cuprinzător care prevede o gamă de măsuri în domeniile politicii
vizelor, schimbului de informaţii, readmisiei şi repatrierii, cooperării
poliţieneşti şi controlului la frontieră. În domeniul legislativ, acest plan de
acţiune a condus la o decizie-cadru privind combaterea traficului cu fiinţe
umane (nr. 2002/629/JAI, JO L 203/1 din 1.8.2002), altă decizie-cadru

69
privind consolidarea cadrului penal pentru împiedicarea facilitării intrării,
tranzitului şi şederii neautorizate (nr. 2002/946/JAI, JO L 328/1 din 5
decembrie 2002), precum şi o directivă definind facilitarea intrării,
tranzitului şi şederii neautorizate (nr. 2002/90, JO L 328/17 din 5
decembrie 2002). În domeniul operaţional, planul de acţiune a facilitat
lansarea unui număr de operaţiuni comune ale forţelor anumitor state
membre pentru interceptarea rutelor de imigraţie ilegală şi de cooperare în
scopul identificării rutelor majore de imigraţie ilegală.
În domeniul imigraţiei legale, progresul s-a dovedit a fi mult mai
dificil, deoarece statele membre vor să păstreze controlul naţional asupra
numărului de imigranţi legali şi asupra condiţiilor integrării acestora, în
special datorită efectelor asupra pieţei forţei de muncă.
Consiliul a reuşit să convină asupra unei directive privind dreptul la
reunificarea familiei al resortisanţilor din ţări terţe (nr. 2003/86, JO L
251/12 din 3.10.2003), care defineşte criteriile comune minime de
eligibilitate în ceea ce priveşte vârsta şi relaţia de rudenie, precum şi
asupra unei directive privind statutul resortisanţilor din ţări terţe rezidenţi
pe termen lung (nr. 2003/109, JO L 16/44 din 23.1.2004), care defineşte
drepturile statutului de ,,rezident pe termen lung” pe care resortisanţii
ţărilor terţe îl pot dobândi după ce au avut statutul de rezident legal pe o
perioadă de cel puţin cinci ani.

Politica în domeniul controlului la frontieră şi al vizelor

Statele Schengen au elaborat un sistem electronic de
informaţii, ,,Sistemul de Informaţii Schengen” (SIS). SIS urmează a fi
transformat în SIS II până la finele anului 2009, mai avansat din punct de
vedere funcţional. Acesta pune posturile de poliţie de frontieră în poziţia
de a decide dacă o persoană ce încearcă să intre în spaţiul Schengen
urmează a fi admisă, respinsă sau arestată şi, de asemenea, permite forţelor
de poliţie să utilizeze datele cazierelor din alte state membre în scopul
aplicării legii pe teritoriul lor.
O altă evoluţie a fost decizia privind crearea unei Agenţii europene
pentru gestiunea cooperării operaţionale la frontierele externe. Această
agenţie îşi are sediul la Varşovia. Are ca obiectiv să coordoneze
cooperarea operaţională între statele membre şi să ofere evaluări ale
riscurilor la frontieră, precum şi asistenţă tehnică şi formare.
Viza Schengen se bazează pe un format comun, proceduri
armonizate de emitere a acestor vize şi o listă comună de ţări terţe ai căror
resortisanţi trebuie să deţină o viză pentru intrarea în spaţiul Schengen.
Consiliul a decis să instituie un Sistem de Informare privind Vizele (VIS),

70
permiţând schimbarea datelor privind vizele între membrii Schengen
pentru a împiedica abuzarea sistemului vizelor Schengen.

Cooperarea judiciară în materie civilă

Principala metodă în domeniul dreptului civil a fost recunoaşterea
reciprocă a deciziilor judiciare. Cel mai cuprinzător instrument adoptat
până acum este ,,Regulamentul Bruxelles I” (nr. 44/2001, JO L 12/1 din
16.1.2001) privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială.
,,Regulamentul Bruxelles I” nu acoperă speţe de dreptul familiei
sau din domeniul securităţii sociale. Principiile sale au fost extinse la
domeniul dreptului familiei de aşa-numitul ,,Regulament Bruxelles II”
(nr. 2201/2003, JO L 338/1 din 23.12.2003) privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi de
răspundere părintească. Al doilea regulament acoperă procedura civilă
referitoare la divorţ, separare legală şi anularea căsătoriei, precum şi
chestiuni referitoare la răspunderea părintească pentru copiii cuplurilor
căsătorite şi necăsătorite, inclusiv dreptul de acces la copii.
Eficienţa cooperării judiciare transfrontaliere depinde de viteza
transmiterii documentelor judiciare şi extrajudiciare. U.E. a creat o reţea
judiciară europeană în materie civilă şi comercială care urmăreşte să
faciliteze cooperarea judiciară transfrontalieră prin puncte naţionale de
contact şi prin numirea unor magistraţi de legătură.
Alt obiectiv important al cooperării în domeniul dreptului civil a
fost îmbunătăţirea accesului cetăţenilor la justiţie (Directiva 2002/8 privind
normele comune minime referitoare la asistenţa juridică în disputele
transfrontaliere, JO L 26/41 din 31.1.2003).
Aceasta prevede standarde comune minime în ceea ce priveşte
acordarea de asistenţă juridică persoanelor incapabile să suporte costul
procedurilor, dacă sunt domiciliate sau rezidente într-un stat membru, altul
decât statul membru unde se găseşte instanţa sau unde trebuie executată o
hotărâre judecătorească.

Cooperarea judiciară în materie penală

Consiliul European a definit, în 1999, la Tampere, principiul
recunoaşterii reciproce în planul cooperării în domeniul justiţiei penale,
obţinându-se progrese semnificative pe această bază. Consiliul a
adoptat o decizie-cadru privind spălarea de bani, identificarea,
depistarea, îngheţarea, sechestrarea şi confiscarea produselor crimelor
(nr. 2001/500/JAI, JO L 182/1 din 5.7.2001), care prevede punerea în
aplicare a ordinelor de confiscare emise în alte state membre, precum şi

71
facilitarea executării cererilor de identificare, depistare, sechestrare sau
confiscare a bunurilor provenite din activităţi criminale.
Cel mai important element de progres în domeniul recunoaşterii
reciproce a fost atins prin decizia-cadru, din 13 iunie 2002, privind
mandatul de arestare european, care a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2004
(nr. 2002/584/JAI, JO L 190/1 din 18.7.2002).
Aceasta face posibilă arestarea şi transferarea între statele membre a
suspecţilor fără proceduri oficiale de extrădare, eliminând în special orice
intervenţie politică în proceduri. Mandatul de arestare european oferă o
scutire substanţială de la principiul dublei incriminări pentru un total de 32
de infracţiuni, inclusiv terorism, omucidere, fraudă, trafic cu fiinţe umane
şi rasism.
În ciuda dificultăţilor în privinţa armonizării dreptului penal
material, au fost făcute progrese pentru formele foarte grave de infracţiuni
transfrontaliere. Consiliul a adoptat peste 20 de texte prevăzând elemente
de minimă armonizare în ceea ce priveşte definirea anumitor tipuri de
infracţiuni şi a nivelului sancţiunilor, cum ar fi protecţia monedei euro,
spălarea de bani, infracţiunile de mediu, traficul cu fiinţe umane, traficul
de droguri şi terorismul.
În domeniul justiţiei penale, U.E. a progresat în direcţia unei
instituţionalizări crescânde a cooperării transfrontaliere. Consiliul a
instituit Reţeaua judiciară europeană în materie penală (a nu se confunda
cu cea în materie civilă şi comercială) pentru facilitarea cooperării
judiciare prin puncte naţionale de contact şi reuniuni regulate. De
asemenea, a creat EUROJUST ca unitate transfrontalieră permanentă de
anchetă.
Compus din câte un magistrat numit de fiecare stat membru, plus
personal de sprijin, EUROJUST a primit misiunea de a facilita cooperarea
judiciară între procurorii şi magistraţii din statele membre, prin cooperarea
autorităţilor competente şi facilitarea implementării cererilor internaţionale
de asistenţă juridică reciprocă şi extrădare. EUROJUST este considerat un
potenţial precursor al unei procuraturi europene.

3.5. Influenţe ale politicilor comunitare asupra securităţii

naţionale şi asupra securităţii umane

Liderii politici din spaţiul Uniunii Europene se confruntă cu o

problematică foarte complexă, un adevărat paradox. Pe de o parte, cetăţenii
vor ca autorităţile să găsească soluţii la problemele majore cu care se
confruntă, dar nu au încredere în instituţii şi politicile comunitare. Această
situaţie, recunoscută de parlamentele şi guvernele naţionale, devine

72
deosebit de acută la nivelul Uniunii Europene. Se manifestă neîncrederea
că un sistem complex poate să aplice politicile viabile, de succes. Uniunea
este adesea percepută drept o realitate îndepărtată.
Cetăţenii vor ca Uniunea Europeană să fie prima care să profite de
şansele oferite de globalizare în privinţa dezvoltării economice şi a
resurselor umane şi să răspundă la provocările legate de mediu, şomaj,
siguranţa hranei, crimă şi conflicte regionale. Uniunea trebuie să acţioneze
la fel de transparent ca şi guvernele naţionale.
Instituţiile democratice şi reprezentanţii cetăţenilor, atât la nivel
naţional, cât şi european, au datoria să asigure respectarea dreptului
comunitar. Aceasta este condiţia iniţială pentru elaborarea unor politici
eficiente şi relevante.
Comisia Europeană a identificat reforma guvernării europene ca pe
unul dintre cele patru obiective strategice. De atunci evenimentele politice
au scos la lumină faptul că uniunea se confruntă cu o dublă provocare:
există o nevoie de acţiune urgentă pentru adaptarea guvernării din tratatele
existente; este necesară o dezbatere mai amplă asupra viitorului Europei.
În virtutea tratatelor existente, uniunea trebuie să îşi adapteze instituţiile şi
să stabilească mai multă coerenţă în politicile sale pentru a se putea vedea
mai clar ce reprezintă ea. O uniune coerentă va fi mai puternică şi va avea
o poziţie favorabilă în procesul extinderii şi globalizării. Uniunea îşi
foloseşte puterea dată de cetăţenii săi. Reforma trebuie realizată astfel încât
oamenii să vadă schimbările cu mult înaintea altor modificări ale tratatelor
U.E. Se impune implicarea cetăţenilor, a instituţiilor, în conturarea şi
aplicarea politicii U.E., răspundere şi responsabilitate pentru toate
autorităţile.
Introducerea de politici şi strategii necesită efort din partea tuturor
instituţiilor, guvernelor centrale şi a autorităţilor din administraţiile locale,
în actualele şi viitoarele state membre. Comisia Europeană trebuie să-şi
concentreze atenţia asupra priorităţilor cuprinse în misiunile pe care i le
conferă legislaţia comunitară: dreptul la iniţiativă, aplicarea politicii şi
reprezentarea internaţională.
Uniunea Europeană trebuie să înnoiască metoda comunităţii,
urmând o abordare mai puţin centralizată şi completând mai eficient
instrumentele politice cu cele nelegislative.
Indiferent de felul în care politicile U.E. sunt pregătite şi adoptate,
felul în care se realizează trebuie să fie mai transparent şi uşor de urmărit.
Comisia va oferi informaţii la zi, prin Internet, despre pregătirea politicilor
şi trecerea lor prin toate etapele luării unei decizii. Trebuie să existe o
interacţiune puternică cu autorităţile regionale (locale) şi cu societatea

73
civilă. Statele membre poartă răspunderea principală pentru realizarea
acesteia.
Principalele teme aflate în dezbatere la nivel european sunt:
schimbările climatice, biotehnologiile (organismele modificate genetic),
protecţia şi conservarea solului.
Înscriindu-se în contextul internaţional, România a ratificat
convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, fiind
apoi prima parte aflată pe Anexa I a convenţiei care a ratificat şi Protocolul
de la Kyoto la convenţie. Prin semnarea şi ratificarea convenţiei şi a
protocolului şi prin adoptarea obiectivului de reducere a emisiilor de gaze
cu efect de seră cu 8%, în perioada 2008-2012, faţă de anul de bază 1989,
România şi-a manifestat clar preocuparea privind schimbările climatice
globale şi angajamentul politic privind îndeplinirea obligaţiilor asumate.
Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la nivel internaţional la 16
februarie 2005. Primii paşi pe plan naţional au fost făcuţi în iulie 2005,
odată cu adoptarea Strategiei Naţionale privind Schimbările Climatice
(SNSC). Concretizarea strategiei a fost făcută prin adoptarea Planului
Naţional de Acţiune privind schimbările climatice care include acţiunile
pentru implementarea acestuia.
România susţine obiectivul general al U.E. de reducere cu 30% a
emisiilor de gaze cu efect de sera de către ţările dezvoltate până în anul
2020 (faţă de anul de referinţă prevăzut de Protocolul de la Kyoto), în
contextul finalizării cu succes a negocierilor internaţionale, pentru a
îndeplini angajamentul intern al U.E. de a stabiliza temperatura medie
globală cu maximum 2 grade Celsius (şi angajamentul intern de reducere
cu 20%).
Politica de mediu în România s-a rezumat, până în prezent, la
adoptarea şi aplicarea standardelor europene, fără a exista o abordare
proactivă. Având în vedere că, în România, protecţia mediului practic nu
exista până în urmă cu 10 ani, precum şi eforturile făcute pe durata
procesului de preaderare în toate sectoarele economice, probabilitatea
unor iniţiative în domeniu a fost foarte mică. Pentru moment, România
urmăreşte iniţiativele europene în materie, participă la grupurile de lucru,
contribuind, astfel, la elaborarea şi stabilirea noilor norme comunitare.
Piaţa muncii din România a suferit profunde transformări generate
de reformele economice. Condiţiile sociale au determinat accentuarea
migraţiei, care au cauzat la rândul lor scăderea constantă a populaţiei şi,
implicit, a populaţiei active implicată în economie.
România îşi concentrează eforturile asupra celor trei priorităţi prevăzute
de Agenda Lisabona revizuită: atragerea şi menţinerea mai multor oameni pe
piaţa forţei de muncă, reinserţia şomerilor pe piaţa muncii, îmbunătăţirea

74
adaptabilităţii întreprinderilor şi lucrătorilor, precum şi creşterea investiţiilor în
capitalul uman. Aceste elemente vor asigura convergenţa cu prevederile
conţinute în obiectivele strategiei de dezvoltare durabilă – problema
demografică şi migraţia, excluziunea socială, precum şi elementele asociate,
cum ar fi sănătatea populaţiei şi aspectele sensibile ale sărăciei.
În privinţa forţei de muncă, îmbătrânirea populaţiei, precum şi
problemele demografice sunt direcţii ce se află în atenţia autorităţilor
române, deoarece efectele acestora pot avea consecinţe pe plan economic.
În acest context, au fost luate măsuri în ceea ce priveşte sistemul de pensii,
prelungirea vieţii active, atragerea pe piaţa muncii a tinerilor, flexibilitatea
programului, reconcilierea vieţii de familie cu cea profesională.
În acelaşi timp, obiectivele de prosperitate şi solidaritate urmăresc
creşterea standardului de viaţă, a veniturilor, locuri de muncă mai bine
plătite precum şi o diversificare a acestora. Egalitatea de şanse ocupă un
loc important în domeniul social, atât în ceea ce priveşte egalitatea între
femei şi bărbaţi, cât şi integrarea persoanelor cu deficienţe.
Teme de actualitate privind sănătatea publică privesc în primul rând
problemele ridicate de alimentaţia nesănătoasă care are consecinţe în
numărul mare al persoanelor supraponderale, dar şi în ceea ce priveşte
numărul mare al îmbolnăvirilor. În aceste condiţii, starea de sănătate a
populaţiei are un impact major asupra muncii şi, deci, asupra economiei,
astfel trebuie acordată o atenţie sporită unei nutriţii sănătoase, la care se
adaugă mişcarea fizică, ce reprezintă elemente importante ale stării de
sănătate a populaţiei.
Politicile naţionale în domeniul forţei de muncă, al politicii sociale,
sănătăţii, asigurării sociale sunt în concordanţă cu politicile la nivel
european atât în privinţa transpunerii legislaţiei, cât şi în aplicarea acesteia,
iar în privinţa noilor propuneri de directivă are loc procesul de formulare a
poziţiei României, acesta necesitând colaborarea instituţiilor cu atribuţii în
domeniul respectiv.
Asigurarea continuităţii activităţii se realizează prin participarea
aceleiaşi persoane la grupurile de lucru din cadrul consiliului şi la
întâlnirile organizate în cadrul Comisiei Europene.
În ceea ce priveşte reforma judiciară şi lupta împotriva corupţiei,
România trebuie să îşi continue eforturile de a atinge obiectivele specifice
şi, în special:
 să finalizeze adoptarea noului Cod de procedură civilă;
 să rezolve problemele organizaţionale de personal şi cu care
sistemul judiciar din România se confruntă în prezent şi să utilizeze
rezultatele studiilor şi proiectelor-pilot în vederea stabilirii unor indicatori
de performanţă pentru sistemul judiciar;

75
  să demonstreze eficacitatea Agenţiei Naţionale de Integritate;
 să asigure stabilitatea juridică şi instituţională a cadrului
anticorupţie şi să promoveze decizii disuasive în cazurile de corupţie la
nivel înalt;
 să stabilească o strategie anticorupţie coerentă la nivel naţional,
care să vizeze administraţia locală şi să monitorizeze punerea în aplicare a
acesteia.
Este important ca autorităţile române să promoveze un dialog
deschis cu cetăţenii săi prin consolidarea transparenţei reformelor
întreprinse în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare, inclusiv în
ceea ce priveşte corupţia. Este esenţială existenţa unei voinţe politice
constante de reformare a sistemului judiciar şi de luptă împotriva corupţiei.
România va primi sprijin pentru eforturile sale de reformă a
sistemului judiciar şi de combatere a corupţiei. Acest sprijin va include
concentrarea şi orientarea finanţării CE în cadrul diferitelor programe
disponibile pentru România, asupra sprijinului în favoarea consolidării
instituţionale şi a programelor de formare legate de reforma judiciară şi de
lupta împotriva corupţiei.
Comisia Europeană invită celelalte statele membre să îşi intensifice
asistenţa şi sprijinul practic valoros acordate României, prin cooperarea cu
autorităţile române în cadrul echipelor comune de anchetă în cazuri de
corupţie, prin schimbul de informaţii financiare cu autorităţile naţionale,
prin detaşarea de experţi şi consilieri în cadrul ministerelor şi
organismelor-cheie (Agenţia Naţională de Integritate şi Consiliul Superior
al Magistraturii) şi prin oferirea unei formări la nivel înalt a poliţiei
române, agenţilor vamali şi procurorilor în cadrul academiilor de poliţie şi
de studii vamale, şcolilor de magistraţi sau institutelor naţionale de justiţie
şi altor centre de excelenţă pentru serviciul public.
Importanţa primordială a principiului statului de drept pentru U.E.
implică faptul că toţi actorii – Comisia, România şi celelalte state membre
– trebuie să coopereze pentru a garanta că România realizează o reformă
eficace a sistemului său judiciar, pentru a combate criminalitatea şi
corupţia la toate nivelurile.
Profesionalizarea armatei implică un nou cadru politico-militar şi
juridic pentru armata României şi pentru capacitatea sa de reacţie rapidă. O
prioritate specială va fi acordată unor noi pachete legislative de planificare
a forţelor, generare de capacităţi pentru misiunile U.E. şi dislocare în
teatrele de operaţii militare.
A fost iniţiată o revizuire fundamentală a structurilor de forţe, care
presupun trecerea de la asigurarea apărării teritoriale la protejarea şi
promovarea intereselor naţionale, ale aliaţilor şi partenerilor într-un mediu

76
internaţional complex. Noua structură de forţe va permite creşterea
capacităţilor de reacţie rapidă, dislocabile şi sustenabile în teatrul de
operaţii, îmbunătăţirea contribuţiei militare la întreaga gamă de operaţiuni
sub egida U.E.. Se va urmări profesionalizarea completă a forţelor militare
până în anul 2012.
În această perioadă s-au concretizat noi abordări în domeniul
politicii de apărare a României, prin dezvoltarea diplomaţiei militare. Au
fost consolidate programele de modernizare a armatei, iar implementarea
sistemului naţional de planificare bugetară a creat cadrul necesar pentru
compatibilitate şi integrare rapidă în sistemul N.A.T.O.
În prezent, reforma militară a atins un nivel avansat, prin executarea
noilor misiuni în cadrul alianţei euroatlantice. România a devenit furnizor
de securitate pentru Balcani şi Caucaz.
Asigurarea suveranităţii naţionale, apărarea spaţiului aerian,
securizarea căilor de comunicaţii şi de transport reprezintă priorităţi pentru
Româniea în spaţiul administrativ al Uniunii Europene. Se impune, în mod
stringent, modernizarea flotei de transport strategic, dezvoltarea sistemului
de control aerian naţional şi conectarea la sistemul N.A.T.O.
Procesul de reformă a sistemului militar naţional nu poate fi
complet fără transformări fundamentale în toate componentele sale,
inclusiv în domeniul achiziţiilor, al tehnologiilor utilizate şi al logisticii.
Modernizarea managementului achiziţiilor pentru apărare, în vederea
armonizării practicilor şi metodelor utilizate cu cele existente în ţările
membre ale N.A.T.O. şi ale U.E., a presupus implementarea unui pachet
de acte normative care să asigure gestionarea unitară şi coerentă.
Pentru viitorul sigur al Europei se impune dezvoltarea cooperării, în
deplină armonie, între U.E. şi N.A.T.O., precum şi eliminarea
disensiunilor apărute între S.U.A. şi unele state ale Europei.
Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam au introdus instrumente de
acţiuni politico-diplomatice, militare şi de securitate potrivit Politicii
Externe de Securitate Comună (P.E.S.A.).
În cadrul Consiliului European s-a stabilit că U.E. trebuie să creeze
mecanismele necesare pentru a prelua în întregime contribuţiile de
prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor definite de Tratatul asupra
Uniunii Europene, denumite şi Misiunile Petersberg, prin dezvoltarea
capabilităţilor civile şi militare pe care aceasta le are la dispoziţie. În
gestionarea crizelor regionale, Comisia Europeană are un rol esenţial, ca
organ executiv.
Tratatul Uniunii Europene de la Lisabona conferă noi competenţe în
domeniul cooperării administrative, militare şi de afaceri interne (este
prevăzută crearea unui Parchet European). Pe lângă redenumirea politicii

77
europene de securitate şi apărare (P.E.S.A.) în politică de securitate şi
apărare comună (P.S.A.C.), U.E. consacră principiul solidarităţii statelor
membre în faţa riscurilor de securitate regională.
Clauza de „apărare reciprocă” relevă că, dacă unul dintre statele
membre va face obiectul unei agresiuni armate, celelalte state au obligaţia
să-i ofere asistenţă prin orice mijloace (inclusiv militare). Această clauză
exprimă pentru prima dată o „solidaritate militară” proprie statelor membre
U.E. şi distinctă de cea conferită de art. 5 din Tratatul Organizaţiei Nord
Atlantice (N.A.T.O.). Uniunea Europeană poate executa misiuni specifice
pentru lupta împotriva terorismului, misiuni de prevenire a conflictelor şi
misiuni de stabilizare postconflict. Uniunea Europeană se va baza pe
forţele naţionale sau multinaţionale, puse la dispoziţie de către statele
membre.
U.E. are instituţii cu competenţe specifice domeniului politico-
juridico-militar capabile să se conexeze la nivelul european (naţional)
pentru asigurarea spaţiului de securitate şi apărare comună. U.E. respectă
identitatea naţională a statelor membre, structurile fundamentale
constituţionale şi funcţiile esenţiale ale statului în planul asigurării
integrităţii teritoriale statale pentru menţinerea ordinii publice interne.
Conform art. 118, alin. 1 din Constituţia României „armata este
subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a
democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor
internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea
colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind
menţinerea sau restabilirea păcii”.
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care, conform Art. 119 din
Constituţie, „organizează şi coordonează unitar activităţile de apărare a
ţării şi cele de participare la misiuni internaţionale”, va trebui să aibă noi
atribuţii pentru o eficientă conlucrare cu noile instituţii europene, precum
Comitetul Politic de Securitate şi Agenţia Europeană pentru Armament,
Cercetare şi Capabilităţi Militare (activează sub autoritatea Consiliului de
miniştri al U.E.). Această agenţie europeană are ca principală misiune
identificarea obiectivelor de capacitate militară ale statelor membre şi
evaluarea respectării angajamentelor de capacităţi puse la dispoziţie de
către statele membre ale U.E.
Spaţiul juridic unic european asigură protecţia drepturilor omului,
dezvoltarea economică în România, precum şi nevoia de securitate şi
integritate teritorială. Uniunea Europeană duce o politică externă
comună bazată pe dezvoltarea solidarităţii reciproce a statelor membre,
pe identificarea problemelor de interes general. Uniunea Europeană

78
respectă obligaţiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord pentru
statele membre care consideră că apărarea lor comună se realizează în
cadrul N.A.T.O. Pentru punerea în aplicare a politicilor de securitate şi
de apărare comune, statele membre pun la dispoziţie U.E. capacităţi
civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliul de
miniştri. Statele membre sunt obligate să-şi îmbunătăţească progresiv
capacităţile militare.
România va trebui să identifice necesităţile operaţionale, să
promoveze măsurile necesare satisfacerii lor şi să contribuie la întărirea
bazei industriale şi tehnologice în sectorul de apărare.
Uniunea Europeană mobilizează toate resursele militare în vederea:
prevenirii ameninţărilor teroriste pe teritoriul statelor membre; protejării
instituţiilor democratice şi a populaţiei civile de un eventual atac terorist.
Managementul situaţiilor de criză, în domeniul securităţii naţionale, capătă
valenţe noi în funcţie de nevoile de securitate ale U.E. la momentul
respectiv.
Legislaţia militară românească trebuie să devină suplă, dinamică şi
capabilă să răspundă exigenţelor politicii militare ale U.E.
Apreciem că situaţia ţărilor europene va cunoaşte nuanţări specifice,
funcţie de situaţia concretă în care se vor găsi: vor aparţine structurilor de
securitate europene sau euroatlantice, vor aparţine unor alianţe central-
europene, vor rămâne la statutul de nealiniere, în zona tampon sau, altfel
spus, în zona „gri”.
România va trebui, în etapa următoare, pentru a putea construi o
societate modernă şi democratică, să-şi canalizeze întreg potenţialul, să
valorifice la maximum poziţia sa geostrategică şi să joace un rol activ în
cadrul sistemelor de cooperare economică şi de securitate.
Statul va avea în politica de asigurare a securităţii naţionale două
orientări majore, care trebuie să constituie ghidul de conduită în perioada
care urmează: înfăptuirea unei politici externe capabile să asigure creşterea
rolului României în cadrul sistemelor de cooperare regională şi globală;
înfăptuirea unei politici interne de reformare a întregului sistem de
securitate bazat pe abordarea integrară a unor procese şi instituţii, cu logici
de dezvoltare şi sisteme de interacţiuni diferite dar a căror rezultantă să fie
în măsură să răspundă prompt gamei largi de riscuri şi ameninţări,
indiferent de natura lor.
Strategia de securitatea naţională a României relevă, în acest
sens, următoarele obiective: „păstrarea independenţei, suveranităţii,
unităţii şi integrităţii teritoriale a statului român, în condiţiile specifice
integrării ţării în Uniunea Europeană; garantarea ordinii
constituţionale, consolidarea statului de drept şi a mecanismelor

79
democratice de funcţionare a societăţii româneşti; asigurarea
libertăţilor democratice ale cetăţenilor, a drepturilor şi îndatoririlor
constituţionale, a egalităţii şanselor, perfecţionarea sistemului politic
şi dezvoltarea modalităţilor de realizare a solidarităţii sociale,
aprofundarea reformei în justiţie, întărirea autorităţii instituţiilor
statului, consolidarea mecanismelor de respectare şi aplicare a legii;
relansarea economiei naţionale, combaterea sărăciei şi şomajului,
perfecţionarea mecanismelor economiei de piaţă şi a disciplinei
financiare; dezvoltarea societăţii civile şi a clasei de mijloc;
asigurarea stabilităţii sistemului financiar-bancar şi a echilibrului
social; modernizarea instituţiilor de apărare a ordinii publice,
garantarea siguranţei cetăţeanului; optimizarea capacităţii de apărare
naţională în strictă conformitate cu standardele U.E.; îmbunătăţirea
capacităţii de participare la acţiunile internaţionale pentru combaterea
terorismului şi a crimei organizate; îmbunătăţirea stării de sănătate a
populaţiei şi protecţia copilului, dezvoltarea instituţiilor de educare,
cercetare şi cultură; reforma administraţiei publice şi dezvoltarea
regională, în corelaţie cu practicile şi reglementările europene;
armonizarea relaţiilor interetnice şi edificarea statului civic
multicultural, având drept garanţii ale securităţii participarea socială,
integrarea interculturală şi subsidiaritatea în actul de guvernare;
acţiuni diplomatice şi o politică externă creativă, dinamică şi
programatică, bazată pe respectarea tratatelor şi acordurilor
internaţionale, la care România este parte, a obiectivelor şi
principiilor Cartei O.N.U.; diversificarea şi strângerea legăturilor cu
românii care trăiesc în afara graniţelor ţării; participarea activă la
acţiunile de cooperare internaţională pentru combaterea terorismului
şi a crimei organizate transfrontaliere; dezvoltarea relaţiilor de bună
vecinătate şi a unei conduite participative pe plan regional, pentru
consolidarea stabilităţii şi rezolvarea crizelor; asigurarea securităţii
ecologice; implicarea societăţii civile în realizarea obiectivelor
strategiei de securitate”.
În domeniul politico-administrativ, realizarea obiectivelor de
securitate naţională solicită dezvoltarea capacităţii normative a statului
român, prin măsuri adoptate în mod democratic, care să respecte principiul
separării puterilor în stat şi să asigure reforma instituţională şi
administrativă. Statul, ca organizator al coeziunii naţionale şi sociale,
trebuie să devină o instituţie suplă şi eficientă.

80
 3.6. Restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale
omului pentru motive de securitate

Documentele privind drepturile civile şi politice prevăd

posibilitatea unor derogări, în condiţii excepţionale, limitate în timp,
astfel încât efectele acestora asupra drepturilor omului să nu devină
periculoase.
Asemenea derogări pot fi aplicate în perioade de insecuritate, de
pericol pentru ordinea publică şi instituţională; convenţia europeană şi cea
americană se referă şi la perioade de război, dar şi la alte pericole, care
ameninţă independenţa sau securitatea statului respectiv. Una dintre
condiţiile obligatorii, care trebuie îndeplinită pentru a se putea deroga de la
unele drepturi ale omului, este „ameninţarea majoră”. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a definit pericolul social ca fiind „o situaţie
excepţională de criză sau o urgenţă, care afectează întreaga populaţie şi
constituie o ameninţare la adresa vieţii organizate a comunităţii din care
este compus statul”37. S-a reglementat că situaţia trebuie să fie de o
asemenea gravitate, încât restricţiile permise de diferite articole ale
Convenţiei pentru protecţia siguranţei, sănătăţii şi ordinii publice, să fie
absolut necesare.38
Potrivit dispoziţiilor Pactului internaţional asupra drepturilor civile
şi politice, orice stat care devine parte se obligă să respecte drepturile
garantate prin acesta şi să se asigure că toate persoanele aflate pe propriul
teritoriu respectă aceste drepturi. Statele sunt obligate să dispună măsurile
necesare pentru a adopta propria lege naţională prin care să se protejeze
drepturile omului. Pactului internaţional autorizează statele să-şi suspende
temporar unele dintre drepturile omului, în măsura în care aceasta este
absolut necesară şi cerută de circumstanţe, pe timpul stărilor de criză care
ameninţă viaţa unei naţiuni. O asemenea stare trebuie declarată oficial. În
orice caz, un stat nu-şi poate suspenda obligaţiile privind interzicerea:
privării de viaţă în mod arbitrar; torturarea sau pedepsirea în mod crud şi
inuman; munca forţată sau sclavia; deţinerea în puşcărie pentru datorii;
aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile.

37
Cazul Lawless c. Irlandei, 3 Publications of th European Court of Human Rights, Ser.A, 1961,
paragraful 28.
38
The Greek Case, Yearbook of the European Convention on Human Rights, 12a, 1969, paragraful
153.
81
 Analizând Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, se poate observa că în temeiul dispoziţiilor art.15
pot fi stabilite unele limitări în exercitarea drepturilor omului.
„1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa
naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de
la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care
situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu
alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
  2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2,39
cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de
la art. 3,40 art. 4 paragraful 141 şi art. 742.    
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de
derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului
Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au
determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să-l informeze pe secretarul
general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au
încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou
pe deplin aplicabile”.

39
Art.2 din Convenţie dispune: 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.
Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin
lege.    2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în
care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
   a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
   b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
   c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
40
Art.3 stipulează:” Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante.”
41
Art.4 reglementează:” 1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire. ”
42
Art.7 dispune:  1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau
internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă
în momentul săvârşirii infracţiunii.
   2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o
acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit
principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
82
 În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 43, 944, 1045 şi 1146 din
Convenţie şi cele ale art. 247 al Protocolului nr.4/1963 recunoscând
anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în Convenţie şi
în primul Protocol adiţional la Convenţie, constatăm că au în comun
aceeaşi structură. Primul alineat al acestor articole garantează anumite
drepturi şi anumite libertăţi specifice, în timp ce al doilea alineat al
aceloraşi articole sau în cazul Articolului 2 al Protocolului nr. 4 alin.(3)
precizează motivele pe care o Înaltă Parte Contractantă le poate invoca
43
Art.8 din Convenţie:” 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie,
a domiciliului sau şi a corespondenţei sale.
   2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsura care, într-o societate
democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţă publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora. “
44
Art 9: “Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept
include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta
religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
   2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru
siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor
şi libertăţilor altora.”
45
Art 10  “1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea
de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor
publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile
de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
   2. Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,
într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa
publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia
reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau
pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
46
Art 11: „ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere,
inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale.
   2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori
pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să
fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai
administraţiei de stat.”
47
Art.2 din Protocolul 4/1963: „1. Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul
să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa.
   2. Orice persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa.
   3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a
moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
83
pentru a restrânge aplicarea acestor drepturi şi libertăţi. Această structură
permite menţinerea echilibrului între drepturile individului şi interesele
generale ale societăţii democratice în ansamblul lor, atunci când acestea
pot intra în conflict.
Conform dispoziţiilor art.15 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor şi a libertăţilor omului48, principiul de bază care funcţionează în
caz de conflict armat sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, este
acela că orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri derogatorii
privind obligaţiile prevăzute de Convenţie, dar numai în măsura în care
situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu
alte obligaţii ce decurg din dreptul internaţional.
Dispoziţia precedentă nu autorizează nici o derogare de la art.2, prin
care este garantat dreptul la viaţă, în afară de cazurile de deces ce rezultă
din acte licite de război, şi de la art.3, 4 alin.(1) şi 7, prin care se interzic
tortura, pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, sclavia sau
aservirea, respectiv condamnarea pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii.
În aplicarea art.64,49 există unele modalităţi care permit unei Înalte
Părţi Contractante să limiteze exercitarea drepturilor garantate de
Convenţie. În momentul ratificării, Statul poate introduce o rezervă cu
   4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă
obiectul unor restrângeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate
democratică. “
48
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – art 15: “ 1. În caz
de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate
lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care
situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg
din dreptul internaţional.
   2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces
rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7.
   3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe
secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au
determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei
şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei
devin din nou deplin aplicabile.
49
Art. 64. 1.Oricare stat poate, în momentul semnării prezentei convenţii sau al depunerii
instrumentului sau de ratificare, să formuleze o rezerva în legătură cu o dispoziţie anume a
convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul sau nu este conformă cu această
dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii prezentului articol.
   2. Orice rezervă emisă conform prezentului articol necesită o scurtă expunere privind legea în
cauză.
84
privire la una dintre dispoziţiile normative ale Convenţiei, iar atunci când
răspunde unei cereri referitoare la încălcarea unuia dintre drepturile
protejate de Convenţie, Statul poate invoca una dintre cauzele restrictive
aplicabile, în conformitate cu art. 8 şi 11. Prevederile art.15 din Convenţie
permit în egală măsură Statelor să restrângă exerciţiul unui important
număr de drepturi consacrate de Convenţie, dar numai în anumite
împrejurări, excepţionale şi bine definite, şi conform unor proceduri
precise.

Reglementări naţionale referitoare la restrângerea exercitării

unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului pentru motive de
securitate
Sediul materiei îl reprezintă Constituţia României, revizuită în 2003,
şi legislaţia specială subsecventă, cu precizarea că prin dispoziţiile acesteia
din urmă nu se pot aduce derogări de la prevederile Constituţiei. De
asemenea, trebuie menţionat că prin dispoziţiile art.2050, din Constituţie,
sunt stabilite în mod explicit raporturile dintre tratatele internaţionale şi
legislaţia naţională incidentă domeniului drepturilor omului. Astfel, se
precizează că în situaţia existenţei unor neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile. Pe cale de consecinţă, rezultă, fără echivoc, intenţia
legiuitorului de a garanta cetăţenilor, care intră sub jurisdicţia română, cele
mai favorabile reglementări în materie, specifice constituţiilor moderne.
Conform art.53, din Constituţie, nici un drept sau libertate
fundamentală a omului nu pot fi limitate decât prin lege. În interpretarea
prevederilor art.53 alin.(1)51, coroborate cu cele ale art.115 alin.(6) 52, se
50
Constituţia Romîniei, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului:  „ (1)
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte.
   (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”
51
Constituţia României, revizuită, art 53 alin.(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate
fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale,
a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea
instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui
sinistru deosebit de grav.
52
Constituţia României, revizuită, art.115 alin. (6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în
domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza
85
poate confirma că, limitarea, prin ordonanţe de urgenţă, ordonanţe sau
hotărâri ale guvernului, este neconstituţională. Într-o societate
democratică, limitările sunt determinate, în mod restrictiv, pentru
următoarele situaţii: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori
a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea
instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale
unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Cel de-al treilea principiu se referă la asigurarea proporţionalităţii
între măsura restrictivă şi situaţia care a determinat luarea acelei măsuri.
Din analiza legislaţiei speciale şi a jurisprudenţei, care intră sub incidenţa
acestui principiu, a rezultat că, în majoritatea cazurilor, nu sunt stabilite
criterii precise, în funcţie de care să se facă evaluarea proporţionalităţii,
folosindu-se uneori unităţi de măsură diferite. Pe de altă parte, nu în toate
situaţiile se precizează care este autoritatea ce poate face evaluarea
proporţionalităţii.
Principiul aplicabilităţii nediscriminatorii, pe motive se sex, religie,
origine socială şi vârstă, precum şi cel potrivit căruia nu trebuie să se
aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii, în sensul de a fi anulat,
sunt reglementate prin dispoziţiie art.53 alin.(2).53 După cum se poate
observa, aceste principii sunt similare cu cele consacrate de Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind
deseori invocate în motivările hotărârilor Curţii Europeane a Drepturilor
Omului.
Stabilirea efectivă a drepturilor ce pot fi restrânse, pentru motive de
securitate, se poate face pe baza prevederilor art.53, coroborate cu cele ale
art.20 din Constituţie, precum şi cu cele ale Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Cartei Sociale
Europene, revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, pentru
situaţiile în care legislaţia internă nu este mai favorabilă.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie precizat că abordarea problematicii
limitării unor drepturi ale omului, pentru motive de securitate, presupune
două componente distincte, pe de o parte, restrângerea unor drepturi ale
militarilor, determinate de această calitate, iar, pe de altă parte,
restrângerea unor drepturi ale celorlalţi cetăţeni, factorul comun pentru
ambele componente constituindu-l “asigurarea securităţii”. Aşadar, în
măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
53
Constituţia României, revizuită, art.53 alin.  (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este
necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului
sau a libertăţii.
86
temeiul prevederilor art.16 alin.(3), din Constituţia României, coroborate
cu cele ale art.1 din Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare, pot
dobândi calitatea de cadru militar, numai cetăţenii români cărora li s-a
acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea
lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege. Desigur că
această limitare, care se adresează cetăţenilor străini şi apatrizilor, este
determinată de particularităţile acestei categorii socioprofesionale, militarii
fiind prin definiţie supuşi unui statut special.
În ceea ce priveşte libertatea individuală, art.23 alin.(9) din
Constituţia României, din 1991, stipulează că: “Nici o pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”.
Norma juridică menţionată a făcut ca în anul 1994, când România a
devenit parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta, prin
Legea nr.30, cu ocazia ratificării, să fie formulată o rezervă la art. 5,
privind dreptul la libertate şi siguranţă, astfel: “Art. 5 din convenţie nu va
împiedica aplicarea de către România a dispoziţiilor art. 1 al Decretului
Consiliului de Stat nr. 976/1968, aprobat prin Legea nr. 46/1968, care
reglementează sistemul disciplinar militar, cu condiţia ca durata privării de
libertate să nu depaşească termenele prevăzute de legislaţia în vigoare.”
Art. 1 al Decretului nr. 976/1968 prevedea că: "Pentru abaterile de
la disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, comandanţii sau
şefii pot aplica militarilor sancţiunea disciplinară cu arest până la 15 zile.”
Trebuie menţionat faptul că, la acel moment, rezerva formulată nu
intra în contradicţie cu dispoziţiile art. 23 alin. (9) din Constituţie, „Dreptul
la libertate individuală”, aşa cum precizam anterior.
Potrivit rezervei formulate şi în aplicarea art. 1 din Decretul nr.
976/1968, arestul studenţilor/elevilor militari sau militarilor în termen era
prevăzut în următoarele reglementări interne ale Ministerului Apărării
Naţionale:
a) art. 94 din RG-2, Regulamentul Serviciului Interior;  
b) art. 49 din RG-3, Regulamentul Disciplinei Militare;
c) art. 74 şi 75 din RG- 9, Regulamentul de Garnizoană.
Deşi regulamentele militare menţionate nu definesc explicit
noţiunea de arest, din dispoziţiile Legii nr. 30/1994 reiese cu claritate că
acesta este o măsură privativă de libertate.
Cu ocazia revizuirii Constituţiei, în anul 2003, s-a modificat şi
conţinutul art. 23, care prevede expres, la alin. (13), că “Sancţiunea
privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”, fapt care a impus

87
retragerea rezervei, deoarece aceasta este implicit abrogată de noile
dispoziţii ale legii fundamentale.
Libera circulaţie este garantată de prevederile art.25, care stipulează
că prin lege se stabilesc condiţiile concrete exercitării acestui drept. Dintre
legile speciale, prin care, pentru motive de securitate, au fost statuate unele
limitări ale acestui drept, trebuie menţionate: Ordonanţă de urgenţă nr.
1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.453/2004; Ordonanţă de
urgenţă nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr.15/2005; Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu
modificările şi completările ulterioare.
În ceea ce priveşte restrângerea dreptului la libera circulaţie, în
situaţia instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă, autorităţile
militare, precum şi celelalte autorităţi publice cu responsabilităţi, potrivit
art.20 au următoarele atribuţii şi răspunderi: să limiteze sau să interzică
circulaţia vehiculelor sau a persoanelor în anumite zone ori între anumite
ore şi să elibereze, în cazuri justificate, permise de liberă circulaţie; să
interzică circulaţia rutieră, feroviară, maritimă, fluvială şi aeriană pe
diferite rute”.
Ordonanţa de Urgenţă nr. 21/2004, privind Sistemul Naţional de
Management al Situaţiilor de Urgenţă, aprobată prin Legea nr.15/2005
stipulează, în cadrul art.4 alin.(2) şi (3), astfel: "(2) Pe timpul stării de
alertă se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea
stării de forţă majoră.
(3) Măsurile prevăzute la alin. (2) trebuie să fie proporţionale cu
situaţiile care le-au determinat şi se aplică cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de lege." Din interpretarea alin.(2), rezultă că
autorităţile responsabile pot stabili orice măsuri necesare, dar numai în
limitele condiţiilor prevăzute la alin.(3).
Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare, art.28, lit. h),
stabileşte posibilitatea cadrelor militare de a se deplasa în străinătate, dar
numai în condiţiile precizate prin ordin al ministrului apărării.
Dreptul la informaţie, consacrat prin prevederile art.31, Legea
80/1995, trebuie să fie exercitat astfel încât să nu “prejudicieze măsurile de
protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. În ceea ce priveşte dreptul la
informaţie, despre probleme care vizează securitatea naţională, se impune
invocarea Legii nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, a
Hotărârii Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea standardelor naţionale

88
de protecţie a informaţiilor clasificate, dacă informaţiile respective sunt
clasificate şi a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de
interes public.
Dreptul de a fi ales şi cel de asociere, în temeiul prevederilor art.37
alin.(1), coroborate cu cele ale art.40 alin.(3), din Constituţia României,
fac referire la cadrele militare, care nu pot face parte din partide politice,
pe cale de consecinţă, nu pot face obiectul dreptului de a fi ales. Legea
specială care reglementează statutul cadrelor militare statuează, în mod
expres, prin dispoziţiile art.28 lit.a) şi b): “Cadrelor militare în activitate le
este interzisă exercitarea următoarelor drepturi:
a) să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii
politice ori să desfăşoare propagandă prin orice mijloace sau alte activităţi
în favoarea acestora ori a unui candidat independent pentru funcţii publice;

b) să candideze pentru a fi alese în administraţia publică

locală şi în Parlamentul României, precum şi în funcţia de Preşedinte al
României”.
La art.20, din Legea 80/1995, se stipulează că „dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate
şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”. Totodată, se
precizează că în cazul existenţei unor neconcordanţe între pactele şi
tratatele amintite şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia când dispoziţiile interne sunt mai favorabile.
Legea sindicatelor nr.53/2003 nu permite personalului militar din
M.Ap.N., M.A.I., Ministerul Justiţiei, SRI, SIE, STS, SPP să constituie
sindicate (art.41). Principalele categorii de cetăţeni care intră sub incidenţa
acestei prevederi sunt: cadrele militare active; funcţionarii publici civili cu
statut special având grade profesionale echivalente gradelor militare;
funcţionari publici civili în uniformă (poliţiştii).
Din prima categorie fac parte cadrele militare în activitate din
armată, jandarmerie, inspectorele pentru situaţii de urgenţă (pompieri şi
cadre de protecţie civilă) şi personalul din serviciile de informaţii (SRI,
SIE), de protecţie (SPP) şi din domeniul telecomunicaţiilor speciale (STS).
Acestor cadre militare le sunt aplicabile prevederile Legii
nr.80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările ulterioare şi
cu unele diferenţieri prevăzute în legile specifice.
La art.7 din Statutul cadrelor militare se stipulează că: „îndatoririle,
drepturile şi libertăţile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituţia

89
României, de legile ţării şi de prezentul statut. Profesia de ofiţer, maistru
militar sau subofiţer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum
şi interzicerea ori restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, potrivit
legii”.
După cum menţionam anterior, prin statut, cadrelor militare în
activitate le este interzis „să declare sau să participe la grevă” (art.28 lit.c.)
şi să „participe la mitinguri, demonstraţii, procesiuni sau întruniri cu
caracter politic ori sindical” (art.29 lit.y).
Totuşi, trebuie precizat că le este permisă „constituirea în diferite
forme de asociere cu caracter profesional, tehnico-ştiinţific, cultural şi
sportiv recreativ, cu excepţia celor sindicale ori care contravin comenzii
unice, ordinii şi disciplinei specifice armatei” (art.29 lit.e).
Se observă că, potrivit statutului, ofiţerii, maiştrii militari şi
subofiţerii în activitate nu au libertatea de asociere în sindicate şi nici
dreptul de a declara grevă sau de a participa la grevă, deşi dispoziţiile
constituţionale nu le interzic expres aceste drepturi.
Dreptul la grevă, art. 43, alin. (2) din Constituţia României dispune ca
limitele şi condiţiile de exercitare a acestui drept să fie stabilite prin lege. În
acest sens, legea specială care reglementează statutul cadrelor militare
statuează, prin dispoziţiile art.28 lit.c): ”Cadrelor militare în activitate le este
interzis să declare sau să participe la grevă”.
Protecţia cetăţenilor, a drepturilor lor şi a securităţii se realizează şi
prin impunerea unor restrângeri ale drepturilor omului. Instaurarea unor
stări generale de panică, restrângerea unor drepturi cetăţeneşti prin
adoptarea în plan legislativ a unor reglementări de multe ori cu caracter
foarte restrictiv atinge însăşi esenţa unei societăţi democratice. Respectarea
drepturilor omului, inclusiv a celor suspectaţi de a fi săvârşit infracţiuni
grave, prezumţia de nevinovăţie, acordarea dreptului la apărare şi la un
proces echitabil, reglementarea condiţiilor în care se poate face arestarea,
cele în materie de expulzare, cele privind regimul străinilor sunt
prerogative care aparţin doar statelor de drept.
Prin consultări la nivelul organizaţiilor neguvernamentale şi al
întregii societăţi civile a statului, ar trebui să fie determinate limitele până
la care guvernele pot să restrângă drepturile individuale în favoarea
securităţii naţionale şi securităţii euroatlantice.
În ceea ce priveşte restrângerea exercitării unor drepturi
determinată de lupta împotriva terorismului, Consiliul Europei şi OSCE,
prin adoptarea unor documente juridice, interzic orice tip de practici care
ar putea să violeze grav drepturile omului sub pretextul luptei împotriva

90
terorismului. Recomandările privind drepturile omului şi lupta împotriva
terorismului, adoptate în 2002, de Consiliul Europei, precum şi prin
raportul final privind drepturile omului şi lupta împotriva terorismului,
adoptat de ODIHR, respectiv Oficiul pentru Instituţii Democratice şi
drepturile Omului al OSCE, converg în sensul interzicerii folosirii
torturii şi a unor locuri de detenţie secrete unde organismele de
monitorizare nu pot să aibă acces. Nu trebuie să fie folosită, ca pretex,
apărarea securităţii pentru nici un fel de restrângere a libertăţii presei sau
în scopul adoptării unor măsuri discriminatorii, în scopul stigmatizării
unor comunităţi etnice sau religioase, şi nici în scopul înlăturării
opoziţiei politice. Acuzaţiile mai noi, aduse unor structuri informative,
privitoare la crearea unor centre de detenţie ilegale pe teritoriul altor
state, chiar dacă nu pot fi certificate, trebuie să ne atragă atenţia asupra
unor posibile derapaje grave în privinţa respectării drepturilor omului.
Structurile parlamentare, guvernamentale şi societatea civilă care
asigură controlul democratic şi transparenţa sectorului de securitate trebuie
să se asigure că nu sunt folosite practici care contravin în mod flagrant
convenţiilor internaţionale cu privire la drepturile fundamentale ale
omului, respectiv să se opună mijloacelor inumane de interogare, în special
ale torturii în scopul obţinerii de informaţii.

91
 Capitolul 4

RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI ÎN SITUAŢIA

DE CONFLICT ARMAT

Conflictul armat afectează fundamental viaţa indivizilor, indiferent

dacă sunt combatanţi sau civili. Deşi la prima vedere s-ar părea că
militarii, în calitatea lor de „gestionari ai mijloacelor violenţei armate” 54,
nu au obligaţia de a respecta dreptul la viaţă, în condiţiile în care războiul
înseamnă moarte, legislaţia internaţională a consacrat principiul securităţii
şi inviolabilităţii persoanei în timp de război, în sensul că atacurile trebuie
îndreptate numai împotriva combatanţilor adversarului, nu şi împotriva
persoanelor care nu participă la ostilităţi (civili) sau care nu mai participă
la ostilităţi (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri). Acest principiu se află
în strânsă legătură cu alte principii ale dreptului conflictelor armate:
principiul nediscriminării, al proporţionalităţii, al limitării metodelor şi
mijloacelor de luptă sau al protecţiei victimelor.
Fiecare categorie de persoane este reglementată în mod distinct de
dreptul internaţional şi beneficiază de un anumit statut juridic, care le
conferă o protecţie deosebită. Persoanele sub protecţie specială sunt
categorii determinate de indivizi pentru care dreptul umanitar instituie un
regim de protecţie derogator de la dreptul comun în materie.

4.1. Respectarea drepturilor răniţilor, bolnavilor şi ale

naufragiaţilor

Răniţii şi bolnavii au reprezentat prima categorie de persoane

protejate de dreptul internaţional umanitar prin Convenţia din 1864,
înlocuită succesiv de Convenţiile din 1906, 1929 şi 1949.
Cea mai recentă definiţie a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este
dată de art. 8 al Protocolului adiţional nr. 1, din 1977: „persoanele, militari
sau civili, care, ca urmare a unui traumatism, a unei boli sau a altor
incapacităţi sau tulburări fizice sau mentale, au nevoie de îngrijiri medicale
şi care se abţin de la orice act de ostilitate. Aceşti termeni vizează,
deopotrivă, lăuzele, nou-născuţii şi alte persoane care ar putea avea nevoie
de îngrijiri medicale imediate, cum ar fi infirmii şi femeile însărcinate, şi
care se abţin de la orice act de ostilitate”.
Naufragiaţii sunt „persoanele, militari sau civili, care se află într-o
situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape, ca urmare a nenorocirii care-i
54
Dragoman, I., Elemente de legislaţie militară. Drepturi şi libertăţi fundamentale”, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 36.
92
loveşte sau care loveşte nava sau aeronava care-i transportă, şi care se
abţin de la orice act de ostilitate. Aceste persoane, cu condiţia ca ele să
continue să se abţină de la orice act de ostilitate, vor continua să fie
considerate ca naufragiaţi în timpul salvării lor până ce vor fi dobândit un
alt statut în virtutea convenţiilor sau a prezentului protocol”.
Din analiza definiţiilor prezentate, rezultă că Protocolul extinde
regimul de protecţie prevăzut de cele două convenţii de la Geneva din
1949, care se refereau numai la combatanţi şi la răniţii, bolnavii sau
naufragiaţii civili.
În vederea acordării protecţiei, o primă măsură ce trebuie luată este
depistarea răniţilor şi bolnavilor. În acest scop, cele două convenţii impun
beligeranţilor luarea tuturor măsurilor posibile pentru a căuta răniţii şi
bolnavii în vederea protejării lor contra jafului şi relelor tratamente. Iar
atunci când împrejurările o permit, se poate încheia un armistiţiu temporar
care să îngăduie ridicarea, schimbul şi transportul răniţilor.
Din cauza situaţiei dificile în care se află, răniţii, bolnavii şi
naufragiaţii vor fi respectaţi şi protejaţi în toate împrejurările. Convenţiile
menţionează că beligerantul care are în puterea sa răniţii trebuie să-i
trateze şi să-i îngrijească cu omenie, fără nici o deosebire cu caracter
discriminatoriu, bazată pe sex, rasă, naţionalitate, religie, idei politice şi
orice alt criteriu analog. Prioritatea în ordinea îngrijirilor este îngăduită
numai pentru măsuri de urgenţă medicală, iar femeile trebuie tratate cu
toată consideraţia datorată sexului lor. Sunt interzise orice atingeri la viaţa
şi soarta răniţilor, fiind prohibite, în special, uciderea, exterminarea,
tortura, experienţele biologice, lăsarea cu premeditare fără ajutor medical
sau fără îngrijiri şi expunerea la riscuri de contaminare sau infecţii.
Răniţii nu pot renunţa nici total şi nici parţial, în nici o situaţie, la
drepturile convenţionale respective, iar părţile la conflict pot acorda şi alte
drepturi prin acorduri speciale.
Îngrijirea şi tratamentul răniţilor se poate realiza de către beligeranţi
cu concursul şi sub controlul Puterilor Protectoare, inclusiv Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii sau alt organism imparţial şi eficace.
Dispoziţiile speciale care să asigure implementarea protecţiei oferite
răniţilor se referă la statutul serviciilor medicale, a personalului,
mijloacelor de transport şi materialelor acestora, ca şi navelor spital şi
aeronavelor sanitare.
Art.11 din Protocolul adiţional nr. 1 din 1977 dezvoltă protecţia
acordată răniţilor aflaţi în mâinile adversarului, prin precizarea că
sănătatea şi integritatea lor nu pot fi compromise prin nici un act sau
omisiune nejustificată, fiind interzise orice acte medicale neconforme cu
normele medicale recunoscute şi care s-ar putea aplica oricărui om liber.

93
 Mutilările fizice, experimentele medicale sau prelevările de ţesuturi
ori organe se vor practica numai în interesul persoanei respective, cu
excepţia donării voluntare de sânge. Actele contrare acestor dispoziţii
constituie infracţiuni grave.
Protecţia oferită răniţilor de dreptul umanitar include şi posibilitatea
acordată familiilor acestora de a primi ştiri despre soarta lor. În acest scop,
beligeranţii sunt obligaţi să înregistreze în cel mai scurt timp posibil toate
elementele care contribuie la identificarea răniţilor, bolnavilor şi morţilor
adversarului căzuţi sub puterea lor55. Aceste informaţii ajung la puterea de
care depinde persoana respectivă prin comunicarea lor de către Biroul
Naţional de Informaţii fie Puterii Protectoare, fie Agenţiei Centrale de
Informaţii a CIRC.
Acordarea asistenţei umanitare răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor
în caz de conflict armat depinde de autorităţile militare. Acestea pot apela
la sprijinul populaţiei din zonă pentru ridicarea şi îngrijirea benevolă a
victimelor.
Populaţia civilă şi societăţile de ajutorare participante la protecţia
răniţilor au dreptul să nu fie tulburate sau condamnate pentru îngrijiri
acordate, dar şi obligaţia de a-i respecta pe răniţi, mai ales de a nu exercita
împotriva lor nici un act de violenţă.

4.2. Respectarea drepturilor prizonierilor de război

Statutul actual al prizonierilor de război este definit de Convenţia III

de la Geneva din 1949 privitoare la tratamentul prizonierilor de război, ale
cărei dispoziţii au fost completate de Protocolul adiţional nr. 1 din 1977.
Art. 44 din Protocolul I defineşte prizonierii de război ca fiind orice
combatant care cade în mâinile părţii adverse. Aşadar, condiţiile cerute
pentru ca o persoană să beneficieze de statutul de prizonier de război se
rezumă la calitatea de combatant şi scoaterea sa din luptă prin căderea în
mâinile adversarului.
Dacă în momentul capturării există condiţii neobişnuite de luptă,
care împiedică evacuarea în lagăre a prizonierilor, aceştia au dreptul de a fi
eliberaţi, cu luarea tuturor precauţiilor pentru securitatea lor.
Situaţia specială a prizonierilor de război impune un control strict al
asigurării de către statul captator a drepturilor omului. Această îndatorire
şi-o asumă de obicei Puterile Protectoare care sunt abilitate de convenţie să
concură la aplicarea ei prin sarcinile de ocrotire care-i sut încredinţate.
Titlul II al Convenţiei a III-a , intitulat „Protecţia generală a
prizonierilor de război”, clarifică faptul că aceştia sunt sub autoritatea
55
Convenţia I/1949, art. 16 şi Convenţia II/1949, art. 19.
94
statului captator, răspunzător de tratamentul care le este aplicat, şi a
indivizilor sau formaţiunilor care i-au capturat. În consecinţă, protecţia ce
trebuie asigurată prizonierilor este o obligaţie a captatorului, nerespectarea
normelor protectoare constituind infracţiuni grave.
Prizonierii de război trebuie trataţi tot timpul cu omenie, fiind
interzise acţiunile şi omisiunile puterii deţinătoare, care ar putea cauza
moartea sau periclita sănătatea captivului.
Protecţia de care se bucură prizonierii de război implică respectul
persoanei şi onoarei lor, ei păstrându-şi deplina capacitate civilă, al cărei
exerciţiu nu poate fi limitat decât în măsura în care o cere captivitatea.
Captivitatea prizonierilor de război este tratată în Titlul III al
Convenţiei, care precizează condiţiile materiale de internare. Astfel, la
capturare, prizonierii nu pot fi obligaţi să declare alte informaţii decât cele
necesare identificării lor şi pot păstra obiectele de uz personal, inclusiv
sume de bani, însemne de grad şi naţionalitate, decoraţii şi obiecte cu
valoare sentimentală.
Prizonierilor li se asigură condiţii de îmbrăcăminte, hrană şi cazare
la fel ca şi trupelor proprii ale captatorului. Puterea deţinătoare trebuie să
ia toate măsurile de igienă şi îngrijiri medicale necesare, folosind în acest
scop personalul medical şi religios reţinut pentru asistarea prizonierilor de
război. Prizonierii pot dispune şi de resurse băneşti care provin din sumele
pe care le-au deţinut la capturare sau din retribuţia muncii efectuate.
În ceea ce priveşte condiţiile morale de internare, prizonierii au
dreptul să-şi exercite religia în locuri corespunzătoare, cu condiţia
respectării disciplinei, Puterea deţinătoare va încuraja şi activităţile
intelectuale, educative, recreative şi sportive ale prizonierilor prin punerea
la dispoziţie de localuri, spaţii şi echipamente.
Un alt drept al prizonierilor este acela de a primi pachete individuale
sau colective, conţinând alimente, îmbrăcăminte, medicamente şi articole
cu caracter religios, instructiv sau recreativ de care au nevoie. Trimiterea
de ajutoare destinate prizonierilor sunt scutite de orice taxe de import sau
vamă.
Acordarea protecţiei şi tratamentului prevăzut de Convenţie implică
reguli disciplinare stricte atât pentru prizonieri, cât şi pentru gardieni,
Astfel, prizonierii sunt obligaţi la salut faţă de ofiţerii Puterii deţinătoare
după regulile în vigoare în propria lor armată. Pentru celelalte reguli de
urmat în lagăr, prizonierii sunt supuşi legilor şi regulamentelor statelor
unde se află.
Prizonierii au dreptul de a prezenta autorităţilor militare sub puterea
cărora se află reclamaţii privitoare la regimul captivităţii la care sunt
supuşi.

95
 Respectarea prizonierilor presupune şi reglementarea unor activităţi
legate de posibilitatea de a deceda în captivitate. În acest sens, testamentele
prizonierilor trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate cerute de
legislaţia ţării lor de origine şi vor fi transmise Puterii Protectoare.
Înmormântarea se face în ritul religiei prizonierului, în gropi individuale,
grupate pe naţionalităţi, cu excepţia cazurilor de forţă majoră care impun
un mormânt colectiv. O ultimă normă protectoare în acest domeniu se
referă la faptul că statul pe teritoriul căruia se află morminte au obligaţia
de a le îngriji şi a înregistra orice mutare ulterioară a osemintelor.
Respectarea drepturilor prizonierilor presupune şi facilitarea de
către puterea deţinătoare a activităţii organizaţiilor religioase, a societăţilor
de ajutorare sau a altor organisme de asistenţă a prizonierilor.

4.3. Respectarea drepturilor persoanelor civile

Sediul materiei îl reprezintă Convenţia a IV-a de la Geneva, din

1949, relativă la protecţia persoanelor civile în timp de război şi Protocolul
adiţional I, din 1977.
Art. 50 din Protocolul I defineşte persoanele civile ca fiind cele care
nu fac parte din forţele armate, iar populaţia civilă cuprinde toate
persoanele civile. În caz de dubiu, persoana respectivă va fi considerată ca
civilă, iar prezenţa în sânul populaţiei civile a unor persoane izolate care
nu corespund definiţiei nu privează această populaţie de calitatea sa.
Ca parte integrantă a drepturilor omului, dreptul internaţional
umanitar precizează în Protocolul adiţional I regulile privind protecţia
populaţiei civile, în special interdicţia de a fi supusă atacurilor sau
ameninţărilor, mai ales atacurilor fără discriminare sau atacurilor cu titlu
de represalii.
În Rezoluţia nr. 2675/XXV, din 1970 a ONU, s-au precizat
următoarele principii de protecţie a populaţiei civile în timp de război:
 drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele
acceptate în dreptul internaţional şi enunţate în instrumentele
internaţionale, rămân pe deplin aplicabile în caz de conflict armat;
 în conducerea operaţiunilor militare în perioada de conflict
armat, trebuie făcută întotdeauna o distincţie între persoanele care iau parte
în mod activ la ostilităţi şi populaţia civilă;
 în conducerea operaţiunilor militare vor fi depuse toate
eforturile posibile pentru a proteja populaţiile civile de ororile războiului şi
vor fi luate toate precauţiile posibile pentru a evita rănirea, pierderile sau
pagubele populaţiei civile;

96
  populaţiile civile, ca atare, nu vor face obiectul operaţiilor
militare;
 locuinţele şi alte instituţii care nu sunt utilizate decât de
către populaţiile civile nu vor face obiectul operaţiunilor militare;
 locurile sau regiunile afectate exclusiv pentru protecţia
populaţiilor civile nu vor face obiectul operaţiunilor militare;
 populaţiile civile sau indivizii care fac parte din aceste
populaţii nu vor face obiectul represaliilor, al deplasărilor forţate sau al
oricărei atingeri a integrităţii lor;
 acordarea de ajutoare internaţionale populaţiilor civile este
conformă principiilor umanitare ale Cartei Naţiunilor Unite, ale Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului şi ale altor instrumente internaţionale din
domeniul drepturilor omului.
Naţiunile Unite s-au preocupat îndeosebi de protecţia femeilor şi
copiilor, a refugiaţilor şi apatrizilor, a ziariştilor şi acordarea de garanţii
fundamentale.

4.3.1. Respectarea drepturilor copiilor

Dată fiind superficialitatea drepturilor copilului în perioade de

conflict armat, ONU a adoptat între 1970-1974 mai multe rezoluţii şi
declaraţii în care s-a referit şi la protecţia drepturilor femeilor, având în
vedere legătura care există între mame şi copii. Semnificativă între acestea
este Declaraţia Adunării Generale a ONU, din 14 decembrie 1974, asupra
protecţiei femeilor şi copiilor în perioade de urgenţă şi de conflict armat, în
care se arată că este necesar să se depună toate eforturile pentru a anunţa
femeile şi copiii de ororile războiului.
Afirmând că femeile şi copiii (aparţinând populaţiei civile) nu pot fi
lipsiţi de adăpost, hrană, asistenţă medicală şi drepturi inviolabile,
Declaraţia dispune că toate formele de represiune şi tratament sângeros şi
inuman, aplicate femeilor şi copiilor, pe care le comit beligeranţii în timpul
operaţiilor militare, vor fi considerate fapte penale.
Convenţia a IV- a de la Geneva din 1949 conţine dispoziţii speciale
privind drepturile copilului în caz de conflict armat. Astfel, art. 24 al
Convenţiei obligă părţile la conflict să ia măsurile necesare pentru ca
copiii sub 15 ani, deveniţi orfani, să nu fie părăsiţi, ci daţi spre îngrijire
unor persoane cu aceeaşi tradiţie culturală sau ţărilor neutre.
De asemenea, partea ocupantă va înlesni buna funcţionare, în
teritoriile ocupate, a locurilor destinate îngrijirii şi educării copiilor, iar în
caz de internare va ţine seama de regimul special prevăzut pentru minori.

97
 Şi Protocolul adiţional I conţine prevederi consacrate respectării şi
protecţiei drepturilor copiilor şi femeilor. Astfel, art. 77 precizează că
minorii trebuie să facă obiectul unui respect special. Aceasta presupune,
printre altele, faptul că, în caz de arestare sau deţinere, ei vor fi internaţi
separat de adulţi, iar în situaţia condamnării la moarte pentru o infracţiune
în legătură cu războiul, aceasta nu va fi executată dacă, la data săvârşirii
infracţiunii, persoana respectivă nu împlinise 18 ani.
Art. 78 interzice părţilor la conflict evacuarea într-o ţară străină a
altor copii decât proprii resortisanţi, cu excepţia unei evacuări temporare, a
cărei necesitate este impusă de raţiuni ce ţin de sănătatea sau securitatea
copiilor şi numai cu consimţământul scris al părinţilor sau tutorilor.

4.3.2. Respectarea drepturilor femeilor

Dezvoltarea, în decursul ultimilor 50 de ani, a principiilor

drepturilor omului a exercitat şi continuă să exercite o influenţă importantă
nu numai asupra dreptului internaţional umanitar, ci şi asupra întregului
drept internaţional.
Începând cu 1970, Comisia pentru Condiţia Femeii a examinat mai
multe rapoarte pe această temă, iar UNHCR a adoptat mai multe luări de
poziţie în care îşi exprimă preocuparea faţă de actele de violare sistematică
a drepturilor fundamentale ale femeilor şi faţă de neglijarea nevoilor
specifice ale acestora. Semnificative în acest sens sunt: Declaraţie asupra
protecţiei femeilor şi copiilor în cazuri de urgenţă şi de conflict armat
(1974), Rezoluţia privind violul şi abuzul asupra femeilor în zonele de
conflict armat din fosta Iugoslavie (1994) şi Instrucţiunile UNHCR asupra
prevenirii violenţei sexuale în rândul refugiaţilor (1995).
Organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale acordă o
importanţă crescândă drepturilor femeii. Există deja numeroase rapoarte,
studii şi recomandări cu privire la diverse aspecte ale acestei probleme.
Cu toate acestea, în zilele noastre, în timpul conflictelor armate,
indivizii sunt privaţi de cea mai mare parte a drepturilor lor fundamentale
şi nu se pot baza decât pe protecţia pe care le-o acordă dreptul internaţional
umanitar. Femeile sunt afectate în mod deosebit în asemenea cazuri.
Primele documente din dreptul conflictelor armate făceau referire în
mod ocazional la protecţia femeilor. Spre exemplu, violul nu făcea parte
din crimele de război judecate la Nurenberg, dar se afla printre cele
sancţionate de Tribunalul de la Tokyo. În plus, puterile ocupante au inclus
violul, ca şi crimă de război, în statutele tribunalelor naţionale înfiinţate
pentru a judeca delictele săvârşite în Germania. Cu toate acestea, violul şi

98
abuzul sexual faţă de femei au fost considerate aspecte inevitabile ale
conflictelor armate şi n-au fost decât foarte rar urmărite.
Cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi cele două Protocoale
adiţionale din 1977 conţin 19 dispoziţii aplicabile femeilor. Multe dintre
ele au aplicabilitate limitată şi urmăresc în fapt protecţia copiilor. Per
ansamblu, convenţiile au ca scop pe de o parte, să asigure o protecţie
specială femeilor însărcinate, lăuzelor şi mamelor, în general, şi pe de altă
parte, să limiteze vulnerabilitatea femeilor faţă de violenţa sexuală în
perioada conflictelor armate.
Este interesant de subliniat faptul că art. 27 alin. 2 din Convenţia a
IV-a de la Geneva reglementează prima dispoziţie referitoare în mod direct
la viol. El precizează că „femeile vor fi protejate în mod special contra
oricărei atingeri aduse onoarei lor şi, mai ales, contra violului,
constrângerii la prostituţie şi oricărui atentat la pudoarea lor”. Deşi acest
articol recunoaşte, cu întârziere, faptul că violul este inacceptabil în
perioada conflictului armat, nici amploarea şi nici gravitatea problemei nu
sunt recunoscute. În fine, această dispoziţie nu intră în regimul
infracţiunilor grave ale dreptului internaţional umanitar.
În afara protecţiei acordate femeilor prin aceste articole, nici o
dispoziţie a Convenţiilor de la Geneva nu ţine cont de specificul
eventualelor dificultăţi la care sunt supuse femeile în perioada conflictului
armat şi nici de faptul că problemele pe care le întâmpină nu sunt limitate
la calitatea lor de mamă sau la vulnerabilitatea în faţa violenţei sexuale.
În manieră generală, dispoziţiile protocoalelor nu aduc nimic nou în
materia protecţiei femeilor, accentul fiind pus în continuare pe femeile
însărcinate şi pe mamele cu copii mici. În privinţa protecţiei împotriva
violenţei sexuale, art. 76 din Protocolul I conţine o dispoziţie importantă,
cu caracter general, care protejează în mod deosebit femeile împotriva
violului, deşi în continuare acest act nu e considerat ca fiind o infracţiune
gravă. În plus, n-au fost recunoscute, nici în perioada negocierilor, nici în
dispoziţiile finale ale Protocoalelor, celelalte probleme specifice cu care se
confruntă femeile în perioada conflictului armat.
Atenţia acordată drepturilor fundamentale ale femeii a avut urmări
şi în planul dreptului internaţional umanitar. Astfel, Declaraţia şi
Programul de acţiune de la Viena, adoptate în 1993 la Conferinţa Mondială
asupra drepturilor omului, au confirmat că violările drepturilor
fundamentale ale femeii în situaţia de conflict armat contravin principiilor
fondatoare ale drepturilor omului şi ale dreptului internaţional umanitar” şi
că „aceste violări impun luarea unor măsuri particulare eficiente”.
Programul de acţiune subliniază că între principalele activităţi ale

99
Naţiunilor Unite trebuie să se afle şi o componentă referitoare la egalitatea
de tratament şi drepturi fundamentale ale femeii.
În 1993, s-a adoptat Declaraţia asupra eliminării violenţei faţă de
femei, care recunoaşte în mod expres că, în situaţia de conflict armat,
femeile sunt expuse în mod deosebit violenţei. La aceasta se adaugă şi
numirea unor raportori speciali, al căror mandat acoperă anumite aspecte
ale condiţiei femeii în perioada de conflict armat. În 1998, raportorul
special a prezentat raportul, în care recomanda o reexaminare şi reevaluare
a Convenţiilor de la Geneva, astfel încât să cuprindă norme noi referitoare
la violenţa împotriva femeilor în timp de război.
Declaraţia de la Beijing, adoptată la cea de-a patra Conferinţă
mondială a femeilor, organizată de Naţiunile Unite, în 1995, cerea statelor
participante să respecte dreptul internaţional, îndeosebi cel umanitar,
pentru a proteja femeile şi, în special, tinerele fete. Programul de acţiune
al Conferinţei a plasat problema drepturilor omului în perioada de conflict
armat între cele 12 teme prezentate. Una din strategiile reţinute în
programul de acţiune consta în a lărgi participarea femeilor la
reglementarea conflictelor la nivelul luării de decizii şi protejarea femeilor
în situaţia de conflict armat sau aflate sub ocupaţie străină.
Toate aceste eforturi, în ciuda caracterului lor inovator, s-au axat în
mod exclusiv pe violenţa sexuală. A fost ignorat cadrul mai larg în care se
înscriu aceste probleme. Totuşi, au fost demarate câteva acţiuni în acest
sens. Este cazul, spre exemplu, al acţiunii demarate de Consiliul Economic
şi Social în favoarea femeilor şi copiilor palestinieni care trăiesc în
teritoriile ocupate.
Acţiunea organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului a
exercitat şi exercită încă o influenţă considerabilă asupra modului de
percepere a protecţiei femeilor în perioada conflictului armat. Protecţia
femeilor victime ale conflictelor armate a făcut parte întotdeauna din
mandatul CICR. Totuşi, în mod tradiţional, femeile sunt incluse în
categoria generală a persoanelor civile sau în subcategoria „femei şi copii”,
şi aceasta în ciuda faptului că aceste două categorii au nevoi diferite.
Problema femeilor şi a violenţei sexuale apare şi în conflictele din
zilele noastre. În 1993, violările generalizate ale dreptului internaţional
umanitar au dus la crearea de către Consiliul de Securitate al ONU a
Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie. Unul din punctele ce
trebuiau rezolvate l-a reprezentat definirea locului pe care îl ocupă violul
în Statutul Tribunalului. Potrivit Statutului, violul nu este în mod expres
pedepsibil decât ca o crimă de război. Dar, pentru a constitui o asemenea
crimă, trebuie să fie îndreptat împotriva populaţiei civile în ansamblul său:
violurile comise în mod individual nu intră în această categorie. Practica

100
Biroului Procurorului a asimilat violenţa sexuală unei crime de război şi
unei infracţiuni grave la dreptul internaţional umanitar56.
Deşi, în planul jurisprudenţei, valoarea Tribunalului Internaţional
pentru fosta Iugoslavie este limitată prin cadrul geografic al jurisdicţiei
sale, astfel de iniţiative au un impact deosebit pe plan normativ. Este
aşadar dificil să afirmăm că violul şi diversele acte de violenţă sexuală ale
căror victime sunt femeile nu reprezintă o infracţiune gravă.
Atenţia acordată de grupurile pentru apărarea drepturilor omului
actelor de violenţă sexuală comise împotriva femeilor în perioada
conflictului armat a luat forma unei noi percepţii. În cursul negocierilor
asupra Statului Tribunalului Penal Internaţional (anexa nr.4), s-a avut în
vedere şi includerea, în definirea crimelor de război, a mai multor forme de
violenţă sexuală împotriva femeilor. În acest cadru, au fost dezbătute şi
alte probleme relative la femei şi, într-un mod general, la procedura de
aplicare a dreptului: a fost cazul, îndeosebi, a echilibrului bărbaţi-femei în
funcţionarea Tribunalului, a protecţiei femeilor martore sau victime şi a
investigaţiilor în materia infracţiunii de violenţă sexuală.
Aşadar, în ciuda atenţiei de care se bucură drepturile fundamentale
ale femeii şi a impactului pe care această problemă îl are asupra dreptului
internaţional umanitar, nu se recunoaşte întotdeauna că drepturile femeii
trebuie să ocupe un loc aparte în dreptul internaţional umanitar. Această
problemă este doar una de timp.

4.3.3 . Respectarea drepturilor refugiaţilor şi apatrizilor

Dreptul internaţional umanitar are importanţă asupra refugiaţilor şi

persoanelor dislocate, ambele categorii fiind dislocate din cauza
conflictelor armate, a încălcărilor flagrante ale drepturilor omului,
incluzând încălcări ale dreptului internaţional umanitar.
Acordarea protecţiei refugiaţilor şi altor persoane a devenit tot mai
dificilă din cauza condiţiilor internaţionale din ce în ce mai complexe.
Protecţia şi ajutorul acordate vor continua să rămână necesare atât timp cât
conflictele violente şi persecuţia obligă oamenii. Este esenţial ca
mecanismele adecvate de decizie în conflictele şi eforturile de consolidare
a păcii să fie considerate ca atare; ele sunt premise pentru ca protecţia
refugiaţilor să aibă rost, să fie folositoare şi eficientă.
La baza respectării drepturilor refugiaţilor stau Convenţia privind
statutul refugiaţilor (1951), Protocolul asupra statutului refugiaţilor (1967)
şi o serie de declaraţii şi rezoluţii prin care Adunarea Generală a ONU a
56
Gardam,J., Femme, droits de l'homme et droit international humanitaire, în Revue international
de la Croix-Rouge, nr. 831/1998, pp. 449-462
101
tratat diverse probleme ale refugiaţilor şi a extins protecţia şi la alte
categorii de persoane care se aflau în situaţii similare.
În privinţa apatrizilor, în sistemul ONU a fost adoptată Convenţia
referitoare la statutul apatrizilor (1954) şi Convenţia referitoare la
reducerea cazurilor de apatridie (1964).
În dreptul internaţional umanitar, protecţia refugiaţilor şi apatrizilor
este reglementată prin art. 73 din Protocolul adiţional nr. I, care dispune că
persoanele care, înaintea începerii ostilităţilor, sunt considerate ca apatrizi
sau refugiaţi în sensul instrumentelor internaţionale acceptate de către
părţile interesate, vor fi, în toate împrejurările şi fără nici o diferenţiere cu
caracter defavorabil, persoane protejate în sensul Convenţiei a IV- a de la
Geneva. Aşadar, refugiaţii şi apatrizii beneficiază de statutul şi tratamentul
populaţiei civile, atât pe teritoriile părţilor la conflict, cât şi pe teritoriile
ocupate.

4.3.4. Respectarea drepturilor altor categorii de persoane

Respectarea şi protecţia drepturilor ziariştilor în misiuni

periculoase în zone de conflict armat a început să fie o preocupare a
Naţiunilor Unite încă din anul 1970, ajungându-se până la elaborarea unui
proiect de convenţie în acest scop, proiect care nu a fost finalizat până în
prezent.
Primul document care s-a ocupat de-a lungul timpului de ziarişti şi
corespondenţii de război a fost „Manualul de la Oxford” din 1880. Art. 22
al acestui document, referindu-se la prizonierii de război, stabilea că
„persoanele care însoţesc o armată, fără să facă parte din ea, ca, de
exemplu, corespondenţii unor ziare (...) şi care cad în mâinile inamicului,
nu pot fi reţinute decât pe o perioadă cerută de necesităţile militare”.
Nedefinirea noţiunii de „necesitate militară” lasă cale liberă oricărui abuz.
Protecţia ziariştilor face parte din dreptul internaţional umanitar
definit prin Convenţiile de la Haga (1899). Art. 13 din Regulamentul
anexat stabilea că „persoanele care însoţesc o armată, fără să facă parte în
mod direct din aceasta, în calitate de corespondenţi de război şi reporteri
din partea unor ziare (...), în cazul în care cad în mâinile inamicului şi
acesta consideră necesar să-i reţină, au dreptul să fie trataţi ca prizonieri de
război, cu condiţia ca ei să deţină un permis din partea autorităţilor militare
ale armatei pe care o însoţesc”.
Prin Convenţiile I şi II de la Geneva, se prevedea că, atunci când
ziariştii capturaţi sunt răniţi, bolnavi sau naufragiaţi le vor reveni aceleaşi
îngrijiri şi protecţie ca şi combatanţilor inamici care s-ar afla în aceeaşi
situaţie. Convenţia a III-a includea corespondenţii de război în categoriile

102
de personal care au dreptul, în cazul capturării sau prizonieratului, la
tratamentul rezervat prizonierilor de război. Convenţia stabilea şi un model
al documentului de identitate, care să fie eliberat de autoritatea militară a
statului beligerant respectiv.
Protocoalele de la Geneva din 1977 au stabilit criterii mai avansate,
obligatorii însă numai pentru statele care le-au ratificat. Astfel, art. 79 din
Protocolul adiţional I precizează că ziariştii sunt asimilaţi civililor în
protecţia ce le este acordată, când se află în puterea unei părţi la conflict.
Protecţia este condiţionată de inexistenţa vreunei acţiuni care să contravină
statutului lor de persoane civile şi nu presupune renunţarea la drepturile
acordate corespondenţilor de război acreditaţi pe lângă forţele armate; în
acest din urmă caz, ziariştii beneficiază de statutul de prizonieri de război.
Din ce în ce mai frecvent, în multe ţări sunt acuzaţi comandanţii
militari de protecţia insuficientă acordată ziariştilor în cazul morţii, sechestrării
sau dispariţiei acestora din urmă, fără a li se imputa însă faptul că57:
- nu s-au conformat normelor de drept internaţional, care ar
trebui să-i călăuzească permanent în executarea profesiunii de reporter de
război;
- nu posedă documentele prevăzute de dreptul internaţional
umanitar, iar documentele pe care le au nu pot fi citite pentru că nus unt
redactate în mai multe limbi şi în conformitate cu prevederile dreptului
internaţional;
- nu au respectat dispoziţiile primite din partea autorităţilor
militare naţionale sau internaţionale, cărora le era încredinţată zona de
acţiune a ziaristului. Aceste dispoziţii care există aproape întotdeauna (sunt
elaborate şi STANAG NATO în această privinţă) au drept scop garantarea
unui minimum de protecţie oricui, inclusiv ziariştilor, în sectorul de
competenţă a unui comandant de contingent.
În sprijinul presei, a fost înfiinţat la Geneva un serviciu special de
informaţii de unde rudele ziaristului dispărut şi redacţiile ziarelor sau
agenţiilor de presă pot încerca să obţină informaţii.
În virtutea necesităţii de a îngriji bolnavii, răniţii şi naufragiaţii,
personalul serviciilor sanitare şi religioase dobândeşte dreptul de a fi
respectat şi protejat. Protecţia acestei categorii de persoane este una
specială, realizată prin intermediul semnului distinctiv al crucii roşii pe
fundal alb. Protecţia se referă la personalul afectat în mod exclusiv
misiunilor de căutare, ridicare, transport şi tratament al răniţilor şi
bolnavilor, inclusiv civili, infirmi sau lăuze. Prin excepţie, militarii
instruiţi special pentru a acţiona în caz de nevoie ca infirmieri sau
57
Marcheggiano, A., Ziariştii şi dreptul umanitar al conflictelor armate, în Revista Română de
Drept Umanitar nr. 1/1998, p. 11.
103
brancardieri sunt protejaţi doar pe timpul îndeplinirii unor asemenea
misiuni.
Convenţiile din 1949 acordau protecţie doar personalului afectat în
mod exclusiv şi regulat funcţionării sau administrării stabilimentelor
sanitare şi religioase. Protocolul I a extins cercul persoanelor cu funcţii
sanitare sau religioase protejate. Astfel, prin „personal sanitar” se înţeleg
persoanele afectate exclusiv, fie în scop sanitar, fie în administraţia
unităţilor sanitare, fie funcţionării sau administrării mijloacelor de
transport sanitar, precizându-se că asemenea afectări pot fi permanente sau
temporare şi că poate fi vorba despre personal sanitar militar sau civil.
Noţiunea de „personal religios” este şi ea extinsă, astfel că îi
cuprinde atât pe militari cât şi pe civili.
Protecţia specială acordată personalului sanitar şi religios se referă
la neatacarea acestuia, la respectarea statutului lor şi la înlesnirile ce
trebuie să li se acorde pentru îndeplinirea misiunii lor.
De o protecţie similară personalului sanitar şi religios beneficiază şi
personalul societăţilor de ajutor voluntar care îndeplinesc în timp de
conflict armat funcţii umanitare. Art. 26 şi 27 ale Convenţiei I din 1949
preved că personalul Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi ale altor
societăţi de ajutor voluntar valabil recunoscute şi autorizate de guvernul
lor este asimilat personalului sanitar şi religios sub rezerva de a fi supus
legilor şi reglementărilor militare şi de a fi notificat adversarului.
Notificarea se referă la numele societăţii autorizate să ajute serviciul
sanitar oficial al armatei şi se face încă din timp de pace sau la începerea
sau în cursul ostilităţilor, dar oricum mai înainte de a acţiona pe teren.
În categoria persoanelor care se bucură de tratament preferenţial
putem include şi personalul care participă la acţiuni de asistenţă
umanitară în caz de necesitate şi personalul organismelor de protecţie
civilă care au misiuni umanitare. Activităţile acestui personal nu pot fi
limitate, iar deplasările sale nu pot fi restrânse decât temporar şi numai în
caz de necesitate militară imperioasă.

4.4. Garanţii fundamentale

Protecţia acordată în timp de conflict armat persoanelor şi bunurilor,

altele decât combatanţii şi obiectivele militare, rezultă din principiul
inviolabilităţii şi securităţii persoanei. Aşa cum rezultă din art. 72 şi 75 din
Protocolul adiţional I, această protecţie are valoarea de garantare a
drepturilor omului în timp de război şi este aplicabilă oricăror persoane şi
bunuri care se află în puterea unei părţi beligerante.

104
 Garanţiile fundamentale acordate persoanelor şi bunurilor în timp de
conflict armat îşi au baza legală în convenţiile internaţionale şi legislaţia
internă a statelor. Fiecare parte beligerantă care deţine persoane străine şi a
căror libertate a fost restrânsă este responsabilă de tratamentul aplicat
acestora prin agenţii săi, independent de responsabilităţile individuale care
pot exista.
Ansamblul garanţiilor fundamentale a persoanelor şi bunurilor,
impuse de art. 75 din Protocolul adiţional I, stabileşte:
 orice persoană va fi tratată cu omenie în orice împrejurare;
 persoanele, onoarea lor, convingerile şi practicile lor
religioase vor fi respectate;
 femeile şi copiii vor fi trataţi cu tot respectul datorat sexului,
respectiv vârstei lor;
 atingerile aduse vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice sau
mentale a persoanelor sunt interzise;
 omorul este interzis;
 tortura, sub toate formele sale, fie fizică, fie psihică, este
interzisă;
 pedepsele corporale sunt interzise;
 mutilările sunt interzise, ca şi supunerea la experienţe
medicale sau ştiinţifice, de orice natură ar fi, în afara celor justificate de
starea de sănătate a individului sau de etica medicală;
 atingerile îndreptate împotriva demnităţii persoanei, mai ales
tratatemntele umilitoare şi degradante, prostituţia forţată şi orice formă de
atentat la pudoare sutn interzise;
 luarea de ostatici este interzisă;
 pedepsele colective sunt interzise;
 ameninţarea cu comiterea vreunuia din actele de mai sus
este interzisă;
 orice diferenţiere de tratament este interzisă dacă este
fondată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau credinţă, opinie politică,
origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice lată situaţie sau orice
alte criterii analoage;
 nici o diferenţiere fondată pe alte criterii decât cele
medicale, nu poate fi făcută între răniţi, bolnavi sau naufragiaţi;
 orice persoană reţinută, arestată sau internată pentru acţiuni
în legătură cu conflictul armat va fi informată rapid, într-o limbă pe care o
înţelege, de raţiunile pentru care au fost luate aceste măsuri; ea va fi
eliberată în cel mia scurt timp posibil dacă împrejurările care justifică
arestarea, detenţia sau internarea vor fi încetat să existe, cu excepţia
cazurilor de arestare sau detenţie pentru infracţiuni penale;

105
  nici o condamnare nu va fi pronunţată şi nici o pedeapsă nu
va fi executată împotriva unei persoane recunoscută ca vinovată de o
infracţiune penală comisă în legătură cu conflictul armat dacă aceasta nu
are loc în baza unei sentinţe prealabile, dată de un tribunal imparţial şi
legal constituit, care să se conformeze principiilor procedurii judiciare
normale, cuprinzând următoarele garanţii:
- dreptul la judecată echitabilă, în sensul posibilităţii
utilizării mijloacelor necesare de apărare a individului;
- responsabilitatea penală individuală, nu colectivă;
- neretroactivitatea legii penale;
- aplicarea prezumţiei de nevinovăţie;
- judecarea cauzei în prezenţa acuzatului;
- dreptul acuzatului de a utiliza martori ai apărării şi de a
pune întrebări martorilor acuzării;
- neurmărirea sau nepedepsirea persoanei de către
aceeaşi parte pentru o infracţiune care a făcut deja obiectul unei sentinţe
definitive de achitare sau condamnare;
- dreptul acuzatului ca sentinţa să fie pronunţată în
şedinţă publică;
- informarea condamnatului despre drepturile sale de
recurs.
 dacă e posibil, va fi evitată pronunţarea pedepsei cu moartea
împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii mici pentru o
infracţiune comisă în legătură cu conflictul armat; pedeapsa cu moartea
pentru a asemenea infracţiune, împotriva acestor femei, nu va fi executată;
 condamnarea la moarte pentru o infracţiune în legătură cu
războiul nu va fi executată împotriva persoanelor care nu aveau 18 ani la
data săvârşirii infracţiunii.
Trebuie reamintit faptul că nici o persoană nu poate renunţa, în nici
un caz, nici total, nici parţial, la drepturile ce-i sunt asigurate prin
Convenţiile de la Geneva sau alte acorduri speciale semnate de beligeranţi.

4.5. Responsabilitatea respectării drepturilor omului în

caz de conflict armat internaţional

Respectarea drepturilor omului impune statelor obligaţia de a lua

măsuri legislative şi administrative încă din timp de pace. Aceste măsuri
pot fi parte integrantă a doctrinelor militare naţionale sau a concepţiei
generale de securitate a statelor.

106
 Potrivit principiilor şi normelor dreptului internaţional, statele vor
încuraja un comportament paşnic al cetăţenilor săi, printr-o politică a
apărării fără caracter agresiv la adresa altor state.
Părţile la conflict trebuie să limiteze, încă de la declanşare,
escaladarea conflictului, să găsească modalităţi pentru restabilirea păcii şi
să asigure respectarea drepturilor omului în caz de conflict armat.
Odată cu declanşarea ostilităţilor, beligeranţii vor desemna o putere
protectoare pentru a asigura aplicarea dreptului internaţional umanitar faţă
de celelalte părţi în conflict. De asemenea, autorităţile politice cu atribuţii
militare vor verifica aplicabilitatea convenţiilor internaţionale în conflictul
respectiv, stabilind în mod concret dacă statele beligerante sunt semnatare
ale convenţiilor, dacă sunt probleme de interpretare a acestora şi dacă sunt
aplicabile reguli cutumiare internaţionale sau regionale. Autorităţile de
decizie executivă au obligaţia să asigure aplicarea dreptului internaţional în
orice condiţii particulare, chiar dacă realitatea se dovedeşte mai variată
decât ar putea dreptul s-o reglementeze.
Obligaţii speciale au şi statele neutre, al căror statut este
reglementat de dreptul neutralităţii şi de politica de neutralitate internă sau
internaţională. Deşi se bazează pe abţinerea statelor de a interveni în
conflict, statele neutre au unele obligaţii prevăzute de tratatele
internaţionale: ele pot acţiona în mod direct între statele beligerante, fie
prin mijloace diplomatice (medierea, bunele oficii), fie prin determinarea
statelor terţe de a se implica în conflict; în mod indirect, statul neutru poate
pune la dispoziţie forţe şi mijloace militare care să separe forţele armate
beligerante.
Intermedierea raporturilor dintre părţile la conflict, impusă şi de
necesitatea asigurării protecţiei drepturilor omului, este asigurată de
Puterile Protectoare. Noţiunea defineşte, în principal, un stat neutru sau
un alt stat nebeligerant, desemnat de o parte la conflict şi acceptat de
celălalt, care este de acord să-şi asume funcţii de reprezentare a intereselor
părţii.
Activităţile de putere protectoare se desfăşoară de personalul
diplomatic, consular sau alte persoane ale statului desemnat; acestora
trebuie să li se asigure accesul la organele şi agenţii guvernamentali ai
părţilor la conflict.
Puterea Protectoare are, în principal, următoarele atribuţii:
- vizitează şi controlează lagărele de prizonieri de război şi
internaţi civili pentru a verifica condiţiile de trai, de sănătate şi de
asigurare a liberei comunicări cu exteriorul prin poştă;
- controlează şi întreprinde demersuri în cazul internării
persoanelor civile străine şi al urmăririi penale a prizonierilor de război;

107
 - face verificări privind condiţiile de aprovizionare a
populaţiei civile cu alimente şi medicamente în teritoriul ocupat;
- efectuează anchete şi constatări cu privire la violarea
protecţiei bunurilor culturale;
- oferă bunele lor oficii în caz de dezacord între beligeranţi
cu privire la aplicarea dreptului internaţional umanitar.
Dacă nu există un acord privind desemnarea Puterii Protectoare,
poate fi desemnată ca substitut al acesteia o organizaţie umanitară
imparţială, aşa cum este Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Aceasta
poate să îşi ofere bunele sale oficii părţilor în conflict în vederea
desemnării unei puteri protectoare agreate de beligeranţi58.
CICR îndeplineşte, pe lângă atribuţiile expres precizate de
convenţiile internaţionale, şi activităţi umanitare, cu consimţământul
părţilor în conflict. Spre exemplu, Agenţia Centrală de Informaţii a CICR
poate fi însărcinată să adune informaţii, pe căi oficiale sau private, despre
prizonierii de război şi persoanele civile şi dispărute.
UNESCO îşi poate acorda concursul părţilor în conflict pentru a
asigura protecţia bunurilor culturale pentru fiecare beligerant. Şi ONU
poate organiza activităţi de sprijin umanitar prin intermediul UNHCR şi al
operaţiunilor de menţinere a păcii.

4.6. Respectarea drepturilor omului în caz de conflict armat

neinternaţional

Respectarea drepturilor omului nu trebuie să fie diferită în caz de

conflict armat internaţional şi războaie civile. Principiul umanităţii este o
regulă fundamentală de comportament, care se găseşte la originea
dreptului internaţional umanitar. O demonstrează şi faptul că dreptul
umanitar şi drepturile omului limitează mijloacele şi metodele de război
chiar şi în cazul războaielor civile. Mai mult, regulile cutumiare ale
dreptului internaţional umanitar se aplică în orice tip de conflict armat.
Rezoluţiile Adunării Generale a ONU în domeniu confirmă caracterul
general al anumitor reguli referitoare la respectarea drepturilor omului în
timp de conflict armat, fără a se face vreo diferenţiere între războaiele
internaţionale şi cele interne.
Regulile umanitare obligatorii de urmat în caz de conflict armat fără
caracter internaţional sunt prevăzute în art. 3 comun al Convenţiilor de la
Geneva şi în Protocolul adiţional II din 1977. Şi în conflictele armate fără
caracter internaţional se aplică principiul discriminării între combatanţi şi
persoanele civile, fiind interzise atacurile fără discriminare. Astfel, sunt
58
Art. 10 din Convenţia I şi II, art. 11 din Convenţia IV, art.5 din Protocolul adiţional I;
108
interzise actele de violenţă sau ameninţarea cu violenţa al căror scop
principal este terorizarea populaţiei civile.
Interdicţia producerii de rău superfluu este o altă regulă generală
aplicabilă în războaiele civile. Alin. 1 al art. 3 comun al Convenţiilor
prevede că membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele
care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire sau detenţie trebuie
trataţi cu omenie şi fără nici un fel de discriminare, fiind prohibite, în
special, atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales, omorul,
mutilările, cruzimile şi torturile.
Cele două instrumente juridice mai sus amintite conţin dispoziţii
precise pentru protecţia răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor şi a altor
categorii de persoane. Protecţia generală a misiunii medicale presupune
faptul că nimeni nu va fi pedepsit pentru exercitarea unei activităţi cu
caracter medical, conform deontologiei, oricare ar fi fost împrejurările sau
beneficiarii acestei activităţi.
Protecţia populaţiei civile înseamnă şi în conflictele interne
interzicerea înfometării acesteia, ca metodă de luptă, şi atacarea sau
distrugerea bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile şi a
lucrărilor sau instalaţiilor conţinând forţe periculoase.
Meritul Protocolului II este acela de a fi acordat personalitate
juridică, chiar dacă în mai mică măsură, mişcărilor de eliberare şi
beligeranţilor de facto dintr-un război civil, dacă aceştia au avut cel puţin o
organizare politică şi militară incipientă şi au reuşit să controleze o
porţiune a teritoriului statal care să le permită să desfăşoare operaţiuni
militare susţinute şi să aplice legile războiului. Cu toate acestea, aplicarea
Protocolului II nu poate fi invocată pentru a justifica o intervenţie directă
sau indirectă, oricare ar fi motivul, în conflictul armat sau în afacerile
interne sau externe ale statului pe teritoriul căruia are loc războiul civil.
Dat fiind faptul că cele 28 de articole ale Protocolului II s-au
dovedit insuficiente pentru a asigura o protecţie eficientă persoanelor
afectate de conflictele armate neinternaţionale şi că acestea au devenit
preponderente, aproape exclusive în prezent, trebuie să se pună problema
ameliorării standardelor umanitare.
O lume globalizată şi interdependentă nu poate exista fără valori
comune, împărţite de toţi. Principiile universal recunoscute ale drepturilor
omului şi, dreptului internaţional umanitar fac parte din aceste valori
comune.
Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat că reglementările
fundamentale ale dreptului internaţional umanitar constituie principii
netransgresabile ale dreptului cutumiar internaţional. Respectarea acestor
principii este o condiţie a relaţiilor paşnice dintre state, într-o lume

109
globalizată. Între statele care respectă aceste principii şi cele care urmăresc
anihilarea unor indivizi sau grupuri de indivizi, nu este posibilă o
coexistenţă paşnică.
Nu se poate trece cu vederea că drepturile omului şi dreptul
internaţional umanitar sunt departe de a fi universal recunoscute ca fiind
principii nederogabile ale comunităţii internaţionale. Catastrofele
umanitare din ultimii ani şi violările flagrante ale principiilor umanitare
conduc, mai degrabă, la concluzii contrare. Există o opoziţie puternică faţă
de acceptarea violărilor umanitare universale, manifestată de naţionalism,
particularism şi diverse fundamentalisme59.
Este nevoie de mult timp şi multă hotărâre pentru a anihila astfel de
forţe contrare şi a face ca principiile fundamentale ale drepturilor omului şi
ale dreptului internaţional umanitar să fie recunoscute în toată lumea.
Măsurile întreprinse în acest scop sunt de cea mai mare importanţă şi
trebuie aplicate cu perseverenţă. Ele includ diseminarea dreptului
internaţional umanitar, adoptarea unei legislaţii care să permită statelor
să-şi respecte obligaţiile internaţionale, pedepsirea crimelor de război de
către toate statele şi de către Curtea Penală Internaţională.

59
Schindler, D., Semnificaţia Convenţiilor de la Geneva pentru lumea contemporană, în Revista
Română de Drept Umanitar nr. 4/1999, p. 34.
110
 Capitolul 5

RESPONSABILITATEA STRUCTURILOR
COMANDAMENTULUI OPERATIV PRIVIND APLICAREA
DREPTULUI INTERNAŢIONAL UMANITAR

5.1. Aspecte generale

Planificarea apărării reprezintă un domeniu de manifestare a

controlului democratic civil asupra forţelor armate. Procesul de planificare
trebuie să evolueze de la planuri manageriale către abordări strategice, în
funcţie de schimbările survenite în mediul internaţional.
Managementul apărării, de la obiectivele politice la angajamentele
militare şi distribuirea resurselor, reprezintă un proces complex cu valenţe
şi consecinţe politice majore.
Marele teoretician Clausewitz afirma : "Politicianul şi comandantul
trebuie să aibă o concepţie şi o gândire similară, creând premisele pentru
înţelegere reciprocă şi empatie". Cultura militarilor şi cea a civililor
(politicienilor) trebuie să interacţioneze pentru adaptarea şi modelarea
cursului acţiunii militare.
Pentru România, schimbarea mediului strategic, angajamentele
internaţionale şi realizarea obiectivului integrării în N.A.T.O. şi U.E. au
determinat o reconsiderare a rolului armatei în contextul internaţional. A
crescut numărul de misiuni militare internaţionale, implicarea în
operaţiunile de sprijinire a păcii, amplificându-se procesul de cooperare
militară multinaţională.
Pentru organizarea obiectivelor de securitate, cu resursele
disponibile, o contribuţie importantă şi-o aduc experţii civili, al căror rol
va creşte în cadrul acţiunilor de profesionalizare a forţelor armate.
Planificarea acţiunilor întrunite se execută de către comandamentele
operaţionale în cinci etape: iniţierea planificării; elaborarea concepţiei;
elaborarea planului de acţiune; revederea planului de acţiune; elaborarea
planurilor de sprijin (inclusiv planul comportamentului juridic).
Iniţierea planificării acţiunii întrunite impune desfăşurarea de către
comandant a următoarelor activităţi: aprofundarea misiunii primite;
identificarea limitelor acţiunii, a dimensiunilor (temporale, spaţiale,
acţionale) şi a constrângerilor (politice, diplomatice, sociale, morale,
juridice, religioase etc.).
Elaborarea concepţiei presupune derularea următoarelor faze:
analiza misiunii; îndrumarea planificării şi elaborarea cursurilor acţiunilor

111
întrunite; elaborarea estimărilor; selectarea cursului optim al acţiunii;
precizarea deciziei.
Analiza misiunii, executată cu şefii modulelor (inclusiv şeful
compartimentului juridic), presupune desfăşurarea următoarelor activităţi:
prezentarea principalelor date din evaluarea situaţiei; prezentarea
concepţiei eşalonului superior; comunicarea principalelor probleme
necesare planificării.
Cursul acţiunii întrunite este un plan sau o schemă care cuprinde
proiecţia logică a acţiunilor ce urmează a fi desfăşurate de forţele întrunite
pentru îndeplinirea misiunii primite.
Elaborarea estimărilor, desfăşurată concomitent cu analiza
misiunii, presupune valorificarea informaţiilor despre inamic, despre
forţele proprii şi despre teatrul acţiunilor militare. Estimările vizează
influenţa factorilor de situaţie asupra îndeplinirii misiunii şi au ca rezultat
concluzii, recomandări sau propuneri care conturează cursurile posibile ale
acţiunii întrunite. Şeful compartimentului juridic (consilierul juridic) va
elabora şi prezenta raportul său de informare în vederea asigurării
sprijinului în domeniul dreptului operaţional.
Precizarea deciziei comandantului presupune aprobarea cursului
optim de acţiune. Decizia reprezintă opţiunea comandantului privind
executarea acţiunii întrunite.
Elaborarea planului acţiunii întrunite presupune detalierea
concepţiei acţiunii şi constă în: planificarea acţiunii forţei întrunite;
planificarea sprijinului acţiunii şi protecţiei forţei întrunite; planificarea
logisticii; planificarea deplasărilor. Produsul acestor activităţi îl constituie
Planul acţiunii întrunite.
Planificarea sprijinului acţiunii şi a protecţiei forţei întrunite constă
atât în stabilirea măsurilor şi acţiunilor cu caracter general, cât şi a
misiunilor speciale executate de către forţele de sprijin (de protecţie).
Elaborarea planurilor de sprijin ale acţiunilor întrunite. Planurile
de sprijin reprezintă planurile armelor/specialităţilor (inclusiv
compartimentul juridic) şi sunt anexe ale planului acţiunilor întrunite.
Coordonarea acţiunilor forţei întrunite constă în corelarea
eforturilor, armonizarea diferenţelor şi informarea reciprocă între
componentele comandamentului operaţional.
Structura statului major poate fi următoarea: şeful de stat major,
compartimentul personal, compartimentul informaţii, compartimentul
operaţii, compartimentul logistic, compartimentul relaţii militari-civili şi
compartimentul comunicaţii şi informatică. Mai sunt următoarele
compartimente subordonate nemijlocit comandantului: compartimentul

112
juridic, compartimentul financiar-contabil, compartimentul relaţii publice
şi compartimentul asistenţă religioasă.
Până în prezent, atribuţiile acestor compartimente ale
comandamentului marii unităţi operative, privind aplicarea dreptului
operaţional, sunt limitate, reflectând necesităţile cele mai concrete care se
impun. Desigur, lipsa unor atribuţii detaliate, explicite, nu exclude analiza
celorlalte atribuţii funcţionale ale respectivelor compartimente şi
deducerea unor atribuţii implicite ce se exprimă în activitatea de
planificare a luptei şi operaţiei de către statele majore.
Pentru înţelegerea cadrului legal de acţiune al tuturor
compartimentelor unui stat major, din perspectiva dreptului conflictelor
armate, este important modul cum sunt receptate şi aplicate principiile
dreptului operaţional, în mod deosebit cel de discriminare şi cel de
proporţionalitate. Trebuie realizată delimitarea obiectivelor militare de
obiectivele civile. Respectarea acestor principii, într-un mod în care să nu
afecteze îndeplinirea misiunii, presupune reconsiderarea funcţiilor şi
activităţilor statelor majore, a compartimentelor din compunerea acestora,
indiferent de eşalonul din care fac parte, a procedurilor de lucru, în mod
deosebit a celor legate de planificare.
a) COMPARTIMENTUL PERSONAL are ca principale atribuţii
rezolvarea problemelor de personal ale eşalonului în cadrul căruia
funcţionează. Acestui compartiment îi revin atribuţii importante legate de
aplicarea dreptului operaţional, dar care nu comportă o implicare efectivă
în procesul conducerii acţiunilor militare. Este utilă o scurtă trecere în
revistă a acestor obligaţii deoarece ignorarea regulilor respective poate
conduce la grave încălcări ale dreptului, legate de asigurarea respectării
persoanei şi care antrenează în mod direct responsabilitatea
comandantului. Din anexele la Protocoalele Adiţionale I şi II – 1977,
rezultă o serie de atribuţii pentru acest compartiment: va asigura existenţa
cărţilor de identitate pentru toţi militarii subordonaţi precum şi pentru
persoanele succeptibile de a deveni prizonieri de război (echipaje civile ale
navelor şi aeronavelor), persoane care însoţesc forţele armate; verifică
existenţa cărţilor de identitate pentru personalul sanitar militar şi civil,
(permanent sau temporar) pentru personalul religios militar (civil),
personalul de protecţie civilă, personalul afectat protecţiei bunurilor
culturale şi jurnaliştilor aflaţi în misiune în zona de responsabilitate a marii
unităţi respective.
Pentru persoanele susceptibile de a deveni prizonieri de război
(combatanţii, echipajele civile ale navelor şi aeronavelor, personalul
militar şi personalul religios militar ) vor fi asigurate plăci de identitate.

113
 În privinţa prizonierilor de război, compartimentul personal are
obligaţia de a le stabili identitatea, iar în situaţia în care statutul de
combatant al vreunei persoane capturate este neclar, va fi redactat un
raport asupra împrejurărilor în care s-a produs capturarea. Toate datele şi
informaţiile privitoare la prizonierii de război vor fi centralizate şi
transmise pe scară ierarhică până la Marele Cartier General. La fel se va
proceda şi în cazul răniţilor, în sensul că acest birou se ocupă cu
investigarea datelor necesare identificării lor. Compartimentul se va ocupa
cu identificarea persoanelor decedate pe timpul luptelor, înhumării sau
incinerării lor, preluării documentelor de identitate şi evacuării lor,
înregistrării locurilor unde au fost îngropaţi cei căzuţi în luptă şi, atunci
când situaţia o permite, întocmirii unor rapoarte asupra împrejurărilor în
care au avut loc decesele.
Acest compartiment trebuie să solicite, pe cale ierarhică, informaţii
despre militarii dispăruţi în vederea stabilirii, prin intermediul
organismelor internaţionale abilitate (Agenţia Internaţională de Informaţii
sau Puterea Protectoare), a situaţiei reale a persoanelor respective
(prizonieri, răniţi, decedaţi). De asemenea, la acest compartiment este
indicat să se centralizeze sesizările privind violările dreptului conflictelor
armate comise împotriva militarilor.
b) COMPARTIMENTUL INFORMAŢII (în contextul
îndeplinirii misiunii specifice de culegere, centralizare, prelucrare şi
valorificare a informaţiilor despre inamic, teren şi alţi factori ai situaţiei),
va trebui să determine cu precizie: concentrările de persoane civile, mediul
civil în care sunt amplasate obiectivele militare; natura zonelor de
construcţii (oraşe, sate, adăposturi ş.a.) şi cea a bunurilor civile importante
cu precădere a acelora care se bucură de o protecţie specială; existenţa
instalaţiilor şi lucrărilor care conţin forţele periculoase; particularităţile
mediului natural, din perspectiva vulnerabilităţii sale în condiţiile
întrebuinţării unor categorii de armamente puternice.
Organizând cercetarea, ca activitate compatibilă cu dreptul
războiului, compartimentul de specialitate trebuie să ia în considerare şi
distincţia pe care normele de drept o fac între activităţile permise şi cele
interzise. Culegerea unor informaţii despre inamic, în dispozitivul acestuia,
reclamă calităţi de excepţie, o pregătire ireproşabilă, robusteţe, un
echilibru psihologic remarcabil şi multă inventivitate în alegerea
procedeelor şi a stratagemelor de acţiune. Ceea ce este important este
faptul că aceste acţiuni de cercetare sunt licite dacă sunt efectuate în
uniformă sau fără a disimula statutul de combatant. În situaţia în care se
culeg informaţii acţionându-se în clandestinitate sau sub false pretexte
activitatea este considerată spionaj. Ceea ce trebuie să cunoască luptătorii,

114
când primesc şi execută asemenea misiuni, este faptul că, în cazul în care
sunt prinşi, îşi pierd dreptul la statutul de prizonier şi riscă să suporte
sancţiuni foarte grave (conform legii penale a statului care l-a capturat).
Interogarea combatanţilor capturaţi reprezintă o modalitate de a
obţine informaţii. Dreptul operaţional admite interogarea acestora,
precizând că obligaţia lor de a răspunde se rezumă numai la datele de
identificare personale. Pentru persoanele civile se prevede, în mod expres,
că nu pot fi constrânse să furnizeze informaţii sau să obţină informaţii
despre alte persoane şi organisme.
Acest aspect trebuie urmărit în special în teritoriul ocupat temporar
de agresor, semnalându-se oportun abuzurile la care s-ar deda ocupantul.
Normele de drept prevăd, pentru cazurile în care persoanele aflate în
puterea autorităţilor militare refuză să dea răspunsuri la problemele
solicitate, să nu fie supuse la ameninţări, insulte, la tratamente
discriminatorii, indiferent de natura acestora.
c) COMPARTIMENTUL OPERAŢII, din compunerea statelor
majore de mari unităţi operative, are un rol esenţial în asigurarea,
respectarea normelor şi principiilor dreptului conflictelor armate.
Îndeplinirea acestui rol depinde de misiunea primită şi de cunoaşterea
detaliată a factorilor situaţiei operative.
Cunoaşterea condiţiilor situaţiei operative, a elementelor necesare
stabilirii compatibilităţii dintre hotărârea comandantului şi principiile
dreptului conflictelor armate depinde de eficienţa sistemului de cercetare
(de calitatea rapoartelor trimise din teatrul acţiunilor militare). În culegerea
datelor şi a informaţiilor asupra situaţiei, considerentele militare se
completează cu cele umanitare, respectarea regulilor umanitare decurge
natural prin măsurile stabilite pe timpul elaborării hotărârii.
Scopul măsurilor de precauţii, care sunt luate în cursul procesului de
stabilire a elementelor hotărârii, constă în evitarea pierderilor şi a daunelor
civile, iar atunci când acestea sunt inevitabile, să le reducă considerabil.
Măsurile sunt diferite în funcţie de natura obiectivelor vizate de adversar.
Astfel, unele obiective militare sunt bine individualizate, dispuse în afara
unor concentrări de bunuri şi persoane civile, în timp ce altele se suprapun
cu acestea.
Principala problemă o constituie identificarea corectă a obiectivelor
militare şi, ulterior, stabilirea mijloacelor adecvate neutralizării sau
distrugerii lor, în conformitate cu normele dreptului operaţional. În
consecinţă, în concepţia operaţiei vor fi planificate lovituri asupra
obiectivelor militare, ţinându-se cont de următoarele limitări şi evitându-se:
1) atacurile (procedeele de lovire) globale, respectiv considerarea
ca unică ţintă a mai multor obiective individuale, amplasate unele faţă de
115
altele la distanţe mici; în condiţiile în care cel puţin unul dintre ele se află
în apropierea unui obiectiv protejat, tratarea lor ca obiectiv unic şi
executarea unor lovituri pe baza criteriului suprafeţei acestuia
(bombardamente aeriene, foc concentrat de artilerie) ar genera pagube
excesive;
2) atacurile care au ca scop terorizarea populaţiei, respectiv acele
acţiuni în care sunt considerate ţinte populaţia şi bunurile civile. Indiferent
de scopul lor, aceste atacuri, ca şi ameninţarea de a recurge la ele, sunt
considerate crime de război.
3) atacurile care au ca scop efectuarea de represalii împotriva
populaţiei şi a bunurilor civile sunt interzise. Este o regulă care exprimă
elocvent principiul de discriminare între bunurile civile şi obiectivele
militare. S-a formulat regula potrivit căreia lupta armată trebuie dusă
numai împotriva forţelor armate adverse, orice acţiune intenţionată
împotriva altor categorii de persoane şi de bunuri fiind prohibită la modul
absolut. Chiar dacă adversarul recurge la această metodă nu s-ar justifica
un răspuns similar.
Situaţia devine mult mai complexă în ipoteza în care obiectivele
militare sunt dispuse în mijlocul unor concentrări de populaţie civilă şi în
vecinătatea unor bunuri civile, astfel fiind imposibilă lovirea lor fără a le
afecta pe acestea din urmă. În acest caz, caracterul realist şi practic al
dreptului războiului este pus în evidenţă de principiul proporţionalităţii. În
aceste cazuri, se admit pierderi pentru necombatanţi şi daune provocate
bunurilor civile, statele majore fiind obligate să stabilească acele măsuri
de precauţie care duc la limitarea pierderilor umane şi materiale.
De regulă, aceste precauţii nu trebuie să afecteze elementele
principale ale concepţiei operaţiei: direcţia de efort, manevra de forţe şi
mijloace preconizată. Aplicarea principiului de proporţionalitate prezintă
dificultate şi complexitate în funcţie de forma de luptă adoptată,
influenţând, în principal, procedeele de acţiune specifice apărării şi
ofensivei.
Pregătirea şi ducerea operaţiei de apărare ridică probleme
deosebite şi sunt necesare următoarele măsuri de precauţie: îndepărtarea
persoanelor şi a bunurilor civile din vecinătatea obiectivelor militare.
Pentru unele categorii de persoane (femei, bătrâni, copii, răniţi şi bolnavi)
se impune acţiunea de evacuare, care se organizează în aşa manieră încât
să nu capete aspectul unui exod masiv, necontrolat, care să afecteze
manevrele militare; dispunerea forţelor militare în afara zonelor dens
populate, în condiţiile în care o apărare fermă impune articularea
dispozitivului pe elemente tari, cum sunt localităţile mari din zona care
favorizează acţiunile ofensive ale adversarului.
116
 Protecţia împotriva atacurilor este o măsură de competenţa
autorităţilor naţionale, dar trebuie să-şi dea concursul şi statele majore ale
marilor unităţi operative. Pentru persoanele civile, pentru bunurile
indispensabile supravieţuirii populaţiei (cele de o mare valoare culturală),
se asigură adăposturi de către formaţiunile de protecţie civilă. Acestora li
se vor crea toate facilităţile pentru îndeplinirea misiunilor specifice. În
acest context este posibilă inventarierea bunurilor protejate din fâşia de
acţiune şi verificarea modului cum a fost realizată semnalarea acestora (în
special a monumentelor, a spitalelor şi a instalaţiilor care conţin forţe
periculoase).
Pentru operaţia ofensivă aceste măsuri de precauţie îşi păstrează
valabilitatea pe întreaga adâncime a dispozitivului operativ. În plus,
dinamica specifică acţiunilor ofensive impune şi alte precauţii pentru a
reduce, în limitele posibilului, pierderile civile (materiale) colaterale pe
durata atacurilor.
Comandantul trebuie să aprecieze, la propunerea şefului
compartimentului operaţii, dacă mijloacele şi procedeele (metodele) de
acţiune pe care preconizează să le întrebuinţeze permit limitarea riscurilor
pentru populaţia civilă din vecinătatea obiectivelor militare.
Atunci când este posibilă alegerea, între mai multe obiective militare,
pe lângă criteriile operative, care determină opţiunea, este recomandabil să se
ia în consideraţie varianta care prezintă cel mai redus pericol pentru
persoanele şi bunurile civile. Se va opta pentru direcţia care prezintă cel mai
redus pericol pentru populaţia şi bunurile civile protejate, nu există bunuri de
valoare culturală sau spirituală, stabilimentele sunt puţine, există o densitate
mai mare de adăposturi pentru populaţia civilă.
Raportul pierderi civile/avantaje militare. Evaluarea acestui raport
pune probleme comandanţilor. Pentru fiecare operaţie planificată statul
major trebuie să identifice concentrările de persoane civile, existenţa şi
dispunerea bunurilor protejate, să analizeze şi să stabilească metodele şi
mijloacele care corespund obiectivelor militare, să evalueze eventualele
pierderi civile.
d) COMPARTIMENTUL LOGISTIC are responsabilităţi bine
individualizate ce decurg din regulamentele naţionale şi convenţiile
internaţionale.
Din regulamentul logisticii acţiunilor militare, prin enunţarea
misiunilor forţelor de logistică, rezultă responsabilitatea pentru
"strângerea (evacuarea) capturilor de război, hrănirea, echiparea,
cazarea şi asistenţa medicală a prizonierilor de război". Tot din acest
document rezultă obligativitatea privind evacuarea răniţilor şi bolnavilor,
spitalizarea tratarea şi recuperarea acestora.

117
 Responsabilitatea privind tratamentul prizonierilor de război revine
compartimentului logistic din două considerente: a) interpretarea corectă a
conţinutului prevederilor Convenţiei a III-a de la Geneva – 1949, conform
căreia internarea prizonierilor de război se va face în lagăre destinate
exclusiv acestui scop (art.21) care vor trebui dispuse în afara zonelor
acţiunilor de luptă (art.23) şi în nici un caz acestea nu trebuie să fie
penitenciare sau locaţii cu regim de penitenciar (art.22); b) îndeplinirea
condiţiilor menţionate anterior impune dispunerea acestor lagăre în zona
logistică, fiind nerecomandabilă încredinţarea prizonierilor de război
forţelor militarizate de ordine publică în virtutea principiului potrivit
căruia captivitatea nu este o sancţiune de natură penală sau disciplinară,
chiar dacă, din considerente practice, paza taberelor poate fi realizată cu
trupe ale Ministerului de Interne. Compartimentul logistic organizează
evacuarea prizonierilor de război, trierea acestora în punctele de adunare
pentru a se determina cei răniţi (bolnavi), în vederea acordării de îngrijiri
medicale în stabilimente special destinate. De asemenea, în
responsabilitatea sa ar trebui să intre şi pregătirea, din timp, a taberelor de
prizonieri (stabilirea locului de dispunere, schema de organizare a acestora,
instruirea personalului prevăzut pentru pază şi deservire).
e) COMPARTIMENTUL RELAŢII MILITARI-CIVILI se
subordonează şefului de stat major şi este structura care coordonează
activităţile de cooperare ale comandamentului propriu cu autorităţile civile
(populaţia locală), organizaţiile guvernamentale, neguvernamentale şi
internaţionale, în vederea menţinerii legalităţii operaţiilor militare şi
sprijinirii îndeplinirii misiunii.
Cooperarea va permite autorităţilor civile să ia toate măsurile pentru
a proteja persoanele şi bunurile civile din sfera lor de competenţă
administrativă.
Autorităţile civile pot contribui la asigurarea protecţiei unor
obiective, în sensul echipării acestora cu semne distinctive suficient de
mari şi de vizibile, semnalizarea perimetrului unde sunt dispuse bunurile
importante. Măsuri similare vor fi luate şi atunci când în teatrul de acţiuni
militare există centrale de producere a energiei nucleare, baraje (diguri),
pentru a reduce pericolele ce ameninţă populaţia civilă.
În desfăşurarea operaţiunilor militare este importantă avertizarea
populaţiei civile asupra riscurilor pe care le antrenează operaţia ofensivă.
În principiu, prevenirea nu este agreată de militari, deoarece constituie o
premiză de deconspirare a concepţiei acţiunilor viitoare, cu toate riscurile
pe care le comportă această situaţie. Măsurile de prevenire, prin
comunicate verbale sau scrise (manifeste, apeluri radiofonice), sunt
acceptate în măsura în care nu compromit secretul acţiunilor viitoare şi,

118
implicit, succesul lor. Este important ca, atunci când se dau aceste
informaţii, ele să cuprindă şi recomandări privind comportamentul ce
trebuie adoptat de populaţia civilă. Persoanele civile pot da concursul, la
solicitarea autorităţilor militare, în acţiunile de căutare, adunare şi îngrijire
a răniţilor (bolnavilor), la adunarea şi identificarea morţilor.

5.2.Rolul compartimentului juridic în cadrul comandamentelor

operaţionale

Multitudinea normelor juridice, în materie de drept intern şi

internaţional, reclamă în mod stringent necesitatea asigurării, la nivelul
marilor unităţi tactice şi operative a consilierilor juridici pe timp de pace şi
pe timp de război. Existenţa lor apare ca fiind absolut necesară deoarece
activitatea desfăşurată de ei în comandamentul unităţii ar putea fi calificată
ca având caracter de asistenţă juridică, deoarece, prin intermediul girului
lor, comandamentele vor avea garanţia că actele emise sunt legitime şi că
nu vor fi sancţionate pentru săvârşirea unor crime sau acte ilegale.
Prin asistenţa juridică trebuie să se realizeze concordanţa între
necesităţile militare şi restricţiile impuse, îndeplinirea misiunilor fără
încălcarea normelor de drept, limitarea pierderilor colaterale în raport cu
previziunile, discriminarea în selectarea obiectivelor şi proporţionalitatea între
mijloacele (metodele) folosite în raport cu necesităţile militare.
Prin asistenţă juridică se amplifică demnitatea, onoarea şi prestigiul
moral al armatei şi, implicit, victoria acesteia, prin eliminarea crimelor,
distrugerilor şi suferinţelor inutile.
Izvorul juridic al necesităţii existenţei consilierilor juridici militari
în cadrul forţelor armate este art.82 din Protocolul Adiţional I din 1977
(ratificat de România prin decretul - lege 224, publicat în Monitorul
Oficial nr.68-69 din 14 mai 1990). Acest articol prevede: "Înaltele părţi
contractante, tot timpul, şi părţile din conflict în perioada conflictului
armat vor veghea ca persoanele, ce sunt consilieri juridici, să fie
disponibile, atunci când va fi cazul, pentru a-i sfătui pe comandanţii
militari, la eşaloanele corespunzătoare, în legătură cu aplicarea
Convenţiilor şi a prezentului Protocol, cât şi în ceea ce priveşte instruirea
corespunzătoare a forţelor armate în această privinţă."
În "Regulamentul general al acţiunilor militare" A.N.-1, art.203, se
stipulează: "Asistenţa juridică constă în totalitatea măsurilor şi acţiunilor
întreprinse pentru a se asigura respectarea în acţiunile militare a
cerinţelor legilor ţării, regulamentelor militare şi ale dreptului
internaţional aplicabil în conflictele armate".

119
 Compartimentul juridic militar sprijină activitatea marilor unităţi
(unităţilor militare) şi are următoarele îndatoriri:
 să asigure comandanţilor informaţii coroborate despre

reglementările interne şi internaţionale, în domeniul militar, înainte ca

aceştia să ia decizia;
 să furnizeze informaţii utile pe plan juridic pentru
instruirea personalului combatant;
 să apere organismul militar, prin sistemul instanţelor

judecătoreşti, în cadrul unor procese intentate contra lui şi în faţa unor

pretenţii formulate de diverse persoane fizice sau persoane juridice; să
asiste pe comandanţi în formularea recomandărilor şi furnizarea de
informaţii autorităţilor civile.
Consilierul juridic oferă consultanţă juridică comandantului, în
momentul elaborării deciziei, pentru precizarea clară, în cadrul concepţiei
acţiunilor militare, a următoarelor aspecte:
- delimitarea obiectivelor militare de cele civile (persoane
sau bunuri);
- utilizarea mijloacelor de luptă licite;
- modalităţi de asigurare a protecţiei victimelor de război
(prizonieri, bolnavi, răniţi, naufragiaţi);
- modul de informare şi cooperare în planul relaţiilor cu
autorităţile civile din zona acţiunilor de luptă;
- atitudinea faţă de mijloacele şi personalul aflat sub
protecţie specială (formaţiuni sanitare, reprezentanţi ai unei puteri
protectoare sau ai Comitetului Internaţional al Crucii Roşii).
Prin asistenţa juridică, realizată de compartimentul juridic militar, se
asigură garanţia că acţiunile întreprinse de comandanţi, statele majore şi
combatanţi sunt legale, iar victoriile militare repurtate sunt considerate
morale şi licite.
Concluzionând, în exercitarea profesiei, consilierii juridici au
următoarele atribuţii:
a) reprezintă interesele Ministerului Apărării Naţionale în
faţa instanţelor de judecată;
b) semnalează comandanţilor/şefilor deficienţele constatate
în activitatea unităţilor militare, cu ocazia soluţionării litigiilor sau a unor
cercetări administrative;
c) avizează, la cererea comandanţilor/şefilor, măsurile ce
urmează a fi luate în desfăşurarea activităţii lor, precum şi orice acte care
pot angaja răspunderea patrimonială a unităţilor militare;
d) consiliază comandanţii/şefii în raporturile cu autorităţile
publice, cu alte persoane juridice, precum şi cu persoane fizice;

120
 e) acordă asistenţă de specialitate consiliilor de onoare (de
judecată) prin participarea lor, în calitate de membrii ai acestora sau ca
apărători aleşi ai cadrelor militare, potrivit regulamentelor militare;
f)participă la activităţi de prevenire a încălcării actelor
normative în unităţile militare;
g) asigură asistenţă juridică la negocierea contractelor şi la
concilierea litigiilor;
h) participă la misiuni de cooperare internaţională, în
domeniul juridic, în ţară sau în străinătate.
Comandanţii/şefii unităţilor militare solicită, în mod obligatoriu,
avizul consilierului juridic în următoarele situaţii:
- la încheierea actelor juridice care vizează patrimoniul
armatei;
- la stabilirea răspunderii materiale în sarcina personalului
Ministerului Apărării Naţionale;
- la trecerea în rezervă a cadrelor militare, din motive
imputabile acestora;
- la încheierea şi desfacerea contractelor de muncă ale
personalului civil şi militarilor angajaţi pe bază de contract.

ASISTENŢA JURIDICĂ ÎN PREGĂTIREA ŞI DESFĂŞURAREA

ACŢIUNILOR MILITARE ÎNTRUNITE

În armata României, ca în majoritatea armatelor moderne,

comandantul forţelor angajate în acţiuni militare are responsabilitatea
asigurării respectării dreptului aplicabil în conflictele armate. Multitudinea
şi dinamica schimbării normelor juridice, în materie de drept public şi
internaţional, faptul că multe din normele juridice ale dreptului
internaţional aplicabil în conflictele armate lasă la latitudinea
comandanţilor aprecierea oportunităţii aplicării lor, impune asistenţa
juridică a factorilor de răspundere. Este nevoie de o viziune globală asupra
cadrului legislativ şi a dreptului internaţional aplicabil în conflictele
armate, viziune pe care nu o poate avea decât un specialist în domeniu. Ca
urmare, luându-se model armatele occidentale şi revenindu-se la tradiţiile
armatei române în domeniu, s-au instituit compartimentele juridice în
cadrul comandamentelor marilor unităţi tactice şi operative.
Articolul 82, din Protocolul Adiţional nr.I din 1977, prevede
necesitatea existenţei consilierilor militari la eşaloanele cu rang de mare
unitate tactică şi mai mare, dar nu exlude posibilitatea funcţionării acestora
şi la eşaloanele mai mici. În practica armatei române, la nivel de unitate
militară, funcţia de consilier juridic este îndeplinită, prin cumul, de ofiţeri

121
de comandă şi de stat major cu studii sau instruiţi anume în acest domeniu.
Opinăm că la război trebuie să existe consilieri juridici militari chiar şi la
nivel de batalion (divizion). Experienţa participărilor armatei române la
misiunile militare internaţionale, de menţinere sau impunere a păcii, a
demonstrat utilitatea consilierilor juridici la nivelul unităţilor
(subunităţilor) militare.
În trecut consilierii juridici au fost prioritar angajaţi în soluţionarea
problemelor de drept administrativ, pentru susţinerea intereselor armatei în
litigiile în care aceasta era parte, preocuparea pentru extinderea activităţii
acestora în domeniul dreptului conflictelor armate fiind de dată recentă.
Faptul că în perioada postbelică, până în decembrie 1989, în armata
noastră nu s-a urmărit cunoaşterea şi aplicarea dreptului conflictelor
armate, insuficienta implementare, în regulamentele militare generale şi de
luptă, a normelor dreptului umanitar internaţional, face dificilă asistenţa
juridică pe timpul conflictelor armate. Un singur consilier juridic militar, la
nivel de mare unitate, nu poate oferi asistenţă juridică tuturor
combatanţilor. În aceste condiţii, asistenţa juridică pe timpul conflictului
armat capătă eficienţă, dacă anterior, pe timp de pace, consilierul juridic a
coordonat pregătirea în domeniul dreptului umanitar internaţional, a
militarilor din compunerea marii unităţi (unităţii). Pe timp de pace este
necesar ca specialiştii în dreptul conflictelor armate să aprofundeze
cunoştinţele militare şi tehnica de lucru pe care ofiţerii de comandă şi de
stat major le aplică pentru planificarea, organizarea şi conducerea
acţiunilor de luptă. Astfel, pe durata conflictelor armate, consilierii juridici
să fie interlocutori utili pentru comandanţii şi colaboratorii acestora,
dezideratul comun fiind îndeplinirea misiunii fără încălcarea normelor de
drept. O solidă pregătire militară a consilierului juridic este reclamată şi de
faptul că reglementările juridice specifice conflictelor armate trebuie
aplicate corect şi oportun în situaţiile complexe care caracterizează
operaţia (lupta) modernă. Neintegrarea consilierului juridic în cadrul
militar de acţiune ar diminua încrederea comandantului în soluţiile juridice
formulate de acesta. Asistenţa juridică nu trebuie să intervină tardiv ca
un drept de "veto", ci constructiv şi oportun pe timpul elaborării deciziei,
astfel încât ordinul comandantului să se încadreze în litera şi spiritul
legilor naţionale, în prevederile regulamentelor, să nu violeze regulile de
angajare militară stipulate în dreptul internaţional aplicabil în conflictele
militare.
Asistenţa juridică nu limitează dreptul comandantului de a adopta,
pe propria răspundere, decizii oportune şi optime pentru îndeplinirea
misiunii primite de la eşalonul superior. Când comandantul nu ţine seama
de propunerile fundamentale ale consilierului juridic şi violează grav

122
dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate, consilierul este obligat
să raporteze superiorului său pe linia specialităţii sale. Responsabilitatea
consilierului juridic poate fi reclamată când dă un aviz eronat, refuză fără
motive temeinice să asigure asistenţă juridică sau în caz de neglijenţă.
Instituirea unui regim de responsabilitatea pentru consilierul juridic are
menirea de a asigura autoritatea morală şi personală a acestuia, să confere
o mai mare eficacitate asistenţei juridice pe care o desfăşoară.
Consilierul juridic are obligaţia de a raporta comandantului,
imediat după ce a luat la cunoştinţă, despre producerea unor încălcări ale
normelor dreptului intern şi internaţional aplicabil în conflictele armate în
fâşia (zona) sa de responsabilitate. Comandantul, personal sau prin statul
major, are responsabilitatea juridică de a lua măsurile necesare pentru
încetarea violărilor în acest domeniu, de a dispune măsuri disciplinare.
Asistenţa juridică pe timpul conflictelor armate are drept
obiective:
 asigurarea îndeplinirii misiunilor fără încălcarea normelor
de drept;
 realizarea concordanţei dintre necesităţile militare şi
restricţiile impuse de reglementările juridice specifice (interne şi
internaţionale) în vigoare;
 discriminarea în selectarea obiectivelor şi limitarea
pierderilor colaterale;
 realizarea proporţionalităţii dintre mijloacele şi metodele
folosite şi necesităţile militare;
 prevenirea exceselor şi represaliilor pe timpul ducerii
acţiunilor militare şi eliminarea crimelor, distrugerilor şi suferinţelor.
Dreptul operaţional introduce, în procesul decizional militar, unele
limitări ce constau în constrângeri, restrângeri sau recomandări în plan
acţional.
Obligaţiile se referă la ceea ce trebuie să facă combatanţii şi sunt
temporale, spaţiale şi acţionale. Acestea se regăsesc în conţinutul planului
de acţiune şi al directivei comandantului.
Restricţiile se referă la ceea ce nu are voie să facă combatantul şi
pot fi sociale, morale, juridice, religioase. Restricţiile sunt prohibite şi, de
regulă, nu se includ în conţinutul planului de acţiune.
Constrângerile îl obligă pe subiect la săvârşirea unei acţiuni,
restrângerile îl obligă să se abţină de la săvârşirea acţiunii, iar
recomandările lasă la aprecierea acestuia alegerea unei conduite. Ca
urmare, pentru a asigura o asistenţă juridică eficientă, se vor avea în vedere
toate aceste limitări, prioritare fiind cele referitoare la:
◙ ostilităţile militare, în general;
123
 ◙ conducerea marilor unităţi, a unităţilor şi subunităţilor;
◙ comportamentul faţă de persoane şi bunuri în timp de
război;
◙ tratamentul ce se acordă victimelor conflictelor armate;
◙ administrarea şi ordinea în teritoriile ocupate.
O competentă asistenţă juridică, pe timpul conflictelor armate, dă
comandantului, statului major, comandanţilor de unităţi, convingerea că
acţiunile militare desfăşurate sunt legitime şi nu vor fi sancţionaţi pentru
comiterea unor crime de război. Prin aceasta se amplifică demnitatea,
onoarea şi prestigiul moral al armatei.
Pe timpul asistenţei juridice, compartimentul (consilierul) juridic se
va afla în relaţii funcţionale cu compartimentele comandamentului care au
atribuţii pe linia aplicării dreptului conflictelor armate. Aceste relaţii se vor
concretiza în transmiterea de către consilierul juridic a unor reglementări,
indicaţii, proceduri şi prescripţii din domeniul specialităţii sale.
De regulă, comandanţii (compartimentele statelor majore) apelează
la consilierul juridic pe timpul planificării acţiunilor militare, asistenţa
juridică având un caracter constructiv şi preventiv. Consilierul juridic nu
intervine pentru a da avizul după finalizarea concepţiei (deciziei), planului
şi ordinului de acţiune. Consilierul juridic nu adoptă o atitudine de
aşteptare a solicitărilor sprijinului de specialitate şi intervine: pentru
stabilirea obiectivelor; alegerea mijloacelor de luptă şi determinarea
procedeelor şi măsurilor necesare îndeplinirii misiunii pentru rezolvarea
speţelor unde se încalcă normele de drept intern şi internaţional.
Activitatea consilierului juridic pe timpul planificării acţiunilor
militare se rezumă, în principal, la:
 participarea la orientarea personalului implicat în luptă,
executată de comandant sau şeful de stat major;
 analizarea situaţiei din domeniul său de responsabilitate,
concomitent cu pregătirea estimărilor ce vizează limitările impuse de
dreptul conflictelor armate asupra îndeplinirii misiunii;
 colaborarea cu compartimentele statului major, în primul
rând cu compartimentul operaţii, pentru elaborarea cursurilor acţiunilor
militare (selectarea cursului optim), pentru a respecta concepţia eşalonului
superior de îndeplinire a misiunii cu mijloacele disponibile, în condiţiile
respectării dreptului conflictelor armate;
 prezentarea estimărilor (concluziilor, recomandărilor şi
propunerilor) referitoare la:
- delimitarea obiectivelor militare de cele civile;
- metodele şi mijloacele de luptă admise de dreptul umanitar
internaţional, ce pot fi utilizate pentru îndeplinirea misiunii;

124
 - asigurarea protecţiei victimelor de război (prizonieri,
bolnavi, răniţi);
-modul de informare şi cooperare cu marile unităţi vecine şi
cu autorităţile civile din zona acţiunilor de luptă;
-atitudini ce trebuie adoptate faţă de mijloacele şi
personalul ce se bucură de protecţie specială, conform reglementărilor
internaţionale în vigoare (formaţiuni sanitare, personal religios etc.);
-alte date pe care le consideră necesare sau sunt solicitate
de statul major.
 întocmirea şi actualizarea documentelor de
conducere (informare) specifice compartimentului său;
 acordarea avizului juridic concepţiei acţiunii
(concretizată în decizia comandantului), planului de acţiune al marii unităţi
şi ordinului de acţiune al comandantului;
 asistenţa celorlalte compartimente ale statului major
pentru întocmirea corectă, din punct de vedere juridic, a documentelor de
conducere şi informare, o atenţie deosebită acordându-se jurnalului
acţiunilor militare.
Compartimentul (consilierul) juridic întocmeşte şi actualizează
următoarele documente de conducere şi informare:
 planul de acţiune al compartimentului, ca anexă la planul
de acţiune al marii unităţi (anexa nr.4);
 planul de activitate al compartimentului;
 raportul de informare a comandantului (datele, estimările,
concluziile şi propunerile) (anexa nr.4);
 informarea de specialitate a unităţilor subordonate şi a
marilor unităţi cu care se cooperează;
 documente diverse referitoare la cunoaşterea zonei de
responsabilitate, a actelor normative în vigoare etc.
Planul de acţiune al compartimentului juridic este documentul
care stă la baza asistenţei juridice, pe timpul operaţiei (luptei), constituind
suportul juridic al deciziei comandantului, al ordinelor şi dispoziţiilor date
pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiei (luptei).
Acest document se întocmeşte atât sub formă grafică (pe hartă) cât
şi sub formă de text.
Partea grafică a planului de acţiune al compartimentului juridic
cuprinde informaţii şi date de natură juridică referitoare la:
- obiectivele civile (bunuri) aflate sub protecţie specială;
- agenţi economici sau lucrări de artă care conţin forţe
periculoase (centrale atomo-electrice, uzine chimice, baraje, diguri);

125
 - obiective cu imunitate culturală, aflate sub supraveghere
U.N.E.S.C.O.;
- localităţi fără apărare;
- zone demilitarizate;
- locuri de intervenţie umanitară stabilite prin acord cu
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii;
- amplasamentele taberelor prizonierilor de război;
- amplasamentele taberelor de internare a civililor, organizate
pentru protejarea unor categorii de persoane (victime de război);
- comunicaţii destinate transporturilor sanitare efectuate de
organele Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.);
- alte date necesare asistenţei juridice ce pot fi reprezentate
grafic.
Partea de text a planului de acţiune al compartimentului juridic este
determinată de volumul reglementărilor juridice în domeniu, de eşalonul la
care se lucrează, de experienţa consilierilor juridici şi cuprinde, de regulă:
 fundamentele juridice care stau la baza pregătirii şi
desfăşurării acţiunii militare respective: ordinul de acţiune al eşalonului
superior, concepţia (decizia) comandantului etc.;
 situaţia juridică a desfăşurării conflictului armat, din
perspectiva aplicării normelor dreptului internaţional (enumerarea
eventualelor încălcări ale regulilor de angajare militară din partea
inamicului sau a trupelor proprii);
 acorduri, contracte comerciale, încheiate pe timpul pregătirii
şi desfăşurării operaţiei (luptei) cu următoarele părţi:
-autorităţi politice şi militare ale ţării cu statut de stat
protector pentru România;
-Comitetul Internaţional al Crucii Roşii;
-organisme militare ale inamicului, prin care s-au stabilit
zone neutre sau demilitarizate; modul de desfăşurare a unor activităţi non-
ostile în vederea adunării răniţilor şi bolnavilor de pe câmpul de luptă;
notificări reciproce asupra schimbărilor în structura forţelor combatante
sau în cazul ridicării imunităţii culturale a unor obiective civile;
-agenţi economici, în domeniul realizării activităţilor de
aprovizionare a trupelor proprii.
 situaţii, tabele, grafice care oferă informaţii cu caracter juridic
asupra:
-statutului legal al combatanţilor;
-modului de marcare a bunurilor şi locurilor aflate sub
protecţie specială;
-numărului de prizonieri (modul de tratament);

126
 -gradului de informare a organismelor internaţionale,
destinate supravegherii conflictului armat;
-gradului de executare a transporturilor sanitare de urgenţă
cu sprijinul Comitetului Internaţional al Crucii roşii;
-asigurării, pentru combatanţi, a cărţilor de identitate;
-modului de înhumare a morţilor şi înştiinţării rudelor
despre dispariţia lor.
 măsurile luate în planul asigurării juridice pentru:
-utilizarea legală şi oportună a semnelor şi emblemelor care
conferă protecţie specială unor categorii de bunuri şi personal;
-cooperarea permanentă cu organismele internaţionale care
sunt autorizate să acţioneze în spaţiul de conflict armat;
-tratamentul umanitar al prizonierilor de război sau al
civililor aflaţi în lagărele de internare;
-sancţionarea abaterilor disciplinare sau penale pentru
respectarea normelor imperative ale dreptului internaţional aplicabil
conflictelor armate;
-soluţionarea unor acte de reclamaţie din partea unor
persoane fizice sau juridice, ca urmare a încălcării drepturilor personale
sau patrimoniale;
-respectarea legislaţiei interne şi internaţionale pe timpul
ocupaţiei militare;
-încălcări de către adversar, a normelor dreptului
internaţional aplicabil în conflictele armate.

5.3 Reprimarea penală a violărilor dreptului internaţional

umanitar

Reprimarea penală a violărilor Drepturilor Internaţional Umanitar

reprezintă un segment al dreptului internaţional penal. Ea este definită ca
un ansamblu al regulilor juridice recunoscute în relaţiile internaţionale şi
are ca scop protejarea ordinii sociale internaţionale prin urmărirea,
judecarea şi condamnarea actelor care îi aduc atingere.
Principiul represiunii universale consacră o derogare de la
teritorialitatea legii penale interne.
Un principiu specific Dreptului Internaţional Umanitar îl reprezintă
imprescriptibilitatea crimelor contra păcii, contra umanităţii şi a crimelor
de război, conform stipulaţiilor Convenţiei Naţiunilor Unite din 1968.
Principiul legitimei apărări se constituie într-o cauză exoneratoare
de răspundere penală în situaţiile când pentru salvarea unui interes legitim,
personal sau public, se iau măsuri de apărare împotriva faptelor

127
internaţionale ilicite ale unui stat sau ale unei persoane; evident că
măsurile de legitimă apărare trebuie să fie proporţionale cu gravitatea
pericolului. Un alt principiu al Dreptului Internaţional Penal este acela
conform căruia ordinul ierarhic nu înlătură răspunderea penală, el fiind
consacrat în statutele tribunalelor internaţionale penale, în legislaţiile
naţionale ale statului dar originea o are în doctrina juridică; el arată că
agenţii statului, au nu numai dreptul dar şi obligaţia de a nu executa
ordinele superioare contra Dreptului Internaţional Umanitar, existenţa unui
astfel de ordin în comiterea crimelor internaţionale neputând fi un mijloc
de apărare, ci doar o circumstanţă atenuantă33.
Răspunderea internaţională penală îşi are fundamentul în încălcarea
normelor imperative ale dreptului internaţional, prin fapte ilicite de o
deosebită periculozitate pentru comunitatea internaţională, atât în timp de
pace, cât şi în timp de război.
Convenţiile internaţionale nu fac precizări decât asupra
infracţiunilor grave, indicându-le în mod expres, recomandând statelor să
stabilească singure pedepsele pentru aceste infracţiuni, instanţelor
competente a le judeca, precum şi clarificarea altor fapte contrare dreptului
internaţional ca fiind infracţiuni sau delicte.
Infracţiunile la dreptul internaţional aplicabil în conflictele armate
sunt clasificate, de către convenţiile internaţionale care le definesc, în
“infracţiuni grave” şi “alte infracţiuni”.
Infracţiunile grave sunt încălcările grave comise de către o parte
beligerantă la adresa persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţia
convenţiilor internaţionale (art. 50 din Convenţia I de la Geneva din 1949,
art. 51 din Convenţia a II-a, art. 130 din Convenţia a III-a, art. 147 din
Convenţia a IV-a, art. 11 şi 85 din Protocolul adiţional I din 1977).
Infracţiunile grave la instrumentele internaţionale de dreptul
conflictelor armate sunt considerate crime de război şi se pedepsesc penal.
Convenţiile de la Geneva din 1949 relevă ca fiind astfel de
infracţiuni grave următoarele fapte comise împotriva răniţilor, bolnavilor
şi naufragiaţilor, prizonierilor de război, populaţiei civile sau împotriva
persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţie specială:
- omuciderea internaţională;
- tratarea sau tratamentele inumane, inclusiv experimentele
biologice;
- faptul de a cauza în mod intenţionat mari suferinţe sau de a
aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii;
33
Majoritatea legislaţiilor militare ale statelor occidentale conţin această obligaţie de neexecutare a
ordinelor ilegale. În România, Legea 80/1995 a statutului cadrelor militare prevede, în art. 8, că
militarilor le este interzis să dea şi să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi a
convenţiilor internaţionale ratificate de România.
128
 - faptul de a fi lipsit (combatantul) de dreptul său de a fi
judecat în mod legal şi imparţial;
- deportarea sau transferul ilegal;
- detenţiunea ilegală;
- luarea de ostatici;
- distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţile
militare, şi desfăşurate pe scară mare în mod arbitrar.
La acestea, Protocolul Adiţional I din 1977 adaugă:
- actele şi omisiunile nejustificate prin care se compromite
sănătatea şi integritatea fizică sau mentală a persoanelor aflate în puterea
părţii adverse sau internate, deţinute sau private de libertate ca urmare a
conflictului armat;
- lansarea unui atac fără discriminare, afectând populaţia
civilă sau bunuri cu caracter civil;
- lansarea unui atac împotriva lucrărilor sau instalaţiilor
conţinând forţe periculoase;
- atacarea localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate;
- atacarea unei persoane, cunoscând că este scoasă din luptă;
- utilizarea cu perfidie a semnului distinctiv al Crucii Roşii
sau a altor semne protectoare recunoscute de convenţiile internaţionale;
- transferarea de către puterea ocupată a unei părţi a populaţiei
sale civile în teritoriul pe care îl ocupă sau deportarea ori transferarea în
interiorul sau în afara teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a
populaţiei acestui teritoriu;
- orice întârziere nejustificată în repatrierea prizonierilor de
război sau a civililor;
- practicile de aparheid şi celelalte practici inumane şi
degradante bazate pe discriminarea rasială care dau loc unor ofense grave
la adresa demnităţii personale;
- faptul de a îndrepta atacuri împotriva patrimoniului cultural
sau spiritual al poporului.
Alte infracţiuni, la instrumentele internaţionale, sunt actele contrare
dispoziţiilor acestora şi care nu sunt crime de război. Ele pot fi infracţiuni
sau abateri disciplinare şi se sancţionează penal sau disciplinar.
În anumite manuale ale legilor şi obiceiurilor războiului sunt date ca
exemple de alte infracţiuni următoarele acte:
- folosirea armelor şi metodelor de război interzise;
- mutilarea de cadrave;
- abuzuri de drapel parlamentar;
- distrugerea nejustificată de bunuri culturale;
- jaful;

129
 - obligarea prizonierilor sau civililor inamici de a efectua
lucrări de natură militară care le-ar pune viaţa în pericol;
- refuzul de a cruţa supravieţuitorii.
Faptul că aproape toate statele sunt părţi la Convenţiile de la Geneva
din 1949 şi la Protocoalele lor Adiţionale din 1977 face ca obligaţia
reprimării pe plan naţional a infracţiunilor la Dreptul Internaţional
Umanitar să aibă un caracter general. Totuşi, maniera în care statele au
realizat în practică această obligaţie este extrem de diversificată.
Regulile generale prevăzute în convenţiile internaţionale pentru
reprimarea infracţiunilor la normele Dreptului Internaţional Umanitar impun
statelor luarea unor măsuri pe plan naţional: să emită ordine şi instrucţiuni
pentru asigurarea respectării Convenţiilor ratificate; stabilirea măsurilor
legislative necesare sancţionării penale a persoanelor care au comis sau au
dat ordin să se comită oricare dintre infracţiunile grave; să urmărească
persoanele bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare
dintre infracţiunile grave şi deferirea lor propriilor tribunale (indiferent de
naţionalitatea acestor persoane); să nu se exonereze şi nici să exonereze un
alt stat de răspunderea pentru comiterea infracţiunilor grave; să faciliteze
deschiderea unor anchete la cererea unei părţi la conflict cu privire la orice
pretinsă violare a convenţiilor, iar dacă nu se realizează un acord cu privire la
procedura anchetei să se înţeleagă cu partea interesată asupra alegerii unui
arbitru care va hotărî asupra procedurii de urmat; să asigure inculpaţilor
beneficiile garanţiilor de procedură şi de liberă apărare.
Legea 159 (M.Of. 283/31 iulie 1998) privind cooperarea
autorităţilor române cu Tribunalul Internaţional34 pentru urmărirea
persoanelor presupuse a fi responsabile de grave violări ale dreptului
internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând cu
anul 1991, face următoarele referiri: procedura de cooperare se
declanşează la cererea Tribunalului Internaţional de la Haga; Ministerul
Justiţiei este autoritatea centrală competentă să primească cererea şi s-o
verifice sub aspectul regularităţii formale şi să o transmită neîntârziat spre
rezolvare organelor judiciare competente; Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie şi Ministerul de Interne vor furniza Ministerului
Justiţiei datele pe care le deţin şi care prezintă relevanţă pentru
soluţionarea cererilor primite de la Tribunalul Internaţional; cauzele care
au ca obiect infracţiuni ce intră în competenţa Tribunalului Internaţional
aflate în curs de urmărire penală sau de judecată în România, vor fi trimise
Tribunalului Internaţional, conform art. 9 alineat 2 din statutul acestuia,
care prevede prioritatea de jurisdicţie în favoarea sa; dacă mandatul de
34
Tribunalul Penal Internaţional privind fosta Iugoslavie a fost înfiinţat în anul 1993, la Haga, fiind
în acest moment în plină activitate.
130
arestare emis de Tribunalul Internaţional sau de procurorul său poate fi pus
în executare, Ministerul Justiţiei va comunica Tribunalului Internaţional
impedimentele care au determinat neexecutarea mandatului; predarea
persoanei arestate se va face fără a se recurge la procedura extrădării;
organele judiciare române au obligaţia de a soluţiona şi alte cereri ale
Tribunalului Internaţional având ca obiect identificarea unor persoane care
pot fi martori sau experţi în cauzele aflate pe rolul acestuia.
Conferinţa Diplomatică a Plenipotenţialilor de la Roma în iunie
1998 a adoptat Tratatul privind crearea Curţii Penale
Internaţionale35.
Constituirea Curţii Penale Internaţionale (anexa nr. 4) are ca scop
consolidarea cooperării internaţionale pentru urmărirea şi pedepsirea efectivă
a crimelor ce ating comunitatea internaţională. Dar jurisdicţia sa se va
exercita numai în legătură cu cele mai grave crime, care afectează la nivel
global. Jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale va fi complementară
sistemelor naţionale sau internaţionale de justiţie penală, exercitându-se doar
în cazul în care se constată că ele sunt ineficiente, inexistente, necooperante
sau blocate.
Competenţa Curţii Permanente Internaţionale se exercită asupra
unor categorii de crime: genocidul, crimele împotriva umanităţii comise în
timp de pace şi de război, crimele de război, agresiunea (care urmează să
primească o definiţie corespunzătoare în tratat).
Este pentru prima dată după constituirea Tribunalelor Militare la
Nürnberg şi Tokyo când se realizează o codificare, în cadrul unui tratat
multilateral, a crimelor împotriva umanităţii, incluzând crima de apartheid,
exterminarea, atacurile directe asupra populaţiei civile, sclavia, deportarea
şi transferul forţat de populaţii, tortura, prostituţia forţată, dispoziţia de
persoane ş.a.
Curtea Penală Internaţională este un tratat multilateral, care
consacră în dreptul internaţional convergenţa dintre principalele sisteme de
drept penal, cel de sorginte latino-franco-germană şi cel de sorginte latino-
anglo-saxonă (civil low şi common law). Spre deosebire de Tribunalul
Penal Internaţional de la Haga, Curtea Penală Internaţională va fi
independentă faţă de Consiliul de Securitate al O.N.U., unde un număr redus
de ţări iau decizii pentru tribunal.
Dacă unele state au preluat în legislaţia naţională clasificarea
infracţiunilor grave prevăzută în instrumentele internaţionale, altele au
adoptat un sistem propriu de clasificare.

35
Istoria lungului proces de constituire a unei jurisdicţii penale internaţionale începe în şcoala
juridică românească, reprezentată de Vespasian Pella (el redactează în 1927 primul proiect al
Statutului Curţii Penale Internaţionale).
131
 În actualul Cod penal român sunt prevăzute o serie de infracţiuni
grave la convenţiile internaţionale în Titlul al X-lea intitulat “Infracţiuni
contra capacităţii de apărare a României”, şi anume: jefuirea celor căzuţi
pe câmpul de luptă (art. 350); folosirea fără drept a emblemei Crucii Roşii
pe timpul operaţiilor militare (art. 351), iar în Titlul al XI-lea, intitulat
“Infracţiuni contra păcii şi omenirii”, următoarele categorii de infracţiuni:
genocidul (art. 357); tratamente neomenoase la adresa persoanelor
protejate şi căzute în puterea adversarului (art. 358); distrugerea unor
obiective sanitare şi însuşirea unor bunuri sanitare, nejustificate de
necesităţile militare (art. 359); distrugerea, însuşirea sau jefuirea unor
valori culturale (art. 360).
Pedepsele aplicate acestui gen de infracţiuni sunt de la 3 ani
închisoare până la maximum de pedeapsă aplicabil pe teritoriul românesc
(detenţia pe viaţă).
În Codul penal român, art. 121 se dispune că prescripţia nu înlătură
executarea pedepselor principale pronunţate pentru infracţiunile contra
păcii şi omenirii.
Reprimarea infracţiunilor prevăzute de instrumentele internaţionale se
face prin intermediul legislaţiei naţionale şi când sunt comise de militarii care
fac parte din trupele O.N.U. de menţinere sau impunere a păcii.
De problema reprimării naţionale, a violărilor Dreptului Internaţional
Umanitar, s-a preocupat, în mod repetat, Societatea Internaţională de Drept
Militar şi Dreptul războiului al cărei obiectiv special este, conform art. 3 al
statutului său, găsirea căilor de armonizare a legislaţiilor penale interne atât
între ele cât şi faţă de regulile dreptului internaţional.
În anul 1997, s-a adoptat Charta de la Atena asupra principiilor
esenţiale ale represiunii naţionale a infracţiunilor grave la dreptul
conflictelor armate.
Funcţionarea eficace a sistemului de reprimare a crimelor de război
este direct legată de reprimarea în cadrul dreptului intern, de aplicarea
regulii competenţei universale a tribunalelor naţionale în această materie,
condiţie indispensabilă pentru eliminarea reală a impunităţii criminalilor
de război; această regulă trebuie integrată în dreptul intern aşa cum rezultă
ea din dreptul internaţional, prin recunoaşterea competenţei acestor
tribunale de a judeca orice crimă de război, fără restricţii în ceea ce
priveşte locul comiterii ei sau naţionalitatea autorului.
Dacă jurisdicţia penală internaţională rămâne o problemă pe care o va
rezolva viitorul, în sistemul de reprimare internaţională a infracţiunilor la
Dreptul Internaţional Umanitar statele pot utiliza dispoziţiile convenţiilor
umanitare referitoare la cooperarea judiciară în materie penală.

132
 În articolul 91, Protocolul Adiţional I din 1977, se arată că partea la
conflict va răspunde pentru toate actele comise de persoanele aparţinând
forţelor sale armate şi va fi obligată la despăgubiri în caz de violare a
convenţiilor internaţionale.
Articolele 88 şi 89 din acelaşi instrument juridic prevăd: “statele îşi
vor acorda cea mai largă întrajutorare posibilă în orice procedură
referitoare la infracţiunile grave la instrumentele internaţionale; ele vor
coopera în materie de extrădare; statele se vor angaja să acţioneze în
conformitate cu Carta Naţiunilor Unitate”.
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, în anul 1973, o rezoluţie
prin care au fost consacrate “principiile cooperării internaţionale în
privinţa depistării, arestării, extrădării şi pedepsirii celor vinovaţi de
crime de război şi de crime împotriva umanităţii”.
Dreptul Internaţional Umanitar este o încercare de ordonare a
unei lumi imperfecte; el va fi ineficace însă atât timp cât nu se va edifica o
cultură bazată pe drepturile omului. Primordialitatea Dreptului
Internaţional Umanitar asupra forţei brutale şi nestăpânite reprezintă
speranţa supravieţuirii civilizaţiei umane.

133
 Capitolul 6

LECŢII ALE ISTORIEI DIN DOSARELE

MARILOR PROCESE MILITARE

6.1. Instanţele internaţionale penale ad-hoc. Tribunalul Militar

Internaţional

6.1.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürenberg

Germania hitleristă a reuşit să depăşească cu mult violările aduse

„moralei internaţionale şi respectării sfinte a tratatelor”, comise în epoca
militaristă a Kaiserului Wilhelm al II-lea. Prevederi ale tratatelor de pace,
angajamente internaţionale, Liga Naţiunilor, dreptul la libertate şi
independenţă al fiecărui popor, vor fi tot atâtea concepte pur şi simplu ignorate
în cavalcada spre înfrângerea şi distrugerea propriei naţiuni condusă de Hitler
şi acoliţii săi, pe care din păcate i-a lăsat singuri în boxa acuzaţilor de la
Nürenberg. Aceste nenumărate violări ale celor mai elementare norme
internaţionale au fost dublate de o adevărată politică sistematică, organizată cu
rigurozitatea tipic teutonă, de eliminare fizică a unor grupuri politice, rasiale,
religioase sau etnice, necunoscute lumii civilizate nici măcar în epoca
invaziilor mongole şi pentru care omenirea a fost obligată să inventeze
noţiunea de „genocid” pentru a se putea referi la fapte de o asemenea natură.
Au fost, aşadar, incredibilele atrocităţi comise chiar în prima parte a
celui de al doilea război mondial, care au condus la realizarea Acordului de la
Saint James Palace, semnat la Londra, în anul 1942. Cu această ocazie, se
stabilea înfiinţarea unei „Comisii a Naţiunilor Unite pentru descoperirea şi
pedepsirea crimele de război”60. Chiar dacă termenul de „Naţiuni Unite”61 nu
includea la acel moment decât Aliaţii Occidentali – SUA şi Marea Britanie –
se poate afirma că era un pas important ce dovedea o intenţie clară şi decisă
pentru perioada postbelică.
În această acţiune a fost ulterior angrenată şi Uniunea Sovietică. Prin
declaraţia solemnă adoptată la Moscova, la data de 30 octombrie 1943, în
numele celor trei mari state aliate, se arăta în mod explicit : ”când un
armistiţiu va fi acordat unui nou guvern format în Germania, oricare va fi
acesta, ofiţerii şi soldaţii germani sau oficialii nazişti care sunt responsabili,
sau care şi-au dat consimţământul la comiterea atrocităţilor, masacrelor şi
execuţiilor despre care se cunoaşte, vor fi trimişi în ţările pe teritoriul cărora
au comis abominabilele fapte menţionate, pentru a fi judecaţi şi pedepsiţi în
60
Care urma evident să funcţioneze la terminarea războiului.
61
Neavând sensul dobândit mai târziu.
134
conformitate cu legile acelor ţări eliberate de către guvernele libere din
aceste ţări. Liste vor fi întocmite, cu toate detaliile posibile, de către toate
ţările interesate. De asemenea, germanii care au luat parte la execuţiile în
masă ale ofiţerilor polonezi, ca şi la împuşcarea ostatecilor francezi,
olandezi, belgieni, norvegieni şi greci, sau cei care au participat la
masacrele comise în Polonia şi pe teritoriile ocupate din Uniunea Sovietică
vor fi aduşi la locul crimelor şi judecaţi în acel loc de către populaţia pe
care au martirizat-o. În acest fel şi cei care, până în acest moment, nu şi-au
pătat mâinile cu sânge nevinovat trebuie să ştie că vor fi pedepsiţi dacă vor
comite fapte similare. Deoarece este indubitabil că cele trei puteri aliate îi
vor urmări până la capătul lumii şi îi vor preda în mâinile acuzatorilor lor
pentru a se face dreptate”62.
Este demn de remarcat că la acel moment numai crimele de război
intrau în competenţa acestei Comisii. Începând cu anul 1944, umanitatea a
început, însă, să descopere date despre genocidul comis împotriva celor 6
milioane de evrei din Europa63 şi în acest fel se va ajunge la un alt nou concept
– cel de „crime împotriva umanităţii”. Astfel, s-au pus bazele conceptuale
avansate ale noţiunii de „crime internaţionale” care, în forma lor
perfecţionată, vor fi preluate şi incluse, o jumătate de secol mai târziu, în
competenţa Tribunalelor Penale pentru Yugoslavia şi Rwanda, ca şi a Curţii
Penale Internaţionale.
Sediul materiei
La data de 8 august 1945, a fost semnat, la Londra, "Acordul
privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor
europene ale Axei", prin care s-a hotărât instituirea unui Tribunal Militar
Internaţional, rămas în istorie sub numele de „Tribunalul de la
Nurenberg”, care să judece criminalii de război ale căror crime erau fără
localizare geografică precisă. Înţelegerea a reprezentat voinţa celor 4 state
învingătoare, respectiv, Statele Unite ale Americii, Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi
Franţa care au reuşit să găsească un compromis acceptabil, subsumat ideii
de a pune în practică principiile enunţate anterior.
Acordul cuprindea, în cadrul anexei, Statutul Tribunalului, care
prevedea reguli de constituire, de jurisdicţie şi de funcţionare a acestuia.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a funcţionat în perioada
20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat lucrările şi
existenţa. S-a convenit că sediul acestui Tribunal să fie în oraşul Nurnberg, în
Germania.
62
Este evidentă în exprimare influenţa şi tonul deja specifice ale conducătorului sovietic Iosif
Visarionovici Stalin.
63
Termenul „genocid” fiind inventat în anul 1944 de un ziarist american de origine iudaica Raphael
Lemkin şi utilizat în cartea sa „Legile Axei în Europa Ocupată”.
135
 În prevederile articolului 5 al acestui statut era cuprinsă o dispoziţie,
potrivit căreia, în caz de necesitate, determinată de numărul mare al
proceselor, se puteau înfiinţa şi alte tribunale, cu o componenţă,
competenţă şi procedură, identice cu cele prevăzute în statut.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg avea în componenţă
patru judecători membri şi patru judecători supleanţi, reprezentând cele
patru mari puteri învingătoare în război, preşedinţia era asigurată pe rând
de către unul din judecători, potrivit principiului rotaţiei.
Pentru descoperirea criminalilor de război, efectuarea actelor de
urmărire penală, pregătirea actului de acuzare şi susţinerea acestuia în faţa
tribunalului, Statutul prevedea constituirea unei Comisii de instrucţie şi
urmărire a marilor criminali de război, compusă din reprezentanţi ai
Ministerului public din cele patru ţări semnatare ale acordului.
Hotărârile erau adoptate cu votul majorităţii membrilor săi, în caz de
egalitate prevalând votul preşedintelui. Prin urmare, pentru a se hotărî
condamnarea, era necesar votul a cel puţin trei judecători. Hotărârea
tribunalului, prin care se constata vinovăţia inculpatului sau prin care era achitat
de orice penalităţi, era, potrivit articolului 26 al statutului, definitivă şi
nesusceptibilă de revizuire şi trebuia să fie motivată.
Competenţa ratione personae
Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în
numele ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de
membru al unei organizaţii, oricare din crimele menţionate expres în
Statut.
Dacă se constata că un inculpat, vinovat de o anumită faptă, făcea
parte dintr-un grup sau organizaţie, tribunalul era abilitat să declare că
grupul sau organizaţia respectivă sunt criminale. În virtutea acestui text,
Gestapo-ul, S.S.-ul şi conducerea partidului nazist german au fost declarate
criminale. O asemenea declaraţie îndreptăţea autorităţile competente, ale
fiecăruia dintre statele care au constituit tribunalul, să defere tribunalelor
militare naţionale pe oricare din membrii organizaţiei sau grupului declarat
că având caracter criminal, în virtutea simplei lor afilieri la un asemenea
grup sau organizaţie, al căror caracter criminal rămânea stabilit şi nu putea
fi contestat.
Tribunalul era împuternicit să judece acuzaţii şi în contumacie,
indiferent dacă aceştia nu au fost descoperiţi sau nu se prezentau, dacă se
considera că judecarea lor era în interesul justiţiei.
Tribunalul putea să se pronunţe, în caz de constatare a vinovăţiei,
pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă pe care o considera că justă,
având şi dreptul de a ordona confiscarea oricăror bunuri furate de către

136
condamnat, care erau remise Consiliului de Control al Aliaţilor din
Germania.
Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al
Aliaţilor, care avea şi dreptul de a modifica sau reduce pedepsele aplicate,
fără, însă, a le agrava.
În final, 24 de persoane au fost puse sub acuzare de către procuror
ca fiind cei mai mari criminali de război. Dintre aceştia, doar 22 au fost
judecaţi.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg renberg s-a
pronunţat, condamnând la pedeapsa capitală 12 persoane, printre care
Goering, Keitel, Jodl şi Ribbentrop, la muncă silnică pe viaţă 3 persoane,
la închisoarea între 10 şi 20 de ani alte 4 persoane, iar în privinţa a 3
inculpaţi s-a dispus achitarea.
Henri Donnedieu de Vabre, judecătorul francez de la Nürnberg , a
spus despre crimele împotriva umanităţii că „au fost introduse pe uşa din
spate şi că au fost pur şi simplu volatilizate în cursul procesului”. Această
apreciere reflectă doar una dintre evidentele lipsuri şi neîmpliniri ale
Tribunalului de la Nürenberg, în fapt, în toate condamnările emise nu a
fost făcută o diferenţiere netă şi clară între crimele de război şi cele
împotriva umanităţii, aşa cum erau prevăzute în Statut.

6.1.2. Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio

În aceeaşi perioadă cu procesul de la Nürenberg şi puternic

influenţat de sistemul adoptat de acesta, şi-a desfăşurat activitatea şi
Tribunalul de la Tokio, pentru judecarea criminalilor de război japonezi.
Este interesant de remarcat faptul că acesta din urmă nu a fost constituit
printr-un acord al Aliaţilor, ci printr-o simplă proclamaţie a generalului
MacArthur – comandantul militar şef al forţelor de ocupaţie. Acesta este,
de fapt, Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient, cunoscut
ca Tribunalul de la Tokio, după sediul său, care a fost stabilit în acest oraş.
Înfiinţarea acestui tribunal a fost convenită în cuprinsul
"Declaraţiei de la Postdam", din data de 26 iulie 1945, semnată de
Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China şi cuprindea condiţiile
de capitulare a Japoniei. Potrivit acestui document, una din condiţiile
capitulării Japoniei a fost aceea de a-i aduce în faţa justiţiei pe criminalii
de război. La această Declaraţie, a aderat la data de 8 august 1945, odată
cu intrarea să în război contra acestei ţări, şi fosta U.R.S.S. Acest act a fost
acceptat de Japonia, după înfrângerea sa, la data de 1 septembrie 1945.
În baza acestei Declaraţii, comandantul suprem al forţelor aliate din
Extremul Orient, generalul Mac Arthur, a aprobat, la data de 19 ianuarie

137
1946, "Carta Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul
Orient", care oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe
militarii japonezi şi ei răspunzători de crimele de război comise în această
parte a lumii.
Generalul american Mac Arthur avea, potrivit acestei Carte,
atribuţia de a numi preşedintele tribunalului şi judecătorii, de pe o listă,
propusă de statele care au semnat actul de capitulare a Japoniei şi de alte
state care au aderat la acesta.
El exercita totodată şi alte funcţii legate de numirea preşedintelui
Consiliului care îndeplinea atribuţiile de instruire, urmărire penală şi
susţinere a acuzării sau de executare, modificare ori atenuare a pedepselor
pronunţate, exercitând, în fapt, supravegherea asupra întregii activităţi a
tribunalului.
Carta Tribunalului de la Tokio cuprindea principii şi reglementări
similare cu cele ale Statutului Tribunalului de la Nürenberg, dar avea şi
unele deosebiri: astfel, Tribunalul era compus din cel puţin 6 membri şi cel
mult 11 membri, judecând în complet de 6 judecători.
Tribunalul nu era abilitat să declare criminale anumite grupuri sau
organizaţii, competenţa Tribunalului "ratione personae" limitându-se la
persoanele învinuite a fi comis crime grave.
Regulile de procedură şi garanţiile judiciare, precum şi cele
privind responsabilitatea acuzaţiilor sau pedepsele ce se puteau aplica,
erau similare celor din Statutul Tribunalului de la Nürenberg.
Nu erau cuprinse în Cartă menţiuni despre caracterul definitiv sau
nerevizuibil al hotărârii, hotărârea fiind executorie la ordinul
Comandantului Suprem al forţelor aliate, respectiv, a generalului Mac
Arthur, singurul pentru care se prevedea dreptul de a o modifica.
Tribunalul Militar de la Tokio şi-a încheiat lucrările la data de 12
noiembrie 1948, condamnând la pedeapsa capitală 7 persoane, la
închisoare pe viaţă 11 persoane, iar alte 7 persoane la detenţie.

6.2. Procesul medicilor nazişti

20 decembrie 1946 – 20 august 1947

"S-au petrecut între 1939 şi 1945 fapte care nu au intrat în categoria

crimelor de război; judecătorii le-au apreciat ca diferite de execuţia
ostaticilor în lagărele de concentrare. Este vorba de exterminarea
sistematică a bărbaţilor, femeilor şi copiilor pentru motive de rasă, de
religie, de naţionalitate. Pentru genocid trebuia creat un nume nou care să
desemneze gravitatea în categoria faptelor oribile. Împotriva deportării
unor întregi popoare, împotriva camerelor de gazare, împotriva schingiuirii

138
şi trimiterii deliberate la moarte a unor fiinţe umane vinovate doar pentru
credinţa lor şi pentru că îşi trăiau viaţa în felul lor, umanitatea întreagă se
înscrie ca parte civilă”. Aceste cuvinte au fost scrise în 1983 de cunoscutul
publicist francez Raymond Aron şi publicate de „L”Express” la 11
februarie, într-o zi în care Franţa întreagă era bulversată de ştirea că un
odios criminal de război nazist, fostul Obergruppenführer SS Klaus
Barbie, supranumit „călăul din Lyon”, fusese predat de autorităţile
boliviene şi adus, după 38 de ani, în Franţa, la locul crimelor sale.
Valabilitatea conceptului, creat de Tribunalul Militar Internaţional de la
Nürnberg în 1946, de „crimele împotriva umanităţii” se proba din nou de
un tribunal francez care judeca un om pentru fapte comise în urmă cu patru
decenii, în baza considerentului că există crime, diferite de toate celelalte,
care sunt imprescriptibile.
În numele unei ideologii abominabile, medicii nazişti au omorât
oameni de altă naţionalitate sau de altă rasă, dar şi pe conaţionalii lor,
decretaţi de legea nazistă „nedemni”. O expresie tipică a urii faţă de om a
fost şi transformarea oamenilor privaţi de libertate în „cobai de
experienţă”.
La 1 noiembrie 1943, la Moscova, miniştrii de externe ai Marii
Britanii, S.U.A. şi U.R.S.S. au dat publicităţii declaraţiile lui Churchill,
Roosevelt şi Stalin prin care se releva hotărârea acestora de a-i urmări şi
pedepsi pe toţi criminalii de război nazişti.
Mulţi germani nu ştiau ce s-a întâmplat în război, între sârmele
ghimpate ale lagărelor, între pereţii laboratoarelor şi ai sălilor de operaţii
din interiorul acestora.
Primul şoc a fost atunci când armata sovietică a eliberat
Maldanekul. Atunci au apărut în presa sovietică primele relatări despre
soarta celor ce fuseseră trimişi în lagărele naziste şi tot atunci
corespondenţii marilor agenţii de presă, care însoţeau trupele sovietice, au
redactat primele lor articole despre genocid.
Istoricul englez Terri Charman de la Muzeul imperial britanic al
războiului, care aminteşte acest episod, precizează că abia după câteva
săptămâni o altă publicaţie, „Ilustrated London News”, a inserat pe două
pagini primul reportaj cu fotografiile despre Maldanek.
La fel s-a întâmplat când a fost eliberat Auschwitzul sau după ce
americanii au pătruns în lagărele de la Buchenwald şi Bergen-Belsen.
Asemenea ştiri, provenite din surse diferite, produseseră stupoare în
întreaga lume civilizată. Oamenii îşi dădeau seama că nu s-a derulat filmul
întregului calvar, că nu au fost dezvăluite toate crimele.
Aliaţii avertizau: „Probele noastre vă vor înspăimânta şi o să spuneţi
că v-am răpit somnul. Dar tocmai aceste acte au cutremurat o lume

139
întreagă şi au făcut ca fiecare om civilizat să se pronunţe împotriva
Germaniei naziste”.
Aşa a apărut un termen nemaicunoscut până atunci: „crime
împotriva umanităţii”.
Juriştii explicau astfel opiniei publice internaţionale: „Crimele de
război presupun violarea legilor şi obiceiurilor de război. Această violare
cuprinde, fără a se limita la ele, asasinatul, tratamentul rău sau deportarea
pentru muncă forţată a populaţiei civile în teritoriile ocupate, asasinarea
sau maltratarea prizonierilor de război sau a persoanelor pe mare, execuţia
ostaşilor, confiscarea bunurilor publice sau personale, distrugerea fără
motiv a oraşelor şi satelor. Crimele împotriva umanităţii cuprind:
asasinatul, exterminarea, reducerea la starea de sclavie, deportarea şi orice
act inuman comis împotriva populaţiei civile, înainte sau în timpul
războiul, ca şi persecuţiile pentru motive politice, rasiale, religioase, când
aceste acte sau persecuţii constituiau sau nu o violare a dreptului (legii din
ţara respectivă) sau au fost comise în urma oricărei crime care intră în
competenţa Tribunalului sau în legătură cu această crimă. Pentru că au fost
comise împotriva inocenţilor, crimele împotriva umanităţii constituie o
violare a principiilor Dreptului penal aşa cum derivă din Dreptul penal al
tuturor naţiunilor civilizate”.
Arestaţi în saloanele clinicilor medicale pe care le conduceau, în
laboratoare, în institutele de cercetări ori în secţiile unor mari întreprinderi
farmaceutice, medicii, implicaţi în tot ceea ce medicina SS înfăptuise în cei
12 ani ai nazismului, aşteptau în celule ca dosarul lor să intre pe vot.
Între timp, în sala mare a Palatului de Justiţie de la Nürnberg,
răsunau cuvintele de deschidere ale acuzatorilor în marele proces:
Robert H. Jackson, acuzator principal din partea Statelor Unite ale
Americii: „....Aceşti deţinuţi reprezintă forţele cele mai nefaste care vor
exista în lume încă multă vreme după ce trupurile acestor oameni se vor
transforma în cenuşă. Aceşti oameni sunt simbolul viu al urii de rasă, al
teroarei şi violenţei, al aroganţei şi cruzimii generale de putere. Sunt
simbolul naţionalismului şi militarismului feroce, al intrigilor şi
provocărilor care, generaţii de-a rândul, au târât Europa în vâltoarea
războiului, exterminându-i populaţia masculină, distrugându-i casele şi
aruncând-o în mizerie. S-au confundat într-o asemenea măsură cu filosofia
creată de ei şi cu forţele pe care le conduceau, încât a manifesta îndurare
faţă de ei ar însemna a face să triumfe şi să fie înconjurat acel rău de care
se leagă numele lor. Civilizaţia nu-şi poate permite vreun compromis”...
Palatul de justiţie din Nürnberg, era o clădire sobră, cu trei etaje, având
aspectul unei închisori. Din 20 noiembrie 1945 şi până în octombrie 1946
această clădire, înconjurată de baraje de sârmă ghimpată, de poliţişti şi soldaţi

140
a fost sediul „Procesului secolului” – procesul principalilor criminali de război
nazişti. Procurori, judecători şi avocaţi – reprezentanţi ai celor mai strălucite
şcoli de drept ale lumii – s-au confruntat cu vehemenţă în faţa unui public
restrâns şi a câtorva zeci de ziarişti celebri care, zilnic, transmiteau cu
febrilitate cititorilor lor ştiri zguduitoare despre adevărata faţă a fascismului.
Pe alţi medici îi „îndepărtase” de boxa acuzaţiilor chiar SS-ul.
Sigmund Rascher fusese împuşcat chiar la Dachau, în apropierea
laboratorului său, în timp ce soţia îi fusese spânzurată la Ravensbrück
pentru vina de a-l fi minţit pe atotputernicul Reichasführer SS-ul în
privinţa naşterii celor trei copii.
Cei mai mulţi dintre conducătorii medicinei naziste au fost capturaţi
şi închişi. Printre ei prof. dr. Leonardo Conti, prof. dr. Karl Brandt, prof.
dr. Karl Gebhard etc. Au urmărit, de dincolo de gratii, ecourile
dezbaterilor din timpul procesului deschis la Nürnberg, desfăşurat pe o
perioadă neaşteptat de mare: 20 decembrie 1945 – 20 august 1947.
Pentru judecarea medicilor criminali de război exista de mai multă
vreme un acord interaliat.
Tribunalul Militar nr. 1 – Statele Unite ale Americii împotriva lui
Karl Brandt şi ceilalţi – a fost constituit la 26 octombrie 1946 prin Ordinul
General al comandantului militar american în Germania. Competenţa şi
atribuţiile sale erau fixate prin Legea nr.10 a Consiliului Aliat de Control
şi prin Acordul de la Londra din august 1945.
Începerea procesului a fost posibilă deoarece acuzarea avea la
dispoziţie 570 de documente, rapoarte şi declaraţii sub jurământ. Apărarea,
la rândul ei, aducea 901 documente. Numărul total al documentelor care au
fost prezentate şi apreciate se ridica la 1471.
Cea mai mare parte dintre aceste documente fuseseră prezentate în
timpul primului proces. Nu mai constituiau o noutate pentru instanţă şi
pentru public. Urma să se analizeze în detaliu responsabilităţile, să se
prefigureze legăturile, interconexiunile. Era necesar să fie relevată
adevărata imagine a „cercetării ştiinţifice” naziste.
Se definitivaseră problemele de procedură, se stabilise că
dezbaterile vor fi filmate, înregistrate integral, că ele vor fi stenografiate.
Audierile urmau să aibă loc în fiecare zi de la orele 9,30 la 12,30 şi de la
orele 13,30 la 16,30. Fiecare inculpat urma să fie reprezentat de un avocat
german pe care şi-l va alege singur, iar acesta avea dreptul să organizeze
apărarea aşa cum doreşte, să-şi aleagă martorii şi să prezinte documente.
Dr. Conti, fostul secretar de stat pentru sănătate, s-a sinucis. Fusese
arestat la Flensburg, la 19 mai 194, de către englezi şi remis americanilor.
Zile în şir i se luaseră interogatorii, dar înaintea începerii procesului a fost
găsit mort în celula sa. Principalul acuzat reuşise să se sustragă justiţiei.

141
Spre deosebire de Göring, a lăsat o scrisoare adresată ofiţerului american
care îi luase interogatoriul, o jalnică şi ultimă încercare de a scăpa de
răspundere, asumându-şi doar o mică responsabilitate: „Mă sinucid pentru
că am făcut sub jurământ o declaraţie falsă. Nu eram eu însumi. Traversez
de câteva luni grave perioade de depresie, având obsesia morţii, sentimente
de frică şi halucinaţii – pe care nu le-am avut niciodată. Aş fi vrut, de
asemenea, să-mi revăd familia”.
Procesul medicilor a început la 20 decembrie 1940.
În sala în care fuseseră judecaţi şi condamnaţi Hermann Göring
Joachim von Ribbentrop, Wilhem Frick, Ernst Kaltenbrunner şi Wilhem
Keitel au fost aduşi conducătorii medicali ai celui de-al III-lea Reich.
Cadrul rămăsese aproape neschimbat. În spatele sălii, în picioare, se
aflau poliţişti cu căşti de oţel având însemnul C (Constabulary = Poliţie)
sau MP (Military Police = Poliţia Militară). În faţa lor, pe două bănci lungi
de lemn erau dispuşi cei 23 de acuzaţi. Între ei şi avocaţi era un spaţiu ceva
mai mare pentru a se preveni incidente de genul celui ce i-a permis lui
Göring să primească o fiolă de otravă... Sus, pe un piedestal, la o masă
lungă, activau cei patru judecători. La dreapta lor, traducătorii, în cabine de
sticlă, au asigurat translaţia din germană în engleză şi din engleză în
germană. Alături de ei, banca martorilor. În stânga celor patru judecători se
afla tribuna membrilor delegaţiilor permanente ale diferitelor state
europene şi locurile presei. Jos, în sală, pe aceeaşi parte, procurorii şi
stenografele. Ca şi la primul proces, banca martorilor, pupitrul pledoariilor
şi masa judecătorilor erau prevăzute cu lămpi colorate, una galbenă şi una
roşie. Întrerupătorul putea fi manevrat de translatori. Dacă dădeau o
lumină galbenă, acesta însemna – „Vă rog vorbiţi mai rar!” La lumina
roşie se întrerupea întregul sistem de traducere.
O fotografie din prima zi a procesului era asemănătoare fotografiei
din timpul celuilalt proces. Pe locul pe care a stat Göring se află prof.dr.
Karl Brandt, medicul personal al lui Hitler, Gruppenführer SS, general
Waffen SS, comisar al Reichului pentru sănătate şi igienă.
În stânga lui a stat prof.dr. Siegfried Handloser, militar de carieră
ajuns la gradul de general, şeful serviciilor medicale ale Wehrmachtului.
În continuare un abil chirurg, prof.dr. Paul Rostock, decan al
Facultăţii de medicină din Berlin, adjunctul doctorului Brandt, consilier
chirurgical al armatei şi şeful Oficiului de ştiinţe şi cercetări. Lângă el, un
om în vârstă, cu mustaţă, prof.dr. Oscar Schroeder, general medic, şeful
serviciilor medicale ale Luftwaffe. La oarecare distanţă, un om încruntat,
nervos, cu o constituţie atletică: prof.dr. Karl Genzken. Alături de
Genzken, se afla prof.dr. Karl Gebhardt (n.1897 în Bavaria),

142
Gruppenführer SS şi general Waffen SS, preşedinte al Crucii Roşii
Germane.
Dintre cei 23 de inculpaţi, şapte purtau uniforme SS, trei erau
medici militari şi 13 erau medici civili mobilizaţi, cadre didactice
universitare şi specialişti renumiţi.
Actul de acuzare a fost prezentat de Telford Taylor, preşedintele
Consiliului pentru Crime de război, acreditat oficial pentru a reprezenta
guvernul S.U.A. în urmărirea criminalilor de război privind
responsabilitatea acuzaţiilor de intenţie colectivă sau complot de a fi comis
crime de război şi crime împotriva umanităţii după definiţia Legii nr.10 a
Consiliului Aliat de Control din 20 decembrie 1945: „Aceste crime
cuprind asasinate, brutalităţi, cruzimi, torturi, atrocităţi şi alte acte
inumane, aşa cum este stipulat la cap.1, 2, 3 al prezentului act de acuzare.
O parte din inculpaţi sunt acuzaţi de participarea la o organizaţie criminală,
aşa cum prevede cap.4 al prezentului act de acuzare”.
Iată în ce constă acuzaţia:

Capitolul I
- Intenţia colectivă sau complot
1-5 Între septembrie 1939 şi aprilie 1945, toţi indivizii de mai sus au
acţionat de comun acord, ilegal, voluntar în vederea unui complot
organizat de ei şi diferiţi alţi indivizi în scopul de a comite crime de război,
ca şi crime împotriva umanităţii definite de Legea nr.10 a Consiliului Aliat
de Control (urmează detaliile condiţiilor de execuţie a complotului mai
înainte citat).

Capitolul II
- Crime de război
6. Între septembrie 1930 şi aprilie 1945, toţi inculpaţii mai sus citaţi
au comis, ilegal, voluntar şi cu tot dinadinsul, crime de război, definite prin
articolul 2 al Legii nr.10 a Consiliul Aliat de Control, în calitate de
executanţi principali sau complici, ordonând, provocând, permiţând
asemenea acţiuni în corelare cu planurile şi obiectivele care aveau ca
obiect efectuarea de experienţe medicale asupra civililor şi a militarilor
naţiunilor aflate în război cu Reichul, care se găseau în prizonierat. În
cursul acestor experienţe, efectuate fără consimţământul victimelor,
acuzaţii au comis crime, brutalităţi, torturi, atrocităţi şi alte acte inumane.
Acestea se referă, dar nu se limitează, la următoarele experienţe:
A. Experimente la altitudini înalte. În perioada martie 1942 –
august 1942 experienţele au fost efectuate la lagărul de concentrare de la
Dachau, în beneficiul Luftwaffe, pentru studierea limitelor rezistenţei şi

143
eficienţei umane la cele mai înalte altitudini. Aceste experienţe erau
efectuate în camere de joasă presiune unde erau reconstituite condiţiile
atmosferice şi presiunea de la altitudini înalte. (Mai mult de 68.000
picioare). Victimele erau introduse în camere de joasă presiune unde se
reproduceau condiţiile atmosferice de la altitudini înalte. Numeroşi oameni
au murit în cursul acestor experienţe, alţii au suferit urmări grave asupra
sănătăţii. Inculpaţii Karl Brandt, Hondloser, Schroeder, Gebhardt, Rudolf
Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Siewers, Ruff, Romberg, Becker-
Freyseng şi Weltz sunt în mod special responsabili şi culpabili de
participarea la aceste experienţe.
B. Experienţe cu frig. Începând din august 1942 şi până în mai
1943, experienţele au fost efectuate la lagărul de concentrare de la Dachau,
în beneficiul Luftwaffe, urmărind studierea mijloacelor de tratament a
persoanelor ce au avut de suferit de pe urma frigului sau îngheţului. În
cursul unei serii de experienţe, victimele erau obligate să rămână în apă
îngheţată mai mult de 3 ore. Temperatura scăzută era obţinută rapid.
Numeroşi oameni au murit în cursul acestor experienţe. Supravieţuitorilor,
grav îngheţaţi, le erau aplicate diferite tratamente. În alte experienţe,
victimele rămâneau dezbrăcate la temperaturi sub zero grade urlând de
durere pe măsură ce îngheţau. Acuzaţi Karl Brandt, Handloser, Schroeder,
Gebhardt, Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Siewers, Becker-
Freyseng sunt în mod deosebit responsabili şi culpabili de participare la
aceste experienţe.
C. Experienţe asupra malariei. Din februarie 1942 până în aprilie
1945, experienţele au fost efectuate în lagărul de concentrare de la Dachau,
în scopul evaluării mijloacelor de imunizare şi găsirii tratamentului
malariei. Deţinuţi din lagărul de la Dachau, în perfectă stare de sănătate, au
fost infectaţi cu ajutorul ţânţarilor sau prin injecţii cu extrase glandulare de
ţânţari. După ce au contractat malaria, victimele au fost tratate prin diferite
produse de la care se aştepta eficienţa. Mai mult de 1000 de subiecţi
involuntari au fost utilizaţi în aceste experienţe. Mulţi au murit, alţii au
suferit consecinţe grave care le-au provocat invalidităţi definitive. Acuzaţii
Karl Brandt, Handloser, Rostock Gebhardt, Blome, Rudolf Brandt,
Mrugowsky, Poppendick şi Siewers sunt în mod special responsabili şi
culpabili de participare la aceste crime.
D. În diferite etape, între septembrie 1939 şi aprilie 1945,
experienţele au fost făcute la lagărul de la Sachsenhausen, Narzweiller şi
în altele, în beneficiul forţelor armate germane, cu scopul de a găsi
tratamentul cel mai eficace în arsurile provocate de iperită. Rănile
provocate voluntar victimelor au fost infectate cu gaz. Unii au murit în
cursul acestor experienţe, alţii au avut suferinţe îngrozitoare. Acuzaţii

144
Karl Brandt, Handloser, Blome, Rosrock, Gebhardt, Rudolf Brandt şi
Siewers sunt în mod deosebit responsabili şi au participat la aceste
crime.
E. Din iulie 1942 până în septembrie 1943, experienţele au fost
efectuate la lagărul de la Ravensbück, în profitul forţelor armate
germane, urmărind să se studieze eficacitatea sulfamidelor. Rănile
provocate voluntar victimelor au fost infectate cu bacterii a streptococi,
cei ai cangrenei sau ai tetanosului. Circulaţia sângelui a fost întreruptă
prin legarea vaselor sanguine din ambele laturi ale rănii urmărindu-se a
se crea condiţii asemănătoare celor de pe câmpul de bătaie. Infecţia era
agravată de introducerea în rană a unor aşchii de lemn şi de sticlă pisată.
Ea era tratată apoi prin sulfamide şi alte medicamente în scopul studierii
eficacităţii. Unii dintre subiecţi au murit în urma acestor experienţe, alţii
s-au îmbolnăvit foarte grav şi au avut o agonie atroce. Inculpaţii Karl
Brandt, Handloser, Rostock, Schroeder, Genzken, Gebhardt, Blome,
Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Becker-Freyseng, Oberbeuser
şi Fischer sunt în mod deosebit responsabili şi au participat la aceste
crime.
F. Experienţe asupra regenerării oaselor, muşchilor şi nervilor şi
asupra transplantului de spină dorsală. Din septembrie 1942 până în
decembrie 1943, experienţele au fost efectuate în lagărul de concentrare
de la Ravensbrück, în folosul forţelor armate germane, urmărind
regenerarea spinei dorsale, muşchilor, nervilor şi obţinerea transplantării
de spină dorsală de la o persoană la alta. Părţi din şira spinării, de
muşchi şi nervi, au fost scoase de la victime în cursul acestor experienţe.
Ca rezultat al operaţiilor, numeroase victime au avut o atroce agonie, sau
au suferit invaliditate definită. Acuzaţii Karl Brandt, Handloser,
Rostock, Gebhardt, Rudolf Brandt, Oberheuser şi Fischer sunt inculpaţi
în mod deosebit şi au participat la aceste crime.
G. Experienţe cu apă de mare. Din iulie 1944 până la septembrie
1944, experienţele au fost efectuate la lagărul de concentrare de la
Dachau, în profitul aviaţiei şi marinei germane, având ca scop găsirea
unor metode pentru a face potabilă apa de mare. Victimele desemnate
pentru aceste experienţe erau private de orice fel de mâncare şi nu
primeau decât apă de mare, chimic reconstituită. Aceste experienţe
provocau mari suferinţe şi cauzau victimelor serioase tulburări organice.
Acuzaţii Karl Brandt, Handloser, Rostock, Schroeder, Gebhardt, Rudolf
Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Siewers, Becker-Freyseng, Schaeffer
şi Beiglböch sunt în mod deosebit răspunzători şi au participat la aceste
crime.

145
 H. Experienţe cu febră galbenă. Din iunie 1943 până la ianuarie
1945, experienţele au fost efectuate în lagărul de concentrare de la
Sachsenhausen şi Natzweiler, în folosul forţelor armate germane, având
drept scop studierea cauzelor şi tratamentelor febrei galbene. Subiecţii
supuşi experienţelor au fost infestaţi deliberat: numeroşi au murit, alţii
au suferit crunt. Acuzaţii Karl Brandt, Handloser, Rostock, Schroeder,
Gebhardt, Rudolf Brandt, Mrudowsky, Poppendick, Siewers, Rose şi
Becker-Freyseng sunt în mod deosebit responsabili şi au participat la
aceste crime.
I. Experienţe de sterilizare. Din martie 1941 până în ianuarie
1945, experienţele de sterilizare au fost efectuate în lagărele de
concentrare de la Auschwitz şi Ravensbrück ca şi în alte locuri. Scopul
acestor experienţe era de a se pune la punct un mijloc care să permită
sterilizarea a milioane de indivizi. Aceste experienţe au fost efectuate cu
ajutorul razelor X. Mii de victime au fost sterilizate cu grave consecinţe
mentale şi fizice. Acuzaţii Karl Brandt, Gebhardt, Rudolf Brandt,
Mrugowsky, Poppendik, Brack, Pokorny şi Oberheuser sunt în mod
deosebit răspunzători şi au participat la aceste crime.
J. Experienţe asupra tifosului exantematic. Din decembrie 1941
până în februarie 1945, experienţele au fost efectuate în lagărul de
concentrare de la Buchenwald şi Natzweiler, în folosul forţelor armate
germane, şi urmărindu-se studierea eficacităţii diferitelor vaccinuri, şi
mai ales a celui de tifos exantematic. La Buchenwald, numeroşi deţinuţi,
în perfectă stare de sănătate, au fost infectaţi în scopul studierii
virulenţei microbilor: mai mult de 90 la sută au murit. Alţi deţinuţi au
fost utilizaţi pentru determinarea efectelor vaccinurilor şi a produselor
chimice. În cursul acestor experienţe, 75 la sută au fost vaccinaţi cu un
vaccin şi trataţi cu unul dintre produsele chimice, după un tratament de
3-4 săptămâni au fost infectaţi cu microbi de tifos. Alţi 25 la sută au fost
contaminaţi fără a fi supuşi la nici un tratament prealabil, în scopul
studierii eficacităţii. Sute de victime au murit în cursul acestor
experienţe. În paralel, au fost efectuate experienţe asupra febrei galbene,
variolei, febrei tifoide şi paratifoide A şi B, holerei şi difteriei.
Experienţe asemănătoare, cu aceleaşi rezultate, au avut loc în lagărul de
la Natzweiler. Acuzaţii Karl Brandt, Handloser, Bostock, Schroeder,
Genzken, Gebhardt, Rudolf Brandt, Mrugowsky, Poppendick, Siewers,
Rose, Becker-Freyseng şi Hovron sunt în mod deosebit responsabili şi
au participat la aceste crime.
K. Experienţe cu otrăvuri. Din decembrie 1943 până în
octombrie 1944 experienţele au fost efectuate la lagărul de concentrare
de la Buchenwald în scopul studierii reacţiilor la diferite otrăvuri.

146
Acestea au fost administrate în secret deţinuţilor, prin hrană, după care
victimele mureau sau erau imediat ucise pentru a li se face autopsia. În
septembrie 1944, cei supuşi acestor experienţe au fost împuşcaţi cu
gloanţe otrăvite, suferind atroce înainte de a muri. Inculpaţii Genzken,
Gebhardt, Mrugowsy şi Poppendick sunt în mod deosebit răspunzători şi
au participat la aceste crime.
L. Experienţe cu bombe incendiare. Din noiembrie 1943 până în
ianuarie 1944, experienţele au fost efectuate în lagărul de la
Buchenwald, pentru studierea eficacităţii unor produse farmaceutice
asupra arsurilor provocate de fosfor prelevat de la bombele incendiare.
Victimele sufereau crunt. Acuzaţii Genzken, Gebhardt, Mrugowsky şi
Poppendick sunt în mod deosebit vinovaţi şi au participat la aceste
crime.
7. Între iunie 1943 şi septembrie 1944, inculpaţii Rudolf Brandt şi
Siewers au comis ilegal, voluntar şi cu tot dinadinsul crime de război
definite de articolul 2 al Legii nr.10 a Consiliului aliat de Control,
executând, ajutând, ordonând, încurajând şi permiţând acte care fac parte
din planurile şi programele ce aveau ca scop omorârea civililor şi a
militarilor forţelor armate ce se aflau în război cu Reichul; care erau
prizonieri în Reich şi se aflau sub paza acestuia. În scopul completării
colecţiei de schelete a Universităţii din Strasbourg au fost aleşi 122
evrei, au fost făcute măsurători antropometrice şi fotografii, apoi au fost
ucişi. Corpurile lor au servit diferitelor studii rasiale de anatomie
comparată.
8. Din mai 1942 până în ianuarie 1944, acuzaţii Blome şi Rudolf
Brandt au comis ilegal, voluntar şi cu tot dinadinsul crime de război
definite de art.2 al Legii nr.10 a Consiliului Aliat de control, executând,
ordonând, încurajând şi permiţând acte făcând parte din planurile şi
programele ce aveau ca scop omorârea şi îmbolnăvirea zecilor de mii de
polonezi civili şi a militarilor forţelor armate aflate în război cu Reichul
şi care se găseau sub paza acestuia, pretinzându-se că aceste persoane ar
avea tuberculoză şi ar constitui un pericol pentru sănătatea germanilor
care se aflau în Polonia, au fost exterminate sau izolate în lagărele
morţii, private de orice îngrijiri medicale.
9. Din septembrie 1939 până în aprilie 1945, acuzaţii Karl Brandt,
Blome, Brack şi Hoven au comis ilegal, voluntar şi cu tot dinadinsul
crime de război definite de art.2 al Legii nr.10 a Consiliului Aliat de
Control, executând, ajutând, ordonând, încurajând şi permiţând acte
făcând parte din planurile şi programele denumite „euthanasie”
(„Euthanasia Programm”), în cursul cărora acuzaţii au asasinat sute de
mii de fiinţe umane din Germania şi din ţările ocupate de Germania.

147
Acest program prevedea distrugerea sistematică şi secretă a persoanelor
vârstnice, a celor cu boli mintale, a bolnavilor, incurabililor, a copiilor
anormali şi a altora prin gaze, injecţii toxice sau diferite metode aplicate
în creşe, spitale, azile de bătrâni. Aceste persoane erau considerate
inutile şi o povară pentru trupele germane. Familiile acestor victime erau
informate de moartea lor, aşa-zis naturală, în cea mai mare parte a
cazurilor prin „embolie”. Medicii germani specializaţi în euthanasie au
fost trimişi în regiunile ocupate din est pentru exterminarea în masă a
evreilor.
10. Aceste crime de război constituie o violare a convenţiilor
internaţionale şi, mai ales, a art.4, 5, 6, 7 şi 46 al Convenţiei de la Haga
(1907), a art. 2, 3 şi 4 ale convenţiei de la Geneva (1929), a legilor şi
obiceiurilor războiului – scrise şi nescrise -, a principiilor generale ale
dreptului penal în vigoare în toate ţările civilizate, a normelor de drept
internaţional adoptate de ţările unde aceste crime au fost comise şi de
art.2 al legii nr.10 a consiliului Aliat de Control.

Capitolul III
Crime împotriva umanităţii
11 – 14. Aceste crime sunt analoage crimelor de război, dar ele au
fost comise asupra civililor germani şi de alte naţionalităţi.
Acest capitol se termină cu articolul următor:
15. Zisele crime împotriva umanităţii constituie o violare a
convenţiilor internaţionale incluzând art.46 al Convenţiei de la Haga
(1907), a legilor şi obiceiurilor războiului, a principiilor fundamentale
ale dreptului penal derivând din legile tuturor naţiunilor civilizate
împotriva criminalilor, a legilor penale din ţările în car aceste crime au
fost comise, ca şi a art.2 al Legii nr.10 a Consiliului Aliat de Control.

Sentinţa Tribunalului Militar American nr.1, Nürnberg

20 august 1947
Pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi apartenenţa
la o organizaţie declarată criminală de Tribunalul Militar Internaţional
au fost declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi:
Cu condamnare la moarte prin spânzurătoare:
Victor Brack, şeful serviciului Cancelariei Führerului Oberführer
SS;
Karl Brandt, prof.dr., comisar al Reichului pentru sănătate şi
igienă, medic personal al lui Hitler, general Waffen SS;
Rudolf Brandt, avocat, secretar personal al Reichsführerului SS,
şeful statului major al Ministerului de Interne, Standartenführer SS;

148
 Karl Gebhardt, prof.dr., directorul clinicii din Hohenlychen,
medic personal al lui Himmler, preşedintele Crucii Roşii Germane;
Waldemar Hoven, dr., medic şef al lagărului de concentrare de la
Buchenwald, Haupsturmführer SS;
Hoachim Mrugowschy, prof.dr., directorul Institutului de igienă
Waffen SS, Oberführer Waffen SS;
Wolfram Siewers, secretarul general al asociaţiei Ahnenerbe
(Societate de studii şi cercetări A SS), Standatenführer SS.
Cu condamnare la închisoare pe viaţă:
Firtz Fischer, dr., asistent la Hohenychen, Sturmbannführer
Waffen SS;
Karl Genzken, dr., şeful serviciilor de sănătate ale Waffen SS,
general Waffen SS
Pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii au fost
declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi prin condamnare la închisoare pe viaţă:
Siegfried Handloser, prof.dr., şeful serviciilor de sănătate ale
Wehrmachtului, general-medic;
Gerhard Rose, prof.dr., şeful departamentului de medicină
tropicală al Institutului „Robert Koch”, membru al Consiliului de igienă
şi consilier pentru medicină tropicală pe lângă serviciul medical al
Luftwaffe;
Oskar Schrooder, prof.dr., şeful serviciilor medicale ale Luftwaffe
(de la 1 ianuarie 1944), general.

Prin condamnare la 20 ani închisoare:

Hermann Becker-Freyseng, dr., şef al Departamentului medical al
aerului de pe lângă şeful serviciilor medicale ale Luftwaffe, căpitan-
medie;
Herta Oberheuser, dr., medic al lagărului de concentrare de la
Ravensbrück, asistentă la Hohenlyehen.

Prin condamnare la 15 ani închisoare:

Wilhelm Beiglböck, prof.dr., Oberarzet la clinica 1 Universitară
din Viena (prof. Eppinger), Stabsarzt.

Pentru apartenenţa la o organizaţie declarată criminală de

tribunalul Militar Internaţional, au fost declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi:

149
 Prin condamnare la 10 ani închisoare
Helmuth Poppendick, dr., şeful statului major personal al
medicului şef al SS şi al poliţiei Reichului, Oberführer SS.

Au fost achitaţi următorii acuzaţi:

Kurt Blome, prof.dr., adjunctul secretarului de stat pentru sănătate
şi igienă;
Adolf Pokorny, dr., specialist dermato-venerolog;
Hans Wolfgang Romberg, dr., ataşat la Institutul de cercetări al
Luftwaffe;
Paul Rostock, prof.dr., chirurg şef al clinicii de chirurgie a
Universităţii din Berlin, şef al Oficiului medical de ştiinţe şi cercetări,
general în rezervă.
Siegrfied Ruff, dr., director al Departamentului medical al aerului
la Institutul german de cercetări aviatice din Berlin.
Konrad Scheffer, dr., asistent la Laboratorul de chimioterapie,
Unterarzt pe lângă Statul major al Institutului german de cercetări
aviatice din Berlin;
Georg August Weltz, prof. dr., directorul Institutului medical al
aviaţiei din Münhen.

6.4. Judecarea ofiţerului nazist Adolf Eichmann

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Adolf

Eichmann a fost numit şef al unei secţiuni a Gestapoului din Berlin, în
competenţa căreia intra deportarea şi exterminarea evreilor din
Germania şi din celelalte ţări ale axei, precum şi din regiunile ocupate de
hitlerişti.
În Germania, Instrucţiunile privind aducerea la îndeplinire a
planului de exterminare erau date de inculpat nemijlocit comandanţilor
locali ai Gestapoului, în timp ce în regiunile ocupate inculpatul acţiona
prin comandanţii poliţiei de siguranţă (SD) ori prin persoanele
însărcinate în mod special cu problema evreilor, numite de secţiunea
Gestapoului condusă de inculpat şi subordonate dispoziţiilor acestuia.

Adolf Eichmann îşi avea reprezentanţi şi în cadrul oficiilor

diplomatice ale Reichului hitlerist.

150
 În temeiul legii statului Israel nr.5710 din 1950 privind
sancţionarea naziştilor şi colaboratorilor nazismului şi dispoziţiilor
Codului penal israelian, Eichmann era acuzat de a fi provocat împreună
cu alte persoane, în perioada 1939-1945, uciderea a milioane de evrei în
calitatea să de responsabil pentru aducerea la îndeplinire a planului
nazist de exterminare fizică a evreilor, cunoscut sub denumirea de
„soluţionarea finală a problemei evreieşti”.
Inculpatul, se arată în rechizitoriu, împreună cu alţii, a realizat
exterminarea evreilor, printre altele, prin internarea lor în lagăre
speciale, unde victimele sale erau ucise în camere de gazare, în
cuptoare-crematorii, prin împuşcare şi spânzurătoare.
Principalele lagăre de exterminare erau la Auschwitz, Chelmno,
Belsec, Sobibor, Trebinka şi Maidanek.
În anul 1939, Adolf Eichmann a săvârşit acte în vederea
exterminării populaţiei prin intermediul unor detaşamente speciale din
rândul poliţiei de siguranţă (SD) şi al grupelor de asalt (SS), denumite
„grupe de acţiune” (Einsatz gruppen), de fapt plutoane de execuţie.
Aceste grupe au exterminat în Polonia şi pe teritoriile ocupate în
U.R.S.S., în anii 1941-1942, aproximativ 400.000 de evrei (în martie
1943, statisticianul personal al lui Himmler, dr.R.Korberr, a raportat că
cifra s-a ridicat la 633.300 de evrei ruşi, la care s-au adăugat încă
100.000 în ultimii doi ani ai războiului).
Inculpatul a provocat moartea a aproximativ jumătate de milion
de evrei din Ungaria şi de pe teritoriul Transilvaniei ocupate, deportaţi
în lagărul de exterminare de la Auschwitz şi în alte localităţi în perioada
dintre 19 martie 1944 şi 24 decembrie 1944, când îndeplinea funcţia de
comandant al „Corpului de operaţii speciale Eichmann” la Budapesta.
Rechizitoriul îl acuza în continuare pe Eichmann de a fi constrâns
împreună cu alţii, în perioada 1939-1945, milioane de evrei de a trăi în
condiţii care să provoace distrugerea lor fizică, cauzându-le grave daune,
fizice şi morale, de-a fi elaborat şi tradus în viaţă măsuri pentru a
împiedica procreerea evreilor, interzicând femeilor de a naşte,
supunându-le la avort obligatoriu sub ameninţarea celor mai grave
pedepse şi ordonând sterilizarea evreilor de ambele sexe.
Faptele lui A.Eichmann se calificau ca infracţiuni împotriva
omenirii şi crime de război.
După prăbuşirea Germaniei naziste, Eichmann a reuşit să fugă şi
să se ascundă în diverse ţări. Sustrăgându-se timp de cincisprezece ani
urmăririi poliţiei federale germane, puţin insistente şi eficace pentru un
individ cu experienţa lui Eichmann, el a fost capturat în seara zilei de 12
mai 1960 de un grup de agenţi secreţi ai statului Israel, în oraşul Buenos

151
Aires, capitala Argentinei, într-o staţie periferică a unei linii de autobuz.
Agenţii l-au transportat într-o vilă anume pregătită, iar de aici mai
departe pe bordul unui avion cvadrimotor israelian, sosit la Buenos
Aires într-o cursă inaugurală.
Comisarul de poliţie israelian Bar-Shalom, a dat relaţii cu privire
la provenienţa documentelor utilizate în cursul anchetei împotriva lui
Eichmann; ele au fost găsite, în cea mai mare parte, în arhivele
Ministerului de Externe nazist. Comisarul Avnet Less, l-a interogat pe
inculpat în cursul cercetărilor efectuate la poliţia din Ierusalim.
Declaraţia lui Eichmann a fost înregistrată pe benzi de magnetofon,
ascultată de instanţa de judecată în această fază a procesului. Deşi
Eichmann încercase încă în timpul cercetărilor de la poliţie să-şi
atenueze vinovăţia, mărturiile sale au fost relevante, indicând rolul pe
care l-a jucat în săvârşirea crimelor de care era acuzat. Au fost audiaţi de
Tribunalul din Ierusalim alţi 37 de martori, în marea lor majoritate
victime ale inculpatului, rămaşi în viaţă în pofida suferinţelor groaznice
prin care trecuseră în timpul dominaţiei hitleriste.
O mare parte a martorilor au fost prin lagărele de exterminare
organizate de Eichmann şi subordonaţii săi. Ei au relatat tribunalului
suferinţele îndurate. Unii dintre ei l-au văzut pe Eichmann participând
personal la acţiuni de exterminare.
Numeroasele documente atestă sadismul aşa-ziselor experienţe
medicale naziste, practicate în lagărele de concentrare pe prizonieri de
război; în lagărul de femei de la Ravensbrück se experimentau
gangrenele gazoase, grefe osoase, cât timp poate trăi un om alimentat
numai cu apă sărată; pentru anumite experienţe anatomice universitare
„se livrau” curent capete de „comisari politici evrei”; pielea deţinuţilor
era de asemenea foarte căutată, iar la Dachau în 1942 au fost folosite
200 de persoane pentru experienţe în camere de decompresiune.
Alte documente prezentate la proces relevau activitatea lui
Eichmann şi a reprezentantului său, Richter, în România.
Într-un raport al lui Richter, acesta se referă la convorbirile sale
cu vicepremierul român Mihai Antonescu, informându-l pe Eichmann că
Antonescu nu era de acord să împiedice emigrarea evreilor în Palestina;
el relata dezastrul suferit de vasul „Struma”, care a plecat din România
cu 700 de evrei la bord. Richer scrie că în urma intervenţiei sale s-a
interzis vasului de a părăsi România, dar că autorităţile româneşti au
permis totuşi vasului să plece pentru a transporta pe cei 700 de evrei în
Orientul Apropiat. La intervenţia serviciului lui Eichmann autorităţile
turceşti au interzis vasului „Struma” intrarea în strâmtoarea Bosfor. Pe

152
drumul de întoarcere, vasul s-a scufundat în Marea Neagră, torpilat de
nemţi, iar pasagerii au pierit.
Tribunalul l-a ascultat ca martor pe Joel Brandt, fostul conducător
al Oficiului palestinian din Budapesta, care a relatat despre tratativele
sale cu Eichmann, la Budapesta, în mai 1944, când Eichmann i-a oferit
lui Brandt spre vânzare viaţa a 1.000.000 de evrei în schimbul a 10.000
de camioane noi, pe care Brandt urma să le obţină de la aliaţii anglo-
saxoni. Brandt a plecat în Orientul Apropiat, dar a fost arestat de
autorităţile engleze, care respinseră propunerea lui Eichmann.
Evreii din Ungaria au fost deportaţi în continuare pentru
exterminare; deportările au fost reluate chiar a doua zi după plecarea lui
Brandt spre Orientul Apropiat.

Cuvântul apărării şi sentinţa

La 20 iulie 1961, după trei luni de desfăşurare a procesului,

avocatul Servatius a început interogarea inculpatului în calitate de
martor. Eichmann a încercat în cursul acestui interogatoriu să-şi menţină
linia pe care o adoptase de la început, când s-a declarat nevinovat,
afirmând că n-a activat decât ca executant al unor ordine date de
superiorii săi ierarhici.
Când a fost interogat de către procurorul general şi de către
membrii completului de judecată el afirma, printre altele, că ar fi cerut
superiorilor săi să-l schimbe din funcţie, deoarece n-ar mai fi suportat
ideea de a contribui la asasinările în masă. Întrebat dacă a făcut vreo
cerere scrisă în acest sens, Eichmann n-a putut răspunde afirmativ.
Apărărtorul lui Eichmann, avocatul Servatius, şi-a început
pledoaria în şedinţa din 14 august 1961, reiterând argumentele prin care
naziştii aduşi în faţa judecăţii au încercat să scape de răspunderea pentru
faptele lor îngrozitoare. Avocatul a afirmat că în timpul activităţii lui
Eichmann nu a existat un popor evreu organizat într-un stat naţional şi,
ca atare, nu se puteau înfăptui infracţiuni împotriva acestuia; dispoziţiile
împotriva evreilor au fost date de alte persoane şi Eichmann ar fi fost
doar un simplu executant; şi în alte timpuri au existat omoruri în masă
pentru care n-a fost nimeni tras la răspundere.

Susţinerile apărării nu puteau duce la înlăturarea răspunderii lui

Eichmann pentru crimele comune sau chiar la justificarea acestora în
faţa opiniei publice mondiale.

153
 Sentinţa în procesul lui Adolf Eichmann a fost pronunţată la 11
decembrie 1961.
Tribunalul a reţinut vinovăţia lui Eichmann pentru toate cele 15
capete de acuzare şi l-a condamnat la moarte. Sentinţa a fost executată
prin spânzurare.

154
 CONCLUZII

Sistemele naţionale de drept cuprind regulile folosirii forţei armate în

timp de pace şi în rezolvarea crizelor interne. Dreptul internaţional
restricţionează utilizarea mijloacelor violenţei armate în rezolvarea crizelor
interstatale şi pe durata desfăşurării conflictelor armate internaţionale. Ca
manageri profesionişti ai mijloacelor violenţei armate, militarii sunt instruiţi
pentru ca acţiunea militară să fie conformă normelor dreptului internaţional
umanitar.
Trebuie analizată pregătirea şi ducerea acţiunilor militare prin prisma
responsabilităţii juridice pe care şi-o asumă comandanţii atunci când iau decizii
militare, la pace sau în situaţia de conflict armat. În armată trebuie respectate
drepturile omului, deoarece în acest serviciu public naţional, în care se
manifestă puterea discreţionară a administraţiei, pot exista abuzuri ce trebuie
corectate prin intermediul controlului intern, sau atunci când acesta se
dovedeşte ineficient, prin intermediul controlului civil democratic asupra
forţelor armate, inclusiv prin controlul instanţelor militare (civile) care au
competenţă în domeniul apărării naţionale.
Cunoaşterea şi respectarea dreptului internaţional umanitar este pentru
militari o responsabilitate de ordine şi disciplină. Actele normative ale statelor
(actele specifice domeniului securităţii şi apărării naţionale) precizează că
succesul acţiunii militare nu poate fi legal dacă nu se respectă dreptul aplicabil
conflictelor armate, că ordinele comandanţilor nu trebuie să contravină legilor
naţionale şi convenţiilor internaţionale ratificate de state, că subordonaţii au
dreptul şi obligaţia de a nu executa dispoziţiile ilegale ale superiorilor lor.
Trăim astăzi într-o lume în care violarea valorilor democratice ale
statului de drept şi ale ordinii juridice internaţionale impune sancţionarea lor,
indiferent dacă vinovaţii se găsesc în tabăra învingătorilor sau a învinşilor.
Răspunderea juridică a statului român, a autorităţilor militare, reprezintă
un factor dinamizator în sensul instituirii unor rezonabile raporturi juridico-
militare în domeniul apărării naţionale, pentru adaptarea reglementărilor
militare interne la imperativele normelor de drept internaţionale aplicabile în
conflictele armate.
În procesul pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare, comandanţii şi
statele majore de mari unităţi operative, în urma consultării cu consilierii
juridici, vor lua măsuri de aplicare a dreptului conflictelor armate pe timpul:
planificării acţiunilor militare; organizării acţiunii forţelor; coordonării acţiunii
forţelor; controlului desfăşurării acţiunii militare.
Integrarea logică şi firească a dreptului internaţional umanitar în sistemul
de conducere politico-militară, inclusiv în activitatea statelor majore din toate

155
categoriile de forţe, necesită promovarea şi generalizarea unui set de măsuri
specifice procesului de reformă militară, compatibile cu procedurile existente în
armatele moderne, cele mai importante fiind:
- crearea cadrului instituţional adecvat realizării unităţii de concepţie
a procesului de implementare şi de aplicare a dreptului aplicabil conflictelor
armate, prin asumarea de responsabilităţi de către toate structurile care au
atribuţii pe această linie;
- întărirea responsabilităţii comandanţilor prin stabilirea atribuţiilor
statelor majore şi ale consilierilor juridici, în conformitate cu principiile şi
normele dreptului internaţional umanitar;
- definirea corespunzătoare a raporturilor dintre comandanţi şi
consilierii juridici, în sensul că rolul acestora din urmă nu este doar de a consilia
(a acorda asistenţă), ci de a presta servicii juridice, formulă ce ilustrează
complexitatea funcţiei lor şi sporirea responsabilităţii personale;
În România, normele de drept internaţional umanitar au fost transpuse în
conţinutul legilor şi al regulamentelor cu incidenţă în domeniul militar.
Personalul juridico-militar acţionează pentru asigurarea unui climat de
ordine şi disciplină la nivelul unităţilor şi marilor unităţi.
Ofiţerii de justiţie pot îndeplini următoarele funcţii juridice: judecător
militar; procuror militar; consilier juridic. Legat de acest aspect, considerăm că
în armata României trebuie să fie instituită, în mod stringent, funcţia de avocat
militar, pentru apărarea în instanţă a drepturilor fundamentale ale militarilor şi
civililor care activează în domeniul securităţii şi apărării.
În vederea aplicării normele de drept umanitar pe timpul stării de
urgenţă, asediu sau de război, consilierul juridic al comandantului va acţiona
pentru asigurarea gradului de legalitate în domeniul apărării naţionale şi
internaţionale.

156
 ANEXA NR. 1

Organizaţia Naţiunilor Unite

Fişă act Cartă a Naţiunilor Unite*) Tematici

Modificat de din 26/06/1945
Decret nr. 552/1972
Publicat în Broşură nr. 0 din
26/06/1945

Actul a intrat în vigoare la data

de 26 iunie 1945

   
   *) Carta Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie
1945, la încheierea Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Organizaţia
Internaţională şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie face parte integrată din Cartă.
    Amendamentele la Articolele 23, 27 şi 61 ale Cartei au fost adoptate de
Adunarea Generală la 17 decembrie 1963 şi au intrat în vigoare la 31
august 1965. Un alt amendament la Articolul 61 a fost adoptat de
Adunarea Generală la 20 decembrie 1971 şi a intrat în vigoare la 24
septembrie 1973. Amendamentul la Articolul 109, adoptat de Adunarea
Generală la 20 decembrie 1965, a intrat în vigoare la 12 iunie 1968.
    Amendamentul la Articolul 23 sporeşte de la unsprezece la
cincisprezece numărul membrilor Consiliului de Securitate.
Amendamentul la Articolul 27 dispune ca hotărîrile Consiliului de
Securitate în probleme de procedură să fie luate cu votul afirmativ a nouă
membri (anterior şapte), iar hotărîrile sale asupra oricăror alte chestiuni să
fie luate cu votul afirmativ a nouă membri (anterior şapte), cuprinzînd şi
voturile concordante ale celor cinci membri permanenţi ai Consiliului.
    Amendamentul la Articolul 61, care a intrat în vigoare la 31 august
1965, sporeşte de la optsprezece la douăzeci şi şapte numărul membrilor
Consiliului Economic şi Social. Următorul amendament la acest articol,
care a intrat în vigoare la 24 septembrie 1973, sporeşte de la douăzeci şi
şapte la cincizeci şi patru numărul membrilor Consiliului.

157
    Amendamentul la Articolul 109, care priveşte paragraful 1 al articolului,
prevede că o conferinţă generală a Membrilor Naţiunilor Unite avînd drept
scop revizuirea Cartei va putea fi reunită la locul şi data care vor fi fixate
prin votul a două treimi din membrii Adunării Generale şi prin votul
oricăror nouă (anterior şapte) membri ai Consiliului de Securitate.
Paragraful 3 al Articolului 109, potrivit căruia Adunarea Generală trebuia,
la cea de-a zecea sesiune ordinară, să examineze chestiunea convocării
unei conferinţe de revizuire a Cartei, a fost păstrat în forma sa originară,
deşi menţionează «un vot al oricăror şapte membri ai Consiliului de
Securitateţ», întrucît Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate au dat
urmare dispoziţiei acestui paragraf la cea de-a zecea sesiune ordinară a
Adunării Generale, în 1955.

    NOI, POPOARELE NAŢIUNILOR UNITE,

    hotărîte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de
două ori în cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de
nespus, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a
bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici, să creăm
condiţiile necesare menţinerii justiţiei şi respectării obligaţiilor decurgînd
din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional, să promovăm
progresul social şi condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate,

    ŞI ÎN ACESTE SCOPURI

    să practicăm toleranţa şi să trăim în pace unul cu celălalt, ca buni
vecini, să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim metode care să
garanteze că forţa armată nu va fi folosită decît în interesul comun, să
folosim instituţiile internaţionale pentru promovarea progresului
economic şi social al tuturor popoarelor,

    AM HOTĂRÎT SA NE UNIM EFORTURILE PENTRU ÎNFĂPTUIREA

ACESTOR OBIECTIVE
    Drept urmare, guvernele noastre, prin reprezentanţii lor, reuniţi în
oraşul San Francisco şi avînd depline puteri, recunoscute ca valabile şi
date în forma cuvenită, au adoptat prezenta Cartă a Naţiunilor Unite şi
înfiinţează prin aceasta o organizaţie internaţională care se va numi
Naţiunile Unite.

158
    ARTICOLUL 1
 
    Scopurile Naţiunilor Unite sunt următoarele:
   1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop: să ia
măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor
împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor
încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori
rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar
putea duce la o încălcare a păcii;
   2. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune
de ele însele, şi să ia oricare alte măsuri potrivite pentru consolidarea păcii
mondiale;
   3. Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor
internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
   4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către
atingerea acestor scopuri comune.

   ARTICOLUL 2
 
    În urmărirea scopurilor enunţate în Articolul 1 Organizaţia Naţiunilor
Unite şi Membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele
principii:
   1. Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor
membrilor ei.
   2. Toţi membrii Organizaţiei spre a asigura tuturor drepturile şi
avantajele ce decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-şi
îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit prezentei Carte.
   3. Toţi membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale
prin mijloace paşnice, în aşa fel încît pacea şi securitatea internaţională,
precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie.
   4. Toţi membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale,
de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice
alt mod încompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
   5. Toţi membrii Naţiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice
acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte şi

159
se vor abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizaţia
întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere.
   6. Organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor
Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii în măsura necesară
menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.

   ARTICOLUL 39
 
    Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva
păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va face
recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu
Articolele 41 şi 42, pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale.

   ARTICOLUL 40
 
    Pentru a preîntâmpina o agravare a situaţiei, Consiliul de Securitate
poate ca, înainte de a face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care
trebuie luate în conformitate cu Articolul 39, să invite părţile interesate să
se conformeze măsurilor provizorii pe care le consideră necesare sau de
dorit. Asemenea măsuri provizorii nu vor prejudicia întru nimic drepturile,
pretenţiile sau poziţia părţilor interesate. Consiliul de Securitate va ţine
seama în modul cuvenit de neexecutarea acestor măsuri provizorii.

   ARTICOLUL 41
 
    Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea
forţei armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărîrilor sale şi poate cere
membrilor Naţiunilor Unite să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă
întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor
feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor
mijloace de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.

   ARTICOLUL 42
 
    În cazul în care Consiliul de Securitate va socoti că măsurile prevăzute
în articolul 41 nu ar fi adecvate ori că s-au dovedit a nu fi adecvate, el
poate întreprinde, cu forţe aeriene, navale sau terestre, orice acţiune pe
care o consideră necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi
securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţii,

160
măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de forţe aeriene, maritime
sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite.

   ARTICOLUL 43

   1. Toţi membrii Naţiunilor Unite, spre a contribui la menţinerea păcii şi

securităţii internaţionale, se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de
Securitate, la cererea sa şi în conformitate cu un acord sau acorduri
speciale, forţele armate, asistenţa şi înlesnirile, inclusiv dreptul de trecere,
necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
   2. Acordul sau acordurile menţionate mai sus vor stabili efectivele şi
natura acestor forţe, gradul lor de pregătire şi amplasarea lor generală,
precum şi natura înlesnirilor şi asistenţei care urmează să fie acordate.
   3. Acordul sau acordurile vor fi negociate cît mai curînd posibil, la
iniţiativa Consiliului de Securitate. Ele se vor încheia între Consiliul de
Securitate şi membri ai Organizaţiei, sau între Consiliul de Securitate şi
grupuri de membri ai Organizaţiei şi vor fi supuse ratificării statelor
semnatare, în conformitate cu procedura lor constituţională.

   ARTICOLUL 44
 
    Atunci cînd Consiliul de Securitate a hotărît să recurgă la forţă, el
trebuie, înainte de a cere unui membru nereprezentat în Consiliu să pună la
dispoziţie forţe armate, în executarea obligaţiilor asumate de acesta în
temeiul Articolului 43, să invite pe acel membru ca, dacă doreşte, să
participe la luarea hotărîrilor Consiliului de Securitate privind folosirea
contingentelor de forţe armate ale acelui membru.

   ARTICOLUL 45
 
    Spre a permite Organizaţiei să ia măsuri urgente de ordin militar,
membrii Naţiunilor Unite vor menţine contingente naţionale de forţe
aeriene imediat utilizabile pentru o acţiune combinată de constrîngere
internaţională. Efectivele şi gradul de pregătire ale acestor contingente,
precum şi planurile pentru acţiunea lor combinată vor fi stabilite de către
Consiliul de Securitate, cu ajutorul Comitetului de Stat-Major, în limitele
indicate prin acordul sau acordurile speciale, menţionate în Articolul 43.

161
  ARTICOLUL 46
 
    Planurile pentru folosirea forţelor armate vor fi stabilite de Consiliul de
Securitate cu ajutorul Comitetului de Stat-Major.

   ARTICOLUL 47
 
   1. Se va înfiinţa un Comitet de Stat-Major pentru a sfătui şi asista
Consiliul de Securitate în toate problemele referitoare la mijloacele de
ordin militar necesare Consiliului de Securitate pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, la folosirea şi comanda forţelor puse la dispoziţia
sa, la reglementarea înarmărilor şi la eventuala dezarmare.
   2. Comitetul de Stat-Major va fi alcătuit din Şefii Statelor-Majore ale
membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate sau din reprezentanţii
lor. Orice membru al Naţiunilor Unite care nu este reprezentant permanent
în Comitet va fi invitat de către Comitet să i se asocieze când participarea
acelui membru la lucrările lui este necesară pentru buna îndeplinire a
îndatoririlor Comitetului.
   3. Comitetul de Stat-Major va răspunde, sub autoritatea Consiliului de
Securitate, de conducerea strategică a oricăror forţe armate puse la
dispoziţia Consiliului de Securitate. Problemele privind comanda unor
asemenea forţe vor fi reglementate ulterior.
   4. Cu autorizaţia Consiliului de Securitate şi după consultarea cu
organizaţiile regionale corespunzătoare, Comitetul de Stat-Major poate
înfiinţa subcomitete regionale.

   ARTICOLUL 48
 
   1. Măsurile necesare executării hotărârilor Consiliului de Securitate în
scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale vor fi luate de toţi
membrii Naţiunilor Unite sau de unii dintre ei, după cum va stabili
Consiliul de Securitate.

162
 ANEXA NR. 2

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

(10 decembrie 1948)
Preambul
Considerând că recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor
familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie
fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte
de barbarie care revolta conştiinţa omenirii şi ca faurirea unei lumi în care
fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi
vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă
aspiraţie a oamenilor,
Considerând că este esenţial că drepturile omului să fie ocrotite de
autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie
extremă, la revoltă împotriva tiraniei şi asupririi,
Considerând că este esenţial a se încuraja dezvoltarea relaţiilor prieteneşti
între naţiuni,
Considerând că în Cartă popoarele Organizaţiei Naţiunilor Unite au
proclamat din nou credinţa lor în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitatea şi în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru barbaţi şi
femei şi că au hotarât să favorizeze progresul social şi îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă în cadrul unei libertăţi mai mari,
Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu
Organizaţia Naţiunilor Unite respectul universal şi efectiv faţă de
drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi respectarea lor
universală şi efectivă,
Considerând că o concepţie comună despre aceste drepturi şi libertăţi este
de cea mai mare importanţă pentru realizarea deplină a acestui angajament,
Adunarea Generală proclamă
prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre
care trebuie să tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate
persoanele şi toate organele societăţii să se străduiască, având această
Declaraţie permanent în minte, ca prin învaţătură şi educaţie să dezvolte
respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri
progresive, de ordin naţional şi internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor
universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât şi al
celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.
163
Articolul 1
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele
sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unii faţă de
alţii în spiritul fraternităţii.
Articolul 2
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în
prezenta Declaraţie fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de
rasă, culoare, sex, limba, religie, opinie politică sau orice alta opinie, de
origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte împrejurari. În
afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire dupa statutul politic, juridic
sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care ţine o persoană, fie că
această ţară sau teritoriu sunt independente, sub tutela, neautonome sau
supuse vreunei alte limitări a suveranităţii.
Articolul 3
Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea
persoanei sale.
Articolul 4
Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavajul şi comerţul cu
sclavi sunt interzise sub toate formele lor.
Articolul 5
Nimeni nu va fi supus torturii nici la pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante.
Articolul 6
Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea
juridică.
Articolul 7
Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o
egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală
împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi
împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.
Articolul 8
Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor
juridice naţionale competenţe împotriva actelor care violează drepturile
fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituţie sau lege.
Articolul 9
Nimeni nu trebuie sa fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.
Articolul 10
Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod
echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va

164
hotarî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei
oricarei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.
Articolul 11
Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul
să fie presupusă nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod
legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanţiile
necesare apărării sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau
omisiuni care nu-i constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu
caracter penal conform dreptului internaţional sau naţional. De asemenea,
nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în
momentul când a fost săvârşit actul cu caracter penal.
Articolul 12
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia
sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei
şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva
unor asemenea imixtiuni sau atingeri.
Articolul 13
Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber şi de a-şi alege
reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat. Orice persoană are dreptul de a
părăsi orice ţara, inclusiv a sa, şi de reveni în ţara sa.
Articolul 14
În caz de persecuţie, orice persoană are dreptul de a căuta azil şi de a
beneficia de azil în alte ţări. Acest drept nu poate fi invocat în caz de
urmărire ce rezulta în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din
acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 15
Orice persoană are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod
arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a-şi schimba cetăţenia.
Articolul 16
Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul şi femeia, fără nici o
restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se
căsători şi de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea
căsătoriei, în decursul căsătoriei şi la desfacerea ei. Căsătoria nu poate fi
încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al viiitorilor soţi. Familia
constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la
ocrotire din partea societăţii şi a statului.
Articolul 17
Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât şi în asociaţie cu
alţii. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

165
Articolul 18
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest
drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu
alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici religioase,
cult şi îndeplinirea riturilor.
Articolul 19
Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept
include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum şi
libertatea de a căuta, de a primi şi de a raspândi informaţii şi idei prin orice
mijloace şi independent de frontierele de stat.
Articolul 20
Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire şi de asociere paşnică.
Nimeni nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie.
Articolul 21
Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice
ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi liber aleşi. Orice persoană are
dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa. Voinţa poporului
trebuie să constituie baza puterii de stat; această voinţă trebuie să fie
exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aiba loc în mod periodic prin
sufragiu universal, egal şi exprimat prin vot secret sau urmând o procedură
echivalentă care să asigure libertatea votului.
Articolul 22
Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la
securitatea socială; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional şi
colaborarea internaţională, ţinându-se seama de organizarea şi resursele
fiecarei ţări, să obţină realizarea drepturilor economice, sociale şi culturale
indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii
sale.
Articolul 23
Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la
condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la ocrotirea
împotriva şomajului. Toţi oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la
salariu egal pentru muncă egală. Orice om care munceşte are dreptul la o
retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât şi
familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la
nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială. Orice persoană are dreptul
de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea
intereselor sale.

166
Articolul 24
Orice persoană are dreptul la odihnă şi recreaţie, inclusiv la o limitare
rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite.
Articolul 25
Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi
bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa,
îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la
asigurare în caz de somaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în
celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor
împrejurări independente de voinţa sa. Mama şi copilul au dreptul la ajutor
şi ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul căsătoriei sau
în afara acesteia, se bucură de aceeaşi protecţie socială.
Articolul 26
Orice persoană are dreptul la învăţătură. Învăţământul trebuie să fie gratuit,
cel puţin în ceea ce priveşte învăţământul elementar şi general.
Învăţământul elementar trebuie să fie obligatoriu. Învăţământul tehnic şi
profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învăţământul superior
trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe bază de merit.
Învăţământul trebuie să urmarească dezvoltarea deplină a personalităţii
umane şi întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile
fundamentale. El trebuie să promoveze înţelegerea, toleranţa, prietenia
între toate popoarele şi toate grupurile rasiale sau religioase, precum şi
dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea
păcii. Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţământ
pentru copiii lor minori.
Articolul 27
Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a
colectivităţii, de a se bucura de arte şi de a participa la progresul ştiinţific
şi la binefacerile lui. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale
şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al
cărei autor este.
Articolul 28
Orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi internaţională în care
drepturile şi libertăţile expuse în prezenta Declaraţie pot fi pe deplin
înfăptuite.
Articolul 29
Orice persoana are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul
acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. În
exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât

167
numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura
cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca
să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării
generale într-o societate democratică. Aceste drepturi şi libertăţi nu vor
putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 30
Nici o dispoziţie a prezentei Declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând
pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo
activitate sau de a săvârşi vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor
drepturi sau libertăţi enunţate în prezenta Declaraţie.

168
 ANEXA NR.3

Consiliul Europei

Fişă act Convenţie Tematici

Ratificat de din 04/11/1950
Lege nr. 30/1994
Completat de pentru apărarea drepturilor
Protocol nr. 14/2004 omului şi a libertăţilor
Modificat de fundamentale*)
Protocol nr. 14/2004
Publicat in Monitorul
Aprobat de Oficial, Partea I nr. 135 din
Decret nr. 40/1994 31/05/1994
Supus spre ratificare de
Decret nr. 40/1994 Actul a intrat in vigoare la
A se vedea data de 31 mai 1994
Protocol nr. 13/2002
Decret nr. 305/2004
Lege nr. 345/2004
Hotărâre 2004
Hotărâre nr. 2/2005
Protocol nr. 12/2000

    ___________
   *) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat
în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la
20 decembrie 1971, şi ale Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie
1990 şi cuprinzând, în afară de acestea, textul Protocolului nr. 2 care, în
conformitate cu art. 5 paragraful 3, face parte integrantă din convenţie
odată cu intrarea sa în vigoare la 21 septembrie 1970.

    Roma, 4.XI.1950

  
  Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, luând în
considerare Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de
Adunarea generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, considerând
că această declaraţie urmăreşte să asigure recunoaşterea şi aplicarea

169
universală şi efectivă a drepturilor pe care ea le enunţă, considerând că
scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă
între membrii săi şi că unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop
este apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, reafirmând ataşamentul lor profund faţă de aceste libertăţi
fundamentale care constituie temelia însăşi a justiţiei şi a păcii în lume şi
a căror menţinere se bazează în mod esenţial, pe de o parte, pe un regim
politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepţie
comună şi un respect comun al drepturilor omului din care acestea
decurg, hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate
de acelaşi spirit şi având un patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţii
politice, de respect al libertăţii şi de preeminenţă a dreptului, să ia primele
măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi
enunţate în Declaraţia Universală, au convenit asupra celor ce urmează:

   ARTICOLUL 1
 
    Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei
convenţii.

   TITLUL I
 
   ARTICOLUL 2
 
   1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu
poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe
capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este
sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
   2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui
articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut
necesară la forţă:
   a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
   b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute;
   c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.

ARTICOLUL 3

170
    Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor
inumane ori degradante.

   ARTICOLUL 4
 
   1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
   2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau
obligatorie.
   3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului
articol:
   a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în
condiţiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care
se află în libertate condiţionată;
   b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să
satisfacă serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest
lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar
obligatoriu;
   c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă
viaţa sau bunăstarea comunităţii;
   d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.

   ARTICOLUL 5
 
   1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate
fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor
legale:
   a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un
tribunal competent;
   b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal
ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
   c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a
săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în
necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia;
   d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru
educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul
aducerii sale în faţa autorităţii competente;
   e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să
171
transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui
toxicoman sau a unui vagabond;
   f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane
pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva
căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
   2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai
scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi
asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
   3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de
paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea
unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil
sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată
unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
   4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are
dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să
statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună
eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
   5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în
condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.

 
A se vedea  Decret nr. 305/2004  din data de 17 mai 2004. 

A se vedea  Lege nr. 345/2004  din data de 29 iulie 2004.  

   ARTICOLUL 6
 
   1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod
public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra
încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului
sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al
securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele
minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
172
măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în
împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere
intereselor justiţiei.
   2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată
până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.
   3. Orice acuzat are, în special, dreptul:
   a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o
înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse
împotriva sa;
   b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
   c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă
nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi
asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele
justiţiei o cer;
   d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină
citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii
acuzării;
   e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu
vorbeşte limba folosită la audiere.
 
A se vedea  Hotărâre nr. 2/2005  din data de 29 septembrie 2005. 

   ARTICOLUL 7
 
   1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în
momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit
dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o
pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii
infracţiunii.
   2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei
persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul
săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de
drept recunoscute de naţiunile civilizate.

   ARTICOLUL 8
 
   1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de
familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
   2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui
drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
173
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

   ARTICOLUL 9
 
   1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie; acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau
convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea
în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult,
învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
   2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face
obiectul altor restrângerile decât acelea care, prevăzute de lege, constituie
măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa publică,
protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.

   ARTICOLUL 10
 
   1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept
cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica
informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama
de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de
radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de
autorizare.
   2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi
poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni
prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate
democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau
siguranţa publică apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia
sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a
împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta
autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

   ARTICOLUL 11
 
   1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la
libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de
a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

174
   2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri
decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o
societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a
moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul
articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor
drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei
de stat.

ARTICOLUL 12

    Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a

se căsători şi de a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce
reglementează exercitarea acestui drept.

   ARTICOLUL 13
 
    Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta
convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe
naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au
acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.

   ARTICOLUL 14
 
    Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie
trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă,
culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine
naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie.

   ARTICOLUL 15
 
   1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii,
orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile
prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi
cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care
decurg din dreptul internaţional.

175
   2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu
excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la
art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7.
   3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl
informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu
privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta
trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului
Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de
la care dispoziţiile convenţiei devin din nou deplin aplicabile.

176
 ANEXA NR. 4

Statutul Curţii Penale Internaţionale (extras)

(Roma, 17 iulie 1998)
Capitolul I – ÎNFIINŢAREA CURŢII
ARTICOLUL I - Curtea
Se înfiinţează o Curte Penală Internaţională (Curtea) ca instituţie
permanentă, care poate să îşi exercite competenţa faţă de persoane pentru
crimele cele mai grave, având un răsunet internaţional în sensul
prezentului Statut. Ea este complementară jurisdicţiilor penale naţionale.
Competenţa şi funcţionarea sa sunt reglementate de dispoziţiile prezentului
Statut.
ARTICOLUL 2 – Legătura Curţii cu Naţiunile Unite
Curtea este legată de Naţiunile Unite printr-un acord care trebuie să
fie aprobat de Adunarea Statelor Părţi, apoi de preşedintele Curţii în
numele acesteia.
ARTICOLUL 3 – Sediul Curţii
1. Curtea îşi are sediul la Haga, în Olanda (statul gazdă).
2. Curtea şi statul gazdă convin asupra unui acord de sediu care trebuie să
fie aprobat de Adunarea Statelor Părţi, apoi de preşedintele Curţii în
numele acesteia.
3. Dacă socoteşte de cuviinţă, Curtea poate să funcţioneze într-un alt loc
potrivit dispoziţiilor prezentului Statut.
ARTICOLUL 4 – Regimul şi competenţele juridice ale Curţii
1. Curtea are personalitate juridică internaţională. Ea are, de
asemenea, capacitatea juridică necesară pentru a-şi exercita funcţiile şi
îndeplini misiunea.
2. Curtea poate să îşi exercite funcţiile şi competenţele, potrivit
prezentului Statut, pe teritoriul oricărui Stat Parte, iar, printr-o convenţie în
acest scop, pe teritoriul oricărui alt stat.

Capitolul II – COMPETENŢĂ, ADMISIBILITATE ŞI DREPT

APLICABIL
ARTICOLUL 5 – Crimele care intră în competenţa Curţii
1. Competenţa Curţii este limitată la crimele cele mai grave care
privesc ansamblul comunităţii internaţionale. În baza prezentului Statut,
Curtea are competenţă în ceea ce priveşte următoarele crime:
a) crima de genocid;

177
 b) crimele împotriva umanităţii;
c) crimele de război;
d) crima de agresiune.
2. Curtea îşi va exercita competenţa în ceea ce priveşte crima de
agresiune când va fi adoptată o dispoziţie conform articolelor 121 şi 123,
care va defini această crimă şi va fixa condiţiile exercitării competenţei
Curţii în ceea ce o priveşte. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă
cu dispoziţiile pertinente ale Cartei Naţiunilor Unite.
ARTICOLUL 6 – Crima de genocid
În scopurile prezentului Statut, prin crimă de genocid, se înţelege
oricare dintre faptele menţionate mai jos, săvârşită cu intenţia de a
distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic sau religios şi
anume:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind membri ai
grupului;
c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de existenţă care să
antreneze distrugerea sa fizică totală sau parţială;
d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul grupului;
e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt grup.
ARTICOLUL 7 – Crime împotriva umanităţii
1. În scopurile prezentului Statut, prin crimă împotriva umanităţii se
înţelege una dintre faptele menţionate mai jos, când aceasta este comisă în
cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat, împotriva unei populaţii
civile şi în cunoştinţă de acest atac:
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate fizică,
cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale dreptului internaţional;
f) tortura;
g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată,
sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate
comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi
identificate religios sau sexual, în sensul paragrafului 3, ori în funcţie de
alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional,

178
în corelare cu orice act prevăzut în prezentul paragraf sau orice crimă de
competenţa Curţii;
i) dispariţiile forţate de persoane;
j) crima de apartheid;
k) alte forme inumane cu caracter analog cauzând cu intenţie
suferinţe mari sau vătămări grave ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii
fizice sau mintale.
2. În scopurile paragrafului 1:
a) prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege
comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la
paragraful 1 împotriva oricărei populaţii civile, în aplicarea sau sprijinirea
politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un asemenea atac;
b) prin exterminare se înţelege îndeosebi fapta de a impune cu
intenţie condiţii de viaţă, ca privarea accesului la hrană şi la medicamente,
cu scopul de a antrena distrugerea unei părţi a populaţiei;
c) prin supunerea la sclavie se înţelege fapta de a exercita
asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de dreptul de
proprietate, inclusiv în cadrul traficului cu fiinţe umane, în special de
femei şi copii;
d) prin deportare sau transfer forţat de populaţie se înţelege
fapta de a deplasa în mod forţat persoane, expulzându-le sau prin alte
mijloace coercitive, din regiunea în care ele se află legal, fără motive
admise în dreptul internaţional;
e) prin tortură se înţelege fapta de a cauza cu intenţie durere
sau suferinţe acute, fizice sau mintale, unei persoane care se află sub paza
sau controlul făptuitorului; înţelesul acestui termen nu se extinde la
durerea sau suferinţele rezultând exclusiv din sancţiuni legale, care sunt
inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele;
f) prin graviditate forţată se înţelege deţinerea ilegală a unei
femei însărcinate în mod forţat, cu intenţia de a modifica compoziţia etnică
a unei populaţii sau de a comite alte violări grave ale dreptului
internaţional; această definiţie nu poate, în nici un fel, să fie interpretată ca
având o incidenţă asupra legilor naţionale referitoare la graviditate;
g) prin persecuţie se înţelege denegarea cu intenţie de drepturi
fundamentale cu violarea dreptului internaţional, din motive legate de
identitatea grupului sau colectivităţii care fac obiectul acesteia;
h) prin crima de apartheid se înţeleg fapte inumane analoage
celor vizate la paragraful 1, comise în cadrul unui regim instituţionalizat de
oprimare sistematică şi de dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt

179
grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale şi cu intenţia de a menţine acest
regim;
i) prin dispariţii forţate de persoane se înţeleg cazurile în care
persoanele sunt arestate, deţinute sau răpite de către un stat ori o
organizaţie politică sau cu autorizarea, sprijinul ori asentimentul acestui
stat sau al acestei organizaţii, care refuză apoi să admită că aceste persoane
sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori
locul unde se află, cu intenţia de a le sustrage protecţiei legii pe o perioadă
prelungită.
3. În scopurile prezentului Statut, prin termenul sex se înţelege unul
sau celălalt sex, masculin ori feminin, după contextul societăţii. El nu
implică nici un alt sens.

ARTICOLUL 8 – Crime de război

1. Curtea are competenţe în ceea ce priveşte crimele de război,
îndeosebi când aceste crime se înscriu într-un plan sau o politică ori când
ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe scară largă.
2. În scopurile Statutului, prin crime de război se înţelege:
a) infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva, din 12 august
1949, şi anume oricare dintre faptele menţionate mai jos, dacă ele se referă
la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva:
(I) omuciderea intenţionată; tortura şi tratamentele inumane, inclusiv
experienţele biologice;
(II) fapta de a cauza cu intenţie, suferinţe mari sau de a vătăma grav
integritatea fizică ori sănătatea;
(III) distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de necesităţi
militare şi executate pe scară largă într-un mod ilicit şi arbitrar;
(IV) fapta de a constrânge un prizonier de război sau o persoană
protejată să servească în forţele unei puteri inamice;
(V) fapta de a priva cu intenţie un prizonier de război sau oricare altă
persoană protejată de dreptul său de a fi judecată regulamentar şi imparţial;
(VI) deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală;
(VII) luarea de ostatici;
b) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor
armate internaţionale în cadrul stabilit al dreptului internaţional, şi anume
una dintre faptele ce urmează:
(I) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei civile în
general sau împotriva civililor care nu participă direct la ostilităţi;

180
 (II) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva bunurilor cu
caracter civil, adică a celor care nu sunt obiective militare;
(III) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva personalului,
instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei
misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii conform Cartei
Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care
dreptul internaţional al conflictelor armate o garantează civililor şi
bunurilor cu caracter civil;
(IV) fapta de a lansa intenţionat un atac ştiind că el va cauza, în mod
incidental, pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei civile, răniri ale
persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau daune extinse,
de durată şi grave, mediului înconjurător, care ar fi vădit excesive în
raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat;
(V) fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, oraşe, sate,
locuinţe sau construcţii care nu sunt apărate şi care nu sunt obiective
militare;
(VI) fapta de a omorî sau de a răni un combatant care, după ce a
depus armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a predat fără
condiţii;
(VII) fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, dreptul sau
insignele militare şi uniforma inamicului sau ale ONU, precum şi semnele
distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva şi, făcând aceasta, de a
cauza pierderi de vieţi omeneşti sau răniri grave;
(VIII) transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupantă a
unei părţi a populaţiei sale civile, în teritoriul pe care ea îl ocupă, sau
deportarea ori transferarea în interiorul sau în afara teritoriului ocupat a
totalităţii sau a unei părţi a populaţiei din acest teritoriu;
(IX) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor consacrate
religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor
istorice, spitalelor şi locurilor unde bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, cu
condiţia ca aceste construcţii să nu fie obiective militare;
(X) fapta de a supune persoanele unei părţi adverse căzute în puterea
sa la mutilări ori la experienţe medicale sau ştiinţifice de orice fel, care nu
sunt motivate de un tratament medical, dentar sau spitalicesc, nici
efectuate în interesul acestor persoane, ci care atrag moartea acestora sau
le pun grav sănătatea în pericol;
(XI) fapta de a omorî sau răni prin trădare indivizi aparţinând naţiunii
sau armatei inamice;
(XII) fapta de a declara că nu va fi îndurare pentru învinşi;

181
 (XIII) fapta de a distruge sau de a confisca bunurile inamicului, în
afară de cazurile în care aceste distrugeri sau confiscări ar fi imperios
ordonate de necesităţile războiului;
(XIV) fapta de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile în
justiţie drepturile şi acţiunile cetăţenilor părţii adverse;
(XV) fapta unui beligerant de a constrânge cetăţenii părţii adverse să
ia parte la operaţiunile de război îndreptate împotriva ţării lor, chiar dacă ei
erau în serviciul acestui beligerant înainte de începerea războiului;
(XVI) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;
(XVII) fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;
(XVIII) fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi
orice lichide, materii sau procedee analoage;
(XIX) fapta de a utiliza gloanţe care se dilată sau se aplatizează cu
uşurinţă în corpul uman, cum sunt gloanţele al căror înveliş dur nu acoperă
în întregime mijlocul sau sunt perforate de tăieturi;
(XX) fapta de a folosi arme, proiectile, materiale şi metode de
luptă de natură să cauzeze daune de prisos sau suferinţe inutile ori de a
acţiona fără discriminare cu violarea dreptului internaţional al conflictelor
armate, cu condiţia ca aceste arme, proiectile, materiale şi metode de luptă
să facă obiectul unei interdicţii generale şi ca ele să fie înscrise într-o
anexă a prezentului Statut, pe cale de amendament adoptat potrivit
dispoziţiilor art.121 şi 123;
(XXI) atingerile aduse demnităţii persoanei, îndeosebi
tratamentele umilitoare şi degradante;
(XXII) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea
forţată, astfel cum aceasta a fost definită la art.7, prg.2, lit.f), sterilizarea
forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală constituind o infracţiune
gravă la Convenţiile de la Geneva;
(XXIII) fapta de a utiliza prezenţa unui civil sau a unei alte
persoane protejate pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forţe militare
să nu fie ţinta operaţiunilor militare;
(XXIV) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor,
materialului, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar şi a personalului
care foloseşte, conform dreptului internaţional, semnele distinctive
prevăzute de Convenţiile de la Geneva;
(XXV) fapta de a înfometa în mod deliberat civili, ca metodă de
război, privându-i de bunurile indispensabile supravieţuirii, inclusiv
împiedicându-i intenţionat să primească ajutoarele prevăzute de
Convenţiile de la Geneva;

182
 (XXVI) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor de
vârstă mai mică de 15 ani în forţele armate naţionale sau de a-i face să
participe activ la ostilităţi;
c) în caz de conflict armat care nu prezintă un caracter
internaţional, violările grave ale art.3 comun celor 4 Convenţii de la
Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre faptele menţionate mai
jos, comise împotriva persoanelor care nu participă direct la ostilităţi,
inclusiv membrii forţelor armate care au depus armele şi persoanele care
au fost scoase în afara luptei din cauza bolii, rănirii, detenţiei sau din orice
altă cauză;
(I) atentatele la viaţa şi la integritatea corporală, mai ales omorul sub
toate formele sale, mutilările, tratamentele cu cruzime şi tortura;
(II) atingerile aduse demnităţii persoanei, mai ales tratamentele
umilitoare şi degradante;
(III) luările de ostatici;
(IV) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată
prealabilă, date de un tribunal legal constituit şi cu respectarea garanţiilor
judiciare general recunoscute ca indispensabile;
d) lit.c) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu
prezintă un caracter internaţional şi nu se aplică deci situaţiilor de tulburări
sau tensiuni interne, cum sunt: insurecţia, actele izolate şi sporadice de
violenţă şi actele de natură similară;
e) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile
conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional, în cadrul
stabilit de dreptul internaţional, şi anume oricare dintre următoarele fapte:
(I) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei civile în
general sau împotriva persoanelor civile care nu participă direct la
ostilităţi;
(II) fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor,
materialelor, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar şi a personalului
care utilizează, conform dreptului internaţional, însemnele distinctive
prevăzute de Convenţiile de la Geneva;
(III) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva personalului,
instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei
misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii, conform Cartei
Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe
care dreptul internaţional al conflictelor armate îl garantează civililor şi
bunurilor cu caracter civil;

183
 (IV) fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva construcţiilor
consacrate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile,
monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde sunt adunaţi bolnavi şi
răniţi, cu condiţia ca aceste clădiri să nu fie obiective militare;
(V) jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;
(VI) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată,
astfel cum este definită la art.7, prg.2 lit.f), sterilizarea forţată sau orice altă
formă de violenţă sexuală constituind o violare gravă a art.3 comun celor 4
Convenţii de la Geneva;
(VII) fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor de vârstă
mai mică de 15 ani în forţele armate ori de a-i face să participe activ la
ostilităţi;
(VIII) fapta de a ordona deplasarea populaţiei civile pentru
considerente având legătură cu conflictul, în afara cazurilor în care
securitatea civililor sau imperativele militare o cer;
(IX) fapta de a ucide sau de a răni prin trădare un adversar
combatant;
(X) fapta de a declara că nu va exista îndurare pentru învinşi;
(XI) fapta de a supune persoanele care sunt împotriva unei părţi la
conflict, căzute în puterea sa, la mutilări sau experienţe medicale ori
ştiinţifice care nu sunt motivate de un tratament medical.

184
 ANEXA NR. 5

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI *** Republicată

EMITENT: ADUNAREA CONSTITUANTĂ PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 767 din 31 octombrie 2003

*) Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei

României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în
temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se
textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art.
156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost
aprobată prin referendumul naţional din 18 - 19 octombrie 2003 şi a intrat
în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii
Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea
rezultatului referendumului naţional din 18 - 19 octombrie 2003 privind
Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în
forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21
noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei
prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.

TITLUL I
Principii generale

ART. 1
Statul român
(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil.
(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în
spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei
din decembrie 1989, şi sunt garantate.

185
 (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului
puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor
este obligatorie.
ART. 2
Suveranitatea
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice
şi corecte, precum şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume
propriu.
ART. 3
Teritoriul
(1) Teritoriul României este inalienabil.
(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectarea
principiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.
(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe
şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.
(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate
populaţii străine.
ART. 4
Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni
(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea
cetăţenilor săi.
(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi,
fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de
religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine
socială.
ART. 5
Cetăţenia
(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în
condiţiile prevăzute de legea organică.
(2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin
naştere.
ART. 6
Dreptul la identitate
(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

186
 (2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi
exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în
raport cu ceilalţi cetăţeni români.
ART. 7
Românii din străinătate
Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării
şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului
ai cărui cetăţeni sunt.
ART. 8
Pluralismul şi partidele politice
(1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie a
democraţiei constituţionale.
(2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în
condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice
a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,
ordinea de drept şi principiile democraţiei.
ART. 9
Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale
Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşi
desfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Ele
contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale,
economice şi sociale ale membrilor lor.
ART. 10
Relaţii internaţionale
România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest
cadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte
norme general admise ale dreptului internaţional.
ART. 11
Dreptul internaţional şi dreptul intern
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă
obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituţiei.

187
 ART. 12
Simboluri naţionale
(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în
ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu.
(2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie.
(3) Imnul naţional al României este "Deşteaptă-te române".
(4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.
ART. 13
Limba oficială
În România, limba oficială este limba română.
ART. 14
Capitala
Capitala României este municipiul Bucureşti.

TITLUL II
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

CAP. 1
Dispoziţii comune

ART. 15
Universalitatea
(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.
(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.
ART. 16
Egalitatea în drepturi
(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.
(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în
condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în
ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi
pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.
(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii
Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de
a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.

188
 ART. 17
Cetăţenii români în străinătate
Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi
trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt
compatibile cu absenţa lor din ţară.
ART. 18
Cetăţenii străini şi apatrizii
(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi de
alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este
parte.
ART. 19
Extrădarea şi expulzarea
(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.
(3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.
ART. 20
Tratatele internaţionale privind drepturile omului
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
ART. 21
Accesul liber la justiţie
(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor
într-un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.

189
 CAP. 2
Drepturile şi libertăţile fundamentale

ART. 22
Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale
persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de
tratament inuman ori degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.
ART. 23
Libertatea individuală
(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul
procesului penal.
(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune
pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile,
fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de
180 de zile.
(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să
verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia
arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au
încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice
menţinerea privării de libertate.
(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse
căilor de atac prevăzute de lege.
(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe
care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai
scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui
avocat, ales sau numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de
lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare, persoana este considerată nevinovată.

190
 (12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile
şi în temeiul legii.
(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
ART. 24
Dreptul la apărare
(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu.
ART. 25
Libera circulaţie
(1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat.
Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept.
(2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
ART. 26
Viaţa intimă, familială şi privată
(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi
privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă
drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
ART. 27
Inviolabilitatea domiciliului
(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde
sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea
acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru
următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în
formele prevăzute de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul
infracţiunilor flagrante.
ART. 28
Secretul corespondenţei
Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil.

191
 ART. 29
Libertatea conştiinţei
(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor
religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi
constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare
convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în
spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor
proprii, în condiţiile legii.
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau
acţiuni de învrăjbire religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale,
în penitenciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
ART. 30
Libertatea de exprimare
(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi
libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin
sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de
a face publică sursa finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la
război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică,
precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la
cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii.
Delictele de presă se stabilesc prin lege.

192
 ART. 31
Dreptul la informaţie
(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes
public nu poate fi îngrădit.
(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate
să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi
asupra problemelor de interes personal.
(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie
a tinerilor sau securitatea naţională.
(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să
asigure informarea corectă a opiniei publice.
(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele
trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea
dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar
asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.
ART. 32
Dreptul la învăţătură
(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general
obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin
învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de
perfecţionare.
(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În
condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de
circulaţie internaţională.
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa
limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt
garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin
lege.
(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse
sociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi
celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.
(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat,
particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
(6) Autonomia universitară este garantată.
(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor
specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este
organizat şi garantat prin lege.
ART. 33
Accesul la cultură
(1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii.

193
 (2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la
valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită.
(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea
culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii
culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor
culturale şi artistice ale României în lume.
ART. 34
Dreptul la ocrotirea sănătăţii
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii
publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale
pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării
profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri
de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit
legii.
ART. 35
Dreptul la mediu sănătos
(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător
sănătos şi echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora
mediul înconjurător.
ART. 36
Dreptul de vot
(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua
alegerilor inclusiv.
(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şi
nici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la
pierderea drepturilor electorale.
ART. 37
Dreptul de a fi ales
(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc
condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă
asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).
(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv,
vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în
organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru
a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia
de Preşedinte al României.

194
 ART. 38
Dreptul de a fi ales în Parlamentul European
În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români
au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.
ART. 39
Libertatea întrunirilor
Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt
libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel
de arme.
ART. 40
Dreptul de asociere
(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în
patronate şi în alte forme de asociere.
(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori
a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României sunt
neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice: judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei,
poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.
(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.
ART. 41
Munca şi protecţia socială a muncii
(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei
sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.
(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc
securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor,
instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de
odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea
profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.
(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.
ART. 42
Interzicerea muncii forţate
(1) Munca forţată este interzisă.
(2) Nu constituie muncă forţată:
a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele
desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de
conştiinţă;

195
 b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în
perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol,
precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
ART. 43
Dreptul la grevă
(1) Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale,
economice şi sociale.
(2) Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept,
precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru
societate.
ART. 44
Dreptul de proprietate privată
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din
aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale
la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute
prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate
publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în
proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,
precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun
acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al
dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori
contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

196
 ART. 45
Libertatea economică
Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi
exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.
ART. 46
Dreptul la moştenire
Dreptul la moştenire este garantat.
ART. 47
Nivelul de trai
(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de
protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la
asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte
forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţenii
au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.
ART. 48
Familia
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor.
(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se
stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după
căsătoria civilă.
(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.
ART. 49
Protecţia copiilor şi a tinerilor
(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de
asistenţă în realizarea drepturilor lor.
(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea
copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor
şi a tinerilor se stabilesc prin lege.
(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna
sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea
normală sunt interzise.
(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.
(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea
condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.

197
ART. 50
Protecţia persoanelor cu handicap
Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură
realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de
tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu
handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin
părinţilor şi tutorilor.
ART. 51
Dreptul de petiţionare
(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor.
(2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv
în numele colectivelor pe care le reprezintă.
(3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.
(4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi
în condiţiile stabilite potrivit legii.
ART. 52
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de
o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea
pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege
organică.
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu
înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă.
ART. 53
Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai
prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui
sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o
societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce
atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

198
 CAP. 3
Îndatoririle fundamentale

ART. 54
Fidelitatea faţă de ţară
(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi
militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în
acest scop, vor depune jurământul cerut de lege.
ART. 55
Apărarea ţării
(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin
lege organică.
(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta
de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.
ART. 56
Contribuţii financiare
(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la
cheltuielile publice.
(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a
sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în
situaţii excepţionale.
ART. 57
Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor
Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite
drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce
drepturile şi libertăţile celorlalţi.

199
 EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE “CAROL I”

Redactor: Camelia MIHĂILESCU

Tehnoredactor: Dumitra GIONTAR

Hârtie xerox: A4 Format: A5

Coli tipar: 12,5 Coli editură: 6,25

Lucrarea conţine 200 de pagini.

Tipografia Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”

Şoseaua Panduri, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti

e-mail: editura@unap.ro
Tel.:319.48.80/215; 307
Fax: 319.59.69

/09 C. /2009

200