Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, născută Didic.

A
absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care urmează școala medie din orașul Lipcani, pe care o
termină în 1953. În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma,
apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, facultatea Filologie și
Istorie. La 8 iunie 1960 se căsătorește cu Raisa Nacu, profesoară de limba română și latină .A fost un oaspete des al
„Căsuței Poeziei” din satul Cociulia, raionul Cantemir. Tot aici scrie celebra carte pentru preșcolari „Albinuța”. Grigore
Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chișinău, în cimitirul central din strada Armeană. Grigore Vieru a
fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au
ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice
armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui
se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia
într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul
patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au
reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă. O
poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai
presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a
pătimit, a scris şi a iubit .Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu
Basarabia în glas.Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea
neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să
şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit
incoruptibil. Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de
excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui
Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.  nimeni nu realiza că
cine vrea să-l despartă pe Vieru de limba sa maternă, de memoria neamului său comitea nu numai un păcat de
neiertat, dar şi cea mai odioasă crimă împotriva ideii de om. Poetul s-a transformat de nevoie în pedagog şi a
făcut în Basarabia mai mult decât a putut face o armată numeroasă. Pentru început a alcătuit un volum de 200
de pagini, „Albinuţa“, cartea preşcolarului, un material care a făcut mai dificilă rusificarea.  Manualul lui Vieru
exprimă dragostea faţă de patria română de la primul la ultimul rând al cărţii. poezia lui Vieru nu este estetizantă
sau experimentală. Ea este în primul rând trăire. Pentru că doreşte să ne aducă aminte cum să vieţuim, pentru
cine şi de ce. Din poeziile marelui basarabean poate fi sesizat limbajul obsesiv afectiv. El se traduce prin cuvinte
apte să coaguleze sensurile celor mai multe enunţuri poetice, formulate pe parcursul carierei sale literare.
Acestea sunt: mamă, casă, sat, pământ, limbă, patrie. Basarabia, ca şi celelalte ţinuturi româneşti, a fost jucată
la târgul nevolnic al marilor puteri. De aceea, viaţa oamenilor al căror exponent şi purtător de cuvânt a fost
Grigore Vieru a fost presărată cu tot felul de obstacole, cu ghimpii urii şi ai desconsiderării. Dar asemenea lor,
marele poet nu şi-a schimbat aurul din suflet pe monedele succesului facil şi nici iubirea de semeni în
deşertăciune. Credinţa în Dumnezeu nu şi-a rătăcit-o prin cugetări păgâne, nici optimismul nu s-a prefăcut în
pesimism. Unul dintre gesturile cele mai impresionante şi definitorii ale liricii lui Grigore Vieru este acela al
sfidării morţii în numele valorilor care-i călăuzesc fiinţa şi dau marile înţelegeri ale creaţiei: „Mare eşti, moarte,/
Dar singură, tu./ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu./ Prin mine un cântec de dor/ A trecut chiar acu./ Eu am
ţară unde să mor./ Tu nu, tu nu“.

ELIADE.Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens
studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă
de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar
ceva mai târziu, primele romane .Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante
despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență
decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o
slujbă în redacția ziarului Cuvântul. .Mircea Eliade propune o creaţie literară autentică, bazată
pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă. Ca modalitate narativă, Romanul
adolescentului miop este construit pe baza epicului pur, având un singur plan de acţiune, dominat de
luciditatea analitică a naratorului-personaj, care ilustrează adolescenţa ca pe o experienţă trăită
adesea dureros, în căutarea sinelui, în încercarea de a-şi găsi echilibrul interior.  Devine interesat de
științele naturii și de chimie, ca și de ocultism. Înfruntând împotrivirea tatălui său care era îngrijorat de
faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. 1925  Eliade încheie munca la
volumul său de debut, volum autobiografic, „Romanul adolescentului miop”. Mircea s-a îndrăgostit de
Maitreyi aşa de tare că era hotărât să se convertească la hinduism. Doar că vestea iubirii dintre cei doi este primită
cu oroare de profesorul Dasgupta, care-l goneşte pe Eliade din casă. Îi interzice şi lui Maitreyi să-l mai vadă. „Nu mă
săturam privind-o. […] Nu ştiu ce spectacol sacru îmi apărea mie râsul ei şi sălbăticia acelui trup aprins. Aveam
sentimentul că săvârşesc un sacrilegiu privind-o, dar nu găseam puterea să mă despart de fereastră”, afirma Mircea
Eliade, despre Maitreyi, în „Memorii”. Mircea Eliade este cea mai puternică şi mai captivantă energie
uutoconstructivă din cultura română. Sigur, multe au fost personalităţile care au avut din copilărie conştiinţa propriei
valori şi viziunea împlinirii lor sociale, profesionale, politice etc. însă nimeni nu s-a mai forjat şi cizelat cu atâta
luciditate şi insistenţă, cu atâta siguranţă şi sistemă. Iar asta iară - aparent - eforturi teribile, oricât ar părea de
„inumane" tentativele de privare de somn, de claustrare şi înfrângere a instinctelor şi ispitelor. La un capăt de
biografie, elevul de 15 ani care umple sute de pagini cu întâmplări şi cazuistică adolescentină, conştient că demiurgul
din el este dator să însufleţească literar lumea .Mai este oare cazul să spun cât de etern valabile şi de general
răspândite în lume sunt mai toate simptomele adolescenţei elia-deşti şi ce formă vitalizantă are acest roman pentru
cititorul copleşit de sfintele furii, complexe şi disperări.„Romanul unui om sucit" - aşa se intitula iniţial romanul de
faţă. Topirea Jurnalului în roman este cea mai stimulativă şi mai fermecătoare „lecţie" de extras din aceste pagini.
Chiar dacă astăzi tânărul de 15-l8 ani navighează pe Internet prin realităţi virtuale, experienţa edificării de sine prin
alchimia realităţii în jurnalul personal rămâne una de disciplinare fundamentală.

LucianBlaga.a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar,

academician și diplomat român.S-a născut la Lancrăm, lângă Sebeș. Localitatea natală se afla
atunci în comitatul Sibiu. Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoți, fiul lui Isidor
Blaga și al Anei .Copilăria i-a stat, după cum mărturisește el însuși, „sub semnul unei fabuloase
absențe a cuvântului”, viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian
Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani. Este un text
nonfictionar in care este evocata tema familiei.Este o lucrare cu caracter autobiografic, memorialista, in care
poetul reconstituie principalele evenimente ale vietii, mediul in care si-a trait copilaria, imaginea parintilor
sia fratilor si imaginea satului. Satul lui Lucian Blaga este spaţiul-matrice în care acesta a făcut primii pași ai
existenţei. Blaga observă exclusiv natura umană; geniul lui lucid, spiritul realist şi umorul lui melancolic
înfățișează un moralist. Observator prin excelenţă, Lucian Blaga este un psiholog în mişcare, iar forţa lui
creatoare este epică. Atât familia, cât şi prietenii săi cresc din esenţa lor morală, cu însuşirile şi defectele
fundamentale ale târămului, legați de realităţile tangibile ale satului. Lucrarea este o epopee a satului şi
odisee a sensibilităţii, o acceptare a vieţii, în ecourile ei profund umane, cu filozofia ei resemnată. Familia
este descrisă drept creuzetul în care se prepară personalitatea umană, acel teritoriu al identităţii. În
microcosmosul familiei, se manifestă dragostea sub răsăritul şi apusul părinţilor, două motive esenţiale ce
vin direct din mitologie. Autorul mărturiseşte: „Satul era pentru mine o zonă de minunate interferenţe în care
realitatea, cu temeiurile ei palpabile, se întâlnea cu povestea şi cu mitologia biblică, ce-şi aveau şi ele
certitudinile lor. Îngerii şi Tartorul dracilor, cu puii săi negri, erau pentru mine fiinţe ce populau însăşi lumea
satului. Trăiam palpitând şi cu răsuflarea oprită când de mirare, când de spaimă, în mijlocul acestei lumi”.
Nostalgia după toposul mitic al satului reprezintă atât tema poeziei, cât şi a hronicului. Astfel, autorul
tânjeşte după puritatea plaiurilor natale, şi a vieţii de la ţară, atât de admirabil conservată în comparaţie cu
haosul universului urban.

LIVIU DAMIAN.a fost un autor, eseist, jurnalist, poet, om de cultură, scriitor și traducător român
din Republica Moldova, reprezentant de marcă al generației anilor 1960.A absolvit Facultatea de Litere a
Universității din Chișinău în 1960. Liviu Damian a fost redactor-șef adjunct al revistei „Nistru” (1963-1968),
secretar al comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1976-1986). În anul 1995, în satul de
baștină al scriitorului, a avut loc inaugurarea Muzeului literar „Liviu Damian”, iar în anul 2000, pe casa în care
scriitorul a locuit în ultimii ani de viață, a fost dezvelită o placă comemorativă. Liviu Damianfost un autor, eseist,
jurnalist, poet, om de cultură, scriitor și traducător român. Una dintre multele si minunatele sale opera este si
poezia ,,Apa Cristalina’’ care creeaza cititorului o atmosfera de pace sufleteasca combinata cu niste sentimente de
dragoste fata de unica zeitate de pe pamint ,,Mama’’.

A fost distins cu titlul de maestru emerit al artei din Moldova (1985), cu Premiul de Stat, cu Premiul
literar unional „Nicolai Ostrovski” (1967).Liviu Damian a fost un tribun, un om de cultură al tuturor
timpurilor. Un remarcabil poet român din generația N. Stănescu, I. Alexandru, A. Blandiana, egal ca
spirit, ca valoare estetică și ca impact asupra generației viitoare… Pe lângă har, geniul avea calitatea
de a se împărtăși cu cei mai tineri, care urmau să ducă suflarea literară mai departe”

—Ion Hadârcă
„Liviu Damian s-a aflat într-o permanentă competiție cu timpul său. Și, de cele mai multe ori, a reușit
să-l devanseze cu un pas… A fost și rămâne un poet modern, care a avut o contribuție sensibilă la
“schimbarea la față” a poeziei românești din Basarabia. Susținător fervent al tinerilor, de fiece dată
când o cereau “împrejurările”, ne lua apărarea în fața cerberilor literari de odinioară. Noi, cei mai tineri,
îi ziceam cu drag “Taica Liviu”…”—Vasile Romanciuc

„…Liviu Damian este un antimioritic, credința sa de nestrămutat îndreptându-se spre omul marcat de
capacitatea competitivă, spre tipul uman capabil de eroism, spre marea ca ritm primordial, din ale cărei
valuri viața renaște mereu. …Atitudinea trează, în cazul lui Liviu Damian, vorbește despre închiderea
excesivă a eului în forul său interior. La o prea mare profunzime a spiritului, ne previne Nietzsche,
“însăși rana poate da forța necesară vindecării “. Acest lucru se întâmplă și în versurile lui Liviu
Damian: ramul crește din rană. … Într-o epocă stagnantă Damian se declară adeptul mișcării, poezia
sa diferențiindu-se prin caracterul ei mobilizator… Liviu Damian se manifestă ca un precursor al
postmodernității în Basarabia.—Ana Bantoș

– G.Vieru spunea : ” Verbul lui L.Damian e radacinos ca stejarul, limpede ca izvorul, greu ca bulgarul de
tarina,tremurator ca frunza, ingindurat ca dealul .“ L.Damian accentuat in opera sa lucrurile fundamentale: parintii,
casa, pacea, poporul, bastinana ,mama. - Damian este însă unul dintre puţinii autori care vor conştientiza profund
necesitatea cunoaşterii temeinice a literaturii române şi universale, ca o condiţie a constituirii propriei staturi
poetice. Spiridon Vangheli spunea „Liviu Damian este unul din munţii cei mai frumoşi, cei mai înalţi din literatură. Nu
este numai un poet venit de la Dumnezeu, a fost inspirat în toate, vedea poezie în tot. Liviu Damian este un Socrate
al nostru, un om de o înţelepciune extraordinară. Întradevăr a făcut o poezie de trezire, care oferă oxigen”. In cinstea
marelui poet in 1995 - în satul de baştină al Lui a avut loc inaugurarea Muzeului literar„Liviu Damian” , in anul 2000 -
pe casa în care a locuit scriitorul în ultimii ani de viaţă, a fost dezvelită placa memorială „Liviu Damian”, Astăzi
numele scriitorului il detine un liceu din Chişinău , o stradă din acelaşi oraş si un liceul din raionul natal care ii poarta
cu mindrie cinstea si memoria . Liviu Damian a fost preocupat în permanenţă de dezbaterea problemelor-cheie ale
contemporaneităţii şi de inovarea continuă a limbajului poetic, fără însă a neglija temele şi motivele general-umane.
Talentul nemarginit al paminteanului nostru il accentueaza Nicolae Dabija in citatul sau „Liviu Damian ne-a încurajat
să iubim cuvîntul, să-l respectăm, să-l preţuim. Într-o perioadă cînd era greu să iubeşti mult ceea ce nu suferă să fie
iubit puţin. De la el am deprins cum să luptăm cu inerţia verbului şi versului. Acest om era un clopot în clopot. Alarma
şi conştiinţa acestui neam... Ştia ca nimeni altul să cultive în jurul său o atmosferă de onestitate şi demnitate
omenească.” A trait putin, dar mereu a simtit dorul de viata, care a fost cimentat printr-un simbol magic. Dupacce au
fost batute cuile in capacul sicriului pe deasupra corlatenilor a zburat un cocostirc care a facut 2 cercuri, simbol al
dorului de viata a poetului. Dar poetii nu mor atita timp cit citim maiastra lor carte.

Vieru:’’La români limba este parcă mai aproape de dinţi decât la alţii.’’în revista Limba Română

Druta:’’Oricât de întuneric ar fi fost, ea îl zărea, pentru că atunci când nu mai văd ochii, vede sufletul...”citat din
romanul Frunze de dor

Eliade:’’După ce o perioadă e depăşită, durerile şi neliniştile sunt uitate.’’în Romanul adolescentului miop

Blaga:” Starile sufletesti care par a nu avea motive u motivile cele mai adanci”

Damian:’’Verbul lui L.Damian e radacinos ca stejarul, limpede ca izvorul, greu ca bulgarul de tarina,tremurator ca
frunza, ingindurat ca dealul’’. -Spusele lui Vieru

Labis:’’Şi-ai să stai tăcută, cum am stat şi eu când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă...”

Eminescu:”A iubi? A avea vreme de pierdut. Cine n-are vreme nu iubeşte.’’