Juxtapunerea deturnată

Teoria americană, intitulată phrase and fragment, vede

juxtapunerea celor două părți ale poemului ca pe o alăturare de
elemente complementare. Partea scurtă de un singur vers, fragment,
notează cadrul în care se desfășoară un eveniment, notat în partea mai
lungă, de două versuri, phrase. Cîteva exemple ne vor convinge că
asemenea compoziții sînt mai curînd pasteluri delicate, lipsite de
adîncimea unei a treia dimensiuni simbolice care nu trebuie să lipsească
dintr-un haiku autentic.

iaz de vară - / stînjenei galbeni se-apleacă / în umbre

amurg - / un cormoran planează / un pic deasupra apei

amurg - / un pelican plonjează / şi prinde un peşte!

linişte - / zăpada acoperă piatra / sub stelele iernii

ciorile se adună / în mijlocul pinului… / adiere de iarnă

clar de lună în august – / pe o creangă subţire / vrabia îşi freacă ciocul

un crab / apare dintr-o crăpătură… / soare-n miezul nopţii

ce multe scoici / pe plajă-n seara asta... / maree-n reflux

Se susține că haiku-ul ar fi doar un instantaneu care se

petrece într-o atmosferă, într-o ambianţă. Că, într-un fel, este vorba de
relaţia macro-micro, că acel detaliu surprins este pur şi simplu înglobat
în rama spaţio-temporală (şi emoţională) ca-ntr-un decor căruia, de fapt,
îi aparţine. Mai precis, există un fundal macro şi un fapt micro. Pe o
scenă anume, mai vastă, se joacă o scenetă. Una este scenografia
generală în care se petrece cealaltă: întîmplarea, instantaneul. Nu e
vorba deci de o alăturare a unor imagini care nu sînt (în mod normal,
realmente) într-o contiguitate firească, ci de imagini care fac parte,
evident, din acelaşi întreg: totul şi partea, întregul şi detaliul.
 Diferența a două elemente autonome, pe care o vizează
juxtapunerea, este redusă astfel la o relație de incluziune, iar impactul
ciocnirii celor două și spațiul revelației ivit în urma coliziunii nu mai
există.