Căsăpirea textului

Dacă canonul sacrosanct al scurtimii haiku-ului poate fi înțeles atît de superficial, folosirea kirejiului este
și mai elocventă în a gafa monumental. Dar de data asta neînțelegerea se întemeiază și pe o confuzie
terminologică.

Odată cu sau imediat după ce află că un haiku are 17 silabe, începătorul este lămurit și că el are două
părți despărțite printr-o cratimă. Interpretarea acestei situații este grevată însă termenului japonez kire-
ji care se traduce în engleză drept cutting word – cuvînt care taie. Se induce astfel impresia falsă că, în
actul său creator, autorul compune mai întîi un text unitar pe care ulterior îl despică, îl retează, îl
tranșează în două bucăți, fragmente ale întregului inițial.

E evident că aceia care nu s-au învredinicit nici măcar să afle de existența celor două părți ale haiku-ului,
scriu un text unitar, fără nicio pauză, cu continuitatea firească, sintactică și semantică, a unei propoziții
școlărești, dar cu dispunerea, marcă indiscutabilă a poemului, 5-7-5 pe 3 rînduri:

singur în viscol / un căţel adulmecând / urmele haitei; printre albi nămeți / mă zbat și-n cruntul ger / caut
calea mea; viscolul noaptea / rostuieşte în tăceri / ţurţuri la streşini; iarna prin ramuri / viscolul înfăşoară
/ urlete de lupi; afara-i viscol / sub plapuma dragostei / arșița Evei

Faptul că au luat cunoștință de existența în poem a celor două părți nu schimbă prea mult formularea
lui.

în ger şi zloată - / un pui de arici / zgribulit de frig; pitiţi sub zloată / mugurii de salcie - / în explozie;
bătrâni în zloată – / privindu-se-n vitrina / de la second hand; ostenit prin zloată / caut un loc de dormit
- / la Piatra Arsă; e zloată afară - / soarele şi-a pus bocanci / s-alerge pe străzi; în zorii zilei / aştept cu
nerăbdare / ceaiul fierbinte

Textul, conceput din capul locului ca o singură unitate sintactică, este despicat arbitrar în două părți.
Arbitrar, dar în concordanță cu ideea explicit vehiculată – aceea de tăiere prin plasarea unei cratime
după versul unu sau doi. În poemele citate, e respectată măcar coerența sintagmelor în care e
fragmentat textul. Dar, parcă pentru a confirma lipsa de înțelegere a rostului și funcțiunii diferenței
dintre cele două părți, există și ruperi care par să fie rezultatul unui cataclism gramatical, un grup
substantival, de pildă, este fracturat de cratimă așa: crengi cu muguri de – salcie, asta pentru că pînă
acolo au fost deja 5 silabe.

Dacă interesul aspirantului ar focaliza însă nu pe un aspect formal - existența a două părți și a unei
cezuri, pauze - ci pe chestiunile de conținut, pe rostul existenței celor două părți, atunci ar lua de bună
denumirea tehnicii folosite – juxtapunerea, punerea alături.

Alăturarea elimină ideea că părțile au aparținut inițial unui singur text, care a fost tăiat ulterior, flagrant
și abuziv, și o acreditează pe aceea că ele sînt concepute de la bun început ca unități de sine stătătoare.
Că există o discontinuitate deliberată pe mai multe planuri – sintactic, semantic și de domeniu de
referință. Că părțile sînt premeditat diferite. Sînt două sintagme eterogene, fără legătură între ele. Două
texte sugestive, independente unul de altul.

Am ales un poem al Liviei Ciupav în care cele două părți, deși independente una de alta, sînt adaptate
pentru a surprinde o revelație:

un fulger în geam –

bătrânul orb ascultă

sunetul ploii

Montajul, prin simpla alăturare a celor două fapte, le face să gliseze unul spre altul. Este evident că
orbul, stînd în fereastră, ascultă cu mult mai multă atenție, concentrare și bucurie sunetul ploii decît un
oarecare văzător. În nemișcarea lui ghicești o atitudine dedicată, aproape pioasă de receptare a ploii.
Descoperi însă această postură, ascunsă cu discreție de întunericul nopții, brusc - într-o străfulgerare. Și-
ți dai seama că personajul a fost trădat fără s-o știe și fără s-o afle. Și că, luminat și dat de gol, ignoră încă
bubuitura care va urma. Și impactul ei brutal asupra liniștii în care savura căderea ploii.

Tot farmecul poemului este tocmai această alăturare discretă a celor două părți, fără legături care să
expliciteze ceva. Dar creînd un spațiu virtual în care cititorul își poate închipui mai mult decît i-ar putea
spune legăturile explicite.
*

Ideea de tăiere poate fi înțeleasă, cu referință la fiecare dintre cele două părți ale textului, doar
metaforic ca cizelare, cioplire, fasonare. Ca îmbunătățire (separată) a celor două texte în raport cu
exigențele de fond poemului. Ea, tăierea, taie lungimile – vorba lungă. Reduce sintagmele ca dimensiuni
şi le cizelează atît cît să aibă forţa de a evoca imagini. Minimizează prin diverse moduri de omisiune
textul, reușind în același timp să-l facă mai bogat în apropouri, mai dinamic, mai tensionat. Conform
unui vechi dicton latin referitor la concizie – non multa sed multum. E exigența fundamentală a
laconsimului.

Un alt înțeles, tot metaforic, al tăierii, ar fi mimarea curmării bruște a şirului vorbirii colocvial-evocative.
Ea semnalează precipitat, așa cum face orice apropo, ivirea altui focar al interesului afectiv, emoţional al
discuției. În fond, strategia autorului de haiku nu tinde să epuizeze comunicarea vreunei informaţii prin
lungirea conversației, ci să trezească prin scurte gesturi verbale simţurile cititorului ghidîndu-le către
corelatele obiective ale emoţiei sale – lucrurile, imaginile concrete.

Limbuția expozitivă

O primă eroare a celui ce nu a citit haiku, dar ține morțiș să-l scrie, este aceea de a nu face deosebirea
între un text aluziv și unul expozitiv. De a lua de bun genul de formulare potrivit pentru a prezenta, a
înfățișa, a relata, a zugrăvi, a etala, cu care l-a răsfățat literatura occidentală. Și a confunda scurtimea
canonică de 17 silabe cu concizia și laconismul unui text dens obținut prin omisiuni.

Dacă textul este unul tematic, așa cum se cere la unele concursuri, el va vorbi cu aplomb și cu emfază
despre tema propusă. Cireșele: hoțul de copil / fura cireșe din pom - / sar, lătrând, câinii; vîntul:o pala de
vânt / răcorește cosașii, / în brazde iarba; dogoarea: pământul crăpat, / cumpăna nemişcată, / cerul în
flăcări.

În ciuda faptului că textele citate sînt scurte ca număr de silabe ele rămîn limbute. Și asta pentru că
intenția lor nu este aceea de a omite, de a evita spusa întreagă, de a cultiva discreția și echivocul celor
rostite. Cei care le-au scris au atitudinea elevului care scoate ochii profesorului împungîndu-l cu cele
două degete atotștiutorare – știu eu, spun eu! Intenția lor fiind aceea de a-și etala știința în dorința de a
informa epuizînd, dacă se poate, subiectul. Iar listarea cumulardă a celor cîtorva detalii este doar o
menționare ternă și puerilă: copilărie - / brad de Crăciun încărcat / mângâierea mamei; visul unei nopţi /
cu îngeri şi cu stele - / pomul de Crăciun; o stea printre oameni / magii pornesc la drum: / S-a născut
Domnul!

Doar limbuție îndesată în puține silabe dar lipsită de subtilitatea limbajului eliptic și reticent, pentru care
mai elocvente sînt omisiunile. Un poem al lui Constantin Iliescu: ceaunul de tuci – / lumina lunii sare / în
mămăligă, evitînd informația plată, sugerează printr-un echivoc mult mai subtil. Saltul pe care-l face
lumina lunii, abuzînd de cuvîntul omonim, este și sarea (de bucătărie) care dă cu totul alt gust scenei și
înlesnește înțelesul alegoric al poemului.

Important pentru un haiku nu e să spui ce știi despre sau să te pronunți asupra a ceva, ci să îți folosești
știința despre el pentru a reuși să faci apropouri interesante și semnificative cu privire la alte lucruri și
situații. Să faci aluzie la informație doar pentru a o prinde într-o țesătură de aluzii.