„Moşu Pătru e un filozof.

[…]
Vin să-l asculte şi oameni mai mari,
Femei cu secera-n mînă, să-l întrebe, ca acum, cînd plouă
Ori cum trece viaţa.

- Ia spune, nea Pătrule, cum trece ea, viaţa,

De nu te-alegi cu nimic, că, uite secer de-azi-dimineaţă,
Nu mai poci de şale, şi cînd mă gîndesc să mă duc acasă,
Îmi vine să-mi iau lumea-n cap, şi aşa e de cînd mă ştiu.
- Vedeţi voi căcăreaza asta de iepure?
Moşu Pătru se apleacă şi ia-n mînă un gogoloi bine rotunjit.
Dacă-o pui pe gîrlă... într-un ceas e la Balş, în Olteţ, de-aci în
Dunăre... şi-i pierzi urma...
Bine că nu ne dăm noi seama, că ne luăm cu altele.”
(Marin Sorescu – La Cornul Caprei)

Înțelegerea unui haiku este asemănătoare cu gîndirea concretă a

Moșului Pătru. Iei căcăreaza în mînă, o pui pe gîrlă și vezi unde se
duce.

cu pietricele-n pantofi
scap de singurătatea
drumului

Pui ghemotocul de vorbe pe apa vieții. Și, mintenaș, el se

întîlnește cu alte vorbe care plutesc slobod pe apă. De pildă, cu o
vorbă zen care spune că drumul este și mers, și țintă, și ajungere. De
parc-ar fi viața însăși. Un parcurs în care ești drumeț ajuns (fără a fi
neapărat chivernisit) clipă de clipă.

Fatalitatea face ca traseul să fie parcurs cu pietricele-n pantofi.

Și oricît te-ai descălța și-ai scutura pantofii, nu poți scăpa de acești
însoțitori dezagreabili dar fideli. Tălpile care-ți sînt destinate sînt
proiectate c-un relief veșnic iritant. Poți doar să te învoiești cu soarta,
să-i accepți picanteria pînă ce-ajungi, făcînd haz de necaz, s-o
savurezi.

Iar dacă ești atins de morbul haiku-ului îți poți jalona cărarea cu
alte ghemotoace lăsate-n calea drumeților aflați și ei în mers.
Cocoloașe în care stă închisă miraculos o înțelepciune plină de
resemnare nostalgic-senină.
(Ghemotocul de la care-am pornit aparține Anei Olimpia Sima.)