MESAGERUL

La marginea unui oraș din sudul României, trăia o familie destul de înstărită. Pe lângă faptul că aveau un
magazin alimentar undeva prin centrul orașului, dețineau o vilă destul de aspectuoasă în fața căreia
aveau o frumoasă grădină de flori. Datorită faptului că locuiau în mijlocul câmpiei, la o depărtare de doi
kilometri de oraș, aveau opt vaci cu câțiva viței, păsări multe, câțiva porci, o grădină cu tot felul de
legume și zarzavaturi, ba mai mult de atât chiar și un solar. Era o familie formată din patru persoane,
capul acelei familii se numea Mircea Trifan ce avea în jur de șaizeci de ani. El muncise mulți ani ca
strungar, până ce rămăsese fără lucru și își vându apartamentul, apoi cumpără o bucată de teren în
câmpie de la niște oameni mai nevoiași, ce din cauza sărăciei fură nevoiți să vândă o bucată de pământ și
acolo își înjghebă gospodăria lui. În acea zonă, în afară de vecinii săi ce îi vânduseră pământul, mai
locuiau și alți oameni, unii în case destul de modeste, pe când alții își făcură pe marginea drumului
pietruit ce șerpuia prin câmpie către oraș niște vile impunătoare.

După ce rămase fără lucru, înainte de a cumpăra acea bucată de pământ, Mircea chibzuise bine ce avea
de făcut și își dădu seama că dacă își vindea apartamentul său spațios situat într-o zonă centrală a
orașului, putea acolo în plină câmpie crește animale și păsări, și așa făcu, împreună cu Lucreția soția sa
ce muncise la fabrica de pâine până rămăsese fără lucru. Acea muncă, de-a lungul anilor, deși le adusese
mari beneficii, mai mereu îi ostenea peste măsură mai ales în timpul verii când erau atâtea de făcut.
Aveau doi copii, un băiat pe nume Ionuț de douăzeci și cinci de ani ce locuia cu ei, și o fată pe nume
Sanda ce era căsătorită și împreună cu bărbatul ei se ocupau de magazinul alimentar al familiei. Sanda
avea doi copii și locuia cu familia ei în oraș, reușind să o scoată destul de bine la capăt cu magazinul
alimentar. Cei doi nepoți ai lor, reprezentau pentru Mircea și Lucreția o mare bucurie și aveau cumva
impresia că toată osteneala lor nu era în zadar, cumva aveau pentru cine munci și agonisi.

De asemenea, marea lor dorință era să-l vadă pe Ionuț însurat, dar la acest capitol erau puțin supărați
pentru că deși acesta avea o prietenă pe nume Florentina cu care convețuia de câțiva ani, încă nu se
căsătoreau. De altfel, lui Ionuț îi plăcea să aibă avere, dar să nu se implice în muncă decât puțin, și doar
atunci când avea chef mai lucra cu tractorul pământul ce îl aveau luat în arendă de la oameni, și cu care
formaseră o mică asociație. Prin gospodărie îi ajuta destul de puțin pe părinții săi, care datorită faptului
că îl iubeau mult îl tolerau așa, convinși de faptul că odată și odată îi va veni și băiatului lor mintea la cap.
Ionuț căuta pe cât posibil ca împreună cu Florentina ce nu lucra mai nimic să își facă viața cât mai
plăcută, căutând fel și fel de distracții în felul tinerilor.

Vara, de obicei mai luau oameni cu ziua la muncă pentru că Mircea și Lucreția nu mai puteau duce toate
muncile ce le aveau pe cap, mai ales și datorită faptului că Mircea la cei șaizeci de ani ai săi, simțea că nu
mai era nici pe departe omul de altădată. Ba mai mult de atât, în ultimul timp începuse să aibă probleme
cu ficatul, iar doctorii îl sfătuiră pentru ca să nu i se întâmple ceva mai rău, să se oprească din acea
activitate intensă și să se mai odihnească, și în al doilea rând îl sfătuiau să țină regim, în mod special să
nu mai consume carne de porc. Dar datorită faptului că lui Mircea îi plăceau cârnații, friptura de oaie și
porc nu se putea abține și mânca pe tot parcursul anului multă carne grasă, și apoi mai bea și vin, însă
niciodată peste măsură. Toate aceste lucruri îi dăunau destul de mult în ultimul timp sănătății sale.
Lucreția era cu zece ani mai mică decât Mircea, era și ea foarte doborâtă de un fel de oboseală cronică,
datorită faptului că alerga cu treburi prin gospodărie de dimineață și până seara târziu, pentru că mai
mereu erau atât de multe lucruri de făcut.

Într-o frumoasă dimineață de vară, Lucreția ieșise ca să dea de mâncare la găini. Era foarte tristă pentru
că de două zile Mircea era internat în spital datorită unor complicații cu ficatul, ce îi surveneau datorită
muncii peste măsură și a alimentației necorespunzătoare. Ionuț și Florentina dormeau, pentru că
veniseră în jurul orei două noaptea de la discotecă și erau frânți. De când intrase Mircea în spital Lucreția
se spetise muncind, primind puțin ajutor din partea celor tineri. Îl rugase pe Ionuț să îi caute un om la
muncă, însă acesta motiva că în afară de unii bețivi ce consumau mai tot timpul băuturi alcoolice prin
piață nu găsise pe nimeni, și că mai toți oamenii buni de muncă erau plecați la muncă în afară. De aceea
în acea dimineață Lucreția era foarte tristă, aproape că nu înțelegea cum va reuși cu toate treburile ce le
avea în acea zi. Știa că Ionuț se va scula târziu, o va ajuta puțin, și apoi va pleca împreună cu Florentina
cu mașina la piscină, și până în seară nu se vor întoarce.

Pe când stătea ea împovărată de gânduri, auzi vocea unui bărbat la poartă și spre mirarea ei văzu un
bărbat ce părea să aibă în jur de patruzeci de ani, înalt, robust, cu o privire senină ce îți inspira încredere,
și se miră de faptul că cu câteva clipe mai înainte ridicase capul și privise drumul pietruit ce străbătea
câmpia și nu văzuse pe nimeni. Crezu că poate luată fiind de gândurile ei nu fusese destul de atentă.

– Bună dimineața… rosti pentru a doua oară acel bărbat.

– Bună, îngăimă Lucreția cuprinsă puțin de sfială în fața acelui necunoscut, deși nu își explica nici ea ce
anume o uimea la acel om. Și în acele clipe, privindu-l mai bine și apropiindu-se de poartă înțelese că
acel om în expresia feței sale, în atitudinea sa, avea ceva ce nu era comun cu oamenii din zona lor. Ceva
ce îl făcea cu totul deosebit, și mai ales ochii verzi, luminoși, ce exprimau multă bunătate pe Lucreția o
impresionară de la bun început. Acel bărbat era îmbrăcat într-un tricou albastru, blugi de culoare
bleumarin, și încălțat cu adidași albi în picioare, în spate avea un rucsac mare verde de o nuanță
asemenea ierbii de pe câmp.

– Caut de lucru prin zonă, și niște oameni din piață m-au îndrumat la dumneavoastră, spuse acel bărbat.

Lucreția se lumină la față când auzi acele cuvinte și îl invită pe acel bărbat pe o bancă în fața fântânii în
grădina cu flori. Apoi se gândi că ar fi bine să-l scoale pe Ionuț, pentru că el cunoștea oamenii din zonă și
putea știi cine era omul acela ce se recomandase cu numele de Bernard. Ionuț la insistențele mamei sale
ieși somnoros din casă doar în pantaloni scurți, puțin nemulțumit de faptul că este sculat din somn.
Ajuns în fața acelui om închise puțin ochii ca orbit de faptul că acel bărbat avea soarele în spate, însă lui
Ionuț i se păru că o lumină misterioasă emana de pe fața acelui om spre el orbindu-l. Acea impresie nu
dură decât câteva clipe până ce el se apropie mai mult de acel om și atunci văzu că era totuși un om
normal la fel ca mulți alții pe care îi cunoscuse, însâ i se părea straniu mai ales că nu părea a fi din partea
locului. După ce făcură prezentările Ionuț îl întrebă:

– Și zici că cauți de muncă?

– Da…
– La noi este nevoie, ba chiar avem nevoie pentru toată vara. Dar nu pot să iau pe oricine pentru că nu
știu de unde vii, cine ești pe unde ai mai lucrat, de altfel nu pari a fi de prin partea locului.

– Sunt în trecere pe aici și mai tot timpul lucrez cu oamenii, dar se pare că dacă sunteți de acord vara
asta mi-ar face plăcere să lucrez la voi.

– Ce știi să faci?

– Mai tot ceea ce tu ai nevoie, au mai fost perioade în viața mea când am mai făcut munci de fermier.

Lucreția îl trase puțin deoparte pe Ionuț și îi spuse:

– Hai să-l luăm eu cred că este un om de treabă, nu-l mai chestiona atât ai să-l superi și o să plece și
avem atâta nevoie, mai ales acum când taică-tu este la spital.

– Bine îl luăm, deși pare un tip cam ciudat, îi răspunse Ionuț mamei sale, apoi se apropie de Bernard și îi
zise:

– Bine te iau, dar să știi că o săptămână vei lucra doar pe cazare și mâncare, asta ca să văd cum lucrezi.
Doar cu condiția asta altfel nu.

– Dar ești prea dur cu bietul om, noi nu am procedat așa cu nimeni, întotdeauna ne plătim muncitorii pe
care îi luăm cu ziua. Tatăl tău s-ar supăra dacă ar auzi că ai procedat așa, argumentă Lucreția în favoarea
necunoscutului.

– Tata acum este la spital și în lipsa lui eu decid, deci ce hotărăști?

Îl întrebă Ionuț pe Bernard, la care acesta îi răspunse:

– Accept pentru că îmi place locul acesta, și apoi un timp de muncă în aer liber îmi va prinde bine.

Lucreția îi arătă lui Bernard camera unde avea să locuiască. Și din ziua aceea Bernard începu munca la
familia Trifan. Muncea mereu cu spor și se dovedi un om foarte priceput în tot ceea ce făcea, lucra cu
multă îndemânare și bucurie, fie pe tractor sau la grădină, în solar, mergea să adape vacile și le mulgea
cu îndemânare, avea grija vițeilor. Lucreția îl privea mereu uimită, și prima ei impresie despre el i se
adâncea tot mai mult în suflet, și anume avea impresia că acel om era dintr-o altă lume. Pentru că mai
mereu de la el se revărsa o influență înălțătoare, aducătoare de pace și voie bună.

Va urma…