PĂȘIND PE UN DRUM NOU

În vara anului 1994 uneori lucram ca voluntar, la o biserică ortodoxă de rit vechi ce era situată la
marginea orașului Tulcea. Eu locuiam în capătul opus al orașului și trebuia să iau un autobuz ce mă lăsa
în apropierea acelei biserici, ce de fapt era o mănăstire. De la stația de autobuz mergeam cam două sute
de metri, apoi intram pe un drum de țară, ce șerpuia printre câmpuri de grâu, pe care le priveam cu
plăcere, iar uneori rămâneam preț de câteva clipe cu privirea ațintită în zare, fascinat de acea priveliște a
naturii. Altădată când mă întorceam spre casă în plină noapte pe acel drum, îmi plăcea să privesc bolta
cerească și să admir strălucirea stelelor. Aveam ferma convingere că de undeva din acele înalturi cobora
spre mine o tainică chemare de a pătrunde în dimensiunea lucrurilor sfinte. Mă fascina acea chemare ce
îmi umplea întreaga mea ființă de bucurie, îmi lumina practic întreaga tinerețe, înțelegeam foarte bine
unele versuri exprimate atât de sublim de David în Cartea Psalmilor: „Inima îmi zice din partea Ta :
„Caută Fața Mea!” Și Fața Ta, Doamne, o caut!” ( Psalmul 27:8 )

Pe atunci se lucra la fundația acelei biserici. Slujbele pentru închinare se făceau într-o biserică mică ce în
zilele de duminică era arhiplină. Pe lângă acea biserică erau clădite mai multe case în care locuiau preoți
și călugări veniți de pe la diferite mănăstiri din România, pentru a ajuta la construcția acelei biserici. De
asemenea, era acolo un grajd mare unde erau adăpostite cele câteva vaci ale mănăstirii, de altfel se mai
aflau prin preajmă și câteva magazii făcute din scânduri pline cu tot felul de materiale de construcții.
Pentru mine acel loc însemna pe atunci o oază spirituală, plină de un anumit farmec. Însă datorită unor
circumstanțe ale vieții, sau mai bine zis datorită providenței divine, am ajuns să înțeleg acea oază
spirituală pe care o aveam pe atunci că nu era decât copilăria credinței mele. Într-un mod neașteptat de
mine, aveam să primesc chemarea lui Dumnezeu de a urca spre o treaptă mai înaltă, și în ciuda tuturor
legăturilor sentimentale și de tradiție religioasă pe care le aveam, nu m-am putut împotrivi spre a păși
spre noi culmi ale cunoașterii adevărului biblic.

Lucrând acolo alături de acei călugări, preoți, și unele persoane ce veneau ca și mine pe acolo doar
pentru a ajuta, pot spune că am cunoscut unii oameni destul de interesanți. Îmi aduc aminte că într-o zi
am lucrat alături de părintele Damian, ce era un bărbat de treizeci de ani cu părul mare șaten, ochii
albaștrii, întreaga sa față exprima tinerețe, bărbăție, de fapt întreaga sa fizionomie încercuită de părul
său mare ce îi cădea împletit într-o coadă pe spate, și barba lui, îmi dădea impresia că aveam în fața mea
un om consacrat unei cauze sfinte. Mai ales impresionau ochii lui albaștri din care izvorau o influență
binefăcătoare pentru cei din jurul său, și zâmbetul său era plăcut chiar pot spune că avea în el ceva
copilăresc lipsit de răutate. Un mare psiholog a spus că pe un om îl poți cunoaște și după zâmbetul său.
În timp ce lucram acolo am avut o discuție interesantă despre religie cu preotul Damian, ce era plin de
speranță că acea biserică se va termina curând și el va sluji acolo ca preot. Și o spunea cu multă
convingere contrazicându-i pe unii călugări ce spuneau că lucrul la acea biserică era presărat cu multe
piedici de ordin financiar, și că nu mai credeau că se va termina așa curând acea construcție. Cumva pe
atunci eu simțeam un fel de atracție pentru acea viață de mănăstire, începea să-mi placă stilul acela de
viață, pe care într-o oarecare măsură îl cunoșteam și prin prisma bunicului meu cu care în anii copilăriei
făcusem câteva vizite pe la unele mănăstiri. De asemenea bunicul meu mereu îmi povestea câte ceva din
viața preoților de la mănăstire pe care el îi admira.
 Am întâlnit în acea perioadă acolo un om ce ieșise la pensie, era educat și îmi dădea impresia că toată
viața lui făcuse o muncă de birou, își lăsase barbă și el, și venise la mănăstire pentru al căuta pe
Dumnezeu, dormea acolo cu călugării, se închina și muncea zi de zi cu ei. Privindu-l pe acel om aveam
impresia că toată viața lui gustase din plin plăcerile lumii, iar la bătrânețe se decise să-l caute pe
Dumnezeu. Îmi dădea impresia unui om ce în mod sincer a venit pentru un timp în acel loc pentru a se
depărta de cele lumești și a pătrunde în dimensiunea lucrurilor sfinte. Cel ce conducea totul acolo în
calitate de stareț și preot era părintele Spiridon, caracterul acelui preot mă impresiona, el avea în jur de
șaptezeci de ani, era scund de statură, cu părul mare alb, de asemenea avea o barbă mare, albă,
impunea respect prin însuși prezența lui în acel loc. Uneori îl priveam cu atenție în timp ce el slujea în
timpul slujbei de duminică, atunci vedeam cum sprâncenele lui albe stufoase împreună cu fruntea sa se
încruntau într-un semn de respect, de asemenea în acele momente ochii săi albaștri exprimau extaz
spiritual. El slujea cu venerație în acea biserică mică, pe pereții căreia erau pictați diferiți sfinți și
mucenici ai bisericii ortodoxe. În schimb, dacă îl întâlneam în alte zile la lucru între noi, sau la masă, fața
lui în acele momente era mai destinsă, avea atunci imprimată în ea un sentiment părintesc, se adresa
tuturor cu bunătate creștină.

Îmi aduc aminte de ultimile mele vizite la acele slujbe religioase, totul își pierdu-se farmecul de
odinioară pentru că descoperisem culmi mai înalte de atins în ceea ce privește cunoașterea adevărului
biblic. Îl priveam pe părintele Spiridon posternat în fața icoanelor pentru a se închina, și îmi dădeam
seama datorită unor cărți pe care le citeam pe atunci, că icoanele au fost introduse în biserică la început
ca niște tablouri ce aveau un caracter didactic pentru ai ajuta pe cei ce nu știau carte să învețe Evanghelia
cu ajutorul imaginilor. Apoi, următoarea generație a început să venereze acele imagini considerând că ele
erau reprezentări exacte ale lui Iisus și apostolilor. De asemenea în urma studiului personal al Bibliei am
ajuns să înțeleg cerințele poruncii a doua din Decalog ce interzice închinarea la imagini pictate sau la
chipuri sculptate. Un prieten mi-a istorisit următoarea întâmplare: Se spune că o femeie a venit la un
evanghelist de talie internațională după ce acesta ținuse o prelegere și la întrebat: „Este bine să mă
închin la icoane?” Iar acel evanghelist i-a răspuns: „Da este bine, dar se poate și mai bine.” Procedând cu
mult tact, el a sădit în mintea acelei femei idea că există un mod de a te închina mai deosebit revelat pe
paginile Sfintelor Scripturi. Eu pe atunci în acei ani ai tinereții mele descoperisem această dimensiune a
unui nou mod de a te închina și eram dispus să-l explorez. Și acolo în mijlocul acelor slujbe m-am decis să
accept chemarea lui Dumnezeu de a urca pe o treaptă mai înaltă. De asemenea am înțeles că prezența
lui Dumnezeu se cobora și în acel loc peste acei oameni datorită faptului că ei atâta cunoșteau despre
închinare.

Pe de altă parte meditam la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 4:22-24 „Voi vă închinați la ce nu
cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, și acum a și
venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători
dorește și Tatăl. Dumnezeu este duh; și cine se închină Lui, trebuie să i se închine în duh și în adevăr.”
Doream foarte mult pe atunci să înțeleg acel mod de a te închina în duh și adevăr, eliberat fiind de
superstițiile și tradițiile omenești ce nu aveau o autoritate divină. Este bine să învățăm din Sfintele
Scripturi, tot ce este scris despre închinare și apoi să practicăm aceste adevăruri, procedând așa vom
primi binecuvântarea lui Dumnezeu.
 Saul din Tars a fost un om excepțional, încă din tinerețe el a fost membru al sinedriului iudaic de la
Ierusalim, crescut și educat în cea mai aspră partidă a religiei iudaice. Atunci când apostolii predicau cu
putere Evanghelia, Saul a ieșit în față cerând ca să stârpească acea sectă, cum se credea pe atunci că erau
primii creștini. Și cred că orice om ar trebui ca măcar odată în viață să citească acea întâlnire a lui Saul pe
drumul Damascului cu Iisus și convertirea lui. Apoi el începe să înțeleagă iudaismul într-o formă nouă,
rămânând uimit de faptul că Iisus din Nazaret era Mesia cel atât de mult așteptat de tot poporul Israel.
Saul s-a retras în deșert pentru a medita la modul cum întreaga lege ceremonială își găsea împlinirea în
persoana, lucrarea publică, și jertfa de la Golgota a lui Iisus din Nazaret, fascinat pur și simplu de cât de
armonios gravita tot iudaismul în jurul persoanei lui Iisus, el a primit chemarea lui Dumnezeu de a
propovădui Evanghelia neamurilor. Apostolul Pavel a predicat Evanghelia în marile orașe ale imperiului
roman, fiind persecutat de unii dintre iudei, însă el nu s-a descurajat a stat de două ori în fața lui Nero
predicându-i Evanghelia. De asemenea el a scris sub inspirație divină cea mai mare parte a Noului
Testament. După înălțarea lui Iisus Hristos la ceruri, când apostolii au început să predice cu putere
Evanghelia în cartea Faptelor Apostolilor ni se relatează că dintre preoții iudei erau mulți ce acceptau
mesajul predicat de ei și începeau asemenea lui Saul să înțeleagă iudaismul într-o nouă formă.

În timpul evului mediu întunecat, un călugăr pe nume Martin Luther într-o mănăstire, a înțeles citind
cartea Romani îndreptățirea prin credință, și a răspuns chemării lui Dumnezeu de a propăvădui acel
adevăr, iar rezultatul a fost reformațiunea. Atunci când Dumnezeu ne descoperă înălțimi spirituale, este
bine să acceptăm chemarea Sa de a urca mai sus. Uneori lucrul acesta poate fi dureros, datorită faptului
că chiar și cei mai apropiați prieteni ai noștri se împotrivesc, neînțelegând faptul că atunci când
Dumnezeu cheamă un om, El îl cheamă de fapt să treacă peste unele bariere de ordin familial sau de
tradiție religioasă. A păși pe un drum nou implică de cele mai multe ori teamă, pentru că așa suntem cei
mai mulți dintre noi, ne este teamă de tot ce este nou în viața noastră, indiferent în ce domeniu. Dar a
păși pe un drum nou împreună cu Iisus, este o aventură a cunoașterii adevărului, ce merită trăită.

De asemenea, am descoperit din cartea Apocalipsei că înainte de adoua venire în glorie a lui Iisus
Hristos, Dumnezeu va adresa un ultim mesaj tuturor locuitorilor planetei pământ, va fi o chemare
duioasă a Sa pentru oameni la mântuire. Se va proclama un mesaj asemenea mesajului lui Ioan
Botezătorul ce a ieșit la timpul rânduit de providență, proclamând cu putere următorul mesaj: „A doua
zi, Ioan a văzut pe Iisus venind la el, și a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”
( Evanghelia după Ioan 1:29 ) Am înțeles din cartea Apocalipsei că în cadrul ultimului mesaj, acelaș
adevăr va fi împletit cu o serie de alte adevăruri, ce-i vor ajuta pe oameni să se hotărască a se închina în
Duh și adevăr, și a întoarce spatele unui sistem politic-religios ce îl va avea în frunte pe Antihrist și va
încerca să impună o falsă închinare. În acele momente ale istoriei Dumnezeu va transmite prin slujitorii
săi ultimul Său mesaj adresat oamenilor. Evanghelia s-a predicat în toate timpurile mai mult sau mai
puțin, însă în acele momente ale istoriei planetei pământ, Evanghelia se va predica într-un mod cu totul
deosebit. De fapt din una dintre ultimele cuvântări ale lui Iisus am înțeles că singurul semn legat de
sfârșitul tuturor lucrurilor este predicarea Evangheliei. „Evanghelia aceasta a împărăției va fi
propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul.
( Evanghelia după Matei 24:14 ) Fie că oamenii se vor decide sau nu, pentru a trece de partea adevărului,
cel puțin fiecare om va fi pe deplin convins de mărturia clară, pătrunzătoare, a mesajului proclamat în
acele momente ale istoriei. Bunul Dumnezeu să ne ajute pe noi toți să înțelegem cât mai mult din
adevărurile Sale. Am scris aceste pagini autobiografice pentru toți cei ce simt chemarea lui Dumnezeu de
a urca pe înălțimi ale cunoașterii adevărului, și poate că ei încă mai stau la îndoială, fiind cuprinși de
teamă că vor fi batjocoriți de cei din jurul lor. Este bine să urmăm acel drum din viața noastră pe care
strălucesc în mod minunat zorii luminii. Întotdeauna acceptarea Evangheliei ne va aduce credință,
speranță, și iubire în suflet. Avem nevoie să învățăm de la Iisus Hristos adevăruri nepopulare ce ne vor
înarma prin puterea Duhului Sfânt să rezistăm în timpul ultimului mare conflict dintre lumină și întuneric,
pentru a putea beneficia cu toții de viitorul luminos pregătit de Dumnezeu tuturor celor cel iubesc.