Misiune îndeplinita

La putin timp dupa ce am sosit în România ca misionar neoprotestant în 1993,

un pastor baptist cu care lucram mi-a zis, "Tu crezi ca vii în România sa faci ceva
pentru Dumnezeu, dar poate ca El vrea sa faca ceva pentru tine".

Era adevarat ca ma aflam pe o cale care începuse printr-o neobisnuita sete

pentru cele spirituale, când eram copil, dar nu îmi închipuiam ca voi ajungela
capatul cautarilor mele în România.

Am fost crescut în miscarea Wesleyana, aripa conservatoare, si botezat la vârsta

de 8 ani. Copil fiind, eram gata sa-mi afirm convingerile religioase si m-am
straduit sa duc o viata crestina serioasa. Am învatat sa cânt la pian în anii de
liceu si în curând identitatea mea a fost absorbita în slujirea prin muzica.

În bisericile pe care le frecventam în tinerete, se punea accentul atât pe sfintenia

interioara, cât si pe cea exterioara, dar am fost dezamagit ca student într-un
colegiu biblic când mi-am dat seama ca (1) "sfintirea totala" pe care asteptam sa
o primim instantaneu nu functiona, nu doar în mine, dar nici macar în liderii
bisericii pe care îi admiram, si (2) ca ma aflam într-un ghetou religios si doream
sa gasesc adevarata Biserica. Am gasit atunci credinta Reformata, care parea a
avea raspunsul. Nici un fel de scurtaturi sau pretentii superficiale de neprihanire,
multa "libertate crestina", iar ceea ce nu putea fi explicat era atribuit misterioasei
suveranitati a lui Dumnezeu. Ma atragea si faptul ca era o credinta mai
intelectuala, iar eu ma aflam într-un proces de urcus.

Prin casatorie am devenit parte din conducerea unei comunitati neoprotestante

independente, în care teologia "mea" era tolerata, atât timp cât nu împiedica
misiunea bisericii noastre aflata în crestere. Totul era subordonat evanghelizarii,
totul era prietenos, vizitatorul era rege, iar crestinismul nostru conservator era
difuzat celor ce avansau socioeconomic, pe care îiconsideram obiectivul nostru
principal. Lucrarea mea cu muzica a trecut pe un loc secundar prin faptul ca am
capatat tot mai multe responsabilitati administrative, devenind în cele din urma
Pastor Executiv.

Toate aceste activitati si succese, cu presiunile lor interminabile au început sa se

faca simtite în sufletele noastre si am simtit ca în toate lipsea ceva. Intrând în anii
vârstei mijlocii, am decis sa o rupem cu ele si sa începem o a doua cariera, în
misiune. Visam de multa vreme sa fac o lucrare cu muzica în Europa, si am
decis ca atunci era momentul. Dupa o perioada de pregatire si strângere de
fonduri, am plecat în orasul universitar Cluj-Napoca, din România, Mary, eu si
cele trei fete ale noastre, Heidi, Heather si Hannah.

În ciuda unor dificultati, ne-am adaptat si dupa câtiva ani ne mergea bine.Am
învatat limba, fetele erau în scoala publica si am cumparat chiar un apartament,
cu intentia de a sta acolo pe lunga durata. Lucram în bisericile baptiste,
încercând sa reînvioram partea de serviciu divin, mai ales în ce priveste muzica,
si am început chiar sa compun cântece care au fost bine primite.

Apoi viata noastra a fost întoarsa pe dos de Ortodoxie, care ne-a lovit ca un
tornado din Kansas.

Venind ca misionar evanghelic într-o tara predominant ortodoxa, nu aveam nimic

împotriva Ortodoxiei. Nu ma vedeam pe mine ca reprezentând o amenintare sau
o competitie la adresa credintei majoritatii. Credeam totusi ca Biserica Ortodoxa,
ca si alte biserici vechi, este mai mult moarta, dar doream sa cred ca exista si
ceva viata si reînoire în ea. Cu o gândire deschisa si pluralista, am început sa
caut ce este bun în Orthodoxie, facând presupunerea ca radacinile
neoprotestantilor din România se afla în Ortodoxie. Printr-o coincidenta, tocmai
citisem „Am devenit ortodocsi" în timp ce ma aflam în procesul de pregatire
pentru misiune si am fost impresionat. Dar în România nu am vazut prea mult din
ceea ce stralucea în prezentarea luminoasa a lui Peter Gilquist. Ortodoxia parea
obosita, statuta, superficiala, superstitioasa, îngrozitor de formala, sau, cum
spunea cineva, "feudala". Compromis si coruptie, o pasiune pentru trecut
vrednica de un muzeu, acestea au fost impresiile pe care le-am primit de la ne-
ortodocsii cu care am discutat. Serviciile din catedrala pareau o opera fara
naratiune, în care nu era important sa urmaresti ce se întâmpla. Era o alta lume,
deosebita de cea pe care o cunosteam, în care accentul era pus pe întelegere,
unde textele "liturgice" si învatatura biblica erau proiectate pe ecran, spre
lamurirea tuturor! Într-o biserica din centru, în care ma opream uneori ca sa ma
rog, oamenii pareau ca vin si pleaca în timpul slujbei - daca o puteai numi astfel -
dupa cum si preotul aparea si disparea în spatele iconostasului. Cântaretul era
pe jumatate plictisit, pe jumatate neatent, pentru el totul era rutina. De ce nu se
îngrijea nimeni sa faca slujbele pe întelesul vizitatorului?

Dupa cum mi-a spus recent un duhovnic român, este o minune ca am devenit
ortodox în România. Intr-adevar, nimeni nu a facut nimic ca sa ne converteasca.

Convins ca exista mai mult în Ortodoxie decât se vede la suprafata, continuam

sa cercetez acest mister, cu toate ca eram prea ocupat pentru a petrece mult
timp cu acest subiect. În sfârsit, am prins ocazia sa cunosc un preot care era
"evanghelic", tocmai ceea ce cautam eu. Era tânar, înca în facultate, în al
patrulea an de pastorire într-un sat îndepartat. Pr. Iustinian fusese crescut într-o
familie ortodoxa evlavioasa, rezistase împotriva comunismului la vârsta
adolescentei, iar acum era preot. Fara a fi formal sau superficial în credinta, era
convins de adevarul afirmatiilor pe care le citisem în cartea lui Gilquist (pe care
de acum le auzisem si de la altii). Dupa anumite discutii, i-am cerut sa-mi
demonstreze Liturgia într-un fel în care sa o pot întelege. El m-a luat la altar,
întrerupându-se ca sa-mi explice când era necesar, si lasându-ma sa observ
fiecare actiune si sa aud fiecare rugaciune. În acea zi, la începutul lui mai 1995,
am fost "fermecat" de Ortodoxie. Mi-am dat seama ca am întâlnit un har si o
putere si o sfintenie pe care nu le experimentasem înainte. Totul era deplin
convingator.

Ce era sa fac acum? Cariera noastra misionara tocmai începea sa dea roade, iar
familia începea sa se simta asezata dupa traumele dezradacinarii, mutarii si
schimbarii culturii. Ne simteam împliniti si entuziasti cu privire la viitor. Nici nu
îndrazneam sa ating acest subiect cu sotia mea, stiind ca aceasta va aduce o
furtuna în vietile noastre, o furtuna de care nu aveam nevoie. În vremea acea a
sosit timpul pentru o întoarcere temporara în Statele Unite, dinainte planificata.
M-am reîntors în Statele Unite obsedat de Ortodoxie si am simtit ca trebuie sa o
cercetez în continuare. Toate cele pentru care luptaseram si suferiseram ca
familie erau acum sub semnul întrebarii. Când sotia si-a dat seama ce se
întâmpla, m-a avertizat ca, dupa parerea ei fetele nu vor putea accepta asa ceva.
Dar începând sa studieze si sa se roage, a început sa vada si ea realitatea
Ortodoxiei.

Dupa o discutie cu conducerea societatii noastre misionare, am decis sa ne dam

demisia pentru a ne putea urma în continuare noua (si fragila) noastra
descoperire. În mijlocul verii anului 1995 ne-am trezit în mijlocul unui conflict
dureros cu cei dragi ai nostrii, care se simteau tradati si înselati. Catre sfârsitul
verii, "cariera noastra misionara" era terminata iar noi ne-am trezit pusi de o
parte si izolati. Cu toate ca în lunile acelea ni s-a parut ca am gresit cu privire la
Ortodoxie, încrederea de care ne bucuram înainte s-a pierdut si nu ne-am mai
putut relua lucrarea misionara.

Am intrat într-un "exil", câstigându-ne existenta prin slujbe prost platite si

încercând sa pricepem ce s-a întâmplat cu noi. Ce greseala am facut? Cum am
putut fi atât de usor abatuti dupa o viata întreaga de învatatura crestina si lucrare
activa? Ortodoxia paruse atât de frumoasa si dreapta. Ea ne daduse o noua
perspectiva asupra unor întrebari nerezolvate si a unor nevoi spirituale
neîmplinite din viata noastra. Era o noua paradigma, în care deodata totul se
potrivea si nimic nu era împins la periferia doctrinei, asa cum fusese cazul cu
sistemele doctrinare pe care le cunoscusem pâna atunci. Paruse atât de
adevarata, reala, cu mult mai spirituala decât tot ceea ce cunosteam mai înainte.
Putea fi oare o iluzie, cum spuneau unii, sau o urâciune, cum spuneau altii?

Am cautat sa ne culegem de unde eram si sa ne continuam viata. Fetele se

simteau zdrobite, cu încrederea lor în noi si altii adânc zdruncinata. Ne simteam
paralizati si pierduti. Vazusem prea multa lumina ca sa mergem înapoi la felul
nostru dinainte de viata crestina. Nu mai puteam fi crestini în stil neoprotestant, si
neputând fi nici ortodocsi, am încercat sa ne gasim propria noastra cale,
combinând ce era mai bun din toate. Era o încercare disperata de a întelege si
de a ne satisface setea noastra pentru Ortodoxie.

În aceasta stare, ne-am întors în România cu propriile noastre mijloace, dupa un

an "în exil". Trebuia sa o facem, din mai multe motive. Ne lasaseram acolo
prietenii si colegii fara un ramas bun si fara explicatii. Fiica noastra cea mai
mare, Heidi, trebuia sa înceapa cursurile la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj,
asa ca ne-am adunat puterile si slaba noastra credinta ca sa ne întoarcem.
Întrebarea fundamentala ramânea Ortodoxia. Trebuia sa ne întoarcem la "scena
crimei", ca sa ne convingem de adevar, oricare ar fi fost acesta. Am fost primiti
cu caldura înapoi în lucrarea noastra cu muzica, si am încercat sa activam într-
un mediu neoprotestant pe baza unor valori ortodoxe. Pe dinafara aveam
succes, dar înauntru nu eram satisfacuti. Stiam ca trebuie sa dam Ortodoxiei o
noua sansa, de data aceasta una reala.

În vara anului 1997, ne-am facut curaj si am început sa participam duminica

dimineata la Sfânta Liturgie. Prin Pr. Gordon Walker de la Biserica Sf. Ignatiu din
Franklin, Tennesee (pe care îl întâlnisem în 1995), ne-am împrietenit cu alti
convertiti care venisera si ei la Cluj ca misionari. Craig si Victoria Goodwin ne-au
recomandat unei publicatii devotionale zilnice, DYNAMIS, care era publicata de
biserica lor, Catedrala Sf. Gheorghe din Wichita (o puteti vizita pe Web la
http://dynamis.cjb.net). Folosind aceasta publicatie pentru disciplina noastra
zilnica de studiere a Bibliei, lucrurile au început sa se aseze si întrebarile au
început sa-si capete raspunsuri. Am început deasemenea sa ne învingem
timiditatea si sa ne întâlnim cu mai multi preoti si mireni credinciosi care ne-au
impresionat prin vietile si inimile lor de crestini. Arhiepiscopul Clujului,
Bartolomeu, ne-a dat binecuvântarea ca sa începem traducerea publicatiei
DYNAMIS în limba româna si sa o publicam ca suplement la RENASTEREA,
publicatia lunara a Episcopiei. În toate aceste împrejurari, nimeni nu a facut
vreun efort sa ne converteasca, si chiar si atunci când am cerut sa fim primiti în
Biserica prin miruire, nimeni nu s-a grabit. De data aceastanoi eram cei grabiti!

Mary, Heidi si eu am fost miruiti de Sfintele Pasti, în 1998, în satul în care

slujeste Pr. Iustinian. Ce pace a veni peste noi când, în sfârsit, am parasit apele
furtunoase ale unui crestinism pluralist, idiosincratic si eclectic si am intrat în
corabia vietii Bisericii istorice si originale! Heather a ales sa ramâna în liceul si
biserica baptista, iar noi, dupa ce fuseseram confruntati cu trauma convertirii
noastre, am simtit ca este bine pentru ea sa vina la Ortodoxie doar daca si când
este gata pentru aceasta. Hannah a fost botezata la câteva saptamâni dupa
Pasti în 1999, înainte sa împlineasca doisprezece ani. A fost o slujba frumoasa si
o marturie minunata pe care ea o dadea celor care nu acorda prea mare
importanta botezului lor. Cu acest eveniment, am simtit ca am intrat mai mult în
pacea Bisericii si am încheiat un alt capitol al pelerinajului nostru spiritual.

Convertirea nu este usoara, nici înainte, nici dupa miruire. Sunt atâtea de învatat
si e greu sa mergi înapoi la scoala primara dupa ce ai fost câtva timp un lider.
Situatia este asemanatoare cu cea a emigrarii. Îti cumperi un bilet si pleci;
aceasta este când devii catehumen. Mai târziu, obtii o noua cetatenie; aceasta
se întâmpla la miruire. Îti ramâne sa te adaptezi unei noi culturi si sa-ti gasesti
locul în ea; acesta este drumul mântuirii pe care îl urmezi în Biserica.
Crestinismul real nu consta în raspunsurile usoare si instantanee. Dar pentru
oricine se "straduieste catre premiu" exista posibilitatea reala de a câstiga
bogatiile pe care le ofera noua Patrie.

Înseamna oare aceasta ca nu exista pietre de poticnire sau capcane în Biserica

Ortodoxa? Nu. În aceasta noua tara sunt multi cetateni care traiesc în boala si
saracie spirituala si care, desi au cetatenia, nu cauta avantajele pe care aceasta
le ofera. Exista însa si exemple uimitoare de "succes", care ne arata calea.
Murind fata de ceea ce este fals si meschin în noi, ne renastem cu o umanitate
mai deplina, si desi ramânem pacatosi, devenim mai pasnici, mai asezati, mai
vindecati, mai iubitori si mai iertatori. Aceasta este Ortodoxia. Ea ne ofera o
sfintenie reala care sa ne recâstige asemanarea cu Hristos, nu numai teoria, ci si
mijloacele.

Pr. Rafail Noica, un duhovnic român, el însusi convertit de la protestantism,

spune ca Ortodoxia este firea adevarata a oamenilor, indiferent daca acestia
sunt "rosii, galbeni, negrii, sau albi". Când ne întoarcem acasa la Ortodoxie, ne
venim în fire, ne regasim pe noi însine. Doamne, unde altundeva ne putem
duce?

Acum stim de ce Domnul ne-a adus în România. Misiunea noastra era sa

descoperim si sa îmbratisam Biserica Ortodoxa, Biserica Apostolilor, în care sa
ne dobândim mântuirea cu teama si cutremur. Poate ca facând aceasta vom
deveni niste lumânari pentru aceia care, chiar daca se afla într-o tara ortodoxa,
nu-si înteleg credinta. Sau poate pentru altii, care asemenea noua, cauta ceva,
dar nu spera sa gaseasca raspunsul în Sfânta Biserica Ortodoxa.