MESAGERUL (3)

După trei săptămâni, Mircea Trifan se externă din spital destul de bine reabilitat. De altfel medicii îi
spuseseră să nu mai muncească peste măsură, să lase băutura, și mai ales să țină regim. În tot timpul cât
stătuse în spital, Mircea auzise de la Lucreția și Ionuț, fel și fel de istorii despre vrednicia lui Bernard. Mai
ales Lucreția era atât de entuziasmată cu acel om tocmit pentru o vară la muncă, încât el ardea de
nerăbdare să-l cunoască pe muncitorul lor. Pentru că se socotea mult mai experimentat decât cei din
familia lui în ceea ce privește cunoașterea oamenilor, încât socotea că acel muncitor urmărea ceva de era
așa de harnic. Și era convins că odată venit acasă își va da seama despre ce era vorba.

Mircea era un om de statură mijlocie, nu prea corpolent, cu părul creț încărunțit, trăsăturile feței sale îl
arătau destul de îmbătrânit înainte de vreme. Toată viața sa se condusese după ideea că tot ce poți să
faci în viață pentru a prospera material, trebuie să faci și să nu lași să-ți scape ocaziile pentru că, dacă nu
beneficiezi de anumite ocazii, acestea nu se mai repetă. În toată viața sa, alergase după avere și nu avea
milă de oameni atunci când știa că el poate să se căpătuiască cu ceva, putea călca cu ușurință peste alții
distrugându-i numai să-și atingă scopurile. Atunci când își vânduse apartamentul și își cumpărase o
bucată de pământ în mijlocul câmpiei de la o familie de oameni sărmani, știuse să profite de situație.
Imediat după ce își construise casa, dând unele cadouri și chiar și sume de bani unor funcționari de la
primărie, putuse să se extindă acaparând tot mai mult teren în jurul casei.

Mai mult de atât, atunci când vecinii lui îi vândură acea bucată de pământ pe care el își întemeiase
gospodăria, se lăsară în baza lui pentru a face schița actului de vânzare cumpărare, și se treziră mai apoi
că de fapt fără să știe își vânduseră intrarea lor în curte. Acea fâșie de pământ pe care intraseră o viață
întreagă era vândută. Iar Mircea fu necruțător cu ei și nu dori să cedeze, deși acei oameni îi oferiră mai
mult pământ în altă parte, însă el se negă spunând că nu vrea decât ceea ce este trecut în act. Avu loc un
proces și el câștigă, iar acei oameni pe care el ar fi dorit să-i alunge de acolo luându-le intrarea și
determinându-i astfel să-i vândă lui tot pământul ce îl mai aveau, fură nevoiți să sece o mlaștină pentru
aș face un alt drum pe unde să poată intra cu căruța.

Mircea avea și părți bune în caracterul lui, năzuia uneori să fie un altfel de om, dar acea dorință a sa de a
acapara tot ce putea, înăbușea tot ce era bun în sufletul său. Viața politică din România o privea cu mare
interes și uneori gândea și chiar se exprima în felul următor: ,,Oamenii îi acuză pe politicienii ce se
îmbogățesc repede făcând anumite lucruri necinstite, pentru că nu le pasă de nevoile celor ce i-au votat.
Dar oare eu dacă aș putea să ajung așa de sus ca ei, pentru că trebuie să recunoaștem, că nu este ușor să
ajungi așa de sus, oare nu aș căuta să mă îmbogățesc cât mai repede? Și orice alt om dacă ar ajunge
acolo sus la putere oare ar proceda altfel? Pentru că de pe urma cinstei, nu am auzit pe nimeni să se
îmbogățească. Apoi mai sunt și cei din opoziție cei condamnă pe politicienii aflați la putere, și în
momentul când le vine rândul și acestora să guverneze procedează la fel, sau chiar mai rău decât cei pe
care altădată îi condamnau.”

De obicei Lucreția când îl auzea exprimând astfel de idei, îl contrazicea indignată spunându-i că nu este
bine să gândească așa, pentru că în România sunt și oameni de treabă care dacă ar ajunge la putere ar
căuta să facă ceva pentru binele tuturor. Însă Mircea nu se lăsa și îi replica:
– Tu nu vezi măi femeie cum este viața, fiecare caută să apuce ceva pentru a scăpa de sărăcie. Pentru că
nimănui nu-i place să fie sărac, și la cheremul altora. Iar cu ideea de a te jertfi pentru binele altora nu se
poate face avere, și apoi cei ajunși la putere au interesele lor pe care și le caută, și de asemenea ei
trebuie să caute să îndeplinească și interesele celor ce iau ajutat să pună mâna pe putere.

Când ajunse acasă după ieșirea sa din spital, prima dată inspectă treburile pe care Bernard le făcuse pe
lângă casă și fu mulțumit pentru că totul era foarte bine făcut. Apoi când Bernard se întoarse seara de la
câmp, îl cercetă pe acesta discutând cu el. Apoi declară familiei sale că au făcut o bună achiziție și că
Bernard este un om de treabă, deși nu înțelegea de ce acesta nu dorește să-i ofere mai multe informații
privind trecutul lui. Începând chiar de a doua zi după ieșirea sa din spital, Mircea nu ascultă de sfatul
medicilor și începu din nou să se implice în treburile gospodăriei. Iar lui Bernard îi făcea viața tot mai
grea dându-i foarte mult de muncă, ținându-l foarte ocupat de dimineață și până seara târziu. Lucreția
observând acest lucru într-o seară îi spuse lui Mircea:

– Mai lasă-l pe Bernard să respire nu vezi că este și el un suflet omenesc, ai să-l omori cu atâta muncă.

– Ce știi tu de treburile gospodăriei? Acest om a venit să muncească la mine și eu trebuie să-l exploatez
la maxim, pentru că așa funcționează lucrurile în viață. Dacă cumva lucrurile erau invers și eu eram
muncitorul lui, el m-ar fi pus pe mine la munci grele, acestea sunt regulile vieții pe care eu nu le voi
schimba. Dar tu ca de obicei nu înțelegi nimic din ceea ce eu îți spun.

Într-o zi, pe când Mircea era cu Bernard inspectând anumite ogoare, constată că în locul unde ogorul lui
se învecina cu cel al familiei Cristea, văzu că aceștea aveau un prun mare ce își întindea ramurile pe
pământul lui umbrindu-i puțin ogorul. Îl chemă indignat pe Cristea Costică ce era capul acelei familii, un
bărbat înalt, uscățiv, ce lupta din greu cu sărăcia pentru a răzbi în viață, avea o soție bolnavă și patru
copii. Trăiau cu toții de pe urma a două vaci și a muncii pământului. Costică moștenise acea bucată de
pământ laolaltă cu o casă bătrânească de la părinții săi, din acel pământ, constrâns de sărăcie îi vânduse
lui Mircea o bucată de pământ. La chemarea lui Mircea, Costică se apropie foarte respectos salutându-l
pe acesta.

– Costică nu îmi place că iar te întreci cu mine, uite prunul tău îmi umbrește ogorul meu și eu am chetuit
cu semănăturile și aștept o recoltă bună anul acesta, așa că fă bine și taie o parte din ramuri, altfel să știi
că mă supăr, îl întâmpină indignat Mircea fără să-l salute.

– Cât poate să umbrească prunul, până la urmă mâncăm cu toții câteva prune, și apoi nu pot face asta că
copii abia așteaptă coacerea prunelor, se bucură și ei, chiar de copacul meu te împiedici?

– Nu discut mai mult, taie ramurile ce se întind pe ogorul meu și gata.

Bernard ce era în apropiere veni spre ei și spuse:

– Nu se poate tăia nici o ramură a acestui pom, pentru că aduce multă bucurie copiilor. Și apoi cât poate
umbri prunul?

– Tu nu vorbi și nu te băga în treburile mele cu vecinii, îi replică Mircea lui Bernard.

– Sunteți vecini și nu trebuie să vă aveți rău unul cu altul, mai ales că amândoi faceți parte din marea
familie umană și aveți același Tată Ceresc, de aceea nu are rost să vă învrăjbiți unul pe altul, pentru că
aveți de trăit aici mulți ani laolaltă. De ce să fiți doi dușmani când ați putea fi doi prieteni, sau cel puțin
doi buni vecini?

Mircea ar fi vrut să îi dea o replică tăioasă lui Bernard, însă privind fața acestuia ce reflecta bunătate se
opri.

– Uite ce frumos ne învață Bernard și ce mare dreptate are, mai rar să auzi de la un om astfel de vorbe,
spuse Costică impresionat de atitudinea și cuvintele lui Bernard.

– Costică tu crezi în Dumnezeu și asta este bine. Ba mai mult de atât oricât de grele ar fi poverile vieții
tale, nu uita fericirile rostite de Iisus, unde există promisiunea că în lumea lui Dumnezeu, mă refer la
lumea celor mântuiți oameni ca tine vor fi răsplătiți. Acum, din câte văd, ai multă treabă și nu ai cu ce să
plătești un muncitor, așa că eu pentru două săptămâni vin la tine, și îți voi lucra gratis pentru a te ajuta să
nu rămâi în urmă cu muncile câmpului.

– Doamne, Dumnezeule ce fel de om ești dumneata! exclamă Costică privindu-l pe Bernard.

Mircea se supără și-i spuse lui Bernard:

– Așa ceva nu se poate pentru că tu ești muncitorul meu, și de aceea trebuie să rămâi la mine.

– Eu sunt liber și trebuie să-l ajut și pe Costică, și apoi mă voi întoarce la dumneata la lucru.

În ciuda obiecților lui Mircea, Bernard lucră două săptămâni la aceea familie sărmană care rămaseră
uimiți, și lăudau pe Dumnezeu pentru ajutorul trimis. După care Bernard se întoarse la familia Trifan. De
acum vara era gata și se apropia toamna, iar Bernard îi anunță că curând va pleca de la ei. În una din
ultimele zile ale șederii lui Bernard acolo, la un moment dat seara, fiind cu toții adunați în jurul mesei,
discuția ajunsese și la lucrurile spirituale, Mircea spuse surâzând:

– Bernard este credincios pentru că a putut munci degeaba pentru alții, eu asta nu pot pricepe.

– Cum poți tu să faci astfel de lucruri Bernard? întrebă și Ionuț ce de la o vreme era și el interesat de
persoana misterioasă a lui Bernard.

– Atunci când îl iubești pe Dumnezeu și pe oameni, este foarte ușor să faci bine, și astfel de acțiuni devin
o plăcere și îți găsești o reală fericire într-un astfel de stil de viață.

Lucreția ca întotdeauna ascultându-l cu atenție pe Bernard exclamă:

– Ce frumos, ce măreț este să ai astfel de idealuri în viață și să ai curajul să le pui și în practică, pe mine
toate aceste lucruri mă uimesc!

Discuția din acea seară dură mult timp. Bernard le vorbi despre dragostea lui Dumnezeu uimindu-i și
impresionând-o profund pe Lucreția.
Sosi și ziua când Bernard trebuia să plece, toți ai casei erau triști, deși cu motivații diferite, Mircea și
Ionuț pentru că nu mai aveau acel om priceput, la muncă. Lucreția era tristă datorită faptului că nu vor
mai avea la ei în casă pe acel om ce le vorbea despre Dumnezeu, și reflecta peste tot o influență plină de
iubire divină. În ultimul timp datorită vorbelor și influenței lui Bernard, ceva în ființa ei începuse să se
schimbe, și începea să-i vadă pe cei din familia Cristea ca niște oameni sărmani, și colaborând pe ascuns
cu Bernard le oferea ajutoare ce constau din alimente sau chiar bani. În acea zi, Mircea în mod corect îi
numără lui Bernard toți banii pe care îi datora, apoi ca să își ascundă supărarea că pierdea un astfel de
muncitor, plecă pe ogoarele sale. Lucreția se apropie și ea de Bernard ca să-l recompenseze cu o sumă de
bani, spunându-i că a fost prea exploatat în casa lor. Bernard luă acei bani îi puse laolaltă cu cei primiți de
la Mircea, și întinzându-i Lucreției spuse:

– De astăzi înainte tu vei avea o misiune mare între oameni, și anume, să le propovăduiești iubirea lui
Iisus prin cuvinte și fapte. De aceea te rog ia acești bani, și fără să știe nimeni dăruiește-i din partea mea
și a ta familiei Cristea, ei au nevoie mare, iar pe viitor să nu îi uiți pentru că voi aveți mult mai mult decât
vă trebuie să trăiți.

Lucreția rămase uimită, și cu lacrimi în ochi îngăimă cu greu câteva cuvinte:

– Dar tu nu ai nevoie de nimic?

Bernard zâmbi, și luându-și rămas bun de la ea ieși din casă, și porni pe drumul pietruit ce șerpuia prin
câmpie spre oraș. Lucreția cu acei bani în mână îi privea silueta înaltă cu rucsacul în spate, și deodată un
gând o străbătu ca un fior și se mira că nu se gândise până atunci la așa ceva. Da, în acele momente
înțelesese totul, acel om nu era de fapt un om, ci un înger. Ieși repede din casă și deschise poarta dorind
să-l cheme înapoi pe Bernard, dar lucru straniu, drumul era pustiu nici urmă de Bernard, și doar cu
câteva clipe mai înainte îl văzuse pășind cu pași mari asemenea unui soldat pe acel drum. Știa că era de
prisos să-l mai caute, în acele momente înțelesese totul despre acel misterios Bernard.

În zilele următoare viața Lucreției se schimbă considerabil. Nu numai că își îndeplini sarcina pe care
Bernard i-o încredințase față de familia Cristea, ba se hotărî ca mai mereu să-i ajute fără știrea bărbatului
ei. Chipul ei în acea perioadă era de admirat, pentru că la cei cinzeci de ani pe care îi avea, era încă o
femeie frumoasă, blondă cu ochii albaștri, cu fața ei plină de un anumit farmec feminin peste care se
așternea acea mireasmă a iubirii creștine ce o făcea foarte plăcută înaintea oamenilor. Și ușor, în inima ei
se produse acea lucrare pe care învățații lumii și știința modernă, oricât ar căuta să o explice nu au reușit
să-i pătrundă sensul, și anume, nașterea din nou din punct de vedere spiritual. Datorită revărsării iubirii
divine în inima ei, Lucreția deveni o făptură nouă.

Toți ai casei observară marea schimbare din viața ei și rămaseră uimiți, pentru că știau că totul se
petrecuse ca urmare a influenței lui Bernard. Mircea o privea cu uimire pe Lucreția, ce începuse să fie
atât de deosebită. Însă el continua să creadă că filozofia lui de viață este cea mai valoroasă, argumentând
că dacă el în viață s-ar coborî să se ghideze după idealurile creștine ar ajunge la sapă de lemn. În inimile
celor tineri căzuseră de asemenea semințele Evangheliei, și numai Dumnezeu știa când și cum se vor ivi
roadele mântuirii. Mai presus de orice Lucreția simțea acea bucurie a faptului că începuse o viață nouă.
Și era ferm convinsă că trebuia ca până la capătul vieții ei, să continue misiunea lui Bernard și anume, să-i
învețe pe oameni ce este iubirea divină.