„ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI” de

Camil Petrescu
-particularități de construcție ale unui roman psihologic-
În epoca afirmării sale (interbelică), recunoscută, din punct de vedere literar, ca una a
înfloriri fără precedent a romanului, Camil Petrescu se distinge prin modernitatea formulei
epice ce ilustrează, în chipul cel mai radical, dezideratul lovinescian al sincronizărilor noastre
cu Europa.
În literatura română, Camil Petrescu este un înnoitor. Întreaga sa creație stă sub semnul
lucidității și năzuiește să întrunească atributele autenticității, ca rezultat al unei minuțioase
analize psihologice, dar și al unei profunde cunoașteri a complexelor problemelor sociale.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman interbelic, fiind
publicat în 1930; este roman modern de tip subiectiv, de analiză psihologică, fiind, totodată,
și un roman al autenticității și ale experienței. Conform doctrinei moderniste, acest roman se
scrie în „spiritul veacului”, marcând un moment novator în contextul prozei românești, prin
sincronizare cu literatura universală.
În acest sens, romanul este cea mai amplă specie epică, având o acțiune complexă,
desfășurată pe mai multe planuri narative și o intrigă complicată progresiv, la care participă
un număr mare de personaje.
Romanul se încadrează în curentul literar modernist prin perspectiva narativă atipică
vremii, anume aceea subiectivă, realizată la persoana I, singular. Autorul este obsedat de
autenticitate și verosimilitate, și, de aceea, pune narațiunea pe seama unui personaj-narator
care recurge la un lung monolog confesiv, prin care își împărtășește incertitudinile. Astfel,
romanul devine sincer și verosimil, justificând crezul artistic al lui Camil Petrescu: „Să nu
scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele. Eu nu pot scrie
onest decât la persoana I”. Totodată, o altă trăsătură a modernismului ce reiese din operă este
timpul prezent, datorată tehnicii narative a retrospecției. Dacă prima parte reprezintă
rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan gheorghidiu și soția sa, Ela, partea a
doua este constituită sub forma unui jurnal de campanie al lui Gheorghidiu, ce urmărește
acțiunea de pe front, în timpul Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime
ficțională, în timp ce a doua ilustrează jurnalul de campanie al autorului, fapt ce conferă
autenticitate textului. Chiar dacă este un roman modern, întâlnim și trăsături de factură
realistă, astfel că în incipit sunt fixate cu precizia realistă coordonatele spațio-temporale: „În
primăvara anului 1916”, „luasem parte la fortificarea Văii Prahovei, între Bușteni și Predeal”.
Romanul este de factură psihologică, deoarece conflictul se manifestă la nivelul
conștiinței personajului-narator. Ștefan Gheorghidiu, un tânăr însetat de cunoaștere, absolvent
de Filosofie, reprezintă tipul intelectualului lucid, analitic, care își pune viața în slujba unei
idei. El caută absolutul în iubire și trăiește într-o lume utopică, la nivel mental, precum și alți
eroi camilpetrescieni. În momentul în care constată că ideile absolute nu-și găsesc
corespondent în lumea reală, intră într-o criză a conștiinței de sine.

De asemenea, tema romanului creionează condiția intelectualului lucid, analitic, pus în

față cu două situații de viață definitorii pentru experiența de cunoaștere a protagonistului:
iubirea și războiului. Scris în întregime la persoana întâi, romanul devine un lung monolog, în
care eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine și
incertitudine în planul erotic și în viața amenințată de moarte. Dacă prima parte a romanului
pare a fi integral o ficțiune, partea a doua se alcătuiește dintre experiență de viață trăită direct
de Camil Petrescu pe frontul Primului Război Mondial și consemnată în jurnalul de campanie
al autorului, din ale cărui pagini sunt reproduse fragmente în subsol cărții.

Cele două „nopți” simbolice sunt, de fapt, două trasee ale aventurii de cunoaștere a
protagonistului, Ștefan Gheorghidiu și, totodată, cele două părți ale romanului: „Cartea întâi”
care se încheie cu capitolul „Ultima noapte de dragoste”, conține povestea de dragoste dintre
Ștefan Gheorghidiu și Ela, iar „Cartea a doua” care începe cu capitolul „Întâia noapte de
război” este jurnalul participării acestuia la Primul Război Mondial. Cele două planuri ale
cărții nu se suprapun, desigur, cu cele două părți- în ciuda titlurilor acestora-, ci coexistă în
conștiința personajului-narator, iar la nivelul discursului epic se intercalează, ca o
materializare a fluxului amintirii. Fiecare dintre cele două planuri reprezintă, astfel, fundalul
celuilalt și devine prim-plan, în relieful textului, în funcție de trăirile lui Ștefan Gheorghidiu.
O secvență reprezentativă pentru compoziția romanului experienței și pentru
dezvoltarea tematica a războiului este incipitul romanului din capitolul intitulat „La Piatra
Craiului în munte”. Romanul începe cu precizarea exactă a indicilor spațio-temporali (în
primăvara anului 1916; Valea Prahovei; între Bușteni și Predeal). Aceste repere sunt bine-
cunoscute nu numai personajului-narator, ci și autorului Camil Petrescu care, realmente, a
participat la pregătirile frontului din perioada de neutralitatea României în vederea intrării în
Primul Război Mondial. Perspectiva personajului Gheorghidiu asupra frontului românesc este
una subiectivă, nu numai prin confesiune la persoana I, ci mai ales prin atitudinea critică pe
care o manifestă referitor la superficialitatea „fortificațiilor” noastre. Gheorghidiu recunoaște
că tranșeele, „gropile de lup” și toate celelalte puncte strategice nu făceau puse cap la cap un
kilometru, „iar zece porci țigănești cu boturi puternice le-ar fi rămat în jumătate de zi”.
Aceeași situație se regăsea și în munți, deasupra Dâmbovicioarei, unde întăriturile și
instrucția soldaților semănau cu strategia jocurilor de copii din mahalaua oborului. Naratorul
constată discrepanța dintre pregătirile precare și gravitatea cu care erau prezentate în presă și
în Parlament, prin discursuri solemne și elogioase. Astfel, autoritățile declarau: „că suntem
gata până la ultimul cartuș”, în timp ce Gheorghidiu, cu luciditatea intelectualului,
conștientizează că aceste principii tactice nu sunt decât o „glumă” și doar refuzul de a mai
intrat război putea să îi salveze de la dezastru.
 O altă secvență emblematică pentru revelațiile conștiinței protagonistului care trăiește
drama războiului se regăsește în penultimul capitol, în momentul în care Gheorghidiu se
întâlnește în spitalul de campanie cu un prizonier german. Acest ofițer refuză comunicarea cu
Gheorghidiu, continuând poziția inamică chiar și în această situație de maximă suferință
omenească. În replica „N-am nimic de vorbit cu dumneata” românul simte aroganța „unei
globale superiorități de rasă”. Reușește să-și stăpânească revolta și, provocându-l la discuție,
afla că soldații români au încălcat legile nescrise ale războiului și l-au silit să meargă cu
„glonțul trecut prin pântece”. Află că discută cu un intelectual, că e profesor și speră că obține
o evaluare corectă a războiului și a luptei concrete din acele zile. Primește de la neamț un
răspuns umilitor, înțelegând că lupta românească nu seamănă cu bătălia de la Verdun,
deoarece „nu e comparație între un leu și un câine”. Ofițerul german, având tradiția militară a
prusacilor, recunoaște că este un combatant și că îi place duelul, numai că și războiul are
regulile lui și acestea trebuie respectate de către ambele tabere: „Ei bine, noi avem un fel de
zicătoare: nu te bate în duel cu unul care nu știe să se bată, că e periculos... Pot să spun,
domnule, că dacă dumneavoastră ați fi știut să faceți război, nu mai eram eu azi, aici ținându-
mi mațele în brațe”. Astfel, lui Gheorghidiu i se confirmă suspiciunile mărturisite la începutul
romanului: românii sunt ignoranți intr-ale războiului și dacă au impresie că biruiesc, aceasta
este o iluzie care se datorează numai hazardului.
Un element de compoziție semnificativ este titlul, element de paratextualitate, analitic,
o componentă de legătură între tema și indicațiile discursului epic. Titlul romanului indică
temele acestuia și poate fi considerat o metaforă a timpului psihologic, a modului în care
timpul obiectiv și evenimentele exterioare sunt asimilate în prezentul conștiinței. Substantivul
„noapte” exprima trăirea în conștiință și abolirea principiului cronologic, deoarece noaptea
retrăirii presupune dilatări și comprimări temporale, redând transformarea conștiinței
personajului-narator care prezintă lumea și pe sine în două momente esențiale ale existenței
sale: iubirea și războiul. Cuvintele „ultima” și „prima” sunt frontierele temporale ale unor
epoci diferite fundamental prin viziune și trăire, marcând momentele de accent ale
transformării sale. Noaptea conștiinței e legătura dintre cele două părți ale romanului dată de
trăirea în conștiință, de timpul psihologic.
Un alt element de compoziție relevant este conflictul interior. Spre deosebire de
romanele tradiționale, în care conflictul se desfășura la nivel exterior între diverse personaje,
în romanul lui Camil Petrescu conflictul este interior și se produce în conștiința personajului-
narator, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o
privește pe soția sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care
protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Așa cum a remarcat și critica literară,
Gheorghidiu trăiește cu iluzia că s-a izolat de realitatea înconjurătoare, însă tocmai această
realitate în care nu vrea să se implice va produce destrămarea cuplului. Implicarea Elei în
lumea mondenă, pe care eroul o disprețuiește și față de care ține să se detașeze, reprezintă
principalul motiv al rupturii dintre Ștefan și soția sa. Așadar, conflictul interior trăit de
protagonist se produce din cauza discrepanței dintre aspirațiile lui Gheorghidiu și realitatea
lumii înconjurătoare. Drama personajului e generată de neputința de a impune lumii veșnic
imperfecte paradigma valorilor absolute, în care se crede.
Modernitatea limbajului narativ vine din exprimarea unor mecanisme de creare puțin
folosite, la vremea aceea, în proza românească, precum jurnalul, memoria involuntară, („era
destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri și să întărâte dureri amorțite”), dar și cea
voluntară, fluxul conștiinței -care scoate fapte și trăiri la suprafața rostirii- retrospectia,
introspecția, survolul descriptiv din scenele de luptă, totul redat într-un limbaj cult, neologic,
precis, în acord cu natura intelectuală a personajului-narator.
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman
modern, psihologic, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent
și subiectiv, memoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii.

Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu

Reperul 1
Gheorghidiu este personajul al romanului, ilustrând tema intelectualului lucid, orgolios
și inadaptat social. La nivelul compoziției, Ștefan este conștiința ordonatoare și naratorul
autodiegetic, deoarece „se povestește” pe sine în roman și focalizează toate evenimentele din
unica sa perspectivă.
Din punctul de vedere social, Ştefan Gheorghidiu este, la început, un student sărac la
Filosofie, căsătorit din dragoste şi din orgoliu cu Ela, o studentă frumoasă, de aceiaşi
condiţie, studentă la Litere. Devine bogat peste noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul
său, Tache, iar apoi este sublocotenent în armata română, în timpul Primului Război Mondial.
Însă, în mod constant, rămâne un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca
toţi eroii camilpetrescieni care “au văzut idei”. Spiritual, ironic, hipersensibil, inadaptatul
superior Gheorghidiu “este un psiholog al dragostei, şi luciditatea şi preciziunea analizei lui
se înrudesc cu al marilor moralişti al literaturii franceze” (Perpessicius). El trăieşte în lumea
ideilor, a cărţilor şi are impresia că s-a izolat de realitatea materială imediată. Însă tocmai
această realitate imediată produce destrămarea cuplului pe care el îl formează cu Ela. Până în
momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul său, cuplul trăieşte în
condiţii modeste, dar în armonie.
Portretul personajului este conturat în special prin caracterizare indirectă, prin
prezentarea subiectivă a faptelor, vorbelor, atitudinilor sale pe parcursul romanului. Însuși se
autocaracterizează ca fiind un intelectual orgolios, însetat de absolut: „Nu m-aș fi putut
realiza decât într-o dragoste absolută”, dezmințind total gelozia, de care însă dă dovadă din
plin. Un alt personaj, anume unchiul său, Nae Gheorghdiu, îl caracterizează în mod direct ca
fiind lipsit de „spirit practic”, într-o lume în care domină puterea „paralelor”: „N-ai spirit
practic... Ai să-ți pierzi averea.”. Principalele modalități de analiză psihologică utilizate de
Camil Petrescu, anume monologul interior, introspecția și retrospectia, autoanaliza, memoria
voluntară și involuntară, conturează o imagine completă asupra unei conștiințe unice a unui
personaj memorabil, un intelectual superior, care aparține unei lumi mediocre.

Relația dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela

Reperul 1
Statutul lui Ștefan Gheorghidiu
Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care
aspiră cu atâta sete Ştefan. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului instetat de
absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului: ,,Cei care se iubesc au dreptul
de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt.’’. Iubirea lor se născuse din orgoliul lui Ştefan,
întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la Litere. Trăsăturile fizice sunt puţine, dar
sugestive pentru frumuseţea tinerei: ,,ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar.”.Cei
doi, în prima fază, trăiesc iubirea la modul idealist, dragostea însemnând pentru el împlinirea
totală.
Ştefan este cel care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind
să aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: ,,trăgeam cu urechea,
nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de
alături de ea.”
În secvența plimbării la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce
mai superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi
gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G., are o expresie deznădăjduită
atunci când aceasta stă de vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune
stânjenitoare, care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi
jignită de bănuielile lui. Chiar dacă unitatea cuplului este zdruncinată, iar Ştefan îşi pierde
treptat încrederea în iubirea absolută şi în femeia cu ajutorul căreia speră să-şi realizeze
idealul, împăcarea survine şi de această dată, după ce Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit
printre lucrurile Elei, bilet pe care verişoara lui, Anişoara, o invita pe Ela să petreacă noaptea
la ea, tocmai la data la care el nu o găsise acasă.
O altă secvență reprezentativă este conturată în capitolul „Între oglinzi paralele”.
Concentrat pe Valea Prahovei, unde aştepta intrarea României în război, Gheorghidiu
primeşte o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl chemă urgent la Câmpulung, unde se mutase
pentru a fi mai aproape de el. Femeia vrea să-l convingă să treacă o sumă de bani pe numele
ei pentru a fi asigurată din punctul de vedere financiar în cazul morţii lui pe front. Aflând ce-
şi doreşte, Gheorghidiu e convins că ea plănuieşte divorţul pentru a rămâne cu domnul G., pe
care Ştefan îl întâlneşte în oraş. Protagonistul crede că domnul G. nu se află întâmplător la
Câmpulung şi că a venit acolo pentru a fi alături de Ela. Din cauza izbucnirii războiului,
Ştefan nu mai are ocazia să se convingă dacă soţia îl înşală sau nu. Ştefan vede în Ela idealul
de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea acestei concepţii
sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care cititorul şi află
numele femeii, în restul romanului, o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata
asta’’, ,,ea’’. În conştiinţa lui Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de femeie într-o
femeie oarecare, semănând cu oricare alta. Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl
legase de Ela, de aceea, hotărăşte să se despartă definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa,
bani, ,,absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi...de la lucruri personale, la
amintiri. Adică tot trecutul’’.