DEFINIREA CONCEPTULUI DE PEDAGOGIE

Pedagogia nu este o teorie statică. Asemenea oricărei discipline socioumane, se

construieşte circumstanţial, îşi conturează domeniul gradual, chiar exponenţial, prin
reajustări şi resemnificări permanente. Credinţa că se va ajunge la o variantă
"definitivă", fixă a acesteia, acceptată de toţi este fie o utopie a firilor credule, fie o
prostie a celor care nu ştiu cu ce au de-a face. Este de la sine înţeles ca perspectivele
asupra educaţiei să fie mereu actualizate, racordate la realităţi ce se mişcă necontenit.
Pentru pedagogie, noţiunea de educaţie este conceptul central. În strânsă
corelaţie cu aceasta se află noţiunile de instrucţie, învăţământ, cultivare, formare ...
alcătuind împreună un set de noţiuni fundamentale pentru această ştiinţă. Autorii din
prima jumătate a secolului nostru sunt interesaţi de relaţia dintre câteva noţiuni
considerate fundamentale pentru pedagogie: educaţie, cultivare, instrucţie, formare,
învăţământ ş.a. Bârsănescu, în cursul său de pedagogie stabilea că educaţia este o
acţiune fundamentală pentru om şi incumbă trei sensuri: îngrijire, îndrumare şi cultivare.
Constantin Cucos spune că o funcţie principală a acestei ştiinţe este de a descrie
fenomenalitatea educativă, de a arăta, neutral, în ce constau caracteristicile acestui
orizont al activităţii umane. Dar pedagogia nu se reduce numai la observarea a ceea ce
există; ea insistă mai mult asupra a ceea ce este bine şi trebuie să fie în perspectivă.
Putem vorbi, deci, de o funcţie nor-mativ-prescriptivă a pedagogiei. Stipulăm
continuitatea şi complementaritatea dintre dimensiunea explicativă şi cea prescriptivă a
pedagogiei. Emile Durkheim (1980), de pildă, avansează ideea conform căreia educaţia
care se face nu poate fi obiectul pedagogiei, întrucât obiectul ei nu e nici acela de a
descrie, nici de a explica ceea ce este sau a fost, ci de a determina ceea ce trebuie să
fie. Pedagogia - după gânditorul francez - nu-şi propune să descrie fidel realităţi date, ci
să emită precepte de conduită; ea se preocupă de felurile în care e concepută educaţia,
nu de maniera de a o practica.
Ştiinţa (şi, implicit, pedagogia) poate fi o punte între real şi posibil, o cale de
concretizare a gândurilor prezente în fapte de perspectivă, o modalitate de translare a
dezirabilităţii în act.
Pedagogia şi-a conturat astfel un obiect de interogaţie şi analiză,
acesta constituindu-se din fenomenul educativ prin multiplele sale dimensiuni şi
forme de manifestare în plan ştiinţific şi empiric.De aceea în cea mai succintă formulare
pedagogia s-ar defini ca ştiinţă a educaţiei. După cum rezultă din definiţia dată,
numele ei a luat naştere prin compunerea a două cuvinte greceşti:
substantivel “pais-paidos" = copil-tânăr şi “agoge" =creştere, conducere,
educaţie; sau din verbele “ago" care înseamnă, printre altele, conduc, duc şi
chiar educ; “agogein" = care înseamnă a creşte, a cultiva şi “ a g o g h i " = a
conduce, a educa, care prin extindere şi generalizare ar putea
s e m n i f i c a c r e ş t e r e a copilului, tinerilor sau, mai adaptabil zilelor noastre,
conducerea, educaţia copilului. Termenul de “paideia" este plurisemantic şi
capătă mai multe semnificaţii printre care cea de cultură, educaţie şi copilărie
- educaţie, învăţământ şi cel de “paidagogos" = îndrumător, educator, pedagog,
completează etimologia conceptului analizat conferindu-i o structură şi o arhitectonică
conceptuală care se păstreazăşi în zilele noastre. Definiţia dată pedagogiei, aceea de a
fi ştiinţă a educaţiei îşi are începuturile sale relativ târziu,în secolul 18-lea, datorită
unor nume predominante germane, între care şi cel al filosofului iluminist I.
Kant. (curs apărut după moartea autorului sub denumirea de “Tratat de pedagogie" şi
care a fost predat la Universitatea din Konigsberg), dar preocupări asupra
acestui domeniu existând şi în Antichitate.