Groza Florina Georgiana

Master: Structuri matematice fundamentale, an I

DIDACTICA SI PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT

1. Definitie, evolutii semantice, sensuri actuale

Termenul didactica provine din grecescul didaskein (a-i invata pe altii). In sfera limbajului

pedagogic, termenul a intrat abia in secolul al XVII-lea, cind a fost consacrat definitiv de pedagogul
ceh Jan Amos Comenius prin lucrarea Didactica Magna, publicata in 1657.
Comenius defineste didactica drept arta universala de a-i invata pe toti toate sau o metoda
sigura prin care invatatorii, cu mai putina osteneala, sa-i invete pe scolari mai mult. Prima acceptiune
pedagogica a termenului este, deci, aceea de arta; arta didactica este, dupa Comenius, cea mai inalta
dintre arte, deoarece are drept scop sa-l formeze bine pe om, fiinta cea mai ciudata si mai
schimbatoare si mai greu de condus. Exprimand mai concret scopul artei didactice, Comenius spune
ca acesta este de a-i invata pe altii repede, placut si temeinic; arta didactica este deci la Comenius
chiar metoda de a-i invata pe altii si, in final, de a invata sa inveti.
In secolul al XIX-lea, pedagogul german Herbart avea sa reconsidere statutul si obiectul
didacticii, definind-o ca stiinta a procesului de invatamant, ca proces de predare-asimilare a
cunostintelor. Herbart identifica doua etape ale unui invatamant bun: 1."scufundarea" elevului intr-o
masa de cunostinte noi (Vertiefung); 2. ridicarea la suprafata, la starea de reflexie asupra lor
(Besinnung). Numai astfel invatamantul devine cu adevarat educativ; conceptia pedagogica a lui
Herbart este cunoscuta ca teorie a invatamantului educativ, al carei scop il constituie moralizarea
copilului.
Sensul actual al didacticii este acela de teorie a procesului de invatamant ca proces de
predare - invatare - evaluare.

Þ  Didactica reprezinta "ansamblul principiilor, metodelor, mijloacelor si modurilor de

organizare a invatarii () necesare proiectarii, desfasurarii si evaluarii () unui sistem de activitati
didactice, in functie de obiectivele pedagogice, de natura continuturilor si a situatiilor de invatare"
(Vaideanu, G.1986, vol.2);

Þ  "Didactica studiaza procesul de invatamant prin prisma relatiei dintre predare si invatare,

dintre conduitele pedagogice ale subiectului actiunii (profesorul) si modalitatile de raspuns   
ale obiectului ei (elevii) in vederea asigurarii unei armonii intre ele" (Nicola, I., 1996, p. 334);

Þ  Didactica este stiinta care orienteaza procesul de invatamant (are, deci, un caracter
normativ), cu toate aspectele pe care acesta le implica:

 transpunerea obiectivelor educationale in invatarea sistematica

 definirea si explicarea continuturilor de invatamant
 elaborarea principiilor predarii si invatarii;
 elaborarea, explicarea si fondarea metodelor de invatamant
 definirea si detalierea formelor de organizare a procesului de invatamant;
 realizarea demersului docimologic
  postularea conditiei educatorului ca agent fundamental in procesul de predare - invatare
(Moise, C., 1996, p. 3).

2. Didactica traditionala - didactica moderna

Teoria procesului de invatamant a cunoscut evolutii importante datorate, in special,

rezultatelor cercetarilor de psihologie si epistemologie (teoria cunoasterii stiintifice). Didactica
actuala, care are la baza orientarile moderne din psihologie si teoria cunoasterii, este
considerata moderna, spre deosebire de didactica traditionala, care are ca fundament ideile
empirismului clasic, dupa care relatia de cunoastere este o relatie perceptiva, pasiva.
I.Radu identifica notele definitorii ale didacticii traditionale si ale didacticii moderne, intr-o analiza
comparativa (1995):

Didactica traditionala

 considera perceptia drept sursa a cunostintelor;

 „celula" gandirii este imaginea ; cunoasterea este un act de "reconstructie" mintala a
realului;
 pune accent pe transmiterea de cunostinte gata facute;
 elevul este privit ca obiect al educatiei;
 predomina formatia livresca, orientarea intelectualista.

Didactica moderna

 considera actiunea externa, mintala sau obiectuala, drept sursa a cunostintelor, perceptia

fiind un moment al actiunii,
 "celula" gandirii este operatia; cunoasterea este reflectarea activa si nu copierea realitatii;
 pune accent pe latura formativa si educativa a invatarii, pe cultivarea creativitatii;
 elevul devine si subiect al educatiei, ca receptor de informatii; pe primul plan sta cunoasterea
cucerita prin efort propriu;
 pune in centrul atentiei imbinarea invataturii cu activitati aplicative si de investigatie.

Intr-o asemenea perspectiva, procesul de invatamant nu mai poate fi conceput ca proces de

transmitere/asimilare de cunostinte, ci ca proces de cunoastere si comunicare, un proces
care implica in mod activ ambii poli ai relatiei formative (elevul si profesorul) in dobandirea si
comunicarea cunoasterii. Referindu-se la definirea    procesului de invatamant prin utilizarea
sintagmei transmitere de cunostinte, O. Reboul apreciaza:

"Aceasta metafora, imprumutata din mecanica, imi pare dezastruoasa. Deoarece

transmiterea e un fenomen pasiv; sentinela care transmite un mesaj nu are nevoie sa-l inteleaga. Mai
mult, orice transmitere antreneaza o depreciere, o diminuare graduala a informatiei initiale. Daca
instruirea este o transmitere, ea dauneaza elevilor deoarece ii constrange sa invete fara sa inteleaga
si dauneaza cunoasterii pe care o transforma in dogma. () O asemenea formula nu defineste
invatamantul, ci il distruge" (1992).