(Preot Dr. Ilie I. Ivan) Omiletica Ortodoxa

PREOT DR. ILIE I.
IVAN
OMILETICA ORTODOXA
REPERE TEORETICE, METODICE Şl PRACTICE
TIPĂRITĂ CU BINECUVÂNTAREA
PREA SFINTITULUI
CALINIC
EPISCOP DE ARGEŞ Şl MUSCEL
EDITURA UIVERSITĂŢII DjNf PITEŞTI

P r eo t dr. Ilie I. ¡van
OMILETICA ORTODOXĂ
Ce e ra la în c e p u t , ce am a u z it,
ce am v ă z u t cu o c h ii n o ş t r i,
ce am p r iv it şi m â in ile n o s tre au p ip ă it
d e s p re C u v â n tu l v ie ţ ii, vă v e s tim şi v o u ă ...
(I l o a n 1 , 1 - 3 )
PREOT DR. ILI E I. I V A N
OMILETICA ORTODOXA
R E P E R E T E O R E T I C E , M E T O D I C E ŞI P R A C T I C E
E D IŢ IA A III-A
T I P Ă R I T Ă CU B I N E C U V Â N T A R E A
PREA SFINŢITULUI
CALINIC
E P I S C O P DE A R G E Ş ŞI MU S C E L
E D IT U R A U IV E R S IT Ă Ţ II DIN P ITE ŞT I
-2 0 0 9 -
E d itu ra U n iv e rs ită ţii d in P ite şti
Str. T ârgu din V ale, n r .l .

110040, Piteşti, ju d . A rgeş
tel/fax: 4 0 2 4 8 2 1.64.48
Copyright © 2009 - Editura Universităţii din Piteşti
T o a te drepturile asu p ra acestei ediţii sunt rezervate

Editurii U niversităţii din Piteşti.
Nici o parte din acest volum n u p o ate fi re prod usă
sub orice formă, iară p e rm isiu n e a scrisă a autorului.
Editor: lector univ. dr. Sorin F IA N U
R e f erenţ i ştiinţifici:
P reo t prof. univ. dr. C o n sta ntin G R I G O R A Ş — U niversitatea din Iaşi
P re o t prof. univ. dr. N icolae N E C U L A - U niversitatea d m B ucureşti
D escrierea C IP a Bibliotecii N aţio n ale a R o m ân iei
I V A N , I L I E l.
O m i l e t i c a o r t o d o x ă : r e p e r e t e o r e t i c e , m e t o d i c e şi
p r a c t i c e / I l ie I. Iv a n . — P i t e ş t i : E d i t u r a U n i v e r s i t ă ţ i i d i n
P iteşti, 2008
B ib lio g r.
Index
IS B N 9 7 8 -9 7 3 -6 9 0 -8 3 2 -3
2 5 1 :2 8 1 .9
Tehnoredactare computerizată:
Ivan Cipria n -A lexand ru
Ti p ar ul exe c ut at In S. C. C O N P H Y S SRL
R m . V Â L C E A , S tr. Ş t r a n d u l u i n r .5 2
T e le f o n : 02 50 7 33 32 3
F ax: 02 50 73 15 22
w w w .c o n p h y s.ro
DIRECTOR: Dr. D u m i t r u Ş T E F L E A
C U P R IN S
A r g u m e n t .......................................................................................................................... . 9
A b r e v i e r i .............................................................................................................................. 10
I n t r o d u c e r e ........................................................................................................................... 11
A . O M IL E T IC A G E N E R A L Ă
I.P R E L IM IN A R II
1. Definiţia, îm părţirea, scopul şi necesitatea Omileticii. Omiletica faţă
de celelalte discipline te o lo gice............................................................................ 15
I I.O M I L E T I C A Şl R E T O R IC A ...................................................................................................24
III.P R E D IC A Şl P R E D IC A T O R U L
1. Temeiurile creştine în Biserica O rto d o x ă ............................................................... 35
a) Temeiuri biblice neo-testam entare.................................................... 35
b) Predica în gândirea Sfinţilor P ă rin ţi....................................................39
c) Predica în lumina Canoanelor Bisericii O rto d o x e .............................42
2. P re d ica şi predicatorul
a) Menirea predicii în iconomia m ântuirii..............................................48
b) Rolul cuvântului în predică................................................................... 59
c) Relaţia între Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele T a in e .................. 75
d) Predicatorul. Calităţile s a le ...................................................................86
IV .IS T O R I A P R E D IC II
1. Predica p ro fe ţilo r V e ch iu lu i T e s ta m e n t.......................................................... 98
a) Chemarea p ro fe ţilo r...............................................................................98
b) Activitatea p ro fe ţilo r..............................................................................99
c) Profeţii - slujitori ai Cuvântului în Duhul S fân t............................101
2. Predica în Noul T e s ta m e n t............................................................................. 104
a) Predica Mântuitorului H ristos............................................................104
b) Predica Sfinţilor A p o sto li.....................................................................113
1.Chemarea apostolilor.................................................... 113
2.Cincizecimea, începutul predicii apostolice şi
conţinutul acesteia........................................................ 118
3.Etapele predicii apostolice ................................123
3. Predica în perioada patristică (sec. II - V III).................................................. 124
a) Prima perioadă literaturii patristice............................................... 124
bj Perioada a doua a literaturii patristice............................................. 129
1. Predicatori în Răsărit................................................... 132
2. Predicatori în A p u s ........................................................152
c) Perioada a treia a literaturii patristice............................................. 156
4. Predica în perioada post-patristică (sec. IX-XX)...................................................160
1. în R ă s ă rit..............................................................................................162
2. în A p u s ..................................................................................................166
5. Istoria predicii în Biserica O rtod oxă R o m â n ă ......................................... 170
V .IZ V O A R E L E P R E D IC II
REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ CA IZVOR O M ILE TIC ...............................................183
1. Revelaţia dum nezeiască su p ran aturală............................................................ 183
a) Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament
ca izvor al p re d icii........................................................................... 183
b) Sfânta Tradiţie ca izvor al p re d icii.....................................................193
2. Revelaţia dum nezeiască naturală ca izvor al p re d ic ii.................................... 200
B. O M I L E T I C A S P E C I A L Ă
I. ÎNTOCM IREA PREDICII Şl PĂRŢILE El COMPONENTE

1. Elaborarea P re d icii............................................................................................. 207
a) Explicaţia..............................................................................................210
b) Argu m entarea.................................................................................... 211
c) Patetica o ra to rică ................................................................................. 215
d) Motivaţia în predică..........................................................................222
2. Planul P re d icii......................................................................................................... 232
a) Planul cuvântării a n tice .......................................................................233
1. In v e n tio .......................................................................... 233
2. D is p o zitio ....................................................................... 233
3. E lo c u tio .......................................................................... 234
4. M e m o rio ........................................................................ 235
5. A ctio sau p ro n u n tia tio ............................................... 235
b) Planul p redicii....................................................................................... 235
1. Formula de in v o c a re .....................................................237
2. T e x t u l.............................................................................. 237
3. M odul de a d re s a re ..................................................... 239
4. In tro d u c e re a ................................................................... 239
5. Anunţarea te m e i.............................................................248
6. T ra ta re a ............................................................................ 251
7. în c h e ie re a ......................................................................258
II. R O S T IR E A P R E D IC II
1. Stilul predicii ............................................................................................. 263
a) Despre s t il..............................................................................................263
b) Calităţile generale ale stilu lu i............................................................267
c) Calităţile particulare ale stilu lu i........................................................ 268
d) Figuri de s t il......................................................................................... 270
e) Stilul bisericesc..................................................................................... 283
2. Acţiunea în predică............................................................................................. 286
a) M em oria ................................................................................................ 289
b) Pronunţarea..........................................................................................295
c) V o c e a ............................ ......................................................................... 299
d) Gesturile................................................................................................. 301
e) Fizionom ia.............................................................................................303
f) M â in ile ......................................................................................................305
g) Ţinuta co rp u lu i.......................................................................................308
h) Ţinuta vestim entară........................................................................ 309
II I . C L A S IF IC A R E P R E D IC IL O R
1. O m ilia ......................................................................................................................... 314
o) Omilia mică sau exegetică..................................................................315
b) Omilia mare sau tem atică............................................................... 316
2. Predica propriu-zisă sau predica sin te tică ..................................................319
a) Predicile b ib lice......................................................................................321
b) Predici dogm atice..............................................................................323
c) Predici m o ra le .................................................................................... 325
d) Predici liturgice................................................................................... 329
e) Predici istorice....................................................................................... 331
f) Predici sociale.........................................................................................333
g) Predici apologetice............................................................................... 334
3. P a re n e z e le ..................... ........................................................................................336
1.Pareneze cu caracter fe s tiv ..................................................................339
a) Panegiricul................................................................................. 340
b) Cuvânt la Taina B otezului...................................................... 344
c) Cuvânt la Taina Cununiei....................................................... 346
d) Cuvânt la instalarea preotului în parohie ............................ 348
e) Cuvânt la vizita Episcopului în p a ro h i................................. 350
f) Cuvânt la sfinţirea bisericii.................................................... 352
2.Pareneze de m ângâiere........................................................................354
a) N ecrologul....................................................................................355
3. Pareneze la alte ocazii sau evenimente
din viaţa credincioşilor.............................................................................360
Concluzii................................................................................................................................................ 362
ANEXA
MODELE DE PREDICI
I Omilie mică sau exegetică.................................................................................... 365
II. Omilie mare sau te m atică...................................................................................... 374
III. Predică dogm atică.................................................................................................... 380
IV. Predică m o ra lă .............................................................................................................392
V. Predică litu rg ică ........................................................................................................ 397
VI. Predică istorică............................................................................................................401
VII. Predică socială............................................................................................................. 408
VIII. Predică apologetică.....................................................................................................414
IX. Panegiric la Praznic îm părătesc................................................................................424
X. Panegiric la un s fâ n t................................................................................................. 431
Bibliografie........................................................................................................................................... 441
yícoj^ AVU - O, /‘jT^wJCiJt,
3- Jv * A A /¿ O í s t M ru f^ / a *K 4 t t f r * / W<T-,wv/ s K r C ' Ú jt e
«Á + f* rK W £ ¿ v <UM. je,'**¡ZU<' A A .
Oaa.^\({ Ä’iA/ $'l'f»9úl¿4/ a UsM. , ^ í t A v t
frf' ô O^-k¿ iX>éc.^
*£t /*, y ^(A A i'U yL tl A,ú Jûr&ÿi'-c 1U jb-\? /*-A<?f y-
A a /x?rvv\ S¡"A^.r.
' ^ tM ■¿*A /x/tAAXyA/ CVuyyi«, {e_Y-&.\ CuX y ¿iw.
X/ -0¿<! <| <ê£t'ct £#. fK M/MMÆ4 -<?V- .TVïVl'O',
& <fñ~C*AOXiA^** -^>¿4 ,,
y^Ct) Ä?/''- Í < ^ U A V € ^ V®Ş ,< it* iW ii ,-o-í .WÍÍai.'
¿ D~«jùs A^^ţJj-\A-&s ‘yfcùujfcÿttç,
<2^/ia^lí A ^ ÿ i > w -íí'^ w e ^ < 'W ^ A/xSut*. A / fro-i,/Çï c r r £ ie -
A î M O O l ^Â e. U " j^ ’ £ t 'ţ ^ * A A jt y ' . ¿ e ¿ Z + f,irG u -
1/i; /évt^MAVY -¿W^pc >' îhrVPÎrv

/ i â ' 'H ✓vi/vx -{y î ' ^ J ^ ^ 1^ r^ù Z vd * ~ w ¿ u < /<-&,&. -j-ţtAjCte. !
■jt Ú ltfÁ Á A A sd
C?¿tL ?i‘
ä r fi^ l.& ß S
ABREVIERI
Am Amos 2 Par 2 Paralipomena

Ap Apocalipsa Plg Plângerile lui leremia
B.O.R. Biserica Ortodoxă Română M.M.S. Mitropolia Moldovei şi
Col Colosem Sucevei
1 Co întâia epistolă către Corinteni M.O. Mitropolia Olteniei
2 Co A doua epistolă către Corinteni Mt Matei
Ecc Eclesiastul Ne Neemia
Dn Daniel Nm Numeri
Dt Deuteronomul 0. Ortodoxia
Ef Efeseni Os Osea
Evr Evrei P.G. Patrologia Greacă
FA Faptele Apostolilor P.L. Patrología Latină
Fc Facere P.S.B. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti
Fim Filimon 1 Ptr întâia epistolă a lui Petru
Flp Filipeni 2 Ptr A doua epistolă a lui Petru
Ga Galateni Pr Proverbe
G.B. Glasul Bisericii Ps Psalmi
lac lacob 1 Rg Cartea întâi a Regilor
In Evanghelia după loan 2 Rg Cartea a doua a regilor
1 In întâia epistolă a lui loan 3 Rg Cartea a treia a Regilor
2 In A doua epistolă a lui loan 4 Rg Cartea a patra a Regilor
3 In A treia epistolă a lui loan Rm Romani
loil loil Sir înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah
Iov Iov Sol înţelepciunea lui Solomon
Ir leremia 1 Tes întâia epistolă către Tesaloniceni
Is Isaia 2 Tes A doua epistolă către Tesaloniceni
iş Ieşire 3 Tes A treia epistolă către Tesaloniceni
Iz lezechiel 1 Tim întâia epistolă către Timotei
Jd Judecători 2 Tim A doua epistolă către Timotei
Ic Luca Za Zaharia
Lv Levitic S.T. Studii Teologice
Mal Maleahi
M.A. Mitropolia Ardealului
M B. Mitropolia Banatului
Mc. Marcu
Mi Miheia
1 Par 1 Paralipomena
11
IN T R O D U C E R E
Biserica O rtodoxă - în ciuda tu tu ro r încercărilor la

care a fost supusă - a fost şi rămâne o Biserică sfinţitoare şi
cuvântătoare. în vrem uri mai m ult sau mai puţin favorabile,
preoţii n-au încetat nici o clipă să vestească Cuvântul lui
Dumnezeu. Fiecare s-a străduit - după talantul şi râvna lui -
să-L facă pe Hristos prezent în sufletele şi viaţa
credincioşilor. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare
datorie a preotului: luminarea m inţii credincioşilor săi cu
învăţătura "sănătoasă"a Evangheliei lui Hristos.
M ijlocul cel mai bun pentru lum inarea oam enilor şi
apropierea lor de Dumnezeu este predica şi purtarea
creştinească. M odelul suprem este M ântuitorul Hristos,
urm at de sfinţii apostoli şi sfinţii părinţi. Către El trebuie să
ne îndreptăm toţi privirile. Pe El să-L ascultăm şi Lui să-l
urmăm. 'T re b u ie să bine-vestesc îm părăţia lui Dumnezeu şi
altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trim is " (Lc 4, 43);
"Să m ergem în altă parte, prin cetăţile şi satele învecinate,
ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am v e n it"
(M c 1, 38); "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru
Cel ceresc desăvârşit este" (M t 5, 48). Aceste cuvinte
trebuie să le avem perm anent în m inte şi în inimă.
M i-am pus întotdeauna întrebarea, pe care trebuie
să şi-o pună orice predicator: Cum au reuşit sfinţii apostoli
ca, prin cuvântările lor, să convertească la creştinism lumea
păgână? Cum au reuşit sfinţii părinţi să stoarcă lacrim ile
m iilor de credincioşi, şi să-i aducă la Hristos? Există, oare,
vreo taină cunoscută doar de ei? Nu! Forţa cuvântului stă în
puterea harului şi în tr-o viaţă pilduitoare. Din puţina şi
12
sărăcăcioasa mea experienţă pastorală, am constatat că o

predică bună, o viaţă morală pe măsura misiunii preoţeşti şi
o cântare bisericească, caldă, lină şi executată m ăiestrit,
este tot ceea ce credincioşii îi cer unui preot. Lucrul acesta -
nici prea m ult, nici prea puţin - nu-i deloc uşor de îm plinit.
Este to t ceea ce trebuie să fie un preot: m odel în cuvânt şi în
purtare creştinească pentru credincioşii săi. Pentru aceasta
el trebuie să fie perm anent stăpânit de dorinţa de a fi mai
bun, cu fiecare zi ce trece, de a cunoaşte cât mai bine
dogm ele Bisericii creştine şi de a se perfecţiona în ceea ce
numim retorica creştină. I se cere, aşadar, preotului o
profundă cercetare de sine şi un stăruitor efort, de a se
desăvârşi, în tot ceea ce angajează şi semnifică misiunea şi
lucrarea preoţească.
Sfântul loan Gură de A u r nu-i pretinde preotului să
fie desăvârşit în arta cuvântului, îi cere, însă, să nu fie
neiscusit în cunoaşterea dogm elor creştine. Toţi părinţii
Bisericii pun accentul în prim ul rând pe conţinutul cuvântării
şi, apoi, pe form ă. Conţinutul şi m odul de com unicare a
m esajului evanghelic sunt două elem ente esenţiale în
retorica creştină. Predicatorul trebuie să ştie ce predică şi
c u m predică. Trebuie să recunoaştem că la capitolul
predică suntem restanţi. Şchiopătăm m ulţi dintre noi, atât
în privinţa ideilor pe care le com unicăm , cât şi în privinţa
m odului de prezentare a cuvântării în faţa credincioşilor.
Revigorarea predicii este o necesitate stringentă. Trebuie
să-i acordăm mai multă atenţie, altfel credincioşii noştri nu
vor rezista în faţa prozelitism ului sectar şi a tentaţiilor
venite din Occident. Ei trebuie consolidaţi în cunoaşterea şi
trăirea adevărurilor de credinţă. Pentru aceasta preoţii au
nevoie de un îndrum ător, de un ghid, după care să se
13
orienteze la întocm irea predicilor. Lucrarea de faţă

răspunde la întrebările ce şi c u m să predicăm. Om iletica
învaţă pe preot meşteşugul transm iterii cuvântului lui
Dumnezeu.
Dorinţa de a-mi onora sarcinile ce-m i revin faţă de
studenţii teologi, cărora le predau această disciplină, a
determ inat apariţia acestei lucrări. Nu numai că era
necesar, util, ci chiar se impunea să am un Curs de
Om iletică. Deşi, iniţial, m-am m ulţum it cu ideea unui
manuscris, totuşi, pe parcurs, m-am gândit că ar fi mai bine
să fac un lucru bun de la început. Nu ştiu cât am reuşit, dar,
cel puţin, asta m i-am propus. Nu eu sunt în măsură să
apreciez. Aşa că a trebuit să revin asupra unor tem e, pe care
deja le scrisesem, iar acesta a fost lucrul cel mai greu. La
întocm irea acestei lucrări m-am folosit de strădaniile
înaintaşilor noştri, în dom eniul om iletic, faţă de care sunt
dator. Am consultat toate m anualele de Om iletică, studii şi
lucrări de specialitate, scrieri patristice, lucrări ştiinţifice,
luând din fiecare ceea ce se potriveşte cu Om iletica.
Am îm p ărţit lucrarea în două mari părţi: O m ile tic a
g e n e ra lă (partea teoretică) şi O m ile tic a s p e c ia lă
(partea practică), cu diviziuni şi subdiviziuni. Fără a em ite
pretenţia că abordăm zone inexplorabile în dom eniu, în plus
de manualele precedente, am introdus câteva tem e noi,
cum ar fi: Revelaţia dumnezeiască naturală ca izvor al
predicii; Rolul cuvântului în predică; Relaţia între Cuvântul
lui Dumnezeu şi Sfintele Taine ş. a. La sfârşit, am prezentat o
sumară bibliografie de specialitate - în limba română şi în
limbi străine - şi o anexă, cu modele de predici.
Cartea se adresează elevilor seminarişti, studenţilor
teologi şi tin erilor preoţi, care doresc să se perfecţioneze în
14
elocinţa creştină. Socotesc că le va fi de un real folos. Sunt

convins, de asemenea, că cititorii avizaţi vor găsi lipsuri, că
vo r avea, pe ici, pe colo, de spus sau de adăugat ceva. Ei vor
aprecia în ce măsură această lucrare răspunde exigenţelor
actuale. Criticile lor mă vor încuraja în munca de cercetare.
Cred că nimic nu este perfect, ci totul perfectibil. Ceea ce
pentru mine poate fi foarte bine, pentru altul poate fi mai
puţin bine. Dorinţa mea a fost aceea, de a oferi celor
interesaţi câteva repere teoretice, m etodice şi practice în
dom eniul om iletic.
Aduc un gând de m ulţum ire Preasfinţitului Calinic,
Episcop de Argeş şi Muscel, pentru dragostea şi răbdarea cu
care a zăbovit asupra textului şi pentru că a binecuvântat
apariţia acestei lucrări.
Profundă recunoştinţă se cuvine profesorilor mei
îndrum ători, Preot dr. Constantin Galeriu şi Preot dr.
Sebastian Şebu, de la Facultăţile de Teologie O rtodoxă din
Bucureşti şi Sibiu, cu care am studiat această disciplină, ca
student şi doctorand.
Respectuoase m ulţum iri, pentru sprijinul acordat şi
tipărirea acestei cărţi, distinsei fam ilii Rodica şi Dumitru
Şteflea.
Preot dr. Ilie I. Ivan

A. OMILETICA GENERALĂ
I. P R E L I M I N A R I I
1. Definiţia, îm părţirea, scopul şi necesitatea Om ileticii

Om iletica faţă de celelalte discipline teologice
a) Definiţia
Omiletica este o disciplină teologică deosebit de

importantă, deoarece îl învaţă pe preotul predicator cum să
transmită cuvântul dumnezeiesc, ca să fie accesibil tuturor
ascultătorilor; dar este şi o adevărată artă retorică creştină,
pentru că îl învaţă pe preot cum să-şi rostească cuvântarea, ca să
fie cât mai interesantă şi mai atractivă auditorilor. Omiletica face
parte din Secţia practică a teologiei, alături de Catehetică,
Liturgică, Drept bisericesc, Pastorală şi Muzică bisericească.
Noţiunea "omiletică" provine de la verbul grecesc opiAeiv = a
convorbi, a sta de vorbă cu cineva, a comunica prin, a avea relaţii
cu cineva, a se întreţine asupra unei teme, a fi printre. Iar
substantivul opiAoc; înseamnă: mulţime, adunare, popor,
reuniune. Sensul acestui verb indică lucrarea sau acţiunea
preotului predicator de a vorbi cu mulţimea. în Noul Testament,
verbul opiAeiv este folosit cu acest înţeles doar de trei ori: "Kai
auxoi wpiAouv Tipoc; ... = Şi aceia vorbeau între ei despre ..." (Lc
24, 14); " ¿Kavov ie opiAnoac; axpi auync;... = a vorbit cu ei mult,
până în zori"(FA 20, 11); " ... wpiAei auxw... = vorbea cu el'Y FA
24, 26).
Transmiterea învăţăturii dumnezeieşti se face prin
cateheză şi predică, respectând regulile propovăduirii creştine,
întemeiate de Mântuitorul Hristos. Omilia bisericească nu este un
discurs sau o prelegere cu caracter ştiinţific, nici simplă vorbire
sau convorbire despre lucruri nesemnificative. Esenţa, fondul
16 OMILETICA ORTODOXĂ
convorbirii dintre preotul predicator şi ascultători îl formează

valorile eterne ale Evangheliei, care ţâşnesc din Cuvântul divin ca
dintr-o fântână. Omilia înseamnă transmiterea nealterată şi
tâlcuirea dreaptă a mesajului divin revelat. Dar transmiterea
învăţăturilor de credinţă, fie că se face prin cateheză, fie prin
predică, trebuie să se facă ţinându-se seama de norme precise.
Omiletica este în acest sens disciplina teologică practică
ce precizează regulile propovăduirii Revelaţiei dumnezeieşti. Ea îl
învaţă pe predicator arta de a transmite cu măiestrie cuvântul lui
Dumnezeu, pentru instruirea şi, mai ales, pentru zidirea
duhovnicească a credincioşilor. Ea ne dă cunoştinţe despre
retorică în general şi despre retorica creştină în special.
Elaborarea regulilor propovăduirii creştine se întemeiază
pe realitatea obiectivă a vestirii Evangheliei de către însuşi
Mântuitorul Hristos, Sfânţii Apostoli şi Biserica creştină, pe
datoria sfântă a slujitorilor bisericeşti de a propovădui "cu timp şi
fără tim p" (2 Tim 4, 2), pe idealul propovăduirii - mântuirea
credincioşilor şi pe faptul că omul este creat "după chipul lui
Dumnezeu" şi nu poate trăi decât în relaţie cu Creatorul său.
Aceste elemente au stat la baza stabilirii regulilor după care să se
călăuzească preotul în activitatea sa de tâlcuitor, prin cuvânt şi
faptă, al Revelaţiei dumnezeieşti, în vederea tămăduirii vieţii
sufleteşti a păstoriţilor săi.
Omiletica este, aşadar, disciplina teologică cu caracter
practic, care expune sistematic principiile, metodele şi procedeele
de care preotul trebuie să ţină seama la întocmirea şi rostirea
predicilor în faţa ascultătorilor. La temelia Omileticii ortodoxe stă
expunerea pe înţelesul tuturor şi interpretarea dreaptă a
cuvântului dumnezeiesc. Atât normele sau regulile propovăduirii
creştine, cât şi conţinutul predicii, sunt cuprinse în cuvântările
Mântuitorului Hristos şi ale Sfânţilor Apostoli. De la ei au fost
învăţate şi practicate neîntrerupt de către Biserica creştină.
Aceasta presupune că întâi a fost tradiţia omiletică şi apoi
Omiletica ca disciplină teologică de studiu. Scriitorul bisericesc
OMILETICĂ GENERALĂ 17
Origen (185-254) este primul care foloseşte cuvântul "om ilie"

pentru a desemna o cuvântare bisericească. Denumirea de
Omiletică este folosită pentru prima dată în secolul al XVII-lea de
către W. Layser ([+1649) în cartea sa intitulată: "Cursus
Homilecticus". La câteva decenii apare lucrarea predicatorului S.
Gobel (+1685), intitulată: "Methodologia homiletica", Leipzig,
1672. Apoi apare lucrarea lui Baier, "Compendium theologie
holileticae", lena, 1677. în sfârşit, Crumbholz publică:
Compendium homileticum, 1699.
b) împărţirea Omileticii
Deşi este o disciplină teologică practică, Omiletică,
asemeni oricărei discipline de studiu, are şi o parte teoretică,
absolut necesară pentru aplicarea elocinţei sacre. Privită în
întregul ei, Omiletică poate fi împărţită în două mari secţiuni:
Omiletică generală-teoretică şi Omiletică specială-practică.
Fiecare din aceste două mari secţiuni cuprinde mai multe
capitole, care, la rândul lor, cuprind mai multe subîmpărţiri.
Prima secţiune, Omiletică generală-teoretică, cuprinde noţiuni de
orientare sau direcţionare a predicatorului în oratoria sacră,
absolut folositoare pentru întocmirea predicilor. Iar cea de-a
doua secţiune, Omiletică practică, îl învaţă pe preotul predicator
cum să întocmească şi cum să rostească o predică în faţa
credincioşilor prezentând totodată şi felurile predicilor. Cele două
secţiuni ale Omileticii sunt însă într-o strânsă legătură. Astfel
partea teoretică este însoţită întotdeauna de elemente practice,
deoarece constituirea Omileticii ca disciplină de studiu a avut la
bază practica omiletică, elemente luate din istoria predicii, iar
partea practică, alcătuirea propriu-zisă a predicii şi prezentarea ei
în faţa ascultătorilor, are la bază elementele de teorie omiletică.
Legătura sau coleraţia dintre teorie şi practică este un principiu
valabil pentru oricare disciplină de studiu teologic. Deşi este
alcătuită din două mari secţiuni, fiecare având mai multe capitole
cu împărţiri şi subîmpărţiri, Omiletică se prezintă ca un tot unitar.
c) Scopul Omileticii
Scopul Omileticii este de a prezenta clar principiile şi
normele oratoriei bisericeşti, care au menirea de a-l îndruma pe
preot în munca de elaborare a predicii şi în acţiunea de
prezentare a învăţăturilor dumnezeieşti, pentru a fi însuşite de
către ascultători şi aplicate în viaţa lor zilnică. Omiletica pune la
îndemâna predicatorului regulile după care să se călăuzească în
lucrarea de zidire spirituală a credincioşilor. Ea îl învaţă pe
predicator arta de a mânui cuvântul, pentru ca mânuindu-l bine,
să se mântuie pe sine şi pe cei încredinţaţi spre păstorire. Cu alte
cuvinte, scopul ultim al studiului Omileticii este promovarea
metodică a vieţii în Hristos, zidirea duhovnicească a
credincioşilor.
d) Necesitatea Omileticii
Studiul Omileticii este necesar din cel puţin două puncte
de vedere, esenţiale:
1. Din necesitatea propovăduirii cuvântului lui Dumne
prin care se naşte în sufletul omului credinţa. Sfântul Apostol
Pavel se întreabă: "Dar cum vor chema numele Aceluia în Care
încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit?
Şi cum vor auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu
vor fi trimişi? ... Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea
prin cuvântul lui Hristos" (Rm 10, 14, 15, 17). Propovăduirea
creştină se întemeiază, la rândul ei, pe faptul propovăduirii prin
viu grai şi prin exemplul vieţii personale al Mântuitorului Hristos
şi al Sfânţilor Apostoli. însuşi Mântuitorul Hristos spune: 'Trebuie
să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă
pentru aceasta am fost trimis" (Lc 4, 43). Iar apostolilor le-a
poruncit să înveţe toate neamurile (Mt 28,18) şi să
propovăduiască Evanghelia la toată făptura (Mc 16,15). Această
poruncă au primit-o cu deplină responsabilitate, angajându-se
total şi definitiv în lucrarea de propovăduire a Evangheliei.
Conştiinţa răspunderii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu se observă
OM1LETICA GENERALĂ 19
şi în faptul că ei au încredinţat slujirea la mese celor şapte

diaconi, ca să se dăruiască cu totul „slujirii Cuvântului"(FA 6, 2-6).
Conştiinţa răspunderii este exprimată de sfântului apostol Pavel
prin cuvintele: "Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă,
pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi
binevesti!" (1 Co 9, 16). Iar pe ucenicul Său, Timotei, îl îndeamnă:
"Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp,
mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi
învăţătură" (2 Tim 4, 2).
Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu este o necesitate
vitală pentru sufletul creştinilor. Fără cuvântul lui Dumnezeu,
fără predică, omul se situează în afara vieţii adevărate. Lipsa
cuvântului divin înseamnă pentru om pierderea dreptului
fundamental de aspirant la valorile eterne ale vieţii în lisus
Hristos.
2. Necesitatea Omileticii rezultă şi din faptul că acea
disciplină îl învaţă pe oratorul creştin ce trebuie să predice, adică
ce teme sau cicluri de teme poate trata în fiecare duminică şi
sărbătoare, cum să-şi alcătuiască cuvântările şi cum să le
rostească în faţa ascultătorilor. Ea îl învaţă mijloacele pe care
trebuie să le folosească, pentru a atinge scopul esenţial al unei
cuvântări bisericeşti. Aceasta presupune ca oratorul creştin să se
înarmeze cu temeinice cunoştinţe despre oratoria bisericească,
cunoştinţe care sunt sistematizate în Omiletică. Pentru că
propovăduirea creştină nu se face la voia întâmplării, ci se face
respectând toate normele oratoriei bisericeşti, privitoare la
meşteşugul alcătuirii şi rostirii predicii în faţa ascultătorilor,
predicatorul trebuie să cunoască:
regulile privitoare la alegerea şi prelucrarea materiei
de predicat;
regulile care stau la baza întocmirii unui plan precis;
structura sau planul unei cuvântări bisericeşti;
structura psihologică, intelectuală şi nivelul de cultură
al ascultătorilor;
20 O MILE TICA OR TODOXA
starea morală şi socială a credincioşilor.

Toate acestea se pot însuşi numai prin studierea cu
răbdare şi atenţie a Omileticii, care cuprinde cele mai valoroase
reguli de vorbire, extrase din cuvântările celor mai renumiţi
oratori ai antichităţii greco-romane şi creştine. Grija de a
cunoaşte şi de a urma aceste reguli este justificată de necesitatea
păstorului creştin de a-şi perfecţiona cuvântul său, instrument
sigur de a dobândi pe ascultători pentru Hristos, mijlocul de
comunicare şi de comuniune duhovnicească cu el. Pentru a
deveni un bun orator, preotul predicator trebuie să studieze cu
atenţie aceste reguli ale oratoriei bisericeşti, să şi le însuşească,
pentru că talentul oratoric nu poate înlocui munca oratorică, ci
numai o completează, făcând-o mai rodnică, iar oratorul nu se
naşte, ci devine, prin efort personal.
Omiletica mai este necesară şi pentru că activitatea
învăţătorească este o misiune esenţială încredinţată Bisericii.
Prin predică nu se urmăreşte doar transmiterea unor învăţături
în scopul dobândirii de cunoştinţe în domeniu, ci şi
îmbunătăţirea vieţii sufleteşti a credincioşilor şi deprinderea
acestora cu săvârşirea de fapte bune. Sfântul Apostol Pavel
mărturiseşte că proorocia se face "spre zidire, îndemn şi
mângâiere" (1 Co 14, 3). De aici rezultă importanţa practică a
propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu şi necesitatea studiului
Omileticii, care învaţă pe preotul predicator regulile elocinţei
sacre. Părinţii bisericeşti ai veacului al IV-lea n-au neglijat şi n-au
ignorat studiul oratoriei greco-romane, dimpotrivă, au studiat
retorica cu cei mai mari oratori ai antichităţii, pentru ca, la rândul
lor, să poată învaţa şi pe alţii. Regulile învăţate de la cei mai
vestiţi retori şi filosofi antici, au fost puse de Sfinţii Părinţi în
slujba Evangheliei lui Hristos.
OMILETICA GENERALĂ 21
e) Omiletica faţă de celelalte discipline teologice

Aşa cum am arătat mai sus, Omiletica face parte din
Secţia practică a studiilor teologice, împreună cu Catehetica,
Dreptul bisericesc, Liturgica şi Cântarea bisericească. Dar între
Omiletica şi disciplinele din cadrul celorlalte ramuri ale teologiei
există o profundă legătură, deoarece Teologia se prezintă ca un
tot unitar. Această firească şi substanţială întrepătrundere se
fundamentează pe adevărurile divine revelate în Sfânta Scriptură
şi Sfânta Tradiţie. Revelaţia dumnezeiască constituie izvorul
tuturor disciplinelor teologice. Ea este fondul comun pentru
toate disciplinele teologice. Dogmele, morala, cultul şi
organizarea vieţii bisericeşti îşi au bazele în Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie. Omiletica este disciplina teologică de sine
stătătoare, care-şi alege temele din toate studiile teologice,
valorificând cunoştinţele acestora prin metodele şi procedeele
sale proprii. Faptul că Omiletica tratează teme dogmatice,
morale, biblice, liturgice, istorice etc. nu înseamnă că nu are fiinţa
sa proprie. Omiletica îşi are obiectul ei bine precizat, o metodă
proprie şi, de asemenea, un scop bine determinat: luminarea
minţii, mişcarea inimii şi înduplecarea voinţei credincioşilor. Dar
varietatea temelor care pot fi abordate îl obligă pe predicator la
cunoaşterea temeinică a tuturor disciplinelor teologice,
asemenea Sfinţilor Părinţi, ca să poată oferi ascultătorilor hrana
duhovnicească, atât de dorită de sufletele însetate de "apa cea
vie" (In 4,10). Deşi există o strânsă legătură între Omiletică şi
celelalte discipline teologice, totuşi, ea se deosebeşte de fiecare
dintre ele prin obiectul şi metoda sa proprie, prin formularea şi
forma de tratare a temelor, prin limba folosită şi ţinuta externă a
predicatorului etc.
Astfel, Omiletica se deosebeşte de Catehetica prin aceea
că studiul Cateheticii precizează principiile şi regulile privitoare la
instruirea şi educarea începătorilor, în timp ce Omiletica
precizează principiile şi normele pentru edificarea prin cuvânt a
credincioşilor care au deja un fond de cunoştinţe teologice.
Cateheza este o lucrare de iniţiere, iar predica, de zidire

duhovnicească. O altă diferenţă între cele două discipline constă
în formularea şi tratarea temelor. Predicatorul este mai liber în
tratarea temelor omiletice, în sensul că el poate apela, pentru a-şi
lămuri tema, la cunoştinţe şi din alte domenii decât cel teologic,
în privinţa formei, predicatorul foloseşte forma expozitivă,
acroamatică sau monologică, adică el expune tema în faţa
credincioşilor, iar aceştia ascultă, în timp ce catehetul întreabă şi
ascultătorii răspund. în ceea ce priveşte limba şi ţinuta,
predicatorul poate să folosească ornamente retorice şi gesturi
potrivite, pentru a atrage pe ascultători şi a face cuvântarea cât
mai plăcută şi interesantă; catehetul însă trebuie să fie precis în
formularea învăţăturilor, pentru că ascultătorii săi sunt neiniţiaţi
în tainele teologiei. Celelalte obiecte teologice au mai mult un
caracter instructiv, pe când Omiletica, fără să neglijeze partea
didactică a predicii, are în vedere mai mult latura formativă,
practică, care constă în practicarea virtuţilor creştine.
De Liturgică, Omiletica se distinge prin obiectul său.
Liturgica se ocupă cu formele şi teoria cultului. Ea îl învaţă pe
preot rânduiala şi simbolismul slujbelor bisericeşti, în timp ce
Omiletica îl învaţă cum să-şi îndeplinească menirea sa de
învăţător al Adevărului.
Faţă de Dreptul canonic, care expune normele de
convieţuire ale credincioşilor, de organizare, funcţionare şi
adminitraţie bisericească, Omiletica se deosebeşte prin aceea că
expune principiile şi regulile propovăduirii corecte a învăţăturilor
dumnezeieşti.
Pastorala este disciplina teologică practică, care
precizează principiile şi normele slujirii pastorale. Pastorala are o
rază mai largă de activitate, implicând şi aspectul vieţii sociale a
credincioşilor, în timp ce Omiletica are o sferă mai restrânsă.
Pastorala este disciplina teologică care-l învaţă pe preot arta
conducerii spirituale a sufletelor încredinţate spre mântuire, iar
Omiletica este arta elocinţei sacre.
Spre deosebire de Teologia Dogmatică şi Teologia Morală,

care expun sistematic adevărurile de credinţă formulate de
Biserică şi normele de convieţuire creştină, nu numai din punct
de vedere ortodox, ci şi controversat, Omiletica expune
adevărurile dumnezeieşti în puritatea lor, fără speculaţii şi
controverse, fără o prea mare extindere în prezentarea
adevărurilor. Ea oferă însă metoda prelucrării, transmiterii şi
aplicării adevărurilor de credinţă la situaţia concretă a
credincioşilor, într-o formă cât mai accesibilă, fără a îngreuna
mintea ascultătorilor cu tot felul de speculaţii, ci stăruind mai
mult asupra modului în care trebuie să ne îndeplinim datoriile
faţă de suflet, pentru a dobândi mântuirea. Disciplinele teologice
sistematice explică şi argumentează temeinic toate adevărurile
divine descoperite, atât cele acceptate de întreaga Biserică
Ortodoxă, cât şi cele controversate de alţii, pe când Omiletica
expune o sumă mai mică de adevăruri, cu dovezi mai uşor de
înţeles, luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi din
experienţă, insistând mai mult asupra modului cum trebuie să ne
îndeplinim datoriile faţă de suflet. De asemenea, Omiletica nu
foloseşte un vocabular strict teologic, care ar îngreuna
înţelegerea adevărurilor divine, ci foloseşte cuvinte simple,
cunoscute de tot poporul, dar adânci şi expresive, care să
comunice corect şi clar mesajul divin revelat.
24 OMÍLETICA ORTODOXA
II. OMILETICA ŞI RETORICA
Retorica - după cum se ştie - nu este o disciplină specific

creştină. Ea este o disciplină caracteristică perioadei antice greco-
latine. Apărută cu mult timp înainte de venirea Mântuitorului
Hristos, retorica a fost o preocupare permanentă a popoarelor
grec şi roman. Ei au cunoscut puterea cuvântului rostit cu
măiestrie şi au ştiut să se folosească din plin de unealta graiului
viu în treburile vieţii lor obşteşti şi de stat. în antichitate, retorica
era disciplina cea mai importantă în educaţia unui tânăr. în şcolile
de retorică, tinerii învăţau ars retorica, ars dicendi (arta retorică,
arta vorbirii). După ce studiau disciplinele speciale în şcoală, se
duceau la un orator vestit şi învăţau tainele elocinţei.
Retorica a fost vreme îndelungată uitată, dispreţuită,
considerată inutilă şi chiar dăunătoare. Disciplină cu caracter
"form ativ" retorica a fost înlocuită, în decursul veacurilor, cu
discipline care se bazau pe concepţii formativ "realiste". O
încercare de revalorificare a retoricii au făcut-o promotorii
mişcării neoretorice. Pentru ei, "retorica nu oferă un ideal
formativ, cum oferea în antichitate, şi nici un reţetar destinat
oratorilor şi apoi oricărui mânuitor al prozei, cum a fost cazul
pentru antichitatea târzie, pentru epoca medievală şi pentru cea
rinescimentală. După ei, retorica oferă un corpus de cuceriri de
alt ordin, mult mai important decât s-a crezut, aşa că nimic nu
îndreptăţeşte dispreţul şi uitarea care au învăluit-o datorită
atacurilor necruţătoare la care a fost supusă din partea
empirismului, iluminismului şi romantismului. O parte din aceste
cuceriri se adeveresc a fi şi astăzi utile, iar altele necesită să fie^
reluate şi adâncite spre folosul filosofiei şi multora din restul
ştiinţelor sociale". (V. Florescu, Retorica şi neoretorica).
Revalorificare retoricii a fost resimţită de ilustre personalităţi din
diferite domenii de cercetare şi de numeroşi gânditori, care au
realizat că, retorica nu este o sumă de reguli, ci este expresia unei
culturi, iar dintre toate disciplinele antice ea merită cel mai mult
numele de ştiinţă. Acest reviriment retoric din a doua jumătate a
secolului al XX-lea se datorează, în primul rând, filosofilor,
adversari şi combatanţi ai retoricii timp de peste două milenii, nu
specialiştilor în domeniu, care n-au neglijat de altfel niciodată
această disciplină.
în ceea ce priveşte geneza retoricii, până la sfârşitul
secolului al XlX-lea se credea că retorica este o creaţie exclusiv
grecească. însă cercetările în domeniu au dovedit că, potrivit legii
unităţii de dezvoltare a societăţii omeneşti, retorica nu este
străină nici vechii culturi chineze, nici celei indice.
încă din antichitate, grecii au fost socotiţi oameni
"înzestraţi de natură" pentru artă, filosofie şi, desigur, pentru
vorbirea frumoasă şi convingătoare. Această înzestrare o aveau şi
latinii, mai puţin popoarele germanice. Deşi Cicero, care îi numea
pe greci "graeculi", atribuie grecilor retorica rudimentară, iar
retorica nobilă şi folositoare o considera creaţie latină. Istoricul
umanist Toffanin consideră Roma drept simbolul cel mai
pregnant al retoricii, iar Atena simbolul ştiinţei.
După alţi cercetători, începuturile retoricii se găsesc în
textele homerice. Iliada conţine un text care aminteşte de
concursurile de elocvenţă care se ţineau în perioada respectivă:
"puţini dintre tinerii săi tovarăşi îl întreceau când, în şedinţe, îşi
disputau gloria elocvenţei" (Iliada XV, vv. 283-284). Aceste
însemnări privitoare la retorică au folosit ca punct de plecare
pentru mulţi dintre gânditorii care au pus bazele retoricii ca
disciplină riguroasă. Gorgias, Trasimach şi Theodoros se intitulau
elevi ai lui Homer, iar Platon, ca adversar al retoricii
psihologizante şi literare, ironizează aşa-zisele "tratate de artă
oratorică pe care Nestor şi Ulise le-ar fi compus în faţa Troiei în
clipele lor de răgaz".
O altă teorie antică privind geneza retoricii, foarte
răspândită, are ca punct de plecare concepţiile sociogonice, care
leagă apariţia retoricii de apariţia limbii. Un om de geniu a creat
limba şi o dată cu ea şi retorica, cu ajutorul căreia alţi oameni

înzestraţi au reuşit să-şi convingă semenii să iasă din sălbăticie şi
izolare şi să se întemeieze societăţi cu obiceiuri stabile şi legi.
Quintilian va corecta această explicaţie, potrivit căreia retorica
este o creaţie umană spontană sau un dar divin întrucât limba
este născocită de Zeus, afirmând că retorica este rodul
observaţiei şi al efortului de a codifica rezultatele ei cu scopul de
a spori eficienţa elocvenţei naturale. Totodată, retorica este şi
instrumentul cu ajutorul căruia generaţiile noi îşi însuşesc
experienţa înaintaşilor, fapt care îi conferă un loc de frunte în
învăţământ.
După Solon (640-558 î. d. Hr.), constituirea retoricii ca
disciplină se datorează obligaţiei fiecărui cetăţean învinuit de a-şi
susţine singur cauza în faţa judecătorilor.
Sfinţii Părinţi considerau retorica şi dialectica drept creaţii
ale sofiştilor. Primul sofist ar fi fost Hermes, zeul elocinţei sau
protectorul literelor (Xoyioc; 'EpunO, dar şi protectorul hoţilor
(Kefipooc; Ep^nq). Cunoscând scopul cuvântărilor sofiştilor, Sfinţii
Părinţi au fost împotriva retoricii şi dialecticii, însă, o dată cu
adoptarea celor şapte arte liberale, ei şi-au însuşit toate regulile
unei cuvântări antice, desăvârşindu-le, şi dându-i retoricii un scop
mult mai înalt decât sofiştii.
Unii scriitori ai antichităţii indică pe Corax şi pe Tisias,
elevul lui Corax, drept creatori ai retoricii, în timp ce Aristotel
este de părere că retorica ca disciplină este întemeiată de
Empedocle. Cicero, citând pe Aristotel, afirmă că retorica ar fi
existat şi înainte de Corax şi Tisias, dar într-o formă mai puţin
cunoscută. însă ei sunt primii care sintetizează experienţa
înaintaşilor, formulând îndreptare necesare părţilor în litigiu.
Cicero spune: "înainte de ei nu se respecta nici o regulă, nici o
metodă, dar se vorbea îngrijit, şi cei mai mulţi îşi citeau
discursurile" (Brutus, 12, 46). Platon prezintă în opera sa,
"Fedru", îndrumările practice oferite de cei doi promotori sicilieni
ai retoricii, Corax şi Tisias, concretizate într-un plan a! discursului
care cuprindea următoarele puncte: preambulul, expoziţie,

mărturii, indicii, probabilităţi, probe, supliment de probe,
refulaţie, supliment de refulaţie, insinuaţie şi elogiu indirect,
blamul indirect, recapitulaţie. Fiecare punct din această schemă
tip a planului era însoţit de explicaţii sumare privind cele câteva
categorii de cauze clasificate până la acea dată.
Conform acestor mărturii ale antichităţii, retorica a
apărut pe direcţia lui Corax şi a elevului său Tisias şi pe direcţia lui
Empedocle şi a elevului său, Gorgias, care a contribuit esenţial la
dezvoltarea retoricii prearistotelice. Cercetători recenţi ai originii
retorice afirmă că cele două direcţii amintite, care s-au dezvoltat
paralel, sunt două orientări antagonice. Orientarea lui Corax este
"ştiinţifică" şi "demonstrativă", iar cea a lui Gorgias, care este o
expresie a tradiţiei pitagoreice, este "iraţionalistă". Fără să intrăm
în detaliile acestei probleme, precizăm că nuanţa care distinge un
curent de altul nu poate fi considerată opoziţie flagrantă şi
ireconciliabilă şi, deci, nu se poate acredita ideea că cele două
orientări sunt profund antagonice. în ceea ce priveşte
constituirea retoricii ca disciplină, "Corax şi Empedocle n-au făcut
altceva decât să aducă contribuţii la un corpus de principii şi
precepte a căror origine absolută este imposibil de stabilit, căci o
disciplină nu se poate naşte într-un anumit loc, la o dată anumită
şi datorită unei cauze unice. Aşa cum nu putem indica cu precizie
de la a câta boabă adăugată boabelor de grâu avem o "grămadă",
nici momentul constituirii retoricii ca disciplină nu poate fi
precizat. întocmai conceptelor, disciplinele se nasc cu sferă largă
pe care, mai târziu, specializarea o restrânge din ce în ce mai
mult. Este vorba deci de un proces lung şi de o cauzalitate
complexă, care a acţionat într-o perioadă ale cărei limite sunt
relative" (Vasile Florescu op. cit. p. 24). Ceea ce putem afirma în
legătură cu constituirea retoricii ca disciplină este că momentul
apariţiei coincide cu cel al modificării structurale a cetăţilor,
petrecut o dată cu prăbuşirea aristocraţiei gentilice. Această
transformare radicală a dat naştere la noi concepţii despre lume,
om şi educaţie. Exponenţii acestor concepţii au fost sofiştii.

Mişcarea sofistică este strâns legată de ascensiunea poporului pe
calea democraţiei, reprezentându-l pe plan cultural. Noua
concepţie despre om, apărută o dată cu trecerea de la filosofia
naturii la filosofia omului, impune constituirea unei tehnici a
vorbirii elegante şi convingătoare. Singura însuşire fizică a omului,
care-l situează deasupra animalului şi care i-a permis să iasă din
sălbăticie, să formeze societăţi, să stabilească legi şi să
născocească "arte" care să-i îmbunătească viaţa, este limba,
vorbirea ca expresie a gândirii, potrivit afirmaţiilor făcute de
Isocrate, Cicero şi reluate şi de Sfinţii Părinţi.
Un exponent de seamă al democraţiei greceşti şi, deci, al
retoricii antice este filosoful grec, Socrate (sec. IV. Î.Hr.). Exista
atunci în Atena o piaţă publică, numită Agora, unde oricine putea
veni să vorbească, să-şi prezinte în mod public cauzele în litigiu,
fie de ordin personal, fie de interes public, sau să-şi exprime
opinia sa filosofică despre sensul vieţii şi al morţii. Printre aceştia
cel mai recunoscut este Socrate, primul care a atins limitele
acestei practici a democraţiei. Dar cei mai mari oratori ai
antichităţii au fost Demostene (384-322) la greci şi Cicero (100-43
Î.Hr.) la romani Demostene a învăţat arta de a vorbi în public,
exersându-se să declame cu pietricele în gură, cum se procedează
şi acum în unele şcoli de artă dramatică, pentru a obişnui elevii cu
o dicţie bună. De la Demostene ne-a rămas termenul "filipice",
adică cuvântări care vibrează de pasiune şi clocotesc de mânie
contra cuiva, cum au fost violentele sale cuvântări rostite
împotriva lui Filip al Macedoniei (382-336).
La greci mai existau şi unii oratori numiţi peripateticieni,
discipoli ai lui Aristotel, care-şi ţineau prelegerile plimbându-se.
începând din acea epocă, a trebuit să se creeze, aşa cum am
amintit, o artă retorică, pentru a şti cum poate fi mai bine convins
auditoriul. Grija aceasta a fost lăsată în seama retorilor şi
sofiştilor, a căror principală preocupare era să strălucească prin
elocinţă. De altfel, de la ei ne-a rămas cuvântul "sofisticat". Apoi,
grecii, au început să colonizeze Italia, pe timpul etruscilor, pe

care i-au învăţat să se cultive. în loc de Agora, au creat Forumul
cu aceeaşi funcţie. Mai târziu, în timpul războiului cu galii şi al
triumfului lui Cezar, întâlnim pe cel mai vestit orator antic din
epoca romană, Cicero, poreclit " mazăre", fiindcă avea un neg
păros pe obraz, dar care nu-i ştirbea cu nimic talentul său
oratoric. El este primul orator în sensul politic al termenului, fiind
obligat să lupte pentru un ideal republican într-o epocă tulburată
de război civil. De la Cicero ne-au rămas "catilinarele", cuvântări
rostite contra lui Catilina, care nu se da în lături să pornească cu
armele contra propriei sale patrii. Tot de la Cicero avem
discursurile contra lui Marc Antoniu (sec. I î. d. Hr.), numite tot
"filipice" prin analogie cu "filipicele" lui Demostene.
Tot la greci şi romani întâlnim bărbaţi care ne-au lăsat
scrieri temeinice privind arta vorbirii. De la greci avem termenul
de retor şi retorică iar de la romani termenul de orator şi elocinţă.
între vestiţii oratori elini, amintim pe: Protaeresius, Himerius,
Temistius şi Libanius. De la ei au învăţat marii dascăli ai Bisericii
creştine retorica, pe care au pus-o în slujba sfintei Evanghelii,
îndemnând pe tineri să se instruiască în şcolile păgâne şi să înveţe
îndeosebi scrisul, cititul, gramatica, aritmetica şi retorica. Studiul
retoricii era deosebit de util predicatorului şi misionarului
creştin din acea vreme, mai ales în disputele cu intelectualii
neconvertiţi la creştinism. Chiar Sfântul Apostol Pavel recomandă
colosenilor: "Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, cu sare
dreasă, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia" (Col 4, 6).
Fericitul Augustin recomandă şi el studiul retoricii. în lucrarea sa,
De doctrina christiana, încearcă însă să adapteze retorica la
nevoile Bisericii, insistând în mod deosebit asupra conţinutului
unei cuvântări, nu asupra formei. "înţelepciunea fără elocvenţă,
scrie el, este de preferat elocvenţei goale" (IV, 2,6), dar aceasta
nu înseamnă că Biserica trebuie să renunţe la imensele servicii pe
care retorica ar putea să i le aducă. în privinţa moralităţii
oratorului creştin, Fericitul Augustin afirmă că el trebuie să fie, nu
30 OM1LETICA ORTODOXĂ
numai să pară moral, cum recomandau tratatele antice. El

recomandă vorbirea simplă, dar plăcută - suaviter loquendo -
recomandare care va ocupa un loc centrai în tratatele de
omiletică.
La romani, un mare orator, autor de tratate de retorică,
este M. Fabius Quintilianus (35-96 d.Hr.). El a scris lucrarea
retorică tnstitutio oratoria (Arta oratorică), care expune
principiile artei şi ştiinţei oratoriei antice, folositoare oricărui
cuvântător în public. Această lucrare sintetizează tot ceea ce s-a
scris în domeniul oratoriei, de la Aristotel până la Cicero, fiind un
adevărat tratat de retorică. De la constituirea ei şi până astăzi,
retorica a fost definită în mod variat. Toţi specialiştii în domeniu,
vorbesc de cei până la Quintilian, au fost de acord că menirea
oratorului este să convingă sau să vorbească în aşa fel încât să
convingă. De aceea, autori precum Gorgias, Platon, Cicero şi
Quintilian definesc retorica în acelaşi fel: "retorica este forţa de a
convinge". Aristotel defineşte retorica astfel: "retorica este forţa
de a descoperi tot ceea ce într-un discurs este în stare să
convingă" (Retorica, 1355 b.25). Platon, Isocrate, Aristotel, Endor,
Hermagoras, Ariston, Apollodor şi Cicero, ca să nu amintim decât
principalii autori de tratate sau numai teoreticieni, au precizat, cu
diferenţe minore, faptul că esenţa retoricii este persuasiunea, fie
numai în domeniul judiciar şi politic, fie în toate domeniile de
activitate. O altă definiţie în care persuasiunea este amintită doar
ca obiectiv posibil - in quoque potest - nu obligatoriu, accentul
punându-se pe mijloacele care-i dau discursului frumuseţe, este
cea dată de Teodor din Gadara. Retorica este "arta de a aduna,
alege şi enunţa cu înfrumuseţarea cuvenită, conform importanţei,
tot ce poate servi să convingă, în materie politică" (Quintilian I, II,
p. 21). O altă definiţie, cea mai potrivită cu esenţa retoricii după
cum afirmă Quintilian, care marchează o deplasare vizibilă a
interesului spre comunicarea propiu-zisă, mai ales prin mijloacele
prin care ea se realizează, este cea formulată de Cleanthes din
Assos în Mysia (sec. IV î.Hr.), unul din fondatorii stoicismului,
scriitor fecund şi autor de numeroase tratate în proză. "Retorica,

spune el, este ştiinţa de a vorbi bine". Această definiţie este
acceptată - din nenumăratele definiţii - şi de Quintilian, pentru că
"înglobează atât toate calităţile discursului, cât şi caracterul
oratorului, pentru că nu poate vorbi bine decât omul de bine"
(Arta oratorică, I, II, p. 34). "Acestea o dată încuviinţate - afirmă
Quintilian -, reiese limpede şi scopul său, dacă vreţi, ţinta
supremă pe care o urmăreşte retorica, acel teâoc; la care aspiră
orice artă; căci dacă retorica însăşi este ştiinţa de a vorbi bine,
scopul ei suprem şi ultim este de a vorbi bine" (I, 2,38).
în lucrarea sa, Fedru (cap.43), Platon defineşte oratoria
ca fiind "artă a cârmuirii sufletelor prin cuvânt". Filosoful vrea să
spună că atunci când intenţionezi să câştigi pe cineva pentru
ideile şi scopurile tale nu te foloseşti numai de vorbirea obişnuită,
ci şi de vorbirea întocmită mai frumos, meşteşugită, prin care
urmăreşti să te adresezi nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei
ascultătorilor, adică sufletului în întregimea funcţiunilor şi
puterilor lui. Marii oratori ai antichităţii au susţinut că adevărata
oratorie trebuie să slujească ordinii morale, fapt pentru care
oratorul însuşi trebuie să fie un om de bine, moral. Cicero, de
pildă, ne încredinţează că menirea oratorului este de a convinge
pe oameni prin cuvânt despre ceea ce e cinstit şi despre ceea ce
trebuie făcut.
în perioada creştinismului, vorbirea publică a cunoscut
cea mai mare înflorire din întreaga istorie. însuşi Mântuitorul
Hristos ţinea zilnic predici, fie în particular, ucenicilor Săi şi altor
persoane (convorbirea cu Nicodim şi femeia samarineancă), fie cu
ocazia unor acţiuni bine cunoscute, ca episodul cu negustorii din
templu, sau predica din grădina Ghetsimani, pe muntele
Măslinilor, în ajunul răstignirii Sale, în faţa mulţimilor adunate să-
L asculte. Prin predicile Sale, lisus Hristos urmărea convertirea
oamenilor la creştinism, renaşterea spirituală şi mărturisirea
adevăratului Dumnezeu. Apostolii Mântuitorului şi ucenicii
acestora au continuat misiunea de vestire a Evangheliei, oratoria

sacră atingând cele mai înalte culmi în veacul al patrulea.
întrebarea care se pune este următoarea: Ce legătură
este între Omiletică şi Retorică? Se confundă Omiletica cu
Retorica? Care sunt asemănările şi care sunt deosebirile?
Fără îndoială între Omiletică şi Retorică există o mare
apropiere. Ele au multe puncte comune, dar au şi deosebiri
esenţiale. Principiile formulate de retorica greco-romană, care
stau la baza alcătuirii şi rostirii unui discurs, sunt comune
Omileticii şi Retoricii. Părinţii Bisericii noastre din veacul al IV-lea
şi-au întocmit cuvântările lor după formele retoricii antice.
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul
Grigorie de Nazianz, Sfântul loan Gură de Aur, Fericitul Augustin
au studiat ei înşişi în şcolile retorice antice şi au aplicat în
cuvântările lor principiile retoricii greco-romane. Omiletica şi
Retorica mai au în comun şi alte elemente, cum ar fi: ambele
discipline trebuie să cunoscă temeinic legile vieţii sufleteşti, legile
cugetării, simţirii şi împlinirii actelor de voinţă. Ambele discipline
trebuie să ţină seama de regulile privitoare la folosirea vocii, de
stil, de ţinută, gesturi etc. Dar de aici şi până la afirmaţia că
Omiletica ar fi o ramură a Retoricii, o fiică a ei, sau chiar Retorica
botezată, e o distanţă mare. Se ştie că nici Mântuitorul şi nici
apostolii nu şi-au scos regulile propovăduirii din Retorică.
Mântuitorul Hristos a vorbit lumii pe faţă (In 16, 29), nu de la Sine
(In 7, 16-17), ci de la Tatăl, Care L-a trimis: "învăţătura Mea nu
este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis"(ln 7,16). Iar Sfânţii Apostoli
vorbesc din adâncul fiinţei lor, deoarece propovăduirea constituie
pentru ei o datorie de conştiinţă, nu numai o poruncă. Ei vorbesc
din convingere şi din iubire faţă de oameni şi faţă de misiunea lor.
Dar nici ei nu grăiesc de la sine, ci Duhul Sfânt grăieşte întru ei (cf.
Mt 10, 20). Şi acesta este elementul fundamental care distinge
Omiletica de Retorică. Aşa a început oratoria creştină, fără
învăţătura regulilor retorice, fără teorie omiletică.
întâlnirea între Retorică şi propovăduirea creştină s-a

petrecut târziu, în veacul al IV-lea, când unii dintre Părinţii
Bisericii noastre, care au învăţat în şcolile antice, aşa cum am
amintit, au început să folosească în cuvântările lor, tehnica
retorică greco-romană. însă practica sau obiceiul propovăduirii nu
le-au luat de la retorii antici, fiindcă propovăduirea creştină avea
deja un trecut de aproape patru secole, atunci când a venit în
atingere cu retorica antică. Putem afirma că între Retorică şi
Omiletică este o legătură formală, de ordin exterior, dar nu
putem afirma că Omiletică s-a dezvoltat din Retorică. Ea a luat
fiinţă o dată cu creştinismul şi s-a dezvoltat urmare unei intense
propovăduiri. Apoi "spiritul creştin nu s-a contopit niciodată cu
spiritul păgân al retoricii antice, nici măcar în ceea ce priveşte
forma. între creaţiile omiletice creştine şi literatura omiletică
păgână este o profundă deosebire. Literatura retorică păgână
este alimentată în fond şi în formă din mitologia politeismului, pe
când creaţiile oratoriei creştine sunt inspirate din sublimitatea
adevărului dumnezeiesc, descoperit omenirii de Dumnezeu Tatăl,
prin profeţi şi prin Fiul Său, lisus Hristos. Omiletică creştină este
superioară retoricii păgâne nu numai prin izvoarele de inspiraţie,
dar şi prin scopul său umanitar, moral-social şi chiar prin formele
stilistice de realizare a ideilor fundamentale, pentru că, deşi ea
foloseşte cuvinte cu formă păgână, ca "înţelepciune", "dreptate",
"bărbăţie", "cumpătare" etc., le adscrie un înţeles divin, inspirat
din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, înţeles cu totul altul decât
înţelesul lor din literatura păgână. Atât ca valoare spirituală, cât
şi ca valoare etică-socială şi artistică, omiliile creştine sunt
superioare creaţiilor oratorice păgâne. Şi aici precizăm: adaptarea
la mediu nu înseamnă confundare cu mediu" (N.Petrescu,
Omiletică, p. 171-172).
Aşadar, Omiletică nu se poate confunda cu Retorica. Ea
este absolut superioară Retoricii prin următoarele elemente:
a) izvorul oratoriei sacre este unic: Mântuitorul Hristos;
b) obiectul omileticii este precis şi de natură divino-

umană: Revelaţia dumnezeiască; obiectul retoricii îl constituie
fără deosebire toate subiectele asupra cărora va fi chemată să
vorbească. Aceste subiecte privesc toate aspectele vieţii umane;
c) scopul predicii este religios-moral şi are în vedere
mântuirea sufletului, veşnicia. Or retorica păgână urmărea şi alte
scopuri, uneori, chiar ignobile, abjecte. Scopul retoricii antice este
de a conduce pe oameni, prin cuvânt, la ceea ce doreşte
vorbitorul şi nu la mântuire, aşa cum îşi propune predica creştină;
d) predica creştină este o cuvântare harică prin care se
împărtăşeşte adevărul etern (In 1,17), pe când Retorica este
lipsită de har;
e) oratorul creştin este un slujitor al lui Dumnezeu prin
care lucrează puterea harului divin, pe care o împărtăşeşte şi
ascultătorilor săi, în vreme ce oratorul păgân nu vorbeşte sub
lucrarea harului.
Toate acestea sunt lucruri care nu pot îngădui ca
Omiletica să fie aşezată pe acelaşi plan cu Retorica. O deosebire
esenţială între ars predicandi şi ars retorica constă şi în calitatea
deosebită a auditoriului. Predicatorul creştin vorbeşte în faţa unui
public deja convins, care nu are nevoie de certitudini, pentru că
este purtător al lui Hristos prin taina Sfântului Botez. Numai în
primele veacuri creştine, acţiunea predicatorului implica un act
retoric integral, care consta în convingerea ascultătorilor. Prin
urmare, preocuparea esenţială a retoricii - obţinerea persuasiunii
- lipseşte în cazul predicii, fiindcă predicatorul urmăreşte
aplicarea învăţăturilor dumnezeieşti, pe care credincioşii le
recunosc ca principii absolute de viaţă, urmând a fi transpuse în
viaţa personală a fiecăruia.
I I I . P R E D I C A T O R U L Şl P R E D I C A
1. Tem eiurile propovăduirii creştine în Biserica O rtodoxă
a) Temeiuri biblice neo-testamentare

Temeiurile propovăduirii dreptei credinţe îşi au
fundamentul în Revelaţia dumnezeiască cuprinsă în Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Mântuitorul Hristos, plinirea şi
desăvârşirea Revelaţiei (Evr 1, 1), îşi comunică învăţătura şi
activitatea Sa mântuitoare prin Sfânţii Apostoli, El însuşi fiind Cel
ce propovăduieşte, dar şi învăţătura de propovăduit; El fiind
Calea spre scopul final al existenţei, dar şi împlinirea acesteia.
Sfânta Scriptură ne oferă temeiuri solide pentru
propovăduirea creştină ca parte esenţială a misiunii Bisericii. De
fapt, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu se fundamentează
în însăşi slujirea învăţătorească sau profetică a Mântuitorului
Hristos. El însuşi mărturiseşte că este trimis de către Tatăl (cf. Mt.
10, 40), ca să vestească cuvintele Lui (cf. In 14,10), principala Sa
misiune fiind vestirea Adevărului: "Eu spre aceasta M-am născut
şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr" (In 18, 37).
El însuşi propovăduieşte "Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu"
(Mc 1, 14), spre mântuirea neamului omenesc (In 3, 17). în
rugăciunea arhierească, lisus Hristos ne încredinţează că Şi-a
îndeplinit misiunea de a propovădui cuvintele lui Dumnezeu-
Tatăl: "Eu Te-am preamărit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi
l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit... Arătat-am numele Tău oamenilor
pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mi i-ai dat şi
cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat
sunt de la Tine; Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat
lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am
ieşit, şi au crezut că Tu M ai trim is" ( In 17, 4, 6-8).
în lucrarea mântuirii, propovăduirea cuvântului lui
Dumnezeu constituie una din cele trei slujiri sau demnităţi ale
Mântuitorului, pe care o încredinţează Bisericii, în calitatea Sa de

Cap al Bisericii (Ef 5, 23), ca mijloc pentru dobândirea mântuirii.
Valoarea deosebită a predicii în lucrarea mântuirii constă în
caracterul ei premergător, fiindcă locul central îl are slujirea
arhierească, Jertfa de pe Cruce, prin care s-a refăcut legătura
dintre om şi Dumnezeu. Dar prin vestirea cuvântului lui
Dumnezeu, se naşte în sufletul omului credinţa, iar prin credinţă
se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel
spune:"Credinţa este din auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui
Hristos" (Rm 10, 17). Prin urmare, există o relaţie profundă,
fiinţială între propovăduirea cuvântului şi naşterea credinţei în
sufletul omului. De aceea Mântuitorul Hristos porunceşte
sfinţilor apostoli ca, mai întâi, să înveţe, pentru că nimeni nu va
crede dacă nu se va propovădui (cf. Rom. 10, 14), apoi să
săvârşească lucrarea de sfinţire sau împărtăşire a harului
dumnezeiesc prin Sfintele Taine. El şi-a ales pe cei doisprezece
apostoli "ca să fie cu El şi să-i trimită la propovăduire" (Mc 3,14),
să înveţe pocăinţa (cf. Mc 6,12) şi să-i fie martori până la
marginile pământului (cf. FA 1, 8). Sfânţilor Apostoli şi urmaşilor
lor, episcopilor şi preoţilor, le încredinţează misiunea de a învăţa,
zicându-le: "Mergând învăţaţi... (Mt 28,18), rânduindu-i la
propovăduire: "Şi a rânduit pe cei doisprezece, pe care i-a numit
apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască (Mc
3,14). Domnul Hristos le porunceşte apostolilor Săi: "Mergeţi în
lume şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura" (Mc 16,13) şi
"iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului"(Mt
28, 20).
Sfanţii Apostoli au răspuns chemării Domnului,
îndeplinind cu multă râvnă porunca de a vesti Evanghelia la toate
neamurile pământului. Ei au fost primii oameni care au crezut în
lisus Hristos, L-au mărturisit, făcându-L cunoscut, pe El şi
învăţătura Sa dumnezeiască, tuturor generaţiilor care au urmat şi
vor urma. Ei au fost deţinătorii plenitudinii harului întreitei slujiri
mântuitoare, putere pe care au împărtăşit-o şi urmaşilor lor. Dar
începutul activităţii predicatoriale îl constituie Cincizecimea, când

Duhul Sfânt s-a coborât peste ei în chip de limbi de foc: "Şi s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte
limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi" (FA 2, 4). Cincizecimea
constituie de fapt începutul Bisericii şi începutul propovăduirii
Sfânţilor Apostoli. Prima cuvântare publică este cea rostită de
Sfântul Apostol Petru în faţa mulţimii din Ierusalim (FA 2, 14 ş.u.),
când cei prezenţi "au fost pătrunşi la inimă "(F A 2, 37), au primit
cuvântul lui Dumnezeu şi s-au botezat ca la trei mii de suflete
(FA 2, 41). De acum Sfânţii Apostoli au devenit vestitori consacraţi
ai Evangheliei lui Hristos, ai învăţăturii, morţii, învierii şi înălţării
Lui, prin puterea Duhului Sfânt revărsat peste ei: "Ci veţi lua
putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în
Ierusalim şi în toată ludeea şi în Samaria şi până la marginea
pământului" (FA 1, 8).
Porunca de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu a
devenit pentru ei o datorie sfântă. Cât de mare era grija lor
pentru vestirea Cuvântului, reiese din Cartea Faptele Apostolilor,
când apostolii, împreună cu ucenicii lor, au hotărât: "Nu este
drept ca noi, părăsind cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese.
Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi, cu nume
bun, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i
rânduim la această slujbă. Iar noi vom stărui în rugăciune şi în
slujirea Cuvântului" (FA 6, 2-4). Iar Sfântul Apostol Pavel
mărturiseşte râvna sa pentru Evanghelia lui Hristos către
corinteni, zicând: "Dacă vestesc Evanghelia , nu-mi este laudă,
pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi
binevesti!" (1 Co 9, 16).
Asemenea Mântuitorului Hristos, al cărui amvon era
ţărmul Mării Galileii, puţul lui lacob, colinele Palestinei, satele şi
sinagoga din Ierusalim, Sfânţii Apostoli au predicat pretutindeni:
în cetăţi (FA 15, 36; 17, 3), în case, (FA 5, 22), în sinagogi (FA 9,
20; 13, 5 etc), încredinţând, la rândul lor, misiunea de a
propovădui cuvântul lui Dumnezeu, ucenicilor lor. Sfântul Apostol
Pavel îl îndeamnă pe ucenicul său Timotei, zicându-i:

"Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră,
ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură'''' (2
Tim 4, 2); "Tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucrul de
evanghelist, slujba ta fă-o deplin" (2 Tim 4, 5); "Păzeşte-te pe tine
însuţi şi învăţătura; stăruieşte în ea, căci, făcând aceasta, şi pe
tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă" (1 Tim 4,16).
în Cartea Faptele Apostolilor, care este cel mai preţios
document privind activitatea predicatorială a Sfânţilor Apostoli,
alături de epistolele pauline şi soborniceşti, sunt menţionate cele
opt cuvântări ale sfântului apostol Petru, cele nouă cuvântări ale
sfântului apostol Pavel şi cuvântările sfântului apostol lacob şi
sfântului Ştefan. Despre acestea vom trata într-un alt capitol, aici
numai le-am amintit, pentru a arăta că propovăduirea creştină se
fundamentează în Sfânta Scriptură.
Pe lângă aceste mărturii, menţionăm că cea dintâi predică
creştină, consemnată de Sfintele Evanghelii, este cea rostită de
femeia samarineancă şi femeile mironosiţe. Samarineanca a lăsat
găleata şi s-a dus în cetate, chemând pe toţi oamenii să-L vadă pe
Hristos, Care-i spusese toate câte făcuse ea (In 4,28-29); femeile
mironosiţe, mergând la mormânt şi negăsind trupul Domnului, au
alergat la ucenicii Mântuitorului să le spună că: "Au luat pe
Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus" (In 20, ~>). Acest
eveniment a fost transmis apoi şi de apostoli şi, din genere.*ie în
generaţie, până astăzi. Aşa a început a se contura predica religiei
creştine, dezvoltându-se în chip deosebit, şi cu puterea harului
dumnezeiesc după înălţarea Mântuitorului şi Pogorârea Duhului
Sfânt.
Prin apostoli, Cuvântul lui Dumnezeu, "viu şi lucrător"
(Evr 4,12), "creştea şi se înmulţea" (Evr 6,7), ei fiind conştienţi că
propovăduiesc Evanghelia "spre zidire, îndemn şi mângâiere" (1
Co 14, 3). Fără propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, fără
ascultarea şi împlinirea lui, nimeni nu se poate mântui, căci, prin
predică se ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. De aceea grija
OMILET1CA GENERALĂ 39
preotului pentru predică se identifică cu grija pentru mântuirea

sufletelor încredinţate spre păstorire.
b) Predica în gândirea Sfinţilor Părinţi

Predica a ocupat un loc central în gândirea şi activitatea
Sfinţilor Părinţi. Urmând Sfânţilor Apostoli, ei au înţeles predica
ca pe o datorie fundamentală a slujitorilor bisericeşti. Predica
este o îndatorire care le întrece pe toate, afirmă Sfântul loan
Gură de Aur "Dacă am avea puterea să facem minuni, nici n-am
mai avea nevoie de predică; dar pentru că n-a mai rămas în noi
nici urmă din puterea facerii de minuni şi pentru că din toate
părţile ne atacă mulţi şi nenumăraţi duşmani, este neapărată
nevoie să ne întărim cu puterea cuvântului, cu puterea de a
predica, pentru ca să nu mai fim loviţi de săgeţile duşmanilor, ci
să-i lovim noi pe ei" (Despre preoţie, p.100), "în afară de pilda
prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de
vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e
instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer; aceasta
ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc
de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie
neapărat să se folosească de predică. Dacă predica nu-i în stare
să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică ridicăm
sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin
predică tăiem ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă;
prin predică lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la
însănătoşirea sufletului" (Despre preoţie, p.99).
in concepţia marelui predicator, predica este cel mai
eficient mijloc de a vindeca sufletele bolnave de păcate şi de
învăţăturile rele. Chiar dacă predicatorul ar avea puterea de a
săvârşi minuni, tot ar fi neapărată trebuinţă şi de predică,
mărturiseşte sfântul părinte. De aceea preotul trebuie să facă
totul ca să dobândească această putere, puterea de a predica.
Dar pentru aceasta, trebuie să-şi dea toată silinţa, ca să facă din
inima lui sălaş al lui lisus Hristos: 'Trebuie să ne dăm silinţa să
facem să locuiască din belşug în noi cuvântul lui Hristos"

(Despre preoţie, p.100). Sfântul loan Gură de Aur nu pretinde
preotului predicator să fie desăvârşit în arta oratorică, asemenea
marilor oratori antici: Isocrate, Demostene, Tucidide, Platon, dar
îi cere să fie bun cunoscător al dogmelor credinţei creştine: "Nu
cer nici podoaba căutată a cuvântătorilor păgâni şi nici nu mă
interesează cum îi este fraza şi stilul. Să fie preotul sărac în
cuvinte! Să-şi aranjeze simplu şi fără meşteşugire cuvintele în
frază! Numai să nu fie neiscusit în ştiinţă; să nu fie neiscusit în
precizia dogmelor, nici să răpească fericitului Pavel cea mai mare
din bunătăţile lui, capul laudelor lui, ştiinţa, ca să-şi acopere
propria-i trândăvie" (Despre preoţie, p.107).
Totodată, Sfinţii Părinţi au înţeles că "adevărata
propovăduire nu stă în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii
omeneşti, ci în dovada duhului şi a puterii"( 1 Co 2,4); că preotul
trebuie să înveţe şi, ceea ce învaţă, el însuşi să facă. "Priveşte la
viaţă; învaţă virtutea cu cuvântul, dar propovăduieste cu viaţa",
zice Sfântul loan Scărarul. Şi tot el povăţuieşte: "Unirea tainică cu
Hristos este cel mai bun cuvânt de învăţătură deoarece poartă în
sine "Cuvântul cel veşnic, ca învăţător tainic, ca propovăduitor şi
luminător" (Cuvântul 31 către Păstor, Filoc. IX, p.456). "A vorbi
despre Dumnezeu~este un Jucru însemnat, dar este şi mai bine să
te purifici pentru Dumnezeu" (Sfântul Grigorie de Nazianz,
Rugăciunea 32, P.G. 36,188). Preotul trebuie să fie o icoană
despre împărăţia lui Dumnezeu pe care o propovăduieşte, să
adeverească cuvântul pe care-l rosteşte prin viaţa lui, să fie liber
de orice dispoziţie pătimaşă. Căci cuvintele lui Dumnezeu grăite
simplu, numai prin rostire, nu se aud, neavând drept glas faptele
celor ce grăiesc (Sf.Maxim Mărturisitorul). Iar Diadoh al Foticeei
afirmă că bogăţia infinită a Evangheliei împărăţiei lui Dumnezeu
nu poate fi vestită decât de cel ce s-a lepădat de tot ceea ce este
pământesc: 'Toate darurile (harismele) Dumnezeului nostru sunt
bune foarte şi dătătoare de toată bunătatea. Dar nici unul nu se
aprinde şi nu ne mişcă inima aşa de mult spre iubirea bunătăţii
Lui, cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu... . Ea ne face

mai întâi să dispreţuim cu bucurie toată dragostea de viaţă ...; ne
luminează mintea cu focul care o preschimbă. Această virtute a
cuvântării de Dumnezeu este frumoasă, atotvăzătoare şi
depărtează toată grija, hrănind mintea cu cuvintele lui
Dumnezeu; ea pregăteşte sufletul raţional pentru comuniunea
nedespărţită cu Dumnezeu" (Filoc. I, p. 421). "Atunci eşti un
învăţător desăvârşit - afirmă Sfântul loan Gură de Aur - când şi
prin cele ce faci şi prin cele ce înveţi duci pe ucenicii tăi, pe
credincioşi, la viaţa fericită, pe care a poruncit-o Hristos. Pentru a
învăţa nu-i de ajuns numai să faci. Nu-i al meu cuvântul acesta, ci
al Mântuitorului. El a spus: "Cel ce va face şi va învăţa, acela mare
se va chema" (Mt 5,19). Dacă prin "a învăţa", Hristos ar fi înţeles:
"a fa ce", n-ar mai fi trebuit să spună: "şi va învăţa", ci ar fi fost de
ajuns să spună atât: "cel ce va face". Dar aşa, din pricină că a
vorbit separat de amândouă, a arătat că altceva este a face şi
altceva este a învăţa cu cuvântul şi că e nevoie de amândouă
pentru o desăvârşită zidire sufletească" (Despre preoţie, p . l l l ) .
Aşadar, acordul desăvârşit între cuvânt şi viaţa preotului
este modelul sublim de predică, cerut de Sfinţii Părinţi. Fiindcă o
viaţă îmbunătăţită poate ajuta mult la rodirea cuvântului lui
Dumnezeu, dar nu poate săvârşi totul, este nevoie de puterea
cuvântului, iar cuvântul trebuie însoţit întotdeauna de fapta cea
bună. Potrivit îndemnurilor Sfinţilor Părinţi, preotul trebuie să
acorde o deosebită atenţie propovăduirii cuvântului lui
Dumnezeu. El trebuie "să ia aminte la citit, la îndemnat şi la
învăţătură" (1 Tim 4, 31), căci făcând aceasta, se va mântui pe
sine şi pe cei ce îl ascultă (1 Tim 4, 16). Precum trupul nu poate
trăi fără hrană, tot astfel sufletul creştinului nu poate trăi fără
pâinea spirituală, care este cuvântul lui Dumnezeu, pe care-l
primeşte de la preotul predicator. însuşi Mântuitorul Hristos
aseamănă cuvântul dumnezeiesc cu pâinea care se pogoară din
cer (In 6, 32 ş.u.). Cine mănâncă această pâine, niciodată nu mai
flămânzeşte. Cuvântul lui Dumnezeu întreţine viaţa spirituală a
credincioşilor, de care trebuie să se îngrijească preotul, căci "nu

numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura
lui Dumnezeu " (Mt 4, 4).
c) Predica în lumina Canoanelor Bisericii Ortodoxe

Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind una din
slujirile încredinţate de Mântuitorul Hristos Bisericii Sale şi cel mai
eficient mijloc de transmitere a învăţăturii dumnezeieşti revelate,
a constituit pentru Sfinţii Părinţi o preocupare deosebit de
importantă. Astfel, întruniţi în sinoade locale şi ecumenice, ei au
elaborat norme clare şi pecise cu privire ia predică, cine are
dreptul să predice în Biserică, datoria episcopilor şi preoţilor de a
predica, conţinutul predicii, locul în care să se rostească predica în
cadrul cultului divin, prevăzând pedepse aspre pentru slujitorii
bisericeşti care îşi uită această îndatorire divină.
Canoanele elaborate de Sfinţii Părinţi, care sunt legi date
de Sinoadele ecumenice şi sinoadele particulare ale Bisericii,
acestea din urmă confirmate de cele ecumenice, completează
temeiurile biblice cu privire la predică şi devin obligatorii pentru
toţi membrii Bisericii întrucât sunt formulate pe temeiul
învăţăturii Mântuitorului Hristos şi a Sfânţilor Apostoli.
în cele ce urmează, vom prezenta conţinutul principalelor
canoane care tratează despre predică şi predicator. Astfel,
Constituţiile Apostolice notează: "Iar când se citeşte Evanghelia,
toţi preoţii şi diaconii şi tot poporul să stea ascultând cu multă
linişte... şi în urmă, preoţii să povăţuiască poporul, fiecare din ei
pe rând, nu toţi deodată; şi la urmă episcopul, care este ca şi
cârmaciul corăbiei". Canonul 9 al Sinodului al IX-lea de la
Constantinopol subliniază: "Preotul lui Dumnezeu trebuie să
povăţuiască pe cel ce nu se supune legilor, prin învăţătură şi
sfaturi, câte o dată însă şi cu certuri bisericeşti...". Canonul 19, VI
ecumenic prevede: "întâistătătorii Bisericilor trebuie să înveţe, în
toate zilele, şi mai ales în duminici, întreg clerul şi poporul
dreapta credinţă, culegând ideile şi judecăţile adevărului din
dumnezeiasca Scriptură, fără să treacă însă peste hotarele puse

deja sau peste Tradiţia de Dumnezeu purtătorilor Părinţi. Şi dacă
s-ar întâmpla vreo controversă în privinţa celor scrise, aceasta să
nu se interpreteze altfel decât precum au arătat luminătorii şi
învăţătorii Bisericii în scrierile lor; şi să se laude mai bine în
acestea, decât exprimând părerile lor, ca nu cumva fiind
neînvăţaţi să greşească de la ceea ce se cuvine. Pentru că
poporul, cunoscând prin învăţătura sus-zişilor părinţi atât cele
bune şi de dorit, cât şi cele nefolositoare şi de lepădat, îşi va
îndrepta viaţa spre mai bine şi nu va fi prins de patima ignoranţei,
şi luând aminte la învăţătură, se va îmbărbăta să nu păţească
ceva rău şi de frica muncilor iminente îşi va pregăti mântuirea
sa".
După cum observăm, dispoziţiile canoanelor mai sus
menţionate prevăd datoria slujitorilor altarului de a învăţa
poporul "cuvântul dreptei credinţe", pe temeiul revelaţiei
dumnezeieşti şi cu respectarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi, mai
ales în zilele de duminică, cu scopul de a cunoaşte şi de a urma
cele bune şi folositoare sufletului spre mântuire. Totodată
precizează ca predica să se ţină îndată după citirea Evangheliei.
Existenţa predicii în cadrul cultului divin şi datoria
preoţilor şi episcopilor de a predica sunt subliniate şi de Canonul
19 al Sinodului de la Laodiceea (343): "Se cuvine ca, după predica
episcopilor, mai întâi să se săvârşească şi rugăciunea
catehumenilor". Scrierea Peregrinatio Sylviae (sec. IV) subliniază
atât locul şi semnificaţia predicii în cadrul cultului divin, cât şi cine
este îndreptăţit să predice: "Aici (la Ierusalim) e obiceiul, ni se
spune, ca dintre toţi preoţii care sunt de faţă, toţi să vorbească
care doresc, şi în urma tuturor predică episcopul. De aceea,
aceste predici se ţin totdeauna în zile de Duminică, pentru ca
totdeauna să se instruiască poporul în Sfintele Scripturi şi în
dragostea lui Dumnezeu; şi până ce se ţin aceste predici se
aşteaptă mult ca să se facă Liturghia în Biserică".
Unele canoane prevăd chiar pedepse cu afurisirea sau

suspendarea ori oprirea de la slujirea sacerdotală, iar pentru
cazuri mai grave chiar caterisirea episcopilor sau prezbiterilor
care nu învaţă poporul cuvintele dreptei credinţe şi din cauza
aceasta alunecă pe calea pierzătoare de suflet. însuşi cuvântul
episcop (e7UOKojioc; = supraveghetor), dat în primele secole
creştine atât arhiereului cât şi preotului, impune clericilor
îndatorirea de a se îngriji de mântuirea sufletelor "prin cuvânt şi
învăţătură" (1 Tim 5, 17), fiindcă Dumnezeu va cere sufletele
credincioşilor din mâna lor: "Fiul omului! lată te-am pus străjer
casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-l
vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri şi tu
nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la
calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi
Eu voi cere sângele lui din mâna ta." (Iz 3, 17-18). Astfel, Canonul
58 apostolic dispune: "Episcopul sau prezbiterul nepurtând grijă
de cler sau de popor, şi neîvăţându-i pe ei dreapta credinţă, să se
afurisească; iar prezbiterul în neglijenţă sau lenevie să se
caterisească". Astfel de sancţiuni, pentru episcopii şi preoţii care
nu-şi îndeplinesc îndatorirea de a propovădui Cuvântul lui
Dumnezeu, sunt prevăzute şi de Canonul 2, I ecumenic; 19
Laodiceea; 71, 121, 123 Cartagina.
Aşadar, în secolele IV-VI, misiunea de a propovădui
Cuvântul lui Dumnezeu revenea nu numai episcopilor, ca în
Biserica primară, care stăruiau permanent în "slujirea
Cuvântului"(FA 6, 4) în calitatea lor de urmaşi direcţi ai Sfânţilor
Apostoli, ci şi preoţilor, datorită faptului că numărul comunităţior
creştine era mereu în creştere, iar episcopii nu puteau singuri să
facă faţă acestei cerinţe spirituale. în condiţiile în care Biserica îşi
desfăşoară activitatea în mod liber, începând cu anul 313, iar mai
târziu, pe vremea împăratului Teodosie cel Mare, creştinismul
devine religie de stat, se hotărăşte ca şi preoţii, care au o
profundă pregătire teologică şi o vastă cultură, precum şi talent
oratoric, să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa se
explică dispoziţiile sinoadelor care prevăd obligaţia de a predica,

atât pentru episcop, cât şi pentru preot.
Remarcăm faptul că, în primele veacuri creştine, potrivit
scrierilor biblice, patristice şi normelor canonice, îndatorirea de a
predica revenea în exclusivitate episcopilor, iar mai târziu şi
preoţilor, dar nu se aminteşte în nici unul din canoanele care
legiferează dreptul şi obligaţia episcopilor şi preoţilor de a predica
şi de dreptul diaconilor. Totuşi, cunoaştem din Sfânta Scriptură că
Sfântul arhidiacon Ştefan a rostit o zguduitoare şi celebră
cuvântare în faţa Sinedriului (FA 7, 1-53), iar diaconul Filip i-a
binevestit famenului etiopian pe lisus Hristos (FA 8, 26-40). Deşi
rostul lor era "de a sluji la mese", totuşi aceştia au predicat cu
mult zel, bucurându-se de mare succes în faţa ascultătorilor. Dar
predica lor nu era un oficiu ordinar, ci ocazional. Ei puteau
predica doar cu încuviinţarea episcopului.
în privinţa dreptului credicioşilor laici de a propovădui
cuvântul lui Dumnezeu, Biserica Ortodoxă păstrează rânduielile
canonice şi practica dintotdeauna a Bisericii primare. Potrivit
cuvintelor Mântuitorului Hristos: "Oricine va mărturisi pentru
Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea
Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de
Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea
Tatălui Meu, Care este în ceruri" (Mt 10, 32-33), toţi credincioşii
Sunt chemaţi să-L mărturisească pe Dumnezeu înaintea
oamenilor, ca să se mântuiască: "Că de vei mărturisi cu gura ta că
lisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat
pe El din morţi, te vei mântui" (Rm 10, 9). Dar numai Sfânţii
Apostoli au primit în mod expres porunca de a propovădui
cuvântul lui Dumnezeu (cf. Mt 28, 18; Mc 16, 15). Se cunosc însă
exemple de credincioşi laici, care au fost angajaţi direct în
lucrarea de propovăduire a Evangheliei, dar numai cu
încuviinţarea episcopului. Unii dintre ei nefiind suficient pregătiţi
în cunoaşterea Sfintei Scripturi, au căzut adesea în grave erezii.
Faptul acesta a determinat pe Sfinţii Părinţi să adopte o poziţie
comună în ce priveşte dreptul laicului de a predica în Biserică.

Astfel, întemeiaţi pe porunca lui lisus Hristos şi pe cuvintele
sfântului apostol Pavel, Părinţii Bisericii, întruniţi la Sinodul
Trullan (692), au hotărât: "Nu se cuvine laicului să ţină cuvântare
sau să înveţe în public, însuşindu-şi prin aceasta dregătoria
învăţătorească, ci să urmeze aşezământul predanisit de Domnul şi
să deschidă urechea la cei ce au luat darul învăţătoresc şi de la
aceştia să înveţe cele dumnezeieşti. Căci, în Biserica cea una,
Dumnezeu a făcut osebite mădulare, după cuvântul Apostolului
(1 Co 12, 27), pe care Grigorie Teologul tălmăcindu-l în omilia 26
înfăţişează lămurit rânduiala cea întru aceştia, zicând: "Pe această
rânduială să o cinstim fraţilor, pe aceasta să o păzim. Unul
oarecare să fie ureche, altul limbă, altul mână, altul altceva, unul
să înveţe, iar altul să înveţe de la acela. Şi după aceea: "Şi cel ce
învaţă să o facă cu supunere, şi cel ce dăruieşte să o facă cu
bucurie, şi cel ce slujeşte să o facă cu râvnă; să nu fim toţi limbă,
lucrul cel mai cu înclinare pentru toţi, nu toţi apostoli, nu toţi
profeţi, să nu tâlcuim toţi"; şi după oarecare altele: "Ce te faci pe
tine păstor, oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? De ce te apuci
să comanzi oaste, fiind rânduit (pus) între ostaşi?" Şi în alt loc:
înţelepciunea porunceşte: "Nu fi grabnic în cuvinte, nu te măsura
(întinde) sărac fiind, cu cel bogat, nici nu căuta să fii mai înţelept
decât înţelepţii".
Iar de s-ar prinde cineva atingând (clătinând) canonul de
faţă, să se afurisească pe 40 de zile" (Can. 64, VI, ec.).
Dispoziţiile acestui canon interzic laicului să predice în
Biserică Cuvântul lui Dumnezeu, precizând: "însuşindu-şi prin
aceasta dregătoria învăţătorească", adică atribuindu-şi dreptul de
a predica, fără aprobarea episcopului. Aşadar, hotărârile acestui
canon nu interzice tuturor laicilor dreptul de a propovădui în
Biserică, ci numai celor "neştiutori şi neînvăţaţi ", care-şi arogă
slujirea învăţătorească cu de la sine putere. Dispoziţiile de mai
sus se referă în primul rând la aceştia şi la abuzurile unor
ereziarhi din vremea aceea, rămânând valabile în Biserica
noastră şi astăzi. Principiul general care s-a aplicat în această

privinţă a fost cel exprimat prin canonul 26 Laodiceea, care
dispune că lucrarea învăţătorească nu poate fi săvârşită decât de
persoanele autorizate de către episcop. în virtutea îndemnului
adresat de lisus Hristos tuturor oamenilor de a-L mărturisi şi
potrivit rânduielilor canonice, episcopul poate îngădui ca şi laicii
să predice de la amvon, dar cei cu pregătire teologică; deoarece
nu există incompatibilitate între starea laică şi lucrarea prin care
se exercită puterea învăţătorească în Biserică. Mai mult chiar, în
virtutea apostolatului laic, toţi creştinii au îndatorirea de a-L
mărturisi pe Hristos, de a promova în rândul oamenilor principiile
învăţăturii şi moralei creştine.
Mărturiile biblice, patristice şi canonice, menţionate mai
sus, confirmă că propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu a fost o
preocupare primordială a Sfinţilor Părinţi, întrucât face parte din
întreita lucrare a Mântuitorului Hristos, pe care Biserica şi-a
asumat-o cu deplină responsabilitate. înţelegând importanţa şi
necesitatea propovăduirii Cuvântului divin, pentru naşterea
credinţei în sufletele oamenilor şi mântuirea lor, apostolii,
episcopii şi preoţii şi-au îndeplinit cu zel misiunea de a învăţa,
ridicând elocvenţa sacră pe cele mai înalte culmi ale artei
oratorice.
2. Predica şi predicatorul
a) Menirea predicii în iconomia mântuirii

Sfanţii Apostoli au fost primii învăţători ai creştinilor, care
aveau datoria să predice drept, nefalsificat, cuvântul Evangheliei,
aşa cum l-a lăsat lisus Hristos. Asemenea apostolilor, preotul
predicator trebuie să-i înveţe pe credincioşi cum să se
mântuiască, pentru ca să-i facă părtaşi conştienţi la actul
mântuirii şi să poată mărturisi cu Sfântul Apostol Pavel: "Eu ştiu
cui am crezut" (2 Tim 1, 12). Pentru aceasta, predicatorul creştin
trebuie să fie propovăduitor şi apostol, să lumineze mintea celor
ce-l ascultă, ca să cunoască şi să înţeleagă "cuvintele vieţii
veşnice" (In 6, 68), căci fără cunoaştere nu este posibilă
mântuirea; să mişte inima, adică cuvintele sale să pătrundă în
adâncul inimii; şi să înduplece voinţa ascultătorilor. Cuvintele pe
care le propovăduieşte preotul sunt "Duh şi sunt viaţă" (In 6, 63).
Cunoscând aceasta credincioşii îşi vor întări credinţa, vor înlătura
părerile greşite şi îndoielile, producându-se astfel actul de
mişcare a inimii şi înduplecare a voinţei. Iar cel ce va crede în
cuvintele lui lisus Hristos, va avea viaţă veşnică (In 6, 47), se va
mântui. Scopul fundamental al predicii este, potrivit cuvintelor
sfântului apostol Pavel, preamărirea lui Dumnezeu şi mântuirea
omului: "orice faceţi, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi
în numele Domnului lisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu -
Tatăl" (Col 3, 17).
Având în centru Persoana divino-umană a lui lisus Hristos,
propovăduirea cuvântului echivalează cu o prezenţă reală a lui
lisus Hristos în Biserică. De aceea predica creştină nu se rezumă la
o simplă recitare a textelor Sfintei Scripturi, fiindcă acestea nu
satisfac nevoile spirituale ale credincioşilor, neiniţiaţi în tainele
Scripturii. Predica nu este nici parafrazare a cuvântului lui
Dumnezeu revelat, deoarece nu îndeplineşte dorinţa
credincioşilor de a cunoaşte sensul adânc al cuvântului divin,
după cum, predica nu este nici exegeză, deşi e strâns legată de

aceasta, căci nu se reduce doar la interpretarea textelor sacre.
Predica este altceva, datorită scopului pe care îl urmăreşte,
anume interpretarea Scripturii, explicarea şi aplicarea
învăţăturilor dumnezeieşti la viaţa ascultătorilor, pentru
dobândirea mântuirii.
Exegeza biblică nu relevă importanţa textelor sfinte
pentru credinţa şi viaţa credincioşilor, ceea ce urmăreşte în fond
predica creştină. Menirea predicii este de a-i determina pe
ascultători să adere la învăţăturile transmise, să le cunoască şi să
le însuşească nu numai mintal sau raţional, ci şi afectiv şi
voliţional, adică cu întrega fiinţă, fiindcă puterea primită prin
cuvânt vine de la Duhul Sfânt şi este menită a-i ajuta la împlinirea
exemplară a îndatoririlor ce le revin, atât ca fii ai Bisericii, cât şi ca
membrii ai comunităţii în care trăiesc. Apoi, exegeza biblică poate
fi făcută şi de către un specialist, dar puterea de a propovădui se
dă prin Taina Preoţiei, care implică lucrarea şi puterea harului
dumnezeiesc. Totodată, predica nu este cuvânt omenesc, ci este
Cuvântul lui Dumnezeu exprimat prin grai omenesc. Puterea
cuvântului în predică vine de dincolo de energia umană, ceea ce
face ca cel ce predică să fie învestit el însuşi cu puterea harului
divin, adică să fie hirotonit canonic.
Dacă Liturghia este actualizarea jertfei Mântuitorului
Hristos, predica este actualizarea slujirii sau activităţii profetice a
Domnului Hristos. în ordinea desfăşurării activităţii Sale, predica
ocupă primul loc. N-am putea spune că predica este mai puţin
importantă decât slujirea arhierească care e momentul culminant
al lucrării Sale mântuitoare, fiindcă mintea întunecată de păcat,
trebuie mai întâi luminată prin vestirea adevărului, iar aceasta a
făcut-o lisus Hristos însuşi prin propovăduire, pentru ca omul să
adere, în mod absolut liber, la învăţătura Lui.
Fără predică, fără cuvântul propovăduit, prin care a luat
fiinţă cea dintâi comunitate creştină, desăvârşită prin
mărturisirea comună şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui
Hristos, preotul n-ar avea către cine să-şi îndrepte activitatea sa

de iconom al Sfintelor Taine şi îndrumător duhovnicesc. însuşi
Mântuitorul şi-a început activitatea prin cuvintele: "Pocăiţi-vă, că
s-a apropiat împărăţia cerurilor" (Mt 4, 17), iar după înviere le-a
poruncit apostolilor: "Mergând învăţaţi..." (Mt 28, 18), luminaţi-i
pe oameni prin cuvântul Evangheliei şi cu puterea Duhului Sfânt,
căci puterea de a învăţa au primit-o venind Duhul Sfânt peste ei
(cf. FA 1, 8). După cum cultul divin este un act de cinstire al lui
Dumnezeu, tot astfel şi predica este o slujire a lui Dumnezeu în
cel mai adânc înţeles, fiindcă prin propovăduire îl recunoaştem
pe Dumnezeu în calitatea Sa de Creator şi Mântuitor, trăim în
relaţie cu El, fapt care face posibilă existenţa noastră şi a întregii
lumln Totodată, citirea cu evlavie de către preot a mesajului
evanghelic, însuşirea acestui mesaj, efortul de a-l transmite către
ascultători şi de a pune în practică învăţăturile dumnezeieşti, ca şi
strădania credincioşilor de a asculta şi împlini cuvântul
Evangheliei, constituie un adevărat act de cinstire al lui
Dumnezeu.
Pe lângă faptul că predica este o poruncă divină, ea este
şi o necesitate, în sensul că Sfânta Scriptură cuprinde "unele
lucruri cu anevoie de înţeles" (2 Ptr 3, 16), care trebuie lămurite,
explicate, pentru a fi cunoscute şi aplicate în viaţă personală a
fiecărui credincios. Dar predica este necesară şi pentru că este
Cuvântul lui Dumnezeu, tălmăcit pe înţelesul tuturor
ascultătorilor de către preot, iar Cuvântul lui Dumnezeu este
"pâinea vieţii", hrană spirituală spre viaţă veşnică. Predica explică
cuvântul dumnezeiesc şi îl aplică la situaţia concretă a
credincioşilor, făcându-l accesibil tuturor, aşa încât, fără cuvântul
lui Dumnezeu, credincioşii nu se află pe făgaşul vieţii autentice.
Predica e tâlcuire prin cuvânt a descoperirii dumnezeieşti,
dar nu numai prin cuvânt, ci şi prin faptă, prin viaţa preotului.
Fapta ca mijloc de transmitere a învăţăturii Domnului nu este un
auxiliar al cuvântului, ci e mai puternică decât cuvântul; ea nu
poate fi contrazisă de nici un cuvânt. Predica redusă doar la
cuvânt e incompletă. în mişcarea lui către ascultători, Cuvântul lui

Dumnezeu trece nu numai prin graiul viu al preotului, ci şi prin
viaţa lui. Predica trebuie să aprindă în sufletele ascultătorilor
dorinţa de a trezi o nouă viaţă. Dar aceasta nu se poate realiza
doar prin cuvânt, ci şi prin viaţa, faptele, exemplul personal al
preotului. Preotul este învăţător desăvârşit atunci când, şi prin
ceea ce învaţă, şi prin ceea ce face, îndrumă pe credincioşii săi pe
calea cea dreaptă. Cuvintele preotului vor fi chimval răsunător,
sterpe, fără rod, dacă nu vor avea drept suport faptele cele bune
ale preotului. De aceea viaţa predicatorului trebuie să fie o tăcere
activă şi creatoare. Aceasta este cea mai bună predică. în
gândirea Sfinţilor Părinţi, predica este cuvânt şi faptă. Este cuvânt
care-şi trage seva şi puterea din Cuvântul divin; cuvânt trecut prin
însăşi viaţa preotului.
Caracterul practic al Omileticii se observă şi din faptul că
predica vizează nu doar o dimensiune a vieţii credincioşilor, ci
viaţa în ansamblul ei şi relaţia oamenilor cu Dumnezeu şi a
oamenilor între eln Predica nu se adresează unor individualităţi
separate, ci fiecăruia în parte şi tuturor. Propovăduirea e slujire a
credincioşilor în sensul că aducându-i în legătură cu Dumnezeu, îi
eliberează de egoism, pregătindu-i astfel să nu mai pună în
centrul vieţii lor eul propriu, căci cine vrea să-şi scape sufletul -
zice Mântuitorul - acela îl va pierde. Grija exagerată faţă de sine,
duce la pierderea sinelui, iar renunţarea de sine înseamnă
îmbogăţirea sinelui. Predica îi angajează astfel pe oameni la
consumarea pozitivă a energiilor lor creatoare, îi pregăteşte
pentru lupta cu patimile trupului şi-i face capabili de a se integra
în comunitatea în care trăiesc, fără a-şi asuma viciile acesteia. Aşa
încât, putem afirma că principalul aport al predicii la viaţa socială
a credincioşilor este de ordin religios-moral.
Fiind o misiune încredinţată Bisericii, predica slujeşte
comunităţii bisericeşti în înţelesul autentic al cuvântului. Astfel,
prin transmiterea către ascultători a adevărurilor revelate,
predica îl face prezent permanent pe lisus Hristos în sufletele
oamenilor, îl aduce pe Hristos aproape de ei şi întru ei, făcându-L

contemporan lor. De asemenea predica întreţine şi trezeşte în
sufletele credincioşilor sentimentul dragostei de Dumnezeu,
Biserică şi oameni; întreţine vie flacăra credinţei în Dumnezeu;
introduce şi întreţine pe oameni în curentul viu al Sfintei Tradiţii.
Predica este un mijloc de a lumina pe cei neluminaţi, de a apropia
de Dumnezeu pe cei depărtaţi de El. Predica este actualizarea de
către preot, prin cuvânt şi faptă, a conţinutului slujirii profetice a
Mântuitorului Hristos în faţa credincioşilor, în aşa fel ca ei să
înţeleagă mesajul Evangheliei, să-l însuşească şi să-l transpună în
viaţă. "Precum predica a lăţit în toată lumea credinţa creştină, a
întărit-o şi păstrat-o, de asemeni lipsa de predică împuţinează,
slăbeşte şi stinge credinţa. Poporul necunoscând dogmele
credinţei şi ale moralei sau, auzindu-le fără a înţelege, cade în
credinţe rătăcite şi în superstiţii, uită datoriile către Dumnezeu,
către sine şi către aproapele, se demoralizează; şi aşa, lipsit de
lumina, care luminează pe tot omul ce vine în lume, cade în
întunericul spiritual, care aduce veşnică pieire sufletească şi toate
nefericirile. Cu Biserica acelui popor se întâmplă ceea ce a zis
oarecând Domnul despre Biserica Efesului: "Dar am împotriva ta
faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi
aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai
înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din
locul lui, dacă nu te vei pocăi" (Ap 2, 4-5). Adică: te voi şterge din
rândul popoarelor, voi da slava ta altora, te vor stăpâni alţii,
pentru ca întunericul şi rătăcirea ta să nu se răspândească. Iar
această mare nefericire asupra Bisericii unei naţiuni provine de
la neîngrijirea sau necapabilitatea păstorilor spirituali de a
predica lumina adevărului, a virtuţii" (Melchisedek, episcopul
Romanului).
Parte integrantă a lucrării mântuitoare a Bisericii,
propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu continuă în plan
subiectiv, lucrarea de mântuire obiectivă, realizată de Fiul lui
Dumnezeu prin întruparea, Jertfa, învierea şi înălţarea Sa la
ceruri. Mântuirea nu este un act mecanic. Ea este un act

sinergie. Dumnezeu are iniţiativa mântuirii, iar omul răspunde
chemării divine. Dumnezeu cheamă pe oameni prin "slujitorii
Cuvântului" iar ei răspund tocmai pentru că prin cuvântul rostit
lucrează puterea harului divin, pentru că în cuvintele lor e
prezent Cuvântul lui Dumnezeu, restabilindu-se astfel relaţia
dintre om şi Dumnezeu, stricată prin neascultarea lui Adam, dar
refăcută prin întruparea lui lisus Hristos. Dar pentru a dobândi
mântuirea, fiecare trebuie să participe la starea harică de fiu al lui
Dumnezeu, să creadă şi să-L mărturisească pe Dumnezeu prin
cuvânt şi faptă. Astfel, predica slujeşte mântuirii nu doar ca
cuvânt revelat şi transmis prin profeţi, apostoli şi ucenicii lor, căci
Cuvântul însuşi îşi comunică mesajul Său dumnezeiesc nu numai
prin cuvinte, ci şi prin fapte, care sunt mai presus de cuvinte, prin
minunile Sale. Comunicarea se face nu doar prin cuvinte, ci şi prin
fapte, ca o prelungire a cuvintelor care pornesc din minte.
Predica este cea dintâi datorie a preotului, după Sfântul loan
Gură de Aur, pentru că îl face cunoscut pe Hristos, învăţătura Sa,
hrănind sufletele ascultătorilor cu cuvintele lui Dumnezeu, in
acest sens, "slujitorii Cuvântului" sunt pentru cei ce cred în
Cuvântul lui Dumnezeu, călăuze luminoase, iar predica lor este
hrană duhovnicească tuturor celor ce doresc să trăiască în
comuniune cu Hristos. Predica creează în sufletele ascultătorilor
acea credinţă prin care ei îşi pot însuşi adevărurile descoperite şi
se pot pregăti sufleteşte, pentru a intra în comuniune cu Hristos,
pentru a~L cunoaşte pe Dumnezeu. în viaţa sa pământească,
credinciosul urcă şi coboară pe treptele desăvârşirii şi, de aceea, e
necesar ca preotul să fie mereu prezent cu predica lu> în viaţa
păstoriţilor, luminându-i cu învăţătura Evangheliei,
îmbărbătându-i şi ajutându-i, la fiecare cădere, să se ridice şi să
nădăjduiască în puterea şi lucrarea permanentă a harului Duhului
Sfânt. în acţiunea ei de întărire a vieţii credincioşilor, predica nu
dispune numai de elemente instructiv-educative, obiectiv urmărit
de orice disciplină de studiu. Predica nu transmite numai mesajul
evanghelic, învăţătura Mântuitorului, ci şi faptele Sale şi

împreună cu ele energia dumnezeiască a harului Duhului Sfânt,
care izvorăşte de dincolo de cuvintele predicatorului. "Este un
adevăr de temelie - zice Bossuet - faptul că nu putem obţine harul
decât prin mijloace stabilite de Dumnezeu. însă este adevărat că
Fiul lui Dumnezeu a voit să aleagă cuvântul ca să fie unealtă a
harului şi mijloc universal al Duhului Sfânt în sfinţirea sufletelor"
(Predication evangeiique, Paris, f.a., p.87).
Predica este tălmăcirea Cuvântului divin, cu puterea
Duhului Sfânt, Care dă mărturie despre Cuvântul din interiorul
Cuvântului, El însuşi fiind tălmaciul cuvintelor Cuvântului în
lucrarea de propovăduire a Bisericii. în predică Hristos însuşi
grăieşte în Duhul Tatălui şi Acelaşi Duh Sfânt vorbeşte Bisericii, în
Biserică şi Biserica prin El. Duhul Sfânt permanentizează cuvântul
şi-L face eficient în Biserică, contemporan cu fiecare generaţie a
istoriei omenirii. Suntem contemporani cu Hristos, însă, în
măsura în care trăim întru Hristos şi rămânem în cuvintele Lui:
"Dacă veţi rămâne în Cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici
ai M ei" (In 8, 31). A rămâne în Cuvântul înseamnă a împlini
cuvintele Cuvântului, ca să devenim ucenici ai Lui şi fraţi, căci
"unul este învăţătorul nostru: Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi"
(Mt 23, 8). Cuvintele Evangheliei sunt forţa şi prezenţa lui
Dumnezeu, căci ni-L aduc pe Hristos aproape de noi şi în noi. El ne
vorbeşte, îi ascultăm cuvintele, îi simţim prezenţa, tăcut, în Duhul
Sfânt. în predică, Dumnezeu nu este Acela, deoarece Cuvântul
este Cuvânt-Persoană. El este aproapele meu, Cel care îmi
vorbeşte, iar eu îl ascult şi îi răspund chemării. Sfântul Apostol
Pavel are conştiinţa fermă, că predicatorul este "omul lui
Dumnezeu", că el propovăduieşte pe Dumnezeu şi Dumnezeu
este Cel Care vorbeşte prin el: "Propovăduim în numele lui
Hristos, ca şi cum Dumnezeu v-ar îndemna prin noi" (1 Co 5, 20).
Prin cuvintele sale omeneşti, predicatorul creştin, ajuns
prin harul lui Dumnezeu, vas ales, sfinţit, este chemat să devină,
asemenea Apostolilor, pescar de oameni, dar nu pentru sine, ci
pentru Hristos şi Evanghelia Lui; este chemat să întrupeze în

sufletele oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu, să-i sensibilizeze
pentru Hristos şi să le schimbe modul de viaţă, să-i renască la o
nouă viaţă, în Duhul Sfânt, aşa încât să mărturisească împreună
cu Apostolul Pavel: "nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"
(Ga 2, 20). Hristos poate fi mărturisit prin viaţa mea şi prin
cuvântul meu; predica, cultul divin în ansamblul său şi întreaga
lucrare a Bisericii constituie o formă de mărturisire a lui Hristos.
Cuvântul predicatorului revelează şi ascunde, totodată, Taina
Cuvântului divin; cheamă la credinţă şi fapte bune, la pocăinţă şi
smerenie, face din fiecare om un apostol al păcii şi al dreptăţii,
un slujitor al Cuvântului şi al iubirii dumnezeieşti; rodul său nu
este o altă viaţă, ci o nouă viaţă, viaţa în Hristos: "Căci mie a
vieţui este Hristos" (Flp 1,20). Cuvântul predicatorului va trebui să
coboare până în locurile cele mai intime ale ascultătorilor
(R.P.Ramboud, Trăite moderne de predication, Paris, 1941,
p.115), căci, cu cât va pătrunde mai în adâncul fiinţei umane cu
atât va fi mai emoţionant şi mai convingător. Şi cu cât cuvântul
lui va fi mai legat de viaţă, adică va răspunde aspiraţiilor şi
nevoilor spirituale ale credincioşilor, cu atât va fi mai eficient, mai
actual, va vorbi timpului său.
Dar ce înseamnă să vorbeşti timpului tău? înseamnă să
cunoşti, deopotrivă, ţelurile în raport cu neajunsurile; crizele în
raport cu ce trebuie şi cum trebuie tămăduite; mentalităţile
(filosofia, ştiinţa, arta) în raport cu Revelaţia, Revelaţia în raport
cu istoria şi cu ţelul istoriei, acela de a se îndrepta, ireversibil,
către împărăţia lui Dumnezeu. Dar acest ţel - singurul salvator -
trebuie trezit în conştiinţa umanităţii. Experienţa istoriei arată că
orice umanism fără ţelul împărăţiei lui Dumnezeu a devenit şi
devine inuman. Predicatorul trebuie să învingă toate obstacolele
inerţiei (sterilitatea spirituală), trebuie să trezească în om
"chipul", dar şi setea de asemănare cu Dumnezeu-Creatorul.
Păcatele sunt obstacole în stabilitatea relaţiei cu
Dumnezeu, dar chipul şi setea de asemănare rămân. Istoria o
purtăm în noi şi trebuie călăuzită (transfigurată) către un cer nou

şi către un pământ nou. în actul divin creator - orice noutate la
nivelul pietrei, plantei, vieţuitoarelor se dezvăluie un buchet de
lumini, de făclii, de idei-voinţă, de raţiuni care se unesc în iubire,
pentru a institui şi revela o nouă făptură, cu un chip nou, cu o
frumuseţe, cu putere roditoare şi binefăcătoare. Există în creaţie
o convergenţă uimitoare între divin şi uman.
Obştea, credincioşii, au ca numitor comun pe Hristos şi
credinţa în El. Problema este cum să le vorbeşti pentru a fi acelaşi
duh cu ei; nu doar să-L prezentăm pe Hristos, modelul suprem, ci
cum să-L comunicăm pe Hristos, cuvântul Său, ca să devină şi ei,
la rândul lor, vase comunicante, în Duhul lui Hristos. Fiecare
trebuie să devină un mic izvor, o mică fântână. Deci, problema
noastră este să-i determinăm, prin cuvânt, să răspundă chemării
divine. în mersul ei către împărăţia lui Dumnezeu, istoria a
dovedit că omenirea trece prin tot felul de greutăţi şi frământări:
crize de identitate, simţământul singurătăţii, pierderea
conştiinţei, "paternităţii divine în Hristos, a maternităţii spirituale
(Duhul Sfânt), nevoia sensului existenţei, a întrebării şi
răspunsului: de unde vin şi încotro merg?; ieşirea din platitudine
(banalitate), altfel spus din anonimat, şi răspunsul la întrebarea
"încotro" merg, cum merg?; cum întrezăresc suişul pe care îl
probează zvârcolirea şi elanul din mine?; cum cunosc mai bine
proiectul pe care Arhitectul Divin - Dumnezeu Creatorul - l-a
propus, iar eu, în calitate de constructor, împreună lucrător cu
harul divin, trebuie să-l îndeplinesc?!? în faţa unor astfel de
frământări ale conştiinţei umane, predicatorul trebuie să aibă în
vedere atât persoana, cât şi colectivitatea, unicitatea, dar şi
unitatea, pentru a cultiva conştiinţa umană; atât afirmarea
creatoare a personalităţii, cât şi unitatea din ale cărei valori se
adapă orice persoană. Şi, astfel, în slujirea unităţii, a tezaurului
comun care trebuie îmbogăţit mereu, trebuie să se afle, slujind,
orice persoană umană.
OMILKTICA GENERALĂ 57
Se pune întrebarea: Predicatorul trebuie să fie în consens

cu opinia publică sau să lupte împotriva ei? Cu opinia publică,
care, poate, este încremenită, bolnavă, se află la capătul unei
scări, dar nu vede scara, nu vede şi nu vrea să urce o treaptă mai
înaltă, e încremenită, lâncezeşte. Pentru a fi în acord cu opinia
publică, rămâi şi vorbeşti în graiul ei şi pe gustul ei, dar, totodată,
te trezeşti că nu te mai ascultă, că ea însăşi e sătulă de o hrană
veche, care şi-a pierdut gustul, e ceea ce am spune "limba de
lemn", încă şi mai lipsită de viaţă "limba de piatră". Deci, cum
lupţi într-o asemenea lume, cum o trezeşti, cum o ajuţi să
înţeleagă că pentru Dumnezeu nu există boală cronică, că
Dumnezeu a poruncit să înviem morţii şi că învierea începe de
aici. începutul adevăratei învieri spirituale se face aici. Hristos-
Dumnezeu prin cuvântul Său înviază pe cei morţi. Sensul vieţii şi
izvorul vieţii e Logosul divin. Prin El toate făpturile au fost aduse
la existenţă şi toate prin El şi pentru El sunt făcute. "Căci în El
trăim, şi ne mişcăm şi suntem"( FA 17, 28).
Ce înseamnă, deci, să fii în predică într-un mereu "acum",
mereu "astăzi"? - Să ai în permanenţă în vedere valorile eterne.
Numai astfel predica e în timpul lui Dumnezeu, numai astfel poţi
vorbi timpului tău; să simtă credinciosul ceea ce simte când
mărturiseşte: "Cinei Tale ... părtaş mă primeşte..."; să se simtă la
Cina Cuvântului, cina vieţii veşnice; să simtă că "astăzi", "acum"
se împărtăşeşte din prezenţa eternităţii; să intre lisus în viaţa
noastră. El este sensul zidirii neîncetate, neîncetată creativitate,
pentru a trece "dincolo", în eternitate, pentru a fi contemporani
cu Dumnezeu (Pr. Prof.Dr. Constantin Galeriu).
Predicatorul nu urmăreşte să clădească viaţa nouă pe
nisip, pe "înţelepciunea cuvântării" (1 Co 1, 17), "căci adevărata
înţelepciune nu stă în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii
omeneşti, ci în dovada duhului şi a puterii" (1 Co 2, 4) şi în
păstrarea neprefăcută a Cuvântului lui Dumnezeu (2 Co 4, 2).
Predica presupune comunicarea mesajului divin şi împlinirea
acestuia, mărturisirea lui cu cuvântul şi viaţa (cf. Rom. 10, 9).
58 OMILET1CA ORTODOXĂ
Predicatorul trebuie să predice în aşa fel ca ascultătorii să se

poată înfrupta din cuvântul lui; să treacă de la "a auzi" la "a
înfăptui". Căci dacă cuvântul propovăduit este acceptat, deschide
calea mântuirii, devine mântuitor. Şi aceasta este menirea
predicii: întruparea Cuvântului în inimile ascultătorilor, unirea şi
comuniunea cu Hristos, pogorârea Duhului Sfânt în inimile lor (cf.
(FA 10, 44) şi înnoirea făpturii umane. în lisus Hristos, faptele şi
cuvintele Sale sunt pline de "duh şi de viaţă" El are cuvintele
vieţii veşnice (In 6, 68) şi în unire cu Hristos, noi, "mlădiţele",
devenim subiecte purtătoare de energii divine şi cuvintele
noastre sunt cuvintele Cuvântului divin, căci Hristos ne dă
puterea să grăim cuvintele noastre ca şi cuvintele lui Dumnezeu
(1 Ptr 4, 11), iar cuvintele Lui ca şi cuvintele noastre şi, deci,
faptele noastre sunt pentru alţii cuvinte de învăţătură, de viaţă.
Predica şi cateheza sunt părţi esenţialeale Sfintei
Liturghii prin care sunt pregătite şi sensibilizate sufletele
credincioşilor pentru comuniunea deplină cu Cuvântul euharistie.
Fără predică, prin care Cuvântul lui Dumnezeu este tălmăcit pe
înţelesul tuturor, Liturghia ar fi incompletă. Cuvântul divin este,
deodată, creator şi mântuitor şi revelator. El Se revelează şi,
revelându-Se crează, aduce la existenţă şi dă viaţă tuturor
făpturilor. Predica este revelaţia cuvântului divin, act creator de
valori eterne; este Cuvântul lui Dumnezeu, căci cel trimis la
propovăduire "vorbeşte cuvintele lui Dumnezeu" (In 3, 34), prin
care însuşi lisus Hristos ne cheamă la Sine, ca să ne unim cu El, să
ne facem părtaşi vieţii dumnezeieşti. Dumnezeu este prezent în
Biserică, deopotrivă, prin Sfintele Taine, prin cuvântul scris, dar şi
prin cuvântul rostit. Prin predică Cuvântul lui Dumnezeu e
prezent în adâncul inimii noastre. "Dacă ai primit în tine Cuvântul
lui Dumnezeu, dacă ai primit de la El apa cea vie cu credincioşie,
din tine va ţâşni o fântână cu apă curgătoare pentru viaţa cea
veşnică" (Origen).
b) Rolul cuvântului în predică

în limba greacă cuvântul Aoyoc;, pe care-l întâlnim foarte des
în scrierile sfântului evanghelist loan, are mai multe sensuri, după
cum e folosit la singural sau la plural şi după expresiile în care
apare: a) cuvânt, vorbire, relatare, discurs, convorbire, discuţie,
expunere, teză, argument; b) raţiune, cauză, consideraţiune,
respect, socoteală, definiţie, raport; c) sens. Heraclit şi Stoa îl
folosesc cu acest din urmă înţeles. Pentru ei, Logos-ul este
puterea divină prin care Universul capătă unitate, coerenţă şi
sens. Este "Cuvântul seminal" (logos spermatikos) care, la fel ca şi
sămânţa, dă formă materiei lipsită de formă. Omul este creat
după acelaşi principiu, adică posedă logos lăuntric (logos
endiathetos, raţiune) cât şi logos exprimat în vorbire (logos
prophorikos). Pe lângă sensurile amintite, Constantin Noica îi dă
cuvântului Aoyoc; şi sensul de "rost" înţelegând, prin expresia
biblică "la început..." (Fc î , 1), punerea în rost sau "rostuirea
lucrurilor". Cuvântul rost a căpătat, în timp, două sensuri: unul,
rost ca gură; şi rost ca deschizătură; apoi rost pur şi simplu; şi
rostire. De la sensul originar de gură, pe care-l găsim în cronicarii
români şi în Psaltire, s-a trecut la "facultatea de a vorbi", apoi la
"fel de a vorbi" şi la "sensul de limbă" Deci - conchide autorul -
rostul a devenit limbă, vorbire, discurs; a urcat de la concretul
gură la abstract. Dar n-a dezminţit sensul său de origine (Cuvânt
împreună despre rostirea românească, p.21 şi 22).
Prin aceste interpretări, logosul grecesc ne apare ca un
amestec derutant de sensuri. Dar spiritul uman modern nu
confundă niciodată raţiunea cu limbajul şi sensul exprimat de
cuvinte, după cum nu confundă meşterul olar cu vasul de lut şi
rostul pentru care a fost făcut. Pentru noi, limbajul este
instrumentul gândirii sau al raţiunii, iar gândirea este cea care ne
oferă cunoaşterea pe care o avem despre lucruri. Prin cuvinte,
noi ne exprimăm ideile şi sentimentele, adică ceea ce gândim şi
simţim se exprimă cu claritate prin limbaj. Limbajul dă sens
realităţii, o pune în lumină, o ordonează şi o redefineşte. Deci,
cuvântul este totdeauna întrupare a raţiunii, a spiritului. Adam a

primit dintru început şi porunca să pună nume tuturor făpturilor,
pentru ca, astfel, raţiunile divine din ele să capate nume, să
capete cuvânt. Ele nu au căpătat realitatea în urma numelor, ci au
avut drept realitate raţiunea divină, cauza şi sensul existenţei lor.
Esenţa lor se află în raţiunile Logosului. Prin urmare, raţiunile
lucrurilor sunt esenţa, iar cuvântul este mijlocul de exprimare şi
clarificare a realităţii. Logosul este întâi raţiune şi pe urmă
cuvânt-întrupare, cuvânt-revelare. Substantivul Aoyoc; provine de
la verbul Aăyeiv care înseamnă a spune, a vorbi în concepţia
reprezentanţilor Şcolii alexandrine, Âeyajv avea înţelesul de cel
care descoperă, cel ce dezleagă sau desface cele ale lui
Dumnezeu (xa xou Geou).
în Sfânta Scriptură noţiunea "cuvânt" desemnează atât
mesajul lui Dumnezeu revelat în Persoana Fiului lui Dumnezeu,
cuvânt divin descoperit şi propovăduit ca fiind "cuvântul vieţii"
(Filip 2, 16), "cuvântul adevărului" (Ef 1, 13), "cuvântul mântuirii"
(FA 13, 26), "cuvântul împăcării" (2 Co 5, 19), "cuvântul crucii" (1
Co 1,18), cât şi Persoana însăşi a Cuvântului lui Dumnezeu: "Şi se
cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu" (Ap 19, 13); sau: "La început era
Cuvântul..." (In 1,1). Cuvântul lui Dumnezeu din aceste texte
biblice este aceeaşi Persoană divină, numită şi în alte locuri, este
Fiul lui Dumnezeu întrupat, Logosul divin -"cauza a tot cuvântul şi
raţiunea" (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
în cuvintele de la loan 1, 1 şi 14 se arată că "Cuvântul" este
o Persoană prin Care Tatăl S-a descoperit pe Sine şi prin Care a
realizat din eternitate un dialog cu Sine, fiind co-etern cu El; se
precizează că Dumnezeu-Cuvântul este Atotputernic, toate fiind
aduse la existenţă prin El şi toate se ţin prin puterea Lui, căci în
"Cuvântul" sunt adunate toate raţiunile făpturilor, fiindcă El "era"
când au început ele să existe. în gândirea Sfinţilor Părinţi din
primele patru veacuri, "Logosul" Sfântului loan este înţeles ca
"Logos seminal, total, verbal, esenţa esenţelor şi idee a ideilor"
(Origen şi Clement), chip al lui Dumnezeu şi arhechip al omului,
creator, armonizator şi proniator al lumii, mântuitor. El este Cel

ce din dragoste nesfârşită faţă de om, Se întrupează, îi învaţă pe
oameni "cuvintele vieţii veşnice", săvârşeşte minuni, Se jerfeşte
pe cruce, înviază şi Se aşează de-a dreapta Tatălui, restaurând
chipul lui Dumnezeu în om.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă că, "Fiul lui Dumnezeu este
numit Cuvântul", pentru ca să-ţi arate că iese din minte", că îl
înfăţişează pe Tatăl-Mintea, "aşa precum şi cuvântul nostru
înfăţişează în întregime gândirea noastră", că Se naşte fără
patimă din Tatăl, rămânând nedespărţit de El, căci şi cuvântul
nostru se naşte din minte, fără patimă, "nici nu se taie, nici nu se
împarte, nici nu curge, ci mintea rămânând întreagă în propria sa
fiinţă, dă naştere la un cuvânt întreg şi desăvârşit, iar cuvântul
Ieşind în afară are în el toată puterea minţii care l-a născut".
Pentru aceasta, Logosul divin este numit Cuvântul, fiindcă prin El
Tatăl Se rosteşte şi Se revelează şi, revelându-Se, creează. El este
Sursa şi sensul tuturor cuvintelor şi tuturor făpturilor, înţelese ca
ţi cuvinte ale lui Dumnezeu către oameni. Faptul că oamenii
comunică între ei prin cuvinte, că folosesc împreună lumea ca
"dar" al lui Dumnezeu, pe care o înţeleg şi o exprimă prin cuvinte,
arată că atât lumea cât şi omul îşi au originea comună în Logosul
divin creator. în afara Cuvântului, ca Sursă a tuturor făpturilor-
cuvinte prin Care se exprimă, Se rosteşte şi Se revelează,
«rămânând, totodată, de nepătruns, dar revelând sensul profund
|l tuturor făpturilor, lumea şi omul nu-şi găsesc rostul. Cuvântul
iui Dumnezeu împărtăşeşte omului viaţa veşnică pe care o are
întru Sine. El este băutură şi hrană spirituală, "pâine" şi "vin",
lum ină", "soare", care încălzeşte, ploaie care udă şi pe cei buni şi
pe cei răi; este "sabie" şi "sămânţă" care încolţeşte în sufletul
ucenicilor; El este Cuvântul Care le vorbeşte ucenicilor şi, prin ei,
vorbeşte Cuvântul; El este Izvorul tuturor cuvintelor şi raţiunea
Spre care tind toate raţiunile, fiindcă pe toate le uneşte. în
Cuvântul - Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu Se exprimă pe
deplin. Dar cum Cuvântul este "chipul şi strălucirea slavei
Tatălui", iar omul este "după chipul lui Dumnezeu", deducem că

El este singura făptură raţională cuvântătoare; este persoană care
are puterea să se exprime prin cuvinte, putere primită de la
Cuvântul, prin Care, Dumnezeu vorbea lumii înainte de întruparea
Lui şi, deplin, după întrupare.
Raţiunea şi cuvântul sunt cele două elemente prin care
omul, prin însuşi actul creaţiei, se distinge de celelalte făpturi.
Dintre toate făpturile lui Dumnezeu numai omul are grai articulat
(Aristotel). El este singura fiinţă cuvântătoare, raţională, capabilă
de dialog cu semenii şi cu Dumnezeu. "Darul" cuvântării este
caracteristic omului Prin cuvânt, omul se revelează în calitatea sa
de fiinţă cuvântătoare, cu un "dar" şi o vocaţie, specifice. în
lucrarea sa De hominis optificio, Sfântul Grigorie de Nyssa face
constatarea că nu întâmplător omul are mâini, iar animalele nu.
Mâinile i-au fost date omului anume ca să poată vorbi. Dacă i-ar
lipsi mâinile, atunci buzele şi limba ar trebui să fie ca la animale,
adică aşa ca să poată prinde cu ele iarba şi s-o rupă. Trecând însă
grija preocupării hranei pe seama mâinilor, gura a rămas să
slujească şi să se ocupe cu exprimarea cuvintelor, încât pe drept
se poate spune că mâinile sunt un instrument propriu fiinţei
înzestrate cu facultatea de a vorbi (M.P.G. cap. VIII, col. 148-
149).
înaintea Sfântului Grigore de Nyssa, Isocrate (436-338
î.d.Hr.) scrie pagini celebre în privinţa deosebirii dintre om şi
animal. Principala deosebire dintre om şi animal, scrie el, este
vorbirea. Nici o însuşire fizică nu-l aşează pe om deasupra
animalului, dimpotrivă, omul îi este inferior în multe privinţe, căci
forţa fizică, agilitatea, simţurile sunt mult mai performante la
animal decât la om. Dar, datorită graiului, omul se situează cu
mult deasupra animalului. înzestrat de Dumnezeu cu această
facultate psiho-raţional-spirituală, omul poate îmblânzi până
chiar şi necuvântătoarele, potoleşte pasiunile omului, învinge
sufletele necruţătoare, le ridică pe cele căzute la pământ, smulge
din ghearele morţii pe cei pierduţi, îi scapă din primejdii pe cei
ameninţaţi, împărtăşeşte semenilor săi, puterea de "a fi". De

aceea, omul este chemat să participe la Logos, Care este chipul
său şi Care îl face capabil de o desăvârşită superioritate faţă de
tot ceea ce există. Graiul este mijlocul cel mai eficient de
comuniune şi întrepătrundere personală. Cugetarea şi vorbirea,
fiind o reflecţie a chipului divin în om, îl fac pe om să fie
asemănător Cuvântului dumnezeiesc. Fără cuvânt n-ar fi posibilă
viaţa socială comunitară, nici eclesială, iar existenţa omului nu s-
ar distinge cu nimic de a celorlalte făpturi. Dumnezeu-Creatorul,
pentru a-Şi descoperi voinţa şi iubirea Sa dumnezeiască faţă de
oameni şi pentru a le-o insera în viaţa lor, a ales vorbirea ca
mijloc de comunicare între El şi noi. Profeţii, patriarhii, drepţii, iar
în cele din urmă însuşi Fiul Său, au fost persoanele prin care
Dumnezeu a comunicat cu oamenii: "După ce Dumnezeu
odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor
noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit
nouă prin Fiul; pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a
făcut şi veacurile" (Evr 1,1-2).
Dar cuvântul nu este numai un mijloc de exprimare
interpersonală şi de comunicare, ci este o realitate spirituală,
profund umană. Cuvântul nu este numai o revelaţie şi
desfăşurare a gândurilor omului, ci este o revelaţie a fiinţei lui, a
logosului lăuntric, o extensie a personalităţii sale. Cuvântul este o
persoană întreagă, iar persoana este persoană dacă se comunică
prin cuvinte, în dimensiunea ei orizontală şi verticală, potrivit
teandriei sale, dacă se zideşte pe sine până ce Hristos va lua chip
în ea (Ga 4, 19). Sfântul loan Damaschin afirmă că este un cuvânt
ca mişcare naturală a minţii, care izvorăşte totdeauna din m!nte;
este un cuvânt mintal, care vorbeşte în minte permanent, chiar
când tăcem, desfăşurăm în noi o întreagă vorbire; şi este un
cuvânt rostit - vestitorul gândirii, care acţionează în voce şi în
discuţii, este adică cuvântul care se rosteşte cu limba şi gura, fapt
pentru care se şi numeşte cuvânt rostit. Aceste cuvinte sunt
puteri ale sufletului omului, nu sunt cuvinte ipostatice, asemenea
Cuvântului dumnezeiesc, puteri prin care omul comunică,

cheamă şi descoperă. Rostul cuvintelor nu este numai acela de a
tălmăci mişcarea minţii, de a servi în relaţiile interpersonale ca
mijloace de comunicare şi de a reflecta starea lăuntrică a unui
om, ci rostul lor este mult mai mare şi mai important. Ele au
forţa de a trezi un suflet adormit, de a învia o conştiinţă, de a
produce o schimbare în lăuntrul omului, stimulând şi întreţinând
schimbarea. Cuvintele au puterea de a da noi sensuri realităţilor
existente, când nu sunt rupte de Cuvântul dumnezeiesc - cauza şi
sensul tuturor celor ce există. Pfrin cuvânt, sufletul unei persoane
devine transparent faţă de altă persoană, unindu-le prin iubire şi
stabilind o legătură în acelaşi duh al iubirii, iar dacă cei ce
comunică între ei, trăiesc în Dumnezeu, îşi comunică şi se
împărtăşesc de Cuvântul lui Dumnezeu. Prin cuvânt ne
îndemnăm unul pe altul, slujim unul altuia şi împlinim
răspunderea pe care o avem unul faţă de celălalt şi faţă de
Dumnezeu. Cuvântul este o putere spre bine, când vine de la
Dumnezeu, iar toate cuvintele limpezi vin de la Dumnezeu şi sunt
cuvinte de ordine, dar este şi o putere spre rău, când Cuvântul -
sursa şi sensul cuvintelor, sursa vieţii şi sensul vieţii - este
răstignit în tine, când dezordinea a luat locul ordinii divine
interioare. Cuvintele sunt oglinda minţii şi inimii omului, ele dau
formă şi direcţie minţii. Şi ceea ce voieşte mintea, aceea
tălmăceşte cuvântul. Iar dacă omul este curat sufleteşte poate
vedea şi cele cereşti, căci mintea are vederea ei şi nimic nu-i este
neînţeles, iar cuvântului nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat
din cele ce pot fi exprimate. Cuvintele adevărate sunt cele care
vin din mintea coborâtă în inimă, care este sediul şi izvorul
tuturor puterilor sufleteşti. Numai prin inimă, mintea (cu care se
uneşte cuvântul) poate pătrunde în adâncurile Iui Dumnezeu.
Cuvintele omului vin din mintea lui, dar nu sunt mintea, cum şi
Fiul se naşte din Tatăl, dar nu este Tatăl. După cum Tatăl este
mintea care naşte etern Cuvântul şi se exprimă prin Cuvântul, tot
astfel, omul se exprimă şi se revelează prin cuvânt. Dar cuvântul
este cuvânt deplin când este apel şi răspuns. Când se cheamă şi

nu se răspunde, lipseşte forţa Duhului Cuvântului, lipseşte
suflarea creatoare de viaţă şi de "spirit cuvântător", în cel ce
cheamă, sau în cel ce trebuie să răspundă sau în ambii. Ceea ce
face cuvântul să fie cuvânt întreg, nu simplu monolog, este
partea de răspuns ce i se cuvine unui cuvânt adresat. La nivel
uman nu există viaţă fără Cuvânt şi Cuvânt fără viaţă. Iar ce! ce
face ca viaţa să rodească în mine şi în alţii este Duhul Sfânt,
dătătorul de viaţă. Cuvântul uman este cuvânt care împărtăşeşte
viaţa, dacă mintea ia forma Duhului dătător de viaţă, dacă duhul
omului este în Duhul Cuvântului şi nu este un duh absent şi gol de
Duhul Sfânt. Dreptul Iov zice: "Câtă vreme duhul meu va fi întreg
în mine, şi suflarea lui Dumnezeu în pieptul meu, buzele mele nu
vor rosti nici un neadevăr şi limba mea nu va grăi nici o
minciună!" (Iov 27, 3-4). Se afirmă, cu temei, că o persoană nu
poate fi cunoscută de o altă persoană decât dacă se revelează,
dacă se destăinuie pe sine. Şi că, în timp ce natura este o carte
deschisă, persoana este o carte închisă, iar cuvântul are rolul de a
ridica vălul de pe faţa acoperită a omului Acest adevăr a fost
arătat lumii prin întruparea Cuvântului. Aşa precum lisus Hristos
ridică vălul şi-L descoperă lumii pe Tatăl, tot astfel "slujitorii
Cuvântului" prin propovăduirea Evangheliei ridică vălul de pe faţa
lumii acoperită de păcat.
în decursul istoriei au fost îndoieli în legătură cu puterea
cuvintelor de a exprima sensul, de a oglindi realul şi de a asigura
comunicarea. Dar prin întruparea Logosului divin, Dumnezeu
validează nu doar timpul şi istoria, ci şi simţurile şi limba. Căci
lisus Hristos se foloseşte de limbaj pentru a face cunoscută
învăţătura Sa dumnezeiască şi-i învaţă pe ucenici cuvintele unei
rugăciuni prin care să se adreseze Tatălui, confirmând cuvântul ca
mijloc de exprimare şi comunicare, iar rugăciunea ca mijloc de
apropiere şi convorbire a omului cu Dumnezeu. Deşi Dumnezeu
rămâne dincolo de cugetare şi exprimarea prin cuvinte, prin
66 O MI LE 1 1 (. \ OKI OUOXĂ
întruparea Cuvântului divin, Dumnezeu garantează cuvântul ca

mijloc de comunicare între El şi oameni şi între oameni.
îndoielile cu privire la puterea cuvintelor de a da sens
realităţilor existente vin din faptul că nu întotdeauna cuvintele
exprimă Adevărul. Precizăm că între realitate şi Adevăr există o
distincţie. Realitatea nu poate fi una cu Adevărul, căci uneori este
dramatică, dureroasă, dar este realitate. Cuvintele false
deformează realitatea iar Adevărul nu-l exprimă niciodată.
Realităţile tragice, ca cuvinte, sunt deformări ale spiritului uman
depărtat de Dumnezeu-Cuvântul; sunt semnul slăbirii puterii
creatoare a cuvântului uman, datorită decăderii subiectului,
degradării sale spirituale. Dumnezeu-Cuvânul Şi-a imprimat chiar
prin actul creaţiei chipul Său în om, ca Cuvânt în acţiune, Cuvânt
cuvântător, deci Şi-a suflat grăirea în om, pentru ca acesta să
poată grăi în numele Domnului şi să poată auzi cuvântul Lui grăit
de către altul, însă nesocotirea poruncii lui Dumnezeu a însemnat
decăderea omului din Cuvântul, alterarea şi degradarea
cuvântului, adică a limbii paradisiace, care a fost singura limbă a
unei comuniuni reale între Dumnezeu şi om. Cel de-al doilea
moment al decăderii omului îl reprezintă Turnul Babei, care
înseamnă şi o descompunere şi multiplicare a cuvintelor
originale, până la pierderea forţei creatoare a Logosului, căci
menirea cuvântului nu este doar să exprime lumea, ci să o creeze.
Asistăm aşadar la o malformare, la o şubrezenie şi subţiere a
cuvintelor, până la întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul şi
coborârea Duhului Sfânt, când cuvintele îşi recapătă forţa lor
creatoare. "Mulţimea limbilor din pricina turnului a fost semn de
împrăştiere şi de despărţire în toate neamurile, iar în Hristos este
semn de adunare în unitate prin Duhul şi al înaintării împreună
spre cele de sus" (Sfântul Chirii al Alexandriei). Omul este însă
liber în modul de a întrebuinţa cuvântul. De aceea nu
întotdeauna se foloseşte de cuvinte spre a se lumina pe sine şi pe
alţii şi spre viaţă, ci uneori foloseşte cuvintele spre întuneric şi
moarte. Oricând poate găsi cuvinte spre a îndreptăţi orice crimă,
nebunie sau nerozie, dar şi cuvinte spre a ascunde adevărul.

Cuvintele pot ascunde multe. Oricând pot camufla o realitate
neplăcută sau înfrumuseţa una urâtă. Sfântul Chirii al Alexandriei
vorbeşte de "crimele unei limbi bolnave şi de furia împotriva lui
Hristos", pentru care toţi vor suferi. Psalmistul David arată că
Dumnezeu va muta din pământul celor vii pe cei care iubesc şi
grăiesc nedreptatea şi pe cei care folosesc cuvinte de pierzanie,
limba vicleană (Ps 51, 1-4). După Denis de Rougemont, în unii
oameni cuvântul a decăzut într-atât, încât nu mai ştie nici măcar
să mintă, fiind mai prejos decât minciuna: "Vai, ce-am făcut noi
cu cuvântul!... . Tiranii au putut răstigni şi Cuvântul!" (Partea
diavolului, p. 169-171). Reaua întrebuinţare a cuvintelor este
consecinţa alterării chipului divin în om şi expresia unei profunde
crize spirituale din care se iese prin reintegrarea în Viaţa
Cuvântului. Orice cuvânt rostit în afara Cuvântului făcut trup,
este vorbă goală, pălăvrăgeală şi minciună, întrucât nu are un
mesaj autentic, ziditor. Cuvintele, pozitive şi negative, pornesc
din mintea şi inima omului şi sunt expresia unei gândiri curate şi
a unei inimi pline de credinţă sau a unei gândiri întunecate şi a
unei inimi goale de duh creştinesc. Folosirea negativă a cuvintelor
produce multă suferinţă şi durere în cel ce le foloseşte şi în cel
căruia îi sunt adresate. Astfel de cuvinte devin instrument al
devalorizării şi desacralizării cuvintelor originare, fiindcă şi-au
pierdut forţa lor creatoare, slujind minciuna şi nedreptatea. Din
punţi de legătură între Dumnezeu şi oameni, din menirea lor de
slujitoare ale comuniunii, cuvintele s-au transformat în mijloace
de manifestare a urii şi dezbinării oamenilor. De aceea cuvintele
trebuie restaurate, purificate, pentru ca să-şi redobândească
vocaţia şi menirea lor, sacralitatea. Ele trebuie să fie purtătoare
de energii creatoare, să zidească, nu să demoleze la nivel
spiritual.
Cuvintele pe care le folosim în relaţiile cu semenii noştri
trebuie rostite cu multă responsabilitate şi să nu fie mai mult
decât ce spune lisus Hristos: "Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce
este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea
de la cel rău este" (Mt 5, 37). Şi cu atât mai mult, pentru cei ce
sunt "slujitori ai Cuvântului" (Lc 1, 2). Ei trebuie să fie responsabili
de cuvintele pe care le adresează ascultătorilor şi să aibă în
vedere greutatea cuvântului rostit, prin care trebuie să
mântuiască un suflet, nu să-l piardă. Biserica creştină afirmă o
sacralitate a cuvântului şi datoria slujitorilor Cuvântului de a
păstra "graţia originară şi divină a limbajului, de a-l salva de la
pieire". Pentru aceasta propovăduitorul Cuvântului lui Dumnezeu
trebuie să păzească cuvântul evanghelic în inima lui şi să nu-l
întineze prin gânduri şi prin viaţa sa. Cuvântul lui să fie Cuvântul
lui Dumnezeu, cuvânt-sămânţă roditoare, cuvânt de viaţă, cuvânt
de mântuire, mai ales că graiul uman este suportul sensibil al unei
încărcături divine, a Dumnezeu - Cuvântului. Cuvântul lui să fie
viaţa lui şi să fie cuvânt-putere de viaţă. Sfântul loan Gură de Aur
ne întăreşte în această convingere, afirmând că trebuie să ne
străduim pentru a face să locuiască din belşug în noi cuvântul lui
Hristos şi să ne folosim de cuvânt, ca nu cumva să fim străpunşi
de săgeţile duşmanului, ci mai degrabă să-i străpungem noi pe ei.
Cuvântul nu este, aşadar, numai un mijloc de exprimare.
Funcţia principală a cuvântului este comunicarea. Aceasta
presupune cel puţin doi subiecţi, unul care transmite şi altul care
primeşte mesajul, informaţia. Dar cuvântul este cuvânt întreg,
când se primeşte răspunsul la întrebarea adresată, când se
primeşte informaţia sau când se primesc cunoştinţele împărtăşite
de către subiectul care le recepţionează. Şi, mai mult, când
persoana care primeşte mesajul, îl transpune în viaţă. Aşa se
petrec lucrurile în sfera ştiinţelor normative. Eticianul, de pildă,
nu se mulţumeşte cu punerea celuilalt în situaţia de a lua simplu
cunoştinţă de regulile de conduită, ci urmăreşte ca aceste reguli
să fie aplicate în viaţa cotidiană a celui ce a luat cunoştinţă de ele.
De asemenea, Pedagogia nu urmăreşte doar transmiterea de
elemente teoretice şi cunoaşterea lor de către subiecţi, ci îşi
propune şi educarea acestora, formarea de caractere sănătoase
OMILET ICA GENERALĂ 69
cu o viaţă activă şi putere creatoare. Cu atât mai mult Pedagogia

creştină îşi propune formarea personalităţii religios-morale a
credincioşilor, aplicarea cuvântului evanghelic în viaţa personală a
fiecăruia. De aici concluzionăm că rolul cuvântului în predică este
eminamente practic, anume de a insufla omului puterea de viaţă,
puterea creatoare a Cuvântului divin. Cuvintele Revelaţiei
dumnezeieşti sunt întotdeauna putere şi viaţă, împărtăşire a
puterii şi sursă a vieţii. Sunt cuvinte de binecuvântare şi
purtătoare de energie dumnezeiască; sunt cuvinte dinamice,
fortifiante, cuvinte care pun în mişcare puterile sufleteşti şi nu se
întorc până nu produc o schimbare, nu se întorc fără rod.
Cuvântul este "darul" lui Dumnezeu şi El voieşte ca Evanghelia,
deci cuvintele Lui, ca expresie a iubirii Sale faţă de noi, să nu
rămână fără ecou în viaţa noastră, ci să devină puteri care
comunică cu Dumnezeu, care împărtăşesc viaţa cea adevărată.
După Sfântul Antonie cel Mare cuvântul este "dar" al lui
Dumnezeu atunci când are un înţeles şi comunică viaţa, când este
folositor sufletului. Dacă prin cuvântul obişnuit se pot transmite
conţinuturi care pot rămâne în planul abstracţiilor, prin cuvântul
revelat, prin predică se transmit învăţături care sunt menite a fi
aplicate în viaţa ascultătorilor, în vederea înnoirii, transformării
făpturii umane. De pildă, învăţătura privind iubirea faţă de
vrăjmaşi nu este propovăduită pentru a oferi ascultătorilor o
temă de teoretizare, ci pentru a fi îndeplinită de toţi creştinii.
Mântuitorul Hristos n-a dat o asemenea poruncă pentru a ne
avânta în speculaţii asupra ei, ci pentru a ne determina să ne
ocupăm de vrăjmaşi, de neprieteni, cu înţelegere şi dragoste, cu
răbdare şi perseverenţă, până ce vom izbuti să în'ăturăm
vrăjmăşia din sufletele lor, punându-i din nou în condiţia de a
adopta în relaţiile lor o atitudine creştinească. Tot astfel şi
învăţăturile despre iubirea faţă de Dumnezeu, despre milă,
bunătate, smerenie, nădejde, dreptate, jerfa de sine, nu satisfac
deplin naturii şi menirii lor, decât când sunt convertite în izvoare
de viaţă practică.
0 caracteristică fundamentală a cuvântului în predică o

constituie faptul că este şi rămâne întotdeauna cuvântul lui
Dumnezeu. Dacă în accepţia lui obişnuită cuvântul transmite
noţiuni, idei, cunoştinţe referitoare la realitatea obiectivă, în
predică, preotul comunică un mesaj divin, cuvântul lui
Dumnezeu, revelat prin lisus Hristos, nu propovăduieşte ideile şi
gândurile sale. Se revelează şi se afirmă aşadar caracterul
teocentric al cuvântului omiletic, deoarece cuvintele Scripturii
sunt cuvintele lui Dumnezeu. însuşi Mântuitorul Hristos
mărturiseşte: "Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la
Mine, ci Tatăl - Care rămâne întru Mine - face lucrurile Lui" (In 14,
10). Caracterul teocentric al cuvântului în predică îl ajută pe
credincios să cunoască şi să înfăptuiască voia lui Dumnezeu,
exprimată în poruncile Sale; îl ajută să-L iubească pe Dumnezeu şi
pe semenul său şi să-şi îndeplinească menirea sa de fiinţă
raţional-cuvântătoare. Credinciosul descoperă în cuvintele lui
Dumnezeu, sensul lumii şi al omului, înţelesul de dincolo de
cuvinte, îşi reînnoieşte puterile spirituale, extrăgându-şi existenţa
din seva lor divină. Prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu în existenţa
noastră fînseamnă viaţă, împărtăşire de viaţa veşnică: "Doamne,
la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice" (In 6, 68).
Ori de câte ori se rostesc cuvintele Scripturii, cu credinţă şi cu
dragoste, Dumnezeu este, oarecum, prezent; vorbeşte şi lucrează
în cei ce propovăduiesc învăţătura Lui, deoarece cuvintele şi
faptele Lui nu pot fi separate de Persoana Dumnezeu-Omului, ele
însele fiind o manifestare a Persoanei. Prin cuvintele Scripturii
intrăm în dialog cu Dumnezeu-Cuvântul. Predica este o aducere
în prezent a lui lisus Hristos, prezenţă care menţine conştiinţa
mereu trează în cei ce-L propovăduiesc, dar şi în cei ce ascultă
cuvântul dumnezeiesc. Această prezenţă conduce la întâlnirea
credinciosului cu Dumnezeu, la cunoaşterea lui Dumnezeu, ca
imperativ al vieţii creştine, cunoaştere care duce la iubirea lui
Dumnezeu şi trăirea sau împlinirea cuvântului lui Dumnezeu,
scopul practic al propovăduirii creştine. Prin cuvântul lui
Dumnezeu se ajunge astfel la cunoaşterea Iul Dumnezeu,

deoarece cuvântul în predică are puterea de a naşte credinţa în
Sufletul ascultătorilor. Iar credinţa este o cale supraraţională, nu
Iraţională, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Credinţa este răspunsul
omului la apelul lui Dumnezeu şi, totodată, rodul harului
dumnezeiesc care se revarsă prin cuvântul propovăduit.
Cunoscându-L pe Dumnezeu prin credinţă, trăim în Dumnezeu,
aşa încât cunoaşterea devine un mod de viaţă creştinească, iar
Viaţa devine cunoaştere a lui Dumnezeu. însuşi Mântuitorul
Hristos spune: "Şi aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe
Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe lisus Hristos, pe Care L-ai
trimis" (In 17, 3).
Cuvântul în predică, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, îi
conduce pe credincioşi către desăvârşirea vieţii şi mântuirea
sufletului. Primirea cuvântului lui Dumnezeu revelat şi vestit în
Biserică este o cale de împărtăşire a vieţii veşnice: "Cel ce ascultă
cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică..."
(In 5, 24). Naşterea din nou şi împărtăşirea vieţii veşnice este o
altă caracteristică a cuvântului în propovăduirea creştină, căci
cuvântul lui Dumnezeu este viu şi "rămâne în veac" (1 Ptr 1, 23).
Cuvântul lui Dumnezeu nu se trece; El este veşnic actual: "Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt 24, 35).
Astfel cuvântul lui Dumnezeu este sămânţă a unei noi vieţi - viaţa
tn Hristos. "Cuvântul Tău m-a viat" (Ps 118, 50), mărturiseşte
psalmistul David. Cuvântul este izvor al vieţii când este plin de har
dumnezeiesc, când provine de la lisus Hristos - Izvorul vieţii, Care
dă tuturor "viaţa şi suflare în toate'Y FA 17, 25). El are viaţa în
Sine (In 5, 26), şi ne-o comunică prin cuvintele Lui, învăţându-ne
să le ascultăm şi să le păzim, ca să dobândim viaţa veşnică, să ne
facem părtaşi vieţii dumnezeieşti. "Domul se zice viaţă, ca cel ce
dă sufletelor ce iubesc pe Domnul puterea de a se mişca spre cele
dumnezeieşti" (Sf. Maxim Mărturisitorul). Viaţa noastră este viaţă
autentică, dacă îşi are obârşia în Cuvântul lui Dumnezeu şi este
mişcată de El în toate direcţiile, dacă Duhul lui Dumnezeu
72 OM1LET1CA OR TODOXĂ
sălăşluieşte întru noi (1 Co 3, 9). Dumnezeu a dat lumii viaţă prin

Cuvântul, iar prin întruparea şi jerfa Cuvântului, i-a făcut pe
oameni capabili de a se împărtăşi în mod plenar de viaţă. De
aceea oamenii îşi trăiesc viaţa prin împărtăşire din cuvintele şi
viaţa Cuvântului, ca o pregustare a vieţii veşnice. Evanghelia lui
lisus Hristos este sursa din care creştinul îşi trage existenţa sa.
Trăirea vieţii creştine este comunicare în dialog sacru cu
Cuvântul, împărtăşire de viaţa Cuvântului prin ritualul euharistie.
Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi eficient tocmai prin ritualul
liturgic, care nu este o desacralizare a Cuvântului dumnezeiesc,
aşa cum se încearcă a se afirma, dimpotrivă, în acest ritual, El îşi
comunică viaţa Sa. în afara acestui dialog sacru, noi nu avem
viaţă, ci doar o mişcare mecanică. Viaţa creştină nu este posibilă
fără ritualul liturgic, care este prezenţă a lui Hristos în Duhul
Sfânt. Prin Hristos, în Duhul Sfânt, ni se comunică viaţa adevărată.
Dar comunicarea vieţii prin cuvânt nu este o simplă transmitere şi
primire de informaţie, ci este împărtăşire de viaţa Cuvântului
divin şi naşterea la o nouă viaţă în care Hristos ia chip în noi, iar
viaţa noastră devine viaţa Lui. întruparea Logosului divin face
accesibilă participarea noastră la Viaţa Cuvântului şi ne dă
garanţia vieţii veşnice. Dacă Cuvântul are viaţa întru Sine şi ne-o
comunică prin cuvintele Evangheliei Sale, iar în mod deplin prin
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, cuvintele Scripturii nu pot fi
detaşate de locul lor viu - Biserica. Ea este o prelungire
existenţială a Cuvântului divin în viaţa oamenilor. împărtăşirea
plenară de viaţă nu se face doar prin auzirea cuvântului
dumnezeiesc revelat, ci prin însăşi participarea noastră la viaţa
Cuvântului - Biserica, pe care El însuşi a întemeiat-o prin jertfa şi
învierea Sa. Biserica este locul în care Cuvântul lui Dumnezeu este
viu şi lucrător, fiindcă în Biserică se vesteşte cuvântul Evangheliei,
se ascultă şi se împlineşte. Dacă prin cuvântul rostit simplu, ca
mijloc de exprimare şi comunicare, oamenii îşi împărtăşesc la
nivel spiritual gândurile şi simţămintele lor, viaţa lor, în Biserică,
locul în care mesajul divin se rosteşte neîncetat, în predică şi
OM I LE T I C A G E N E R A L Ă 73
liturghie, cuvântul rostit în Duhul Sfânt are cu atât mai mult

puterea de a comunica viaţa veşnică.
O notă specifică a cuvântului omiletic o constituie şi
haritoforia. Cuvântul obişnuit este o unitate biplană, fiind alcătuit
dintr-o latură perceptibilă, senzorială şi una inteligibilă, raţională,
în predică însă, pe lângă aspectul sonor perceptibil auditiv şi pe
lângă conţinutul de sens perceptibil mintal, cuvântul mai are şi o
dimensiune harică, duhovnicească. Cuvântul lui Dumnezeu
transmis prin predică este purtător al energiei dumnezeieşti,
ireductibilă la puterile fireşti ale cuvântului uman, deoarece îşi
are izvorul în adâncurile dumnezeieşti. Este cuvânt cu "putere
multă", "cuvântul harului" (Lc 4, 22), "viu şi lucrător" (Evr 4, 12).
Dar cel ce face evidentă puterea, dumnezeirea cuvântului revelat,
este harul Duhului Sfânt. Cuvintele revelate şi păstrate în Sfânta
Scriptură au putere când sunt comunicate de cel ce crede în
Hristos, deoarece în credinţa celor ce le rostesc şi a celor ce le
primesc, lucrează Duhul Sfânt. Această putere vine de la Duhul
Sfânt, Care mijloceşte harul şi mântuirea, întărind buzele celui ce
vorbeşte, luminând minţile celor ce ascultă pentru a înţelege şi
deschizând inimile spre a împlini poruncile iui Dumnezeu.
Cuvântul în predică este purtător de har, pentru că preotul
grăieşte acele cuvinte pe care I le insuflă Duhul Sfânt (Sf. loan
Gură de Aur). Harul divin dăruieşte fiecăruia puterea de a vesti şi
de a primi mesajul divin. Puterea harică care se transmite prin
cuvântul omiletic izvorăşte din puterea mântuitoare a Cuvântului
lui Dumnezeu, lisus Hristos a transmis puterea Sa mântuitoare,
vindecând prin cuvânt pe slăbănog (Mt 9, 2), femeia păcătoasă
(Lc 7, 48), Zaheu vameşul (Lc 19, 9), tâlharul de pe cruce (Lc 23,
43) etc. Sfântul Apostol lacob zice: "... primiţi cu blândeţe
cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre.
Dar faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui,
amăgindu-vă pe voi înşivă" (lac 1, 21-22). Valoarea taumaturgică
a cuvântului în predică este conferită de harul dumnezeiesc, care
pătrunde până în adâncul fiinţei (cf. FA 2, 37), ajutându-i pe
oameni să intre în relaţie cu Dumnezeu, să dezvolte o viaţă

spirituală, orientându-i, luminându-i şi optimizându-i spre
plenitudinea vieţii duhovniceşti. Cuvântul, acest suveran
atotputernic, cum se exprimă Gorgias, este capabil să
stăpânească, să conducă, să alunge durerea, să sporească mila şi
să producă bucuria. Dacă este mânuit cu abilitate, sensibilizează
sufletele ascultătorilor, îi determină să iasă din starea de
indiferenţă şi-i face capabili să primească cuvintele revelaţiei
dumnezeieşti.
O altă caracteristică a cuvântului în predică constă în
îmbinarea echilibrată a elementului divin cu cel uman în viaţa
practică a ascultătorilor. Prin îmbinarea divinului cu umanul,
înţelegem convieţuirea credinciosului cu lisus Hristos, conlocuirea
omului cu Dumnezeu-Omul, în aşa fel ca nici divinul să nu fie
absorbit de uman şi nici umanul să nu fie absorbit de divin. Faptul
are o importanţă deosebită pentru antropologia creştină.
Totodată, propovăduirea creştină, predica nu este numai cuvânt
omenesc, ci este cuvântul lui Dumnezeu trecut prin grai omenesc,
în cuvintele Scripturii se află scris ceea ce a vorbit însuşi
Dumnezeu, iar preotul propovăduieşte Cuvântul lui Dumnezeu
revelat în Scriptură. Cuvântul în predică îi pregăteşte pe
ascultători să intre în legătură cu Dumnezeu, punându-i în
condiţia de a-şi da seama de ceea ce sunt ei în însuşirea lor cea
mai proprie. Situându-se în relaţie cu Dumnezeu, omul îşi dă
seama de nimicnicia sa, conştientizează că fără Dumnezeu nu
poate trăi, că centrul existenţei sale nu este în sine, ci dincolo de
sine, în Altul, mai profund, în Dumnezeu şi, totodată, realizează
că atenţia sa trebuie să se îndrepte spre "altul", nu spre sine. El
trebuie să se lepede de sine, să renunţe la propria-i voie şi să-i
urmeze lui Hristos. Relaţia cu Dumnezeu îl fereşte de egoism, îi
asigură adevărata libertate, îi deschide sufletul pentru legături cu
ceilalţi oameni, pentru a intra şi a trăi în comuniune cu ei.
Prin urmare, cuvântul este cel mai puternic şi eficient
mijloc de comunicare între făpturile raţionale prin care omul se
distinge de toate celelalte făpturi. Menirea fundamentală a

cuvântului divin şi a celui uman este de a zidi persoana umană
întru frumuseţea ei originară. "Cuvântul este cât un arbore. Că s-a
născut pe pământul tău ori a căzut ca o sămânţă din lumea altora,
un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică" (C. Noica). Prin
cuvânt, predicatorul comunică nu doar un mesaj, o idee, ci
împărtăşeşte un "har", o putere, "puterea lui Dumnezeu" (1 Co 1,
18), care face evidentă dumnezeirea lui lisus Hristos. Nici în
relaţiile dintre oameni, cuvintele nu se adresează doar înţelegerii,
nu au doar sensuri pure, teoretice. în afară de prezenţa persoanei
care vorbeşte cu o altă persoană care ascultă, cuvintele rostite de
o persoană către altă persoană sunt totdeauna încărcate şi de
anumite atitudini şi gesturi. Cuvântul însoţit de gest este cuvântul
adevărat. Gestul îi dă tărie şi face eficient cuvântul. în afară de
sensul sau conţinutul exprimat prin cuvânt mai este în el şi voinţa
persoanei grăitoare de a comunica acel sens, de a transpune în
viaţă cuvântul adresat. Cu atât mai mult, se înţelege, în predică,
menirea cuvântului nu este doar de a comunica mesajul divin, ci
de a-l face să rodească în viaţa personală a fiecărui om, de a
împărtăşi puterea de viaţă a Cuvântului lui Dumnezeu.
c) Relaţia între Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine

Am afirmat în subcapitolul prededent că, în mod obişnuit,
cuvântul este un mijloc de exprimare şi comunicare între oameni.
Am precizat, de asemenea, că rolul cuvântului în predică, ca "dar"
al Duhului Sfânt, nu este doar de a comunica mesajul divin
revelat, ci de a împărtăşi puterea harului divin, de a produce o
schimbare profundă în lăuntrul omului Această transformare
urmând a se desăvârşi, se înţelege, printr-o participare activă la
viaţa Bisericii, printr-o vieţuire duhovnicească.
Propovăduirea creştină nu este o lucrare pur omenească.
Cuvântul predicatorului nu este doar cuvânt uman, ci este
cuvântul lui Dumnezeu transmis în grai omenesc, rostit în Duhul
Sfânt. Sfânţii Apostoli şi-au început misiunea de vestire a
Evangheliei numai după coborârea Duhului Sfânt. La Cincizecime

toţi apostolii "s-au umplut de Duhul Sfânt'Y FA 2, 4). El îi va însoţi
de acum pe tot parcursul misiunii lor şi-i va călăuzi la tot adevărul
(cf. In 16, 13). El va grăi prin cuvintele lor: "Căci nu voi sunteţi
care vorbiţi, ci Duhul Sfânt" (Mc 13, 11). însuşi lisus Hristos îi
asigură de prezenţa Sa în actul propovăduirii prin cuvintele: "Şi
iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Am in"
(Mt 28, 20). Cuvintele dumnezeieşti revelate sunt aşadar
manifestarea lui Dumnezeu ca Persoană. El este Sursa puterii
harice a cuvântului în predica creştină, iar Duhul Sfânt este Cel ce
însufleţeşte puterea vieţii harice, puterea Cuvântului lui
Dumnezeu propovăduit. Cuvântul uman în propovăduirea
creştină îşi trage puterea şi vitalitatea din Logosul divin, Cuvântul
creator al Tatălui, întrupat în Persoana lui lisus Hristos. Iar
puterea Cuvântului întrupat izvorăşte din însăşi fiinţa Lui
dumnezeiască. Numai astfel pot fi înţelese cuvintele: "au fost
pătrunşi la inimă "(FA 2, 37) iar "cei ce au primit cuvântul lui s-au
botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete'Y FA
2, 41). Cu această putere au fost investiţi şi Sfânţii Apostoli (Mt
10 , 8), a căror activitate învăţătorească se fundamentează pe
porunca de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu revelat în Sfânta
Scriptură şi întrupat în Persoana Fiului lui Dumnezeu.
Potrivit Revelaţiei dumnezeieşti, Biserica Ortodoxă, fidelă
învăţăturii apostolice şi patristice, acordă cuvântului locul cuvenit
în lucrarea mântuirii, fără să considere cuvântul unicul mijloc de
transmitere a harului dumnezeiesc, cum învaţă protestanţii, sau
să minimalizeze menirea cuvântului propovăduit, deoarece
consideră activitatea învăţătorească parte esenţială a lucrării de
mântuire înfăptuită de lisus Hristos. începutul activităţii
Mântuitorului Hristos îl constituie vestirea Evangheliei. El însuşi
afirmă că este trimisul Tatălui (Mt 10, 40), ca să vestească
cuvintele Lui, să mărturisească Adevărul: "Eu spre aceasta M-am
născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc adevărul" (In 18,
37).
Mijloacele prin care se transmite harul dumnezeiesc

necesar renaşterii, creşterii şi desăvârşirii personale a fiecărui
credincios, sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine. Biserica
Ortodoxă învaţă că între Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine
există o relaţie profundă şi de nedesfăcut. Precum lumina este
nedespărţită de soare, cuvântul de minte, opera de creatorul ei,
tot astfel cuvântul lui Dumnezeu propovăduit este nedespărţit de
Sfintele Taine. Unitatea de nedesfăcut dintre cuvântul lui
Dumnezeu propovăduit şi Sfintele Taine se fundamentează în
Persoana lui lisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu şi Taină a
Tainelor. în lisus Hristos cele trei slujiri prin care a răscumpărat
lumea din păcat sunt nedespărţite. Slujirea profetică-
învăţătorească, arhierească-sfinţitoare şi împărătească-
conducătoare formează o unitate indivizibilă. Lămurirea sau
clarificarea relaţiei ontologice existente între Cuvânt şi Taină este
absolut necesară, pentru că accentuarea uneia sau alteia dintre
slujirile Mântuitorului ar conduce la diminuarea celorlalte, fapt ce
ar afecta grav esenţa Revelaţiei divine şi implicit esenţa
creştinismului.
Propovăduirea Evangheliei şi săvârşirea Sfintelor Taine
constituie misiunea principală încredinţată de lisus Hristos
Bisericii Sale. Atât prin cuvântul rostit, cât şi prin săvârşirea
Sfintelor Taine, credincioşii intră în relaţie cu lisus Hristos şi se
împărtăşesc de acelaşi har dumnezeiesc. Problema este să vedem
modul în care se înfăptuieşte această unire prin ascultarea
predicii, care este aportul predicii în lucrarea mântuirii şi cum
lucrează Sfintele Taine mântuirea. Teologia ortodoxă învaţă că,
după căderea omului în păcat, chipul lui Dumnezeu în nm nu s-a
distrus, ci doar s-a alterat, rămânând în el dorinţa de a intra în
relaţie cu Dumnezeu, de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Această
dorinţă este şi o vocaţie. întreaga existenţă umană se
caracterizează de fapt printr-o mişcare ascendentă spre unirea cu
Dumnezeu, spre asemănarea cu El. Punctul de întâlnire dintre
Dumnezeu şi om îl constituie tendinţa permanentă a omului de a
ajunge la asemănare cu Creatorul său şi dragostea nemărginită a

lui Dumnezeu de a intra în dialog cu omul. Dumnezeu Se
descoperă, mai întâi, omului în paradis, comunică cu el prin
profeţi, apoi prin Fiul Său (Evr 1, 1-2). După înălţarea Sa la cer, le
vorbeşte oamenilor prin Duhul Sfânt. Omul, la rândul său, se
deschide sufleteşte prin har actului iubitor de revelaţie al lui
Dumnezeu; îl întâmpină pe Dumnezeu în coborârea Sa. Harul
Duhului Sfânt, care-i deschide inima spre unirea cu Dumnezeu îl
primeşte prin vestirea Cuvântului lui Dumnezeu. Predica este
mijlocul prin care Dumnezeu este contemporan cu fiecare
generaţie istorică, oferindu-i omului ocazia de a-l răspunde prin
credinţă. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit este ascultat
şi primit de cel căruia i se adresează, devine mântuitor, ca
începător al lucrării de mântuire. Predica predispune ascultătorul
spre mântuire. Ea nu lucrează mântuire, dar o pregăteşte, fiindcă
mântuirea nu se realizează numai prin ascultarea cuvântului
evanghelic, ci prin participarea activă la viaţa Bisericii, prin unirea
cu Hristos în Sfintele Taine, pentru că numai prin ele creştinul
este încorporat în Trupul tainic al lui lisus Hristos - Biserica. Prin
predică creştinul este adus la sânul Bisericii, devine membru al
Bisericii, dar nu este mântuit. Prima comunitate creştină ia fiinţă
în urma predicii sfântului apostol Petru (cf. FA 2, 14-47). Biserica
fiinţează, creşte şi se desăvârşeşte pe temelia propovăduirii. Ea
este locul sacru în care Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător
al mânturii oamenilor. Predica şi Sfintele Taine îi dau Bisericii
calitatea de organ al sfinţirii şi mântuirii oamenilor, fiindcă în
Biserică este prezent şi lucrează Duhul Sfânt.
Potrivit cuvintelor sfântului apostol Pavel, predicarea
Evangheliei este "putere a lui Dumnezeu spre mântuirea celui ce
crede" (Rm 1, 16), nu putere care mântuieşte prin sine, ci care
conduce spre mântuire, căci unirea deplină cu Dumnezeu se
realizează prin împărtăşirea cu Sfintele Taine. Rolul principal al
propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu este chemarea la
credinţă. Cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să creadă
"că lisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu" (In 20, 31) şi, crezând,
să-L mărturisească prin cuvânt şi viaţa lor. "Primirea cu credinţă a
cuvântului divin este deja însămânţarea şi începutul simţirii în noi
a vieţuirii în Hristos. începutul unei treceri, a unei anticipări
pascale, a unei mutaţii din moarte la viaţă" (Pr. Prof. Dr. C-tin
Galeriu). Sfântul Apostol Petru spune că se propovăduieşte
pentru ca "neamurile să audă cuvântul Evangheliei şi să creadă"
(FA 15, 7). Iar Sfântul Apostol Pavel precizează: "credinţa este din
auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos" (Rom 10, 17).
Cuvântul cheamă la credinţa în lisus Hristos, o susţine şi o
întăreşte în cei ce primesc cuvântul, îi fereşte pe ascultători de
învăţături greşite, curăţeşte inima (cf. FA 15, 9) şi mântuieşte pe
cei ce-l ascultă şi cred (cf. In 5, 24). Cuvântul cheamă la credinţă şi
naşte credinţa. Ea este roada Duhului Sfânt (Ga 5, 22). Există o
profundă legătură între cuvânt, credinţă şi har. Fără predică şi
fără harul dumnezeiesc nu este posibilă credinţa, după cum harul
nu poate rodi fără credinţă, fiindcă Duhul Sfânt nu lucrează decât
în cei ce cred. Prin cuvânt lucrează harul care naşte credinţa şi,
tot prin cuvântul propovăduit, credinţa este mereu întreţinută în
sufletul credincioşilor. Harul dumnezeiesc, împărtăşit prin cuvânt
şi Sfintele Taine, rămâne neroditor fără credinţă. Credinţa este
acel "fia t"al Fecioarei Maria care duce la hristificarea omului Prin
ea, Cuvântul îşi face locaş în noi şi ne unim cu Dumnezeu (Sf.
Chirii al Alexandriei). "Credinţa evanghelică, creştină, înseamnă
adeziunea omului la o prezenţă personală ascunsă şi arătată în
acelaşi timp - aceea a lui Dumnezeu ascuns, inaccesibil, care ni se
arată nouă şi la care participăm prin lisus Hristos, rămânând însă
alteritate, altceva" (Olivier Clément). Valoarea şi neresitatea
credinţei pentru mântuire este subliniată şi de sfântului apostol
Pavel: "Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui
Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumenzeu trebuie să creadă
că El este şi că Se face răsplătitor celor care îl caută" (Evr 11, 6 ).
Credinţa este un element esenţial în lucrarea de mântuire
subiectivă. Se înţelege, credinţa lucrătoare prin iubire (Ga 5, 6 ),

dovedită prin fapte bune (lac 2, 26).
Importanţa propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu în
lucrarea mântuirii decurge, aşadar, din necesitatea şi valoarea
credinţei în actul mântuirii. Teologia ortodoxă afirmă că predica
este un mijloc de împărtăşire a harului dumnezeiesc, dar
neîndestulător fără Sfintele Taine, fiindcă prin ele suntem
încorporaţi în Biserică şi ni se împărtăşeşte viaţa veşnică.
Adevărul acesta este exprimat de Sfânta Scriptură şi de predica
kerigmatică a Bisericii din primele veacuri. Astfel, când s-a
întemeiat prima comunitate creştină, cei "pătrunşi la inimă"/ FA
2, 37) de cuvântul sfântului apostol Petru, au întrebat ce să facă,
ca să se mântuiască, iar Petru le-a răspuns: "Păcăiţi-vă şi să se
boteze fiecare dintre voi în numele lui lisus Hristos, spre iertare
păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt"(FA 2, 38).
Sfântul evanghelist Luca descrie episodul convertirii sutaşului
Corneliu (FA 10, 1-48), care era om cucernic şi temător de
Dumnezeu, lăsând să se înţeleagă importanţa Tainei Sfântului
Botez pentru mântuire. Deşi în urma cuvântării sfântului apostol
Petru, "Duhul Sfânt a căzut peste toţi cei ce ascultau cuvântul"
(FA 10, 44), totuşi, el "a poruncit ca aceştia să fie botezaţi în
numele lui lisus Hristos"(FA 10, 48). De asemenea, Lidia
vânzătoarea de porfiră din cetatea Tiatirelor (FA 16, 14) şi
temnicerul din Filipi (FA 16, 23) au primit botezul îndată după ce
apostolul Pavel le-a grăit lor cuvântul lui Dumnezeu prin care au
primit harul credinţei.
Predica kerigmatică şi cea liturgică din perioada apostolică
au ocupat un loc central în viaţa Bisericii din primele trei veacuri.
După ce misionarii creştini reuşeau să nască credinţa în sufletele
ascultătorilor, prin rostirea cuvintelor lui Dumnezeu, îi pregăteau
pe aceştia în şcoli speciale pentru primirea Tainei Sfântului Botez,
pentru ca, în final, să primească Taina împărtăşaniei, prin care se
uneau în mod deplin cu lisus Hristos. Aceste mărturii biblice şi
practica Bisericii primare pun în evidenţă, atât rolul cuvântului
OM1LET1CA GE NE RAL Ă 81
propovăduit, ca mijloc de comunicare a harului dumnezeiesc, cât

şi valoarea Sfintelor Taine ca mijloace de împărtăşire a harului
mântuitor, confirmând relaţia ontologică între cuvântul lui
Dumnezeu şi Sfintele Taine. A minimaliza sau a nega rolul haric al
cuvântului în propăvăduirea creştină, considerând Tainele
singurul mijloc de împărtăşire a harului, înseamnă a reduce
predica la un simplu mijloc de informare intelectuală. Ori a socot:
cuvântul singurul mijloc de transmitere a harului, ignorând sau
neutralizând Sfintele Taine, înseamnă a reduce la tăcere întreaga
viaţă bisericească, considerând de prisos viaţa liturgică.
Adoptarea unei poziţii unilaterale faţă de cuvântul rostit sau faţă
de Sfintele Taine ar însemna tăgăduirea Revelaţiei dumnezeieşti
şi a Tradiţiei Bisericii.
Prin predică, lisus Hristos îşi continuă în Biserică activitatea
Sa învăţătorească, iar prin Sfintele Taine îşi îndeplineşte slujirea
Sa arhierească sau sfinţitoare. Sfintele Taine sunt acte văzute,
sensibile, instituite de Mântuitorul Hristos, prin care se
împărtăşeşte harul dumnezeiesc spre unirea cu Hristos a
persoanelor care cred. Necesitatea întemeierii Sfintelor Taine, ca
mijloace văzute de împărtăşire a harului divin, este arătată de
Sfântul loan Gură de Aur: "Dacă ai fi netrupesc, ţi-ar da aceste
daruri aşa cum sunt ele netrupeşti. Dar fiindcă sufletul este
împreunat cu trupul, cele duhovniceşti le dă în semne supuse
simţurilor" (P.S.B. 23, Omilia 82 la Matei). Sfintele Taine au o
parte văzută (materia, actele, cuvintele) şi o parte nevăzută (harul
divin). Această constituţie a Tainelor se reflectă în chiar natura
sau fiinţa Bisericii. Ele exprimă, într-un mod care ne depăşeşte,
unirea divinului cu umanul, a lui Dumnezeu cu creaţia. Temelia
Sfintelor Taine o constituie însăşi întruparea Cuvântului lui
Dumnezeu. Actul întrupării Logosului divin deschide calea unirii
omului cu Dumnezeu, consfinţeşte materia ca element prin care
lucrează harul şi pune în valoare Sfintele Taine ca mijloace prin
care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc. Dumnezeu ia trup în
Persoana Fiului Său, ca să restabilească relaţia între om şi
Dumnezeu, ca să sfinţească materia, s-o transfigureze, făcând-o

capabilă să lucreze prin ea harul Duhului Sfânt, împărtăşit omului
prin Sfintele Taine. Dacă omul ar fi numai duh, ar fi fost
asemenea îngerilor, iar dacă ar fi numai trup, s-ar fi asemănat
necuvântătoarelor. De aceea Dumnezeu îi împărtăşeşte cele
dumnezeieşti prin cele supuse simţurilor.
în actul întrupării, lisus Hristos ni S-a descoperit ca şi
"Cuvântul personal al lui Dumnezeu şi taină plenară a mântuirii".
Orice Sfântă Taină este un act al întâlnirii personale a omului cu
lisus Hristos. El este prezent real în Sfintele Taine prin Duhul
Sfânt. Viaţa lui Hristos întrupat, jertfit cu trupul pe cruce şi înviat,
ni se împărtăşeşte prin Sfintele Taine. Prin ele, Biserica
tămăduieşte şi înnoieşte umanitatea din Trupul Tainic al
Domnului, împărtăşeşte puterea de a-L urma pe lisus Hristos şi
chiar pe Domnul Hristos însuşi (N.Cabasila). Unitatea între
Cuvânt şi Taină se fundamentează în actul întrupării Logosului,
Care împărtăşeşte viaţa veşnică prin cuvântul şi trupul Său: "Cel
ce ascultă cuvintele mele..." (In 5, 24) şi "Cel ce mănâncă Trupul
M eu" (In 6,54) are viaţă veşnică. Cuvântul şi Taina se completează
şi se întrepătrund. Ele sunt o prelungire a lucrării mântuitoare şi o
prezenţă a lui Hristos. Dumnezeu nu S-a descoperit oamenilor
numai prin cuvântul Său, ci El însuşi a luat chip văzut, "Cuvântul
trup S-a făcut" (In 1, 14), pentru ca oamenii să-L cunoască direct
şi, pentru ca Dumnezeu să comunice cu oamenii într-un mod
deplin. El a mântuit oamenii atât prin cuvânt, cât şi prin Trupul
Său, purtător de energie dumnezeiască, prin unirea fără
amestecare sau schimbare, fără împărţire sau despărţire, a celor
două firi în Persoana Sa. Omul, la rândul lui, este capabil să
primească energia dumnezeiască care izvorăşte din trupul lui
Hristos şi se împărtăşeşte prin Sfintele Taine, pentru că şi el este
alcătuit din trup. Trupul îndumnezeit al Domnului transfigurează,
prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, trupul muritor al omului. De
asemenea lisus Hristos a vestit Evanghelia lui Dumnezeu, ca să
trezească credinţa şi să lumineze mintea ascultătorilor, dar El S-a
şi jertfit pentru ei, Şi-a dat viaţa, ca să le dea viaţa veşnică, să-i
mântuiască.
Relaţia profundă între cuvântul propovăduit şi Sfintele
Taine se întemeiază şi pe relaţia dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi
Duhul Sfânt. Atât prin cuvântul rostit, cât şi prin Sfintele Taine,
lucrează harul Duhului Sfânt. Unitatea între Cuvânt şi Duhul Sfânt
este evidentă în Revelaţia dumnezeiască. In Vechiul Testament
Duhul Sfânt a pregătit întruparea Cuvântului, participă la
întruparea Fiului, Care S-a născut "de la Duhul Sfânt şi din
fecioara Maria "(M t 1, 18, 30), coboară peste Fiul lui Dumnezeu
la botezul Său în Iordan şi este prezent în toate actele Sale
mântuitoare, iar în Noul Testament, ¡¡sus Hristos pregăteşte
venirea Duhului Sfânt ţcf. In 14, 16; 15, 26; 16, 7), pentru ca la
Cincizecime să-L trimită în lume spre a continua şi a
permanentiza, până la sfârşitul veacurilor, lucrarea mântuitoare a
lui lisus Hristos, în cei ce-L primesc şi cred în El. în timpul vieţii şi
lucrării pământeşti a lui lisus Hristos relaţia dintre oameni şi
Dumnezeu se realizează prin şi în lisus Hristos, iar după înălţarea
Sa la cer, relaţia dintre El şi oameni se realizează prin şi în Duhul
Sfânt (Paul Evdokimov). Duhul Sfânt este aşadar nedespărţit şi
împreună-lucrător cu Fiul, atât în lucrarea de propovăduire, cât şi
în lucrarea de sfinţire a credincioşilor. De fapt cele două acte se
săvârşesc de către slujitorii bisericeşti cu puterea Duhului Sfânt şi
împărtăşesc puterea Duhului Sfânt. Ambele îl fac prezent pe
Dumnezeu, prin lisus Hristos, în viaţa Bisericii. între Cuvânt şi
Taină nu există nici o opoziţie, dimpotrivă, ambele sunt izvoare
ale harului şi se regăsesc în activitatea Mântuitorului Hristos.
între ele există acelaşi raport care există între slujirea profetxă şi
cea arhierească a lui lisus Hristos. Cuvântul pregăteşte sufletele
ascultătorilor spre mântuire, iar Sfintele Taine le uneşte cu
Hristos. "Biserica noastră, deşi socoteşte şi ea cuvântul lui
Dumnezeu ca purtător sau transmiţător al harului, nu-l consideră
în această funcţie sau în acest rol, nici în aceeaşi măsură, nici în
acelaşi fel ca Sfintele Taine. Căci dacă rodirea cuvântului atât la
convertire, cât şi la îndreptarea omului este în funcţie de anumite

condiţii subiective ale celui care crede şi, în primul rând, de
libera primire şi conlucrare a acestuia cu cuvântul, este evident că
acţiunea lui nu-i legată de harul divin nici în acelaşi fel, nici în
aceeaşi măsură ca de Sfintele Taine, despre care însuşi Domnul
ne-a învăţat că sunt purtătoarele şi transmiţătoarele harului divin
în mod real" (Ion Zăgrean, Dogmatica, p.325).
Relaţia profundă între Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele
Taine este exprimată în mod real în Sfânta Liturghie, care
cuprinde toate momentele şi actele principale din viaţa şi
lucrarea de mântuire a lui Hristos. Prima parte a Sfintei Liturghii,
numită Liturghia catehumenilor, ni-L prezintă pe Mântuitorul în
calitatea Sa de Prooroc-Tnvăţător, prezent în cuvintele
pericopelor biblice care se citesc, iar partea a doua, numită
Liturghia credincioşilor, consacrată Jertfei euharistice, ni-L
înfăţişează pe lisus Hristos în demnitatea Sa de Arhiereu Care
sfinţeşte pe cei ce cu credinţă se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele
Lui. Liturghia catehumenilor este Liturghia Cuvântului care
pregăteşte sufletele credincioşilor spre unirea deplină cu Hristos.
în timpul acesta, Sfânta Evanghelie este aşezată în centru pe
Sfânta Masă. în timpul Liturghiei credincioşilor, în centru se află
Sfântul Potir - Hristos Domnul Jertfit şi înviat. Ceea ce Cuvântul
vesteşte se împlineşte aşadar în Sfântul Potir (Paul Evdokimov).
"Există o legătură tainică, adâncă între Euharistie şi Cuvântul lui
Dumnezeu (Scriptură). Dacă în Vechiul Testament, Cuvântul lui
Dumnezeu (Hristos) se adresează oamenilor prin gura profeţilor,
în Noul Testament, Cuvântul se face trup, devine om şi se
adresează direct lumii. Iar Biserica există prin aceste două forme
ale prezenţei lui Hristos în lume: Euharistie şi Cuvânt pe care nu le
desparte niciodată, pentru că Hristos nu poate fi împărţit.
Euharistia este deci Cuvântul întrupat; Biblia, Cuvântul rostit, iar
Biserica (poporul lui Dumnezeu) săvârşeşte Euharistia şi vesteşte
Cuvântul (Evanghelia) cu care se sileşte să se conformeze până la
identificare. Cuvântul (Evanghelia) este prelungirea Euharistiei şi
totodată interpretarea ei. In Liturghie, Hristos se împărtăşeşte

sub forma pâinii, dar ne şi învaţă cum să devenim noi înşine
"pâini", adică ofrandă unii pentru alţii şi pentru lume"
(Mitropolitul Serafim).
Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi săvârşirea Jertfei
euharistice au fost şi sunt două realităţi nedespărţite de la
începutul Bisericii creştine, întregindu-se una pe alta, căci ambele
se înrădăcinează în Logosul divin întrupat şi în Jertfa Fiului lui
Dumnezeu. Datorită relaţiei strânse dintre predicarea
Evangheliei, săvârşirea Sfintelor Taine şi a Sfintei Liturghii,
propovăduirea creştină a căpătat caracter sacramental. Cuvântul
propovăduit nu conţine doar mesajul lui Dumnezeu către om, ci
el însuşi este o lucrare harică în care este prezent Cuvântul lui
Dumnezeu. Astfel cuvântul propovăduit este Cuvânt cu putere,
Cuvânt deplin în atmosfera de rugăciune şi viaţă harică a Bisericii,
nedespărţit de Sfintele Taine. "în experienţa ortodoxă, cuvântul
ajunge la expresia cea mai deplină în contextul sacramental.
Cuvântul citit şi proclamat din Sfânta Scriptură este exprimat şi
primit prin actul eclesial al celebrării, mai ales prin Taina
Euharistiei. Pentru a putea înţelege caracterul sacramental al
cuvântului divin, trebuie să se treacă dincolo de înţelegerea strict
verbală a noţiunii cuvântului, pentru a se redescoperi puterea lui
revelatoare şi mântuitoare, ca un instrument al voinţei divine (,Pr.
dr. N. Dura, Propovăduirea Cuvântului şi Sfintele Taine în lucrarea
mântuirii, p.215). Liturghia reprezintă locul sacru în care se
înfăptuieşte, prin propovăduirea Cuvântului şi Taina Jertfei
euharistice, dialogul viu între lisus Hristos prezent în cele două
acte sacramentale şi credincioşii care participă prin credinţă şi
har la Taina Cuvântului lui Dumnezeu revelat în Persoana lui lisus
Hristos.
Cuvântul lui Dumnezeu şi Sfintele Taine sunt
nedespărţite în lucrarea de mântuire a Bisericii. Prin Cuvânt şi
Taină Hristos însuşi este prezent şi lucrează în viaţa Bisericii. Ele
sunt cele două mijloace prin care Biserica împărtăşeşte harul
dumnezeiesc. Cuvântul rostit, în Duhul Sfânt, iniţiază şi conduce

spre mântuire, iar Sfintele Taine împărtăşesc deplin harul
mântuitor. Relaţia profundă între Cuvântul lui Dumnezeu şi
Sfintele Taine se fundamentează în Persoana Fiului lui Dumnezeu,
învăţătorul desăvârşit şi Arhiereul veşnic. Slujirea învăţătorească
şi cea sfinţitoare sunt nedespărţite în lisus Hristos. De aceea
Biserica Ortodoxă învaţă că atât prin propăvăduirea cuvântului,
cât şi prin săvârşirea Sfintelor Taine se împărtăşeşte harul divin
mântuitor. Prin cuvânt se transmite harul care cheamă la credinţă
şi întreţine credinţa, prin care se înfăptuieşte unirea tainică a
omului cu Dumnezeu, iar prin Sfintele Taine se comunică harul
care mântuieşte. Credincioşii pot ajunge la asemănarea cu
Dumnezeu numai dacă sunt luminaţi cu învăţătura dumnezeiască
şi dacă sunt întăriţi cu puterea harului prin Sfintele Taine. Nici
cuvântul propovăduit fără Sfintele Taine şi nici Sfintele Taine fără
cuvânt nu pot mântui. Cuvântul şi Taina sunt acte sacramentale
nedespărţite în misiunea şi lucrarea Bisericii.
d) Predicatorul. Calităţile sale

Deşi Cuvântul lui Dumnezeu are valoarea lui intrinsecă şi
lucrează prin puterea Duhului Sfânt, totuşi, roadele propovăduirii
depind în mare măsură de modul în care predicatorul ştie să
scoată la lumină frumuseţea duhovnicească a învăţăturilor
dumnezeieşti revelate şi de calităţile preotului de păstor şi
învăţător. Prin cuvânt şi printr-o viaţă pilduitoare, preotul
predicator trebuie să întărească pe cei slabi, să tămăduiască pe
cei bolnavi, să vindece pe cei răniţi sufleteşte, să întoarcă pe cei
rătăciţi la dreapta credinţă, să caute pe cei pierduţi etc. El trebuie
să ştie ce să-i înveţe şi cum să-i înveţe pe cei încredinţaţi spre
păstorire, ca să-i mântuiască, nu să-i piardă. Cuvântul şi purtarea
cea bună sunt cele două arme cu care preotul vindecă rănile
sufleteşti ale credincioşilor. însă arta cârmuirii sufletelor prin
cuvânt se dobândeşte printr-o strădanie neobosită în munca de
pregătire teologică şi prin stăruinţa în săvârşirea faptelor bune.

Predicatorul trebuie să-şi asume responsabilitatea misiunii sale şi
să-şi formeze personalitatea sa. El nu trebuie să fie doar un
vestitor al Evangheliei, ci, mai ales, un mărturisitor - prin cuvânt şi
viaţă - al Adevărului evanghelic, al vieţii celei noi în Hristos. Ceea
ce propovăduieşte el nu este o învăţătură abstractă, ci este
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, viaţa şi faptele Lui mântuitoare
pe care şi le împropriază printr-un mod de viaţă şi pe care trebuie
să le imprime în toţi credincioşii. Creştinismul este, mai presus de
orice, viaţă în Hristos. Predicatorul nu simulează sfinţenia, ci
întrupează sfinţenia. "Sunt unii care cu multă pasiune adâncesc
normele vieţii spirituale, dar ceea ce pătrund cu mintea, calcă în
picioare prin viaţa lor; repede învaţă pe alţii ceea ce au învăţat nu
prin viaţă, ci prin studii. Astfel, ceea ce propovăduiesc prin
cuvânt, dezmint prin deprinderile şi ţinuta lor" (5/. Grigorie cel
Mare, Cartea Regulei pastorale, p. 32). Acestora li se potrivesc
cuvintele Mântuitorului: "Cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici
care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră
de moară şi să fie afundat în adâncul mării" (Mt 18, 6 ).
De aceea predicatorul trebuie să întrunească calităţile
necesare unul "slujitor al Cuvântului". Dacă roadele propovăduirii
se cunosc după vrednicia predicatorului este lesne de înţeles că
oficiul de predicator nu se încredinţează decât persoanelor care
întrunesc anumite calităţi, celor care au o chemare pentru
slujirea preoţească. Nu este mai puţin adevărat faptul că aceste
calităţi pot fi perfecţionate, aşa cum am menţionat mai sus,
printr-o muncă perseverentă. Talantul trebuie înmulţit, nu
îngropat. Calităţile unui om sunt daruri ale lui Dumnezeu
perfectibile. El trebuie să le pună în slujba semenilor lui. Darurile
nu sunt pentru mine, ci pentru cei de lângă mine. "E în natura
darului - zice Sfântul Grigorie cel Mare - ca să fie de folos altora
mai mult decât nouă înşine".
Calităţile care i se cer unui preot sunt pe măsura misiunii
sale de învăţător al credinţei, sfinţitor al vieţii credincioşilor şi
conducător sau îndrumător duhovnicesc spre calea mântuirii. Nu

se poate afirma că există un număr precis sau limitat al acestor
însuşiri sau calităţi, pentru că lucrarea de desăvârşire creştină nu
cunoaşte limite şi nu stabileşte un număr exact de virtuţi pentru
dobândirea asemănării cu Dumnezeu. însă din raţiuni didactice,
le-am structurat în felul următor: calităţile sufleteşti (Inteligenţă,
sensibilitate, imaginaţie, memorie şi voinţă); calităţile religios-
morale (credinţă, iubire, bunătate, religiozitate etc.); însuşiri
fizice; cultură teologică şi cultură generală; talent oratoric.
1. C a l i t ă ţ i l e s u f l e t e ş t i
a) Inteligenţă pătrunzătoare
în misiunea sa de comunicare şi interpretare a mesajului
evanghelic în faţa ascultătorilor, care sunt diferiţi nu doar prin
vârstă, ci şi prin gradul de cultură, prin capacitatea de înţelegere
şi prin aspiraţii, predicatorul trebuie să fie înzestrat cu o
inteligenţă vie şi o minte creatoare, pentru a pătrunde el însuşi,
mai întâi, înţelesul adânc şi variat al cuvântului lui Dumnezeu,
pentru a-l face apoi cât mai accesibil credincioşilor. Adevărurile
dumnezeieşti revelate nu pot fi pătrunse în profunzimea lor decât
de o inteligenţă harică, de o raţiune luminată de harul lui
Dumnezeu,"de o minte sănătoasă" (2 Ptr 3, 1). Predicatorul
trebuie să slujească lui Dumnezeu cu întreaga sa fiinţă.
Inteligenţa lui s-o pună în slujba lui Dumnezeu: "Deci, dar, eu
însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu" (Rm 7, 25).
Predicatorul înzestrat cu inteligenţă pătrunzătoare poate
transmite ascultătorilor acelaşi adevăr evanghelic într-un
veşmânt de fiecare dată altul, fără să-l minimalizeze sau să-l
altereze. Faptul acesta face ca interesul ascultătorilor să crească,
roadele predicii să fie evidente, iar el să fie absolvit de criticile şi
nemulţumirile celor ce-l ascultă. Inteligenţa vie îl ajută pe
predicator să folosească argumente noi, să rc'leveze aspectele
omise, să descopere, cu puterea harului divin, noi sensuri ale
cuvântului lui Dumnezeu, să-l adapteze le viaţa ascultătorilor şi să

dea unitate adevărurilor Revelaţiei divine. în felul acesta, el va
câştiga respectul şi admiraţia credincioşilor săi.
b) Sensibilitate
Pe lângă o inteligenţă pătrunzătoare, preotul trebuie să
fie înzestrat şi cu o fină sensibilitate. învăţăturile dumnezeieşti
revelate cuprind în esenţa lor şi elemente emoţionale care
trebuie să fie sesizate şi valorificate de către predicator. Or
sesizarea acestor elemente nu o poate face decât cel care este
înzestrat cu o asemenea sensibilitate. Totodată el trebuie să fie o
fire sensibilă şi pentru a-i pune pe ascultători în starea de a
cuprinde ei înşişi cu inima cuvântul lui Dumnezeu. Un preot care
nu se încălzeşte, nu i se aprinde inima în atingere cu cuvântul
Evangheliei, nu vibrează intens la întâlnirea cu Hristos din
Evanghelie, nu va putea sensibiliza nici pe ascultătorii săi.
Sensibilitatea îl ajută pe preot să se adaptaze mai uşor
mediului în care trăiesc credincioşii: spiritual, cultural, moral şi
social; îl ajută să sesizeze cu uşurinţă toate aspectele vieţii în
împrejurări concrete. Fiind sensibil din fire, sensibilizează şi pe
alţii pentru Hristos şi Evanghelia Lui.
c) Imaginaţie vie
Imaginaţia îl ajută pe preot să-şi găsească cât mai uşor
materialul ilustrativ de care are nevoie în predică şi chiar să-
şi creeze un asemenea
material, pentru a face cât mai uşor înţeles adevărul propovăduit.
Utilă în efortul de a da un relief cât mai tangibil
adevărurilor revelate mai înalte, imaginaţia îşi vădeşte
necesitatea şi în sfera combinării ideilor abstracte. Imaginaţia
poate pune pe preot în condiţia de a lega o învăţătură de alta şi
de a le privi în perspectiva unei mişcări menită să modeleze
personalitatea păstoriţilor.
Realizând mai întâi în imaginaţie tipul credinciosului pe

care vrea să-l formeze, predicatorul va trece apoi la realizarea lui,
mai precis la modelarea lui concretă, prin activitatea sa pastorală.
Asociată cu sensibilitatea, imaginaţia ajută predicatorului să se
ferească de alunecarea în rutină, în primejdia repetării
plictisitoare a unor clişee vechi, uzate, pe de o parte, iar pe de
altă parte îl ajută să se depăşească mereu, să fie mereu nou, iar
cuvântările sale cât mai atractive.
d) Memorie bună
Preotul are nevoie şi de o memorie bună, pentru ca să-şi
adune materialul necesar pentru întocmirea predicilor, din care
să-şi extragă la vremea potrivită informaţiile şi ideile de care are
nevoie. Totodată, memoria bună constituie condiţia sine qua
non pentru rostirea liberă a predicilor. O memorie bună îl ajută
pe preot să reţină bine textul cuvântării şi s-o reproducă în chip
fidel. în al treilea rând, memoria bună constituie un preţios ajutor
pentru împrejurări neprevăzute, când preotul poate fi solicitat pe
neaşteptate să ia cuvântul. Neputându-se eschiva, preotul e dator/
să intervină promt, dar e limpede că într-o asemenea situaţie el
nu va putea face faţă în mod onorabil, decât cu condiţia ca
memoria să-i servească rapid şi sigur materialele de care are
nevoie.
e) Voinţă energică
Misiunea de propovăduire a Evangheliei cere ca preotul
să aibă o voinţă energică, perseverentă şi consecventă, pentru a
face faţă greutăţilor care vin asupra lui, fie din afară, fie
dinlăuntru. El nu trebuie să cedeze în faţa acestora, dimpotrivă,
să-şi încordeze şi mai mult puterile, pentru a nu îngădui vreodată
ca amvonul să rămână mut.
2. C a l i t ă ţ i l e r e l i g i o s - m o r a l e
a) Cea dintâi calitate care i se cere preotului e
convingerea fermă în adevărurile revelaţiei divine pe care le
propovăduieşte. Această convingere vine dintr-o credinţă
puternică în lisus Hristos şi Evanghelia Lui, ca urmare a unei
experienţe personale. Preotul nu este numai vestitor al
Evangheliei. El este şi iconom al Tainelor lui Dumnezeu, iar
iconomul se cade să fie mai ales credincios (1 Co 4, 2), zice Sfântul
Apostol Pavel.
Un predicator lipsit de convingere n-are ce spune
credincioşilor. Cuvântul propovăduit trebuie să străbată fiinţa
propovăduitorului. Nefiind convins de ceea ce predică, nu poate
convinge nici pe alţii, iar predica eşuează. Fiind pe deplin convins
de veridicitatea celor pe care le transmite, el va reuşi să convingă
şi pe ascultătorii săi. Lipsit de spijinul unei convingeri tari, a unei
credinţe vii, cuvântul e slab, anemic, fără sevă şi forţă, şters, rece,
plictisitor, fără priză, fără autoritate. Numai convingerea adâncă
conferă cuvântului puterea de răscolire, care înmoaie inimile,
dezarmează pornirile potrivnice, înfrânge ultimele rezistenţe.
Convingerea adâncă e sufletul predicii. Convingerea simulată,
făţărită, dă sunet fals chiar şi unei predici savant întocmită şi cu
talent rostită. Convingerea pune amprenta pe întreaga viaţă a
predicatorului, în sensul că va propovădui nu numai prin cuvânt,
ci şi prin viaţa sa personală. Acolo unde predica se reduce doar la
cuvânt e limpede că lipseşte convingerea. Un preot convins de
adevărul celor propovăduite este un preot care se roagă,
meditează şi săvârşeşte sfintele slujbe cu multă evlavie. Un
predicator zice unui om care lucra la pietruirea unei străzi: "Aşa
aş dori eu să ciocănesc inimile oamenilor cum ciocăneşti
dumneata aceste pietre". - " Atunci trebuie să lucrezi în genunchi,
îi răspunse lucrătorul". Astfel trebuie să lucreze preotul care vrea
să aibă cale deschisă spre inimile ascultătorilor: să lucreze în
genunchi, adică să roage stăruitor pe Domnul, ca să-i dea Duhul
înţelepciunii şi harul Duhului Sfânt spre preamărirea numelui Său.
92 OMILETICA ORTODOXA
b) O altă calitate care i se cere preotului este iubirea.

Manifestată din toată inima faţă de Dumnezeu şi de oameni,
iubirea este forţa care-i ţine pe oameni în jurul Mântuitorului
Hristos şi care dă viaţă întregii comunităţi eclesiale. Pătruns de
această virtute, preotul se apleacă dezinteresat, asupra tuturor
pentru a-i ridica, îmbărbăta, mângâia, sprijini în efortul lor spre
desăvârşire.
Pătruns în adâncul fiinţei sale de iubire, preotul rămâne
nedespărţit de Fiul lui Dumnezeu, ca mlădiţa în viţă (cf. loan 15,
5). Mântuitorul Hristos îşi va recunoaşte chipul Său în el pe de o
parte, iar pe de altă parte, păstoriţii săi vor fi pătrunşi de acelaşi
duh al iubirii şi vor lucra sub imperiul dragostei divine: "Iubirea
atinge înălţimile cele mai mari, atunci când se apleacă cu
milostivire asupra necazurilor celor de jos. Şi cu cât cineva se
apleacă cu bunăvoinţă asupra slăbiciunilor altora, cu atât mai
mult le câştigă pe cele înalte. Aceasta e măsura puterii de înălţare
spre cele dumnezeieşti" (Sfântul Grigorie cel Mare). Iubirea se
manifestă ca frumuseţe şi naşte frumuseţea. Este forţa care
generează lumină şi căldură, creează, zideşte, înalţă şi
desăvârşeşte. Iubirea este puterea care înveşniceşte.
c) Preotul trebuie să fie prin excelenţă un om religios,

adică să fie evlavios, conştiincios, cu frică de Dumnezeu. Tot ceea
ce face, să fie convins că Dumnezeu vede totul şi ştie totul.
"Predicatorul creştin trebuie să aibă calităţi religioase
impunătoare, adică să stea într-o uniune neîntreruptă cu
Dumnezeu, prin virtuţile credinţei, nădejdii şi dragostei, să simtă
prezenţa Lui în minte, în inimă, în vorbă şi în faptă, şi de la El să-şi
soarbă puterea spirituală". (Prof. N. Petrescu, Omiletica, p. 28).
Preotul este privit de credincioşi în inima sa, după vorbele şi
faptele sale. De aceea tot ceea ce el spune şi face, să facă ” spre
slava lui Dumnezeu" (1 Co 10, 31). El trebuie să fie model pentru
păstoriţii săi şi nu piatră de sminteală (cf. 2 Co 10, 32), să se dea
pe sine însuşi pildă de purtare pentru toţi credincioşii, să fie

vistierul tuturor virtuţilor creştineşti, să fie un om lipsit de păcate
şi vicii (cf. Evr 12, 1-3), să aibă o viaţă curată şi fără prihană.
în afara acestor calităţi, preotul, ca să fie un orator bun,
trebuie să aibă şi alte însuşiri, trebuie să fie un om virtuos. Sfântul
Ciprian al Cartaginei arată care sunt aceste virtuţi: blândeţea,
onestitatea, bunătatea, hărnicia, cinstea, răbdarea, modestia,
cumpătarea, prudenţa etc. Acestea şi cele menţionate fac din
preot un orator desăvârşit. Dacă menirea predicatorului este de
a curăţi inimile altora, el însuşi trebuie să dobândească curăţia
inimii. "Nu este în puterea fiecăruia să filosofeze despre
Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot să-l facă cei care s-au
cercetat cu de-amănuntul şi care au înaintat pas cu pas în calea
contemplaţiei şi care înainte de aceste îndeletniciri şi-au curăţit şi
sufletul şi trupul, sau cel puţin se silesc să se curăţească". (Sfântul
Grigorie de Nazianz). Inima preotului nu trebuie să fie stăpânită
de gânduri de ruşine, ci de dreapta raţiune, pentru că "ceea ce te
biruieşte, aceea te şi stăpâneşte" (2 Ptr 2, 19). El trebuie să
deosebească ceea ce este bine de ceea ce este rău, să le arate
credincioşilor calea vieţii printr-o purtare pilduitoare, ca să
înainteze în viaţa duhovnicească, făcând ceea ce face preotul, nu
ceea ce spune preotul. "Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să
slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri" (Mt 5, 16), zice
Mântuitorul Hristos. Preotul trebuie să se distingă prin pricepere
şi înţelepciune, prin cunoaştere şi smerenie, prin credinţă şi
iubire. Să fie compătimitor cu toţi şi să se roage pentru toţi, să
contempleze, dar să nu uite de nevoile credincioşilor. "Cu cei
slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc: tuturor
toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii". (1 Co 9,
22), zice Sfântul Apostol Pavel. Preotul trebuie "să fie înţelept la
tăcere şi folositor la vorbă, pentru ca să nu descopere ceea ce
este tăcut, sau să tacă cu privire la ceea ce ar fi bine să fie spus pe
faţă. După cum, de fapt, cuvintele nechibzuite pot duce la
greşeală, tot aşa tăcerea nepotrivită poate lăsa în greşeală pe

aceia care trebuie să fie lămuriţi" (Sfântul Grigorie cel Mare).
3) î n s u ş i r i l e f i z i c e
Cu privire la sănătatea fizică a preotului, Sfântul loan
Gură de Aur spune: "Dacă trupul nu-i robust, ardoarea sufletului
rămâne redusă la ea însăşi şi nu e capabilă să treacă la realizări"
(Despre preoţie, VI, 6). Şi cu o sănătate mai slabă preotul
conştiincios poate desigur realiza mult, depăşindu-şi suferinţa
fizică. Dar având un trup sănătos, el poate realiza mai mult, dacă
are aceeaşi conştiinţă. Când eşti sănătos poţi munci şi mai mult şi
mai bine, poţi zăbovi mai mult la masa de lucru, poţi acorda mai
mult timp studiului, meditaţiei, rugăciunii şi, nu în ultimă
instanţă, împrospătării şi îmbogăţirii cunoştinţelor, condiţie
indispensabilă unei activităţi predicatoriale de substanţă şi
rodnice. Însuşirile fizice şi înfăţişarea exterioară a preotului au un
rol deosebit de important în predică. Trebuie să existe o
concordanţă între măreţia cuvântului lui Dumnezeu şi persoana
predicatorului. De aceea el trebuie să se prezinte la predică curat
trupeşte, fiindcă "nimeni nu şi-a urât vreodată trupul său, ci, şi-l
hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica" (Ef 5, 29), iar
ţinuta vestimentară să fie impecabilă. Totodată se cuvine ca
predicatorul să aibă bine dezvoltate simţul văzului, auzului, un
corp sănătos, fără defecte, care să atragă atenţia ascultătorilor, o
faţă senină, prietenoasă, care să exprime dragoste neţărmurită
faţă de credincioşi, respect şi admiraţie, nu adversiune sau
răutate. Faţa rigidă, crispată, fruntea încreţită a predicatorului
creează indispoziţia şi repulsia credincioşilor atât faţă de preot,
cât şi faţă de cuvântul lui Dumnezeu.
Vocea preotului trebuie să fie caldă, mângâietoare,
curată, sonoră, pe care s-o ajusteze după caracterul cuvântărilor
bisericeşti. într-un fel vorbeşte la un necrolog şi într-altul la Taina
cununiei etc. De asemenea preotul trebuie să aibă o dicţie sau

pronunţare clară şi corectă a cuvintelor, fără ezitări şi bâlbâieli.
Aceste însuşiri fizice pot fi dobândite printr-o muncă
perseverentă de autoeducaţie, ceea ce ar contribui la realizarea
unei propovăduiţi desăvârşite şi la dobândirea unor foloase
duhovniceşti. Prin efortul său personal, preotul arată că-şi
cinsteşte slujba sa pe care vrea s-o săvârşească deplin.
4) Pe lângă aceste însuşiri, preotul se cuvine să

O bună pregătire teologică şi de cultură generală, ca să fie, pe
drept cuvânt, "lumina lumii şi sarea pământului" (cf. Mt 5, 13,
14). Cultura teologică de specialitate şi-o dobândeşte din cele
două izvoare: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, fără să neglijeze
şi celelalte discipline teologice: Dogmatica, Morala, Liturgica,
Istoria Bisericească etc. Cu alte cuvinte, preotul care-şi asumă
sarcina propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să aibă o
temeinică pregătire teologică, pregătire pe care şi-o începe în
şcolile teologice, dar o continuă şi după terminarea studiilor
printr-o permanentă muncă de cercetare, prin studiu individual.
"Preotul lipsit de ştiinţă - afirmă Fericitul leronim - e prin însuşi
acest fapt căzut din demnitatea şi sfinţenia sacerdoţiului". Iar
Sfântul loan Gură de Aur spune: "Este o cumplită monstruozitate
să vezi în univers aştrii lipsiţi de lumină, care totuşi trebuie să
lumineze. Este o cumplită monstruozitate adică să fie cineva
preot şi să nu aibă capacitatea de a lumina, deşi aceasta e
misiunea lui".
Datoria de a învăţa pe alţii e strâns legată de obligaţia de
a cunoaşte tu însuţi ceea ce vrei să înveţi. Dacă vrei să înveţi
cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l citeşti, să meditezi asupra lui,
să te rogi iui Dumnezeu, ca să-i poţi descoperi sensurile adânci,
împărtăşindu-l apoi credincioşilor, ca să le fie lor "spre învăţătură,
spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea care duce la
dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pregătit
pentru orice lucru bun" (2 Tim 3,16-17). Sfânta Scriptură, pentru
a o írrtelége, trebuie citită cu credinţă tare, în duh de evlavie şi

smerenie adâncă, fiindcă a fost scrisă în momente de iluminare
lăuntrică şi nu poate fi înţeleasă decât în Duhul Sfânt, care a
inspirat pe autorii biblici. Citită în Duhul lui Hristos, acelaşi Duh
Sfânt îl va feri pe preotul creştin de exagerări şi răstălmăciri ale
cuvântului lui Dumnezeu. Fericitul Augustin mărturiseşte: "La
început, când eram copil, voiam să ajung culmea în mânuirea
Sfintei Scripturi, mai înainte de a căuta pietatea, iar cu
apucăturile stricate, eu însumi îmi închideam uşa Domnului meu.
Căci mândru fiind îndrăzneam să caut ceea ce nu se poate găsi
decât când eşti umilit ... Eu, nenorocitul, mă socoteam în stare să
zbor şi am părăsit cuibul, dar în loc să zbor, am căzut" (Sermo,
51,5). Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: "Propovăduieşte cuvântul,
stăruie cu timp şi fără timp... (2 Tim 4,2). Şi tot lui Timotei, îi scrie:
"Până la venirea mea, ia aminte la citit, la îndemnat, la
învăţătură"(1 Tim 4,13).
Nu mai puţin importantă este obligaţia preotului de a
cunoaşte şi Sfânta Tradiţie, care este norma obiectivă de
interpretare a dumnezeieştilor cuvinte. Scriptura şi Tradiţia sunt
aşadar izvoarele din care preotul se adapă permanent cu puterea
harică necesară zidirii duhovniceşti a ascultătorilor săi.
La cultura teologică, preotul trebuie să adauge şi o
cultură generală solidă, care îl face capabil să trateze cu
competenţă orice temă, impusă de mediul socio-cultural. Aceasta
îl fereşte de deformare profesională, de alunecare în
unilateralitate şi-l ajută să se apropie mai mult de oameni; îi pune
la îndemână mijloace în plus pentru prinderea mai din adânc şi
verificarea în mai bune condiţii a învăţăturilor creştine. Un preot
cult elaborează o predică mai bogată în idei, mai nuanţată în
materie de limbă şi stil, o predică a vremurilor, actuală şi
eficientă.
Preotul trebuie să fie bun cunoscător al dogmelor religiei
creştine şi al culturii epocii pe care o trăieşte şi în care a fost
scrisă Sfânta Scriptură. Modelul de urmat este Sfântul Pavel, care,
OM1LET1CA GENERALĂ 97
prin puterea cuvântului, a tulburat pe iudeii care locuiau în

Damasc (FA 9, 22-24), a biruit în Antiohia pe cei ce se străduiau să
iudaizeze pe păgâni (Ga 11), a convertit pe Dionisie Areopagitul
(FA 17, 34) şi s-a făcut ascultat până noaptea târziu (FA 17, 18).
Lipsa de pregătire sau neştiinţa preotului vor influenţa
negativ asupra sufletelor credincioşilor, care-şi vor căuta reazimul
sufletesc în altă parte, periclitând astfel mântuirea lor. De aceea
el trebuie să se pregătească mereu, să studieze în permanenţă, să
fie instruit, ca să poată instrui şi pe alţii, fiindcă puterea de a
învăţa nu se dobândeşte de la fire, zice Sfântul loan Gură de Aur,
ci prin învăţătură.
în afara calităţilor menţionate mai sus, a unei bune
pregătiri de specialitate şi a unei vaste culturi generale, preotul
trebuie să dispună şi de un talent oratoric. S-a afirmat că poeta
nascitur, orator fit, însă nu poţi fi orator în înţelesul deplin al
cuvântului fără să ai "darul cuvântului", darul vorbirii cu uşurinţă,
al exprimării cursive şi pe înţelesul tuturor, darul de a convinge,
de a mişca şi determina spre acţiune sufletele credincioşilor. Este
adevărat că poet nu poţi ajunge, dacă nu te-ai născut poet, însă
un bun orator poţi deveni, printr-o muncă asiduă, printr-o
pregătire metodică şi perseverentă. Talentul oratoric constă atât
în frumuseţea vorbirii, cât şi în puterea sufletească a
predicatorului, de a-i convinge pe ascultători să urmeze
învăţătura Bisericii. Ornamentele stilistice, cuvintele special alese
dau frumuseţe cuvântării, dar nu sunt îndestulătoare pentru a
sensibiliza inima şi a îndupleca voinţa ascultătorilor, dacă nu
pornesc din adâncul inimii predicatorului. Forţa elocinţei sacre
rezidă în frumuseţea vorbirii, în tăria credinţei predicatorului şi în
puterea Duhului Sfânt.
IV. IS T O R IA PREDICII
1. Predica p ro fe ţilo r Vechiului Testam ent
a) Chemarea profeţilor
înVechiul Testament, Dumnezeu Se revelează
protopărinţilor noştri în rai, patriarhilor, regilor şi profeţilor, în
mod special, în anumite momente alese de El, momente de
criză, de răscruce pentru omenire. Persoanele prin care
Dumnezeu Se revelează sunt persoane alese, pregătite nu numai
spre a fi martorii arătării Divine, ci şi pentru a transmite un mesaj
şi a primi o misiune.
Dar pentru a putea primi şi transmite cuvântul lui
Dumnezeu către popor, profeţii înşişi trebuiau să facă temeinică
chemarea divină. Fiindcă slujirea Cuvântului este un "dar" şi o
chemare, iar vocaţia lor este de a răspunde chemării. Dumnezeu
i-a chemat şi ei şi-au asumat responsabilitatea faţă de chemarea
lui Dumnezeu în mod liber. Răspunsul profeţilor este răspunsul
conştiinţei lor, angajate pe calea slujirii Cuvântului. Oameni de
vocaţie în cel mai înalt înţeles al cuvântului, profeţii s-au pus în
slujba Adevărului, având o profundă conştiinţă a datoriei de a
sluji cu devotament Cuvântul lui Dumnezeu şi poporul
încredinţat. Astfel, profetul Isaia trăieşte pre/enţa lui Dumnezeu
în sine însuşi şi surprinde aievea cuvântul lui Dumnezeu către
sine:"Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?" (Is 6, 8).
Dumnezeu Se sfătuieşte întru Sine, ca la facerea omului, şi
profetul îl aude vorbind în adâncul conştiinţei sale pe Dumnezeu
însuşi, înţelege mesajul divin, şi hotărăşte: "lată mă, trimite-mă
pe m ine!" (Is 6, 8 ).
Profetul leremia mărturiseşte: Tost a cuvântul Domnului
către mine şi mi-a zis: înainte do a te ui/i în pântece te-am
cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te am simţit şi te-am
rânduit prooroc pentru popoare" (Ir 1, 4-5). Proorocul răspunde:

"O, Doamne, Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt
încă tânăr" (Ir 1, 6 ). Dumnezeu îl încredinţează că va fi cu el, să nu
se teamă (Ir 1, 8 ), îi întinde "mâna" Duhului Sfânt (Ir 1, 9), se
atinge de el şi-i zice: "lată, am pus cuvintele Mele în gura ta !" (Ir
1, 9), ca să "zideşti şi să sădeşti" (Ir 1, 10), cuvinte asupra cărora
Dumnezeu veghează, ca să se împlinească: "Eu veghez asupra
cuvântului Meu ca să-l împlinesc!" (Ir 1, 12). Profetul ioil, de
asemenea, mărturiseşte: "Cuvântul Domnului care a fost către
Ioil, fiul Iui Petuel" (Ioil 1, 1). Dumnezeu le descoperă profeţilor
taina Sa (cf. Am 3, 7), ie grăieşte şi ei proorocesc: "...şi dacă
Domnul grăieşte, cine nu va prooroci?" (Am 3, 8 ). Dumnezeu nu
le porunceşte, ci îi cheamă, îi pofteşte: "ascultă Israele!" Iar ei
răspund cu bucurie la chemarea Domnului, fiindcă simţeau
cuvântul lui Dumnezeu în ei înşişi. Că darul profeţiei este o
vocaţie ne-o arată şi profetul lezechiel: "Fiul omului, scoală în
picioare, ca să-ţi vorbesc!" ( 2, 1 ).
Slujirea profetică are ca temei chemarea divină şi
trimiterea specială din partea lui Dumnezeu şi, nu în ultimul rând,
o vocaţie proprie. Profetul nu vorbeşte de la sine, ci în locul altuia
şi pentru altul; cuvintele lui sunt cuvintele lui Dumnezeu, iar el
este interpretul (cf. Iş4, 10-16).
b) Activitatea profeţilor
Principala misiune a profeţilor a fost aceea de a face
cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu, de a menţine trează
flacăra credinţei şi de a vesti venirea Fiului lui Dumnezeu. Ei sunt
adevăraţii propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu în Vechiul
Testament şi mijlocitori ai revelaţiei dumnezeieşti (cf. Dt 1, 15)
Cunoştinţele pe care le transmit poporului nu sunt de la ei, ci de
la Dumnezeu. Ei erau socotiţi "luminători" ai poporului, trimişi să
păzească Legea descoperită de Dumnezeu lui Moise, s-o facă
înţeleasă poporului şi să-l pregătească pentru Legea cea Nouă a
Mântuitorului Hristos. Comentând cuvintele profetului lezechiel
3, 17: "Pândar, te-am dat pe tine casei lui Israel" Sfântul loan
Gură de Aur zice: "Pândar se numeşte acela care stă pe un loc
înalt... şi de acolo de sus pândeşte pe duşmanii care se apropie...;
Noi, care mergem pe jos nu vedem multele din primejdiile care
vin asupra noastră; de aceea harul lui Dumnezeu a rânduit ca
sfinţii profeţi să stea pe locul înalt al profeţiei, ca să ne vestească
mai dinainte urgia lui Dumnezeu, care are să vină asupra noastră,
pentru ca, deşteptându-ne prin pocăinţă şi îndreptându-ne
sufletul căzut, să îndepărtăm de la noi, cu mult mai înainte
pedeapsa trimisă de Dumnezeu". Pedeapsa pentru profeţii şi
predicatorii care nu spun cât de mare este urgia lui Dumnezeu
peste cel care păcătuieşte, este deosebit de mare şi grea: "Din
mâna ta spune Domnul, voi cere sufletele celor ce vor pieri" (Iz 3,
18)
Slujirea profetică era un "privilegiu personal, special
acordat de Dumnezeu" şi avea un caracter didactic şi de prezicere
a viitorului, nu sacerdotal. Profetul nu este un ghicitor care
prezice evenimente viitoare, ci este "omul lui Dumnezeu",
"trimisul lui Dumnezeu", sensibil la planurile lui Dumnezeu în
lume şi care se plasează în mersul implacabil al harului Său.
Predica lor era socotită sub inspiraţie divină şi consta în
ascultarea unei voci interioare, care rostea cuvinte tainice, sau în
viziuni şi vise.
Conţinutul predicii lor era: credinţa într-un singur
Dumnezeu (monoteismul), mesianismul, pedepsirea păcatelor,
împlinirea faptele mântuitoare de suflete, chemarea la pocăinţă
şi unele aspecte sociale.
Profeţiile în legătură cu venirea şi petrecerea Domnului
pe pământ au fost recunoscute în Noul Testament ca fiind "după
sfatul cel rânduit şi după ştiinţa cea a lui Dumnezeu" (FA 2, 23);
sau: "Dumnezeu a împlinit astfel cele vestite dinainte prin gura
tuturor profeţilor" (FA 3,18).
în legătură cu aspectele sociale din predica profeţilor, în
viziunea lor, prin venirea lui Mesia, se va instaura o nouă ordine
socială, bazată pe dreptate şi pace "Predica profeţilor Vechiului

Testament este o dovadă a luptei lor neîncetate pentru
instaurarea unei ordini superioare, voită de Dumnezeu" (Prof. N.
Petrescu, Omiletica, p. 35) şi împlinită prin venirea lui lisus
Hristos.
c) Profeţii - slujitori ai Cuvântului în Duhul Sfânt

Profeţii, ca îndrumători spirituali inspiraţi, aveau
autoritatea supremă la poporul evreu. Ei vorbeau poporului în
numele lui lahve şi sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sfântul Apostol
Pavel afirmă că profeţia este darul Sfântului Duh (cf. 1 Co 12, 28),
confirmând spusele proorocilor, care n-ar fi putut intra în
atingere cu Logosul divin fără simţul dumnezeiesc "ca rod" al
Duhului Sfânt. Profetul Isaia (42, 1) mărturiseşte că este alesul
Domnului şi asupra lui a fost trimis Duhul lui Dumnezeu, ca să
propovăduiască legea Domnului. "Sfinţii Prooroci şi prietenii
Domnului erau plini de Duhul Sfânt; iată de ce cuvintele lor erau
puternice şi poporul primea cuvântul lui Dumnezeu" (Avva
Siluam). Profetul lezechiel (2, 2) zice: "Şi cum mi-a zis acela
vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a ridicat în picioare şi
am ascultat pe cel ce îmi vorbea". Şi pentru aceasta se deschide
ochiul lăuntric, ochiul minţii şi al inimii. Căci prin Duhul Sfânt i s-a
dat omului suflare de viaţă şi acelaşi Duh Sfânt a inspirat pe
profeţi în scrierile lor. în Vechiul Testament se afirmă cu
proeminenţă rolul Duhului ca inspirator al profeţilor, deşi Duhul
nu se pogorâse: "iată, voi turna peste voi Duhul Meu şi vă voi
vesti cuvintele Mele" (Pr 1, 23); "...Duhul care odihneşte peste
tine, şi cuvintele mele pe care le-am pus în gura ta, şi nu se
îndepărtează din gura ta..." (Is 59, 21); "Trimisu-le-ai Duhul Tău
cel bun ca să-i înţeleagă..." (Ne 9, 20); "Duhul Domnului îi ducea
la odihnă ..." (Is 63, 14). Iar Dumnezeu este prezent prin Duhul
Sfânt (cf. Ps 50, 11; Ps 142, 10).
Lucrarea de inspiraţie a Duhului Sfânt asupra profeţilor
este consemnată şi în scrierile Noului Testament: David grăia
întru Duhul Sfânt (cf. Mt 12, 36); Duhul Sfânt prin gura lui David
(cf. FA 1, 6 ) şi prin prooroci (cf. FA 28, 25); orice "lămurire" ne
vine de la Duhul Sfânt (cf. Evr 9, 8). "Pentru că niciodată
proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţiţi ai lui
Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt (1 Ptr 1, 21). Sf.
loan Gură de Aur mărturiseşte că autorul principal al Sfintei
Scripturi este Duhul Sfânt. Iar gurile profeţilor sunt gura lui
Dumnezeu. Cei chemaţi la slujirea Cuvântului se disting de cei ce-
şi iau ei înşişi această cinste. Puterea cuvântului lor este dată de
puterea Duhului Sfânt. Samuel îi prooroceşte lui Saul: "...atunci va
veni peste tine Duhul Domnului şi vei prooroci" (1 Rg 10, 6 ). De
aceea, profetul nu spune nimic de la sine: "iar cel ce are cuvântul
meu, acela să spună cuvântul Meu adevărat. Ce legătură poate fi
între pleavă şi grăuntele de grâu curat, zice Domnul?" (Ir 23, 28).
Dumnezeu îi dezvăluie proorocului împotrivirea Sa faţă de cei
care vorbesc în numele lor şi nu în numele Lui: "...sunt împotriva
proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: "El a spus" (Ir 23,
30), arătând că profetul, care grăieşte cuvintele de la sine, povară
vor fi acestea pentru el; cuvintele lui se vor întoarce asupra sa ca
o pedeapsă de la Dumnezeu, pentru că strică cuvintele lui
Dumnezeu (cf. Ir 23, 36; Iz 34, 2).
Profeţii sunt vase curate ale Duhului Sfânt, prin ei
lucrează harul dumnezeiesc, ei sunt "totdeauna locul viu al
cuvântului, "mediul" participării, "al schimbării limbilor", planul
ontologic în care îşi ia origine întruparea (P. Evdokimov, Rugul
Aprins, p. 53). Profeţii nu sunt simpli învăţători pentru că, prin
viaţa lor, prin ceea ce este prezent în ei, vestesc pe Cel ce vine, pe
lisus Hristos, pe Care îl vedem pe temeiul cuvintelor primite de la
Dumnezeu. "Profeţii pipăiau verbul divin prin credinţă şi din
atingerea Lui - zice Origen - venea în ei un efluviu care îi sfinţea,
adică acel simţ general dumnezeiec, care îi punea în contact cu
lumea spirituală, ale cărei lucrări tainice le puteau apoi povesti"
(N. Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului, p. 18). Ei aveau darul
să vadă ceea ce ochiul n-a văzut şi să audă în mod direct cuvintele
lui Dumnezeu, să le transmită, dar de comuniunea deplină cu

Dumnezeu nu s-au bucurat, pentru că încă nu fusese ispăşit
păcatul, iar omenirea nu era pregătită, ci era pe calea pregătirii
pentru primirea Cuvântului. Profeţii trăiau oarecum anticipat
taina întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Prin profeţiile lor, ei au trezit în sufletele oamenilor
dorinţa de mântuire, realizată de lisus Hristos şi, din această
perspectivă, scrierile lor au o deosebită însemnătate, deoarece
Constituie elementul de continuitate între Vechiul şi Noul
Testament. Mântuitorul însuşi citeşte în sinagogă din Lege (cf. Mc
4, 16-18) şi mărturiseşte: "Să nu socotiţi că am venit să stric Legea
sau proorocii; n am venit să stric, ci să împlinesc" (Mt 5, 17). Iar în
drum spre Emaus, lisus tălmăceşte "Scripturile cele despre El",
"începând de la Moise şi de la prooroci" (Lc 24, 27), ca să
înţeleagă cei "nepricepuţi şi zăbavnici cu inima" (Lc 24, 25), că
trebuie să se împlinească toate proorociile, pentru ca El să intre
în slava Sa" (Lc 24, 26).
2. Predica în Noul Testam ent
a) Predica Mântuitorului Hristos

lisus Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, "Darul
dăruitor şi Cuvântul cuvântător" al lui Dumnezeu, în care
"locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii" (Col 2, 9). El
este Mântuitorul neamurilor (cf.l Tim 2, 5), Mesia prezis de
prooroci (Dt 18, 15), care au mărturisit despre El ( FA 10, 43),
"prooroc mare" (Lc 7, 16), "învăţătorul şi Domnul" (In 13, 13), iar
învăţătura Lui este "învăţătură nouă şi cu putere" (Mc 1, 27),
întrucât este Unicul învăţător desăvârşit şi izvorul predicii
creştine, Cuvântul prin care Dumnezeu însuşi ne vorbeşte: "Iar în
zilele acestea mai de pe urmă, (Dumnezeu) ne-a grăit nouă prin
Fiul Său" (Evr 1, 2). Sfântul Ignatie al Antiohiei zice: "Unul singur e
învăţătorul care a spus şi (totul) s-a făcut şi ceea ce a făcut,
(tăcând), e vrednic de Tatăl" în calitate de Fiu al lui Dumnezeu şi
om adevărat, a putut mărturisi: "Nici învăţători să nu vă numiţi,
căci învăţătorul vostru este unul: Hristos" (Mt 23, 10). Dacă Unul
este învăţătorul, unică este şi învăţătura, fiindcă "niciodată n-a
vorbit un om aşa cum a vorbit Omul acesta" (In 7, 46),
mărturisesc fariseii şi cărturarii, care recunosc în Persoana lui
lisus Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, pe Cel ce este "strălucirea
slavei" Tatălui şi "care ţine toate cu cuvântul puterii Sale" (Evr 1,
3).
Numai Dumnezeu - Omul, "chipul lui Dumnezeu Celui
nevăzut" (Col 1, 15), putea vorbi cum nu vorbise nici un om. în
graiul Său omenesc, îşi rosteşte Tatăl Cuvântul Său, iar cuvântul
Lui este Dumnezeu-Cuvântul, Care mărturiseşte: "Cuvintele pe
care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl-Care rămâne
întru Mine-face lucrurile Lui" (In 14, 10); "învăţătura Mea nu este
a Mea, ci a Celui ce M-a trimis"(ln 7, 16). Cuvintele Lui poartă în
ele nu doar un mesaj, ci viaţa însăşi şi sensul vieţii. Prin ele,
revelează învăţătura şi iubirea lui Dumnezeu-Tatăl, fiind una cu

Tatăl: "Eu şi Tatăl una suntem" (In 10, 30); 'Tatăl este în tru Mine
şi Eu întru Tatăl" (In 10, 38). El vorbeşte ca Unul din Treim e şi
descoperă lumii ceea ce "vede" în sânul Sfintei Treimi (cf. loan 8,
38). Prin cuvintele Sale, lisus îşi comunică viaţa Sa oam enilor, cu
puterea Duhului Sfânt, şi-i cheamă la comuniune între ei şi între
El şi ei. "Misiunea Lui este să comunice, să introducă o viaţă divin-
umană în viaţă noastră. Să re-centreze viaţa noastră pe Treim e, în
Duhul Treimii". Cuvântul dă viaţă şi cheamă la viaţă, căci are viaţa
întru Sine, iar cuvintele Lui "sunt Duh şi sunt viaţă" (In 6 , 63), sunt
"cuvinte ale vieţii veşnice" (In 6, 68). Cuvintele Lui sunt totdeauna
cuvinte întrupate, nu vorbe, iar învăţătura Lui este învăţătură cu
putere (Mc 1, 22; Lc 4, 32), căci nu învăţa în felul cărturarilor.
Cuvintele Lui sunt hrană duhovnicească pentru cei
flămânzi după El. Ele potolesc foamea şi setea de Hristos şi pot
chiar ţine loc de pâine şi apă (Mt 4, 4). Sfântul Marcu Ascetul
afirmă că "cel ce primeşte cuvintele adevărului, primeşte pe
Dumnezeu-Cuvântul" precum zice: "Cel ce vă primeşte pe voi, pe
Mine Mă primeşte" (Mt 10, 40). El a ieşit de la Dumnezeu şi a
venit în lume (In 8, 42) ca să mărturisească adevărul (In 18, 17),
ca "lumea să creadă în El" (In 17, 21) şi ca să ne deschidă nouă
calea la ceruri: "Coborârea Lui este deschiderea noastră în
ambele sensuri: către Dumnezeu şi către lume, către sem eni".
Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu este numai hrană
duhovniceacă îndestulătoare pentru viaţă, ci este şi "apă"
dătătoare de viaţă: "Dacă însetează cineva, să vină la M ine şi să
bea" (In 7, 37). Căci "cine va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu
va înseta în veac"(ln 4, 13). "Socotesc - zice Sf. Chirii al
Alexandriei - că a numit apa, de viaţă făcătoare, cuvântul şi
învăţătura Sa", care este aşezat la mare adâncime şi nu-i pot fi
descoperite sensurile decât prin osteneală şi sudoare m ultă. El
este fântâna, cuvintele Lui sunt apa; El este izvorul din care curge
apa vieţii, cuvintele Sale sunt viaţa vieţii. "Celui însetat îi voi da să
bea, în dar, din izvorul apei vieţii" (Ap 21, 6 ).
lisus Hristos, "învăţătorul dreptăţii" (loil 2, 23), Cel pe

Care L-a trimis Dumnezeu să vestească cuvintele Lui (cf. In 3, 34),
cu puterea Duhului Sfânt (FA 10, 38), precizează că activitatea Sa
nu se rezumă doar la propovăduirea învăţăturii dumnezeieşti, ci
şi la săvârşirea unor fapte de iubire creştină. El îşi începe
propovăduirea, după cuvântul proorocului Isaia (8, 23), în
"Galileia neamurilor" (Mt 4,14), prin cuvintele: "Pocăiţi-vă şi
credeţi ... "(M c 1,15). El străbate toate ţinuturile Galileii, învaţă în
sinagogile iudeilor şi propovăduieşte "Evanghelia împărăţiei,
tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor" (Mt 4, 23).
Cuvintele Lui sunt totdeauna cuvinte întrupate; sunt cuvintele
Dumnezeu-Cuvântului, Care Se întrupează, pentru ca, cuvintele
Lui să ia trup-fiinţă în viaţa personală a fiecărui om; cuvinte care
sfinţesc pe cei ce le primesc ca hrană, şi-i tămăduiesc pe orbi,
şchiopi, leproşi, surzi, pe morţi îi înviază (Lc 7, 22), iar demonii îi
alungă (Lc 8, 33). Părinţii Bisericii afirmă că orice cuvânt poate fi
contrazis de alt cuvânt, dar nici un cuvânt nu poate contrazice
fapta. Cuvintele Mântuitorului sunt cuvinte-fapte, pentru că sunt
de obârşie divină. Ele pot fi cunoscute după roadele lor, care
arată cu prisosinţă că El este Dumnezeu-Cuvântul. Dacă cuvintele
Domnului lisus Hristos n-ar fi cuvinte dumnezeieşti, cuvinte
întrupate în fapte concrete, opera săvârşită de El n-ar fi avut
valoarea şi eficacitatea pe care a avut-o şi o are, în timpul istoric.
Or, o dată cu trecerea timpului, opera săvârşită de El s-a dovedit
tot mai rodnică, iar cuvintele Sale - etern actuale: "Cerul şi
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Mt 24, 35).
în orice faptă săvârşită de lisus Hristos ca om, Dumnezeu este
prezent: "nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu,
dacă nu este Dumnezeu cu el" (In 3, 2), îi zice Nicodim. în
cuvintele şi faptele Sale e transparentă dumnezeirea. Dinamica şi
profunzimea cuvintelor lui lisus Hristos sunt date de prezenţa şi
lucrarea Duhului lui Dumnezeu. El însuşi mărturiseşte: "Duhul
Domnului este peste Mine ..." (Lc 4, 18).
Este ştiut că lisus Hristos propovăduia în tot locul, în orice

timp şi cu orice prilej. "Amvonul Lui nu este nici tribuna
sinagogilor, nici catedra învăţătorilor, ci este: puţul lui lacob din
Sichem; ţărmul mării, barca legănată de valul mării, nunta
câmpenească, masa fariseilor mândri, tinda Templului, porticul lui
Solomon, casa ospitalieră a celor două surori, Marta şi Maria,
răspântia unde cerşeşte orbul, drumul Ierusalimului, foişorul sau
cenaclul unde cinează cu ucenicii şi îşi exprimă tristeţea
sufletului Său. Este predica cea mai liberă, ca aspect şi caracter,
cea mai spontană care a existat vreodată" (N.Petrescu, Omiletica,
p. 37-38). Şi aceasta pentru că Mântuitorul nu avea o comunitate
de credincioşi formată. El trebuia să-i strângă, să-i pregătească
psihologic şi totodată, să-şi adapteze cuvântările la necesităţile
de moment care se impuneau. De aceea, Se face pe Sine
"păstor" şi "pescar"; în El, avem imaginea semănătorului, a
plugarului care-şi pregăteşte pământul (sufletele). El este sluga,
slujitorul tuturor, pildă în toate cele omeneşti, pentru că cei cu
care vorbea erau oameni, încă nepregătiţi pentru a sta faţă în
faţă cu Dumnezeu, făcut Om. El se face exemplu în toate, centru
a-i atrage pe oameni la învăţătura Sa, dar nu era suficient pentru
a-i convinge. Trebuia să facă dovada Dumnezeirii Sale. Şi o face
deplin prin minunile săvârşite. Minunile unesc şi întăresc, în
Persoana Sa, divinul cu umanul, nevăzutul cu văzutul, cuvântul cu
fapta. Ele sunt semne ale Cuvântului întrupat, semne care arată o
realitate ce se situează dincolo de puterile omeneşti, care urcă
spre transcendenţă. Minunile Sale, a spus-o Mântuitorul de
nenumărate ori, sunt rodul credinţei; ele izvorau din iubire, din
dorinţa de a alina vreo suferinţă, de a crea o bucurie, nu din
dorinţa de afirmare. Fiecare cuvânt pe care-l rosteşte lisus
exprimă un adevăr valabil pentru toate timpurile şi pentru toţi
oamenii; iar acesta este semnul cel mai puternic al divinităţii Sale,
Cuvintele: "îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în
pace!" (Lc 8, 48); sau: "Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi"
(Lc 8, 50) nu şi-au pierdut nimic din forţa lor dumnezeiască. Aşa
cum am afirmat deja, Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu

constituie tema dominantă a propovăduirii Mântuitorului Hristos.
Prin toată propovăduirea Sa, El Se prezintă pe de o parte ca Fiul
lui Dumnezeu, pe de alta ca Cel ce S-a făcut om, ca să întemeieze
împărăţia cerurilor şi să-i dea o veşnică existenţă şi să-i
pregătească pe oameni pentru ea. lisus Hristos, precizează însă că
"împărăţia cerurilor", pe care o vesteşte şi care s-a apropiat şi pe
care vrea s-o întemeieze aici, în lumea aceasta, nu este din lumea
aceasta: "împărăţia Mea nu este din lumea aceasta" (In 18, 36).
Ea este însă ţelul ultim al vieţii creştine (cf. Lc 12, 31), pentru
aceasta trebuie pregătiţi toţi oamenii. Iar cuvântul, predica este o
cale de a-i aduce pe oameni aproape de Hristos. Cum? Tot El ne
spune: "pocăiţi-vă şi credeţi". Aceste cuvinte dau nota specifică
învăţăturii Sale. Cele două virtuţi se adresează sufletului şi
stabilesc o nouă ordine spirituală: înnoirea minţii şi refacerea
legăturii personale cu Dumnezeu prin credinţă. Ele răspund la
întrebarea: Ce trebuie să facem ca să dobândim împărăţia lui
Dumnezeu? "Metanoia" înseamnă schimbare totală, prefacere a
minţii, înnoire a firii, schimbarea subiectului, străduinţa omului
de a ridica "divinitatea proprie la divinitatea întregului" (Plotin).
Şi aceasta este o a doua naştere, asemenea celei "din apă şi din
Duh", care se dă prin Taina Sfântului Botez. Ea este o "convertire,
o recentrare a întregii noastre vieţi pe Sfânta Treime, uşa care
duce de la întuneric la lumină, strădania omului şi lucrarea
harului divin. Iar credinţa este puterea de legătură dintre om şi
Dumnezeu; este o "realitate personală" prin care cunoaştem că
lisus Hristos este "Fiul Dumnezeului Celui viu" (In 6, 69). Având
aceste două virtuţi - pocăinţa şi credinţa - şi întreţinându-le prin
păstrarea cuvântului lui Dumnezeu în inimile noastre, avem în noi
împărăţia lui Dumnezeu. întrebat de farisei, când va veni
împărăţia lui Dumnezeu, lisus le-a răspuns: "lată, împărăţia lui
Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Lc 17, 21). "Credinţa în
Dumnezeu - zice Sfântul Maxim Mărturisitorul - este acelaşi lucru
cu împărăţia lui Dumnezeu. Ea se deosebeşte numai prin
OM ILETICA GENERALĂ 109
cugetare de împărăţie, căci credinţa este împărăţia lui Dumnezeu

fără formă, iar împărăţia este credinţa care a primit, în chip
dumnezeiesc, o formă. Cultivată prin poruncile lui Dumnezeu o
facem să devină împărăţia lui Dumnezeu" (Răspunsul către
Talasie, Filoc. rom. voi. III, p. 183).
lisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, vine să întemeieze
împărăţia lui Dumnezeu, care este "dreptate şi pace şi bucurie în
Duhul Sfânt" (Rm 14, 17); s-o întemeieze şi s-o reveleze. El vine
în lume ca s-o reaşeze pe temeiul existenţei ei, să restabilească în
lume ordinea divină. Prezenţa Sa în lume este revelaţia
împărăţiei, a Vieţii divine, care este în El şi pe care ne-o
împărtăşeşte, ne-o comunică prin cuvintele Lui. El este "calea" şi
"uşa" şi "scara" pe care S-a coborât Dumnezeu, ca să ne ridice la
El , singurul nostru drum spre unirea cu Tatăl. Este adevărul
absolut - "Cel ce este . Am in" (Ap 3, 14), "Cel Sfânt", "Cel
Adevărat" (Ap 3, 7) şi nu învăţă altceva decât adevărul: "Amin,
Amin zic vouă" (In 5, 19, 24, 25). El însuşi mărturiseşte: "Eu
pentru aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume
ca să dau mărturie pentru adevăr" (In 18, 37). Iar cuvintele Lui
sunt "cuvinte adevărate" (2 Samuel 7, 28); sunt cuvintele Tatălui:
"Cuvântul Tău este adevărul" (In 17, 18), cuvinte vii şi lucrătoare
(Evr 4, 12). Şi cine crede în cuvintele Lui, rămâne în Adevăr şi
cunoaşte Adevărul. "Dumnezeu şi Adevărul sunt identici", zice M.
Eminescu. Cuvintele Lui poartă în ele însele girul libertăţii (In 8,
32), al adevărului şi al vieţii veşnice. El este "izvorul vieţii" (Ps 35,
9) şi sensul vieţii. Izvor, pentru că are viaţa întru Sine şi o
împărtăşeşte, din iubire, făpturilor; sens, pentru că nu poţi căuta
Izvorul în afara vieţii.
Mântuitorul Hristos este izvorul vieţii, pentru că este
Iubire: "Dumnezeu este iubire" (1 In 4, 8). Iubirea este revelaţia
fundamentală a Evangheliei. Personificată, întrupată, ea nu piere
niciodată, pentru că dă viaţă, eternizează făpturile. în relaţia eu-
tu, iubirea este la mijloc. Ea nu sfârşeşte niciodată, este un veşnic
început, fiindcă este deodată, "fiinţă şi relaţie". Ea este la baza
creaţiei, mântuirii, menţinerii în existenţă şi desăvârşirii tuturoi

făpturilor. Gabriel Marcel spune că dragostea este o putere care
înveşniceşte. "A spune te iubesc înseamnă că tu nu vei muri". Or,
nu putem iubi cu adevărat decât pe Cel Care este veşnic şi astfel,
pe fiecare fiinţă înveşnicită de El (Dostoievski).
Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi, fiindcă iubirea este
adevărata natură a lui Dumnezeu. Ea nu cunoaşte margini, este
iubirea care dăruieşte şi iartă (re-creează). Ea este începutul fără
început , ea este veşnică, "nu cade niciodată" (1 Co 13, 8 ).
Creaţia, întruparea şi Jertfa sunt roadele iubirii. Cuvântul lui
Dumnezeu este cuvânt de iubire şi cine-L păzeşte rămâne "întru
iubirea Lui" (In 15,10). Această iubire ne-a dăruit-o Fiul lui
Dumnezeu şi nouă. Ea este expresia chipului divin în noi. Ea este
inima vieţii; încetează iubirea, se stinge viaţa. "Dacă trebuie să
salvăm ceva din lume - zice P. Evdokimov - , nu trebuie neapărat
să-l salvăm pe om, ci iubirea lui Dumnezeu". Iubirea lui
Dumnezeu este singura dragoste reală. Ea însumează totul:
Dumnezeu, lumea şi omul. Şi aceasta este tema centrală a predicii
Mântuitorului. Legea iubirii e soarele în jurul căruia gravitează
întreaga învăţătură a Mântuitorului Predica Lui are în centrul e i-
Iubirea, adică pe Dumnezeu. El, Care uneşte în Sine totul,
dumnezeirea şi umanitatea, revelează şi transmite comuniunea şi
iubirea Treimică, ne vorbeşte despre Dumnezeu, lume şi om.
Vorbind despre Dumnezeu, vorbeşte despre Sine şi despre Duhul,
căci El vine în lume, ca să împlinească voia Tatălui cu puterea
Duhului Sfânt. El însuşi, Dumnezeu şi El însuşi, Iubire, a putut să
exprime cu claritate adevărurile dumnezeieşti, care pentru mulţi
erau cu anevoie de înţeles, pentru că este Cuvântul Tatălui, Care
ascultă de Tatăl, şi se adresează nouă din iubire, ca să credem
Celui pe Care Dumnezeu L-a trimis.
învăţătorul Suprem, ca Fiu al lui Dumnezeu, vorbeşte
despre Dumnezeu, ca Fiul Omului, vorbeşte despre om, iar
despre lume (cosmos) vorbeşte în calitate de Creator al ei.
Cuvântul Său era simplu şi atrăgător, aşa încât mulţimile îl
ascultau cu atenţie, uitând chiar şi de grijile zilei (cf. Mt 14, 13-

21). Unele învăţături le expunea în mod direct, fiindcă erau uşor
de înţeles, cum ar fi cele din predica de pe munte. Aici lisus
înfăţişează raportul dintre Legea Veche şi Legea Nouă, arătând
virtuţile cu care omul să-şi încununeze sufletul, pentru a intra în
împărăţia lui Dumnezeu. Sărăcia cu duhul, blândeţea, dreptatea,
curăţia inimii, facerea de pace, suferinţa pentru dreptate,
credinţa, postul, faptele bune şi rugăciunea sunt căi sigure către
împărăţia cerurilor, "cuvinte îngroşate", cum se exprimă Sfântul
Maxim Mărturisitorul, prin care omul slăveşte pe Dumnezeu.
"Cel ce a învăţat să sape, prin fapte şi contemplaţie, fântânile
virtuţii şi ale cunoştinţei de sine, asemenea patriarhilor, va afla
înăuntru pe Hristos, izvorul vieţii, din care ne îndeamnă
înţelepciunea să bem, zicând: "Bea apă din vasele tale şi din
Izvorul fântânilor" (Pr 5, 15). "Făcând aceasta vom afla în lăuntrul
nostru comorile ei" (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Dar Mântuitorul foloseşte şi vorbirea indirectă, adică cea
prin parabole, care era mult agreată de popoarele orientale şi,
deci, şi de iudei. Toate parabolele au ca temă centrală împărăţia
lui Dumnezeu. Ele sunt mijloace didactice prin care se descoperă
anumite taine ale împărăţiei cereşti, care sunt mai presus de
înţelegerea raţională. Vorbirea în parabole fereşte de rătăciri
dogmatice, ajută la înţelegerea învăţăturilor sfinte şi combate
păcatele fără să afecteze pe păcătos. De aceea lisus apelează
adeseori la astfel de istorioare, care au şi privilegiul de a fi
reţinute cu uşurinţă, iar esenţa învăţăturii pe care o exprimă să
fie pusă în aplicare. Prin ele, ne ridicăm de la cele materiale spre
cele spirituale, de la cele finite spre cele infinite, de la creat la
necreat.
Cuvântările Mântuitorului Hristos, care sunt convorbiri de
la Om la om, precum şi viaţa Sa publică, ne fac să vedem şi să
înţelegem tot ce s-ar putea imagina mai nobil şi mai sfânt:
Dumnezeu-Omul, trăind pe pământ, înţelepciunea şi iubirea lui
Dumnezeu în Persoana Fiului Său, stând de vorbă cu oamenii şi
învăţându-i căile împărăţiei cereşti. Cuvintele şi faptele Sale

revelează voinţa şi lucrările lui Dumnezeu şi exprimă gândurile
cele mai înalte asupra omului, asupra menirii şi datoriei sale în
viaţa prezentă pentru desăvârşirea vieţii viitoare.
lisus Hristos este "Lumina lumii" (In 8, 12), Care
luminează în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o (In 1, 5). El
"întru ale Sale a venit" (In 1, 11), adică în lumea creată de El, ca
să-i redea lumina primordială, să lumineze sufletele oamenilor cu
învăţătura Sa, să despartă lumina de întuneric, aşa cum Cuvântul
a desprins creaţia din tenebre, din haosul iniţial. El este "Păstorul
cei Bun", noi - oile Sale; El este "Semănătorul", lumea (neamul
omenesc) ogorul, iar sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.
în sfârşit, El este "străinul" de pe drumul Emausului, care-
i ajută pe cei "nepricepuţi şi zăbavnici cu inima" (Lc 24, 25) să
creadă că El este, cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El este
străin, nu pentru că nu ştia ce se întâmplase în zilele acelea în
Ierusalim, ci pentru că ucenicii Lui aveau ochii ţinuţi să nu-L
cunoască; este străin, pentru că, în trecerea lui prin această viaţă,
nu Şi-a asumat condiţia umană pentru a se familiariza cu lumea;
dimpotrivă, pentru a-l face pe om să se ridice deasupra lumii
(înţeleasă negativ), să nu se asocieze păcatului. El este străinul
care vine, trece, lăsând urme cu adâncă semnificaţie în istoria
omenirii. Fără El şi învăţătura Lui, omenirea ar mai fi zăcut încă,
bolnavă, în întuneric. Niciodată nu va fi cu putinţă ca lisus să fie
egalat de cineva, pentru că este Dumnezeu adevărat şi învăţătura
Sa este unică. în toate întâlnirile pe care le-a avut cu diferite
persoane, apare, în prima fază a acestora, în ipostaza de om ca
toţi oamenii, pentru ca, treptat, treptat, prin cuvintele Sale
dumnezeieşti şi prin faptele Sale extraordinare, să Se reveleze ca
Dumnezeu adevărat. Aceasta mărturiseşte Evanghelia despre cei
ce L-au văzut şi cunoscut.
lisus Hristos nu se poate asemăna cu nici un orator
creştin, pentru că predica Sa nu este doar cuvânt omenesc, ci
divino-uman. Cuvântul Lui ca om, nu este al unui simplu om sau al
unuia pecetluit cu puterea preoţiei şi întărit de harul Duhului

Sfânt. Cuvântul Său nu este nici ca cel al profeţilor, ci este al
Logosului, al Fiului lui Dumnezeu întrupat, Care S-a făcut pe Sine
asemenea tuturor acelora pe care i-a chemat la slujirea
cuvântului, pentru a-i ce să înţeleagă că esenţa propovăduirii
Evangheliei, constă, nu atât în meşteşugul cuvântului, în arta de
a-l mânui, ci în trăirea însăşi a Adevărului propovăduit. Predicile
Sale sunt de o frumuseţe şi o profunzime inegalabile. într-o formă
simplă, uşor accesibilă, Pedagogul şi învăţătorul desăvârşit
exprimă adevărurile divine, altfel greu de înţeles, folosindu-se de
imagini din natura creată de El însuşi, pentru ca din cele văzute să
ne ridicăm la Creatorul lor. învăţătura Sa unică revelează modul
de viaţă şi comuniunea din iubire a Sfintei Treimi, care este şi
modelul nostru de viaţă, adresându-ne chemarea de a desăvârşi
"chipul divin" din noi.
b) Predica Sfanţilor Apostoli
1. Chemarea apostolilor
Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu este cea dintâi
poruncă încredinţată de Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi:
"Mergând învăţaţi..." (Mt 28,18), pe care i-a rânduit şi trimis să
propovăduiască (Mc 3,14) pocăinţa (Mc 6,12), ca să-l fie martori
până la marginile pământului (FA 1, 8). Insă, este, totodată, un
"dar" şi o chemare; este darul harului divin (cf. Ef 3, 7) şi
chemarea lui Dumnezeu, căci "nimeni nu-şi ia singur cinstea
aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu" (Evr 5, 1).
Sfântul Apostol Pavel arată că slujirea Cuvântului se
întemeiază pe chemarea lui Dumnezeu, care l-a ales din
pântecele mamei sale, să descopere pe lisus Hristos întru sine şi
să-L binevestească la neamuri (Ga 1,15-16). El, asemenea tuturor
apostolilor, a fost "rânduit pentru vestirea Evangheliei" (Rm 1, 1)
şi prin lisus Hristos a luat "har şi apostolie" (Rm 1 , 5 ), a fost
pecetluit cu puterea harului Duhului Sfânt şi trimis să-L vestească

pe Mântuitorul. Sfânţii Apostoli s-au numit pe ei înşişi "slujitori ai
Cuvântului" (Lc 1, 2), în numele Căruia vor vorbi (cf. Co 5,19) şi
vor săvârşi minuni (cf. FA 3, 6 ), aşa cum Mântuitorul însuşi
transmite cuvintele Tatălui Care L-a trimis (cf. In 7,16) şi vine în
numele Tatălui (cf. In 5, 43), "nu ca să I se slujească, ci ca să
slujească El..." (Mt 20, 28), dându-le pildă Sfânţilor Apostoli că
cine "vrea să fie mare să fie slujitorul tuturor" (Mt 20, 26) şi
făgăduindu-le celor ce îi slujesc că unde va fi El, acolo vor fi şi ei
(cf. In 12, 2).
Chemarea apostolilor de a fi slujitori ai Cuvântului şi
binevestitori ai Evangheliei le-o adresează însuşi Fiul lui
Dumnezeu întrupat: "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de
oameni" (Mt 4,19). Apostolii n-au ezitat nici o clipă şi L-au urmat
pe lisus, atraşi fiind de frumuseţea învăţăturii Sale şi de
speranţele neasemuite ale misiunii mesianice. Ei părăsesc absolut
totul şi merg după Dânsul, pentru că au intuit în cuvântul lui
Hristos chemarea către un alt mod de viaţă, au sesizat un
"transcens", o depăşire a existenţei lor de până atunci, deşi
Mântuitorul Hristos le arătase că nu trebuie să se aştepte decât
la o viaţă plină de privaţiuni şi de cele mai grele încercări. Pentru
a se convinge că sunt vrednici de misiunea ce li se va încredinţa,
lisus Hristos îi trece prin "proba de foc", care constă în a li se face
cunoscute necazurile prin care vor trece, probă pe care apostolii
o depăşesc (In 6, 33; Mt 10, 20; Lc 9, 58; Lc 9, 59-60; Lc 9, 62; Mt
6,24).
Apostolatul este o misiune specială, pentru care este
nevoie de oameni cu vocaţie specială, oameni care să fie
conştienţi de menirea lor istorică, de răspunderea pe care o au în
faţa lui Dumnezeu pentru sufletele încredinţate. De aceea, lisus le
cere să facă sacrificii mari şi să renunţe la cele lumeşti. Chemarea
lui Hristos este: "Urmează-Mi" (In 1, 43). Atitudinea noastră ar
trebui să fie: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine"
(Mt 14, 28), iar lisus va spune: 'V in o..." (Mt 14, 29). Sfânţii
Apostoli erau oameni de rând, simpli, neprefăcuţi, pescari şi

lucrători, fără nume şi relaţii, fără cultură sau talent, fără averi şi
fără oşti, dar reuşesc, numai prin cuvântul Domnului, să
cucerească întreaga lume, să facă cunoscută, pretutindeni,
învăţătura lui lisus Hristos şi să întroneze o nouă ordine spirituală.
Ei s-au dovedit sensibili la chemarea lui Dumnezeu şi au răspuns,
asemenea profeţilor, afirmativ. Răspunsul lor însă a fost
determinant în iconomia mântuirii. Apostolul Pavel a înţeles
chemarea lui Dumnezeu ca pe o datorie: "Vai mie dacă nu voi
binevesti!" (1 Co 9, 16), biruind toate încercările şi răbdând până
la capăt, căci, cel ce vrea să slujească lui Dumnezeu, trebuie să-şi
pregătească sufletul pentru ispită: "Fiule de vii să slujeşti lui
Dumnezeu pregăteşte sufletul tău pentru ispită; îndreptează
inima ta şi rabdă" (Sir 2, 1-2). Mântuitorul îi previne pe ucenici
înainte de a-i trimite la propovăduire, "că mulţi sunt chemaţi, dar
puţini aleşi" (Mt 20,16); că evanghelizarea va fi o luptă aspră:
"împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun
mâna pe ea" (Mt 11,12). El ştie că, dacă "ai Săi" - adică poporul
pregătit de Dumnezeu să-L primească - s-au împotrivit cuvântului
Său, cu atât mai mult lumea se va împotrivi Evangheliei. Dar cu
toate acestea, Sfânţii Apostoli au răspuns chemării adresate de
lisus Hristos, lipsindu se de avantajele lumii trecătoare, pentru a
sluji Cuvântul lui Dumnezeu. Ei au făcut temeinică chemarea lor
ţi s-au aflat între primii "puţini aleşi" dintre cei chemaţi la
propovăduirea Evangheliei, pentru că ales devine numai cel care
răspunde chemării.
în Noul Testament, cei trimişi să propovăduiască Cuvântul
lui Dumnezeu sunt numiţi: apostoli (Mt 10, 5: Mc 6, 7; Lc 3, 2);
crainici (1 Tim 2, 7); servitori (Col 1, 25; 1 Co 3, 5; 1 Tim 4,6);
Slujitori ai Cuvântului (Lc 1,2); iconomi (1 Co 4, 1-2); învăţători (2
Tim 1,11); binevestitori sau evanghelişti (Ef 4,11; FA 21, 8);
colaboratori sau împreună-slujitori cu Dumnezeu (1 Co 3, 9; 1 Tes
3, 2).
încă din perioada apostolică, lucrarea de propovăduire a

Cuvântului lui Dumnezeu a fost definită prin termeni precişi, care
se referă atât la acţiunea în sine de vestire a mesajului divin, cât
şi la conţinutul mesajului. în Noul Testament, termenii consacraţi
activităţii predicatoriale sunt următorii:
1) Kerygma (io Knpuyna) care înseamnă proclamare,
propovăduire, vestirea unui mesaj, rostirea Evangheliei lui
Hristos, a lucrării Sale mântuitoare. în Noul Testament, termenul
caracteristic activităţii de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu este
kerysso, care apare de şaizeci ori şi înseamnă a proclama ca un
herald. în antichitate, heraldul era persoană publică cu
importanţă deosebită care făcea publice hotărârile împăratului.
Kerygma proclamă aşadar ceea ce a făcut Dumnezeu.
Cuvântul kerygma derivă de la verbul Knpuoow = a
proclama, a propovădui, a binevesti, a evangheliza, a vesti cu
voce tare, în public. Prin acest termen, se defineşte atât noţiunea
de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, cât şi conţinutul predicii
creştine;
2) Evanghelizare, propovăduirea Evangheliei lui Hristos
sau "vestea cea bună" (Lc 3, 18) adusă de Dumnezeu lumii,
“binevestire" (FA 8, 25), numită şi "Evanghelia lui lisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu" (Mc 1,1); "Evanghelia Fiului lui Dumnezeu”
(Rm 1,9); "Evanghelia lui Dumnezeu" (Rm 1, 1); "Evanghelia
mântuirii" (Ef 1,13); "Evanghelia păcii" (Ef 6,15); "Evanghelia
veşnică" {Ap 14, 6 );
3) Cuvântul lui Dumnezeu - o Âoyoq tou Osou (Lc 8, 11),
pe care Sfânţii Apostoli sunt chemaţi să-L vestească, să-L
propovăduiască; "cuvântul lui Hristos" (Rm 10, 17); "cuvântul cel
bun al lui Dumnezeu" (Evr 6, 5); "cuvântul adevărului" (lac 1, 18).
Predica Sfânţilor Apostoli cuprinde întreaga viaţă şi
lucrare a Mântuitorului Hristos, făcând referire şi la mărturiile
profeţilor despre Mesia, chemând la credinţă şi la pocăinţă şi
împărtăşind harul Duhului Sfânt. Ei şi colaboratorii lor, numiţi şi
"Evanghelişti" (Ef 4,11), au fost primii învăţători ai creştinilor,
OM IL E TI C A GE N E R A L Ă 117
care aveau datoria să predice drept, nefalsificat, cuvântul

Evangheliei, aşa cum l-a lăsat lisus Hristos.
în afară de kerygma Sfanţilor Apostoli, în Biserica primară
mai distingem şi alte forme de propovăduire a Cuvântului lui
Dumnezeu, cum ar fi omilia şi didascalia. Omilia îşi are rădăcinile
în cuvântările Mântuitorului (Lc 4, 15-22) şi ale Sfanţilor Apostoli
(FA 9, 20; 10, 42) şi înseamnă comuniune, tovărăşie, convorbire
(1 Co 15, 33). Didascalia (6 i 6aoKaAia) sau didahia (6 i 6 axia)
înseamnă instruirea sau învăţarea elementelor fundamentale ale
doctrinei şi moralei creştine. Didascalii sunt amintiţi de Sfântul
Apostol Pavel: "Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi
apostoli, al doilea profeţi, al treilea învăţători.." (1 Co 12, 28); "Şi
El a dat pe unii ca să fie apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii păstori
şi învăţători" (Ef 4, 11). Ei erau "purtătorii calificaţi" ai mesajului
evanghelic şi se deosebeau de ceilalţi creştini prin darurile lor
naturale, dar mai ales prin harisma Cuvântului, fapt pentru care
erau numiţi harismatici. Dacă apostolul este trimisul Domnului,
iar profetul este cel inspirat de Dumnezeu, cel care prezice,
revelează, ceartă şi sfătuieşte, didascalul este, cum îl arată şi
numele, învăţătorul propriu-zis al comunităţii, cel care o
instruieşte mai de-aproape în cele ale credinţei şi moralei
creştine, purtător al cunoştinţei şi al înţelepciunii. Prezenţa lor în
viaţa Bisericii era absolut necesară pentru cei convertiţi, cărora
trebuia să li se amintească în permanenţă cuvântul Domnului,
propovăduit şi de apostoli şi de alţi misionari, să li se explice şi
lămurească elementele fundamentale ale credinţei creştine.
Sfânţii Apostoli au predicat neamurilor pretutindeni: în
cetăţi (FA 15, 36; 17, 3; 19,13), în case (FA 5, 22), în sinagogi (FA
9, 20; 13, 5; 14,15 etc.) şi au încredinţat, la rândul lor, misiunea
de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, ucenicilor lor (2 Tim 4,
1-2; 1 Tim 4, 6,12; 5,17; Tit. 1, 9; 2, 1-11). Apostolii şi ucenicii lor
erau bărbaţi "plini de credinţă şi de Duhul Sfânt" (FA 6, 5; In
1.16), cu chemare harică (Ga 1,15) la "slujirea Cuvântului" (1 Co
1.17), pentru care s-au dovedit vrednici (2 Tes 1,11). Ei au fost
118 O M ÎL. E T I C A O R T O D O X Ă
chemaţi şi "aleşi" !a vestirea Cuvântului (Mt 20,16) şi, prin ei,

urmaşii lor, episcopii şi preoţii, prin succesiune harică şi de
credinţă, angajându-se fiinţial în lucrarea de propovăduire a
Evangheliei, de slujire a Cuvântului, după modelul învăţătorului
Suprem: "lată: Eu, în mijlocul vostru sunt ca unul ce slujeşte" (Lc
22, 27)
2. Cîncizecimea, începutul predicii apostolice şi

conţinutul acesteia
Momentul determinant al chemării Sfânţilor Apostoli la
slujirea Cuvântului îl reprezintă Pogorârea Duhului Sfânt, în ziua
Cincizecimii, când au fost întăriţi cu putere de Sus. Până atunci
însă, lisus le-a încredinţat misiunea să vestească împărăţia lui
Dumnezeu, dându-le însemnate îndrumări cu privire la ceea ce
aveau de îndeplinit. în căile păgânilor şi în cetăţi de samarineni n
aveau voie să meargă; n-aveau voie să aibă la ei: aur, argint, bani,
nici traistă, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci
"vrednic va fi lucrătorul de plata sa" (Mt 10, 4-10). Şi, totodată,
le-a încredinţat conţinutul misiunii şi i-a învestit cu puterea
Duhului Sfânt, conferindu-ie o deplină autoritate: "Luaţi Duh
Sfânt..." (In 20, 22); "Mergeţi în lume şi propovăduiţi Evanghelia
la toată făptura" (Mc 16, 15), deci nu numai neamului omenesc,
ci tuturor făpturilor, căci "toată făptura va vedea mântuirea lui
Dumnezeu" (Lc 3, 6 ) şi "aşteaptă descoperirea fiilor lui
Dumnezeu" (Rm 8, 19). Iar Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează
că, în calitatea sa de slujitor al Cuvântului, a propovăduit
Evanghelia lui Hristos "la toată făptura de sub cer" (Col 1, 23). Ei
au înţeles făpturile ca pe cuvinte ale lui Dumnezeu, prin care El
vorbeşte şi lucrează şi prin care ne putem ridica la cunoaşterea
Cuvântului prin Care toate s-au făcut. De aceea apostolii n-au
ignorat lumea, făpturile, ci s-au adaptat situaţiilor din lume,
timpului, obiceiurilor, dar nu şi mentalităţilor greşite, raportând
mereu realităţile de "aici" şi "acum" la adevărul cel veşnic.
Misiunea lor este unică, egală cu cea încredinţată de

Dumnezeu, Fiului Său: "Precum M-a trimis pe Mine în lume şi Eu
i-am trimis pe ei în lume" (In 17, 18). Dacă El este Apostolul prin
excelenţă, trimis de Tatăl să reveleze şi să comunice lumii taina
vieţii divine şi să le arate ucenicilor calea care duce la
cunoaşterea sau vederea lui Dumnezeu, apostolii, aleşi de către El
însuşi (cf. In 15, 16), nu vor vesti altceva decât ceea ce au "văzut"
şi "auzit", pe Hristos-Cuvântul vieţii, Care S-a arătat în trup (cf.l
In 1, 1-3). Apostolul Pavel mărturiseşte că el n-a venit ca un
iscusit cuvântător sau înţelept (1 Co 2, 1), ci a venit ca să
vestească pe Hristos, Cel răstignit, nu prin "duhul lum ii" (1 Co 2,
12), ci cu "frică şi cu cutremur mare" (1 Co. 2, 3); iar cuvântul său,
propovăduirea sa nu stă "în cuvinte convingătoare ale
înţelepciunii omeneşti, ci în puterea lui Dumnezeu" (1 Co 2, 4),
căci el nu propovăduieşte "înţelepciunea acestui veac", ci
"înţelepciunea lui Dumnezeu cea ascunsă" (1 Co 2, 6-7),
descoperită de Dumnezeu prin Duhul Sfânt, Care cercetează şi
adâncurile lui Dumnezeu (1 Co 2, 10).
Făgăduinţa dată de Mântuitorul ucenicilor Săi că nu-i va
lăsa orfani (cf. In 14, 18), ci le va trimite un alt Mângâietor, Care
Să fie cu ei în veac (cf. In 14, 16) şi Care îi va călăuzi la tot adevărul
(cf. In 16, 13), se împlineşte în ziua Rusaliilor. înainte de înălţarea
Sa la cer, Mântuitorul le porunceşte "să nu se îndepărteze de
ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui'Y FA 1, 4), căci vor
primi o putere, venind Duhul Sfânt peste ei, şi îi vor fi Lui martori
până la marginile pământului (FA 1, 8 ). Duhul Sfânt, Care a suflat
în sfinţii şi binecuvântaţii de Dumnezeu prooroci şi a grăit printr-
tnşii, va inspira şi va grăi şi prin Sfânţii Apostoli: "... nu vă îngrijiţi
dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul
icela. Căci nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Sfânt" (Mc 13,11).
Focul nematerial şi dumnezeiesc al Sfântului Duh se pogoară, în
Ziua Cincizecimii, asupra Sfânţilor Apostoli, sub chipul limbilor ca
de foc (FA 2, 3) şi "toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început
să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi" (FA
120 OMI LI STI CA O R T O D O X Ă
2, 4). Duhul Sfânt îi luminează pe Sfânţii Apostoli şi le încearcă

sufletele, le vorbeşte, aşa cum i-a vorbit lui Moise, şi-i înalţă spre
cunoştinţa tainelor dumnezeieşti, aşa cum l-a înălţat pe llie de la
pământ la cer. De acum apostolii nu mai vorbesc cu cuvintele lor,
ci Duhul însuşi vorbeşte prin gura lor; nici în numele lor, ci al lui
lisus (cf. 2 Co 5, 20), căci El i-a trimis la propovăduire (FA 10, 42),
având conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în ei prin Duhul Sfânt.
Cuvântul predicat de ei este cuvântul lui Dumnezeu, căci El i-a
trimis la propovăduire, prin Fiul Său. Predica lor avea în primul
rând un caracter misionar, de chemare şi convertire la credinţa în
lisus Hristos, de zidire şi de întărire a credincioşilor în învăţătura
Mântuitorului Ea cuprinde întreaga viaţă şi lucrare a lui lisus
Hristos, face referire la mărturiile profeţilor despre El, chemând la
credinţă şi pocăinţă.
Mesajul, conţinutul propovăduirii lor, este Cuvântul lui
Dumnezeu întrupat, răstignit şi înviat (1 Co 1, 23; 2, 2), Evanghelia
lui Dumnezeu ( 1 Tes 2, 8), prin care suntem născuţi în lisus
Hristos, dar care nu este de la oameni, nici prin om, "ci prin
descoperirea lui lisus Hristos" (Ga 1, 11-12). Tema centrală a
predicii Sfanţilor Apostoli este învierea lui Hristos (FA 2, 24, 32; 4,
2, 33; 10, 4, 41 ş.a.), piatra de încercare a credinţei noastre. Fără
"credinţă în învierea lui Hristos şi în biruinţa vieţii, nu ar fi existat
nici Biserica primară şi nici creştinism" (Nicolae Arseniev, Mistica
şi Biserica Ortodoxă, p. 21). învăţătura apostolilor nu este după
“datini omeneşti" (Col 2, 8 ), ci este "învăţătura cea bună" a lui
Hristos (1 Tim 6, 3) pe care au păstrat-o cu fidelitate ( 2 Tes 2, 15;
1 Tim 6, 20; 2 Tim 1, 20); este cuvântul lui Dumnezeu "viu şi
lucrător" (Evr 4, 12); nu este un principiu, o idee abstractă.
Cuvântul lor are autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu: "Cel ce vă
ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă ..." (Lc 10,16), pentru că prin ei
vorbeşte Duhul lui Dumnezeu, Hristos însuşi prin Duhul Sfânt,
Care îi va însoţi, nevăzut, în lucrarea de propovăduire a
Evangheliei, până la sfârşitul veacurilor (Mt 28, 20). Sfântul
Ambrozie zice că aşa cum nimeni nu poate spune că lisus este
Domn, decât numai în Duhul Sfânt (1 Co 12, 3), tot astfel nimeni
nu poate predica pe lisus Hristos fără Duhul, nici chiar îngerii din
ceruri. Pogorârea Duhului peste apostoli nu face inutilă mărturia
lor omenească despre învierea Domnului lisus Hristos. Ea o
pecetluieşte, o autentifică. în darul cuvântului primit la
Cincizecime, apostolii împărtăşesc darul Duhului, care ne uneşte
cu Hristos: "Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este
al Lui" (Rm 8, 9), căci nimeni nu poate fi membru al Trupului lui
Hristos decât dacă a fost botezat în Duhul: "Pentru că într-un Duh
ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup ..." (1 Co 11,13).
Pe mărturia apostolilor, pe credinţa lor şi pe semnele pe care le
făceau în popor este zidită Biserica lui Hristos, Care "S-a dat pe
Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin
cuvânt" (Ef 5, 25-26). Sf. Irineu al Lyonului (sec.II) afirmă că rolul
apostolilor a fost unul de "întemeiere", şi de "zidire", lăsând
slujirea sacramentală şi cea de conducere administrativă altor
împuterniciţi. Conştiinţa datoriei de a vesti cuvântul lui
Dumnezeu este arătată şi în hotărârea lor de a "stărui în
rugăciune şi în slujirea cuvântului" (FA 6, 4), negăsind drept
părăsirea cuvântului lui Dumnezeu, adică predica, pentru ca să
slujească la mese (FA 6, 2). Hotărârea lor vine ca urmare a
constatării efectelor produse de harul Duhului Sfânt după
cuvântarea sfântului apostol Petru: întemeierea Bisericii. Cei
prezenţi "au fost pătrunşi la inimă" (FA 2, 37) de puterea harului
Duhului Sfânt şi s-au botezat "ca la trei mii de suflete" (FA 2, 40),
stăruind "în învăţătura Apostolilor şi în comuniune, în frângerea
pâinii şi în rugăciune" (FA 2, 42). Aceasta este prima comunitate
creştină, timpul întemeierii Bisericii, timp al lui Hristos, rod al
lucrării limbilor de foc. Apostolii au trăit acest eveniment ca pe
ceva unic în viaţa lor şi şi-au dat seama de menirea pe care o au
în istoria mântuirii neamului omenesc, retrăind cuvintele rostite
de Mântuitorul înainte de înălţarea Sa, anume "să nu se
depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui" (FA 1, 4),
pogorârea Duhului Sfânt, Care le va da putere de a-L propovădui
122 OM IL E TI C A O R T O D O X Ă
pe Hristos. în Duhul Sfânt, apostolii sunt făpturi noi, căci toate,

prin El, se înnoiesc. El este "Duhul iubirii, al comuniunii şi al
întrepătrunderii" (P. Evdokimov, Ortodoxia, p.140), Care
converteşte patimile omului "din mişcări iraţionale în virtuţi sau
mişcări raţionale, potrivite firii" (Pr. prof. Dr. D. Popescu,
Transfigurare şi secularizare, p.41).
Cartea Faptele Apostolilor ne prezintă cele mai
importante predici ale Sfânţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Cuvântările sfântului apostol Petru sunt următoarele:
1. La alegerea apostolului Matia (FA 1, 16-26);
2. La Cincizecime (FA 2, 14-40);
3. în faţa poporului, în pridvorul lui Solomon (FA 3, 12-
26);
4. în faţa Sinedriului (FA 4, 8-20);
5. în faţa Sinedriului (FA 5, 29-32);
6. în faţa lui Corneliu (FA 10, 28-43);
7. - în faţa mulţimii, la Ierusalim (FA 11, 5-17);
8. La sinodul apostolic (FA 15, 7-11);
Cuvântările sfântului apostol Pavel sunt următoarele:
1. în Antiohia Pisidiei (FA 13, 16-47);
2. în Listra (FA 14, 14-17);
3. în faţa Areopagului (FA 17, 22-31);
4. înfaţa evreilor, la Corint (FA 18, 5). Conţinutul
predicii nu este dat;
5. în Efes, la despărţirea de preoţi (FA 20, 18-35);
6. în faţa poporului la Ierusalim (FA 22, 1-21);
7. în faţa Sinedriului (FA 23,1 ş.u.);
8. în faţa lui Felix (FA 24, 10-21);
9. în faţa lui Festus (FA 25, 8-27; 26,2 ş.u.).
Ni s-au mai păstrat o cuvântare a sfântuluiapostol lacob
la Sinodul Apostolic (FA 15, 13-21) şi o cuvântare aSfântului
Ştefan, înainte de uciderea lui cu pietre (FA 7, 2-53).
O M 1L E T I C A G E N E R A L Ă 123
3. Etapele predicii apostolice

Informaţii despre predica Sfânţilor Apostoli, avem din
Cartea Faptele Apostolilor, scrisă de Sfântul Evanghelist Luca. Nu
ne-au rămas predici scrise de apostoli, ci doar cuvântări
ocazionale ale Sfânţilor Apostoli: Petru, Pavel, lacob şi cea a
arhidiaconului Ştefan, menţionate, de altfel, mai sus.
Prima etapă a istoriei predicii apostolilor s-a desfăşurat
în Ierusalim, când s-au convertit la creştinism ca la 3000 de
suflete, întemeindu-se Biserica creştină (FA 2-3).
A doua etapă a predicii apostolilor o constituie vestirea
Evangheliei în Samaria, Damasc şi Antiohia (FA 8-12).
A treia etapă o formează predica sfântului apostol Pavel
şi Barnaba în Galatia Meridională (FA 13-14).
A patra etapă este extinderea Evangheliei în Europa, prin
predica Sfântului Pavel (FA 15-18).
In afara acestor informaţii despre predica apostolilor,
oferite de Cartea Faptele Apostolilor, mai avem şi alte date,
oferite de istoricul bisericesc, Eusebiu, care le-a deţinut de la
Origen, iar acesta le-a ştiut din tradiţie, informaţii care privesc
predicarea Evangheliei şi în alte părţi ale lumii, după cum
urmează: Toma a predicat la Părţi, în Persia şi India, Andrei în
Sciţia; loan în Asia; Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia;
Bartolomeu în India (Arabia Sudică), după o tradiţie orientală, şi
în Armenia; Matei la iudei şi alte neamuri.
în urma celor expuse, desprindem concluzia că Sfânţii
Apostoli, deşi oameni simpli, fără cultură, dar cu minte sănătoasă
şi cu inimă curată, luminaţi fiind de Duhul Sfânt, au desfăşurat o
rodnică lucrare de evanghelizare, aşa încât au reuşit, doar prin
cuvânt, să convertească la creştinism mii şi mii de suflete. Predica
lor a fost o predică a faptei. Nu au urmărit dobândirea de câştig
urât, ci să câştige pe oameni pentru Hristos. Fără să fi învăţat arta
oratoriei în vreo şcoală, au fost, prin harul lui Dumnezeu şi
dragostea lor pentru Hristos, oratori neîntrecuţi.
124 C) M l L E I I ( A O K I 0 1)0 \ A
Stilul predicii lor este simplu, dar impunător, măreţ,

pentru ca toţi oamenii să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvântările lor, păstrate în Epistole şi l aptele Apostolilor, sunt
adevărate modele omiletice.
3. Predica în perioada patristică (sec. II-VIII)

Teologia creştină, elaborată de Părinţii Bisericii sub
lumina Sfântului Duh, îmbogăţită şi sistematizată pe parcursul
celor opt veacuri creştine, este adânc înrădăcinată în Sfintele
Evanghelii, Epistolele pauline şi în Legea Veche. Străbătută de
filonul credinţei şi al dragostei, literatura patristică, de toate
genurile, nu este altceva decât predica Sfânţilor Apostoli,
transmisă şi păstrată cu sfinţenie din generaţie în generaţie, dar
dezvoltată şi structurată într-o manieră logică.
Răstimpul de la sfârşitul secolului I şi până în secolul VIII,
în care sa elaborat literatura patristică, numit perioada
patristică, se împarte în trei perioade:
o) Prima perioadă a literaturii patristice ţine de la anul
92 până la începutul veacului IV, respectiv anul 313 (după alţii
până la anul 300), când încetează persecuţiile împotriva
creştinilor sau, mai bine zis, când li s a garantat creştinilor
libertatea religioasă. Este numită şi perioada de început a
literaturii creştine.
în această perioadă, numită post apostolică, lucrarea de
propovăduire a Evangheliei revine urmaşilor Sfânţilor Apostoli,
anume episcopilor şi preoţilor. Cei dintâi urmaşi ai Sfânţilor
Apostoli sunt ucenicii lor direcţi, care se numesc Părinţi sau
Bărbaţi Apostolici, iar scrierile lor au căpătat denumirea de
literatura părinţilor sau Bărbaţilor Apostolici de la învăţatul
francez Cotelier, începând cu secolul al XVII -lea. Tot în această
perioadă întâlnim apologeţii greci şi latini, polemiştii şi scriitorii
bisericeşti latini şi alexandrini.
Literatura creştină a părinţilor Apostolici are o importanţă
deosebită pentru istoria Bisericii şi viaţa spirituală a creştinilor,
OMILKTICA GENERALĂ 125
constituind elementul de legătură între scrierile Vechiului şi

Noului Testament şi scrierile apologeţilor, care încep să
teologhisească mai adânc asupra cuvântului lui Dumnezeu.
Literatura lor este simplă, izvorâtă din curăţia inimii şi a trăirii
autentice a cuvântului lui Dumnezeu şi are un caracter exclusiv
practic. Ei nu fac speculaţii teologice, asemenea apologeţilor sau
părinţilor şi scriitorilor bisericeşti de mai târziu (sec. III-IV), ci
urmăresc folosui imediat al destinatarilor: dragostea faţă de
Hristos şi de cuvântul Domnului, ataşamentul faţă de Biserică şi
ierarhia bisericească, întărirea în credinţă, ferirea de erezii şi o
Viaţă curată. Exemplu în acest sens sunt cuvintele cu care începe
Didahia: "Sunt două căi: una a vieţii şi alta a morţii; dar e mare
deosebirea între cele două căi" (P.S.B. 1, p. 25). Adevărul
exprimat în aceste simple cuvinte n are nevoie de nici o
demonstraţie. Pentru acest fapt, adică pentru simplitatea stilului,
nu pot fi considerate monumente sau produse artistice. Ele
răspund însă nevoilor spirituale ale credincioşilor.
Literatura patristică din această perioadă are un caracter
misionar şi catehetic, distigându-se prin următoarele note
specifice: scrieri apologetice, polemice, epistole sau scrisori. Este
foarte răspândit genul epistolar, foarte mult cultivat de
literatura greco-latină, şi preluat de creştini pentru foloasele pe
care le prezenta: căldura sufletească, vorbirea de la inimă la
inimă, puterea învăţătorească, suflul misionar, transmiterea cu
Uşurinţă a învăţăturilor de credinţă.
Scrierile din această perioadă nu mai sunt de inspiraţie
divină, asemenea scrierilor biblice, ci scrise sub lumina harului
divin; se creează astfel elocinţa sacră şi arta literară. în aceasta
perioadă, deosebit de importantă pentru istoria literară şi
procesul de formare ale doctrinei creştine, apar toate genurile
literare, care vor cunoaşte o înfloritoare dezvoltare în perioadele
următoare: exegeza şi comentariile biblice, genul apologetic,
polemic, critico-istoric, dogmatic, ascetic, poetic şi omiietic.
126 OMILEITCA ORTODOXĂ
Părinţii şi scriitorii bisericeşti din această perioadă

dezvoltă o rodnică activitate de instruire şi educare a
credincioşilor prin cateheze şi predici. De la ei avem mărturii
privitoare la predica creştină, care se ţinea în cadrul cultului de
către episcopi şi preoţi, îndată după citirea lecturilor biblice;
despre obligativitatea episcopului de a propovădui şi de a păstra
nealterat cuvântul Domnului; despre o pregătire temeinică a
predicatorului, care, dacă vrea să înveţe pe alţii, să înveţe el
însuşi mai întâi, fiindcă el este slujitorul Cuvântului lui Dumnezeu,
învăţătorul pietăţii, părintele duhovnicesc şi mijlocitorul între
Dumnezeu şi oameni; despre cine are dreptul să propovăduiască
şi cum să propovăduiască.
Cuvântările creştine din această perioadă sunt: kerigma
sau predica misionară, cateheza, omilia şi predica tematică.
Omilia se axa totodată pe lectura Sfintei Scripturi, iar predica
tematică pornea de la un verset biblic.
Cea mai veche predică creştină după predica Sfânţilor
Apostoli este Scrisoarea a ll-a către Corinteni, atribuită lui
Clement, Episcopul Romei (92-101), dar, după toate informaţiile,
nu-i aparţine lui Clement. Sfântul Clement este unul dintre cei
dintâi episcopi ai Romei. Tertulian afirmă că ar fi fost hirotonit
chiar de Sfântul Apostol Petru. Sfântul Irineu zice că ar fi fost al
treilea Episcop al Romei după Sinus şi Anenclet. Origen şi Eusebiu
susţin că Episcopul Clement este acelaşi personaj cu Clement de
care aminteşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni (IV,
3).
Scrisoarea a ll-a către Corinteni, atribuită Sfântului
Clement, are 20 de paragrafe, în care îndeamnă pe corinteni,
între care izbucnise o mare revoltă, la pace, ascultare, pocăinţă şi
păstrarea credinţei apostolice.
In prima parte se arată că lisus Hristos este Dumnezeu
adevărat şi Mântuitorul celor vii şi celor morţi. Iar creştinii devin
fii ai lui Dumnezeu prin Taina Botezului.
în tratare se dezvoltă această temă şi se insistă asupra

obligativităţii creştinilor de a-şi însuşi mântuirea prin cuvânt şi
faptă, prin pocăinţă şi prin fuga de răutate.
în încheiere se dau îndrumări creştinilor, de a lupta în
viaţa aceasta, pentru ca să fie încoronaţi în viaţa viitoare. Se
încheie cu o rugăciune de mulţumire către Dumnezeu. Forma
scrierii este simplă, accesibilă tuturor creştinilor, folosind un
bogat material ilustrativ.
O altă predică a lui Clement Romanul se intitulează: "Care
bogat se va mântui?" El porneşte de la textul biblic: "Mai Ieste
este cămilei să trecă prin urechile acului..." (Mc 10, 25).
în partea introductivă se arată că Mântuitorul nu
dispreţuieşte bunurile materiale, ci are în vedere independenţa
lăuntrică faţă de ele.
m tratare se arată că bunurile materiale nu sunt o piedică
ţn calea mântuirii dacă sunt bine administrate.
în încheiere istoriseşte cum a fost convertit de către
Sfântul loan un tânăr care era şeful unei bande de tâlhari.
Cel mai mare predicator răsăritean din această perioadă
patristică este Origen (185-254). El foloseşte pentru prima dată
Cuvântul "omilie", pentru a denumi cuvântarea bisericească. El şi-
a desfăşurat activitatea în două mari centre culturale ale vremii:
Alexandria (203-231) şi Cezareea Palestinei (231-254) unde şi
moare în vârstă de 69 ani. Dar el a călătorit enorm de mult,
pretutindeni, învăţând cuvântul Domnului, descoperidu-i
sensurile tainice, ascunse, pentru folosul duhovnicesc al celor ce-l
ascultau. Origen este cea mai complexă personalitate a vremii,
savant desăvârşit, ascet şi moralizator al maselor. "Origen a fost
un duh fierbinte, <Geist und Feur>, care s-a mistuit atât prin
vorbe, cât şi prin fapte de dorul asemănării noastre cu
Dumnezeu" (P.S.B, 6, p. 6). El este întemeietorul propriu-zis al
studiului ştiinţific al Sfintei Scripturi.
Scrierile lui Origen, majoritatea păstrate în traduceri, iar

originalele numai în fragmente, pot fi împărţite în 5 categorii:
biblice, apologetice, dogmatice, practice şi scrisori.
Opera biblică se împarte în: 1) lucrări de critică biblică
(Hexapla), 2) lucrări cu caracter exegetic. Cele exegetice se împart
în: scholii, omilii şi comentarii.
Scholiile care se făceau pe marginea manuscrisului, aveau
menirea de a lămuri anumite pasaje mai grele. Astfel de scholii
pot fi întâlnite la textele homerice. Fericitul leronim enumeră în
"Catalogul" său astfel de scholii făcute de Origen la Facere, Ieşire,
Levitic, Isaia, Psalmii l-XV, Ecclesiast, parţial la Evangheliile după
Matei şi loan, Epistola către Galateni. Multe din scholii pot fi
întâlnite în Filocalia şi Catene.
Omiliile sau predicile lui Origen, majoritatea în traducere
latină, sunt tălmăciri la cărţile Vechiului Testament. în traducerea
lui Rufin avem 16 omilii la Geneză, 13 la Ieşire, 16 la Levitic, 28 la
Numeri, 26 la losua, 9 la Judecători, 9 la Psalmi. în traducerea lui
leronim ne-au rămas 2 omilii la Cântarea Cântărilor, 9 la Isaia, 14
la lezechiel şi 39 la Evanghelia după Luca. S-au păstrat fragmente
la leremia, Regi, I Corinteni, Evrei ş.a. Din totalul de 574 omilii
numai 20 sunt în original (greceşte). Peste 200 de omilii n-au fost
traduse în nici o limbă modernă. în afară de omilii, Origen a scris
şi comentarii sau tratate de înaltă ţinută ştiinţifică la Sfânta
Scriptură, dar s-au păstrat foarte puţine: 4 cărţi la Cântarea
Cântărilor, 8 cărţi din Comentariul la Matei, 8 cărţi din
Comentariul la loan, în 32 de cărţi în originalul grec, 10 cărţi dintr-
o prelucrare de 15 cărţi la Comentariul la Romani.
Tematica omiliilor lui Origen este deosebit de bogată şi
variată. Temele cele mai des întâlnite sunt: convertirea la
creştinism, antropologia, preexistenţa sufletului şi restabilirea
tuturor. Scopul fundamental al omiliilor sale este curăţirea
omului de patimi, înduhovnicirea lui şi apropierea de Dumnezeu.
Omiliile sale răspund tuturor problemelor sociale, umanitare şi
culturale din acea perioadă. Nu lipsesc din predicile sale
mustrările la adresa celor care nu sunt vrednici să mărturisească,

prin cuvânt şi faptă, credinţa creştină: "Astăzi nu mai suntem
vrednici să fim persecutaţi şi să murim pentru Hristos" (Om ilia la
Numeri, X, 2, în P.S.B. 6, p. 155).
în privinţa interpretării Sfintei Scripturi, Origen
recunoaşte trei sensuri ale Scripturii: istoric-literal, moral şi
mistic-alegoric. "Există - zice Origen - ca şi la nucă, o gradaţie în
modul cum putem pătrunde în înţelegerea cuvântului Scripturii:
sensul literal e învelişul amar, cel moral este coaja solidă, pe când
cel duhovnicesc sau spiritual este miezul comestibil" ( Omilia la
Numeri IX, 7, P.B.S. 6, p.32).
Stilul omiliilor sale este uneori surprinzător de simplu,
Origen fiind foarte apropiat de sufletele oamenilor, alteori, însă,
predomină interpretarea morală şi spirituală, ceea ce
îngreunează înţelegerea adâncimii învăţăturilor din predicile sale.
Formula de adresare în predicile sale este: O,
ascultătorilor! O, popor al lui Dumnezeu! Introducerea este
foarte scurtă, dar întocmită astfel ca să trezească interesul
ascultătorilor. în tratarea temelor se bazează pe textele biblice şi
interpretarea sau exegeza lor, căutând sensul mai adânc al
Cuvântului lui Dumnezeu. încheierea este, de obicei, o aplicare
practică a celor spuse sau o doxologie hristologică. Nu foloseşte
artificii retorice.
în urma celor expuse desprindem concluzia că predica
post-apostolică este o continuare a predicii Sfânţilor Apostoli,
care se bazează în principal pe interpretarea revelaţiei
dumnezeieşti. Propovăduitorii au folosit mult metoda alegorică în
interpretarea Scripturii, propovăduind cu cuvântul şi fapta.
Exceptând unele elemente de structură, predica din prima
perioadă patristică anunţa şi pregătea predica din perioada de
aur a Bisericii creştine.
b) Perioada a doua a literaturii patristice, numită

epoca de aur sau clasică a literaturii patristice se întinde de la
anul 313 până la anul 461, data morţii papei Leon cel Mare. Deşi
e mai scurtă decât prima perioadă, este cea mai bogată şi
originală perioadă a literaturii patristice. Acum înfloresc şi se
dezvoltă la maximum genurile literare din prima perioadă,
adăugându-se altele noi: autobiografia, encomionul sau
necrologul, istoria literară, autocritica literară, conlaţiunile sau
convorbirile cu părinţii (Patericul), filocalia, opere liturgice,
canonice, enchiridioane sau manuale, florilegii, opere doctrinare
de mare profunzime, poezia şi corespondenţa.
Scriitorii din această perioadă ne-au lăsat pagini de o
frumuseţe inegalabilă şi de o precizie şi adâncime neegalate nici
până astăzi. Tratatele de doctrină, manualele şi catehismele sunt
mai bine sistematizate decât în perioada părinţilor apostolici.
Literatura din această perioadă e scrisă nu numai în
limbile greacă şi latină, ci şi în alte limbi orientale: siriacă,
armeană, coptă, gotică, ceea ce i a îmbogăţit conţinutul şi
puterea de influenţă.
Literatura din această perioadă poate fi caracterizată ca o
literatură cultă, misionară, ecumenică, o literatură a păcii şi
prieteniei, o literatură care exprimă un umanism teandric, divino
uman. în centru scrierilor părinţilor stă dragostea lui Dumnezeu
pentru om şi a oamenilor între ei şi faţă de Dumnezeu.
Exegeza biblică din această perioadă are un caracter
practic, de zidire sufletească a credincioşilor. Forma acestor
scrieri este foarte variată: comentar, omilie, scholii, note,
întrebări şi răspunsuri, catene.
Predica a cunoscut cea mai mare înflorire din întreaga
istorie a Bisericii creştine. Factorii care au contribuit la
dezvoltarea predicii creştine sunt multipli şi de naturi diferite:
a) încetarea persecuţiilor asupra creştinilor;
b) dezvoltarea elementului uman ca spirit creator;
c) ridicarea nivelului de pregătire al personalului
bisericesc prin şcolile catehetice, care ofereau o vastă cultură;
d) convertirea la creştinism a multor categorii de

persoane ca: profesori, oratori, jurişti, oameni de stat, politicieni,
care au frecventat şcolile retorice antice, ceea ce a determinat pe
Sfinţii Părinţi să-şi adapteze şi să-şi întocmească cuvântările în
funcţie de nivelul de pregătire al ascultătorilor. In urma audierii
predicii Sfinţilor Părinţi mulţi dintre auditori s-au convertit la
creştinism;
e) atacurile dese din partea filosofilor păgâni, a iudeilor şi
ereticilor din cadrul Bisericii, care ameninţau învăţătura creştină,
au determinat pe predicatori să-şi întocmească riguros predicile,
să-şi argumenteze ideile propovăduite, să fie convingători în
cuvântările lor, fapt dovedit cu prisosinţă.
Pe lângă exegeza biblică, se impune tot mai accentuat
omilia tematică, poporul fiind obişnuit cu alese cuvântări
prilejuite de anumite evenimente din viaţa statului. Astfel, se
ţineau predici în duminici şi sărbători ale sfinţilor, la sfinţiri de
biserici şi la înmormântări. Predicatorii mai puţin înzestraţi cu
darul cuvântului foloseau predicile fraţilor lor, fie le învăţau pe de
rost, fie le citeau în faţa ascultătorilor. Predicile erau urmărite cu
însufleţire de ascultători, astfel că elementele mai importante din
predică erau semnalate de credincioşi prin aplauze sau prin
fluturături de batiste, semn al adeziunii faţă de cele spuse şi de
Simpatie faţă de predicator. Datorită marilor predicatori din
această perioadă, în jurul amvonului a crescut şi s-a dezvoltat
Intens viaţa creştină. Predica lor a atins cele mai înalte culmi ale
oratoriei sacre, prin conţinut şi formă, atât în Răsărit cât şi în
Apus, constituind un model pentru toate veacurile.
1 .P r e d ic a t o r i în R ă s ă rit
1. Sfântul Atanasie cel Mare. S-a născut în anul 295 d

în Alexandria şi a murit în anul 373 d. Hr. Nu avem date precise
privind studiile elementare şi secundare. în orice caz, asemenea
marilor părinţi capadocieni, Sfântul Atanasie va fi primit primele
noţiuni de instruire elementară şi evlavie creştinească în casa
părinţilor săi. După informaţia lui Rufin (Istoria bisericească, 14)
episcopul Alexandru al Alexandriei l-a ţinut pe Atanasie aproape
de el, instruindu-l şi educându-l, dar l-a trimis şi la şcoala
secundară unde a învăţat artele liberale. Este posibil să fi studiat
şi la Universitatea păgână din Alexandria, care era locul unde se
întâlneau toate credinţele, ideile filosofice şi culturale ale lumii de
atunci, fiindcă Atanasie cunoştea foarte bine civilizaţia şi cultura
greacă şi egipteană. Cunoştinţele sale erau polivalente: juridice,
filosofice, istorice, retorice, poetice şi artistice.
Cultura creştină şi-a dobândit-o în Şcoala catehetică din
Alexandria, unde a învăţat să interpreteze Sfânta Scriptură, dar şi
din studierea operelor teologice ale înaintaşilor săi: "Eu am
învăţat de la dascăli inspiraţi prin lectura Sfintelor Scripturi,
dascăli care au fost şi martiri pentru dumnezeirea lui Hristos"
(Despre întruparea Cuvântului, 56, P.G. 25, 196 A; Pr. I.G. Coman,
Patrologie, vol. III, p. 99). Sfântul Atanasie era un foarte bun
cunoscător al Sfintei Scripturi, cum afirmă Sfântul Grigorie
Teologul: "cercetând ca nimeni altul întreg Vechiul Testament şi
întreg Noul Testament, se îmbogăţeşte cu învăţătură, dar şi în
strălucirea vieţii; el împarte amândouă acestea într-un lanţ cu
adevărat de aur, care nu poate fi împletit de mulţi. El a făcut din
viaţă o călăuză spre învăţătură şi contemplare, o punte a vieţii"
(Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt în cinstea marelui Atanasie,
episcopul Alexandriei, 6, P.G. 35, 1088C; Pr. G. Coman, op.cit., p.
99). El însuşi mărturiseşte că, pe lângă cunoaşterea Sfintei
Scripturi, "e nevoie şi de o viaţă frumoasă, de un suflet pur şi de
virtutea cea după Hristos" (Despre întruparea Logosului, 57,

P.G.25, 196C; Pr. I. G. Coman, op.cit., p. 99).
La vârsta de 25 ani, în anul 320, a fost hirotonit diacon, iar
în anul 328 a fost hirotonit pe ascuns episcop, la cererea
poporului, păstorind timp de 45 de ani, dintre care 17 ani a fost
exilat de cinci ori. A fost cel mai puternic adversar al arienilor,
"stâlpul Bisericii" de Răsărit, neclintit în credinţă, cinstit, evlavios,
ascet. El sta în fruntea niceenilor ca o stâncă în mare" (Otto
Bardenhewer, Geschichte der altkirchliche Literatur, III Band,
Herder, Fr. I. Br., 1923, p. 49; Pr. Prof. Dr. D.Stâniloae, Sfântul
Atanasie cel Mare, Scrieri, partea întâia, P.S.B., voi. 15, p. 7).
Sf.Grigorie de Nazianz îl numeşte, pentru cultura, credinţa şi viaţa
sa, "trâmbiţa adevărului, viersul cel înalt, columna credinţei,
luminatorul lui Hristos" (Cuvânt de cinstire a marelui Atanasie,
13, 14, P.G. 35, col.1096 BC; I.G. Coman, op.cit., p.120).
Sfântul Atanasie a scris foarte mult, dar nu ni s-a păstrat
decât o parte din scrierile sale. Operele sale apologetice,
polemice, dogmatice, exegetice şi istorico-polemice prezintă un
interes viu şi pentru Omiletică. Sfântul Atanasie a fost un mare
apărător al Dumnezeirii Logosului, dar şi un adevărat păstor de
suflete, predicând atât în limba greacă, cât şi în coptă. Din
relatările lui Fotie rezultă că Sfântul Atanasie a scris "Comentarii
la Eclesiast, Cântarea Cântărilor, Psalmi şi la multe altele"
(Biblioteca, 139; Pr. I. G. Coman, op.cit., p.146). S-au păstrat
fragmente de comentarii la Exod 28,4, Iov, Matei, Luca, I
Corinteni. în lucrarea "Către Marcellin despre explicaţia
Psalmilor" (27, 11-46), Sfântul Atanasie tratează despre
caracterul misionar al psalmilor şi arată folosul duhovnicesc al
acestora pentru sufletul omenesc aflat în suferinţă şi în bucurie,
precizând că nu muzica în sine este un scop, prin cântarea
psalmilor, ci alinarea sufletului, pocăinţa şi aprofundarea
gândurilor. Spre deosebire de celelalte opere, în care predomină
tălmăcirea realistă a Sfintei Scripturi, în explicarea psalmilor,
Sf.Atanasie foloseşte metoda alegorică. Lucrarea intitulată De
134 OMILETIC A ORTODOXĂ
psalmeorum titulis, amintită de Fer. Ieronim (De viris illustribus,

87) ca fiind a Sfântului Atanasie se pare că aparţinea lui
Hesychios de Ierusalim.
Cum este şi firesc, Sfântul Atanasie a rostit şi o seamă de
predici, considerate autentice următoarele: "Despre sabaturi şi
circumciziune din cartea Exodului" şi "Despre patimile şi crucea
Domnului". Aceasta din urmă reflectă profunda gândire teologică
şi evlavia Sfântului Atanasie şi calităţile sale de orator. Alte
predici: "Despre suferinţa lui lisus Hristos şi despre teama de
locul judecăţii", "Despre Lazăr pe care Hristos l-a înviat din
morţi", "O cuvântare adresată monahilor". Aceste predici sunt
autentice, altele sunt doar atribuite Sfântului Atanasie, deşi
aparţin altor autori.
Limba operelor lui Atanasie este "limpede, necizelată,
simplă şi totuşi puternică şi plină de sevă şi...originalitate
minunată" (Fotie, Biblioteca, cod. 140). Un alt cercetător al
Sfântului Atanasie îl caracterizează astfel: "Era nefilosofic şi plin
de repetiţii în argumentare, dar avea o profundă înclinare spre
tălmăcirile Scripturii şi, ca o solidă temelie pentru toate, arată o
adâncă grijă de creşterea duhovnicească a turmei sale, cu o
puternică simpatie pentru tendinţele ascetice ale timpului"
(P.S.B. 15, p. 8).
Admirator al filosofiei ateniene şi al culturii egiptene,
Sfântul Atanasie este în acelaşi timp un mare teolog şi exeget, un
mare păstor de suflete, un împătimit al adevărului, având o
puternică credinţă în Dumnezeu, preocupat permanent de zidirea
duhovnicească a credincioşilor.
2. Sfântul Macarie Egipteanul. S-a născut în anul 30

Egiptul de Sus şi a murit în anul 390. La vârsta de 30 ani se retrage
în pustia Egiptului, făcându-se vestit prin virtuţile şi minunile sale,
pentru care a şi fost supranumit "bătrânul tânăr". A fost hirotonit
preot şi a fost înzestrat cu harul profeţiei, al tămăduirii şi puterea
de a alunga duhurile necurate. în pustiul Scete, Sfântul Macarie a
U M IL E T iC A GENERALĂ 135
cunoscut pe marii asceţi ai Egiptului, pe Sfinţii Antonie cel Mare,

Pahomie, Orsiesi, Teodor şi alţii, situându-se deasupra lor prin
cultura sa filosofică şi literară.
Opera Sfântului Macarie Egipteanul este mult
controversată. Abia după un veac şi jumătate de la moartea lui, i
s-au atribuit câteva opere, a căror autenticitate este discutabilă şi
astăzi de către unii cercetători. Scrierile lui pot fi grupate în:
scrisori, tratate, apoftegme şi omilii.
Cele 50 de omilii duhovniceşti (P.G. 34, 449-822) reflectă
nivelul intelectual, cultural şi evlavia marelui ascet al Egiptului.
Limba în care sunt scrise este "personală, sigură, proaspătă şi
inepuizabilă în imagini. Legătura istorică a omiliilor e strânsă, fără
a fi totdeauna pozitivă; unele omilii sunt foarte dezvoltate, altele
scurte. Deseori ele dezvoltă întrebări şi răspunsuri de cuprins
întins, ori numai către sfârşit. Era tradiţia ca la sfârşitul predicii să
aibă loc discuţii între vorbitor şi ascultători. Conţinutul era expus
liber iar ascultătorii luau note când mai dezvoltate, când mai
rezumate. Omiliile prelegeri macariene sunt oglinda unei
personalităţi de înalt nivel şi ecou" (Pr. I. G. Coman, op. cit; p.
399).
Spirit viu, ascetic şi mistic, Sfântul Macarie s-a străduit să
ridice sufletele fraţilor săi deasupra lucrurilor pământeşti,
îndemnându-i la smerenie şi rugăciune, credinţă şi nădejde,
iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, curăţirea sufletului de
patimi şi renunţarea la cele trecătoare. Din scrisorile sale rezultă
că a făcut studii de teologie creştină la Şcoala catehetică din
Alexandria, dar şi de filosofie neoplatonică, mergând pe firul
gândirii marilor cugetători ai acestor şcoli: Clement, Or,gen şi
Sfântul Atanasie cel Mare.
3. Sfântul Chirii al Ierusalimului. S-a născut probabil în

anii 313-315 din părinţi creştini, care i-au dat o aleasă educaţie
religioasă. Locul naşterii este Ierusalimul sau o localitate de lângă
Ierusalim. în anul 335, la vârsta de aproximativ 20 de ani, a fost
hirotonit diacon, în anul 345 preot, iar în anul 348 episcop al

Ierusalimului.
Deşi nu avea o cultură profană foarte vastă, totuşi
cunoşterea profundă a Sfintei Scripturi şi a operelor înaintaşilor
săi, i-au permis să se exprime foarte uşor şi să-şi imprime stilul
sau popular. 'Talentul său de predicator se vede mai ales din
catehezele sale, cele mai reuşite piese ale geniului didactic
popular din toată literatura patristică" (Pr. I. G. Coman, op.cit., p.
541). "El era un om din popor, dârz, energic, sigur pe sine şi
încredinţat că lucrează după Evanghelie. El era un mare învăţător
al poporului dreptcredincios pe care-l lumina cu adevărurile
evanghelice şi-l pregătea prin toate mijloacele pentru primirea
Botezului şi pentru o viaţă sfântă după aceea. El era un misionar
şi un catehet cu care puţini cateheţi patristici se pot compara. El
se impunea printr-o profundă şi neclintită credinţă..., prin marea
sa smerenie şi preferinţă pentru linişte în toate împrejurările..."
(Pr. I. G. Coman, op.cit., p. 542).
în anul 386, 18 martie. Sfântul Chirii trece la Domnul în
vârstă de 70 ani. El este celmai mare catehet patristic
Palestinei şi unul dintre cei mai mari ai Bisericii creştine, stând
alături de Sfântul loan Gură deAur, Fericitul Augustin, Sfân
Niceta de Remesiana şi alţii. Ceamai valoroasă operă a Sfânt
Chirii sunt cele 24 de Cateheze, studiate la disciplina Catehetică,
operă care-l consacră pe autor ca un mare învăţător al Bisericii. Ni
s-a mai păstrat o scrisoare către împăratul Constanţiu, Omilia la
slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda şi câteza fragmente din alte
omilii: 2 la nunta din Cana Galileii; 3 la cuvintele "Eu mă duc la
Tatăl Meu"; 4 la cuvintele: "Preaslăveşte-Mă pe Mine!". Din
cuprinsul acestor fragmente de omilii reiese învăţătura lui Chirii
privitoare la cele două firi ale Mântuitorului Hristos. După unii
cercetători, el ar fi ţinut predici asupra întregii Evanghelii a lui
loan. In Omilia la Slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, autorul
pune accentul pe puterea dumnezeiască a lui lisus Hristos de a
OM l LET ICA GE NE RAL Ă 137
vindeca pe cel suferind, arătând că nu omul lisus vindecă, ci

Dumnezeu.
4. Sfântul Vasile cel Mare. S-a născut în anul 330

murit în anul 379. Tatăl său se numea Vasile şi a fost profesor de
retorică şi avocat, iar mama se numea Emilia, rămasă orfană de
ambii părinţi; tatăl ei murise de moarte martirică în timpul
persecuţiei lui Liciniu, iar mama murise de tânără. Vasile şi Emilia,
părinţii Sfântului Vasile cel Mare, au avut zece copii, dintre care 4:
(Macrina cea tânără, Vasile, Grigore şi Petru) au devenit sfinţi ai
Bisericii creştine.
Factorii care au contribuit în mod decisiv la educaţia şi
instrucţia tânărului Vasile au fost familia şi şcoala. Cel dintâi care
l-a instruit în tainele ştiinţei a fost tatăl său, retorul şi avocatul
Vasile, numit de Sfântul Grigorie de Nazianz “profesorul obştesc
al virtuţii", iar bunica sa, Macrina şi mama sa, Emilia l-au învăţat
evlavia şi l-au deprins în practicarea virtuţilor creştineşti.
După terminarea perioadei de instrucţie şi educaţie din
casa părintească, Sfântul Vasile, pentru a-şi îmbogăţi
cunoştinţele, urmează studiile la şcolile din Cezareea Capadociei,
Constantinopol, "capitala Orientului, renumită pentru cei mai
desăvârşiţi oratori şi filosofi" (P.S.B., 17, p. 10), de la care,
datorită inteligenţei şi talentului său, a învăţat multe lucruri
folositoare. Mânat de dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele,
tânărul Vasile pleacă de la Constantinopol la Atena, unde se
întâlneşte cu Sfântul Grigorie de Nazianz, prietenul cel mai
apropiat, rămânând nedespărţiţi toată viaţa. La Atena studiază
cursurile vestiţilor profesori de retorică: Libanius, Prohaeresius şi
Himerius, care l-au remarcat, apreciat şi preţuit pentru ştiinţa şi
pentru virtuţiile sale mai presus decât orice ştiinţă. Tânărul Vasile
Studiază retorica, gramatica, literatura, pozia, filosofía, dialectica,
astronomia, geometria, matematica şi medicina. Studiază pe
marii scriitori ai culturii clasice:Homer, Hesiod, Eschil, Sofocle,
Herodot şi Tucidide şi pe marii oratori ai antichităţii: Demostene,

Isocrat, Lysias.
După terminarea studiilor, Sfântul Vasile predă retorica în
Ceazareea, oraşul natal, vreme de doi ani (P.S.B. 17, p. 15).
Datorită înaltei sale pregătiri, talentului său oratoric, ştiinţei şi
filosofiei dobândite în şcolile vremii, succesului repurtat ca
profesor, Sfântul Vasile înclină spre dregătorii mai înalte, dar sora
sa, Macrina, a văzut drumul alunecos spre care apuca fratele ei şi
l-a povăţuit "să păşească spre ţinta adevăratei filosofii şi
înţelepciuni" (P.S.B. 17, p. 15), părăsind mândria cea care vine din
înţelepciunea omenească şi urmând pentru totdeauna calea vieţii
Cuvântului. Astfel, Vasile primeşte botezul şi porneşte într-un
pelerinaj la mănăstirile din Egipt, Palestina şi Siria. Rămânând
profund impresionat de modul de viaţă şi gândire al călugărilor
din aceste aşezăminte de cultură şi spiritualitate, Sfântul Vasile şi-
a împărţit şi restul de avere ce mai rămăsese după plecarea sa în
pelerinaj, s-a retras în Pont, pe malul râului Iris, într-o localitate
numită Anesi, nu departe de Neo-Cezareea, unde marna sa,
Emilia şi sora sa, Macrina, întemeiaseră o mănăstire de
călugăriţe, înfiinţând şi el o mănăstire de călugări, pe celălalt ţărm
al râului Iris. Aici se consacră rugăciunii, studiului biblic şi muncii
manuale, desăvârşindu-şi astfel cunoştinţele teologice, ceea ce l-a
făcut celebru atât în scrierile cât şi în predicile sale.
în anul 362, noul episcop al Cezareei, Eusebie, "un bărbat
de rând, de o evlavie vrednică de remarcat", afirmă Sfântul
Grigorie de Nazianz, l-a hirotonit preot pe "citeţul" Vasile şi l-a
luat ca ajutor în conducerea treburilor episcopiei, însă nu pentru
mult timp, căci invidia episcopului s-a vădit în cele din urmă, aşa
încât Sfântul Vasile s-a retras în Pont. în cele din urmă însă la
insistenţa credincioşilor şi urmare intensificării disputei dintre
arieni şi ortodocşi, episcopul l-a rechemat pe Sfântul Vasile,
devenind cel mai bun sfetnic, colaborator şi ajutor nepreţuit al
episcopului în treburile dinăuntru şi din afara Bisericii. Sfântul
Grigorie de Nazianz afirmă că în timp ce "episcopul conducea
poporul, Vasile îl conducea pe dânsul", că deşi "comanda acesta

(Vasile, n.n.), avea iluzia că el (episcopul, n.n.) comandă " (P.S.B.
17, p. 18).
După moartea episcopului Eusebiu al Cezareei
Capadociei, petrecută în anul 370, Sfântul Vasile îi urmează
acestuia în scaunul episcopal rămas vacant, cu toată opoziţia
împăratului arian Valens.
Ca episcop s-a dovedit un foarte bun administrator,
conducându-şi eparhia cu multă chibzuinţă, sfătuind, îndrumând,
vizitând toate parohiile şi slujind permanent Cuvântul lui
Dumnezeu prin predică, cu cuvântul şi fapta, scriind tratate
teologice, întreţinând corespondenţă cu episcopii din Răsărit şi
Apus, pentru curmarea ereziilor care bântuiau în acea vreme.
Manifestă o deosebită grijă pentru cei săraci şi suferinzi, pentru
păstrarea neştirbită a credinţei ortodoxe. Sfântul Grigorie de
Nazianz spune că "a fost pentru toţi un fel de lege a virtuţii şi a
fost mai presus de trup, chiar înainte de a se muta din această
viaţă; a preamărit virtutea şi a urgisit viciul; avea farmec la
povestit şi ştia să educe pe alţii chiar când glumea; mustra cu
blândeţe, dar nu ducea blândeţea până la sălbăticie şi nici
indulgenţa până la slăbiciune; inteligenţa şi elocinţa lui lăsau în
urmă pe toţi oamenii; s-a curăţit pe sine pentru a primi pe Duhul
Sfânt spre a tâlcui Scripturile, spre a cerceta lucrurile
dumnezeieşti şi spre a găsi cuvintele care să corespundă exact
ideilor. într-un cuvânt, frumuseţea lui Vasile a fost virtutea,
măreţia lui a fost vorbirea lui despre Dumnezeu, mersul în
continuă înaintare, care, prin urcări treptate, l-a înălţat până la
Dumnezeu; întrega viaţă a lui Vasile n-a fost decât o înălţare spre
cer, dovedindu-se a fi un om desăvârşit într-o viaţă desăvârşită"
(Pr. Prof. N. Donos, Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia..., Huşi,
1931; P.S.B. 17, p. 30).
140 O MI L E X I C A O R T O D O X A
Opera Sfântului Vas i le ce! Mare

Sfântul Vasile a scris 22 de omilii exegetice: 9 omilii la
Hexaimeron şi 13 la Psalmi şi alte 24 de omilii, care sunt scrieri
cu caracter dogmatic, moral, panegirice şi pedagogice.
în cele nouă omilii la Hexaimeron, rostite când era preot,
deci înainte de anul 370, într-o săptămână a Postului Mare,
explică cele şase zile ale creaţiei, dar nu şi facerea omului în
acest comentariu la Cartea Facerii, Sfântul Vasile vorbeşte despre
puterea creatoare a lui Dumnezeu şi despre frumuseţile naturii,
demolând cu argumente scripturistice şi raţionale toate teoriile
filosofiei antice privitoare la geneză. Această operă, temeinic
pregătită de Sfântul Vasile, după cum reiese din cuprinsul ei,
demonstrează vasta cultură de care dispunea marele ierarh din
diferite domenii: istorie, geografie, cosmologie, astronomie,
botanică, medicină, filosofie etc. Sfântul Vasile îmbină ştiinţa şi
filosofía cu teologia şi principiile moralei creştine într-un mod
exemplar, dovedindu-se cu prisosinţă talentul său oratoric ş>
cultura teologică şi filosofică de care dispunea "Marele predicator
voia să prezinte ascultătorilor săi un îndreptar sigur şi limpede,
pentru orientarea lor pe drumul drept şi adevărat, în faţa
nenumăratelor curente filosofice şi ştiinţifice, contradictorii,
determinându-i totodată, să iubească şi să preamărească ma‘
mult pe Creatorul întregului univers" (V. Miele, Trepte spre
Amvon, p. 44). Această operă a impresionat profund şi
determinat pe Sfântul Ambrozie al Milanului să scrie şi el un
comentariu la Geneză, în şase cărţi, intitulat Hexaimeronul.
în cele 13 omilii la Psalmii (1, 7, 14 (două), 28, 29, 32, 44,
45, 48, 59, 61 şi 114) vorbeşte despre valoarea şi folosul
psalmilor pentru viaţa sufletească a creştinilor, tratând diferite
teme morale, sociale, istorice etc.Titlurile celor 24 de omilii şi
cuvântări sunt următoarele:
1. Cuvântul I despre post;
2. Cuvântul II despre post;
3. Omilie la cuvintele: "ia aminte de tine însuţi";
4. Cuvânt despre mulţumire;

5. La muceniţa lulita şi completare la omilia rostită mai
înainte despre mulţumire;
6. La cuvintele Evangheliei după Luca: "Strica-voi
jitniţele mele şi mai mari le voi zidi" şi despre lăcomie;
7. Omilie către bogaţi;
8. Omilie rostită în timp de foamete şi secetă;
9. Omilie, Dumnezeu nu este autorul relelor,
10. Omilia X, împotriva celor ce se mânie;
Î L Omilia XI, Despre invidie;
12. Omilia XII, La începutul Proverbelor;
13. Omilia XIII, Îndrumătoare la botez;
14. Omilia XIV, împotriva celor ce se îmbată;
15. Omilia XV, Despre credinţă;
16. Omilia XVI, La cuvintele: "La început era Cuvântul";
17. Omilia XVII, La mucenicul Varlaam;
18. Omilia XVIII, La mucenicul Gordie;
19. Omilia XIX, La sfinţii patruzeci de mucenici;
20. Omilia XX, Despre smerenie;
21. Omilia XXI, Despre a nu ne lipi de cele lumeşti şi
despre focul din afara Bisericii;
22. Către tineri, cum pot întrebuinţa cu folos
literatura scriitorilor elini;
23. Omilia XXIII, La sfântul mucenic Mamant;
24. Om ilia XXIV, îm părăţia sabelienilor, a lui Arie şi
a anomeilor.
Dintre aceste omilii, 5 sunt panegirice (5, 17,18,19 şi 23),
iar Omilia "Către tineri" este scriere cu caracter pedagogic. în
celelalte cuvântări abordează probleme dogmatice, combate
păcatele (mânia, bogăţia, invidia, lăcomia, beţia) şi îndeamnă la
practicarea virtuţilor creştineşti (dragostea faţă de săraci,
milostenia, postul, smerenia, credinţa etc).
Chiar dacă Sfântul Vasile n-a scris un tratat despre
predică, asemenea Fericitului Augustin, nici n-a expus principiile
142 OM IL E T I C A O R T O D O X Ă
propovăduirii, asemenea Sfântului loan Gură de Aur, totuşi, este

considerat primul mare predicator al Bisericii. în Omilia "Către
tineri", Sfântul Vasile precizează atitudinea creştinilor faţă de
cultura antică, fiind evidente în această lucrare principiile sale
pedagogice. Redăm un pasaj din această omilie: “După cum
însuşirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun şi
frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau pomului
oarecare podoabă, tot aşa şi cu sufletul: fructul lui este mai cu
seamă adevărul; dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă-i împodobit cu
înţelepciunea profană, aşa precum frunzele oferă fructului înveliş
şi înfăţişare frumoasă" (P. S. B. 17, p. 568) De aceea, "trebuie,
deci, şi voi să citiţi scrierile autorilor profani, aşa cum fac albinele:
acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu
încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se aşează, ci
iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi,
dacă suntem înţelepţi, să luăm din cărţi cât ni se potriveşte nouă
şi cât se înrudeşte cu adevărul, iar restul să-l lăsăm" (P, S. B. 17, p.
569-570).
în afară de opera omiletică, Sfântul Vasile mai are scrieri
ascetice, dogmatice, epistole, liturgice şi metafrastice.
Stilul predicilor Sfântului Vasile este deosebit de bogat în
imagini şi expresii nuanţate, limpede, simplu, natural şi în acelaşi
timp savant. Omiliile sale sunt construite pe o logică de neclintit,
argumentate puternic cu dovezi revelaţionale şi raţionale. Din
omiliile sale respiră oratorul cu figurile sale stilistice: comparaţi
metafora, interogaţia retorică, argumentaţia etc. Patriarhul Fotie
al Constantinopolului spunea: "Marele Vasile este eminent în
toate scrierile sale, se serveşte cu mare artă de o dicţie pură,
sonoră şi precisă, convenabilă oratorilor politici şi panegirici
Elocvenţa sa curge ca un izvor plin de dulceaţă şi de strălucire,
încât, un orator propunându-şi-l de studiu se poate dispensa de
Platon şi Demostene (G. Erbiceanu, Discurs în solemnitatea
patronală a Seminarului Veniamin din Mon.Socola, pronunciat în
1873, în "B.O.R." II (1876-1877), nr. 8, p. 546); iar Erasmus de
Rotterdam spunea: "Socotesc o înjosire a pune elocvenţa lui

Vasile în comparaţie cu a oricărui alt orator ce a fost admirat în
Grecia şi Italia" (Idem, p. 547; V. Miele, Trepte spre Amvon, p.
52).
5 . Sfântul Grigorie de Nazianz (329 - 390)

Educaţia elementară o primeşte în casa părintească de la
părinţii săi, episcopul Grigorie şi mama sa, Nona. Studiază în cele
mai vestite centre culturale antice: Cezareea Capadociei, unde
face cunoştinţă cu prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare,
Alexandria, Cezareea Palestinei şi Atena, focarul culturii eline. Aici
a studiat pe cei mai vestiţi filosofi şi retori ai vremii "învăţând de
la ei înţelepciunea şi arta vorbirii sau oratoria. S-a retras ca
monah în munţii Pontului; este hirotonit preot în Nazianz şi
episcop în Constantinopol. Viaţa sa a fost o frământare lăuntrică
între liniştea din singurătate şi gândul de a se întoarce în mijlocul
păstoriţilor săi. în mănăstirea de pe malul râului Iris,
aprofundează, împreună cu Sfântul Vasile, Sfânta Scriptură şi-şi
desăvârşeşte formaţia sa predicatorială. Este drept că în Atena
studiază şi aprofundează temeinic filosofía şi retorica, fapt
pentru care i s-a propus postul de profesor de la Universitate, dar
la mănăstire dă conţinut formelor, principiilor şi regulilor retoricii
antice, le îmbracă în veşmântul sacru al spiritualităţii creştine.
Fire sensibilă, Sfântul Grigorie de mic copil a dus o viaţă -
cum el însuşi mărturiseşte - retrasă, liniştită, fiind preocupat
permanent de desăvârşirea vieţii sale. Filosof adânc, retor
strălucit, Sfântul Grigorie este mai întâi de toate şi un mare
teolog şi gânditor creştin şi un mare propovăduitor al Cuvântului
lui Dumnezeu, fapt pentru care este numit 'teologul", primul
după Sf. Evanghelist loan şi înaintea lui Simeón Noul Teolog.
Izvorul fundamental al predicilor sale este Sfânta Scriptură, pe
care o cunoaşte şi o mânuie ca nimeni altul, posedând, totodată,
vaste cunoştinţe din diverse domenii ale culturii şi afirmându-se
un bun cunoscător al realităţilor vieţii credincioşilor."Din Sfânta
Scriptură a preluat Sfântul Grlgorie Teologul, pentru predicile

sale, doctrina cea adevărată, limbajul dulce şi plastic, plin de
imagini, nedepăşit încă de nici un grai omenesc; a luat pilde,
istorisiri şi comparaţii, întărind cuvântul său" (V. Micle, Trepte
spre Amvon, p. 58) cu forţa harului dumnezeiesc şi exemplul
sfinţeniei vieţii sale. Pentru a împlini cu succes misiunea
propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, predicatorul, în concepţia
Sf. Grigorie, trebuie să lucreze la desăvârşirea propriei vieţi, să se
evidenţieze prin săvârşirea de fapte bune: "Chiar dacă cineva se
păstrează curat de orice păcat posibil, după părerea mea, acest
lucru nu este suficient pentru cel ce vrea să aducă pe alţii spre
virtute. Fiindcă, cine este încredinţat să facă educaţie, nu numai
că n-are nevoie să facă răul... dar trebuie să se evidenţieze şi cu
cele bune conform poruncii: "întoarceţi-vă de la rele şi săvârşiţi
binele" (Ps 26, 27) (Cuvânt de apărare, P. G. 35, col. 423; V. Micle,
op. cit., p. 61). în concepţia Sf. Grigorie, valoarea autentică a
predicii constă în trăirea însăşi a predicatorului, în exemplul său
personal, fiindcă învăţătura creştină nu este o sumă de principii
abstracte, dimpotrivă ea presupune un mod de viaţă religios-
moral, trăirea însăşi a cuvântului rostit şi dovedirea lui printr-o
viaţă virtuoasă, dar şi în cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi,
a culturii vremii şi a sufletelor credincioşilor: "Nu au aceeaşi
constituţie sufletească şi trupească femeia şi bărbatul, tânărul şi
bătrânul, bogatul şi săracul, omul melancolic şi cel vesel,
sănătosul şi bolnavul, supusul şi stăpânul, curajosul şi fricosul, cel
blând şi cel arţăgos, cel căzut şi cel ce ajută" (Cuvânt de apărare,
P.G 35, col. 410; V. Micle, op. cit., p. 61).
Opera omiletică este alcătuită din 45 de cuvântări, deşi
cercetătorii operei sale afirmă că numărul lor e mult mai mare,
majoritatea având un caracter dogmatic, liturgic, exegetic
(Cuvântarea a 37-a la M atei 19, 1-2), moral (Cuvântarea a 14-a,
Dragostea faţă de săraci), cuvântări ocazionale, necrologuri şi
panegirice în cinstea sfinţilor. Cele mai renumite sunt "Cele cinci
cuvântări teologice", rostite în Constantinopol în anul 380, în care
O M I L E T I C A GENERALA 145
apără cu dârzenie învăţătura despre Sfânta Treime împotriva

ereziarhilor de atunci. De la aceste cuvântări îi vine numele de
teologul. El este autorul unui nou gen de predică - necrologul.
Astfel de cuvântări a rostit la moartea tatălui său, fratelui şi sorei
sale şi la moartea Sfântului Vasile. Toate operele sale au un
carater didactic şi sunt adevărate capodopere de elocvenţă sacră.
Apărător al Treimii, apostol al păcii, iubitor de săraci şi
învăţător al dreptăţii, smereniei, cumpătării, blândeţii sunt tot
atâtea teme care transpar din cuvântările sale.
6. Sfântul Grlgorie de Nyssa (335 - 394). S-a născut

Cezareea Capadociei din părinţii Vasilie şi Emilia. Este fratele
Sfântului Vasile cel Mare, de la care primeşte instrucţia şi
educaţia religioasă-duhovnicească, şi pe care îl numeşte
"părintele şi învăţătorul meu". Deşi primise slujirea de "citeţ",
atras fiind de frumuseţea scrierilor filosofice, renunţă la misiunea
preoţească, dorindu-şi să ajungă retor. Dar la îndemnul Sf.Vasile
şi al prietenilor lui, acceptă să devină slujitor al Bisericii. A fost
căsătorit cu Teosevia, despre care Sfântul Grigorie de Nazianz
spune că este o "soţie de preot cu adevărat sfântă", căsătorie pe
care o regretă, deoarece, altfel, putea să ajungă "la culmea
fericirii" (De virginitate, 3; P.G. 46, 325; P.S.B. 29, p. 6). Dar cei doi
soţi s-au despărţit, prin bună înţelegere, retrăgându-se la
mănăstire şi dedicându-şi viaţa meditaţiei şi rugăciunii. în anul
371, pe când se afla la mănăstirea Iris din Pont, Sfântul Vasile,
care era arhiepiscop al Cezareei, l-a silit să accepte scaunul de
episcop de Nyssa, localitate din apropierea Cezareei. în anul 376,
pe baza unor acuze calomnioase, anume că nu administrează
bine bunurile bisericeşti, a fost arestat şi scos din scaunul
episcopal de un sinod ţinut în lipsa lui la Nyssa. însă, după
moartea împăratului arian, Valens (378), revine în scaunul
episcopal, fiind reprimit cu mare fast şi dragoste de comunitatea
de credincioşi de aici.
146 OM ILETICA ORTODOXĂ
In anul 381 participă la sinodul II ecumenic, bucurându-se

de o mare reputaţie teologică în rândul participanţilor. în anul
394 participă la un sinod ţinut la Constantinopol, după care nu
mai avem nici o ştire despre el, ceea ce înseamnă că în acelaşi an
a murit, Puterea sa de sinteză, gândirea teologică profundă şi
instrucţia sa filosofică îl situează înaintea Sfântul Vasile cel Mare
şi a Sfântul Grigorie de Nazianz. Avea predilecţie pentru
cercetarea filosofică şi teologică trinitară, hristologică,
apologetică şi eshatologică, spre ştiinţele naturii, psihologie,
fizică, medicină şi în domeniul cunoaşterii umane. Chiar dacă în
domeniul oratoriei nu a putut să-i egaleze pe Sfântul Vasile şi pe
Sfântul Grigorie de Nazianz, totuşi, a fost recunoscut ca un mare
predicator.
Opera Sfântului G rigorie de Nyssa cuprinde scrieri
exegetice, dogmatice, ascetic-duhovniceşti, cuvântări, epistole şi
omilii. Dar aproape toate scrierile lui au un pronunţat caracter
ascetic-duhovnicesc. Dintre omiliile cu caracter dogmatic şi
duhovnicesc amintim: 1) Despre alcătuirea omului (P. G. 44, 125-
256), care este o continuare a Omiliilor Sf.Vasile la Hexaimeron,
care n-a apucat să mai vorbească despre facerea omului, scrisă la
începutul anului 379; 2) Tâlcuirea exegetică la Hexaimeron (P. G.
44, 61-124), scrisă în vara anului 379, este un răspuns la unele
nedumeriri ale fratelui său Petru, făcând în final unele speculaţii
filosofice. în explicarea textelor scripturistice din aceste omilii,
autorul foloseşte metoda literală.
Alte lucrări omiletice: Opt omilii la Ecclesiast (P. G. 44,
615-754) în care arată că omul, pentru a dobândi contemplarea
divină, trebuie să se ridice deasupra simţurilor; Cincisprezece
omilii la Cântarea Cântărilor (P. G. 44, 755-1120) în care descrie
taina nunţii spirituale dintre suflet şi Mirele Hristos; La titlurile
psalmilor ( P. G. 44, 431-608) alcătuită din două părţi: prima parte
are cinci capitole, în care tratează despre cele cinci trepte ale
urcuşului duhovnicesc, iar partea a doua are 16 capitole şi
urmăreşte acelaşi scop- desăvârşirea. La scrierile Noului
OMILETLCA GENERALĂ 147
Testament, avem următoarele omilii: Opt omilii la tâlcuirea

Fericirilor (P. G. 44, 1193-1302), Este o tâlcuire duhovnicească a
Fericirilor în care sistematizează foarte bine doctrina despre
patimi. Aici apare imaginea scării, ale cărei trepte sunt construite
din virtuţi tot mai înalte. Ea e strâns unită cu viziunea
"epectazelor" sau a urcuşului continuu al omului duhovnicesc, de
la un nivel, la altul mai înalt, ce se deschide vederii de la nivelul
stins" (P.S.B. 29, p. 18); 5 Omilii la Rugăciunea domnească (P. G.
44, 1119-1194). Prima Omilie tratează despre rugăciune în
general: "Rugăciunea este paza neprihănirii, potolirea mâniei,
înfrânarea mândriei, curăţirea de pomenirea răului,
dezrădăcinarea pizmei, înlăturarea nedreptăţii, îndreptarea
necredinţei. Rugăciunea este tăria trupurilor, belşugul casei,
rodnicia plugarilor..., odihna celor ce dorm..., mângâierea celor ce
plâng. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu" (P. S. B. 29, p.
405-406)-, iar celelalte cuvinte explică conţinutul Rugăciunii
domneşti. între scrierile exegetice, amintim o Omilie la 1 Co 15,
28 intitulată: "Atunci şi Fiul însuşi se va supune Aceluia ce l-a
supus Lui toate" (P. G. 44, 1303-1326). Scrierile exegetice ale
Sfântului Grigorie de Nyssa prezintă o importanţă deosebită
pentru doctrina lor, dar şi pentru frumuseţea alegorică şi stilul
pătrunzător, abil, al unui desăvârşit psiholog.
în afara acestor scrieri, Sfântul Grigorie de Nyssa se
impune ca predicator şi prin panegirice şi cuvântări funebre:
despre întâiul mucenic Ştefan (2 cuvântări) (P. G. 46, 701-736); La
cei patruzeci de mucenici (2 cuvântări) (P. G. 46, 749-783);
Cuvântare la Sfântul mucenic Teodor (P. G. 46, 735-748);
Cuvântare în cinstea Sf. Vasile cel Mare (P. G. 46, 787-818);
Cuvântare în cinstea episcopului Meletie al Antiohiei (P. G. 46,
251-864). Cuvântări cu conţinut moral: "Despre trebuinţa de a
iubi şi primi cu bunătate pe săraci (P. G. 46, 453-490); împotriva
cămătarilor (P. G. 46, 433-452); împotriva celor ce amână botezul
(P. G. 46, 415-432); Nu trebuie să plângem pe cei ce au adormit
în credinţă (P. G. 46, 497-538). Apoi, Sfântul Grigorie a scris
cuvântări la sărbători mai mari: Botezul Domnului, învierea

Domnului, înălţarea Domnului şi Cincizecime.
Predicile sale nu au forţa de pătrundere a predicilor
Sfântului Vasile cel Mare şi nici simţirea şi vioiciunea cuvântărilor
Sf. Grigore de Nazianz, dar au o retorică măiestrită, caracter
dogmatic, apologetic şi polemic, vizând urcuşul sufletului spre
Dumnezeu.
Rugăciunea şi nepătimirea sunt temele principale ale
scrierilor Sf. Grigorie. "Se poate spune că Sfântul Grigorie, prin
sistematizarea gândirii despre curăţirea de patimi prin virtuţi şi
prin libertatea în Dumnezeu la care se ridică omul prin curăţirea
de patimi, a pus temelia întregii spiritualităţi filocalice. Totodată,
el a zugrăvit deplin idealul creştin al umanităţii, care nu poate fi
decât acela al unei iubiri reciproce nepătimaşe" (P. S. B. 29, p.
17).
7. Sfântul loan Gură de Aur. S-a născut în anul 344 d

unii, iar după alţii, probabil în 345 sau 347 sau 354, în localitatea
Antiohia. Tatăl său se numea Secundus, unul din generalii
Orientului, iar mama sa, Antusa, fiica unei nobile familii din
Antiohia, rămasă văduvă la vârsta de 20 de ani, la puţin timp
după naşterea fiului lor loan. Toată averea, rămasă atât de la
părinţii ei cât şi de la soţul ei, a folosit-o în scopul educării fiului
ei. Este una din celebrele mame din istoria creştinismului.
Retorul Libanius, întrebându-l odată pe tânărul loan, de câţi ani
este văduvă, i-a răspuns că de 40 ani e văduvă şi că l-a pierdut pe
tatăl lui la vârsta de 20 ani, a exclamat: "Ah, ce femei se găsesc
printre creştini!"
Instrucţia şi educaţia creştină a primit-o în casa părinţilor
săi, sub îndrumarea mamei şi apoi sub patronajul spiritual al
episcopului Meletie al Antiohiei, care l a botezat, a lui Diodor,
profesor de teologie şi stareţul unei mănăstiri din Antiohia, şi a
călugărului ascet Carterie. Fără îndoială că o contribuţie
însemnată la formarea sa spirituală a avut-o lectura marilor

scriitori alexandrini şi a altor teologi creştini de până la el.
Instrucţia clasică a făcut-o la şcolile antice sub
îndrumarea marelui retor Libanius şi a filosofului Andragatie, din
partea cărora s-a bucurat de un mare respect. Când Libanius se
afla pe patul de moarte, a fost întrebat pe cine să lase la catedră
în locul său şi a răspuns: "Pe loan, dacă nu ni l-ar fi furat
creştinii!"
Când Antusa a aflat că fiul ei vrea să îmbrăţişeze viaţa
monahală, care este "filosofia cea adevărată", "a început să
verse râuri de lacrimi şi să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile"
mărturiseşte Sfântul loan (P.S.B. 21, p. 8), spunându-i printre
atâtea altele, să n-o părăsească: "nu mă lăsa văduvă a doua oară,
nici nu-mi aprinde din nou în suflet stinsa mea durere. Aşteaptă
sfârşitul meu" (P. 5. B. 21, p. 9). Şi a ascultat-o Sfântul loan pe
mama sa, dar a făcut din casa lor, cu consimţământul ei, o
adevărată mănăstire. Timp de trei ani a stat închis, studiind
Sfintele Scripturi şi operele Sfinţilor Părinţi, trăind o viaţă de
ascet, după ce mai întâi îmbrăţişase profesiunea de avocat,
pierzându-şi mai tot timpul, cum el însuşi mărturiseşte, pe la
tribunal. în jurul anilor 371-372 este făcut citeţ de către
episcopul Meletie, iar după anul 375, anul morţii mamei sale,
Sfântul loan îmbrăţişează viaţa monahală. S-a retras în munţii
Antiohiei, patru ani stând sub ascultarea unui ascet sirian. însă,
Sfântul loan a dorit să ducă o viaţă mai aspră, fapt pentru care s-a
retras într-o peşteră, unde a stat vreme de 2 ani. Aici s-a
îmbolnăvit la stomac din cauza nevoinţelor la care şi-a supus
trupul. Dar episcopul Meletie se îmbolnăveşte şi-l sileşte pe
Sfântul loan să coboare din munţi şi să vină în oraş, pentru a-i fi
de ajutor. în anul 381 este hirotonit diacon, iar în anul 386 preot
de către episcopul Flavian, urmaşul lui Meletie. Ca diacon s-a
ocupat cu scrisul şi catehizarea, iar ca preot la catedrala Antiohiei,
socotită a doua metropolă a imperiului bizantin, s-a afirmat ca cel
mai vestit orator al tuturor timpurilor. El a reuşit ca, prin cuvântul

său, timp de 12 ani, să stăpânească viaţa spirituală a cetăţii.
La 17 decembrie 397 a fost ales, prin bunăvoinţa lui
Dumnezeu, împlinită prin primul ministru Eutropiu al împăratului
Arcadius, arhiepiscop al Constantinopolului, iar la 28 februarie
398 a fost instalat în scaun. El a urmat în scaun arhiepiscopului
Nectarie, care moare în 397. O dată cu alegerea sa ca arhiepiscop
începe şi viaţa lui de mucenicie, atrăgându-şi mulţi duşmani,
clerici şi laici, prin măsurile administrative pe care le-a luat şi prin
biciuirea viciilor societăţii de atunci. Cel mai mare duşman al
Sfântului loan a fost împărăteasa Eudoxia şi unii episcopi: "De
nimic nu mă tem mai mult decât de episcopi, afară de câţiva",
spune Sfântul loan într-una din scrisorile sale. A fost exilat din
scaun şi trimis în surghiun de două ori. Ultimul loc al surghiunului
a fost Cucuson din Armenia. în drum spre Pitiunta, un orăşel pe
ţărmul oriental al Mării Negre, unde urma să fie transportat într-
un sat în apropiere de localitatea Comana, în biserica Sfântului
mucenic Vasilisc, în anul 407, 14 septembrie, Sfântul loan trece la
Domnul rostind cuvintele: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate!"
Opera Sfântului loan a fost extrem de bogată şi variată.
Scrierile lui pot fi împărţite în: Comentarii la Sfânta Scriptură,
Scrieri despre Sfânta Scriptură, Tratate, Cateheze, Omilii,
Cuvântări, Scrisori, Ecloge şi Cărţi de cult. Prin urmare, scrierile
sale au caracter pastoral, moral, misionar, dogmatic, pedagogic,
ascetic şi polemic.
El a scris peste 700 de omilii, la aproape toate cărţile
Sfintei Scripturi, a rostit predici ocazionale, ia praznice
împărăteşti, la sfinţi, la mucenici, la diferite alte evenimente din
viaţa Bisericii şi a statului. Tematica predicilor sale este variată;
tratează teme dogmatice, morale, sociale, urmărind un dublu
scop: didactic şi educativ.
Sfântul loan Gură de Aur, numit astfel pentru frumuseţea
cuvântărilor sale, este cel mai mare predicator din epoca
patristică, model pentru toţi predicatorii din toate timpurile. El
este atât orator cât şi teoretician despre oratoria sacră, îndeosebi

pentru tratatul său "Despre preoţie". El este izvorul veşnic din
care se vor adăpa toţi cei însetaţi de frumuseţile gândirii şi
vieţuirii creştine autentice. Culmea pe care a atins-o în elocinţa
sacră se datorează meditaţiei, rugăciunii, muncii neobosite,
sfinţeniei vieţii sale, inteligenţei şi imaginaţiei sale, dar şi
talentului său oratoric, care este darul lui Dumnezeu.
in catedrala Antiohiei predica neîncetat: în fiecare
duminică şi sărbătoare, precum şi în fiecare vinerii. Iar în timpul
Postului Mare, predica în fiecare zi. "Cu predicile şi cuvântările
sale, Sfântul loan Gură de Aur a câştigat sufletele ascultătorilor
săi, sufletele tuturor cetăţenilor frumoasei şi măreţei Antiohii;
toţi se îndesau să-i soarbă din gură cuvintele, iar tahigrafii din
slujba editorilor de lucrări erau de faţă la toate vorbirile Sfântului
loan pentru a prinde cu prescurtările lor cuvintele lui de aur şi de
foc; pe urmă, Sfântul loan lua stenogramele lor, corecta
eventualele greşeli şi le înapoia acestora ca să le ducă editorilor"
(P. S. B. 21, p. 11).
Tema dominantă a omiliilor sale este dragostea de săraci,
de păcătoşi, de oropsiţii soartei, fiind evident scopul social-moral
pe care-l urmărea, dar şi desăvârşirea vieţii prin curăţirea de
patimile trupului şi împodobirea sufletului cu virtuţile creştine. El
compară dragostea faţă de oameni cu facerea de minuni,
afirmând că minunile sunt lucrări ale harului divin, în timp ce
faptele bune, care izvorăsc din dragostea faţă de semenii noştri,
sunt roadele străduinţei omului (V. Micle, Trepte spre Amvon, p.
69). Relele societăţii contemporane, cum ar fi: luxul, petrecerile
deşănţate, bogăţia, sclavia, nedreptăţile sociale etc., erau aspru
criticate în predicile sale, oferindu-le ascultătorilor, ca remediu
împotriva acestor vicii şi păcate, cuvântul evangheliei, învăţăturile
Scripturii şi exemplul de viaţă al Sfinţilor Părinţi, dar şi al său
personal, ca unică soluţie pentru renaşterea spirituală a
comunităţii.
Psiholog profund şi terapeut spiritual, Sfântul loan Gură

de Aur, prin bogăţia ideilor sale, prin stilul său cristalin, ca un
izvor de munte, prin originalitatea figurilor stilistice, prin calităţile
sale oratorice, dar şi prin sfinţenia vieţii sale, rămâne neîntrecut
în oratoria sacră, iar opera sa un preţios diamant de inspiraţie şi
model pentru toţi predicatorii creştini.
Redăm un pasaj dintr-o omilie: "Da, plăcerea e scurtă şi
trecătoare, pe când durerea adusă de desfătare e continuă şi fără
de sfârşit... Aşa sunt toate cele omeneşti, toate cele trupeşti; nici
n-au apucat să vină, că şi zboară. Aşa e desfătarea, aşa e slava
omenească, aşa e puterea, aşa e bogăţia, aşa e fericirea acestei
vieţi! Nu au nimic trainic, nimic statornic, nimic nemişcat. Trec
mai repede ca apa râurilor şi lasă pustii şi goi pe cei îndrăgostiţi
de ele. Cele duhovniceşti, însă, nu sunt aşa; sunt trainice,
statornice, neschimbătoare, întinse cât toată veşnicia. Nu este,
oare, o mare nebunie să schimbi pe cele statornice cu cele
nestatornice, pe cele vremelnice cu cele nevremelnice, pe cele ce
râmân necontenit cu cele ce zboară, pe cele ce ne aduc în veacul
ce va să fie multă desfătare cu cele care ne pricinuiesc acolo
mare osândă?" (Omilia I la Facere, P. S. B. 21, p. 36-37).
2 .P r e d ic a t o r i în Apus
In această perioadă, în Apus, predica cunoaşte o

deosebită dezvoltare mai ales datorită Sfântului Ambrozie şi
Fericitului Augustin.
Sfântul Ambrozie a unit în scrierile sale vechile virtuţi
romane cu duhul Evangheliei lui Hristos, a militat pentru
eliminarea păgânismului din viaţa poporului. Ajuns episcop al
Mediolanului, renunţă la toată averea sa şi se dedică studiului,
citind îndeosebi pe Origen şi Sfântul Vasile cel Mare. Avea o
solidă cultură clasică, dar îi lipsea o pregătire teologică profundă.
Opera sa omiletică este formată din comentarii la Sfânta

Scriptură, omilii şi necrologuri. Ne-au rămas puţine predici de la
el, întrucât multe au fost prelucrate. Avem Comentariul la
Evanghelia după Luca (10 cărţi), Hexaimeronul (6 cărţi, în 9
omilii), în care tratează creaţia lui Dumnezeu în şase zile,
urmându-i Sfântului Vasile cel Mare. în alte omilii tratează despre
Paradis, Cain şi Abel, Noe, Avraam. Are câteve omilii dedicate
patriarhilor şi comentarii la 12 psalmi.
Oratoria Sfântului Ambrozie atinge apogeul prin
cuvântările funebre: două la moartea fratelui său Satyrus; La
moartea împăratului Valentinian II; La moartea împăratului
Teodosie cel Mare. Metoda de interpretare a Sfintei Scripturi este
cea alegorică, asemenea lui Origen. El recunoaşte textului
Scripturii trei sensuri: alegoric, tipologic şi literar.
Cât priveşte valoarea predicilor sale, Fericitul Augustin
declară: "Prin gura lui, Domnul m-a eliberat din greşeală".
Fericitul leronim. Este cel mai mare filolog biblic latin. El a

tradus Biblia în limba latină 'Vulgata". Este în acelaşi timp şi un
mare exeget al Sfintei Scripturi, urmaş, în interpretare al şcolii
alexandrine, însă fără să neglijeze sensul literal.
De la el ne-au rămas 73 de omilii la Psalmi, 2 la Isaia, 10
omilii la Evanghelia lui Marcu şi 10 asupra altor texte biblice. între
scrierile exegetice la Vechiul Testament amintim: 1) Mici
comentarii la Psalmi; 2) Comentarii la Ecclesiast; 3) Comentarii la
Profeţi; la Noul Testament: 1) Comentarii la Matei; 2) Comentarii
la scrisori pauline: Epistola către Galateni, Efeseni, Tit şi Filimon;
3) Comentarii la Apocalipsă.
Fericitul Augustin. S-a născut la 13 noiembrie, 354 în

orăşelul Tagaste din regiunea romană Numidia, în Africa de Nord,
astăzi Suk-Ahros, în Algeria, din părinţii Patricius, încreştinat în
anul 371 şi Monica, o profundă şi evlavioasă creştină. A mai avut
un frate, Navigius şi o soră al cărei nume nu se cunoaşte.
154 O M ILE T IC A ORTODOXĂ
Instrucţia a făcut-o în oraşul natal Tagaste. A studiat gramatica,

literatura, iar retorica la Madaura, localitate în apropierea
oraşului Tagaste. Tot aici a învăţat latina şi greaca. Studiile
superioare le-a făcut la Cartagina. Tatăl său dorea să devină retor.
A studiat pe Cicero (■fl’ 43 î. d. Hr.), Vergiliu (“fi1 19 î. d. Hr.), pe
istoricii Tacit (“ir* 120 d. Hr.) şi Suetoniu (‘fi1160 d. Hr.).
Cartagina este oraşul în care îşi formează profunda sa
cultură filosofică, retorică, literară şi istorică, dar şi oraşul
distracţiilor şi neorânduielilor morale la care şi el se dedă, şi pe
care le deplânge cu profundă durere în "Confesiunile" sale.
La vârsta de 19 ani, în 373, citind dialogul Hortensius al lui
Cicero, descoperă valoarea filosofiei şi prinde gustul spre
"înţelepciune". 'într-adevăr, acea carte a schimbat simţirea
mea", spune el. începe să citească şi Sfânta Scriptură, dar este
atras de erezia maniheilor pentru mai mulţi ani, până la întâlnirea
cu Sfântul Ambrozie şi audierea predicilor acestuia.
în anul 374 devine profesor de gramatică în Tagaste; în
anul 376 profesor de retorică în Cartagina; în anul 384 profesor
de retorică la Milano, capitala Imperiului roman de Apus. Aici
întâlneşte pe Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului şi începe să
studieze profund Sfinta Scriptură, descoperind valoarea absolută
a cuvântului lui Dumnezeu. "Lectura Sfintei Scripturi şi a
Eneadelor lui Plotin (“tj3 270 d. Hr.) l-a fermecat şi a produs în
sufletul său o mutaţie intelectuală şi spirituală care l-a atras spre
cunoaşterea lui Dumnezeu, care-l va preocupa până la sfârşitul
vieţii" (P. 5. B., 64, p. 10).
Convertirea la creştinism s-a petrecut în grădina casei
sale din Milano, când a auzit vocea unui copil spunându-i: "toile,
lege" = "ia, citeşte", iar el a deschis Biblia la Epistola către
Romani 13, 13-14, a citit şi a mărturisit: 'To t întunericul îndoielii
s-a risipit", (Confesiuni, 8, 12, 29, P. S. B. 64, p. 184). în anul 387
se întoarce în Milano de la proprietatea prietenului său,
gramaticianul Verecundus, iar la 24 aprilie 387 a primit botezul de
la episcopul Ambrozie.
în anul 387, moare mama sa în vârstă de 56 ani, iar în

anul 390 moare şi fiul său, în vârstă de 18 ani, Adeodatus,
producându-i o adâncă durere în suflet. De acum îşi petrece viaţa
în studiul filosofiei, teologiei, în meditaţie, reculegere şi
rugăciune.
în anul 391 a fost hirotonit preot de episcopul Valeriu,
care l-a chemat la reşedinţa sa din Hippo-Regius din Africa, iar în
anul 395 a fost hirotonit episcop de Hippo-Regius de către acelaşi
episcop, rămânând în locul acestuia până la moartea sa, 28
august 430, în vârstă de 76 ani. Fericitul Augustin este un mare
teolog, filosof, gramatician, retor, moralist şi polemist, un mare
predicator şi orator creştin, o fire speculativă.
Opera sa cuprinde lucrări filosofice, teologice,
apologetice, dogmatice, polemice, exegetice, omiletice şi scrisori;
ocupă locul doi după opera lui Origen. Dintre toate lucrările sale
doar 10 s-au pierdut.
Opera oratorică a Fericitului Augustin, foarte bogată şi
variată, poate fi comparată cu opera Sfântului loan Gură de Aur,
fără a avea însă culoarea, spontaneitatea, abundenţa, farmecul
oriental şi actualitatea predicilor acestuia. Predica sa este mai
logică, mai speculativă.
Omiliile sale se împart în; Omilii, zise Enarrationes in
Psalmos (Expuneri la Psalmi), care sunt lucrări de exegeză biblică,
dar mai ales capodopere oratorice; şi Sermones (= Predici), al
căror număr este de aproximativ 800 de predici, incluzându-se şi
omiliile exegetice la Evanghelia lui loan. Opera omiletică
cuprinde predici la Vechiul şi Noul Testament, Cuvântări
ocazionale şi panegirice. Ele ni s-au păstrat prin stenografiere de
la tahigrafii săi.
Fericitul Augustin avea o memorie extraordinară, ceea ce
i-a permis să înveţe pe de rost Sfânta Scriptură. Predicile sale
abundă în texte scripturistice; ele sunt în general scurte, dar
substanţiale, bogate în învăţături. Vorbea simplu, pe înţelesul
poporului, fără fraze încărcate. Stilul său era direct, pătrunzător
156 OMILETICA. ORTODOXĂ
prin vibraţia caldă a inimii, spunându-le ascultătorilor, pe care

voia să-i câştige pentru Hristos, ceea ce gândea şi simţea. Predica
era adaptată la psihologia şi viaţa ascultătorilor. Timp de 40 de
ani, Fericitul Augustin a predicat cu un mare zel cuvântul lui
Dumnezeu, afirmând că predica o face predicatorul, dar cel ce
învaţă este Hristos. Predicatorul să predice în aşa fel încât
cuvântul său să fie înţeles, ascultat cu plăcere şi supunere şi să
fie convingător, dar pentru aceasta trebuie să fie o deplină
concordanţă între cuvintele şi viaţa lui. în centrul predicii să stea
adevărul.
De la Fericitul Augustin ne-a rămas şi un tratat omiletic,
"De doctrina Christiana" (Despre învăţătura creştină), în patru
cărţi. Cartea întâi este o sinteză a doctrinei sale dogmatice şi
morale, tratând şi despre pregătirea teologică şi ştiinţifică,
necesară înţelegerii Sfintei Scripturi. Cartea a doua şi a treia sunt
o ermineutică biblică, iar Cartea a patra un tratat de Omiletică.
Această operă a fost scrisă între anii 397-426.
c) Perioada a treia a litera tu rii patristice. Acea

perioadă se întinde de la anul 461 până la 749, anul morţii
Sfântul loan Damaschin, în Răsărit, şi până la anul 636, anul morţii
Sfântului Isidor de Sevilla, în Apus. Este o perioadă cu mari
gânditori creştini, o perioadă de sinteză şi de critică a celor două
perioade anterioare, chiar dacă nu se ridică la valoarea acestora.
Acum se continuă controversa hristologică a monofizitismului şi
monotelismului.
în Răsărit strălucesc următorii predicatori:
Produs din Constantinopol (“tj’485) care se distinge printr-
o pronunţie clară şi printr-o eleganţă în vorbire.
Sfântul loan Climax al Constantinopolului ('G‘605), numit
pustnicul şi scărarul, ne-a lăsat Cuvântări despre mărturisire şi
pocăinţă.
Antioh (‘fr630), călugăr la mănăstirea Sfântul Sava, a scris

130 de omilii, într-o limbă accesibilă, destinate călugărilor, pentru
a-şi îmbunătăţii cunoştinţele religioase.
Sofronie, patriarhul Ierusalimului (^638), s-a distins prin
cuvântări apologetice şi polemice.
Gherman, patriarhul Constantinopolului, a scris cuvântări
împotriva iconoclaştilor
Sfântul loan Damaschin (‘5=749) este cel mai vestit orator
din această perioadă. Pentru profunzimea gândirii şi frumuseţea
vorbirii, a fost numit Xpuoopoaq= râu de aur. A scris Tratat despre
sfintele icoane şi mai multe omilii: la Schimbarea la faţă, Despre
smochinul cel uscat, la Bunavestire, la Naşterea şi Adormirea
Maicii Domnului etc.
in Apus predica este într-o stare de decadenţă datorită
nivelului scăzut al preoţilor şi lipsei de interes din partea
credincioşilor. Totuşi au fost câţiva care au strălucit, cum ar fi
Petru din Ravena şi Grigorie cel Mare.
Petru din Ravena (‘{r’450) a crescut sub grija episcopului
Corneliu, care l-a iniţiat în cunoaşterea teologiei. Până în
momentul când a devenit episcop de Ravena a fost călugăr. El
avea două preocupări majore: străduinţa pentru desăvârşirea sa
Spirituală şi grija pentru predicarea Evangheliei. A fost un model
pentru păstoriţii săi: se ruga, postea şi predica. Urmaşii l-au numit
Hristologul şi l-au asemănat cu Sfântul loan Hristologul în ceea ce
priveşte aplicaţiile practice ale cuvântărilor sale. A scris
aproximativ 176 de cuvântări.
Cea mai importantă lucrare omiletică este: Cele cinci
cuvinte ale lui Petru Hristologul despre fiu l cel risipitor, tradusă în
româneşte de Grigorie Comşa („Revista teologică", nr. 3-12,
Sibiu, 1910). Cuvântările lui erau scurte (10-15 minute). Stilul fără
nimic artificial în el, frazele apar ca nişte sentinţe, expresii simple
şi naturale. "Cu poporul trebuie să vorbim popular", spunea el. în
predici urmărea eliminarea păcatelor şi promovarea virtuţilor.
Leon ceI Mare f i 461) a scris 96 de cuvântări la praznice

împărăteşti, duminici şi sărbători, tratând teme dogmatice şi
morale.
Grigorie cel Mare. S-a născut în anul 540 dintr-o familie
senatorială de foarte buni creştin. Mama sa, Silvia, e cinstită ca
sfântă în Biserica Romano-Catolică, iar tatăl său, Gordian, era
senator şi un foarte bun creştin.
Sfântul Grigorie a primit o aleasă educaţie creştinească în
cadrul familiei şi o vastă cultură juridică la şcolile vremii. în anul
570 ajunge prefect al Romei, dar părăseşte această demnitate şi
intră în monahism, spre care simţea o mare chemare. Vinde o
parte din bunurile sale şi le împarte sărăcilor, iar cu o altă parte
din averea sa construieşte şi întemeiază şapte mănăstiri. Casa
părintească din Roma o trasformă în mănăstire şi-l pune stareţ
pe călugărul llarion. "întemeiază şase mănăstiri în Sicilia. N-a voit
să accepte demnitatea de abate (stareţ), întrucât îi plăcea viaţa
aspră de călugăr, obişnuit cu postul şi cu renunţările. Ducea o
viaţă foarte aspră, ocupându-se cu meditarea cuvântului lui
Dumnezeu, cu cunoaşterea adâncă a Scripturilor şi cu
cunoaşterea scrierilor Sfinţilor Părinţi" (Cartea regulei pastorale,
p. 10). _
între anii 579-585 a fost delegatul Papei Pelagiu al ll-lea
ca apocrisiarh la Constantinopol. La 3 oct. 590 a fost ales de către
cler şi credincioşi episcop şi papă al Romei. A murit în anul 604.
Opera sa poate fi structurată în lucrări moral-ascetice,
pastorale, liturgice, scrisori şi omilii. De la el ne-au rămas 62 de
omilii, dintre care 40 la pericopele evanghelice, scrise clar, cu
mult simţ practic şi reflectând calităţile sale de bun cunoscător
al sufletului.
Cea mai importantă lucrare omiletică este Liber regulae
pastoralis (= Cartea regulei pastorale), împărţită în 4 părţi, Cartea
a treia (40 de capitole), având o importanţă deosebită pentru
oratoria creştină. Cartea a treia este un excelent îndrumător
pentru cei ce învaţă pe alţii cuvântul lui Dumnezeu. Sfântul
Grigorie Dialogul demonstrează, şi convinge cu argumente

neatacabile că, cel ce propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu, nu
este suficient să aibă o viaţă morală ireproşabilă, ci trebuie să fie
şi un bun psiholog, să-şi adapteze cuvântarea la capacităţile
celor care-l ascultă. în acest sens nu există o metodă care să
poată fi aplicată la toţi, fiindcă ceea ce unuia îi este vătămător,
altuia îi este de folos. Argumentările celor afirmate se bazează pe
textul Sfintei Scripturi, căreia îi dă o interpretare simbolică.
Metoda de lucru a Sfântului Grigorie este cea a unui medic
iscusit, care după ce a stabilit diagnosticul, aplică leacul cel mai
potrivit pentru boală. El stabileşte un catalog cu 39 de categorii
de persoane, care sunt tot atâtea suflete, pe care predicatorul
trebuie să le aibă în vedere atunci când predică sau învaţă
cuvântul lui Dumnezeu.
"Cuvântul şi limbajul - afirmă Sf. Grigorie Dialogul -
trebuie să ţină seama de capacitatea ascultătorilor. Trebuie ca
păstorul să se adapteze la capacităţile celor care-l ascultă, să nu
se abată de la meşteşugul artei de a se adapta la capacitatea
fiecăruia şi, totuşi, să producă zidirea sufletească a tuturor. Căci
cu ce se pot asemăna inimile pline de ascultare ale credincioşilor
decât cu coardele întinse ale chitarei? Acestea vibrează la
atingerea magică şi pricepută a artistului. Pentru ca să nu dea
sunete în dezacord cu cântarea lui, le atinge în mod deosebit.
Şi coardele dau o modulaţie armonioasă fiindcă sunt
atinse cu acelaşi arcuş, dar nu în acelaşi fel.
Aceasta e soarta celor care învaţă pe alţii.
Oricine în slujba de a învăţa pe alţii vrea să ajungă să
întărească pe toţi în aceeaşi virtute a iubirii, va considera ca fiind
necesar să varieze modul în care să atingă inimile ascultătorilor.
Nu însă învăţătura" (Cartea regalei pastorale, p. 88).
4) Predica în perioada post-patristică (sec. IX-XX)

Spre deosebire de perioada de aur a Bisericii, când
elocvenţa sacră a atins cele mai înalte culmi, în perioada evului
mediu, predica a cunoscut un regres evident, ca de altfel întreaga
literatură teologică, dar nu putem afirma că a suferit o decadenţă
totală. Acest declin al predicii se datorează tensiunilor politice şi
sociale, tulburărilor şi frământărilor din această perioadă. Cu
toate acestea, Biserica şi-a îndeplinit misiunea ei, având un rol
deosebit de însemnat în domeniile religios-moral, social şi
cultural. Principalul mijloc pe care l-a folosit Biserica pentru
împlinirea acestui rol a fost predica. Prin predică, Biserica a
încreştinat popoarele barbare, a adus pe păgâni la Hristos, i-a
luminat, i-a întărit în mărturisirea adevărurilor de credinţă, le-a
ţinut trează conştiinţa şi le-a ridicat nivelul de viaţă morală.
în prima parte a evului mediu se constată o stagnare în
domeniul omiletic. Lipsa de creativitate şi originalitate este
caracteristica acestei perioade. în Răsărit se continuă predica
tradiţională, hrănită din predica Sfinţilor Părinţi. în Apus, Carol cel
Mare a însărcinat pe Rabanus Maurus, Paul Warnefried, Haymo
din Halberstadt şi alţii, să culeagă omiliile din perioada patristică,
să le traducă şi să le prelucreze pentru a fi citite în adunările
credincioşilor. Aceste colecţii s-au numit "Homiliaria" şi
"Postillaria". Predica din această perioadă se aseamănă foarte
bine cu predica apostolică şi post-apostolică. Este o predică
misionară, de chemare şi de convertire la credinţa creştină, de
apărare a adevărurilor dumnezeieşti. Prin urmare, omilia şi
cuvântarea apologetică sunt formele specifice ale predicii din
perioada de început a evului mediu.
în cea de-a doua perioadă a evului mediu, predica
depăşeşte faza de stagnare, devine mai savantă, mai bogată în
idei teologice şi speculaţii filozofice. Este o predică scolastică,
adică adoptă filosofia şi logica artistotelică. Este însă o predică
rece, sterilă, în comparaţie cu predica din veacurile al treilea şi al
patrulea, când studiul filosofiei păgâne şi al teologiei sunt atât de

mult folosite la întocmirea predicilor.
în sfârşit, ca o reacţie la acest gen de predică, bazat pe tot
felul de speculaţii, pe împărţiri şi subîmpărţiri ale temei, care nu
sensibilizează cu nimic pe ascultători, se naşte predica mistică,
care se adresează mai mult inimii. Este mult mai accesibilă
ascultătorilor, deoarece predicatorul vorbeşte limba simplă a
poporului. Dar dacă predica scolastică exagerează prin speculaţii
filosofice, predica mistică exagerează prin simbolisme forţate.
începând din secolul al XV-lea, când clasicismul greco-
roman revigorează, apare un nou curent de gândire, umanismul,
care are o influenţă nefastă asupra predicii. Umaniştii au laicizat
predica, prin înlocuirea citatelor biblice cu citatele din mitologia
greco-latină şi din autorii păgâni, aşa încât predica nu mai
reprezintă mesajul lui Dumnezeu, ci gândirea umanistă.
în secolul al XVI-lea, o dată cu apariţia Reformatorilor, se
constată din nou o înviorare a predicii. în Biserica protestantă,
centrul serviciului divin îl constituie de acum predica. Au fost
abandonate speculaţiile filosofice ale scolasticilor şi s-a trecut la
predica biblică, tălmăcindu-se cărţi întregi ale Sfintei Scripturi.
Fără să fie neglijată predica tematică, omilia atinge, în această
perioadă, apogeul. Dar aceasta n-a durat mult, din cauza
neînţelegerilor dintre Biserica Catolică şi Reformată, astfel că,
începând cu sfârşitul veacului al XVI-lea, predica intră într-o primă
fază a decadenţei, pentru ca, în a doua jumătate a secolului al
XVII—lea, să se agraveze, atât în ceea ce priveşte forma, cât şi
cuprinsul. Reformaţii pun accent deosebit pe forma predicii,
neglijând total conţinutul, mesajul evanghelic. Predicile au mai
mult un cuprins profan. Cuvântul lui Dumnezeu este înlocuit cu
legende, maxime şi cugetări profane. întreaga construcţie a
predicii nu este decât un conglomerat de idei, imagini, simboluri,
brodate pe Biblie, mitologie, poezie şi filosofie clasică.
Această stare de lucruri este remediată către sfârşitul
secolului al XVIII—lea de predicatorii francezi Bossuet, Bourdaloue
şi Massillon şi de italianul Paul Segneri, care îşi elaborează

predicile pe izvoarele ei fundamentale: Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. Această reînviorare a predicii a fost de o scurtă durată,
căci, sub influenţa raţionalismului şi a iluminismului din secolul al
XVIII—lea, predica cunoaşte iarăşi o perioadă de degradare,
înţelepciunea divină este înlocuită de data aceasta cu
înţelepciunea şi raţiunea omului; dogmele şi credinţa creştină
sunt înlocuite cu reflecţii filosofice şi naturale; morala creştină cu
filosofía.
Abia din a doua jumătate a veacului al XIX -lea se
constată o revigorare a predicii, atât în privinţa formei, cât şi a
conţinutului. încetul cu încetul, predica se desprinde de balastul
cunoştinţelor de filosofie, igienă, natură şi agricultură,
îmbogăţindu-şi conţinutul cu învăţătura sănătoasă a Evangheliei
Mântuitorului Hristos. Mulţi predicatori au preferat omilia
exegetică, în timp ce alţii au optat pentru predica tematică sau
sintetică. în prezent, predica tematică este cel mai des întâlnită,
simţindu-se în acelaşi timp, o încercare de reabilitare a omiliei
patristice.
După această privire de ansamblu asupra istoriei predicii
din perioada post-patristică, respectiv din veacul al IX—lea până în
veacul al XX-lea, vom prezenta pe cei mai renumiţi predicatori
din Răsărit şi Apus.
1. în R ăsă rit
Gheorghe, mitropolitul Nicomidiei, contemporan cu

patriarhul Fotie, este renumit la greci pentru talentul său
oratoric. De aceea a şi fost supranumit "Ritorul". Omiliile sale se
disting prin frumuseţea limbii şi cuprinsul plin de evlavie. Cea mai
frumoasă omilie a sa este cea despre Sfânta Fecioară Maria lângă
crucea Fiului său.
Teofilact, arhiepiscopul Ohridei 1107), a scris
comentarii la Noul Testament, utilizate în omiliile exegetice.
A gapet Ieromonahul (sec. XII), fost patriarh ecumenic,

sub numele de loan IX (1111-1134), a scris omilii la duminici şi
sărbători, apărute în colecţia Kiriakodromionul.
Eustatie, arhiepiscopul Tesalonicului, este unul dintre cei
mai mari scriitori din a doua jumătate a secolului al XII -lea. Este
renumit pentru ştiinţa şi evlavia sa. A fost profesor de elocinţă la
Constantinopol.
Teofan Keramen ne-a lăsat un număr de 62 omilii la
duminici şi sărbători.
loan Caleca (^1347), patriarhul Constantinopolului, ne-a
lăsat o colecţie de 60 omilii duminicale.
Grigorie Palama ('¡f‘1347) s-a călugărit la vârsta de 20 ani,
retrăgându-se la mănăstirea Vatoped de la Sfântul Munte Athos.
Este supranumit "teologul luminii, trâmbiţa, lira şi stâlpul
Bisericii". De la el ne-au rămas următoarele colecţii de predici: 9
cuvântări împotriva lui Varlaam şi Achindin; 10 cuvântări
împotriva lui Achindin; 5 cuvântări împotriva impietăţii şi
înşelăciunii lui Nichifor Grigoraş; 63 omilii la duminici şi sărbători.
Predicile Sfântului Grigorie Palama sunt bogate în texte
scripturistice şi au un cuprins dogmatic, moral şi ascetic. Stilul
predicilor sale este simplu şi limpede, fără pretenţii literare. Ele
reflectă personalitatea marelui teolog şi predicator al luminii.
lo sif Monahul, supranumit Vrienie (sec. XIV) a scris mai
multe cuvântări despre Purcederea Sfântului Duh.
Gheorghe Şcolarul sau Ghenadie, cum i se spune după
călugărie, este primul patriarh al Constantinopolului după anul
1453. S-a distins ca un mare predicator al dreptei credinţe şi un
mare iubitor de oameni. A scris mai multe cuvântăr, dintre care
cele mai însemnate sunt cele Despre trupul tainic al Domnului şi
cele Despre lisus Hristos ca Om.
losif din Methon (‘fi’1498) a scris 52 omilii la Păresimi.
M eletie Pigas, patriarhul Alexandriei ('ir'1602), de la care
ne-au rămas scrieri polemice şi omilii.
164 OMI L ETICA O R T OD OX Ă
M eletie Sirigul 1667) scrie şi predică împotriva

calvinilor. El a luat parte la sinodul de la laşi (1642).
Ilie M iniat (‘8’1714), supranumit şi "Hrisostom al veacului
al XVIII-lea", este cel mai mare predicator grec din această
perioadă. Activitatea predicatorială şi-a desfăşurat-o la
Constantinopol şi apoi ca episcop în Cernica şi Calavrita.
Cuvântările sale sunt scrise, parte în limba italiană, parte în cea
grecească. Ele se disting prin sublimitatea ideilor, prin arta de a
mişca inima şi prin vioiciunea stilului. Opera omiletică a lui Ilie
Miniat a fost editată în mai multe limbi sub titlul: Didahii. In limba
română se află la a cincea ediţie, cu titlul "Didahii la Postul Mare",
tradusă de Preot D. Fecioru în anul 1996.
Macarie de Patmos ( i ’1737) ne-a lăsat Trâmbiţa
Evanghelică, tipărită în Veneţia, dar arsă de inchiziţia romană.
lacob Chiprin, protosinghelul Mitropoliei Larisa, care ne-a
lăsat panegirice la Sfântul loan Botezătorul.
Preotul Ambrozie - cuvântări la patimile Domnului nostru
lisus Hristos şi la Sfânţii Apostoli Petru şi Pavel.
Arhim. Spiridon Milia, exarhul patriarhiei din
Constantinopol, scrie cuvântări la Postul Mare, editate în Veneţia,
1773.
Dionisie, m itropolitul Adrianopolului, scrie Omilii la
praznicele împărăteşti, sfinţi mai mari, Postul Mare, Paşti, editate
în Veneţia, 1777-1778.
Atanasie, ierom onahul din Crit, ne-a lăsat cuvântări la
Patimile şi învierea Domnului, tipărite în Veneţia, 1779.
loasaf Cornilies, predicator la biserica patriarhiei din
Constantinopol, scrie cuvântări morale, panegirice şi cuvântări
funebre, Veneţia, 1778.
Macarie, episcopul Filadelfiei, a scris 14 cuvântări
panegirice, Viena, 1793.
Nicodim A ghioritul compune mai multe cuvântări morale,
tipărite în Veneţia, 1803.
Nichifor Teotochie (‘fi’1800), fost profesor la

Constantinopol, la laşi, adus de Grigorie Ghica, Domnul Moldovei,
episcop al Chersonului. El a scris importante lucrări omiletice,
cum ar fi: 1) Predici ziditoare pentru Ajunul (Postul) cel Mare,
dimpreună cu alte cuvântări panegirice şi funebre; 2)
Chiriacodromionul sau tâlcuirea Evangheliilor duminicale, cu
convorbiri morale despre fiecare din acelea. Predicile lui Nichifor
au fost traduse în mai multe limbi şi în mai multe ediţii. In limba
română a fost tradus pentru prima dată în anul 1801 de către
Mitropolitul Grigorie Dascălul. Ultima ediţie, cea de-a patra, a
apărut în anul 1973.
Constantin Preotul şi Economul scrie o cuvântare
funebră, compusă cu mult talent oratoric, pe care a rostit-o într-o
biserică din Odesa, în anul 1821. Tot lui i se atribuie un volum
intitulat Cuvântări bisericeşti.
în Biserica Ortodoxă Rusă, cei mai renumiţi predicatori
sunt următorii: Daniil Mitropolitul (sec. XVI); Anton Radivilovschi
(sec. XVII); loan Goliatovski (sec. XVIIJ; L. Baranovici (‘ft’1693); S.
Sitniatovici (IhiesO); Ştefan lavarski (ih 1722); Gavriil Bujinski
(Ifrl731); Teofan Procopovici (Iî'1736); Ghedon Crinovski (^1763);
Tihon Socolov (‘fi’1783); Gheorghe Coninski ( i I1795); loan
Sidorovski (^1795); Gavriil Petcov (‘fi’1801); Simeon Lagov
(ÎIS O S ); Atanasie Bratanoski (‘t‘1806); Platon Levşin (‘v’1812);
loan Levanda (‘fi’1814); Ambrozie Podobiedov (‘fi’1819); Irineu
Clementicoski ( Î I S I S ) ; Ambrozie Protosov ('ir11831); Vladimir
Aliavdeu (ir'1845); lacob Vercercov (^1850); Inocenţie Boresov
(tl8 5 7 ) şi alţii.
2. în Apus
începând din secolul al XI—lea, în Apus, apar predicatori

originali. între aceştia amintim pe: Petru Damiani (,{rI1072),
Anselm de Canterbury (^1109) şi Bernard de Ctoirvaux (‘fr 1152),
numit "doctor melifluus" - învăţător cu grai dulce ca mierea.
Opera sa omiletică cuprinde comentarii, panegirice, necrologuri şi
omilii propriu-zise.
S-au păstrat de la el 125 omilii, în care tâlcuieşte anumite
texte din Sfânta Scriptură şi 86 predici la duminici şi sărbători.
Tematica cuvântărilor sale este foarte variată. întâlnim predici cu
profund conţinut teologic, adresate filosofilor contemporani cu
păreri greşite; predici apologetice, îndreptate împotriva ereticilor;
predici de îndemn pentru a porni la lupta sfântă pentru apărarea
Locurilor Sfinte; şi predici pentru îndrumarea şi educarea fraţilor
din mănăstiri. Predicile lui Bernard sunt adevărate tratate de
teologie, în care ni se înfăţişează adevărurile religioase în toată
măreţia şi frumuseţea lor. O altă trăsătură a predicilor lui este
misticismul. Bernard este şi un adânc trăitor al învăţăturii
creştine, pe care o expune în chip strălucit, printr-o profundă
sensibilitate de gândire şi simţire creştinească,
în secolul al XIII—lea, întâlnim pe Dominic (^1221) şi
Francisc de Assisi (‘v'1226). Acesta este fiul unui bogat negustor
de postav din localitatea Assisi, pe nume Pietro Bernardone, pe
care adesea îl ajută în treburile comerciale. Odată, pe când se afla
în magazinul tatălui său, un cerşetor i-a cerut să-i dea ceva de
pomană. Francisc însă l-a refuzat. în scurt timp după aceasta,
gestul său l-a neliniştit profund, drept pentru care şi-a reproşat:
"Dacă acest nenorocit mi-ar fi cerut în numele unui Conte sau
Baron nu l-aş fi tratat astfel. Cu atât mai mult se cere, deci, să-l fi
tratat mai bine, pentru că el a venit aici ca un trimis al regelui
regilor şi al Domnului domnilor". Acesta a fost momentul crucial
din viaţa tânărului Francisc, care împotriva voinţei părinţilor, se
hotărăşte să intre în monahism. Din această clipă, el devine un
O M I LE 1 IC A G E N E R A L Ă 167
mare iubitor de săraci, un adevărat apostol al Evangheliei.

Predicile sale au un caracter moral. El predica poporului despre
virtute şi păcat, despre renunţarea la faptele rele, despre
îndemnul de a trăi în pace cu Dumnezeu şi cu oamenii, despre
dragostea de săraci. Predicile sale erau foarte scurte, pentru că,
afirma el, însuşi Domnul a vorbit în cuvinte puţine. Stilul
predicilor este viu, înflăcărat, pătrunzător, simplu şi clar. Francisc
vorbea limba poporului. Din predicile lui ne-au rămas decât
fragmente, scrise de anumiţi ucenici ai săi. Scopul predicilor sale
era de a stinge duşmăniile dintre oameni şi de a aduce pace în
sufletele lor.
Tot în secolul al Xlll-lea, întâlnim următorii mari
predicatori: Antoniu de Padua (^1231); Berchtold de Regensburg
- cel mai mare predicator al acestui secol din Germania;
Bonaventura ('v’1274); Toma d'Aquino (Iir‘1274) şi Albert cel Mare
{‘ir’ 1280).
în secolele următoare, amintim pe: Vicenţiu de Ferara
(t0’1419); Bernardin de Siena (ir'1444); loan Capistran (ir'1455);
Laurenţiu Justinian (Ir’1455); leronlrn Savonarola (if'1498); M ihail
M enot (tl5 1 8 ); Oliver M aillard (tl5 0 0 ); Raulin (tl5 1 4 );
Francisc de Sales ('î'1622); Lejeune (1M672); Girons ('ÎM689); loly
('i'1678); Senault (^1672); Texier (^“1687); Cheminais (ir' 1689);
Mascaron ('¥’1703); Bossuet ( i 31704), episcop de Meaux. în anul
1662, la vârsta de 35 ani, a fost chemat să predice la curtea
regală din Paris. Bossuet este unul dintre cei mai mari predicatori
ai Franţei. El vede în predicator pe omul care reprezintă pe
Dumnezeu şi vesteşte cuvântul Lui. De aceea, când se urcă pe
amvon, să urce cu aceeaşi vrednicie cu care liturghiseşte,
curăţându-şi sufletul de orice gând de ambiţie şi de trufie. El
recomandă "simplitatea" şi "adevărul", ca ornamente ale
elocinţei creştine. Bossuet este un predicator original în gândire şi
în formă. Stilul predicilor sale este sublim, elegant, simplu,
afectuos şi bogat în imagin. Operele sale au fost editate sub titlul
"Sermons et oraisons funebres (19 tomuri), Paris, 1772-1808 şi
168 OMILKT1CA O RT OD OXĂ
Oeuvres choisies (28 tomuri), Versailles, 1822. Un alt mare

predicator francez este Bourdaloue (Ÿ1704), călugăr iezuit. în
anul 1669 a fost invitat, asemenea lui Bossuet, ca predicator la
curtea regală din Paris. Era un bun teolog şi psiholog, calităţi
absolut necesare unui predicator. Se distinge printr-o logică
riguroasă în dezvoltarea temei, prin profunzimea şi argumentarea
ideilor, prin claritate, precizie, demnitate şi simplitate. Predicile
lui Bourdaloue strălucesc nu prin formă, ci prin idei. El este un
model vrednic de urmat pentru toţi tinerii predicatori din vremea
aceea. Opera lui a fost editată sub titlul "Sermons" (16 tomuri),
Versailles, 1812; Massillort (‘ü’ 1742), episcop de Clairmont. El se
remarcă în oratorie prin frumuseţea expunerii, prin arta de a
deştepta şi potoli pasiunile inimii. De aceea, Andisio l-a numit
"predicatorul inimii", Bourdaloue l-a numit "predicatorul minţii",
iar Bossuet "predicatorul fanteziei". Massillon era un maestru în
arta oratorică. Predicile sale au un conţinut moral şi sunt pline de
figuri retorice, descrieri, amplificări şi detalii. Opera sa a fost
editată sub titlul "Grand carême şi Petit carême" precum şi
"Oeuvres complètes" (16 tomuri), Paris, 1828.
Tot în F ra n ţa , în secolele al XVIII—lea şi al XlX-lea s-au
remarcat următorii predicatori: De la Rue (=u=1725); Brydain
(Î1767); Neuville (■8*1774); Griffet (Î1775); Le Chapelain
(^ 1779); De Boasmont (,t>1786); Lenfant (1r’l793); Legris Duval
(#1811); Maury (^1817); De Bonlogne {cu=1825); Mac Carty
(‘ir’1833); Frayssinous (D31841); Guyon (‘fî’1845); Girând (“fr 1850);
August Havier de Ravignion (^1858); Henri Lacordaire (^1861) -
cel mai strălucit orator din acest secol; Félix Dupanloup (Ÿ1878);
Celestin losif Félix {“rr’1885) etc.
în Ita lia s-au distins următorii predicatori: Paul Segneri
(^1694); Casini de Arezzo (‘ir 1719); Bostani din Vicenza (*1747);
Leonardo da Porto Maurizio (1r‘l7 5 l); Termielli din Cameri
{■t>1752); Rosi din Longio (ir 1760); Gramelli din Genua ('v'1770);
Beneri din Como (Ÿ1778); Trento din Padua ('u’1784); Alfonso
(‘if’1787); Pelegrini din Verona (^1799); Turchi din Parma
("ihlSOB); Billardi ( i ’1833); Gioachimo Ventura de Raulica ţ'ir 1861)

ş-a'
în G e rm a n ia se disting ca mari predicatori: Petre
Canisiu (‘u’1598); Abraham a Santa Clara (sec. XVII); Ignatz W urtz
(c0=1784); Alois Schmider (iflS lS j; Sebastian Winkelhofer
(■^1806); losif Ludvig Colmar (1iT818j; Henric Forster, Hofmann,
M allet etc.
în A n g li a : I. H. Newman, Frideric Wilh, Faber, Wiseman
etc.
în Spâni a: loan de Aquila (‘tj’1569); Lodovic de Grenada
(^1588); Ludovic de Puente, Alfons Lobo şi Rodriguez etc.
în B e lg ia : Dechamp.
în P o r tu g a lia : Anton iu Vieira (i? 1637).
în Apus, în vremurile noastre, se constată un interes tot
mai mare pentru predica tematică, determinat de schimbările
sociale, care îl obligă pe preot să-şi adapteze cuvântările la
cerinţele actuale. Totodată, deoarece viaţa religioasă a luat
diverse forme, iar preotul este chemat să vorbească nu numai în
biserică, ci şi în adunări publice, întruniri, congrese, conferinţe
internaţionale, cuvântările bisericeşti s-au înmulţit, îmbrăcând
forme diferite (conferinţe, prelegeri, alocuţiuni etc.). în acelaşi
timp a crescut şi preocuparea pentru formarea preoţilor ca buni
predicatori, prin cursuri speciale şi prin editarea unor lucrări de
specialitate.
5.Istoria predicii în Biserica Ortodoxă Română
Până în secolul al XV-lea nu avem mărturii scrise despre

activitatea predicatorială la români. Este cunoscut însă faptul că
Sfântul Apostol Andrei şi ucenicii săi au propovăduit Evanghelia
lui Hristos în părţile Daciei, ucenicii sfântului apostol Pavel în
lliria, iar, în secolul al IV-lea, sfântul Niceta de Remesiana a
predicat strămoşilor noştri daco-romani. Lipsa unor documente
scrise despre activitatea predicatorială nu înseamnă că preoţii n-
au predicat, fiindcă singurul mijloc prin care creştinii erau ţinuţi
aproape de Biserică şi de legea creştinească era predica. Absenţa
unor astfel de documente se datorează lipsei tiparului şi
condiţiilor vitrege de viaţă ale românilor. Numai printr-o
activitate predicatorială intensă, preoţii români au putut face
faţă, în decursul istoriei, diverselor atacuri prozelitiste. Aşa se
explică acţiunea propagandistică eşuată a catolicilor din secolul al
XIII -lea, când au fost trimişi călugări dominicani să predice la
români, în părţile Severinului.
Primele mărturii scrise, de predică ortodoxă la români, le
avem din secolul al XV-lea, de la Grigorie Ţamblac, preot al
Patriarhiei din Constantinopol, delegat al patriarhului ecumenic,
la curtea domnitorului Alexandrul cel Bun, să cerceteze
neînţelegrile între mitropolitul losif, ales de popor în scaunul de
mitropolit al Moldovei, şi mitropolitul grec leremia, trimis de
patriarh. Ieromonahul Grigorie a rostit cu acest prilej prima sa
cuvântare, în biserica mitropoliei din Suceava, în ziua de 20
decembrie, 1401. De la el ne-au rămas mai multe predici (după
unii 23, după alţii 8 sau 5) la praznicele împărăteşti şi sfinţi mai
mari (Duminica Floriilor, Joia şi Vinerea Mare, înălţarea
Domnului, Sfântul Gheorghe, Sfânţii Apostoli Petru şi Pavel,
Sfântul llie etc.). Cele mai multe dintre ele au un conţinut moral,
altele au un caracter apologetic. După afirmaţiile Episcopului
Melchisedec, Grigorie a rostit aceste predici în limba română, căci
altfel poporul n-ar fi înţeles, ulterior fiind traduse de Grigorie

Ţamblacîn limba slavă.
O altă mărturie istorică din secolul al XV -lea în privinţa
predicii, deosebit de valoroasă, datează din 10 februarie, 1456.
Călugărul Mihail Szekely însemnează într-o scrisoare a sa faptul că
un anumit protopop Petru ţinea predici în care îndemna pe
românii ortodocşi să-şi păstreze legea strămoşească şi să nu
treacă la cea romană. Tot în anul 1456 este cunoscută lupta
episcopului loan de Caffa pentru apărarea ortodoxiei în
Transilvania. Dacă monahul loan Capistran, trimis de papa Calist
al III -lea să convertească pe românii ortodocşi din Ardeal la
catolicism, se străduia să-i convingă pe români prin predici, fără
îndoială că şi episcopul loan de Caffa tot prin puterea cuvântului
i-a determinat pe români să-şi păstreze credinţa ortodoxă.
Prima predică ce ni s-a păstrat în limba română este
Cuvântarea lui Neagoe-Vodă Basarab la a doua îngropare a
oaselor mamei sale Neaga şi a copiilor săi Petru, loan şi Anghelina
la mănăstirea din Argeş. Această cuvântare datează după anul
1519 şi este de un real folos cuvântătorilor bisericeşti. Tot de la
acest mare domnitor român ni s-a păstrat lucrarea: învăţăturile
lui Neagoe Basarab către fiu l său Teodosie. Cartea este "un
manual de educaţie morală-politică, o lucrare militară şi de
pedagogie, menită să îndrume pe fiul său Teodosie şi pe domnii
următori" (prof. M. Păcurariu). Lucrarea are un caracter parenetic
şi este alcătuită din două părţi. Partea a doua (cap. IV) cuprinde şi
o predică originală despre milostenie, cu citate din Sfinţii Părinţi,
învăţăturile lui Neagoe Basarab reprezintă "cel dintâi monument
propriu de teologie dogmatică, de teologie morală şi de
spiritualitate creştină şi prima colecţie româneasca de rugăciuni...
prima operă de mare valoare literară şi teologică a unui român...
o sinteză originală a geniului românesc" (Episcop A. Plămădeală).
în secolul al XVI-lea, o dată cu introducerea tiparului,
apar şi primele cărţi de predici în limba română, care sunt tâlcuiri
ale Sfintelor Evanghelii, numite Cazanii. Prima lucrare de acest
172 OMILETICA. O R T O D O X Ă
gen aparţine diaconului Coresi şi este intitulată Tâlcul

Evangheliilor, tipărită la Cluj în anul 1567. Cartea cuprinde 49 de
cuvântări la duminici şi 8 pentru alte sărbători, traduse în
româneşte din slavo-ucraineană. Este un amestec de învăţături
calvine şi ortodoxe. "Tâlcul Evangheliilor avea ca anexă o altă
carte, intitulată greşit - în toate studiile şi tratatele de Istorie
literară - Molitvelnic. în realitate este O carte de cântece şi slujbe
calvine, în care numărul tainelor era redus la trei (Botez, Cununie,
împărtăşanie), iar cultul la predică, felurite imne şi psalmi" (Prof.
M. Păcurariu). O altă carte tipărită de Coresi - cea mai
importantă dintre toate - este Evanghelia cu învăţătură sau
"Cazania", numită şi Cazania a doua, prima fiind considerată cea
menţionată mai sus.
Evanghelia cu învăţătură s-a tipărit cu cheltuiala judelui
Braşovului Lucas Hirscher, în anul 1581, fiind tradusă după
Cazania tipografului rus Ivan Feodorov (1569), care, la rândul ei,
avea la bază colecţia de omilii greceşti, scrise de patriarhul
ecumenic loan Caleca (1334-1347). Rostul acestei Cazanii era de a
întări sufleteşte pe credincioşi şi de a le apăra credinţa ortodoxă
în faţa propagandei catolice din Ardeal. Cartea are 300 de foi şi
cuprinde textul pericopelor evanghelice din duminicile de peste
an şi din alte sărbători, reproduse după Tetraevanghelul din
1560-1561, cu comentariile sau omiliile respective, începând cu
Duminica Vameşului şi a Fariseului şi terminând cu Duminica a
32-a după Rusalii. Mitropolitul llie lorest a retipărit-o în anul
1641, sub titlul Cazania de la Bălgrad.
De la sfârşitul secolului al XVI-lea şi până la jumătatea
secolului al XVII-lea, istoria nu mai înregistrează predici tipărite.
Ni s-au păstrat însă manuscrise la predici. Amintim în acest sens
manuscrisul slavo-român (1559-1560) al preotului Bratu din
Braşov, în care se află Omilia la Paşti, atribuită Sfântului loan Gură
de Aur, colecţia de texte româneşti a preotului Grigorie din
Măhaciu, între care se găsesc mai multe predici, printre care una
originală. Şi în aceeaşi perioadă, au fost traduse în româneşte
OM ÎL E T I C A G E N E R A L Ă 173
O m iliile patriarhului ecumenic loan Caleca, de către preoţii

braşoveni lane şi Mihai.
Secolul al XVII—lea debutează timid pe tărâm omiletic. Ne-
a rămas un manuscris cu o predică "pentru curăţie", din anul
1618, care este de fapt o culegere de texte din Faptele
Apostolilor şi din epistolele pauline. De asemenea, s-a descoperit
un manuscris de predici, care începe cu o predică a Sfântului loan
Gură de Aur despre "înălţarea Sfintei Cruci" şi sfârşeşte cu o
predică "Despre Botez", datând din anul 1632. Iar în anul 1639,
Toader Dascălul rosteşte un cuvânt funebru la înmormântarea
Sofroniei Ciogolea, soţia logofătului Pătraşcu-Ciogolea.
Manuscrisul se păstrează în biblioteca Academiei Române, sub
titlul: Cuvânt la înm orm ântarea Sofroniei Ciogolea scris de
Toader Dascălul de la Calafandeşti.
în anul 1642, ieromonahul Melchisedec, egumenul
mănăstirii Câmpulung, traduce din greceşte, pe cheltuiala sa,
învăţături preste toate zilele. în acelaşi an, ieromonahul Silvestru
traduce din ruseşte Cazania lui Petru Movilă din anul 1637, care
se tipăreşte la Govora sub titlul Evanghelia învăţătoare (Cazania).
Cartea are peste 600 de pagini şi cuprinde cazanii la duminicile
anului, la sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor. Este prefaţată de
logofătul Udrişte Năsturel. Meşterii tipografi sunt Ştefan de
Ohrida - probabil un macedo-român - şi Preda, un localnic
instruit de meşterii tipografi veniţi de la Kiev. în anul 1644,
Evanghelia învăţătoare a fost retipărită la Mănăstirea Dealu,
lângă Târgovişte. în prefaţa ei se găsesc următoarele cuvinte: „Cei
ce n-au nici de leac meşteşugul Scripturilor sunt ca o corabie
fără cârmă în mijlocul mării".
în anul 1643, apare la laşi, de sub teascurile tipografiei de
la Trei Ierarhi, prima carte românească din Moldova, cunoscută
sub numele Cazania lui Varlaam. Titlul complet este: Cartea
românească de învăţătură la dumeneceie preste an şi la
praznice îm părăteşti şi la svănţi m ari . Cartea începe cu un
Cuvânt împreună cătră toată seminţiia românească al
Domnitorului Vasile Lupu. Are două părţi. Prima parte cuprinde

54 de cazanii la duminici (13 ale Triodului, 9 ale Penticostarului şi
32 ale Octoihului), iar partea a doua cuprinde 21 de cazanii ia
sărbătorile împărăteşti şi ale sfinţilor. Cazaniile duminicale sunt
împărţite în patru părţi: cuvânt de introducere la Evanghelie,
pericopa evanghelică a zilei, învăţătura întâi şi învăţătura a doua.
Principalul izvor al Cazaniei îl constituie - după ultimele
cercetări - Comoara lui Damaschin Studitul, tipărită în 1557-1558
la Veneţia, lucrare care a cunoscut o mare răspândire la slavii
ortodocşi macedoneni şi bulgari. "în Cazania de la 1643 sunt
traduse şi prelucrate - integral sau parţial - peste 20 de cuvântări
aie lui Damaschin Studitul, cuprinzând peste 200 de pagini.
Tălmăcitorii le-au prelucrat însă într-un mod origina! şi numai
anumite cuvântări, înlăturând repetările inutile, incursiunile,
amănuntele nesemnificative, afirmaţiile neştiinţifice şi naive,
simplificând simţitor retorismul exagerat din originalul neogrec.
Ei n-au urmat întru totul nici versiunile slave, care au introdus
integral şi exact textul neogrecesc al lucrării lui Damaschin" (Pr.
M. Păcurariu).
în afară de cartea Comoara lui Damaschin, Varlaam s-a
folosit şi de alte izvoare la întocmirea Cazaniei sale, care circulau
în manuscris în Transilvania, înainte de apariţia Cărţii de
învăţătură din 1643. Prin urmare, Varlaam nu este traducătorul şi
nici autorul Cazaniei care-i poartă numele. El este numai
culegătorul tâlcuirilor mai vechi, făcute de unii cărturari
moldoveni şi ardeleni, fie după cartea lui Damaschin Studitul, fie
după alţi autori încă necunoscuţi nouă. Meritul lui Varlaam este
acela că a restrâns într-o lucrare unitară vechile cazanii, care
circulau în manuscris, le-a stilizat şi le-a tipărit. Cazania lui
Varlaam, prin conţinut şi prin frumuseţea limbii, constituie un
monument de o deosebită importanţă pentru limba română. Ea
s-a bucurat de o largă răspândire între vechile tipărituri
româneşti, mai ales în Transilvania, fiind retipărită, în mai multe
rânduri, sub titlul slav de Cazanie, sau cel grecesc de
Chiriacodromion (Alba lulia, 1699; Bucureşti, 1732, 1768, 1858;

Râmnic, 1748, 1781, 1792; Buzău, 1834; Sibiu, 1855 etc.
în anul 1678, în Ţara Românească, apare o colecţie de 18
predici (cazanii), traduse după mitropolitul ucrainean loanichie
Galeatovschi şi tipărite de Mitropolitul Varlaam al Ţării
Româneşti sub titlul Cheia înţelesului. Cartea cuprinde explicarea
pericopelor evanghelice, însoţită de învăţături religioase şi
morale.
în anul 1683, protopopul loan Zoba din Vinţ tipăreşte la
Sebeş, o carte intitulată Sicriul de aur, care cuprinde 15 predici la
morţi. Cartea este o prelucrare a unor predici din limba maghiară
"spre folosul şi întrărnarea neamului nostru românesc". în anul
1691, fraţii Radu şi Şerban Greceanu tipăresc la Bucureşti
cuvântările Sfântului ioan Gură de Aur, traduse din greceşte, sub
titlui Mărgăritare. Cartea cuprinde 40 de cuvântări, dintre care
34 de predici ale Sfântului loan Gură de Aur, 2 ale Sfântului Efrem
Şirul despre suflet şi cruce, un Cuvânt a! Sfântului Atanasie
Sinaitul despre cei adormiţi, Viaţa Sfântului Onufrie, scrisă de Ava
Pafnutie, Viaţa Sfântului Pancratie episcopul şi Viaţa Sfântului
Mihail Malein. Această lucrare a mai fost editată în 1746 şi 1872.
De la sfârşitul veacului al XVII-lea ne-au mai rămas două
cuvântări funebre, scrise probabil între anii 1690-1700, cu titlul;
Cazanie la oameni morţi şi învăţătură la preastăvirea omului.
Autorul acestor cuvântări este probabil un monah de la una din
mănăstirile din Ţara Oltului,
La începutul secolului al XVIII—lea înregistrăm patru
cuvântări bisericeşti, scrise şi rostite în limba greacă de fraţii
Ştefan şi Radu, fiii lui Constantin Brâncoveanu, traduse ulterior în
româneşte. Primele trei aparţin lui Ştefan Brâncoveanu, iar cea
de-a patra lui Radu Brâncoveanu. După unii cercetători, cea de-a
patra cuvântare ar fi compusă de Gheorghe Maiota, profesorul
fiilor lui Brâncoveanu, care ar mai fi alcătuit o predică tot la
Patimile Domnului, ambele apărute în 1705 sau 1707 la Râmnic,
într-o singură carte.
Cel mai reprezentativ predicator din veacul al XVIII -lea

este mitropolitul Antim Ivireanul ('0=1716). Numărul lucrărilor
tipărite de Antim se ridică la 63, dintre care 39 au fost lucrate de
el însuşi. în anul 1699 apare lucrarea polemică a lui Maxim
Peloponezianul, intitulată Carte sau lumină cu drepte dovediri
din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării papistaşilor.
în 1700 a apărut cartea Învăţături creştineşti, care are un cuprins
didactic-moralizator, iar în 1701 Floarea darurilor, o lucrare cu
conţinut moralizator, scrisă de călugărul benedictin Tommaso
Gozzadini şi tradusă din greceşte în limba română de
ieromonahul Filotei Stefagoreţul. Dar cea mai importantă operă
rămasă de la Antim o formează predicile sau Didahiile sale, rostite
în timpul arhipăstoririi sale, în diferite duminici şi sărbători, fie la
Bucureşti, fie la Târgovişte. Antim a rostit şi compus predici
propriu-zise, omilii, pareneze şi panegirice. Din cuprinsul lor
rezultă vasta cultură a Mitropolitului şi preocuparea sa pentru
viaţa socială şi mântuirea păstoriţilor săi. Stilul predicilor "este
natural: cum a gândit, aşa a şi scris. El a ştiut să-şi nuanţeze stilul
cu imagini artistice în aşa fel, încât să fie ascultat cu plăcere şi cu
interes. Unele din aceste imagini sunt atât de plastice şi atât de
frumoase, încât par ieşite de sub condeiul vreunui mare scriitor
contemporan" (G. Ştrempel). Deşi nu era român a învăţat perfect
româneşte. "Limba vioaie a predicilor, cu bogăţia de procedee
artistice, face din opera lui Antim Ivireanul un preţios monument
de limbă românească, ce se citeşte cu plăcere şi astăzi, după un
sfert de mileniu de la data când a fost elaborată" (G. Ştrempel).
Didahiile lui Antim fac trecerea de la Cazanie la predica vie, legată
de viaţa zilnică a omului, menită să biciuiască nedreptăţile sociale
şi să îndrepte purtările rele ale oamenilor, care contravin moralei
creştine.
In 1741, Mitropolitul Ungrovlahiei Neofit Creteanul
tipăreşte învăţătura bisericească a lui Antim Ivireanul, Cazaniile
predicatorului grec llie M iniatîn 1742, traduse pentru prima oară
în româneşte şi tipărite în 1837, cu titlul Didahiile, iar în 1746
Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, ce apar pentru a doua

oară în româneşte.
începând cu deceniul al treilea din acest secol, aşa cum
am menţionat mai sus, apar mai multe ediţii ale Cazaniei lui
Varlaam din 1643. în timpul arhipăstoririi Mitropolitului Grigorie
II al Ungrovlahiei apar, traduse de ieromonahul Macarie, Omiliile
Sfântului Macarie Egipteanul, Bucureşti, 1775. în anul 1784 apar
la Râmnic Cuvintele Cuviosului Dorotei şi Cuvintele Sfântului
Teodor Studitul, ambele după traduceri mai vechi, îndreptate de
episcopul Filaret al Râmnicului. în anul 1790, Dimitrie Eustatievici,
directorul şcolilor ortodoxe româneşti din Transilvania, tipăreşte
la Sibiu Dezvoltatele şi tâlcuitele Evanghelii a duminicilor, a
sărbătorilor şi a oareşcăror zile, spre trebuinţa cateheţi/or şi a
dascălilor neuniţi, iar în 1791, Sinopsis adecă cuprindere în scurt a
Bibliei. Ieromonahul Samuil Micu tipăreşte: Propovedanie sau
învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi, Blaj, 1784,
reeditată la Sibiu în 1842 şi la Arad în 1907. Tot de la el, au rămas
câteva manuscrise cu mai multe traduceri din scrierile mai multor
Sfinţi Părinţi (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul loan Gură de Aur,
Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Şirul ş.a.).
începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
constatăm că activitatea predicatorială a cunoscut o remarcabilă
perioadă de înflorire. Răspândirea tiparului a adus cu sine şi o
înviorare a predicii româneşti, atât în Biserica unită, cât şi în
Biserica Ortodoxă. Astfel că, în secolele al XlX-lea şi al XX-lea, a
crescut simţitor numărul cărţilor de predici, dar şi literatura
omiletică teoretică. în cele ce urmează, vom prezenta numai
câţiva dintre autorii de cărţi de predici din această pe. ioadă.
- Mitropolitul Grigorie Dascălul (‘fî'1834), cunoscut s
numele de Grigorie IV Miculescu, a tradus şi tipărit un număr
foarte mare de cărţi, dintre care amintim: Chiriacodromionul la
Evanghelii, întocmit de Nichifor Theotochi al Astrahanului,
apărut în anul 1801, reeditat la Buzău, 1839, laşi 1840-1841 şi la
Bucureşti, 1857. în 1805 apare Tâlcuire la cele patru Evanghelii
ale lui Theofilact al Bulgariei, cu însemnări oarecare de Evthimie

Zigabenos. Mitropolitul Grigorie a tradus şi tipărit mai multe
scrieri ale Sfinţilor Părinţi între care Puţul Sfântului loan Gură de
Aur, Neamţ, 1833 şi împărţirea de grâu, Buzău, 1833.
- Petru Maior (■tf'1821) a publicat Propovedanii la
îngropăciunea oamenilor morţii, Buda, 1809, Didahii, adică
învăţături pentru creşterea fiilor - la îngropăciunea pruncilor
morţi, Buda, 1809 şi Prediche sau învăţături la toate duminicile şi
sărbătorile anului, Buda, 1810.
- Mitropolitul Veniamin Costache (‘S’1845) a tradus şi
publicat el însuşi numeroase cărţi folositoare oratoriei bisericeşti,
iar altele s-au tipărit cu "binecuvântarea", cu 'îndem nul" şi cu
"cheltuiala" sa. între acestea amintim: Tâlcuirea celor şapte
Taine, laşi, 1807, Chiriacodromionul la Apostolii duminicilor de
preste an, Neamţ, 1810-1811, traducere după Nichifor Theotochi,
Drept slăvitoare învăţătură a mitropolitului Platon al Moscovei,
laşi, 1839, traducere după versiunea greacă a lui D. Corai.
Traduceri din Sfinţii Părinţi, în manuscris: Omiliile Sfântului loan
Gură de Aur la Faptele Apostolilor şi la Epistolele Sfântului
Apostol Pavel (7 vol.), Tâlcuirea psaltirii de Eutimie Zigabenul
(2 vol., laşi, 1850-1862). Cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a
mitropolitului s-au tipărit peste o sută de cărţi, printre care:
Tâlcuirea la cele patru Evanghelii de Teofilact al Ohridei, laşi,
1805, Didahiile lui llie Miniat la duminicile postului mare şi la
sărbătorile împărăteşt, laşi, 1837 ş.a.
- Arhimandritul Eufrosin Poteca (‘ïï’1858) a alcătuit şi
tipărit Cuvinte panegirice şi moraliceşti, Bucureşti, 1826. Sunt
trei cuvântări originale, cuprinse într-o broşură de 45 pagini. în
1846 apare la Bucureşti Cuvintele înţeleptului Massillon sau
Petit Carême, traducere din limba franceză.
- Episcopul Chesarle al Buzăului (^1846) a înfiinţat o
tipografie la Buzău şi a tipărit peste 60 de cărţi. Consemnăm
următoarele lucrări omiletice: Cazaniile la duminicile de peste
an, la praznicile împărăteşti şi la sfinţii mari, Buzău, 1843,
Chiriacodromionul la Evanghelii al lui Nichifor Teotochis, Buzău,

1839, Cinci cuvinte ale Sfântului Grigorie de Nissa, Buzău, 1838,
Tălmăciri la cei o sută cincizeci de psalmi, de Teodorei al Cirului,
Buzău, 1840 ş.a.
- losif Naniescu (■fi’1902), mitropolitul Moldovei, a
publicat următoarele cuvântări bisericeşti: Cuvânt funebru, rostit
la 40 de zile de la adormirea lui Chesarie, episcopul Buzăului,
Bucureşti, 1847, Cuvânt la sfinţirea bisericii din Târgşorul Nou,
Prahova, 1847, Cuvânt la sfinţirea catedralei, laşi, 1887, Cuvânt
la inaugurarea statuii lui Gh. Asachi, Bucureşti, 1890 şi Cuvânt
funebru la înmormântarea profesorului de la Sf. Sava,
Constantin Moroiu, Bucureşti, 1892.
- Andrei Şaguna (^1873), mitropolitul Ardealului, a editat
Chiriacodromion, adecă cuvântări bisericeşti pentru fiecare
duminecă a anului, întocmite de Nichifor Teotoche ... cu un
adaus de cuvântări pentru sărbătorile domneşti ..., Sibiu, 1855,
Tâlcuiala Evangheliilor în Duminicile învierii şi ale sărbătorilor,
Sibiu, 1857.
- Scriban Neofit ( i ’1884), episcop, a editat Cuvinte
bisericeşti rostite la diferite ocazii, Bucureşti, 1868 şi a reeditat
Mărgăritarele Sfântului loan Gură de Aur, Bucureşti, 1867.
- Scriban Theoctist (‘fi’1890), arhimandrit, a întocmit şi
tradus următoarele lucrări omiletice: Cuvinte bisericeşti la
duminici, sărbători şi servicii funebre, Bucureşti, 1867; Cuvântul
funebru al Sf. Grigorie Teologul în lauda Sf. Vasile cel Mare,
Bucureşti, 1869, 59 p. (traducere); Cuvânt de despărţire al
Sfântului Grigorie Teologul, Bucureşti, 1869, 27 p. (traducere).
- Tarnavschi Teodor (‘O11914) şi Emilian Voiut^chi (‘fi’1920)
au publicat 3 volume de Predici pentru duminicile anului
bisericesc, Cernăuţi, 1896, 1898 şi 1900.
- Episcopul ilarie Teodorescu (‘¥’1925) a publicat 101
cuvântări bisericeşti la duminici, sărbători şi diferite ocaziuni,
Bucureşti, 1903 şi Seminţe pentru ogorul lui Hristos, cuprinzând
50 de cuvântări bisericeşti, Bucureşti, 1915.
180 OM1LET1CA ORTODOXĂ
- Arhim. luliu Scriban f i 1949) a scris următoarele cărţi de

predici: Patruzeci de predici populare, Bucureşti, 1904 (premiată
de Academia Română); Cincizeci de predici populare, Vălenii de
Munte, 1908; Şaizeci de predici populare, Vălenii de Munte, 1913
şi Predici pentru popor (80 predici), Bucureşti, 1944. A mai
publicat Cele şapte cuvinte ale lui lisus pe cruce, Bucureşti, 1921,
Tălcuirea Sfintelor Evanghelii a celor patru evanghelişt",
Chişinău, 1931.
- Miron Cristea (‘t’1939), patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, a scris mai multe volume de predici şi cuvântări:
Cuvântări şi predici ale unui cleric român în ţară sub stăpânire
străină, voi. I, Bucureşti, 1923; Pastorale şi cuvântări ale unui
episcop român în ţară sub stăpânire străină, voi. II, Bucureşti,
1923; Trei ani de propovăduire. Pastorale şi cuvântări, voi. III,
Bucureşti, 1923; Pastorale, predici şi cuvântări, voi. IV şi voi. V,
Bucureşti, 1938; Pastorale, predici şi cuvântări, voi. VI, Bucureşti,
1939.
- Nicodim Munteanu (,fiJ1948), patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, a scris şi tradus următoarele lucrări omiletice:
Cuvântări liturgice, Bucureşti, 1905; Cuvântări liturgice Măn.
Neamţ, 1933; Cuvântări pastorale şi îndemnuri, Măn. Neamţ,
1940. Traduceri după arhiepiscopul Inocenţiu al Odesei: Şase
cuvântări despre natură, Bucureşti, 1904; 51 de cuvântări la
Postul Mare, Bucureşti, 1909; 58 cuvântări ..., Neamţ, 1932;
Predici la sărbători împărăteşti, Neamţ, 1933; Cuvântări la
sărbătorile Maicii Domnului, Duminici ..., Neamţ, 1933; Predici
despre căderea lui Adam, păcat, moarte şi înviere, Neamţ, 1939.
Traduceri după Sergiu, arhiepiscop de Vladimir, Cuvântări
apologetice asupra adevărurilor fundamentale ale religiei
creştine ortodoxe, Bucureşti, 1905. După preotul Constantin
Stratilatov a tradus: 26 predici la credinţa creştină sau tălcuirea
Crezului, Bucureşti, 1912; 23 predici la nădejdea creştină sau
lămuriri asupra rugăciunii " Tatăl nostru" şi a celor 9 fericiri,
Chişinău, 1928; 75 predici catehetice pentru popor. Tâlcuirea

cremului, Tatăl nostru, 9 Fericiri şi 10 Porunci, Neamţ, 1932.
- Justinian Marina (‘uI1977), Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, a publicat 12 volume, sub titlul semnificativ Apostolatul
social, Bucureşti, 1948-1976.
- Coman Vasile (1M992), episcop, a publicat două volume
de predici, sub titlul: Cuvântări liturgice, Oradea, 1975; Slujind lui
Dumnezeu, slujim oamenilor (Cuvântări la duminicile şi
sărbătorile anului, ocazionale şi îndrumări creştineşti), Oradea,
1980; Scrieri de teologie liturgică şi pastorală, Oradea, 1983 şi
Cuvinte pentru suflet, Oradea, 1985.
- Arhimandrit llie Cleopa (IM ggs) a publicat Predici la
praznice împărăteşti şi sfinţi de peste an, Episcopia Romanului,
1986; Predici la Duminicile de peste an, Episcopia Romanului,
1990; Urcuş spre înviere (Predici duhovniceşti), Mănăstirea
Neamţ, 1992.
Activitatea omiletică a Bisericii Ortodoxe nu se rezumă
numai !a autorii şi operele prezentate mai sus. Pe lângă aceştia,
nume de rezonanţă, ca: loan Lupaş, losif Trifa, Gr. Cristescu,
Toma Chiricuţă, Zosim Oancea, Antonie Plămădeală şi, nu în
ultimul rând, Constantin Galeriu, au desfăşurat o laborioasă
activitate predicatorială. Operele acestora şi ale altor autori sunt
consemnate în bibliografia de la sfârşitul acestei lucrări.
începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
literatura omiletică a luat un avânt deosebit. Apar lucrări de
teorie omiletică - de asemenea înregistrate de noi la finele
acestei lucrări -, reviste bisericeşti cu caracter omiletic şi predici,
publicate în revistele de specialitate ale Patriarhiei Române. Vom
prezenta câteva reviste omiletice:
-Vestitorul bisericesc, redactat de Gheorghe Munteanu şi

Arhimandritul Dionisie, Buzău, 1939.
-Predicatorul, redactat de llie Benescu şi Arhimandritul
Dionisie, Bucureşti, 1857.
- Sionul românesc, condus de G. Silasi, Viena, 1865.

- Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti, 1874.
- Predicatorul săteanului român, Gherla, 1875.
- Vocea Bisericii, laşi, 1870;
-Amvonul şi Şcoala, Bucureşti, 1893 etc.
V. I Z V O A R E L E P R E D I C I I
REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ CA IZVOR OMILETIC
1. Revelaţia dumnezeiască supranaturală
a) Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului

Testament ca izvor al predicii
Misiunea predicatorului creştin este de a vesti Cuvântul

lui Dumnezeu revelat prin profeţi şi prin însuşi Fiul Său (Evr 1,
1-2). Mesajul lui Dumnezeu către om este cuprins în
dumnezeieştile Scripturi, pe care Biserica le-a venerat
dintotdeauna, considerându-le alături de Sfânta Tradiţie, drept
"regula supremă a credinţei", fiindcă au fost scrise sub inspiraţia
Duhului Sfânt. Ele sunt izvorul fundamental din care predica
creştină se hrăneşte; sunt tărie şi izvor al credinţei şi vieţii în
Hristos. în Sfintele Scripturi, 'Tatăl care este în ceruri, iese cu
multă iubire în întâmpinarea fiilor Săi şi vorbeşte cu ei; în
cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el
constituie pentru Biserică sprijin şi forţă, iar pentru fiii Bisericii
tăria credinţei, hrană a sufletului, izvor curat şi nesecat al vieţii
spirituale" (Enzo Bianchi, Cuvânt şi rugăciune, p. 13). Cuvântul lui
Dumnezeu revelat în Sfintele Scripturi este "viu şi lucrător" (Evr 4,
12) şi se împărtăşeşte spre desăvârşirea celor ce cred în el (FA 20,
32; 1 Tes 2, 13). Sfântul Apostol Pavel afirmă: "Cel ce
propovăduieşte vorbeşte oamenilor, spre zidire, îndemn şi
mângâiere" (1 Co 14, 3). Atât pentru predicatorul creştin, cât şi
pentru credincioşi, cuvântul lui Dumnezeu este o realitate vie,
dinamică, capabilă să răspundă năzuinţelor sufletului, să
hrănească credinţa, să întărească nădejdea de mântuire, să

descopere sensul vieţii celei adevărate.
Dar Sfânta Scriptură, care conţine cuvântul lui Dumnezeu,
revelat oamenilor prin sfinţii prooroci şi Fiul Său, nu este o
expunere sistematică, un tratat despre Dumnezeu, iume, om şi
viaţa lui. Nu este numai o colecţie de scrieri de inspiraţie pentru
predică şi cateheză, ci este un dialog viu şi personal al lui
Dumnezeu cu omul; este mesajul lui Dumnezeu către om şi apel
adresat persoanei, ca să intre în relaţie cu Dumnezeu prin lisus
Hristos, să-L cunoscă pe Dumnezeu şi să trăiască în Dumnezeu,
"căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem..." (FA 17, 28). Revelaţia
dumnezeiască supranaturală, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi
Sfânta Tradiţie, se desfăşoară de-a lungul istoriei şi dă mărturie
despre prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume, despre
puterea şi faptele Lui mântuitoare. Sfânta Scriptură este aşadar
revelaţia lui Dumnezeu; este cuvântul lui Dumnezeu către noi,
care vine de la Dumnezeu şi ne duce către Dumnezeu, către viaţa
veşnică. De aceea, fără cuvântul lui Dumnezeu, fără predică,
trăim în afara Vieţii, fiindcă el este sămânţa (Lc 8, 11) care dă
viaţă şi cheamă la viaţă. Cuvintele Legii, spune Moise poporului
israel, "nu sunt în deşert date vouă, ci acestea sunt viaţa voastră
şi prin acestea veţi trăi multă vrem e..."(Dt 32, 47).
însuşi Mântuitorul Hristos ne porunceşte să cercetăm
"Scripturile" atât Vechiul cât şi Noul Testament: "Cercetaţi
Scripturile că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acestea sunt
care mărturisesc despre Mine" (In 5, 39). Chiar dacă Vechiul
Testament este "călăuza spre Hristos" (Ga 3, 24), atitudinea Sa
faţă de Legea Veche este limpede: "Să nu socotiţi că am venit să
stric Legea sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc"
(Mt 5, 17). Vechiul Testament a fost pentru Mântuitorul Hristos
cartea Sa de citire şi de rugăciune; izvorul din care a extras
dovezile pentru a-i convinge pe ascultători de adevărul că, El este
Cel despre care s-a scris şi profeţit cu sute de ani înainte. Astfel,
în sinagoga din Nazaret, lisus citeşte din proorocul Isaia (61, 1); în
drum spre Emaus, lui Luca şi Cleopa, "începând de la Moise şi de

la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre
El" (Lc 24, 27); în predica de pe munte, citează din Legea veche
(Iş 20, 14; Dt 5, 18; Lv 19, 12; Lv 24, 20 etc.), explicând locurile
esenţiale şi arătând superioritatea Noului Legământ faţă de Legea
veche. Atunci când învăţătorul de lege îl întreabă, ce să facă ca să
moştenească viaţa veşnică, lisus apelează la cunoaşterea Legii:
"Ce este scris în Lege? Cum citeşti?" (Lc 10, 25). Aceeaşi întrebare
i-o pune dregătorul, iar lisus îi aminteşte poruncile Legii: "să nu
săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti
strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta" (Lc 18, 20).
De asemenea Sfânţii Apostoli adoptă aceeaşi atitudine de
venerare faţă de Sfintele Scripturi, pe care-şi întemeiază predica
lor. Vrând să arate importanţa educativă şi foloasele duhovniceşti
dobândite de pe urma citirii Sfintei Scripturi, Sfântul Apostol
Pavel îndeamnă pe ucenicul său Timotei să rămână statornic în
învăţătura pe care a primit-o, copil fiind, deoarece "toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură,
spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru
dreptate, astfei ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine
pregătit pentru orice lucru bun" (2 Tim 3, 16-17). Cercetând
scrierile Sfânţilor Apostoli, constatăm că ei au citat de
nenumărate ori din Cărţile Vechiului Testament. Vorbind de
îndreptarea prin credinţă, Sfântul Apostol Pavel zice: "Ce spune
Scriptura? Şi Avraam a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca
dreptate" (Rm 4, 3; Fc 15, 6); când vorbeşte despre Taina Nunţii,
citează din Facere 2, 24: "De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup"
(Ef 5, 31). în cuvântarea de la Cincizecime, Sfântul apostol Petru
îl citează pe proorocul loil (II, 8): "Iar în zilele din urmă, zice
Domnul, voi turna din Duhul Meu ..." (FA 2, 17). Şi tot sfântului
apostol Petru, vorbind despre Hristos, "piatra cea din capul
unghiului" (1 Ptr 2, 6), îl citează pe profetul Isaia (28,16).
Desigur, superioritatea Noului Testament faţă de Vechiul

Testament, care este "umbra celor viitoare" (Col 2, 17), şi care
cuprinde planul şi pregătirea omenirii pentru venirea
Mântuitorului, este evidentă. însă, tot atât de evidentă este
legătura şi unitatea dintre cele două Testamente, fiindcă ambele
sunt inspirate de Duhul Sfânt şi vorbesc despre Hristos.
"Deschizând deci, fie paginile Vechiului, fie paginile Noului
Testament, ne găsim în faţa unei singure cărţi, şi acea carte unică
este Hristos pentru că toată Scriptura dumnezeiască ne vorbeşte
despre Hristos, şi toată Scriptura s-a împlinit în Hristos" (Enzo
Bianchi, Cuvânt şi Rugăciune, p. 27). Sfântul Apostol Pavel
consideră scrierile proorocilor drept "Sfintele Scripturi" (Rm 1, 2),
fiindcă vestirea Evangheliei pentru care este rânduit, Dumnezeu
"a făgăduit-o mai înainte prin proorocii Săi" (Rm 1, 2).
Vechiul Testament este un preţios izvor al predicii
datorită învăţăturilor dogmatice, morale şi social-morale pe care
le cuprinde şi la care predicatorul creştin trebuie să apeleze ori de
câte ori o cere tema de tratat. în Vechiul Testament, Dumnezeu
Se revelează în calitatea Sa de Creator, Unul în fiinţă şi întreit în
Persoane, Cel atotputernic, sfânt, bun şi drept. Poruncile date lui
Moise reglementează relaţia omului cu Dumnezeu şi a omului
faţă de semenul său (Decalogul). Există de asemenea reguli
privitoare la muncă, la atitudinea celor bogaţi faţă de cei săraci,
bolnavi, incapabili de muncă, bătrâni, văduve şi orfan. Ideea de
dreptate socială este prezentă mai ales în scrierile profeţilor (Is
10, 17; Ir 22, 3; Pilde 11, 4; 16, 8), arătându-se că egoismul este
cauza nedreptăţilor sociale. Toate aceste învăţături constituie
teme de reflecţie şi sursă de inspiraţie pentru predicatorul
creştin.
Cărţile Vechiului Testament, îndeosebi scrierile
profeţilor, oferă şi unele principii ale propovăduirii, cum ar fi;
1) Cel chemat la slujirea Cuvântului să răspundă
prompt, cu devotament, dar cu smerenie şi cuprins
de un fior sacru (Is 6, 8; Ir 1, 6);
2) Propovăduirea Evangheliei să o facă prin cuvânt şi

exemplul personal;
3) Propovăduirea să ţină seama de condiţiile de viaţă,
sociale şi materiale ale ascultătorilor;
4) Predica să se adreseze tuturor categoriilor sociale şi
să vină în ajutorul moral şi material al celor din
clasele de jos.
Folosirea scrierilor Vechiului Testament în predică se
face cu bună rânduială, alegându-se textele care corespund
temei pe care o dezbateţi, interpretându-le corect, fără exagerări
alegorice, şi ţinând seama de sărbătoarea care se prăznuieşte.
A neglija Vechiul Testament în predica creştină înseamnă
a nega o parte a Revelaţiei dumnezeieşti, a-i lipsi pe credincioşi
de o parte a cuvântului lui Dumnezeu.
Dar Noul Testament, care cuprinde înseşi cuvintele lui
lisus Hristos şi ale sfinţilor Săi ucenici şi apostoli, este izvorul
fundamental al predicii creştine. Predicatorul creştin care nu-şi
întemeiază cuvântările sale pe izvorul biblic al Noului Testament,
oricât de frumos şi-ar întocmi şi rosti predica sa, cuvântul său nu
dă roadele cuvenite şi, în loc să zidească, va strica ceea ce încă se
mai păstra curat. Pentru aceasta predicatorul trebuie să citească
permanent Scriptura. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe ucenicul
său, zicând: "Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la
învăţătură" (1 Tim 4, 13). Apostolul stabileşte aici o temeinică şi
profundă legătură între cititul Scripturii şi predica creştină. Dacă
hrana spirituală a preotului este bună, sănătoasă şi predica sa va
fi pe măsură. Pământul dă roadă bună dacă sămânţa aruncată
este bună şi dacă pământul este bine întreţinut. Pentru aceasta
citirea Scripturii trebuie să fie hrana zilnică a preotului. Dar nu
numai a preotului ci şi a credincioşilor. "Cine vrea să fie
totdeauna unit cu Dumnezeu trebuie să citească adeseori şi să
asculte cu bucurie Sfintele Scripturi... pentru că orice sporire vine
din lectură şi din meditaţie. Ceea ce nu ştim învăţăm din lectură,
şi ceea ce învăţăm păstrăm în meditaţie! (Isidor de Sevilla,
Sententiae III, 8, 2-3). Citirea Sfintelor Scripturi produce în noi

râvna pentru cele sfinte, ne ajută să ne familiarizăm cu cuvintele
lui Dumnezeu, pentru ca familiarizându-ne să sporească credinţa
în Dumnezeu.
Menirea predicatorului este aceea de a propovădui
Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ce ştie să propovăduiască, dacă el nu
citeşte Scriptura şi dacă nu ştie cum s-o citească? Există o tehnică
a citirii. Sfânta Scriptură nu poate fi citită ca pe orice carte,
mecanic, de formă şi în grabă. Ea este cuvântul lui Dumnezeu şi
când citim Scriptura ne vorbeşte Dumnezeu şi noi ascultăm, îi
primim cuvântul şi încercăm să ne apropiem cât mai mult de El,
cunoscându-L din cuvintele Sale, pentru a încheia un legământ cu
El, pentru a rămâne într-o permanentă relaţie cu El. Citirea
Scripturii se face cu răbdare, cu credinţă, cu smerenie şi cu
evlavie. Ea trebuie să fie însoţită întotdeauna de rugăciune, adică
să devină un dialog între Dumnezeu şi om. Pe Dumnezeu îl
ascultăm când citim dumnezeieştile cuvinte şi vorbim cu El când
ne rugăm. Scriptura trebuie însă citită în dimensiunea ei
duhovnicească. "Scriptura devine Cuvânt fecund numai dacă
Duhul lui Dumnezeu îl însufleţeşte pe cel care o citeşte"
(E. Bianchi, op.cit., p. 41). Când se apropia de Scriptură, Sfântul
loan Gură de Aur se ruga: "Deschide ochii inimii mele ca să
înţeleg şi să împlinesc voia Ta... luminează ochii mei cu lumina
Ta".
Principala atitudine pentru cel ce doreşte să citească
Scriptura este aceea de a invoca Duhul Sfânt să se coboare şi să
lumineze întreaga lui fiinţă, pentru ca citind, să-L întâlnească pe
Hristos Domnul. Sfintele Scripturi nu pot fi citite şi nici înţelese
decât prin Acelaşi Duh Sfânt prin care au fost scrise. Iar venirea
Duhului Sfânt peste cel ce citeşte şi-L cheamă are loc dacă se
desprinde de şinele său. "Nu putem da ascultare Cuvântului lui
Dumnezeu dacă nu facem să tacă adâncul nostru, nu putem
începe să citim dacă în centrul atenţiei noastre rămâne eul
nostru, nu putem fi liberi în faţa lucrării divine dacă păstrăm ceva
pentru noi înşine şi nu ne abandonăm total Lui" (E. Bianchi,

op.cit., p. 42). Totodată Duhul Sfânt este Cel Care plantează în
sufletul cititorului sămânţa credinţei, care-i sporeşte încrederea
în Dumnezeu şi-l iluminează, ca să înţeleg şi să interpretez
corect cuvântul lui Dumnezeu. Dacă citesc Scriptura cu credinţă şi
mă rog, Dumnezeu nu mai este pentru mine Acela, Dumnezeu
devine 'Tu ", adică o Persoană care-mi vorbeşte prin Scripturile
Sfinte şi Căreia îi răspund. Citirea Scripturii devine astfel un dialog
intim, o convorbire cu Dumnezeu, iar mesajul lui Dumnezeu prin
Scripturi către noi, un mesaj roditor.
Pentru propovăduire, preotul nu trebuie să citească
cuvântul lui Dumnezeu în grabă şi nici să înveţe predica făcută de
alt predicator, pentru ca apoi s-o rostească de pe amvon. El
trebuie să citească Scriptura cu răbdare, să mediteze neîncetat în
inima lui, să-L roage pe Dumnezeu să-i descopere sensurile
adânci, ca să nu se îndepărteze de adevărul dumnezeiesc revelat.
Predicatorul creştin, el însuşi "rob al Cuvântului" (FA 6, 1-4) şi
"slujitor al Cuvântului" (Lc 1, 2), biruit de cuvintele Cuvântului şi
călăuzit de Duhul Sfânt, prin cuvintele pe care le rosteşte, va
putea lumina şi pe alţii, călăuzindu-i prin strălucirea propriei sale
vieţi către viaţa veşnică. Numai astfel el transmite liber, curat şi
nedeformat mesajul lui Dumnezeu către oameni, mijlocindu-le o
uşoară înţelegere a Cuvântului divin, pentru ca apoi ei înşişi să
hotărască întruparea lui în viaţa personală a fiecăruia.
Meditaţia asupra cuvântului lui Dumnezeu nu trebuie să
fie un exerciţiu mental, antropometrică şi egocentrică, centrată
pe sine însuşi. Acest tip de meditaţie modernă, care vizează o
igienă a sufletului printr-un efort de concentrare la nivel mental
nu este eliberatoare, ci mai de grabă egoist. Meditaţia creştină,
autentică este întotdeauna hristocentrică şi teocentrică şi vizează
comuniunea cu Dumnezeu, purificarea sufletului de patimi şi
unirea cu Dumnezeu. Creştinul se eliberează de sine ridicându-şi
privirea către Dumnezeu, nu întorcându-se în sine pentru a
rămâne cu ochii încremeniţi către sine. Meditaţia creştină
presupune păstrarea Cuvântului în minte şi în inimă, pentru a

ajunge la rugăciune şi contemplaţie, la cunoaşterea şi vederea Iui
Dumnezeu. A citi Scriptura, a medita asupra ei şi a te ruga
înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu. Preotul care nu citeşte
Scriptura, nu meditează şi nu se roagă când o citeşte n-are nimic
de spus credincioşilor. Predica sa nu va interesa pe nimeni şi cu
atât mai mult nu va mişca pe nimeni. Fiind goală de conţinut, se
va izbi de sufletele credincioşilor ca de nişte ziduri, păgubindu-i
de Cuvântul vieţii veşnice şi atrăgându-şi asupra sa osândă
pentru neîmplinirea vocaţiei sale.
Aşadar, citirea cu credinţă, meditaţia înţeleasă ca un
pelerinaj spre Dumnezeu trecând prin această lume şi rugăciunea
sunt cele trei modalităţi fundamentale pentru a ajunge la Izvorul
vieţii şi a-L comunica credincioşilor. Predicatorul nu trebuie să
răsfoiască Scriptura trecând de la un text la altul, ci trebuie să
stăruie mai mult asupra locurilor care sunt mai greu de înţeles,
pentru ca văzându-şi neputinţa, să se nască în sufletul lui iubirea
de Dumnezeu. "Cugetă toată ziua la lege: nu trebuie să te
mulţumeşti doar cu o simplă lectură grăbită. Dacă vrei să cumperi
un pământ, dacă târguieşti cumpărarea unei case, îţi iei pe
cineva mai priceput, cercetezi cu grijă normele legii şi, pentru a
nu face nici măcar o greşeală, nu te încrezi nici în tine însuţi.
Ei bine, acum e vorba să te dobândeşti pe tine însuţi. Târguieşte
preţul tău! Cercetează ce anume eşti, ce anume ai, ce câştig
dobândeşti! Nu un pământ, nu bani, nu bijuterii din pietre
preţioase, ci pe lisus Hristos, Care e mai presus de orice preţ, mai
presus de orice strălucire" (Sf.Ambrozie).
Citirea Sfintei Scripturi îi oferă predicatorului posibilitatea
de a-şi îmbogăţi vocabularul cu cuvinte şi expresii biblice, care
redau într-o formă simplă, accesibilă, adevărul aşa cum l-a
transmis Mântuitorul Hristos. A renunţa la limbajul biblic
înseamnă a aluneca pe panta degradării mesajului divin. Aceasta
nu înseamnă că preotul n-are libertatea de a-şi alege termenii,
cuvintele, potrivit stilului său. Dimpotrivă, el are nu numai
dreptul ci şi datoria de a prezenta învăţătura lui Hristos în mod

personal, dar nealterat. Nu trebuie trecut neobservat faptul că,
Biblia prezintă exemple de înţelegere, cunoaştere şi trăire a
cuvântului lui Dumnezeu, a învăţăturilor revelate, care sunt
foarte utile pentru argumentarea ideilor sale, exemple pozitive şi
negative, dar cu o puternică influenţă asupra vieţii credincioşilor.
Dar Sfânta Scriptură nu trebuie doar citită, ea trebuie
chiar studiată, neînţelegând să transformăm citirea într-o ştiinţă.
Aceasta înseamnă să apelăm la context, locurile paralele, studii
biblice, literare, exegetice, comentarii patristice, pentru o
înţelegere corectă şi profundă a textului, fără a neglija scopul
fundamental al lecturii, care este convorbirea omului cu
Dumnezeu. Aceasta îl obligă pe predicator să aibă o cultură vastă,
să cunoască limba scrierilor biblice, obiceiurile şi viaţa oamenilor,
credinţa lor, să fie un bun istoric, dogmatist, liturghist şi un
autentic trăitor.
De asemenea nu pot fi trecute cu vederea nici mijloacele
biblice, oferite de Sfânta Scriptură, care-l ajută pe predicator să
expună învăţătura în veşmântul ei original şi în frumuseţea ei.
Sfânta Scriptură conţine expuneri de o măreţie unică, istorisiri,
sentinţe care privesc moralitatea şi dreptatea şi care
concentrează în sine o profundă înţelepciune. Toate acestea îi
atrag pe ascultători, îi emoţionează şi le trezesc interesul pentru
cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta însă predicatorul trebuie
să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, iar aceasta presupune
să fie preocupat de citirea şi studierea metodică a Sfintei
Scripturi.
Urmând Mântuitorului şi sfinţilor Săi apostoli, Sfinţii
Părinţi ai Bisericii creştine s-au adăpat zilnic din izvorul nesecat al
Sfintei Scripturi, alcătuind cuvântări de o frumuseţe neegalată şi o
profunzime penetrantă. Predicile lor abundă în texte
scripturistice, "tălmăcite cu o măiestrie divină", având o
puternică înrâurire asupra vieţii credincioşilor de atunci şi de
astăzi. Astfel că la Sinodul Trulan (692), Părinţii Bisericii au
192 OMÏLET1CA ORTODOXĂ
hotărât: "Păstorii bisericilor trebuie să înveţe poporul în fiece zi,

şi mai cu seamă duminica, culegând înţelesul adevărului şi
judecăţile" din dumnezeiasca Scriptură. Folosirea citatelor biblice
în predică, corespunzătoare temei de tratat, îi conferă cuvântării
o autoritate divină. Dacă predicatorul nu are practica citirii Sfintei
Scripturi şi nu face referiri constante la textul biblic, se dovedeşte
în predicare, în învăţătură şi în întreaga sa lucrare un om
incapabil, steril, care vorbeşte asemenea fariseilor şi cărturarilor
(Mt 7, 28-29).
La alegerea şi folosirea textelor biblice, predicatorul
trebuie să ţină seama de următoarele reguli:
1) Textele biblice să fie legate intim, profund de tema pe
care o tratează şi să fie încorporate în conţinutul
cuvântării la locul potrivit, pentru a-i da predicii
puterea sau energia de viaţă dătătoare;
2) Textele biblice să fie citate corect şi integral, nu
trunchiate;
3) Să nu fie citate prea multe locuri care exprimă acelaşi
adevăr, pentru a nu îngreuna mintea ascultătorilor;
4) Să fie alese textele care se ţin uşor minte;
5) Rostirea textelor să se facă cu intonaţia adecvată, cu
evlavie şi solemnitate, fiindcă ele sunt cuvântul lui
Dumnezeu. Pot fi citite din Biblie sau rostite din
memorie dacă sunt bine cunoscute;
6) Să se aleagă acele versete care constituie dovezi
directe pentru lămurirea temei, fără să mai fie nevoie
de o exegeză aparte.
7) Tălmăcirea textelor biblice să se facă în spiritul
exegezei biblice patristice;
8) Să se citeze din ediţiile oficiale ale Sfântului Sinod.
OMILET ICA GENERALĂ 193
b) Sfânta Tradiţie ca izvor al predicii

Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura dată
de Mântuitorul Hristos prin viu grai Bisericii şi transmisă din
generaţie în generaţie, care ulterior a fost consemnată în scris de
către Sfânta Biserică şi păstrată până în zilele noastre. Dacă
Sfânta Scriptură cuprinde doar o parte din Revelaţia
dumnezeiască, adică din mulţimea faptelor şi învăţăturilor
propovăduite de lisus Hristos (In 21, 25; 20, 30), cealaltă parte,
care n-a fost fixată în Sfânta Scriptură, dar s-a transmis prin viu
grai, formează un tezaur tot atât de preţios ca şi Sfânta Scriptură,
purtând numele de Sfânta Tradiţie. După Filaret al Moscovei,
Tradiţia cea adevărată şi Sfântă, "nu constă numai dintr-o
transmitere vizibilă şi verbală a învăţăturii, a regulilor, a
instituirilor şi a riturilor: ea este în acelaşi timp şi o comunicare
invizibilă şi actuală de har şi de sfinţenie" (Vladimir Lossky, După
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, p. 147).
Revelaţia dumnezeiască, scrisă şi nescrisă, a alcătuit
dintotdeauna acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu adresat oamenilor şi
păstrat cu sfinţenie de Sfânta Biserică. Dacă Sfânta Scriptură este
cuvântul lui Dumnezeu scris, Sfânta Tradiţie este cuvântul lui
Dumnezeu nescris, dar înscris în conştiinţa şi viaţa Bisericii.
Importanţa şi valoarea Tradiţiei ca izvor al predicii rezultă şi din
modul de propovăduire al Mântuitorului Hristos şi al Sfânţilor
Apostoli, care a fost predica orală, deci transmiterea Evangheliei
prin viu grai. Nici Mântuitorul Hristos şi nici cei mai mulţi dintre
apostoli n-au lăsat nimic scris. Cărţile care formează Noul
Testament sunt scrieri mai mult ocazionale, cerute de anumite
împrejurări şi nevoi spirituale, deci nu cuprind întreaga învăţătură
revelată, o mare parte rămânând nescrisă, dar a fost
propovăduită prin viu grai şi păstrată de Sfânta Biserică. în acest
sens, cuvintele Scripturii sunt edificatoare:"Sunt încă şi alte
multe lucruri pe care le-a făcut lisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-
amănuntul, mi se pare că nici în lumea aceasta n-ar încăpea
cărţile ce s-ar fi scris" (In 21, 25); "încă şi alte multe semne a făcut
194 O M 1L E T I C A O R T O D O X Ă
lisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în cartea

aceasta..." (In 20, 30). De asemenea, reţinem faptul că modul de
predare a învăţăturii dumnezeieşti revelate n-a fost scrisul, ci
propovăduirea orală, conform mărturiilor biblice: "Multe am a vă
scrie, dar n-am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci
nădăjduiesc să vin la voi şi să grăiesc gură către gură, ca bucuria
voastră să fie deplină "(2 In 1, 12). Dar învăţăturile transmise şi
păstrate în Sfânta Tradiţie au aceeaşi importanţă şi valoare ca şi
cele cuprinse în Sfânta Scriptură (cf. 2 Tes 2, 15; 1 Tim 6, 20; 2
Tim 2, 2; 3, 4 ş.a.), deoarece ele provin din aceeaşi descoperire
dumnezeiască. Adevărul că Sfânta Tradiţie este păstrătoarea
Revelaţiei divine în aceeaşi măsură ca Sfânta Scriptură este
confirmat şi de Sfinţii Părinţi: "Din dogmele şi practicile ţinute de
Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-
am primit din Tradiţia Apostolilor. Şi unele şi altele au aceeaşi
valoare" (Sf. Vasile cel Mare). Ţinând seama şi de faptul că Sfânta
Scriptură a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiţii, cele două izvoare
ale Revelaţiei au aceeaşi valoare şi importanţă, fiindcă acelaşi
Duh Sfânt i-a inspirat pe autorii biblici şi a vegheat Biserica la
păstrarea nealterată a adevărurilor dumnezeieşti revelate.
Sfânta Tradiţie este viaţa Bisericii, în Duhul Sfânt, este
cuvântul viu al Bisericii. Biserica a apărut o dată cu Tradiţia
apostolică şi Tradiţia apostolică o dată cu Biserica. Fără Biserică
atât Scriptura cât şi Tradiţia nu ar fi existat, fiindcă atât Revelaţia
scrisă (Scriptura) cât şi cea nescrisă (Tradiţia) sunt rodul lucrării
Duhului Sfânt în Biserică. De aceea Sfânta Tradiţie completează şi
lămureşte Sfânta Scriptură, asigură o tălmăcire corectă, în Duhul
Sfânt, a cuvântului lui Dumnezeu.
începând cu veacul al ll-lea, numeroase învăţături şi
practici ale Bisericii, care până acum s-au păstrat prin viu grai, au
fost consemnate de Biserică în anumite documente scrise, care
constituie un preţios izvor pentru propovăduirea creştină.
Acestea sunt:
1. Hotărârile Sinoadelor ecumenice şi particulare

Predicatorul creştin învaţă ceea ce Biserica a formulat şi
sintetizat în hotărârile sinoadelor ecumenice cu privire la
adevărurile de credinţă revelate, adevăruri dogmatice, morale,
canonice şi cultice. El nu poate să facă abatere de la aceste
învăţături, care constituie un depozit sacru şi un izvor peren
pentru cuvântările sale.
2. Scrierile Sfinţilor Părinţi

Sfinţii Părinţi sunt autoritatea decisivă în materie de
dogmă. Prin cultura vastă şi sfinţenia vieţii lor, au tâlcuit drept
adevărurile revelate în Sfânta Scriptură şi au păstrat nealterată
Sfânta Tradiţie. Ei sunt aceia care preiau de la Sfânţii Apostoli
Revelaţia dumnezeiască, o păstrează şi o transmit, fixând în scris
învăţăturile revelate, dar necuprinse sau cuprinse incomplet în
Cărţile Canonice. Mai mult, pentru a face cât mai accesibilă
credincioşilor învăţătura dumnezeiască, ei au făcut exegeza
Sfintei Scripturi, pătrunzând dincolo de literă, în spiritul
cuvântului lui Dumnezeu şi descoperind sensurile adânci ale
mesajului divin. Şi aceasta pentru că ei au propovăduit nu doar cu
cuvântul, ci şi cu fapta, predica lor devenind o predică a faptelor.
Dacă prin sfinţenia vieţii lor au asigurat o tâlcuire dreaptă
a adevărurilor revelate, prin preocuparea lor pentru cultura
antică, au reuşit să dea o expresie vie, concretă a acestor
învăţături, răspunzând nevoilor şi aspiraţiilor sufletului uman.
Scrierile lor dogmatice, morale, sociale, liturgice, exegetice etc.,
constituie un important izvor al predicii, atât pentru bogăţia şi
profunzimea ideilor, dar şi pentru stilul viguros, variat colorat şi
frumuseţea limbii. Cuvântările lor sunt alcătuite după toate
principiile, metodele şi procedeele pedagogice, aşa încât şi din
acest punct de vedere, predicatorul creştin are toate motivele
pentru a se adăpa zilnic din scrierile lor, studiind aprofundat
gândirea şi metoda Sfinţilor Părinţi.
3) Cultul divin oglindit în cărţile de cult şi în cele t

Sfinte Liturghii
Cărţile de cult ale Bisericii (Octoihul, Mineiul, Triodul,

Penticostarul, Liturghierul, Evhologhionul, Cărţile de rugăciuni),
care înfăţişează viaţa Bisericii de-a lungul veacurilor sub aspect
dogmatic, moral, canonic şi liturgic, întregesc izvoarele de
inspiraţie pentru predica creştină. Ele sunt expresia trăirii
autentice a cuvântului lui Dumnezeu; sunt credinţa vie,
manifestată cu o adâncă trăire în lisus Hristos.
a) Izvorul litu rgic
Sfânta Liturghie cuprinde întreaga iconomie a mântuirii
neamului omenesc, având în centru pe lisus Hristos, învăţătorul,
Arhiereul şi împăratul. Ea este o teologie trăită, fapt pentru care
este trecută la loc de frunte între izvoarele predicii. Exegeza ei
omiletică constituie unul din cele mai indicate mijloace de
înviorare a predicii. Predicile liturgice actualizează toate actele
divino-umane care privesc mântuirea neamului omenesc şi
lămuresc credincioşii asupra actelor, gesturilor, cuvintelor,
arătând semnificaţia acestora, chemându-i la comuniune cu lisus
Hristos şi semenii lor. Prin jertfa nesângeroasă a lui lisus Hristos,
Liturghia arată calea jertfei pe care credincioşii sunt chemaţi s-o
urmeze, pentru a ajunge la înviere, la transfigurare.
b) Izvorul aghiografic
Sfinţii sunt acei oameni care toată viaţa lor au trăit în
comuniune cu Dumnezeu. Deşi trăiesc în această lume, aparţin
lumii de dincolo. Sunt cei mai liberi oameni de pe lume, fiindcă nu
mai trăiesc pentru ei, ci Hristos trăieşte în ei. Sfântul este făptura
în care trupul însuşi s-a îndumnezeit. Pătrunşi de dumnezeiescul
har, ei s-au străduit, şi au izbutit, mai mult decât noi toţi, să-şi
ridice mintea, inima, voinţa şi întreaga lor viaţă la nivelul vieţii
dumnezeieşti. Ei au înţeles că a urma lui Hristos înseamnă a se
lepăda de sine şi a se preda total voii lui Dumnezeu. Pilda vieţii
lor, puterea de jertfă, dragostea faţă de om şi de suferinţele lui,

grija faţă de sufletele semenilor lor, înălţimea şi adâncimea
cugetării lor, râvna pentru Hristos şi Evanghelia Lui, stăruinţa în
rugăciune, studiul Scripturilor şi meditaţia, toate acestea
constituie un izvor pentru propovăduirea creştină şi un model de
urmat pentru predicator, şi pentru păstoriţii săi.
c) Izvorul im nografic
Imnurile liturgice sunt o formă de manifestare a credinţei
şi o expresie a sentimentului religios. Conţinutul lor dogmatic,
moral şi mai ales forma de expunere a învăţăturii de credinţă,
prin mijloacele artei poetice într-un stil aparte, specific
imnografiei creştine, deosebit de plastic şi intuitiv, constituie un
mijloc deosebit de important şi folositor pentru îmbogăţirea şi
înfrumuseţarea vocabularului predicatorului creştin. Imnografia
creştină pune mijloacele artei în slujba adevărurilor de credinţă şi
morală creştină, pentru o înţelegere mai uşoară a acestora şi,
totodată, pentru valorificarea acestora.
d) Izvorul iconografic
în Biserica creştină icoanele nu sunt simple obiecte
decorative, menite să înfrumuseţeze locaşurile de cult şi să
satisfacă gustul esteticului. Rostul icoanelor este mult mai adânc
şi esenţial pentru viaţa religios-morală a credincioşilor.
Este cunoscut faptul că în Vechiul Testament imaginile
religioase erau interzise (Iş 20, 4-5; Dt 5, 8-9), deoarece
Dumnezeu Se revelase poporului numai prin cuvinte, prin sunete;
faţa Lui era încă necunoscută (Dt 4, 12) şi, deci, Dumnezeirea nu
putea fi reprezentată în vreun fel. Dar în Noul Testament,
Dumnezeu Se revelează deopotrivă prin cuvânt şi prin imagine,
"Dumnezeu s-a arătat în trup" (1 Tim 3, 16). "Şi Cuvântul Trup S-
a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui ..." (In 1, 14).
Cel ce a făcut pe om "după chipul Său" (Fc 1, 26), ia chipul
omului, Se face văzut, simţit şi pipăit şi prin urmare poate fi

reprezentat ¡conic.
Aşadar, reprezentarea ¡conică se fundamentează în
natura umană a Logosului divin întrupat. Icoana, chip al
Cuvântului, descoperă pe Cel ce S-a arătat în trup, vorbindu-ne,
prin imagine, despre naşterea, botezul, minunile, patimile,
moartea şi învierea lui Hristos. Ea este un cuvânt tăcut despre
Cuvântul, viaţa şi faptele Lui mântuitoare. Dacă profeţii
propovăduiau ceea ce auzeau, Sfânţii Apostoli propovăduiesc
ceea ce aud, văd şi pipăie (1 In 1,1), adică pe Hristos, Cuvântul
vieţii.
Pentru propovăduirea adevărurilor de credinţă, Biserica
şi-a creat dintru început un limbaj sacru propriu, diferit de
cuvânt, dar cu aceeaşi putere de comunicare şi exprimare a
Adevărului revelat. Consfinţită ca atare, arta creştină a avut o
putere de convertire la creştinism mai mare decât a cuvintelor.
Menirea ei a fost aceea de a comunica mesajul Cuvântului divin;
de a propovădui şi întări credinţa în lisus Hristos. Icoana este un
mod de transmitere a Revelaţiei dumnezeieşti, de manifestare a
credinţei şi de participare la Adevărul divin. Ea nu este Adevărul
însuşi, dar exprimă adevărurile religiei creştine în imagine şi
trimite totdeauna către o altă lume, dincolo de cea imanentă,
încorporând în sine o prezenţă personală relaţională a Modelului
pe care-L reprezintă. Făcând parte din însăşi esenţa
creştinismului, icoana este o punte fidelă între credincios şi ceea
ce crede el, locul sacru de întâlnire cu Dumnezeu, arătându-i că
obiectul credinţei sale, al cultului său nu este o ficţiune, ci o
realitate.
Icoana este un adevărat îndrumător spiritual şi un model
viu pentru cei ce iubesc viaţa mai înaltă, duhovnicească şi
rugăciunea, ea însăşi exprimă în culori un exemplu personal de
virtute în care puterile sufletului se împletesc cu simţurile. Ea
exprimă prin culori veşnicia şi comuniunea cu Dumnezeu,
revelează natura umană transfigurată prin har şi cheamă,
O MILETICA GENERALĂ 199
totodată, pe om să participe la această înnoire spirituală,

arătându-i cum să-şi orânduiască viaţa şi ce trebuie să devină.
Pentru aceasta Biserica Ortodoxă consideră icoanele drept
'Imagini sacre", "vehicul" şi "canal" al harului dumnezeiesc,
mijloace de propovăduire şi de întărire a dreptei credinţe.
Rolul instructiv şi formativ, pedagogic al icoanelor este
evidenţiat în întreaga literatură patristică. Astfel, Papa Grigorie
cel Mare (sec. VI) scrie Episcopului Sereniu al Marsiliei, care era
împotriva icoanelor, următoarele cuvinte: "Nu trebuia totuşi ca
icoanele să fie distruse. Ele sunt puse în biserici pentru ca
neştiutorii de carte să poată citi, privind pereţii, ceea ce nu pot
citi în cărţi... .Ceea ce este Scriptura pentru cel învăţat, aceea este
icoana pentru cel neştiutor. Prin ea, chiar şi cei lipsiţi de
învăţătură văd ce trebuie să urmeze: ea este citirea celor ce nu
cunosc literele. De aceea icoana înlocuieşte citirea, mai ales
pentru străini". Prin urmare icoana şi cuvântul comunică în
moduri diferite, dar cu valoare egală, Evanghelia lui Hristos,
întregindu-se reciproc. Ceea ce se vesteşte prin predică (cuvânt)
se comunică prin imagine. Icoana este un alt cuvânt: un cuvânt în
imagine. Dar imaginea are raţiunea ei: revelează o experienţă
spirituală, indică participarea omului la viaţa harică în Hristos, şi-l
îndrumează către eternitate. Părinţii Bisericii afirmă că ceea ce
Sfintele Evanghelii ne vestesc prin cuvânt, icoana ne spune prin
imagini, fiindcă nu toţi ştiu carte şi nici nu se ocupă toţi cu cititul,
înlesnindu-le astfel atingerea cuvântului divin prin simţuri. Graiul
icoanei este tăcerea, care este mai mult decât cuvântul. Prin
faptul că icoana nu spune nimic sonor, tăcând, ea spune ceea ce
cuvântul nu poate exprima. Ea pătrunde mai adânc în sufletul
nostru decât cuvântul şi ştie să vorbească în mutismul ei despre
ceea ce nu se vorbeşte, ci se trăieşte. De aceea contemplând-o,
trebuie să învăţăm să-i ascultăm tăcerea "Arta mută ştie să
vorbească", afirmă Sfântul Grigorie de Nyssa.
Icoana este, prin urmare, alături de cuvânt, un mijloc de
revelare a divinităţii şi de comunicare cu divinitatea. Cuvântul şi
imaginea se sprijină reciproc, se lămuresc reciproc şi formează

împreună, dintotdeauna, una din formele fundamentale ale
autoreprezentării şi comunicării umane. Cuvântul Creator al
Tatălui se adresează întotdeauna auzului şi văzului (cf. In 1, 1-2),
ceea ce înseamnă că imaginea şi cuvântul conlucrează, sunt
complementare. Dacă cuvântul se adresează auzului, dar
pătrunde şi la inimă (FA 2, 37), imaginea se adresează văzului, dar
şi vederii raţional-spirituale. Atât cuvântul cât şi icoana privesc
omul în întregul său: trup şi suflet. Aidoma cuvântului, icoana
lucrează asupra sufletului, deşi se adresează simţurilor. Menirea
icoanei - nediferită de cea a cuvântului în predică - nu este doar
de a vesti mesajul divin, de a transmite adevărurile de credinţă
sau de a descoperi Tainele de Sus, ci de a naşte credinţă în
sufletele ascultătorilor, pentru ca astfel Cuvântul lui Dumnezeu să
ia trup-fiinţă în sufletele lor, transfigurându-i şi făcând din fiecare
fiinţă umană o nouă făptură. Icoanele comunică nu numai
învăţătura lui Hristos şi viaţa de sfinţenie conformă acestei
învăţături, ci şi harul dumnezeiesc al Duhului Sfânt. "Sfinţii - zice
Sfântul loan Damaschin - încă de pe când erau în viaţă au fost
plini de Duhul Sfânt, iar la moartea lor harul Sfântului Duh se află
nelipsit de sufletul lor, în trupurile lor din morminte, în chipurile
şi în sfintele icoane nu în chip substanţial, ci prin Har şl lucrare"
(Cultul Sfintelor Icoane, p.21)
2. Revelaţia dumnezeiască naturală

ca izvor al predicii
Revelaţia dumnezeiască constituie esenţa, conţinutul

propovăduirii creştine. Revelaţia prin Cuvântul şi creaţia ca un
"cuvânt scris" de Dumnezeu-Cuvântul, formează laolaltă unicul
izvor al propovăduirii Bisericii creştine. în iconomia divină creaţia
este revelaţie şi revelaţia este creaţie. Dumnezeu Se revelează
creând lumea, iar creaţia, făpturile sunt glasul divin revelator al
lui Dumnezeu. Lumea în sine este tăcere. Dar raţiunile făpturilor

sunt cuvinte despre Cuvântul Creator. Ele, făpturile, sunt fapte
cuvântătoare. "Lumea este o carte scrisă de mâna lui Dumnezeu
în care orice fiinţă reprezintă un cuvânt plin de sens"
(V.V.Bâcikov, Estetica antichităţii târzii, p. 314J.
Astfel înţelegem că întreaga creaţie este o propovăduire a
lui Dumnezeu, o rostire în tăcere a lui Dumnezeu, într-un mod
care proclamă: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea
mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps 18, 1); "Cele nevăzute ale lui
Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi,
adică veşnica lui putere şi dumnezeire ..." (Rm 1, 20). Creaţia este
revelaţia faptelor lui Dumnezeu, care nu poate fi contrazisă de
nici un cuvânt; este cuvântul lui Dumnezeu lucrător, dinamic,
Care nu se trece, ci se ipostasiază, devine natură. Deşi, în esenţa
ei, creaţia este diferită de Dumnezeu, este, în acelaşi timp, logos
revelator al alterităţii personale a lui Dumnezeu, Care Se
revelează şi vorbeşte deopotrivă prin natură şi Scriptură
(Ch.Yannaras, Abecedar al credinţei, p. 62). Creaţia, ca revelaţie,
are un sens spiritual şi poartă în sine un mesaj. Lumea nu poate fi
înţeleasă numai experimental şi raţional. A vrea să înţelegi lumea
numai la nivelul simţurilor înseamnă a o dezbrăca de miezul ei, de
esenţa ei, de duhul ei, căci ea este creată de Logosul divin şi
poartă în sine un sens duhovnicesc. De aceea creaţia - ca
revelaţie şi prezenţă a lui Dumnezeu - se adresează şi vederii
spirituale a omului Prin creaţie intrăm în dialog cu Dumnezeu. Ea
este cuvântul sensibil al lui Dumnezeu adresat omului; este "tu"al
Creatorului şi "tu" al omului
Cosmosul este o carte deschisă prin care Dumnezeu
comunică cu omul, vorbeşte tăcând şi lucrează vorbind despre
măreţia Sa dumnezeiască. în fiecare făptură se află ceva din
frumuseţea Creatorului şi toate sunt chemate să-L preamărească
pe Dumnezeu prin raţiunile sădite de El în fiecare. 'întreaga
creaţie şi făptura toată, fiecare frunză tânjeşte după Cuvântul, îl
preamăreşte pe Dumnezeu, este îndoliată în faţa lui Hristos,
realizând aceasta în mod neştiut prin taina vieţii sale fără pată",
zice bătrânul Zosima din Fraţii Karamazov (N. Arseniev, Mistica şi
Biserica Ortodoxă, p. 143). Toate făpturile ne vorbesc despre
puterea şi dumnezeirea Creatorului; ele sunt "simboluri sensibile"
(N. Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului, p.61) ale unei trans-
realităţi care nu poate fi înţeleasă decât prin credinţă şi harul lui
Dumnezeu. Fiind adusă la existenţă prin Cuvântul, creaţia poartă
în ea Cuvântul, dă mărturie despre Cuvântul, este o cuvântare a
Dumnezeu-Cuvântului către oameni şi o călăuză spre Cuvântul.
Pentru Sfântul Grigorie al Nyssei, lumea este o scară ce duce la
Dumnezeu {De virginitate, P.G. t. 46, 346 BC; Pr.dr. V. Răducă,
Antropologia Sf.Grigorie de Nyssa, p. 55). De aceea omul percepe
lumea nu ca pe ceva impur, ci ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu
către el. Şi cosmosul este cuvânt despre Cuvântul în măsura în
care omul vieţuieşte în univers duhovniceşte, nu renunţă la
menirea lui de a-l umaniza şi concepe lumea ca fiind
pnevmatoformă (Ir 23, 24; Sol 12, 1).
Lumea întreagă este darul şi cuvântul lui Dumnezeu prin
care Cuvântul intră în dialog cu oamenii, care folosesc lucrurile
din lume ca daruri şi cuvinte ale lui Dumnezeu în relaţiile dintre ei
şi, prin ele, se ridică la Dumnezeu, Care este "cel cu totul în
toate", dar şi "cel cu totul acelaşi"; "cel întru totul prezent în
lume", dar care "nu poate fi găsit dacă rămâi în lume", după cum
"nu poate f i găsit dacă ieşi din lume" ('M.Buber, Eu şi Tu, p. 107,1.
De aceea lumea trebuie reaşezată pe temeiul ei - Logosul divin,
trebuie văzută în Dumnezeu, care este "sensul lumii, iar lumea
limbajul lui Dumnezeu" (Jean Lacroix).
Astfel se face că, părinţi şi scriitori bisericeşti, autori
biblici şi gânditori creştini, cugetând la frumuseţile zidirilor lui
Dumnezeu, văd în cosmos "prima biblie a revelaţiei naturale" ('Pr.
prof. dr. Ilie Moldovan, Iubirea taina căsătoriei, I, p. 48), prima
"carte pururea deschisă" (Arhim. Ilie Cleopa, Minunile lui
Dumnezeu din zidiri, p. 5), în care putem privi cu ochii trupului şi
putem citi cu ochii minţii şi ai inimii, cuvintele Cuvântului şi ne
putem ridica cu mintea prin făpturi către Ziditorul lor, văzând în

acestea cuvintele Lui către noi. 'Toată zidirea aceasta văzută
strigă ca o trâmbiţă din înaltul cerului către noi că El este Ziditorul
ei" (Sfântul Grigorie de Nyssa, Comentariu la viaţa lui Moise,
apud. Arhim. Ilie Cleopa, op.cit., p. 9).
Sfântul Antonie cel Mare îi spune unui filozof care l-a
vizitat în deşert: "Cartea mea este întreaga creaţie văzută; ea stă
deschisă înaintea mea, pentru a citi în ea, ori de câte ori doresc,
cuvintele lui Dumnezeu" (Evagrie Ponticul, Capita practica ad
Anatolium, 92, P.G. 40, 1299).
Cosmosul este cea mai înaltă "şcoală a sufletelor celor
cuvântătoare". De la facerea lor, făpturile poartă în ele însele
glasul lui Dumnezeu, ca pe o lege a firii care lucrează în fiecare
zidire, începând de la firicelul de isop şi până la om, fiecare
însemnând un deosebit cuvânt despre Ziditorul şi prezenţa Sa în
lume. în toate făpturile pământului, Ziditorul, Care, din fire, este
însuşi Cuvânt, a pus cuvinte duhovniceşti în lăuntrul lor şi a făcut
pe om "minte cuvântătoare" (5/. Grigorie de Nyssa), ca să înveţe
din cuvintele zidirilor "mutismul vestitor al creaturii" (M. Baber,
op.cit.,p. 131). lacob Bohme mărturiseşte că natura i-a fost cel
mai mare maestru în formarea intelectuală şi spirituală: "Nu de
la om sau prin om, ci de la Natura însăşi am învăţat eu filosofia
mea, astrologia mea, şi teologia mea" (N. Berdiaev, Sensul
creaţiei, p.75). Pentru noi, creştinii, limbajul naturii nu este ceva
mort, deoarece creaţia însăşi este vie, dinamică, menirea ei fiind
transfigurarea, un "cer nou" şi un "pământ nou" (Ap 21, 1).
Natura ne vorbeşte prin culori, forme, sunete şi mişcări despre
Dumnezeu-Cuvântul. Munţii, pădurile, florile, cerul înstelat, zorile
dimineţii, nopţile tainice, zgomotul mărilor şi al oceanelor
vorbesc despre Dumnezeu. "Voi mi-aţi vorbit despre Dumnezeu -
zice C. Flammarion - cu o elocvenţă mai convingătoare şi mai de
neînvins decât cărţile oamenilor" (Dumnezeu în natură, p. 424).
Toate stihiile lumii ne învaţă că frumuseţea lor e frumuseţea
Creatorului; ridicându-ne privirile spre cer, îi cugetăm înălţimea;
întorcându-le spre pământ, îi simţim adâncimea, ascultând

valurile furtunoase ale mării, îi auzim vocea: "Eu sunt, nu vă
tem eţi!" (Mt 14, 27), Cuvântul care dă viaţă (cf. In 6, 68). Dreptul
Iov zice: "Dar ia întreabă dobitoacele şi te vor învăţa, şi păsările
cerului, şi te vor lămuri, sau vorbeşte cu pământul, şi-ţi va da
învăţătură şi peştii mării îţi vor istorisi cu de-amănuntul. Cine nu
cunoaşte din toate acestea că mâna Domnului a făcut aceste
lucruri? în mâna lui ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii
om eniri" (Cap. XII, 7-10). Sfântul Vasile cel Mare afirmă că zidirile
lui Dumnezeu sunt izvoare de cunoaştere a înţelepciunii
Creatorului şi mijloace prin care dobândim idei mai înalte despre
El, chiar dacă sunt doar nişte imagini slabe faţă de măreţia lui
Dumnezeu: "Cel Care ne-a dăruit minte să cunoaştem marea
înţelepciune a Creatorului din cele mai mici creaţii ale zidirii Lui,
să ne dea putere să dobândim idei mai înalte despre Ziditor din
creaţiile Lui mari, deşi în comparaţie cu Făcătorul lor, soarele şi
luna sunt ca ţânţarul şi furnica. Că de la nici una din creaturi nu
putem dobândi o idee vrednică de măreţia Dumnezeului
universului, ne dau doar mici şi slabe imagini, aşa precum ne dă şi
fiecare din cele mai mici vietăţi şi plante" (P.S.B. 17, p. 146)
Dincolo de puterile noastre de înţelegere, lumea rămâne
o taină pe care n-o putem desluşi, dar care ne vorbeşte despre
prezenţa şi frumuseţea lui Dumnezeu. "Mergând în singurătate -
zice N. lorga - să nu uiţi două lucruri: să iei un tovarăş, pe tine
însuţi şi să cauţi în frumuseţea pământului pe Tatăl nostru, Care
este în ceruri" (Cugetări, p. 102/ Creaţia răsfrânge în ea însăşi
frumuseţea şi lumina Logosului Creator şi poartă în sine puterea
Cuvântului care cheamă şi o cheamă să devină cuvânt de
frumuseţe şi lumină. în afara "fiindului său natural" (Max
Scheler), sensul lumii este de a revela divinul şi de a se împărtăşi
din lumina primei zile a creaţiei. Cuvântul este "Lumina lumii" (In
8, 12) şi chiar dacă noi cu ochii noştri pământeni nu-L zărim
niciodată pe Dumnezeu în lume, El este "tot în toată lumea şi
iarăşi tot în fiecare parte a lumii" (N. Teotoche, Kiriacodromionul,
p. 29), iar făpturile îi accentuează atât imanenţa cât şi

transcendenţa. Dar nu putem cunoaşte pe Dumnezeu din
făpturile Sale fără o iluminare de Sus. în Duhul Sfânt cunoaştem
că lumea este "logos alogos", adică cuvânt fără cuvânt, despre
Dumnezeu-Cuvântul şi că, prin ea, Dumnezeu îşi continuă
vorbirea Lui către noi (Pr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică, voi.
I, p. 117). Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că omul are nevoie,
spre a păşi pe drumul către Dumnezeu, de înţelegerea Scripturii
în Duhul Sfânt şi de contemplare duhovnicească a lucrurilor din
natură (Ambigua).
în calitatea Sa de învăţător Suprem, lisus Hristos, pentru
a face cunoscute tainele împărăţiei lui Dumnezeu, recurge la
exemple luate din natura creată de El însuşi. El Se compară pe
Sine cu "viţa", iar pe noi cu "mlădiţele" (In 15, 5); El este
"semănătorul", iar "sămânţa" este cuvântul lui Dumnezeu (In 10,
11). Vrând să arate ordinea valorică a preocupărilor noastre,
Mântuitorul Hristos ne trimite să privim la "păsările cerului" şi la
"crinii câmpului" (Mt 6, 26 şi 28); blândeţea o putem învăţa de la
porumbel, iar înţelepciunea de la şarpe (Mt 10, 16). Chiar dacă în
ierarhia valorică natura e la o altă treaptă faţă de om, adică e
supusă trecerii, contingenţei: "Cerul şi pământul vor trece..." (Mt
24, 35), omul este chemat s-o lucreze şi să o păzească ca pe o
făptură a lui Dumnezeu. El îi admiră frumuseţea, ca oglindire a
frumuseţii dumnezeieşti, de dincolo de cosmos, îi simte "suflarea
ei divină" (G. Coşbuc, Vara), căci "totu-i plin de Duhul Sfânt"
(Noaptea de vară) şi-L caută pe Dumnezeu în toate stihiile lumii:
"flori, stele, chilie, împărăţie, ceruri, grădini etc., în care El însuşi
şi-a lăsat amprenta divinei voinţe: „Şi pipăi locul urmei Tale cu
zăbavă". Dar Dumnezeu Se retrage: "Fuseşi în toate şi te-ai dat în
lături" (T. Arghezi, Mă uit la flori). Se retrage, pe măsură ce noi ne
apropiem mai mult de El, pentru a-i simţi prezenţa şi
transcendenţa, căci locul Lui e-n toate şi dincolo de toate,
totdeauna. Această retragere este ca o chemare divină, ca o
permanentă invitaţie la căutarea Creatorului "în" şi "dincolo" de
făpturile şi cuvintele Sale. Oriunde L-am căuta pe Dumnezeu în

natură, El e imanent şi transcendent: "E Dumnezeu aici la El
acasă/ Vorbeşte-ncet că poate să ne-audă!" (Octavian Goga). Dar
e în spatele făpturilor, e suflarea şi viaţa lor. El poate fi găsit
pretutindeni în făpturile Sale prin care rosteşte chemarea Sa
divină.
Aşadar, cosmosul în măreţia frumuseţii şi-n adâncimea
tainelor sale, nepătrunse încă de mintea omenească, constituie
un veritabil cuvânt despre Cuvântul şi, totodată, un preţios izvor
pentru propovăduirea creştină. Urmând pilda Mântuitorului
Hristos, a Sfânţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, predicatorul îşi
poate extrage din această carte pururea deschisă, nescrisă de
mâini omeneşti, ci de braţele Tatălui, Fiul şi Sfântul Duh, idei
pentru întocmirea predicilor, folosindu-se de natură aşa cum se
foloseşte de Sfânta Scriptură.
Revelaţia dumnezeiască constituie prin urmare
principalul izvor al propovăduirii creştine. Scriptura şi natura sunt
cele două surse din care predicatorul îşi extrage substanţa
predicii sale. Cuvântul lui Dumnezeu revelat şi făpturile, ca acte şi
cuvinte ale lui Dumnezeu, sunt cele două căi prin care Dumnezeu
comunică cu omul. Dar pe lângă aceste două izvoare de origine
divină, preotul mai poate folosi la întocmirea predicilor: studii şi
articole publicate în revistele teologice, manuale de teologie
dogmatică, morală, liturgică, biblică, cărţile de predici, mărturisiri
de credinţă etc. El poate apela de asemenea la discipline de
cultură generală, cum ar fi: literatură, istorie, muzică, psihologie,
filosofie, logică, arte plastice, fizică, astrologie etc. Cunoştinţele
dobândite din studierea acestor domenii îi sunt folositoare,
pentru a lua pulsul intelectual al societăţii, pentru a cunoaşte
orientarea ştiinţifică şi spirituală a omenirii în vederea adaptării
cuvântărilor sale la cerinţele vremii. însă preotul predicatoi
trebuie să fie prudent în privinţa utilizării acestor cunoştinţe, ca
să nu transforme amvonul într-o catedră fără cuvântul lui
Dumnezeu.
OMLLETICA GENERALĂ 207
B.O M ILETICA SPECIALĂ
Partea a doua a Omileticii - denumită Omiletica specială -

cuprinde trei părţi principale:
1. Elaborarea predicii şi părţile ei componente. în această
parte vom trata despre pregătirea sau elaborarea predicii şi
despre planul predicii.
2. Rostirea predicii. în această secţiune vom trata despre
rostirea sau prezentarea predicii în faţa credincioşilor, despre
stilul predicii şi despre acţiunea în predică.
3. Genul predicilor sau cuvântărilor bisericeşti în general.
Aici ne vom ocupa de clasificarea cuvântărilor bisericeşti sau felul
predicilor, ţinând seama de forma, conţinutul şi scopul predicilor.
I. Î N T O C M I R E A P R E D I C I I Şl P Ă R Ţ I L E El
COMPONENTE
1. Elaborarea Predicii
Pe lângă faptul că preotul trebuie să fie "bine pregătit

pentru orice lucru bun" (2 Tim 3, 17), el trebuie să fie destoinic să
înveţe pe alţii (Tit 1, 9), să fie "lucrător cu faţa curată, drept
învăţând cuvântul adevărului" (2 Tim 2, 15). Pentru a împlini
acest deziderat paulin, el trebuie să ştie cum să întocmească o
predică, să cunoască toate etapele în elaborarea unei predici şi
regulile oratoriei bisericeşti.
Astfel, în prima etapă a elaborării conţinutului unei
predici, predicatorul citeşte cu atenţie pericopa evanghelică sau
apostolică, îşi alege un verset care să constituie şi tema pe care
vrea s-o dezbată, meditează asupra acestui text biblic, se roagă
208 OMJLET1CA ORTODOXĂ
lui Dumnezeu să-l lumineze, ca să descopere sensurile adânci ale

cuvântului lui Dumnezeu, se documentează din scrierile Sfinţilor
Părinţi, cărţi de predici şi alte studii teologice care sunt în
legătură cu tema exprimată de textul Scripturii, orientântu-se
asupra temei despre care vrea să vorbească.
Cea de-a doua etapă constă în alegerea şi fixarea temei.
Tema poate fi aleasă, fie din pericopa evanghelică, fie din
apostolul care s-a citit în duminica sau sărbătoarea respectivă, fie
din viaţa sfântului care se prăznuieşte, dar să aibă în vedere ca
această temă să fie cea mai potrivită momentului respectiv, stării
sufleteşti a păstoriţilor săi şi de folos spiritual acestora.
Predicatorul stabileşte de la început subiectul pe care îl tratează,
conţinutul mesajului, care trebuie să fie ca un fir roşu într-o
ţesătură de idei. El trebuie să ştie precis ce vrea să comunice, ce
sentimente doreşte să trezească în sufletele credincioşilor, ce
trebuie să reţină credincioşii din cuvântarea sa şi cum să aplice
aceste învăţături în viaţa lor zilnică.
Având deja conturată predica, în minte şi pe hârtie, în
funcţie de subiectul ales, poate trece la selectarea şi prelucrarea
materialului, apoi la redactarea în scris a predicii, orânduindu-şi
ideile într-o formă logică, întărindu-le cu texte biblice, patristice şi
exemple din istoria Bisericii creştine. Materialul trebuie să fie
absolut selectiv, în legătură strânsă cu tema, pentru a contribui
la înţelegerea exactă şi completă a mesajului. Altfel, prezentarea
unui conglomerat de idei, care n-au nici o legătură cu tema, sau
au o legătură imprecisă, va duce la insucces pe predicator, iar
credincioşii vor înţelege prea puţin sau deloc ceea ce a vrut să le
comunice. Ideile pe care le selectează şi pe care vrea să le
exprime, să nu fie expuse înainte de a fi trecute prin propria-i
gândire şi simţire. Ele trebuie prezentate într-o formă personală.
Pentru a transmite mesajul evanghelic, el îşi alege cele mai
potrivite cuvinte, care să exprime sensul autentic al adevărului
dumnezeiesc revelat, folosind cele mai frumoase şi adecvate
expresii.
Având în vedere că tema aleasă poate fi tratată din

unghiuri sau planuri diferite, preotul se va orienta doar asupra
unuia, pentru a da consistenţă mesajului divin şi pentru a fi bine
receptat de către credincioşii. Dacă preotul nu se decide să
abordeze problema dintr-un singur unghi, există riscul ca predica
sa să fie confuză, fiindcă nu poate elucida într-o cuvântare toate
sensurile care degajă din adâncimea şi înălţimea cuvântului divin,
iar credincioşii vor primi mesajul aşa cum a fost transmis, confuz
sau foarte clar. Aceasta ţine însă de capacitatea lui de a se orienta
doar asupra unei singure teme din multitudinea de sensuri pe
care le oferă cuvântul lui Dumnezeu. Dacă preotul îşi va alege o
singură temă, formulată limpede şi concis dintru început,
credincioşii vor putea urmări conţinutul mesajului pe parcursul
întregii cuvântări, fără să fie cuprinşi de moleşeală, fără să se
plictisească. Dacă predica sa conţine mai multe idei, credincioşii
nu vor putea surprinde nici una dintre ele, fiindcă nu se pot
concentra deodată în mai multe direcţii, nici una finalizată, fapt
care va genera oboseala şi dezinteresul. Şi, ca o consecinţă, apar
rezultatele slabe ale predicatorului pe tărâm omiletic.
De asemenea la alegerea temei, preotul trebuie să ţină
seama de împrejurările de timp şi de loc, de contextul socio
cultural, profesional, de gradul de pregătire al credincioşilor, de
nevoile lor, de suferinţele lor şi de aspiraţiile lor. Având toate
aceste norme sau repere, el poate să-şi întocmească o predică
bună şi eficientă în plan religios-moral.
O dată predica redactată în forma finală, preotul va trece
la memorarea ei, dacă aceasta se impune, pentru a evita în
timpul expunerii, orbecăiala şi incertitudinea. în orice caz, predica
trebuie rostită liber, nu citită, pentru că preotul vorbeşte din
adâncul inimii sale şi trebuie să facă dovada că ceea ce spune, el
trăieşte, şi trăind adevărul evanghelic, poate fi expus cu uşurinţă.
Atât pentru a-i ilumina pe credincioşi în înţelegerea
adevărurilor de credinţă, cât şi pentru a-i sensibiliza şi determina
să împlinească cuvântul lui Dumnezeu, predicatorul trebuie să
210 O M ILf rit:A ORTODOXĂ
folosească la întocmirea predicilor, toate mijloacele didactice şi

pedagogice cunoscute, deoarece cunoaşterea şi înţelegerea
dreaptă a cuvântului lui Dumnezeu le întăreşte credinţa şi
înlătură din sufletele lor anumite calcule greşite şi orice urmă de
îndoială, ajutându-i să păşească încet, dar sigur, pe calea
mântuirii. între aceste mijloace, enumerăm: explicaţia,
argumentarea, dovezile, patosul oratoric, motivul în predică şi
exemplele.
a) Explicaţia este operaţia didactică prin care

lămureşte o noţiune (concept, idee, nume propriu), sau un fapt
(întâmplare, eveniment, acţiune, o pildă). Explicaţia înlesneşte
asimilarea mesajului pe care predicatorul doreşte să-l transmită
ascultătorilor. Explicaţiile se dau în funcţie de volumul de
cunoştinţe al ascultătorilor, de puterea de percepţie a acestora.
Procedeul în explicaţie poate fi deductiv sau inductiv, adică
pornind de la general la particular sau de la particular la general,
în funcţie de natura temei şi de cunoştinţele credincioşilor.
Vom da un exemplu de explicaţie. Vorbind despre pilda
neghinei (Mt 13, 24-30), predicatorul trebuie să explice ce este
neghina şi care este sensul alegoric al neghinei în acest context.
Neghina este o „plantă erbacee cu tulpina şi cu frunzele păroase,
cu flori roşii-purpurii, cu sămînţa măruntă, de culoare neagră,
răspîndită mai ales în culturile de grâu; năgară (Agrostema
githago); p. restr. sămânţa acestei plante care, măcinată
împreună cu grâul, dă făinii un gust neplăcut şi toxicitate"(D£X, p.
681). în această pildă, neghina este simbolul păcătoşilor. Un om a
semănat sămânţă bună în ţarina sa, dar lucrătorii au observat că
neghina aruncată peste noapte de un vrăjmaş a înăbuşit grâul.
Sămânţa bună este cuvântul lui Dumnezeu, iar neghina reprezintă
pe rău-făcătorii lui lisus Hristos care seamănă discordia între
credincioşii buni în limba greacă cuvântul neghină se traduce
prin zizanion care înseamnă a semăna zâzanie, deci are sensul de
discordie. în final, neghina va fi arsă în foc, iar grâul adunat în

hambare.
Explicaţia trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
a) Să fie clară, adică să se lămurească toate noţiunile
dintr-o temă ca să nu se producă confuzii;
b) Să fie corectă, adică orice idee, faptă sau noţiune să
fie explicate în conformitate cu exigenţele ştiinţifice şi teologice;
c) Să fie completă, adică să nu fie omise anumite
elemente care ar împiedica înţelegerea exactă a temei;
d) Să fie precisă, neîndoielnică, adică să nu conţină
elemente în plus care n-au legătură cu tema, îngreunând astfel
mintea ascultătorilor;
e) Explicaţia în predică trebuie făcută cu multă căldură
sufletească din partea predicatorului, aşa încât ascultătorii să
simtă dragostea acestuia pentru ei şi dorinţa de a le transforma
viaţa. Vorbirea patetică din suflet atrage pe credincioşi şi se simt
în felul acesta ataşaţi de pastorul lor sufletesc. Ei simt când
vorbirea este rece, sterilă şi când predicatorul le vorbeşte ca un
adevărat părinte spiritual.
b) Argum entarea. Explicaţia adevărurilor de credi

revelate îi ajută pe ascultători să le înţeleagă, dar, pentru a-i
convinge de adevărul celor propovăduite, predicatorul trebuie să
vină cu argumente şi dovezi, pentru a înlătura din sufletele lor
convingerile greşite şi a întări pe cele bune.
Convingerea este solidaritatea sau adeziunea pe care o
manifestăm faţă de o afirmaţie, pe care o considerăm adevărată.
Convingerile religioase se pot dobândi pe cale raţională, afectivă,
intuitivă şi prin minuni. Prin urmare, pentru a convinge,
predicatorul trebuie să recurgă la argumente, care sunt dovezi
scoase din raţiune, fundamentate pe una, două sau mai multe
judecăţi drepte. Argumentarea constă în stabilirea unui adevăr
din alte adevăruri sigure şi adevărate, adevăr care constituie
concluzia sigură şi demonstrată. în Logică, astfel de raţionamente
212 0 M1 L ET 1C A ORTODOXĂ
poartă denumirea de silogisme. Silogismul este format din trei

judecăţi: două premise (premisa mare şi premisa mică) şi o
concluzie. Exemplu:
1) îngerii sunt duhuri;
Mihail este înger;
Şi el este duh.
2) Oamenii sunt păcătoşi;
Pavel este om;
Şi el este păcătos.
Predicatorul poate folosi în predică astfel de
raţionamente, dar nu trebuie să-şi întocmească predica
gândindu-se numai la aceasta. Este necesar însă să cunoască
această tehnică, pentru ca orice argumentare să fie trecută prin
raţiune, să fie corectă şi adevărată, expusă într-o formă coerentă,
pentru a-i convinge pe ascultători.
Oratoria creştină cunoaşte îndeosebi trei forme de
judecăţi oratorice: entimema, epicherema şi soritul.
Entimema este un silogism prescurtat, format dintr-o
premisă şi concluzie; cea de-a doua premisă nu se exprimă, ci se
păstrază în minte, considerându-se că se ştie. Exemplu:
Toţi sfinţii sunt plăcuţi lui Dumnezeu;
loan Botezătorul este sfânt;
Şi loan Botezătorul este plăcut lui Dumnezeu.
Premisa a doua: "loan Botezătorul este sfânt" nu se
exprimă, se păstrează în minte, fiindcă toţi credincioşii cunosc că
loan Botezătorul este sfânt.
Epicherema. Este un silogism în care adevărul exprimat
prin cele două premise este întărit printr-o altă judecată
adevărată, pentru a susţine cele afirmate. Exemplu:
1. Faptele bune sunt plăcute lui Dumnezeu;
- Pentru că însuşi Mântuitorul ne învaţă: "Nu oricine
zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce
face voia Tatălui Meu Celui din ceruri" (Mt 7, 21).
1. Astăzi, împărţind haine săracilor am făcut o faptă bună;
Pentru că aşa ne învaţă Sfânta Scriptură şi Sfânta

Biserică.
2. Aşadar, faptele bune sunt plăcute lui Dumnezeu.
Soritul este un mod de argumentare a unui adevăr printr-
o înşiruire de probe, sau acumulări de probe. Exemplu: "Pentru
aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la
credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoştinţa, la
cunoştinţă: înfrânare; la înfrânare: răbdare; la răbdare: evlavie; la
evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dreptatea. Căci
dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici
trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru lisus
Hristos" (2 Ptr 1, 5-8). "Oricine va chema numele Domnului se va
mântui. Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au
crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor
auzi fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui de nu vor fi
trimişi? Precum este scris: Cât de frumoase sunt picioarele celor
ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!" (Rm 10, 13-15);
Sau: "Şi nu numai atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că
suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea, încercare, şi încercarea,
nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui
Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel
dăruit nouă " (Rm 5, 3-5). Soritul presupune o judecată corectă şi
o vorbire ordonată.
Folosirea celor trei raţionamente în argumentarea temei,
îl ajută pe predicator să-şi dezvolte o gândire sănătoasă,
profundă şi dreaptă, iar cuvântările sale vor fi atractive şi
convingătoare. Pentru aceasta însă el trebuie să stăpânească
foarte bine arta de a judeca şi de a convinge (diale:tica-5iaêyco)
pe ascultători, fapt care cere multă muncă profesională, pentru a
se deprinde mintea cu astfel de judecăţi oratorice. Trebuie
precizat, de asemenea, că predicatorul nu trebuie să fie un
căutător permanent de silogisme, pe care să le formuleze într-o
formă scrupuloasă, rigidă, ci raţionamentele trebuie să fie
integrate în fraze frumos construite, care să formeze un tot

unitar, aşa încât argumentarea să fie evidentă şi convingătoare.
Fireşte că există şi alte tipuri de argumente, cum ar fi:
argumentum perabsurdum, argumentum ad hominem, definiţia,
dilema, argumentul prin disocierea noţiunilor etc., dar ceea ce
trebuie să ştie predicatorul în primul rând, este ca el să se
ferească de sofisme, adică de argumentări false, care numai în
aparenţă exprimă adevărul şi, totodată, ca dovezile pe care le
aduce în susţinerea temei să fie absolut convingătoare. Aceste
dovezi nu reprezintă Adevărul, care există de la Sine, şi prin Sine,
dar sprijină înţelegerea şi cunoaşterea Adevărului, atât cât îi este
necesar omului pentru mântuire. Ele pot fi clasificate în trei:
dovezi din autoritate, raţionale şi din experienţă.
- Dovezile din autoritate

Autoritatea supremă în materie de predică este Cuvântul
lui Dumnezeu revelat şi cuprins în Sfânta Scriptură şi în Sfânta
Tradiţie. Pentru a dovedi că cele afirmate sunt adevărate,
predicatorul citează o personalitate biblică, patristică şi teologică.
Argumentul din autoritate este o dovadă că cele propovăduite se
cuprind în Revelaţia dumnezeiască, în Scriptură şi Tradiţie.
- Dovezile din raţiune

Pentru a ajunge la cunoaşterea adevărurilor de
credinţă şi pentru dovedirea acestora, predicatorul poate
recurge şi la dovezi raţionale, ca un adaos la dovezile de
autoritate. Dovezile raţionale nu sunt plăsmuiri ale minţii
omeneşti. Ele sunt judecăţi de valoare fundamentate în
Revelaţia dumnezeiască naturală. Astfel de dovezi au fost
folosite, pentru cunoaşterea şi întărirea adevărului, de însuşi
Mântuitorul Hristos, Sfanţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Dovezile
raţionale înlesnesc oarecum pătrunderea unor taine de altfel
greu de pătruns. Pentru a explica dogma Sfintei Treimi, Sfinţii
Părinţi au recurs la unele analogii deja cunoscute de către noi.
Pentru a explica cum lucrează cuvântul lui Dumnezeu în sufletul

omului, lisus Hristos l-a comparat cu sămânţa, iar sufletele
oamenilor cu pământul.
- Dovezile din experienţă

Viaţa omului este o permanentă luptă între virtute şi
păcat, între bine şi rău. Viaţa însăşi este până la urmă o şcoală a
experienţei în care omul învaţă ce este binele şi ce este răul.
Predicatorul poate susţine, pentru întărirea adevărului,
afirmaţiile sale cu dovezi luate, fie din propria-i experienţă, fie din
experienţa credincioşilor, pentru că astfel de argumentări sunt
ascultate cu multă atenţie, fiind luate din viaţa practică, sunt
înţelese cu uşurinţă şi au efecte benefice asupra sufletelor
ascultătorilor. Când predicatorul recurge la astfel de dovezi,
poate să facă trimiteri directe ia anumite persoane, dar se poate
referi şi la experienţa umană în general, scrisă şi nescrisă, care
constituie de fapt sursa acestor dovezi.
c) Patetica oratorică. Explicaţia şi argumentarea

predică se adresează în primul rând raţiunii şi contribuie ia
luminarea minţii pentru însuşirea şi cunoaşterea adevărurilor de
credinţă. Dar înţelegerea şi cunoaşterea adevărurilor
dumnezeieşti nu ajută cu nimic, dacă inima rămâne nepăsătoare
şi rece. Predicatorul trebuie să aibă în vedereşi partea afectivă a
sufletului. Pentru aceasta, el trece îndată la mişcarea inimii
ascultătorilor, prin vorbirea cu patos, adică vorbirea plină de
entuziasm şi însufleţire, ca să trezească şi să întărească
sentimentele credincioşilor. El trebuie să încălzească inima cu
focul adevărurilor dumnezeieşti, s-o pătrundă de dragostea faţă
de virtute şi de repulsia faţă de păcat. Căci prin inimă se poate
ajunge la voinţă. Numai astfel poate să-i înduplece pe ascultători
să facă o faptă bună şi să se ferească de faptele rele. Mişcarea
inimii constă în dezvoltarea de către orator a unor sentimente în
sufletele ascultătorilor, sentimente de ataşament sau simpatie,
de repulsie sau antipatie faţă de o persoană, un obiect etc.

Aceste mişcări afective poartă denumirea de pasiuni. Ele sunt
mişcări spontane ale sufletului omenesc. Pasiunile acţionează
asupra voinţei şi o determină spre acţiune. Ele sunt un puternic
mijloc de persuasiune şi, de aceea, predicatorul trebuie să
cunoască bine tainele vorbirii cu patos. Cuvântul patos vine de la
grecescul 7iâ0o<; = pasiune, suferinţă, tot ceea ce afectează, în
bine sau în rău, sufletul şi trupul omului
Patetica oratorică este aşadar arta de a deştepta şi de a
activa anumite sentimente în sufletele ascultătorilor şi de a le
potoli pe altele. Pentru a reuşi această acţiune, în predică,
predicatorul trebuie să fie un foarte bun psiholog. "Aprinderea
pasiunilor se face cu artă şi este o datorie de căpetenie a
vorbitorului public. în zadar se vor expune cele mai sănătoase
judecăţi, în zadar se vor aduce cele mai temeinice dovezi şi
argumente, dacă nu se va folosi şi modul cel mai bun de a mişca
inimile ascultătorilor. Deşi mintea se va lumina prin explicare şi
argumentare, izbutirea nu va fi decât pe jumătate sau aproape
deloc, dacă prin focul elocinţei nu se va vorbi inimii. Trebuie,
aşadar, ca vorbitorul să mişte simţământul ascultătorilor, dacă
voieşte ca să-i răpească şi să-i supună, căci numai atunci va avea
izbândă deplină, când va pătrunde inima lor cu săgeţile cele mai
aprinse ale elocinţei" (llarie Teodorescu, îndrumări omiletice, p.
145). Vorbirea cu patos se face de la inimă ia inimă. Pentru
aceasta preotul însuşi trebuie să fie pătruns de acele sentimente
pe care doreşte să le aprindă în sufletele ascultătorilor. Vorbirea
patetică este sufletul şi viaţa unei cuvântări. Preotul trebuie să
aibă în vedere, în primul rând, dezvoltarea şi cultivarea
sentimentului de religiozitate şi de moralitate a credincioşilor.
Religiozitatea şi moralitatea se cunosc după credinţa şi purtările
omului Creştinul trebuie nu numai să cunoască adevărul, ci să fie
pătruns de el; să simtă prezenţa lui Dumnezeu în sufletul său şi
să-şi orânduiască viaţa potrivit voinţei Lui; să iubească virtutea şi
OMILE TIC A GENERALĂ 217
să urască păcatul. în această direcţie trebuie dirijate sentimentele

ascultătorilor.
Patetica oratorică se poate realiza în două feluri: direct şi
indirect.
a) Patetica directă trezeşte sentimentele ascultătorilor

mod nemijlocit. Predicatorul, el însuşi însufleţit de anumite
sentimente, comunică ascultătorilor săi sentimentele de care e
cuprins. Exemplu: "Drept aceea, fiţi îndelung - răbdători, fraţilor,
până la venirea Domnului, lată, plugarul aşteaptă roada cea
scumpă a pământului, îndelung - răbdând, până ce primeşte
ploaia timpurie şi târzie. Fiţi, dar, şi voi îndelung - răbdători,
întăriţi inimile voastre, căci venirea Domnului s-a apropiat" (lac 5,
7-8). De asemenea, stimularea sentimentelor se poate face prin
interpelare directă sau mustrare: "lerusalime, lerusalime, care
omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte
ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii sub
aripi, dar nu aţi vo it" (Mt 23, 37); "Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că
secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat?" (Mt
25, 26). Dar se poate face şi prin exclamaţie: "Doamne, cât s-au
înmulţit cei ce mă năcăjesc!" (Ps 3, 1); "Graiurîle mele ascultă-le,
Doamne! înţelege strigarea mea!" (Ps 5, 1).
b) Patetica este indirectă sau reflectată, când orato
prezintă acte, obiecte, tablouri sau cuvinte, care sunt în legătură
cu tema şi cu sentimentele pe care doreşte să le aprindă în
sufletele ascultătorilor. Ca să dezvoltăm un sentiment, trebuie să
prezentăm un eveniment real, un fapt adevărat, petrecut cândva,
care provoacă sentimentele necesare. Dacă, de pildă,
predicatorul doreşte să stârnească repulsie faţă de păcatul
uciderii, va trebui să prezinte actul uciderii în toate părţile sale
crude, nemiloase şi urâte, dând ca exemplu uciderea lui Abel de
către fratele său Cain, arătând şi consecinţele grave ale acestui
păcat, starea sufletească de nelinişte a ucigaşului, chinurile
suportate de cel ucis, şi suferinţa rudelor victimei rămase în viaţă.
Predicatorul nu se rezumă numai la acţiunea de prezentare,

explicare şi argumentare a păcatului. El trebuie să producă
sentimente de adâncă durere, de regret şi de pocăinţă. în felul
acesta va reuşi să trezească sentimentul de aversiune faţă de
acest păcat.
Patetica indirectă se poate realiza şi prin raţionamente
puternice, prin care se arată motivele pentru trezirea unor
anumite sentimente. De pildă, dacă vrem să deşteptăm
sentimentul de iubire faţă de un om sau faţă de un lucru, va
trebui să-i prezentăm calităţile persoanei sau lucrului respectiv.
Astfel, vrând să trezească şi să cultive sentimentul de veneraţie
faţă de un sfânt, predicatorul va prezenta calităţile, virtuţile,
pătimirile, minunile şi viaţa mai presus de fire pe care a trăit-o
sfântul respectiv.
Scrierile biblice şi patristice cuprind nenumărate pagini,
menite să trezească sentimentele credincioşilor. Pentru a provoca
sentimentul de încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
Mântuitorul Hristos zice: "Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce
veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; Priviţi
la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl
vostru Cel ceresc le hrăneşte... Luaţi seama la crinii câmpului cum
cresc: nu se ostenesc, nici nu torc (Mt 6, 25-28). Sentimentul
dragostei faţă de aproapele l-a deşteptat Mântuitorul prezentând
pilda Samarineanului milostiv (Lc 10, 25-37); sentimentul
recunoştinţei, prezentând vindecarea celor zece leproşi, dintre
care numai unul s-a întors să-i mulţumească (Lc 17, 11-19)
Sfântul Vasile cel Mare, ca să stârnească în sufletele
tinerilor sentimentul de aversiune faţă de mânie şi să trezească
sentimentul de răbdare în suferinţă, prezintă următoarele fapte,
realmente petrecute: "Un om din piaţă insultă pe Pericle; acesta
nu l-a luat în seamă; şi asta a ţinut toată ziua; unul îl ocăra fără
cruţare, iar celălalt nu se sinchisea deloc; apoi, când s-a făcut
seară şi s-a întunecat, şi acela nu voia să plece, Pericle l-a
întovărăşit cu felinarul până acasă, ca să nu piardă prilejul de a se
exercita în înţelepciune. Şi iarăşi un altul s-a mâniat pe Euclide din

Megara; l-a ameninţat cu moartea şi s-a jurat. Euclide s-a jurat şi
el că are să-l potolească şi că are să-l facă să-i înceteze mânia.
Merită să aminteşti nişte pilde ca acestea unui om stăpânit de
mânie! Că nu trebuie să-i dăm crezare celor ce sunt spuse cu
nesocotinţă în tragedie: "Mânia înarmează mâna împotriva
duşmanilor", şi mai cu seamă să nu dăm deloc prilej mâniei să se
nască; iar dacă e greu, atunci, cu ajutorul raţiunii să punem frâu
mâniei, ca să nu meargă mai departe.
Dar să întoarcem iarăşi cuvântul la pildele de fapte
adevărate. Cineva, năpustindu-se asupra lui Socrate al lui
Sofronisc, îl lovea peste obraz fără milă. Socrate nu s-a împotrivit,
ci l-a lăsat pe cel beat de furie să-şi descarce mânia; faţa i se
umflase de nu i se mai vedea din pricina rănilor. Când acela a
încetat cu loviturile se zice că Socrate n-a făcut altceva decât că a
scris pe fruntea lui, ca pe o statuie, numele făptaşului: "Cutare a
făcut-o". Aceasta i-a fost răzbunarea.
Pentru că aceste fapte se aseamănă cu învăţăturile
noastre, vă spun că trebuie imitaţi nişte oameni ca aceştia. Fapta
lui Socrate se înrudeşte cu porunca: Celui care te loveşte peste
obraz trebuie să-i întinzi şi pe celălalt (Mt 5, 39). Aşa trebuie să ne
răzbunăm. Fapta lui Pericle şi a lui Euclide se aseamănă cu
porunca ce ne învaţă să răbdăm pe cei ce ne prigonesc şi să
suferim cu blândeţe mânia lor, şi cu porunca aceea care ne cere
să dorim duşmanilor noştri binele şi să nu-i blestemăm (Mt 5, 44).
Cel care s-a exercitat mai dinainte cu aceste fapte nu va mai
spune că poruncile evenghelice sunt cu neputinţă de
îndeplimt"(P.S.e. 17, p. 573-574).
în acţiunea de mişcare a inimii, preotul trebuie să ţină
seama de următoarele:
1. Ca să poată mişca pe alţii, trebuie, mai întâi, ca el în
să fie emoţionat. "Si vis me fiere, dolendum est primum ipsi tibi"
= "Dacă tu vrei să plâng, mai întâi tu însuţi tebuie să fii îndurerat"
(Horaţiu, Ars poetica, p. 102-103). Quintilian afirmă: "Pentru a
pune în mişcare sentimentele altuia, esenţialul constă în a fi

mişcaţi noi înşine mai întâi. Căci numai imitând jalea, mânia,
indignarea, putem deveni chiar ridicoli, dacă vom potrivi bine
numai cuvintele şi fizionomia, nu şi sufletul... Deci, când vrem să
pară adevărate sentimentele arătate, să fim noi înşine asemenea
acelora care le încearcă cu adevărat şi pledoaria noastră să
pornească din starea sufletească pe care voim s-o producem în
ascultători ... Numai focul dă naştere incendiului; numai lichidul
umezeşte; nici o substanţă nu dă alteia culoarea pe care nu o are
ea însăşi. Aşadar, trebuie, mai întâi, ca noi înşine să fim pătrunşi
de aceea ce voim să fie pătruns auditoriul şi să fim emoţionaţi noi
înşine înainte de a încerca să emoţionăm pe alţii" (Arta oratorică,
II, VI, p. 153-154). Dacă preotul doreşte să trezească sentimentul
dragostei faţă de aproapele, el însuşi trebuie să fie cuprins de
acest sentiment şi să dovedească aceasta prin purtările sale. De
asemenea, pentru a potoli anumite afecte, care s-au transformat
în patimi şi care bântuie în viaţa credincioşilor, predicatorul nu
trebuie să fie atins de astfel de patimi. El nu poate comunica
dragostea faţă de adevăr, bine, virtute şi aversiunea faţă de
păcat, dacă sentimentele sale nu sunt mişcate în sensul arătat.
2. Patetica oratorică se poate face în orice moment al
predicii. De regulă, însă, ea se face după acţiunea de expunere a
ideilor, după explicarea şi argumentarea lor. "Pateticul, chiar dacă
unii consideră că este binevenit numai în exordiu şi în peroraţie -
unde într-adevărîl întâlnim foarte des - îşi găseşte loc, totuşi, şi în
celelalte părţi ale discursului, dar mai redus, fiindcă trebuie să
rezervăm cât mai mult din conţinutul lui pentru exordiu şi
peroraţie. Dar aici, în peroraţie, sau niciodată, trebuie să
deschidem toate izvoarele elocinţei noastre... în celelalte părţi
ale discursului va trebui trezit sentimentul când se va ivi ocazia"
(Quintilian, Arta oratorică, II, VI, p. 144).
3. Trezirea sentimentelor trebuie făcută în mod gradat,
începând cu sentimentele mai puţin mişcătoare şi continuând cu
cele mai înfocate sau aprinse, aşa cum procedăm când
argumentăm o idee. Dacă, de pildă, dorim să trezim

compătimirea faţă de un om nenorocit, trebuie să producem şi
dezgustul faţă de faptele ce l-au adus în această stare, iar dacă
noi înşine am fi cauza nenorocirii lui, o durere în inima noastră.
Dar, chiar dacă nu noi suntem cauza nenorocirii lui, "trebuie să ne
închipuim că nouă ni s-au întâmplat nenorocirile pe care le
deplângem şi sufletul nostru trebuie să fie pătruns de această
idee. Noi să fim aceia pe care îi deplângem că au îndurat
nenorociri, nedreptăţi, suferinţe. Să nu tratăm cazul ca şi când ar
fi străin de noi, ci să ne însuşim pentru moment această durere.
Atunci vom spune ceea ce am zice dacă noi înşine ne-am afla în
acea situaţie" (Quintilian, Arta oratorică, II, VI, p.156).
4. Patetica să fie naturală şi ponderată, nici prea lungă,
nici prea scurtă. "Este o greşeală când se străduieşte prea mult
asupra pasiunilor şi nu se păzeşte o dreaptă măsură la
cumpătarea lor după importanţa subiectului. Aşadar, pasiunile se
vor provoca cu iscusinţă şi se vor presăra în cuvântare cu multă
înţelepciune. O ploaie lină şi abundentă aduce mai mult folos
decât o furtună cu tunete, cu fulgere şi cu trăznete" (llarie
Teodorescu, îndrumări omiletice, p. 144).
5. Cuvintele pe care le foloseşte să fie cele mai potrivite
cu subiectul şi cu sentimentele pe care doreşte să le aprindă în
sufletul ascultătorilor.
6. Să-şi dezvolte imaginaţia şi simţirea. Ambele însuşiri
sunt puteri ale sufletului ce-i ajută pe predicator să pună în
mişcare pasiunile. Imaginaţia {gr.qxxviacnou ; lat. visiones) este
facultatea prin care ne amintim cu uşurinţă de toate lucrurile,
vorbele şi faptele trecute. Ea ni se prezintă cu atâta precizie încât
ne facem impresia că le vedem cu ochii noştri şi că le avem
prezente. Prin imaginaţie faptele reale trecute sau chiar
închipuite, se înfăţişează spiritului nostru cu o putere vie, ca şi
cum s-ar petrece în prezent, luând parte la săvârşirea lor. Prin
imaginaţie trezim anumite pasiuni şi mişcăm inimile
ascultătorilor. Simţirea este puterea sufletească prin care primim
senzaţiile de bucurie, întristare, amăgire, compătimire etc. Aşa

cum am precizat, predicatorul care nu este el însuşi mişcat, nu va
reuşi să mişte pe alţii. De aceea el trebuie să se bucure cu cei ce
se bucură şi să plângă cu cei ce plâng (Rm 12, 15). Frumuseţile
naturii, bunele exemple de virtute oferite de personalităţi biblice
şi patristice, ca şi diferite evenimente de bucurie şi întristare, sunt
izvoare deosebit de importante pentru cultivarea şi dezvoltarea
simţirii. Sensibilizarea inimii şi trezirea anumitor sentimente în
sufletele ascultătorilor este o acţiune absolut necesară în predică,
fiindcă numai dacă s-a reuşit acest lucru se poate ajunge la
determinarea voinţei spre a pune în practică adevărurile de
credinţă propovăduite.
d) M otivaţia în predică. Explicaţia corectă

argumentarea temeinică a învăţăturii de credinţă, ca şi mişcarea
inimii în predică, ajută pe credincioşi să cunoască adevărul
dumnezeiesc şi să creadă în el, dar nu sunt îndeajuns pentru
împlinirea scopului fundamental al predicii, care constă în
practicarea adevărurilor de credinţă. Se cere în plus libera
determinare a credincioşilor, de a înfăptui binele şi de a se feri de
ceea ce este rău şi imoral. Faţă de această cerinţă, preotul are
datoria să găsească temeinice motive pentru înduplecarea voinţe^
ascultătorilor spre practicarea virtuţilor creştineşti, fiindcă numai
atunci când ei s-au decis ferm să renunţe la păcat şi să
înfăptuiască binele, putem afirma că predica şi-a împlinit scopul
ei. Determinarea voinţei constă în mişcarea ei spre acţiuni
concrete şi constituie cununa activităţii predicatoriale. Preotul
care reuşeşte să-I determine pe credincioşi a se decide în mod
liber să ducă o viaţă morală, creştinească, şi-a atins scopul
cuvântării sale. Fericitul Augustin, împărtăşind afirmaţia lui
Cicero, spune că determinarea voinţei ascultătorilor este victoria
propriu-zisă a predicatorului: "Docere necessitatis est delectare
suavitatis, flectere victoriae" (Despre doctrina creştină, IV, 4, 12).
Deosebirea dintre mişcarea inimii şi înduplecarea voinţei

constă în aceea că, prin mişcarea inimii se trezesc sentimentele
de afecţiune sau de repulsie, iar prin înduplecare, voinţa devine
deja lucrătoare, adică ascultătorii sunt ferm hotărâţi să
înfăptuiască binele şi să se ferească de rău. Pentru a le îndupleca
voinţa să lucreze potrivit scopului urmărit, predicatorul trebuie
să-i convingă şi să-i motiveze. El trebuie să dovedească
legitimitatea învăţăturii propovăduite şi să prezinte foloasele
duhovniceşti pe care le dobândesc creştinii prin împlinirea
acestora. Motivaţia în predică urmăreşte justificarea oricărei
afirmaţii, pe temeiuri biblice şi patristice, în scopul înduplecării
voinţei spre a împlini voia lui Dumnezeu. Credincioşii trebuie să
ştie că ei sunt cei care vor culege roadele duhovniceşti ale
împlinirii cuvântului lui Dumnezeu, că Dumnezeu îi va răsplăti
atât în viaţa pământească, cât şi în viaţa cerească, pentru faptele
bune săvârşite.
Acţiunea de determinare a voinţei ascultătorilor nu este
proces uşor. Preotul va întâmpina şi unele dificultăţi, obstacole,
care se datorează în principal păcatului, luptei permanente dintre
trup şi suflet. Sfântul Apostol Pavel descrie aceste obstacole
împotriva voinţei, afirmând: "Căci nu fac binele pe care îl voiesc,
ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac ceea
ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în
mine. Căci văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se
împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care
este în mădularele mele" (Rm 7, 19, 20, 23). Aceste obstacole,
care înfrânează determinarea voinţei spre împlinirea poruncilor
lui Dumnezeu, trebuie înlăturate cu dibăcie din sufletele
ascultătorilor, arătând că păcatul nimiceşte sufletul, iar virtutea îl
înnobilează. Dar "ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă,
dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb,
pentru sufletul său?" (Mc 8, 36-37). Păcatul trebuie combătut cu
argumente biblice şi patristice şi arătate urmările grave, pentru a-
i determina pe ascultători să renunţe la săvârşirea lui. De
asemenea, virtuţile trebuie întărite cu exemple din Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie, arătând roadele pe care le vor culege
de pe urma practicării acestora.
Mijloacele de care ne folosim pentru înduplecarea voinţei
ascultătorilor sunt motivele şi exemplele. Motivele sunt acele idei
prin care îi îndemnăm pe credincioşi să pună în lucrare
învăţăturile pe care le-au primit. Ele sunt dovezi practice ale
adevărului dumnezeiesc revelat, a cărui valoare constă tocmai în
punerea lor în practică. De fapt, în predică, nu numai adevărurile
dogmatice trebuie dovedite, ci şi adevărurile practice sau morale,
care-şi au temeiul tot în cuvântul lui Dumnezeu. Dovedirea
acestora se face prin a arăta motivele care ne îndeamnă la
practicarea virtuţilor. Aceste motive vor influenţa determinarea
liberă a voinţei numai dacă vom putea proba că activitatea la
care-i îndemnăm este spre folosul lor.
Motivele pe care le foloseşte preotul pentru
determinarea voinţei ascultătorilor sunt de mai multe feluri:
motive teologice, bisericeşti, raţionale, dogmatice şi morale,
motive ale fericirii veşnice şi vremelnice, motive simpatetice.
1. Motivele teologice se fundamentează pe ideea

omul are datoria de a împlini voia lui Dumnezeu, exprimată în
poruncile divine. Aşadar, el trebuie a se strădui să cunoască
adevărul, să-l primească şi să-l mărturisească. Motivele teologice
se referă la relaţia omului cu Dumnezeu şi sunt invocate de
predicator ori de câte ori tratează un adevăr de credinţă, o
învăţătură sau o virtute. Cei ce împlinesc voia lui Dumnezeu
dobândesc calitatea de fii ai Părintelui ceresc şi se fac părtaşi
meritelor Mântuitorului Hristos, iar cei ce nesocotesc voia lui
Dumnezeu, încălcând poruncile Lui, nu vor avea parte de
mântuire, fiindcă Dumnezeu nu-Şi va recunoaşte chipul Său în ei.
Aceste motive se extrag din Sfânta Scriptură.
Exemplu: Sfântul Apostol Pavel spune că vieţuirea după
trup aduce moartea, iar vieţuirea duhovnicească viaţă veşnică,
O M Î L KT I C A G E N E R A L Ă 225
deci calitatea de fii ai lui Dumnezeu: "Căci câţi sunt mânaţi de

Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu" (Rm 8, 14); Fericiţi
făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Mt 5,
9); wCă oricine va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri, acela îmi
este frate şi soră şi m am ă"(M t 12, 50).
2. Motivele bisericeşti. Aceste motive se fundamente
pe ideea că orice creştin are datoria să împlinească legile
bisericeşti. Ideile pentru astfel de motive se expun în legătură cu
autoritatea Bisericii, cu însuşirile ei, cu raportul ei cu credincioşii
şi cu scopul pe care l-a avut, când a elaborat legile şi poruncile
bisericeşti. Din prezentarea acestor elemente, credincioşii vor
cunoaşte că, Biserica este mama cea bună, care se îngrijeşte de
fericirea pământească şi cerească a fiilor ei duhovniceşti, iar
aceştia sunt datori să asculte şi să împlinească legile şi toate
rânduielile bisericeşti. Raportul dintre credincioşi şi Biserică este
raportul dintre fiu şi mamă. De aceea toţi credincioşii au datoria
morală de a iubi Biserica şi de a împlini poruncile bisericeşti, aşa
cum iubesc pe mamele lor şi le împlinesc voia.
Vorbind despre poruncile Bisericii, predicatorul îi va
motiva pe credincioşi, spunându-le că cei ce le împlinesc, vor
dobândi împărăţia lui Dumnezeu, vor fi fericiţi în această viaţă
pământească, dar şi în viaţa de dincolo. De asemenea, cei ce se
supun legilor bisericeşti, cinstesc prin faptele lor Biserica şi sunt
vrednici să se numere între membri ei. Pentru această atitudine
vor fi răsplătiţi prin împărtăşirea din darurile sale cele bogate,
care se revarsă de la Părintele luminilor, Fiul iui Dumnezeu -
Capul Bisericii (Ef 5, 23). Iar cei ce nesocotesc legile bisericeşti,
necinstesc Biserica şi pe lisus Hristos. Aceştia vor primi pedeapsa
Tatălui ceresc pentru nesupunerea faţă de mama lor
duhovnicească.
Apelând la motivele bisericeşti, predicatorul va stărui
asupra binefacerilor de care se vor bucura cei ce împlinesc
poruncile Bisericii, va încerca să înlăture orice îndoială din
sufletele lor, cu privire la puterea harică care se împărtăşeşte prin
226 OM ILtT JC A ORTODOXĂ
Biserică şi menirea ei în lume, va raporta aceste idei la

sentimente, apoi va pune în evidenţă frumuseţea, valoarea şi
însemnătatea aşezămintelor şi rânduielilor bisericeşti. Astfel,
predicatorul va naşte în sufletul ascultătorilor sentimentul de
mulţumire faţă de Biserică şi-i va determina spre împlinirea
poruncilor Bisericii.
3. Motivele raţionale. Fiind creat după chipul
Dumnezeu, omul are raţiune, conştiinţă şi libertate. De aceea, el
tinde în permanenţă către cunoaşterea adevărului, binelui şi
dreptăţii. Când s-a convins de aceste valori eterne, le primeşte cu
credinţă, fiindcă aşa îl povăţuieşte conştiinţa sa. Motivele
raţionale îl îndeamnă sau îl opresc pe om de la săvârşirea unei
fapte, pentru că aşa cere mintea sănătoasă. Aceste motive îşi
fundamentează ideile pe autoritatea raţiunii de la care se inspiră
predicatorul în trezirea sentimentelor şi libera determinare a
voinţei. Autoritatea minţii este de origine divină, fiindcă ea este
chipul lui Dumnezeu în om. Prin minte, ajutaţi de harul
dumnezeiesc, cunoaştem pe Dumnezeu şi săvârşim binele
Aşadar, dacă urmăm sfaturile conştiinţei noastre, care este glasul
lui Dumnezeu în om, ne comportăm potrivit demnităţii noastre
de fiinţe raţionale, iar dacă ne abatem de la calea cea dreaptă,
poruncită de conştiinţa noastră, cădem din demnitatea de fiinţe
create după chipul lui Dumnezeu, ne îndepărtăm de Dumnezeu şi
nu mai suntem bineplăcuţi Lui.
Când invocă motivele raţionale, predicatorul va arăta
temeiurile pe care se reazimă glasui raţiunii, când impune
săvârşirea unei fapte bune şi când interzice săvârşirea unei fapte
rele. Aceste temeiuri se extrag din modul de viaţă al omului, pe
care-l descrie în imagini vii, sugestive, scoţând din ele dovezile
pentru faptele poruncite de raţiune. Totodată, pentru a pune în
evidenţă autoritatea raţiunii, va arăta valoarea ei pentru om şi
mulţumirea pe care o are omul când face ceea ce conştiinţa sa i a
arătat că este folositor pentru sine şi pentru semenii săi.
4. Motivele dogmatice şi morale se extrag

profunzimea şi folosul adevărurilor dogmatice şi morale.
Adevărurile de credinţă ale religiei creştine sunt de netăgăduit şi
absolut folositoare, pentru că sunt descoperite de Dumnezeu şi
sunt formulate de Biserică prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt.
De aceea trebuie primite şi păstrate cu credinţă, ferindu-ne de
învăţăturile contrare acestor adevăruri, de erezii, pentru că sunt
păgubitoare sufletelor noastre. De asemenea, se cuvine să
Săvârşim virtuţiile recomandate de morala creştină, precum şi
orice faptă bună, căci sunt de un real folos duhovnicesc. Păcatele
sunt dăunătoare sănătăţii fizice şi periclitează mântuirea
sufletului. De aceea trebuie să ne abţinem de la săvârşirea lor.
Când recurge la aceste motive, preotul predicator va
accentua importanţa cunoaşterii adevărurilor dogmatice şi
necesitatea practicării virtuţilor creştineşti, prezentându-le după
măreţia şi frumuseţea lor, iar printr-o raportare adecvată la viaţa
credincioşilor, va reuşi să înduplece voinţa ascultătorilor, ca să
păstreze nealterat adevărurile de credinţă şi să devină practicanţi
conştienţi şi consecvenţi ai virtuţilor creştineşti. Exemplu: Biserica
porunceşte să ne împărtăşim de patru ori pe an, adică după cele
patru posturi. Vorbind despre Taina Sfintei Euharistii,
predicatorul motivează această poruncă, afirmând că, prin
această Sfântă Taină, noi ne împărtăşim nu numai cu harul lui
Dumnezeu, ca în celelalte Sfinte Taine, ci cu însuşi Trupul şi
Sângele lui Hristos. De aceea trebuie să ne pregătim în mod
special, să ne cercetăm pe noi înşine, ca să fim vrednici de unirea
cu Hristos. "Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi
mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului" (1 Co l 1, 29). Apoi,
adaugă ideea că cei ce se împărtăşeşte cu vrednicie, dobândeşte
viaţa veşnică, mântuirea, pentru ca, în felul acesta, să-i determine
pe ascultători la o viaţă desăvârşită: "Cel ce mănâncă trupul Meu
are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi" (In 6, 54).
De asemenea, vorbind despre milostenie, predicatorul va arăta că
Dumnezeu, potrivit celor spuse de El, va răsplăti oamenilor care
fac milostenii: 'Tu însă când faci milostenie, să nu ştie stânga ta

ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns, şi Tatăl tău,
Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie " (Mt 6, 3-4); sau: "Fericiţi
cei milostivi, că aceia se vor milui" (Mt 5, 7). Sfântul loan Gură de
Aur zice: "Socoteşte milostenia nu ca pe o cheltuială, ci ca un
venit, nu ca o pierdere, ci ca un câştig, căci tu prin ea dobândeşti
mai mult decât dai. Tu dai pâine şi dobândeşti viaţa cea veşnică;
tu dai haină şi dobândeşti veşmântul nemuririi; tu îngăduieşti
locuirea sub acoperământul tău şi dobândeşti împărăţia cerurilor;
tu dai cele trecătoare şi primeşti în locul lor cele ce trăiesc în
veci" (Predici la Duminici şi Sărbători, Bacău, 1997, p. 91).
5. Motivele fericirii veşnice şi vremelnice. Acestea
fundamentează pe ideea că cei ce-L iubesc pe Dumnezeu şi-l
împlinesc voia, vor dobândi viaţa veşnică, căci Dumnezeu îi va
răsplăti pentru strădania lor, de a se păstra curaţi de orice
rătăcire, precum şi pentru virtuţile cu care şi-au încununat
sufletul. Pentru a îndupleca voinţa ascultătorilor, de a trece la
practicarea virtuţilor, predicatorul va prezenta bunătăţile fericirii
veşnice, de care se vor bucura cei ce trăiesc o viaţă virtuoasă, dar
va expune şi chinurile la care sunt supuşi cei ce nu cred în viaţa
veşnică, lăsându-se pradă păcatului. Pentru a-i convinge şi mai
puternic, va dovedi că fericirea veşnică este mult superioară
fericirii pământeşti, că bucuriile veşnice sunt de altă natură decât
cele pământeşti, pentru a produce în sufletul ascultătorilor
bucurie şi dragoste de bunurile veşnice şi a-i determina să
săvârşească binele. De asemenea, va expune şi suferinţele
iadului, care sunt mult mai grele decât orice suferinţă trupească,
pentru a produce frica de pedeapsa cea veşnică şi a-i convinge să
se ferească de păcat.
Fericirea veşnică este comuniunea deplină cu Dumnezeu,
pe Care îl vedem, aici, ca prin "oglindă, în ghicitură" iar în viaţa
viitoare, "faţă către faţă" (1 Co 13, 12). "Şi aceasta este viaţa
veşnică: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi
pe lisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (In 17, 3). Cei ce în viaţa
pământească trăiesc în comuniune cu Dumnezeu, cei ce se

străduiesc să-L cunoască pe Dumnezeu, vor dobândi fericirea
veşnică, care constă în bunătăţi negândite de mintea omenească:
"Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu
s-au suit, acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (1
Co 2, 6).
Motivele fericirii vremelnice. Am afirmat că fericirea
veşnică este condiţionată de împlinirea voii lui Dumnezeu, de
comuniunea omului cu Dumnezeu, fiind încă în viaţă. Fericirea
pământească, de asemenea, depinde de relaţia omului cu
Dumnezeu, de credinţa şi de faptele sale. Fericirea trecătoare,
concepută de altfel foarte diferit, este răsplata lui Dumnezeu
pentru împlinirea poruncilor Sale.
Motivele fericirii vremelnice îşi au temeiul în ideea că
trebuie să faci binele, pentru că numai aşa vei fi fericit în această
viaţă, numai aşa vei avea sănătate trupească, pace sufletească,
mulţumire de sine, bucurii şi belşug de bunuri pământeşti
necesare traiului. Totodată, predicatorul va preciza că, pentru a fi
fericit în această viaţă, omul trebuie să-şi păzească sufletul curat
de gândurile păcătoase, fiindcă nefericirea, suferinţa sufletească
şi trupească, vin ca urmare a unei cugetări nesănătoase şi a
săvârşirii faptelor rele. "Căci omul cu gând rău este urât de
Domnul, iar de cei drepţi el este mai aproape. Domnul blesteamă
casa celui fără de lege şi binecuvintează adăposturile celor
drepţi" (Pilde 3, 32-33). Predicatorul va adăuga, pentru a-i
convinge pe ascultători, de a împlini voia lui Dumnezeu, că
fericirea pământească este un bun voit de Dumnezeu însuşi, ceea
ce le va spori încrederea în iubirea şi bunătatea Creatorului,
pentru purtarea de grijă faţă de făpturile Sale. "Ferice de cei ce
păzesc Legea şi fac dreptate, în toată vremea" (Ps 105, 3).
încredinţaţi că Dumnezeu "va răsplăti fiecăruia după faptele lui"
(Mt 16, 27), ascultătorii se vor hotărî liberi să renunţe la păcat şi
să săvârşească binele. înţeleptul Solomon, îndemnând la fapte
bune, credinţă şi nădejde în Dumnezeu, spune; "Atunci jitniţele
230 O M I L E I I CA O R T O D O X Ă
tale se vor umple de grâu şi mustul va da afară din teascurile

sale" (Pr 3, 10). Cu alte cuvinte, cine va împlini voia lui Dumnezeu,
exprimată în poruncile Sale, va dobândi fericirea vremelnică, care
constă nu în "a avea", ci în "a fi" mulţumit de ceea ce ai. Fericirea
vremelnică este mulţumire de sine, comuniune cu Dumnezeu şi
oamenii, detaşare totală de cele trecătoare; este cuvânt de
mulţumire lui Dumnezeu pentru toate.
6. Motive simpatetice. Aceste motive îşi au temeiu
puterea de influenţă pe care o au cuvintele şi faptele unui om
asupra semenilor lui, fie în bine, fie în rău. "Sunt argumente
pentru determinarea voinţei la acţiuni morale, bazate pe
comunicabilitatea psihică dintre oameni, pe provocarea de stări
sufleteşti, pe sugestie, adică pe putinţa de a exercita o influenţă
asupra voinţei altuia, prin fapte şi vorbe" (Pr. prof. N. Petrescu,
Omiletica, p. 104). Fiecare om, prin felul său de a gândi, de a simţi
şi de a înfăptui, poate influenţa, în bine sau în rău, pe cei din jurul
său; fiecare om este un factor de educaţie religioasă atât în
familia sa, cât şi în societatea în care trăieşte. De aceea toţi
creştinii au obligaţia morală, ca prin felul lor de a fi, să contribuie
la sporirea credinţei semenilor lor, să fie ei înşişi pilde vrednice de
urmat, căci numai astfel se vor bucura de respect din partea
oamenilor şi numai astfel vor dobândi fericirea veşnică.
Pentru înduplecarea voinţei la acţiuni de acest fel,
predicatorul aduce la cunoştinţa ascultătorilor consecinţele
pozitive sau negative ale cuvintelor şi faptelor lor, prin care pot
influenţa viaţa şi mântuirea semenilor, îndemnându-i să nu fie
piatră de sminteală pentru nimeni, căci osânda la care se expun
este deosebit de mare şi grea. Cunoscând foloasele de pe urma
faptelor bune şi suferinţele la care se expun, prin săvârşirea
faptelor rele, ascultătorii se vor decide să fie pilde vrednice de
urmat pentru semenii lor. Sfântul Apostol Pavel îi scrie ucenicului
său Tit: ''intru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune,
dovedind în învăţătură neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi
fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând de
zis nimic rău despre noi" (Tit 2, 7-8). Pedeapsa la care sunt supuşi
cei ce smintesc, prin fapte şi cuvinte, pe cei din apropierea lor,
este arătată de Mântuitorul Hristos: "Iar cine va sminti pe unul
dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se
atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării"
(Mt 18, 6).
e).Exemplele. între mijloacele pentru înduplecarea voinţei

ascultătorilor, cu o mare putere de influenţă, se numără şi
exemplele. Cele bune demonstrează posibilitatea săvârşirii
binelui, îndeamnă la săvârşirea lui, determină voinţa şi arată
urmările faptelor bune; iar cele rele prezintă consecinţele grave
ale păcatelor şi trezesc aversiunea faţă de faptele rele.
Predicatorul poate folosi în cuvântările sale, pentru a întări voinţa
credincioşilor pe calea săvârşirii binelui, atât exemplele demne de
urmat, cât şi exemplele negative, cu toate urmările lor grave. Din
exemplele rele vor învăţa să se ferească de ceea ce dăunează
sănătăţii sufleteşti şi trupeşti, iar din exemplele bune vor învăţa
să iubească virtutea.
Izvoarele din care predicatorul poate să-şi extragă
exemplele sunt Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noul Testament,
istoria Bisericii şi istoria omenirii în general. Sfânta Scriptură
cuprinde nenumărate exemple, bune şi rele. însuşi Mântuitorul
Hristos Se dă pe Sine exemplu de sfinţenie, spunând: "Cine dintre
voi poate să Mă dovedească de păcat? Dacă spun adevărul, de ce
nu Mă credeţi?" (In 8, 46). Sfântul Apostol lacob dă exemplu de
suferinţă şi de răbdare pe proorocii Vechiului Testament,
spunând: "Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă-
răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului, lată, noi
fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi
văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-Milostiv este
Domnul şi îndurător" (lac 5, 10-11). Sfântul Apostol Pavel spune
că întru toate s-a dat pe sine pildă, ca şi alţii să-i urmeze în cele
bune (cf. F. Ap. 20, 31-35). Ca exemplu negativ prezentăm cazul
lui Anania şi Safira care, din cauza lăcomiei, şi-au vândut sufletul
satanei şi au pierdut mântuirea (cf. FA 5, 1-10).
Exemplele pe care predicatorul le alege trebuie să fie
dintre cele mai bune, să fie în concordanţă cu virtutea pe care o
exprimă, pentru a putea influenţa voinţa ascultătorilor, ¡ar
exemplele negative să trezească repulsia faţă de faptele rele.
în urma celor expuse, desprindem concluzia că mijloacele
enumerate mai sus sunt de o deosebită importanţă la întocmirea
unei cuvântări, deoarece, ţinând seama de ele, predicatorul va
putea elabora o predică care să răspundă aspiraţiilor sufletului ce
se află într-o căutare permanentă a adevărului. Cele trei categorii
de mijloace corespund însuşirilor sufletului omenesc şi formează
un tot unitar. Ele nu sunt independente unele de altele şi nu sunt
folosite doar în unele părţi şi în unele momente ale predicii, după
nişte reguli absolut rigide, ci sunt interdependente şi pot fi
întâlnite în toate unităţile metodice ale unei cuvântări.
2. Planul Predicii
înainte de a prezenta planul unei predici, considerăm
necesar să arătăm care sunt elementele esenţiale ale unus
discurs antic, deoarece acestea au fost folosite atât de
retorica patristică, cât şi de retorica creştină de mai târziu şi
de astăzi. Este cunoscut faptul că Sfinţii Părinţi, mai ales
Capadocienii, au studiat retorica în şcolile greco-rom ane şi au
aplicat principiile retorice antice la întocmirea şi rostirea
cuvântărilor bisericeşti.
M. Fabius Quintilianus prezintă în lucrarea sa
"Institutio O ratoria", principalele operaţii pe care trebuie să
le respecte oratorul pentru buna alcătuire, pentru buna
rostire şi pentru obţinerea efectului dorit, începând cu
alegerea subiectului, până la terminarea rostirii cuvântări.
a) Planul cuvântării antice

Planul unui discurs antic constă din următoarele părţi:
1. Inventio
Invenţiunea este prima parte a unui discurs antic, care
constă în adunarea şi selectarea materialului de fapte şi idei, care
sunt în legătură cu tema pe care oratorul o tratează.
2. Dispozitio
Dispoziţia este operaţia de ordonare sau aranjare a
ideilor selectate. Dispunerea ideilor şi faptelor se face respectând
următoarele momente logico-psihologice:
a) Exordium sau principium - începutul
Acest termen denumeşte partea dinaintea abordării
subiectului despre care urmează să se vorbească, adică începutul
cuvântării. Scopul exordiului este acela de a pregăti auditoriul
pentru a ne fi favorabil când vom expune celelalte părţi ale
discursului, adică de a le câştiga bunăvoinţa, de a-i face atenţi şi
dispuşi să cunoască faptele şi ideile pe care dorim să le
comunicăm.
b) Narratio
Constă în expunerea sau istorisirea faptelor. Naraţiunea
urmăreşte să-i convingă pe ascultători şi să-i informeze despre ce
anume se va vorbi. Majoritatea oratorilor antici cer naraţiunii
următoarele însuşiri: să fie limpede, scurtă şi verosimilă. în ce
priveşte naraţiunea, se fac următoarele recomandări: să se evite
digresiunea, să nu facem apel la starea afectivă. Naraţiunea
trebuie extinsă până la enunţarea temei.
c) Divisio
Diviziunea sau partiţiunea oratorică este enumerarea
logică, pe puncte, a problemelor despre care urmează să se
vorbească. Unii oratori sunt de părere că împărţirea temei
trebuie utilizată întotdeauna, pentru că auditoriul ştie de la
început despre ce vorbim şi despre ce intenţionăm să vorbim,
alţii, dimpotrivă, sunt de părere că diviziunea îngreunează
înţelegerea temei. Cert este că diviziunea nu este întotdeauna
necesară, când, de pildă, avem o singură problemă de tratat, care

nu suportă partiţiunea, dar este utilă şi binevenită când tema
cuprinde mai multe probleme. Deci, ori de câte ori este potrivit
folosită, dă discursului foarte multă claritate şi farmec.
d) Argumentatio
Constă din confirmarea probelor pe care le aduce
oratorul în susţinerea ideilor sale şi din respingerea argumentelor
adversarului.
e) Digressio
Când oratorul constată că ascultătorii sunt prea
încordaţi, se îndepărtează puţin de la temă, pentru a le da prilejul
să se concentreze din nou asupra subiectului, creându-le un
popas odihnitor. Digresiunea dă strălucire şi frumuseţe
discursului, dar numai dacă este în strânsă legătură şi decurge din
subiect, nu când este inserată cu forţa şi destramă elementele
care alcătuiesc întregul temei.
f) Peroratio
Este sfârşitul cuvântării. Ea prezintă un dublu aspect,
după cum se referă la fapte sau la sentimente. Când se referă la
fapte, sau la idei, constă într-o recapitulare concisă a acestora,
pentru a reîmprospăta ideile principale, iar când se referă la
sentimente, oratorul recurge la vorbirea patetică, pentru a-i
mişca sufleteşte.
3. Elocutio
Constă în preocuparea oratorului de a prezenta
cuvântarea într-un stil perfect. Pentru aceasta, retorica
antichităţii a stabilit câteva reguli:
a) Pronunţia discursului să fie corectă, căci orice greşală sustrage
atenţia ascultătorilor;
b) Cuvântarea să aibă un stil atrăgător, strălucitor, adică să fie
împodobită cu figuri stilistice;
c) Stilul cuvântării să fie potrivit cu fondul, forma cu conţinutul.
4. Memorio
Retorica antichităţii pretindea ca oratorul să-şi
memorizeze cuvântarea pentru a o rosti liber.
5. Actio sau pronuntiatio
Se referă la acţiunea de prezentare a cuvântării în faţa
ascultătorilor. Actio constă din pronunţarea discursului, din
gesturile, atitudinea şi mimica feţei oratorului.
Toate aceste principii, formulate de retorica greco-
romană, sunt utile predicatorului creştin pentru că sunt actuale.
De aceea, predicatorul creştin trebuie să le cunoască şi să le
folosească în munca de elaborare şi prezentare a predicii.
b) Planul predicii
Orice gen de cuvântare bisericească, pentru a-şi atinge
scopul, e necesar să fie alcătuită după un plan precis, care să-i
asigure unitate şi coerenţă în idei. Predica poate fi concepută ca
un edificiu spiritual al cărei arhitect şi constructor, totodată, este
preotul predicator. Pentru ca acest edificiu să fie durabil, este
necesar să fie construit după un plan bine gândit, care să reflecte
personalitatea şi priceperea arhitectului. Iar pentru ca edificiul să
fie şi eficient, este necesar să răspundă aspiraţiilor spirituale ale
ascultătorilor. De aceea, planul predicii este folositor atât pentru
preotul predicator, cât şi pentru credincioşii.
întocmirea predicii după un plan concis, pe lângă faptul
că îi asigură predicatorului succesul dorit, reflectă şi gradul de
însuşire de către acesta a regulilor oratoriei creştine, experienţa
şi capacitatea sa, care se câştigă în timp, printr-o muncă
personală încordată, dar oglindeşte totodată şi preocuparea sa de
a prezenta cuvântul lui Dumnezeu într-o formă cât mai clară,
pentru a fi de folos credincioşilor. Planul predicii este necesar şi
din punctul de vedere al ascultătorilor, care aşteaptă ca
învăţătura dumnezeiască revelată să fie explicată în aşa fel, ca ei
să înţeleagă sensul celor propovăduite şi, mai mult, predicatorul
să-i convingă de adevărul acestora. Or convingerea şi
determinarea ascultătorilor spre a împlini cuvântul lui Dumnezeu

nu se poate face fără o predică întocmită după toate regulile
oratoriei bisericeşti, care cer un plan şi o ordine logică a acestuia.
Lipsa unui plan în prezentarea adevărurilor de credinţă
conduce la haos, slăbeşte atenţia şi interesul credincioşilor
pentru cuvântul lui Dumnezeu, iar predicatorul este supus unor
aspre critici din partea ascultătorilor. Pe scurt, improvizaţia în
predică nu este îngăduită.
Planul uşurează munca predicatorului de selecţionare a
materialului, precizează ideile de bază şi ordinea acestora în
predică, ferindu-l astfel de digresiuni care n-au legătură cu tema.
într-un fel, planul delimitează pentru a face operativă cuvântarea
preotului, adică fixează un anumit cadru înlăuntrul căruia se
desfăşoară predica, circumscrie pentru a limpezi înţelesurile
adânci ale cuvântului lui Dumnezeu. Având în vedere că pianul
exprimă într-o formă sintetică conţinutul predicii şi precizează
obiectivele acesteia, trebuie să fie unitar, simplu şi clar.
Unitatea se referă la coeziunea ideilor într-o cuvântare.
Predica trebuie să aibă o idee centrală în jurul căreia se
concentrază ideile care au legătură directă cu tema, fără prea
multe împărţiri şi subîmpărţiri, care îngreunează transmiterea şî
receptarea mesajului divin. Simplitatea planului constă în
expunerea temei pe puncte precise, fără prea multe diviziuni
Adâncimea cuvântărilor Mântuitorului o conferă simplitatea
expunerii învăţăturilor dumnezeieşti, care nu înseamnă
superficialitate, ci prezentarea lămurită şi convingătoare a temei
De asemenea planul predicii trebuie să fie clar, inteligibil, pentru
a reliefa cât mai bine tema care se tratează. Respectând aceste
norme, eficienţa predicii este garantată.
în iconomia divină, revelaţia, creaţia şi mântuirea se
desfăşoară conform planului veşnic al lui Dumnezeu. Adevărurile
dumnezeieşti sunt descoperite într-o ordine perfectă şi formează
un întreg în creaţie se observă o ordine absolută şi totul se
petrece după un plan dumnezeiesc. Cuvântările Mântuitorului şi
ale Sfanţilor Apostoli sunt modele sublime de planuri de predici.

Chiar dacă nu sunt întocmite pe teme cu împărţiri şi subîmpărţiri,
ele sunt străbătute de o inegalabilă logică şi claritate, oferind
părţile principale ale unui plan de predică: introducerea, tratarea
şi încheierea.
Prin urmare, alcătuirea predicii după un plan este nu
numai o necesitate pentru predicator şi ascultători, dar este şi o
îndatorire de conştiinţă a predicatorului de a respecta regulile
oratoriei creştine, de a păstra Tradiţia oratoriei bisericeşti care se
înrădăcinează în cuvântările Mântuitorului şi ale Sfanţilor
Apostoli.
Părţile componente sau momentele logico-psihologice
ale unei predici sunt următoarele: formula de invocare, textul,
modul de adresare, introducerea, anunţarea temei, tratarea şi
încheierea.
1. Formula de invocare
Toate cuvântările bisericeşti încep prin rostirea formulei:
" în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin", însoţită
de însemnarea cu semnul Sfintei Cruci. Prin rostirea acestei
formule, preotul invocă şi, totodată, mărturiseşte credinţa în
Sfânta Treime. Predica nu este un discurs oarecare, iar
predicatorul nu vorbeşte în numele său, nu se predică pe sine,
gândurile sale. Predica este cuvântul lui Dumnezeu, iar preotul
este trimisul lui Dumnezeu şi "slujitor al Cuvântului" şi vorbeşte
în numele lui Dumnezeu, nu în al său personal. De aceea formula
de invocare nu poate fi deloc neglijată.
2. Textul
La prima vedere, cuvântul "text" ne duce cu gândul la
pericopa evanghelică, care se citeşte în cadrul serviciului divin,
pe care, în primele veacuri creştine, Sfinţii Părinţi o citeau şi o
explicau, verset cu verset. Cu timpul însă, din lipsă de timp, s-a
renunţat la practica de a explica întreaga pericopă evanghelică,
238 OM ILETICA ORTODOXĂ
trecându-se, aşadar, de la omilie la predica tematică, la începutul

căreia se rostea un singur verset din pericopa scripturistică, în
jurul căreia se clădea întreaga predică. Practica aceasta s-a
dovedit deosebit de eficientă, fapt pentru care s-a menţinut
până astăzi. Acest verset poartă denumirea de text biblic şi se
aşează în fruntea predicii, rostindu-se imediat după formula de
invocare.
Textul poate fi luat din Sfânta Scriptură, dar şi din
scrierile Sfinţilor Părinţi, din cărţile de slujbă, din imnuril
liturgice etc., în funcţie de tema care se tratează şi de praznicul
zilei. Textul constituie întotdeauna esenţa temei de tratat. Toate
ideile din predică sunt puse în legătură cu sensul pe care-l
exprimă textul biblic, în funcţie de care se dau şi îndemnurile
practice din încheiere. Aşezarea textului la începutul predicii are o
însemnătate deosebită atât pentru predicator, cât şi pentru
ascultători. Pentru predicator, întrucât îi sugerează tema de
tratat, îl ghidează în munca de selecţionare a materialului, îl
îndrumează în alcătuirea cuvântării şi, totodată, îi conferă
autoritate în faţa credincioşilor, autoritate care descinde din
cuvântul lui Dumnezeu şi din Tradiţia Bisericii. Pentru
ascultători, textul îi pregăteşte cu privire la tema care va fi
dezbătută şi învăţăturile practice care se desprind din el, le reţine
atenţia asupra faptului că predica este tâlcuirea cuvântului lui
Dumnezeu, iar predicatorul vorbeşte în numele lui Dumnezeu.
Având în vedere importanţa textului de la începutul
predicii, recomandăm câteva reguli privitoare la alegerea şi
întrebuinţarea lui:
1. Textul să fie în strânsă legătură cu tema, adică să
cuprindă în sine tema care urmează să fie tratată;
2. Textul să fie expresiv, adică să fie clar şi accesibil
credincioşilor;
3. Textul să fie citat în întregime, nu trunchiat;
4. Să fie citate texte biblice atât din Vechiul Testament,
cât şi din Noul Testament.
3. Modul de adresare
După rostirea textului urmează formula de adresare, care
este specifică cuvântărilor bisericeşti. Cele mai potrivite şi mai
întrebuinţate formule de adresare sunt: "Iubiţi credincioşi "
Fraţi creştini !"; "Iubiţii mei fii şi fiice duhovniceşti I "Fiilor /";
"Dreptcredincioşl creştini!"; "Preaiubiţii mei fraţi şi surori I
Prin rostirea acestei formule se intră practic în dialog cu
credincioşii, se stabileşte legătura sufletească dintre preotul
predicator şi ascultătorii săi. De aceea trebuie rostită din adâncul
sufletului şi cu toată căldura sufletească; trebuie rostită cu
demnitate, dar cu respect faţă de ascultători.
Formula de adresare poate fi repetată pe parcursul
cuvântării, fără a abuza, cu scopul de a redeştepta atenţia
ascultătorilor, de a marca trecerea la o nouă etapă a predicii, sau
de a-i face să reţină o idee care poate constitui cheia înţelegerii
cuvântării.
4. Introducerea
Introducerea este prima parte din corpul predicii. De
modul şi forma în care este alcătuită, depinde în mare parte
efectul predicii. De aceea trebuie întocmită cu multă prudenţă şi
respectate anumite norme.
în primul rând, introducerea trebuie să fie în legătură
directă cu tema de tratat, s-o anticipeze într-un fel, să ţină seama
de obiectivele propuse, de natura temei, de starea sufletească a
ascultătorilor şi de realităţile concrete curente. Ideile din
introducere să conducă pe ascultători, cu fineţe, către subiectul
temei, să-i asigure de importanţa şi foloasele învăţăturilor ce
urmează a fi transmise. în al doilea rând, în introducere se
urmăreşte a se câştiga bunăvoinţa ascultătorilor, adică a se crea
în sufletele lor acea stare sufletească potrivită pentru a asculta
cuvântul lui Dumnezeu, a le trezi atenţia şi a le stârni interesul
pentru predică.
Se ştie că uneori grijile zilei îi urmăresc pe credincioşi
chiar şi în biserică, fapt pentru care predicatorul trebuie să alunge
din sufletele lor astfel de poveri, creându-le dintru început buna

dispoziţie şi făcându-i capabili de dialog. De aceea introducerea
trebuie întocmită astfel ca să pătrundă în mintea şi inima
ascultătorilor, să-i mişte profund, să-i cucerească, pentru a
rămâne concentraţi tot timpul predicii. Aceasta depinde însă doar
de predicator, de buna sa pregătire şi de atenţia pe care o acordă
modului de prezentare şi comunicare a mesajului divin.
Bunăvoinţa ascultătorilor nu se impune, se ştie aceasta, ci se
câştigă prin felul de a fi şi de a se purta al preotului, de a vorbi şi
de a lucra cu păstoriţii săi. Tot astfel, atenţia se dobândeşte prin
modul în care este înfăţişată importanţa temei pentru viaţa
credincioşilor, iar dispoziţia sufletească se creează printr-o
prezentare clară şi precisă a subiectului. Introducerea predicii
poate fi de mai multe feluri: simplă, insinuantă, solemnă şi
impetuoasă sau înfocată.
a) Introducerea simplă se face atunci când se constată că
ascultătorii sunt dispuşi să asculte predica, iar tema care se
tratează a mai fost dezbătută şi cu altă ocazie, ceea ce înseamnă
că ei nu au nevoie de o pregătire mai accentuată, cunoscând deja
despre ceea ce le va vorbi preotul predicator. O astfel de
introducere se recomandă atunci când auditoriul frecventează în
mod regulat biserica.
b) Introducerea insinuantă se poate folosi atât în situaţia
când starea sufletească a ascultătorilor este favorabilă ascultării
predicii, dar şi atunci când ei nu sunt dispuşi să-l asculte pe
predicator, pentru că sentimentele lor sunt altele decât cele ale
predicatorului, iar punctele lor de vedere asupra unei probleme
sunt contradictorii. în primul caz, introducerea insinuantă se face
cu scopul de a câştiga şi mai mult sufletele credincioşilor şi de a-şi
înfrumuseţa cuvântarea printr-o vorbire frumoasă şi subtilă. în al
doilea caz, introducerea insinuantă se face cu scopul de a-i
convinge că părerile lor sunt de-a dreptul false. Pentru aceasta
predicatorul trebuie să pătrundă cu multă fineţe, pe nesimţite, în
inima şi mintea ascultătorilor, pentru a-i câştiga pentru Hristos şi
Evanghelia Sa. Vorbirea insinuantă a fost mult întrebuinţată de

Mântuitorul Hristos şi Sfântul Apostol Pavel. Astfel, când fariseii îi
cereau o dovadă a dumnezeirii Sale, un "semn din cer" (Le 11,16),
ispitindu-L, lisus le-a răspuns indirect: "Neamul acesta este un
neam viciean; cere semn, dar semn nu i se va da decât semnul
proorocului lona. Căci precum a fost lona un semn pentru
niniviteni, aşa va fi şi Fiul Omului, semn pentru acest neam" (Lc
11, 29-30). De asemenea, învăţătorului de lege, care dorea să
moştenească viaţa cea veşnică, dar nu ştia cine este aproapele
său, lisus Hristos îi răspunde prin pilda Samarineanului milostiv,
arătându-i că aproapele nostru este orice om, fără deosebire de
neam şi credinţă. Un alt exemplu de vorbire insinuantă îl
constituie dialogul dintre Mântuitorul şi ucenicii Sfântului loan
Botezătorul. Voind să ştie dacă El este Mesia, prezis de prooroci,
Sfântul loan trimite pe doi dintre ucenicii săi să-L întrebe pe lisus
Hristos acest lucru, iar El le-a răspuns în mod indirect: "Mergeţi şi
spuneţi lui loan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea şi
şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi
săracilor li se binevesteşte" (Mt 11, 4-5). Or, aceste minuni nu le
putea face decât Fiul lui Dumnezeu şi constituiau, deci, un
argument pentru a crede că El este Cel ce trebuia să vină şi să nu
mai aştepte pe altcineva.
c) Introducerea solemnă se foloseşte îndeosebi
praznicile împărăteşti, Sfinţi mai mari ai Bisericii noastre şi în alte
împrejurări, fie de bucurie, fie de întristare, când se rostesc
panegirice. Introducerile măreţe sau solemne se folosesc cu
scopul de a sublinia măreţia şi importanţa sărbătorii religioase şi
pentru a mişca profund pe ascultători, a-i sensibiliza pentru
sărbătoarea respectivă, pentru a o prăznui după cuviinţă. Pentru
a realiza o introducere pompoasă, predicatorul trebuie să
strălucească în cugetare, în exprimare şi să-şi potrivească vocea,
ca să dea sărbătorii măreţia ei adevărată, iar credincioşii să
trăiască la maximă intensitate clipele de bucurie duhovnicească.
Exemplu: "Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii
au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi:

Dumnezeu s-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni.
De aceea să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor. Dacă loan încă
în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a
săltat de bucurie, cu atât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe
Maria, ci pe însuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu
bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de taina
cea mare a întrupării lui Hristos, Care covârşeşte toată priceperea
omenească. Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată
soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar
împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla, măcar
numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare
uimire pe toţi cei ce ar vedea, gândeşte şi cumpăneşte, apoi cât
de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte
razele Sale din trupul Său şi luminează sufletele noastre. încă de
mult doream eu să privesc această zi şi într-o adunare aşa de
mare" (Sf. loan Gură de Aur, Cuvânt la Naşterea Domnului, p.
213).
d) Introducerea impetuoasă sau înfocată este de
atacarea directă a temei, fără o pregătire anticipată a
ascultătorilor. Predicatorul îşi exprimă gândurile şi simţămintele
sale, care pot fi de mare bucurie sau de mare întristare, după caz,
printr-un început spontan, brusc. Introducerea poate să aibă
caracter de mustrare sau certare, situaţie în care se urmăreşte,
printr-un şir de puternice întrebări, descumpănirea adversarului,
dar poate fi şi o vibrantă răbufnire de sentimente de mare
bucurie, prilejuite de evenimente deosebite din viaţa Bisericii sau
a comunităţii parohiale. Această introducere se numeşte
"exordium ex abrupto", pentru faptul că intră direct în tratarea
temei.
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie cuprind multe astfel de
introduceri. De pildă, Mântuitorul Hristos îi ceartă pe ucenicii Săi
pentru că n-au putut să vindece un lunatic, zicându-le: "O, neam
necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Pănă când va
voi suferi pe voi? Aduceţi-I aici la Mine"(Mt 17, 17); sau: "Ce
cugetaţi în voi înşivă, puţin credincioşilor, că n-aţi luat pâine?
Tot nu înţelegeţi, nici nu vă aduceţi aminte de cele cinci pâini, la
cei cinci mii de oameni şi câte coşuri aţi luat? Nici de cele şapte
pâini la cei patru mii de oameni, şi câte coşuri aţi luat? Cum nu
înţelegeţi că nu despre pâine v-am zis?" (Mt 16, 8 -11).
Tâlcuind cuvintele Scripturii: "Şi a spus Cain lui Abel,
fratele său: "Să ieşim la câmp" (Fc 4, 8), Sfântul loan Gură de Aur
începe printr-un şir de întrebări: "Cuvintele sunt de frate, iar
gândul de ucigaş! Ce faci, Câine? Nu ştii cui îi vorbeşti? Nu
înţelegi că vorbeşti cu fratele tău? Nu te gândeşti că aveţi aceeaşi
mamă? Nu te gândeşti la fapta blestemată ce vrei s-o faci? Nu te
temi de Judecătorul Care nu se lasă înşelat? Nu te cutremuri la
gândul faptei ce îndrăzneşti? Pentru ce atragi la câmp pe fratele
tău? Pentru ce l-ai dus departe de braţele părinteşti? Pentru ce-l
lipseşti de ajutorul părintesc? Ce lucru nou s-a întâmplat că îţi
atragi la câmp fratele şi încerci să faci acum ce n-ai făcut până
acum? Pentru ce iei chip de dragoste frăţească, dacă vrei să te
porţi cu el ca un duşman? Ce nebunie e asta? Ce furie te-a
apucat?" (Omilii la Facere, XIX, P.S.P. 21, Bucureşti, 1987, p. 222) .
Pentru ca introducerea să-şi păstreze caracterul ei
Introductiv, preliminar, să nu se transforme, deci, în corp al
predicii, trebuie să îndeplinească anumite caracteristici:
a) să fie adecvată temei, adică să se potrivească doar
pentru cuvântarea respectivă;
b) să fie proporţionată cu celelalte părţi care formează
întregul cuvântării, adică să nu fie nici prea dezvoltată, dar nici
prea scurtă, aşa încât să nu sugereze nici măcar tema:
c) să anticipeze tema, dar să nu intre în tratarea temei.
în ce priveşte modul de abordare a introducerii,
menţionăm că se poate porni de la surse diferite, după cum
urmează:
1) Pericopa evanghelică, care s-a citit în sărbătoa
respectivă, poate ţine loc de introducere. După citirea sau
expunerea exactă a cuprinsului pericopei, se trece la anunţarea

temei, fie că se face omilie exegetică, fie că se face predică
tematică;
2) Introducerea se poate face plecând de la textul biblic,
care poate fi luat din evanghelia zilei sau din alt loc din Sfânta
Scriptură. De pildă, în "Cuvânt la Duminica slăbănogului", Sfântul
loan Gură de Aur aşează în fruntea predicii următorul text: * Şi
era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani" (In 5,
5), pentru ca introducerea să fie în legătură cu textul: "Când
venim noi să vorbim despre slăbănogul care bolea de treizeci şi
opt de ani şi zăcea pe patul său la scăldătoarea oilor, aflăm la el
o comoară mare. Această comoară însă nu avea nevoie să o
săpăm din pământ, ci o aflăm dacă cercetăm sufletul acestu.
bolnav. Noi găsim o comoară, care nu constă din aur sau argint,
ori din pietre scumpe, dar care este mult mai preţioasă decât
aurul şi decât toată bogăţia. Ea constă din răbdare, din
înţelepciune, statornicie şi o neclintită nădejde în Dumnezeu
Bogăţia obişnuită este expusă la pânda jefuitorilor, la mâinile
tâlharilor, la viclenia slugilor celor necinstite, şi, chiar dacă ea
scapă de toate aceste primejdii, totuşi adeseori aduce
proprietarului ei tot felul de nenorociri prin aceea că deşteaptă
asupra lui zavistnici şi pricinuieşte furtuni şi neplăceri de tot
felul. Bogăţia duhovnicească, din contră, este scutită de toate
aceste năpădiri. Ea este mai presus de toate aceste pândituri şi
nu se teme nici de tâlhari, nici de furi, nici de zavistnici, nici do
clevetitori, ba chiar nici de moarte" (Predici la Duminici şi
Sărbători, Ed. Buna Vestire, Bacău, 1997, p. 23).
3) Introducerea se poate face pornind şi de la sărbătoarea
zilei, mai ales dacă este praznic împărătesc, sau se sărbătoreşte
unul dintre Sfinţii mai mari ai Bisericii, arătându-se important,i
sărbătorii şi motivându-se fixarea ei în această zi şi perioadă ,i
anului bisericesc, precizându-se semnificaţia sărbătorii şi darurile
revărsate de Dumnezeu asupra credincioşilor, pentru faptele y
ostenelile lor întru întâmpinarea praznicului, care constituie un
prilej de mare bucurie creştinească şi de preamărire a lui

Dumnezeu. Exemplu: "Ce sărbătoare este astăzi? Este o
sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească şi
vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui
Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu
Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul
cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace,
care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi
nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii?..."
(Sfântul loan Gură de Aur, Cuvânt la înălţarea Domnului, Bacău,
1997, p. 29); sau: "Slăvite sunt, iubiţilor, darurile care ni le-a
comunicat astăzi Dumnezeu Cel plin de dragoste, daruri, a căror
mărime nu o poate descrie nici o gură omenească. De aceea să ne
bucurăm toţi, să mărim şi să preaslăvim pe Domnul nostru, căci
ziua de astăzi este o sărbătoare de mare bucurie şi de desfătare.
Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele şi se
schimbă unele cu altele, aşa şi în Biserică, cu totul regulat o
sărbătoare urmează alteia şi, de asemenea, trece de la una la
alta. Aşa cu puţin mai înainte, noi am serbat ziua morţii lui
Hristos, apoi învierea Sa, după aceea înăţarea Sa, iar astăzi am
ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu şi am ajuns
la împlinirea făgăduinţei date de Hristos, Care a zis: "Vă este de
folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu
va veni la v o i, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi" (In 16, 7)
( Sf. loan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica Cincizecimii sau a
Pogorârii Sfântului Duh, Bacău, 1997, p. 42).
4) Conţinutul introducerii poate fi dat şi de realită
sociale pe care le trăiesc ascultătorii, de un eveniment petrecut şi
trăit împreună, fie de bucurie, fie de întristare şi, nu în ultimul
rând, de starea religios-morală a poporului credincios. Exemplu:
"Viaţa noastră pe pământ este plină de tulburări şi traiul nostru
plin de frământări şi de nelinişte. Acesta este adevărul, iubiţii
mei; dar totuşi nu acesta ne face pe noi nenorociţi. Nenorocirea
noastră vine mai vârtos de acolo, că noi aceste neliniştiri şi
tulburări, care s-ar putea sau micşora sau a se suferi fără

supărare, nu căutăm însă să le biruim, ci lăsăm să scadă bărbăţia,
şi aşa toată viaţa noastră o petrecem cu o permanentă tristeţe.
Unul se tânguieşte de sărăcie, altul de boală, iarăşi altul de
povara grijilor, de gospodăria sa şi de copiii săi, altul, că n-are
copii ..." (Sf. loan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica a IX a după
după Cincizecime, Bacău, 1997, p. 97); sau: " Să înarmăm astăzi
limba noastră împotriva beţiei, să răsturnăm la pământ acest fel
de vieţuire ruşinoasă şi fără de rânduialăI Voim a pârî pe aceia ce
s-au dedat ei, nu pentru a-i arunca în ruşine, ci pentru a-i slobozi
din ruşine, nu pentru a le face jigniri, ci pentru a-i îndrepta, nu
pentru a-i da defăimării obşteşti, ci pentru a-i apăra de
defăimarea cea înfricoşată şi a-i scăpa din mâinile satanei. Căci,
cine trăieşte întru beţie, desfătare şi necumpătare, a căzut sub
tirania satanei. Fie ca sfaturile noastre să poată aduce folos!"
(Sfântul loan Gură de Aur, Cuvânt la Duminica a XXVI a după
Cincizecime, p. 173). Un alt exemplu care exprimă râvna
credincioşilor pentru cuvântul lui Dumnezeu: " Fierbinţeala este
mare şi arşiţa verii foarte grea, dar râvna noastră prin aceasta nu
a slăbit, iar dorinţa noastră de a asculta cuvântul lui Dumnezeu
nu s-a înăbuşit. Aşa fac toţi râvnitorii şi adevăraţii cinstitori ai
învăţăturii celei cereşti. Din dragoste către cuvântul lui Dumnezeu
ei suferă toate cu înlesnire, numai ca să poată împăca această
poftă nobilă şi duhovnicească, şi nici frigul, nici fierbinţeala, nici
mulţimea treburilor, sau grămada grijilor, nici orice alta nu poate
a-i abate de la această râvnă"(Sfântul loan Gură de Aur, Cuvânt
la Duminica a XIV a după Cincizecime, p. 119).
5) Introducerea poate porni şi de la un fapt istoric, c
are legătură cu tema, sau de la un eveniment din istoria
creştinismului. Exemplu: ''înainte de întoarcerea sa la credinţă,
Pavel sau Pavlu a umplut Ierusalimul de sânge, el sugruma pe cei
credincioşi, prigonea pe apostoli, a ajutat la uciderea Sfântului
Ştefan şi nu cruţa nici bărbaţi, nici femei. Ascultă cum vorbeşte
de aceasta ucenicul său, Sfântul evanghelist Luca, în Faptele
Apostolilor: " Pavel strică Biserica, mergând prin case şi trăgând

bărbaţi şi femei îi da la temniţă"(FA 8, 3). Aşadar, lui nu-i
ajungeau locurile publice, el străbătea încă şi prin case ..."
(Sfântul loan Gură de Aur, Cuvânt la 27 Decembrie, în ziua
Sfântului arhidiacon Ştefan, p. 238).
6) Introducerea poate fi formulată şi din observa
naturii înconjurătoare. Pentru a face cunoscute tainele împărăţiei
cerurilor, Mântuitorul însuşi recurge la parabole sau pilde, care
uşurează înţelegerea adevărurilor divine. Pentru a sublinia o
anumită idee, predicatorul poate recurge la exemple luate din
natură, care sunt concludente, la observarea legilor, sădite de
Dumnezeu în natură, pentru a înălţa mintea ascultătorilor către
cele dumnezeieşti. Exemplu: " Hristos zice că, ceea ce se întâmplă
cu grăuntele de muştar, se întâmplă şi cu propovăduirea
Evangheliei. Ucenicii lui erau cei mai slabi dintre toţi, dar lucrând
totuşi întru ei cu o putere mare, Evanghelia s-a lăţit în toată
lumea.
La pilda grăuntelui de muştar, Domnul adaugă şi pe cea a
aluatului, pe care l-a luat femeia şi l-a ascuns în trei măsuri de
făină, până ce totul a dospit. Adică precum aluatul comunică
puterea sa unei mari câtimi de făină, zice El apostolilor, aşa voi
veţi întoarce toată lumea. Şi socoteşte înţelepciunea Lui. El alege
pilde de la fire, spre a arăta că, precum acelea se fac desigur,
adică creşterea cea mare a grăuntelui de muştar şi dospirea
întregii frământături, tot aşa va urma desigur şi cealaltă, adică
lăţirea Evangheliei în toată lumea"(Sfântul loan Gură de Aur,
Cuvânt la Duminica după Botezul Domnului, p. 267); sau: "Când
păcătoşii şi după sfaturile noastre rămân tot în oăcatele lor,
totuşi noi nu trebuie să încetăm să-i sfătuim în continuare.
Fântânile curg, chiar când nimenea nu scoate apă, izvoarele
forfotesc şi când nimenea nu ia apă din ele, iar pâraiele curg
când nimeni nu însetează. Aşadar şi învăţătorul trebuie să-şi facă
datoria sa cum se cuvine, chiar când nimeni nu l-ar asculta.
Aşadar, Dumnezeu Cel plin de dreptate a dat lege ca noi cei ce
suntem puşi a propovădui cuvântul cel ceresc, să facem tot ce

ne stă în putere şi să nu tăcem niciodată, chiar dacă ne ascultă
cineva sau nu" (Sfântul loan Gură de Aur, Cuvânt la 30 Ianuarie,
în ziua Sfinţilor Trei Ierarhi, p. 271).
5. Anunţarea temei
Tema este subiectul propriu-zis al predicii. Anunţarea
temei este absolut necesară pentru ascultători, deoarece iau
cunoştinţă încă de la începutul cuvântării despre subiectul
predicii, deci nu sunt lăsaţi singuri să intuiască despre ceea ce li
se va vorbi şi, totodată, se vor putea concentra mai uşor asupra
temei, raportând în permanenţă ideile enunţate de predicator la
subiectul predicii.
Anunţarea temei se face printr-o propoziţie afirmativă
sau negativă, formulată clar şi scurt, sau printr-o propoziţie
interogativă. Exemplu de propoziţie afirmativă: Astăzi vom vorbi
despre rugăciune; propoziţie negativă: desfrânaţii nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu; propoziţie interogativă: Ce
este iubirea creştină? De asemenea, tema se poate anunţa şi
într-o formă simplă, didactică. Exemplu: Despre iubire; despre
iertare; despre păcat.
Formularea şi prezentarea temei se face în termeni
precişi, pentru a nu crea confuzie în mintea ascultătorilor. Deci,
nu trebuie folosite cuvinte care conţin mai multe sensuri.
Totodată, tema trebuie să fie în strânsă legătură cu textul predicii
şi cu introducerea, să exprime aceeaşi idee unitară din care se vor
desprinde alte idei secundare.
îndată după enunţarea temei se trece la împărţirea
temei, care se poate face în cel mult două sau trei diviziuni
Operaţia de divizare a temei, deşi nu se impune în toate cazurile,
cum ar fi de pildă într-o predică ocazională sau o predică în care
se tratează un adevăr de credinţă elementar, este totuşi
necesară cel puţin din două considerente: întâi, pentru că o
împărţire logică a temei îi asigură cuvântării precizie şi claritate şi.
în al doilea rând, ascultătorii iau cunoştinţă încă de la început

despre ceea ce li se va vorbi şi, în felul acesta, vor putea urmări
cu uşurinţă cuvântarea, concentrându-se asupra ideilor de bază
din predică. Scopul împărţirii temei este aşadar realizarea unui
învăţământ eficient. Pentru aceasta însă, la împărţirea temei,
trebuie să se ţină seama şi de psihologia ascultătorilor, adică de
nivelul lor de pregătire şi de puterea lor de înţelegere; împărţirea
să se adreseze mai întâi raţiunii, apoi inimii şi voinţei.
Astfel, vrând să predice la Duminica a XXXIV-a după
Rusalii, când se citeşte evanghelia Fiului risipitor (Lc 15, 11-32),
predicatorul poate împărţi tema în două părţi: a) Despre pocăinţa
Fiului risipitor şi b) Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu faţă de
păcătoşi.
Predicând la Duminica a XVII-a după Rusalii, când se
citeşte Evanghelia ca Pilda talanţilor (Mt 25, 14-30), preotul
predicator poate împărţi tema astfel: a) Toţi oamenii sunt
înzestraţi de Dumnezeu cu unul sau mai multe daruri şi b)
îndatorirea noastră de a spori darurile lui Dumnezeu. Sfinţii
evanghelişti înşişi, istorisind minunile săvârşite de lisus Hristos, le
împart în trei grupe:
a) minuni săvârşite asupra Sa însuşi;
b) minuni săvârşite asupra oamenilor;
c) minuni săvârşite asupra naturii.
Reţinem, aşadar, că împărţirea temei nu este absolut
obligatorie pentru orice predică, dar când tema de tratat permite
' divizarea, este, fără îndoială folositoare, întrucât aduce multă
lumină în înţelegerea cuvântării. Predicatorul are însă libertarea
să procedeze după cum consideră că este mai înţelept, fără să
piardă din vedere că predica se adresează credincioşilor, pe care
trebuie să-i lumineze cu învăţătura evanghelică şi să-i conducă
la mântuire.
Există în predicile Sfinţilor Părinţi, dar şi la predicatorii
mai noi, rânduiala ca, după enunţarea temei, predicatorul să
invoce ajutorul Preabunului Dumnezeu, ca să-şi reverse harul Său
dumnezeiesc asupra sa, pentru a-i ilumina şi călăuzi în vederea

tâlcuirii drepte a cuvântului lui Dumnezeu, şi asupra
credincioşilor, pentru a înţelege cele propovăduite. Rugăciunea
de invocare rostită de predicator are un mare efect asupra stării
sufleteşti a credincioşilor, pentru că îi sensibilizează pentru
cuvântul lui Dumnezeu, îi pregăteşte sufleteşte pentru această
convorbire care se realizează între ei şi preotul predicator, care
vorbeşte în numele lui Dumnezeu. Dar rugăciunea de invocare
dinainte de tratare, ca şi împărţirea temei de altminteri, nu sunt
absolut obligatorii, fiindcă nu în toate genurile de cuvântări
bisericeşti este necesar să se rostească rugăciunea de invocare
şi nici în toate locurile unde se rostesc astfel de cuvântăr. De
aceea preotul are libertatea de a decide când şi unde este
necesar să folosească rugăciunea de invocare ca moment logico-
psihologic.
lată un model de rugăciune prin care se cere ajutorul lui
Dumnezeu, pentru tâlcuirea dreaptă a dumnezeieştilor Scripturi:
"Aşadar de vreme ce avem un Stăpân aşa de bun, aşa de
harnic, haide, ca şi eu să alerg la El, să capăt ajutorul Lui, pentru
ca El, datorită iubirii Sale de oameni, să-mi lumineze mintea spre
a cerceta puterea dumnezeieştilor Scripturi, iar voi, ca nişte
flămânzi şi însetaţi, aşa să primiţi, cu multă râvnă, învăţătura cea
duhovnicească. Poate, da, poate că bunul şi atotputernicul
Stăpân, îmi va da, nu pentru mine, că eu sunt o nimica şi
nevrednic, ci pentru voi şi pentru folosul vostru, cuvânt întru
deschiderea gurii mele spre slava lui Dumnezeu şi zidirea voastră
Aruncând, dar, totul pe seama narului de sus şi chemând
pe Cel ce luminează orbii şi întăreşte limba celor gângavi, să mă
apropii de cuvintele Scripturii citite de curând, pentru a le pune
înaintea dragostei voastre aşa cum El mi le-a dat, mergând pe
urmele iubirii Lui de oameni.
încordaţi-vă, vă rog, mintea şi ascultaţi cu luare aminte
cele spuse. Alungaţi din gândurile voastre orice gând lumesc, c.i
să pot arunca sămânţa cea duhovnicească în sufletul vostru c.i
într-o ţarină grasă şi adânc arată, curăţită de spini şi buruieni" (Sf.

loan Gură de Aur, Omilii la Facere, XXIV, P.S.B. 21, Bucureşti,
1987, p. 286).
Observăm că îndată după invocarea ajutorului de Sus,
Sfântul loan Gură de Aur îndeamnă pe ascultători, cu multă
fineţe, să fie atenţi la tâlcuirea cuvintelor dumnezeieşti. Atenţia
ascultătorilor nu se poate cere în mod direct, ci se impune prin
autoritatea intelectuală şi morală a predicatorului, prin calităţile
şi talentul său oratoric, prin formule oratorice care atrag şi mişcă
sufletele credincioşilor, aşa cum se vede din pasajul de mai sus
al Sfântului loan Gură de Aur. Există multe alte forme şi
procedee pentru a câştiga bunăvoinţa ascultătorilor şi pentru a le
trezi atenţia, care pot fi folosite nu doar în introducere, ci şi în
cursul tratării. Exemplu: "Mi se umple inima de bucurie când văd
că sfântul locaş este neîncăpător pentru sufletele voastre însetate
de cuvântul lui Dumnezeu; când vă simt aproape de sufletul meu
şi dornici de a şti cât mai multe lucruri despre care ne învaţă
Dumnezeu, prin noi, slujitorii Săi. De aceea, vă rog, fraţilor, să
pornim împreună pe acest drum al tălmăcirii şi cunoaşterii
cuvântului lui Dumnezeu, rugându-L pe Duhul Sfânt să ne
lumineze şi să ne călăuzească pe cărarea cea dreaptă".
6. Tratarea
Tratarea constituie partea esenţială a predicii, conţinutul
propriu-zis al predicii. în tratare predicatorul prezintă învăţătura
pe care şi-a propus s-o dezvolte, o explică pentru a fi înţeleasă de
ascultători, o argumentează, pentru a-i convinge că este
adevărată, îi îndeamnă s-o aplice în viaţa practică, fiindcă numai
împlinind cuvântul lui Dumnezeu predica îşi atinge scopul ei
fundamental, care este precis: luminarea minţii ascultătorilor cu
lumina învăţăturii lui Hristos, mişcarea inimii şi înduplecarea
voinţei acestora, adică transformarea vieţii lor sufleteşti şi trăirea
autentică a unei vieţi creştineşti, mântuirea sufletului.
Predicatorul îşi propune, aşadar, să realizeze, atât

cunoaşterea adevărurilor dumnezeieşti revelate, cât şi împlinirea
cuvântului lui Dumnezeu. Pentru aceasta, el va recurge, în
tratarea temei, la toate mijloacele didactice şi pedagogice pe care
le-am menţionat, când am vorbit despre elaborarea predicii.
Fiind partea cea mai însemnată a predicii, deoarece aici se
dospeşte toată învăţătura care se transmite în predică, tratarea
cuprinde mai multe momente: expunerea (naraţiunea),
explicaţia, argumentarea, combaterea obiecţiunilor, tranziţiile şi
digresiunile.
în mod firesc tratarea începe printr-o scurtă introducere,
pentru a-i pregăti pe ascultători asupra ideilor care vor fi
dezbătute. Urmează istorisirea faptelor biblice care se desprind
din pericopa evanghelică, pentru ca ascultătorii să fie integraţi în
contextul evenimentelor biblice, apoi explicarea sau lămurirea
învăţăturilor, care urmează să fie dezvoltate în predică, pentru ca
ei să realizeze de la început însemnătatea şi menirea acestora,
pentru mântuirea sufletelor. Explicarea adevărurilor de credinţă
are scopul de a descoperi sensurile adânci ale cuvântului lui
Dumnezeu şi de a-i lumina pe credincioşi, pregătindu-i pentru
etapele următoare ale predicii. Menţionăm că în ce priveşte
ordinea celor două operaţii, nu există o regulă fixă, adică tratarea
se poate începe, fie prin explicaţie, fie printr-o istorisire.
De pildă, la Duminica a V-a după Paşti (In 4, 5-42),
alegându-şi ca temă de tratat: Cuvântul lui Dumnezeu - apa cea
vie şi veşnică, predicatorul va explica că, aşa cum omul are nevoie
de apă şi hrană, pentru întreţinerea vieţii pământeşti, tot aşa are
nevoie de cuvântul lui Dumnezeu, spre dobâdirea vieţii veşnice,
căci "apa" pe care o făgăduieşte Mântuitorul femeii
samarinence, reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, care se va face
izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică în toţi cei care îl vor
asculta şi împlini.
Vrând să se trateze aceeaşi temă, sau o altă temă la
aceeaşi duminică, se va istorisi pe scurt convorbirea lui lisus
Hristos cu femeia samarineancă, arătându-se că samarineanca

era o femeie oarecare din cetatea Samariei, care, venind să
scoată apă de la puţul lui lacob s-a întâlnit cu Mântuitorul
Hristos. Prezenţa Mântuitorului în oraşul Samaria este expresia
iubirii Sale nemărginite faţă de toate neamurile. întâlnirea a fost
providenţială, deoarece, ea cunoscând, în cele din urmă, că El
este Mesia a devenit cea dintâi propovăduitoare a Mântuitorului
Hristos.
După istorisirea faptelor biblice şi, respectiv, după
explicarea învăţăturii de credinţă, urmează argumentarea
învăţăturii cu dovezi, incontestabile şi temeinice. Argumentarea
are ca scop fundamentarea temei de tratat şi întărirea
convingerii credincioşilor despre adevărul evanghelic
propovăduit. Este un mijloc prin care se dovedeşte că învăţătura
propovăduită este adevărată. Argumentele cele mai des folosite
în retorica creştină sunt cele biblice, patristice, teologice,
raţionale dar şi ştiinţifice. în privinţa orânduirii argumentelor în
cuvântare, acestea vor fi dispuse în mod progresiv, gradat,
începând cu cele mai slabe şi terminând cu cele mai puternice.
De remarcat faptul că nu trebuie să se facă abuz în folosirea
argumentelor, ci trebuie folosite argumentele cele mai
convingătoare, formulate clar, ţinându-se seama de psihologia
ascultătorilor şi gradul lor de cultură, pentru că, altfel, în loc să-i
convingă pe credincioşi, provoacă o mai mare confuzie şi îndoială
în sufletele lor.
Argumentarea se face, în primul rând, pentru luminarea
minţii, dar predicatorul trebuie să aibă în vedere şi sensibilizarea
credincioşilor pentru cele duhovniceşti şi determinarea voinţei
pentru împlinirea cuvântului lui Dumnezeu. Căci întrebuinţarea
argumentelor nu se face cu un scop speculativ sau pentru a reuşi
o cuvântare plăcută, ci pentru a-i convinge pe credincioşi să
urmeze învăţătura propovăduită. Dacă, de pildă, predicatorul
vrea să pună în evidenţă valoarea deosebită a sufletului şi grija
creştinului, în primul rând, faţă de suflet, apoi faţă de trup, cele
mai potrivite argumente nu sunt cele raţionale, ci biblice. în acest

sens, va cita cuvintele Mântuitorului: " Pentru că ce-i va folosi
omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va
pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Mt
16, 26). Folosirea textelor biblice ca argumente într-o predică au
o putere deosebită asupra ascultătorilor, faţă de argumentele
raţionale, prin faptul că vin de la autoritatea supremă -
Mântuitorul Hristos.
O atenţie deosebită în tratare trebuie să acorde preotul
predicator temelor care dezbat un adevăr de credinţă
controversat. Fie că este respins sau înţeles greşit de către
eterodocşi, şi prin urmare atacat în mod direct, fie că sunt unii
credincioşi care din diferite motive se abat de la dreapta
învăţătură, preotul trebuie să respingă obiecţiunile contrare
învăţăturii Bisericii Ortodoxe, să îndrepte părerile greşite,
prezentând netemeinicia acestora şi consecinţele lor, arătând
care este sensul adevărat în consens cu Revelaţia şi Tradiţia
Bisericii. Acţiunea de combatere a obiecţiunilor se face cu
fermitate, convingător, dar cu multă dragoste faţă de cel ce se
abate de la dreapta învăţătură, nu cu spirit polemic, fiindcă
scopul este de a-i lumina pe toţi cu lumina învăţăturii lui Hristos.
Sfântul loan Gură de Aur, vrând să combată ideea greşită
potrivit căreia bogăţia fericeşte, iar sărăcia nenoroceşte, afirmă
"Căci bogăţia şi sărăcia trebuie a se judeca după plecările
sufletului omului, nu după măsura averii. De pildă noi n-am
socotit sănătos pe un om, care de-a pururea suferă de sete, chiar
dacă ar locui el lângă râuri şi izvoare, căci ce-i foloseşte lui atâta
mulţime de apă, dacă setea lui rămâne nealintată şi nepotolită?
Tot aşa să socotim şi în privinţa celor bogaţi. Despre aceia care
totdeauna doresc şi însetează de bunurile cele străine, noi n u
putem crede că ei sunt norociţi şi trăiesc întru prisosinţă, căci cinc
nu poate stăpâni propriile sale pofte, cum ar putea el vreodată să
aibă prisosinţă, chiar şi pe toate de le-ar stăpâni? Dimpotrivă
trebuie a socoti prea bogaţi pe aceia, care sunt îndestulaţi c u
proprietatea lor, împăcaţi cu poziţia lor, nu se uită cu poftă la

averea cea străină, chiar de ar fi cei mai săraci. Căci cel ce nu
pofteşte nimic din cele străine, ci este îndestulat cu ceea ce
însuşi are, acela este cel mai bogat dintre toţi. Cât de puţin face
sărăcia pe cineva întru adevăr nenorocit, noi vedem la Lazăr cel
sărac. Odinioară, el zăcea ticăloşit înaintea porţii bogatului, acum
noi îl vedem în sânul lui Avraam. Odinioară îl lingeau câinii, acum
el este însoţit de îngeri. Odinioară el era sărac, acum trăieşte
întru slavă. Odinioară el era istovit de foame, acum el are toate
cu prisosinţă. Odinioară el trebuia să se lupte, acum poartă
cununa biruinţei. Aţi privit trudele şi patimile sale, vedeţi acum,
voi bogaţilor şi săracilor, răsplătirea sa. Vedeţi bogaţilor, pentru
ca să nu socotiţi, că bogăţia voastră este ceva mare fără de fapte
bune şi voi, săracilor, trebuie să vedeţi, pentru ca să nu gândiţi că
sărăcia voastră este ceva rău cu adevărat. Şi pentru unii şi pentru
alţii Lazăr este dascăl... Căci precum la teatru, unii joacă rolul de
împăraţi, de comedianţi, de înţelepţi, de cuvântători ş.a., fără ca
ei înşişi să fie ceva din aceştia, aşa în viaţa aceasta de acum,
bogăţia şi sărăcia sunt numai nişte roluri, nişte măşti. Când tu şezi
la teatru şi vezi pe un actor în rolul unui împărat, nu-l socoteşti
pentru aceasta norocit, nu crezi, că el într-adevăr este împărat şi
nu doreşti să fii asemenea lui; că tu ştii că el este cu totul un om
obişnuit. Pentru rolul său şi pentru hainele sale nu-l socoteşti
norocit şi nu înclini către starea lui, ci îl preţuieşte numai după
însuşirea sa cea dinainte, cea adevărată. Deci, când vezi în lume,
ca într-un teatru, înfăţişându-se mulţi în rolul bogăţiei, să nu
crezi, că ei în adevăr sunt bogaţi, ci că ei joacă un astfel de rol,
precum cel ce înfăţişează în teatru pe un rege sau pe un
comediant, adeseori este un biet om cu totul de rând, aşa şi cel
ce se înfăţişează pe teatrul lumii ca bogat adeseori este cel mai
sărac dintre toţi. Căci, când i-ai ridica masca, i-ai cerceta
conştiinţa şi i-ai ispiti sufletul, ai afla mare sărăcie de fapte bune
şi ai descoperi în el pe omul cel mai rău şi mai mic" (Predici la
Duminici şi sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p.154-157).
256 OMILKTICA ORTODOXĂ
Având în vedere că propovăduirea creştină nu are un

scop în sine, ci priveşte transformarea vieţii credincioşilor, trăirea
învăţăturii de credinţă, în tratare, preotul, după ce a parcurs
etapele menţionate mai sus, trebuie să facă aplicarea practică a
învăţăturilor propovăduite la viaţa credincioşilor, adică să-i
îndemne pe aceştia să ie urmeze întocmai, să devină practicanţi
ai virtuţilor creştineşti pentru folosul lor duhovnicesc. E necesar
de asemenea ca predicatorul să puncteze precis care sunt
cauzele care duc la neîmplinirea învăţăturii, care sunt mijloacele
pentru înlăturarea păcatelor care împiedică practicarea virtuţilor,
consecinţele neîmplinirii, dar şi plusul de putere şi viaţă pe care-l
primeşte cel ce împlineşte cuvântul lui Dumnezeu. După fiecare
învăţătură explicată şi argumentată, preotul are deci obligaţia să
facă această aplicaţie practică. Deşi aplicarea cea mai importantă
se face la sfârşitul predicii, totuşi, ea nu trebuie concentrată
numai în partea finală, ci după fiecare învăţătură explicată şi
argumentată este necesară aplicaţia practică, fiindcă scopul
propovăduirii creştine este, în primul rând, unul practic. Chiar
dacă sunt învăţături şi îndemnuri care se repetă foarte des, nu
trebuie să se renunţe la astfel de îndemnuri, atâta vreme cât
predicatorul constată că păcatul nu este vindecat, fiindcă, de
vreme ce boala persistă, medicamentaţia nu trebuie întreruptă.
Predicatorul va stărui aşadar în vindecarea sufletelor păcătoşilor
săi de acele vicii şi păcate care persistă în viaţa lor, fiindcă numai
astfel îi poate determina să ia o decizie salvatoare, să-şi schimbe
modul de viaţă.
După cum observăm, prin elementele care o alcătuiesc,
tratarea este partea care solicită un grad mai ridicat de
concentrare din partea ascultătorilor, fapt pentru care este
necesar ca predicatorul să folosească tranziţiile şi digresiunile ca
procedee didactice pentru stimularea atenţiei şi relaxarea
sufletească a credincioşilor.
Ţinând seama de faptul că în tratare putem dezvolta o
temă sau mai multe şi că, fiecare temă poate avea mai multe
părţi şi tot atâtea introduceri parţiale şi încheieri parţiale, pentru

a trece de la o temă la alta sau de la o parte la alta a aceleiaşi
teme, folosim ca reviriment anumite formule de trecere, numite
tranziţii, pentru a înviora atenţia ascultătorilor. Tranziţiile au
scopul de a face distincţia şi totodată legătura între părţile
cuvântării, de a sintetiza ideea anterioară şi de a anunţa pe cea
care urmează să fie dezvoltată, de a menţine unitatea predicii.
Din punct de vedere formal, tranziţiile sunt fie propoziţii sau
fraze, fie conjuncţii şi locuţiuni diferite, exprimate metaforic sau
într-un stil propriu Exemplu: "Până acum am vorbit despre... vom
trece..." sau: "După ce am lămurit... să trecem mai departe...";
sau: "aşadar, am încheiat prima parte... şi acum urmează..."; sau:
"Am plecat, în predica noastră, de la ideea de idoli. Am spus că
sfinţii, şi în special Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, pe care îl
prăznuim astăzi, au fost dărâmători de idoli. Şi am afirmat că
viaţa acestui sfânt este actuală, pentru că sunt nenumăraţi idoli,
pe care şi în vremea noastră îi ridică Satan.
Se naşte întrebarea: care sunt aceşti idoli? Dar pentru a
putea răspunde la aceasta, ar trebui să ştim mai întâi ce este un
idol" (Pr. Toma Chiricuţă, Anul în predici, 1996, p. 66). Un alt
exemplu: "Vedeţi, iubiţilor, puterea Duhului Sfânt? Vedeţi cum
Sfântul Duh a depărtat toate aceste păcate şi pe aceia care
înainte cu totul se înjosiseră prin nelegiuirile lor, repede i-a ridicat
la cea mai înaltă cinste?
Dar să ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare,
care necesită într-adevăr a ne ocupa. Nici nu trebuie, iubiţilor, să
vă lămuresc..." (Sf. loan Gură de Aur, Predici la Duminici şi
sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, p. 44).
Digresiunile sau divagaţiile fac parte din corpul predicii.
Ele sunt abateri aparente de la subiectul de tratat, făcute cu un
dublu scop: întâi, pentru a lămuri în mod intuitiv o anumită
problemă şi pentru a-i da cuvântării o formă cât mai variată şi, în
al doilea rând, pentru a relaxa şi înviora totodată pe ascultătorii
care prezintă simptome de oboseală. Digresiunile se compun
dintr-o scurtă istorioară, dintr-un fapt deosebit petrecut în viaţa

unui sfânt sau unei personalităţi din lumea culturală şi ştiinţifică,
din comunicarea unei noutăţi ştiinţifice sau a unui eveniment
deosebit din istoria omenirii. însă toate aceste digresiuni trebuie
să fie în strânsă legătură cu tema, să fie deconectante şi să nu fie
prea lungi, ca să aducă un plus de lumină asupra temei.
7. încheierea
Partea finală a oricărei cuvântări bisericeşti poartă
denumirea de: încheiere, peroraţie, epilog, concluzie. Aceşti
termeni exprimă sfârşitul unei cuvântări, unui discurs. Spre
deosebire de finalul unei prelegeri didactice, încheierea predicii
are ceva specific, anume valorificarea elementului afectiv şi
voiiţional, prin punerea în practică a învăţăturilor.
Am menţionat că, în tratare, după fiecare parte a temei
se pot face încheieri parţiale, pentru ca ascultătorii să reţină
învăţăturile comunicate, dar aici este vorba de încheierea care
sintetizează ideile de bază din tratare, socotită a fi o încoronare a
întregii cuvântări. De aceea, predicatorul trebuie să-şi
concentreze toate energiile, tot talentul său oratoric, ca să-şi
atingă obiectivele propuse iniţial, să obţină ceea ce îşi doreşte
orice bun predicator, responsabil de misiunea sa, dorinţă pentru
care a pledat cu mult patos, pe parcursul întregii cuvântări.
Pentru ca încheierea să fie reuşită, la alcătuirea ei trebuie
să se ţină seama de următoarele elemente:
a) să fie un rezumat al ideilor principale ale predicii,
pentru ca ascultătorii şă-şi reîmprospăteze învăţăturile
propovăduite;
b) să se urmărească trezirea şi dezvoltarea
sentimentelor şi să se determine voinţa ascultătorilor pentru
înfăptuirea învăţăturii de credinţă expusă în tratare. Această
operaţie poartă denumirea de aplicaţie;
c) să cuprindă un îndemn călduros din partea
predicatorului către credincioşi, pentru a îndeplini zilnic cuvântul
lui Dumnezeu, oriunde s-ar afla. Această operaţie poartă

denumirea de exhortaţie.
încheierea predicii se poate face şi printr-o rugăciune
către Bunul Dumnezeu, pentru ca să reverse harul Său asupra
celor prezenţi, să-i întărească în credinţă, ca cele propovăduite şi
ascultate de credincioşi să rodească în sufletele lor.
De asemenea, se poate face şi prin repetarea textului din
fruntea predicii, printr-un citat biblic, printr-un citat patristic,
printr-o rugăminte şi printr-o doxologie mică.
Redăm mai jos câteva reguli de care predicatorul trebuie
să ţină seama la întocmirea încheierii:
1) încheierea să fie în strânsă legătură cu tema tratată.
Să nu se adauge idei care n-au fost exprimate în timpul predicii;
2) Să se facă cu multă însufleţire, cu căldură şi cu
dragoste, pe un ton mai ridicat şi într-un ritm mai accelerat;
3) Să se exprime în termeni clari şi în fraze concentrate
care se succed în mod logic;
4) Să fie proporţionată cu întregul predicii, adică să nu fie,
nici prea scurtă, dar nici prea lungă; să fie cel puţin V 8 şi cel mult
% din întreaga cuvântare;
5) Predicatorul trebuie să ştie când să-şi termine
cuvântarea, adică să nu fie ezitant sau nehotărât. Când s-a decis
să-şi încheie cuvântarea, să nu mai revină cu alte explicaţii,
ocolind încheierea, pentru ca apoi iarăşi să revină la încheiere,
fiindcă în felul acesta atenuează efectul predicii.
E x e mp l e :
a) "Fraţi creştini, vedeţi, aşadar că împuţinarea credin
este pricina tuturor răutăţilor, iar credinţa desăvârşită este
izvorul tuturor faptelor bune şi tuturor lucrurilor bune. Dar oare,
poate omul să înfierbânteze credinţa sa cea rece? Poate, de va
voi! Credinţa naşte fapta cea bună, iar fapta cea bună
înfierbântează credinţa. Deci, creştine, fii blând, smerit, iubitor de
dreptate, milostiv, curat, îndelung-răbdător, înţelept ca şarpele,
curat ca porumbelul, îndurător ca Tatăl tău ceresc. Acestea

aprind în Inima omului focul credinţei, acestea fac să încolţească
în sufletul omului sămânţa credinţei, pe care a voit Domnul s-o
arunce pe pământ, în inimile celor ce cred Într-însul.
Doamne lisuse Hristoase, Unul-Născut, Cuvinte al lui
Dumnezeu, Tu eşti Dătătorul credinţei şi Povăţuitorul faptelor
celor bune! Noi credem şi mărturisim că Tu eşti Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi,
dintre care cei dintâi suntem noi; însă credinţa noastră este
puţină şi rece, nu este atât de fierbinte, pe cât avem trebuinţă
pentru mântuirea noastră. Deci, către Tine, întru tot îndurate, ne
plecăm genunchii noştri şi cu încredere, ca şi Apostolul Petru,
strigăm dintru adâncul sufletelor noastre, cu toată nădejdea în
ajutorul Tău: Doamne, mântuieşte-ne! Ţie se cuvine cântarea, Ţie
se cuvine lauda, Ţie slava se cuvine, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Am in!" (Nikifor Teotoke,
Tâlcuirea Evangheliilor şi Cazaniile Duminicilor de peste an, Ed.
Institutului Biblic şi de misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1960, p.
239);
b) "Acum înţelegeţi, sper, în ce constă actualita
prăznuirii de astăzi. Noi astăzi ne strângem în jurul Sfântului şi
Marelui Mucenic Gheorghe, dărâmătorul de idoli, şi-l rugăm să
săvârşească şi înăuntrul conştiinţei noastre aceeaşi lucrare
minunată de dărâmare a idolilor pe care a săvârşit-o atunci când
răscolea praful drumurilor din lume cu picioarele sale.
Să-l rugăm pe Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe ca să
facă, cu puterea de Sus, cu puterea aceluiaşi Mântuitor, al nostru
ca şi al său, acum această lucrare izbăvitoare în sufletele noastre,
dacă se află cumva vreunul dintre noi în trista situaţie de
închinător la idoli.
Frate şi soră creştină! Tu cui te închini? Care este
Dumnezeul tău? Care este centrul de greutate al gândurilor tale,
centrul de greutate al fiinţei tale? Sub inspiraţia cui te afli? Pe
calea cui mergi? De cine asculţi? Este într-adevăr Dumnezeu
Stăpânul tău? Te închini tu într-adevăr lui Dumnezeu cu toată

fiinţa ta? Sau, poate, L-ai înlocuit de mult cu idolii lui Satan?
O, frate şi soră! Cercetează-ţi bine lăuntrul suflet
tău, ca să vezi dacă nu cumva eşti un înşelat! Cercetează-te şi
vezi, nu cumva te închini la lumea aceasta? Sau poate că te
închini tu către tine însuţi, ceea ce înseamnă tot închinare la idol!
Dacă eşti într-o astfel de tristă stare, lasă-l pe Sfântul şi Marele
Mucenic Gheorghe, să dărâme astăzi idolii din tine. Lasă-l să
poată săvârşi această dărâmare, frate şi soră! E nevoie de
consimţământul tău, pentru ca el să poată face aceasta. Fără
consimţământul voinţei tale, idolul la care te închini nu poate fi
dărâmat.
Trebuie să ajungi să descoperi acest idol! Trebuie să te
fereşti de primejdia de moarte care te paşte dinăuntru-ţi, pentru
că ai înlocuit pe Dumnezeu cu acest idol. Trebuie să ajungi să
înţelegi că viaţa superioară veşnică este condiţionată de
Dumnezeu şi de ascultarea de El! Trebuie să descoperi pe
Dumnezeu! Iar când ai ajuns la această descoperire, să te
recunoşti pe tine şi idolul la care te închini şi să consimţi cu
bucurie la lucrarea pe care vrea s-o facă lisus Hristos în sufletul
tău prin toţi sfinţii Lui.
Ne spune Cartea Bisericii că Sfântul şi Marele Mucenic
Gheorghe a intrat într-o casă de idoli şi, poruncind idolilor să se
prăbuşească la pământ, toţi s-au prăbuşit. Pentru că în Sfântul şi
Marele Mucenic Gheorghe locuia Hristos, în el trăia Hristos.
Hristos este principiul vieţii şi puterea care poate ajuta la
dărâmarea idolului tău şi la întoarcerea ta la adevăratul
Dumnezeu.
Să mergem cu toţii la Hristos! Să îngenunchem cu toţii
înaintea Lui, rugându-L pe El ca, împreună cu Sfântul Mucenic
Gheorghe, să pătrundă dezrobitor în sufletul şi în viaţa noastră, să
dărâme, cu consimţământul credinţei noastre, idolii la care ne-am
închinat până astăzi şi din nou să se aşeze El, biruitor, pe tronul
conştiinţei şi al voinţei noastre. Pentru ca Lui să-l slujim, cu tot ce
suntem şi cu tot ce putem fi, spre slava sfântului Său nume şi a

sfintei Sale Biserici, acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin".
(Preot Toma Chiriuţă, Anul în predici, Ed. Anastasia, Bucureşti,
1996, p. 70-71).
II. R O S T I R E A P R E D I C I I
1. Stilul predicii
a) Despre stil
în capitolele precedente am tratat despre fondul sau
materia predicii, urmând ca în această parte a Omileticii să ne
ocupăm de prezentarea sau rostirea predicii, adică de forma sau
veşmântul predicii. Fiindcă pentru buna rostire a predicii şi
pentru obţinerea efectului dorit, predicatorul trebuie să fie
preocupat nu numai de fondul, ci şi de forma predicii, căci a vorbi
cu îndemânare e suficientă expunerea celor necesare, dar a vorbi
frumos este propriu numai omului elocvent, oratorului
(M.Antonius).
Partea care se ocupă de forma predicii poartă denumirea
de elocutio (latineşte) şi (jjptioic; (greceşte) şi ne învaţă modul în
care să ne exprimăm gândurile şi sentimentele prin cuvinte:
"Cuvântul eloqui - afirmă Quintilian - înseamnă a scoate la iveală
şi a împărtăşi ascultătorilor ceea ce ai conceput cu mintea, muncă
fără de care operaţiile anterioare ale spiritului sunt inutile şi
asemănătoare unei săbii ascunse şi ţinute mereu în teacă" (Arta
oratorică, II, VIII, p. 294).
Elocutio este aşadar momentul logico-psihologic dintr-o
cuvântare în care predicatorul se preocupă de modul de
exprimare sau stilul predicii, pentru a o reda într-o formă cât mai
luminoasă şi expresivă.
Termenul stil provine din francezul style, care a fost
împrumutat din cuvântul latin stylus şi din cuvântul grecesc
oxu\o şi desemna condeiul de metal sau de os folosit la scrierea
pe tăbliţe cerate. Acest condei era ascuţit la un capăt şi lat la
celălalt. Cu partea ascuţită se scria, iar cu partea lată se ştergea.
Cu timpul, termenul stylus a căpătat semnificaţia de
scriere sau mod de a scrie al unei persoane. Stilul diferă de la
persoană la persoană şi el oglindeşte caracterul, capacitatea de
gândire, simţirea, cultura, gradul de pregătire, darul natural de a

scrie şi structura psihologică a unui om. De aceea marele scriitor
francez Buffon (1707-1788) a spus în lucrarea "Discurs asupra
stilului": stilul este omul însuşi - "Le style est l'homme même".
Stilul reprezintă totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le
foloseşte un scriitor pentru a-şi exprima cugetarea şi simţirea sa.
întrucât propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu
constituie o latură importantă a slujirii preoţeşti, se impune ca
preotul predicator să acorde o atenţie sporită felului în care
transmite mesajul divin, fiindcă receptarea predicii depinde în
bună măsură de modul în care este înveşmântat conţinutul
predicii. Pentru aceasta el este dator să cunoască bine limba
literară şi toate figurile stilistice, să le folosească cu înţelepciune,
pentru a pune în valoare conţinutul mesajului dumnezeiesc.
Conform explicaţiilor din "Micul dicţionar enciclopedic",
noţiunea de stil poate avea mai multe sensuri:
a) totalitatea unor particularităţi, caracteristice unei
structuri, civilizaţii, epoci, activităţi;
b) concepţie şi mod de exprimare a gândirii, specifice
unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei şcoli
artistice naţionale;
c) totalitatea particularităţilor lexicale, morfologice,
sintactice, fonetice şi tipice, precum şi a procedeelor de
exprimare caracteristice unui individ sau unei categorii de
vorbitori;
d) stiluri funcţionale sau limbaje funcţionale, care sunt
variante ale limbii literare folosite în diferite domenii de
activitate, ca de exemplu: stil ştiinţific, stil administrativ, stil
publicistic, stil beletristic;
e) stil propriu - aspectul limbii care urmăreşte numai
realizarea funcţiunii de comunicare, de informare exactă,
obiectivă folosit, mai ales, în ştiinţă, în viaţa practică,
administrativă etc.;
f) stil figurat - aspect al limbii aparţinând artei literare,

care urmăreşte realizarea funcţiei expresive, de transmitere a
reacţiei personale a vorbitorului faţă de realitatea respectivă;
g) mod de comportare, înfăptuit, conceput în proporţii
foarte mari (îşi organizează petrecerile în stil mare).
în funcţie de angajarea persoanei vorbitorului, stilul
prezintă unele particularităţi care au ca urmare unele diferenţieri:
1) Stilul solemn care se foloseşte în exprimarea
ocazională despre anumite evenimente. Adresarea este la
persoana a ll-a plural, chiar prin pronumele de politeţe şi deseori
apare cazul vocativ. De exemplu stilul solemn este întâlnit la
cuvântarea de deschidere a anului şcolar, la panegiricile de la
praznicele împărăteşti etc.
2) Stilul familiar apare în situaţii obişnuite, uneori
neglijindu-se caracterul îngrijit al limbii literare. De exemplu,
panegiricul ascultat la Biserică poate fi relatat în familie într-un
mod deschis, apropiat, îmbrăcând un stil familiar.
3) Stilul neutru, stilul presei, angajează mai puţin
persoana vorbitorului, articolele din ziare dând, de cele mai multe
ori, anumite informaţii, aducând la cunoştinţă unele ştiri.
Limba populară este o variantă neelaborată a limbii
comune.
Limba literară este o variantă elaborată, normată a
limbii comune.
Limba literară cuprinde un limbaj mediu standard
respectat de către toţi vorbitorii limbii comune, precum şi limbaje
specializate, funcţionale, precum sunt:
1) stilul (limbajul) tehnico-ştiinţific, propriu comunicării
din domeniul ştiinţelor exacte, al tehnicii (descrierea ştiinţifică,
naraţiunea ştiinţifică, paralela, sinteza, comunicarea ştiinţifică
etc.);
2) stilul (limbajul) administrativ, propriu comunicării în
domeniile: social, economic, diplomatic, administrativ, care se
caracterizează prin obligativitatea unor formule consacrate, fixe,
clare, concise: cererea, curriculum vitae, memoriul, chitanţa,

bonul, referatul, procesul verbal. Sunt şi unele oficiale care au
caracter oral: alocuţiunea, toastul - urare care se face la o masă
festivă în cinstea unei persoane sau a unui eveniment -,
discursul;
3) stilul (limbajul) publicistic - propriu presei, îmbină
particularităţi ale tuturor stilurilor funcţionale: articolul,
reportajul, masa rotundă, note de lectură, cronica, foiletonul;
4) stilul (limbajul) artistic - propriu comunicării în operele
literare, artistice. Foloseşte elemente din toate stilurile şi din
toate sferele limbii populare şi literare. Specificul acestui stil este
imaginea activă. Prin gradul de expresivitate spre care tinde, stilul
artistic este în opoziţie cu stilul ştiinţific şi administrativ. Se
caracterizează prin licenţe poetice (excepţii de la regulile
gramaticale), preferinţe pentru sensurile figurate prin
valorificarea structurilor lingvistice remarcabile prin originalitate.
Se adresează sensibilităţii, imaginaţiei cititorului.
Trăsăturile caracteristice ale stilului artistic sunt: variaţia,
simetria, naturaleţea, incisivitatea, eufonia (armonia succesiunea
armonioasă a vocalelor şi consoanelor), expresivitatea (la nivel
fonetic, lexical, morfologic, sintactic, al semnelor de punctuaţie).
Se pot face compuneri pe baza unor texte literare:
recenzia, rezumatul, analiza literară, comentariul literar,
caracterizarea unui personaj, paralela, sinteza (unui moment
literar, a unui scriitor, a unui curent literar etc.);
5) stilul epistolar este propriu corespondenţei. Se cere o
exprimare literară sobră, academică. în stil epistolar pot fi scrise:
biletul, telegrama, cartea poştală, scrisoarea, vederea, cartea de
vizită, invitaţia;
6. stilul didactic, propriu manualelor şcolare, activi
şcolare, interferând toate stilurile funcţionale, ca de exemplu:
istoria, filosofía, pedagogia, psihologia, geografia, istoria, teoria şi
critica literară.
b) Calităţile generale ale stilului
1. Claritatea
Este înlănţuirea logică a ideilor, folosirea corectă a
construcţiilor sintactice. Claritatea este o calitate a stilului care
face să fie înţelese cu uşurinţă ideile şi sentimentele exprimate
într-o lucrare ştiinţifică sau într-o operă literară. Lipsa clarităţii în
scris şi în vorbire conduce la ceea ce numim defecte ale stilului
clar, adică ceea ce este opus stilului clar. Aceste defecte ale
stilului clar sunt: obscuritatea - textul este ilizibil, pronunţia
incorectă, cuvintele şi structurile sintactice sunt neobişnuite. Cu
alte cuvinte ideile şi sentimentele rămân în întuneric; nonsensul -
conţine o contradicţie logică, construcţie fără înţeles, absurdă;
paradoxul - o opinie contrară celei general acceptate; echivocul -
sens neclar, ambiguu, utilizarea unor expresii care se pot
interpreta în mai multe feluri; pleonasmul şi tautologia -
folosirea prin repetare a unor cuvinte cu acelaşi sens.
2. Proprietatea
Proprietatea este calitatea stilistică de a folosi cele mai
potrivite cuvinte, sensuri, structuri sintactice în exprimarea ideilor
şi a sentimentelor. Pentru a exprima o anumită idee, o anumită
stare sufletească de bucurie sau de întristare, se alege din
multitudinea de termeni, cele mai expresive cuvinte. Opus
proprietăţii este amestecul de elemente caracteristice unor
stiluri diferite.
3. Precizia
Precizia sau exactitatea este folosirea riguroasă, precisă,
a cuvintelor, a formelor, a structurilor sintactice, pentru
exprimarea ideilor şi a sentimentelor. Precizia este calitatea
generală a stilului, care cere înlăturarea cuvintelor de prisos
(prolixitatea) şi evitarea digresiunilor, care este abatere de la
ideea centrală. încărcarea comunicării cu cuvinte de prisos
(prolixitatea) este numită de scriitorul francez Voltaire (1694-
1778) "o mare de cuvinte într-un pustiu de idei".
4. Corectitudinea
Corectitudinea este calitatea generală a stilului, care cere
respectarea normelor limbii literare în comunicare. Cea mai
frecventă abatere de la regulile gramaticale este dezacordul
dintre subiect şi predicat, adică absenţa acordului care poartă
denumirea de solecism. O altă greşeală împotriva stilului corect
este anacolutul - discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în
interiorul unei propoziţii sau unei fraze.
5. Puritatea
Este calitatea stilului care constă în utilizarea cuvintelor, a
sensurilor, a formelor, a structurilor sintactice admise de limba
literară. Această calitate gramaticală a stilului ne cere să folosim,
în vorbire şi în scriere, cuvinte înţelese de toţi oamenii, care
vorbesc aceeaşi limbă, fără să facem abuzuri în folosirea
cuvintelor cu sensuri arhaice, neologice, argotice. Şi aici se cere
simţul cumpătării - modus in rebus - adică: să nu folosim prea
multe cuvinte cu o circulaţie mai restrânsă, dar nici să le
înlăturăm definitiv.Tendinţa de purificare a limbii de
provincialisme, neologisme sau arhaisme poartă denumirea de
purism. Purismul sărăceşte limba, făcând-o inexpresivă şi, deci,
este o greşeală.
c) Calităţile particulare ale stilului

în afara calităţilor generale ale stilului enumerate mai sus,
care sunt obligatorii în orice lucrare ştiinţifică sau operă literară,
stilul mai posedă şi alte însuşiri specifice, numite calităţi
particulare ale stilului. Acestea sunt următoarele:
1. Naturaleţea
Este exprimarea firească, naturală (care este rezultatul
stăpânirii perfecte a resurselor limbii). într-o astfel de exprimare
cuvintele curg de la sine, exprimând în mod natural ideile şi
sentimentele. Opus naturaleţei stilistice sunt: afectarea şi
emfaza, care dau, prin folosirea unor cuvinte menite să uimească,

stilul bombastic, declamatoriu.
2. Simplitatea
Este calitatea stilistică particulară, care pune în evidenţă
valoarea sugestivă a cuvintelor şi a structurilor sintactice corecte.
Opusul stilului simplu este stilul simplist şi superficial,
inconsistent.
3. Demnitatea
Demnitatea stilului constă în folosirea unor cuvinte şi
expresii admise în limba literară. Această calitate stilistică obligă
pe vorbitor să folosească numai cuvinte şi expresii cuviincioase,
înlăturând pe cele urâte şi josnice. Sfântul Apostol Pavel ne
porunceşte să nu folosim în vorbire: "nici vorbe de ruşine, nici
vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin, ci mai de grabă,
mulţumire" (Ef 5, 4). Contrar demnităţii stilistice este formularea
grosolană, trivială, vulgară.
4. Armonia
Armonia stilistică constă în armonizarea părţilor
comunicării prin echilibru, cadenţă, ritm. Stilul este armonios
atunci când succesiunea cuvintelor încântă urechea "Şi nu numai
atât, ci ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce
răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea, nădejde" (Rm 5, 3-
4). Succesiunea unor sunete care creează sonorităţi neplăcute dă
naştere la cacofonie (KCtKEiilUaTOv). "Cacofonia, afirmă Quintilian,
survine nu numai la cuvinte, ci şi în sens, dacă nu eşti atent."
{Arta oratorică, II, VIII, p. 322).
5. Fineţea
Fineţea este o calitate particulară a stilului, care constă în
exprimare subtilă a ideilor, lăsând să fie intuite sau descoperite
de cititor. Asemenea stil îl întâlnim şi în parabolele Mântuitorului
Hristos, în creaţiile populare, în proverbe şi ghicitori. în opoziţie
cu fineţea este exprimarea care depăşeşte ceea ce este firesc.
270 OMILETICA ORTODOXA
6. Concizia
Concizia stilului înseamnă utilizarea mijloacelor lingvistice
strict necesare comunicării. în opoziţie cu exprimarea concisă
este exprimarea confuză, difuză. Unul dintre cei mai concişi
scriitori români este IN L. Caragiale. "Momentele" lui sunt
modele de concizie stilistică.
7. Oralitatea
Oralitatea este calitatea stilului de a imita
particularităţile limbii vorbite într-un anumit mediu social.
Folosirea proverbelor şi zicătorilor. în opoziţie cu oralitatea - lipsa
de oralitate, de penetranţă, în condiţiile unei intervenţii orale.
8. Retorismul
Este stilul măreţ, avântat, entuziast. Opusul stilului retoric
este exagerarea, exaltarea.
9. Umorul
Este stilul ironic, înclinaţia spre glumă. în opoziţie cu
umorul este sobrietatea excesivă.
10. Ironia
Stilul ironic constă în folosirea în exprimare a unor
imagini, a unor expresii cu intenţie de persiflare, de zeflemea, a
aspectelor negative ale vieţii prin disimulare. Altfel spus autorul
foloseşte în exprimare unele imagini pentru a critica aspectele
negative ale vieţii. în opoziţie cu ironia - exagerarea care poate
duce la zeflemea.
Ultimele două calităţi particulare ale stilului, umorul şi
ironia nu sunt îngăduite în predică.
d) Figuri de stii
Pentru a da mai multă expresivitate şi frumuseţe limbii,
pe lângă calităţile stilistice enumerate, adăugăm, în scriere sau
vorbire, figuri de stil, realizând astfel stilul literar, care poartă
denumirea de stil figurat sau poetic, fiindcă este folosit de toţi
poeţii. întrebuinţarea figurilor stilistice captivează sufletul
cititorului sau ascultătorului, trezeşte imaginaţia şi uşurează

înţelegerea.
Figurile de stil sunt procedee prin care se modifică
înţelesul propriu al unui cuvânt sau al construcţiei gramaticale
uzuale, pentru a da mai multă forţă unor imagini sau expuneri.
Aşadar, noi împărţim figurile stilistice în două clase: figuri stilistice
de cuvinte şi figuri stilistice sintactice sau retorice.
- Figurile stilistice de cuvinte sunt cuvintele din

operă literară sau dintr-o cuvântare, folosite cu un alt înţeles
decât cel propriu, cu un scop didactic sau estetic. Aceste cuvinte
poartă denumirea de tropi, care provine de la verbul grecesc
Tpemo = a întoarce, a suci, a schimba " Tponoc; (tropul) este
mutarea iscusită a unui cuvânt sau a unei expresii din înţelesul
său propriu într-un alt înţeles" (Quintilian, Arta oratorică, II, VIII,
p.356). Iar despre cuvinte spune Quintilian că " se numesc
proprii, când exprimă sensul pentru care au fost create dintru
început; figurate, când în locul în care sunt folosite au un sens
diferit de sensul originar" (Arta oratorică, I, I, p. 70). Şi tot el
afirmă " că unii tropi sunt întrebuinţaţi pentru sens, alţii pentru
ornament, că se întâlnesc în termeni proprii sau în metafore, că
modifică nu numai forma cuvintelor, ci şi a ideilor şi a armoniei
stilului" (Arta oratorică, II, VIII, p. 356).
Redăm în cele ce urmează tropii cei mai folosiţi:
comparaţia, metafora, epitetul, metonimia, alegoria,
personificarea, sinecdoca, hiperbola, catachreza.
1. Comparaţia
Este alăturarea a doi termeni, cu scopul de a li se releva
trăsăturile. Notele asemănătoare trebuie să fie surprinzătoare,
ca să asigure noutatea şi puterea sugestivă a comparaţiei.
Când comparaţia se face între două persoane, două
virtuţi, două lucruri, poartă denumirea de paralelă, iar când arată
opoziţia dintre persoane, lucruri, acţiuni sau stări poartă numele
de contrast. De exemplu: "Ş i li s-au arătat, împărţite, limbi ca de
foc" (FA 2,3); " Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic"

(Eminescu, Călin, file din poveste),
2. Metafora
Metafora este figura de stil prin care se trece de la sensul
obişnuit al unui cuvânt la alt sens prin intermediul unei
comparaţii subînţelese. Cuvântul derivă din limba greacă de la
termenul peiaElopâ s transport, schimbare. în latineşte este
redat prin termenul translatio (transpunerea sensului). " în
general, metafora este o asemănare prescurtată. Deosebirea
constă în faptul că în asemănare se face comparaţie cu obiectul
pe care voim să-l exprimăm, pe când metafora constă în
punerea termenului de comparaţie în locul numelui lucrului
însuşi. Fac o comparaţie când spun despre un om că s-a purtat
ca un leu; e metaforă când zic despre un om: " E un leu"
(Quintilian, op.cit., II, VIII, p. 358). Exemplu: Mântuitorul le spune
apostolilor Săi că sunt " sarea pământului" şi " lumina lum ii" (Mt
5, 13-14);
"Părea că printre nouri s-a deschis o poartă
Prin care trece albă regina nopţii moartă" (M. Eminescu,
Melancolie)
3. Epitetul
Epitetul este figura de stil care constă în determinarea
unui substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb, locuţiune
adverbială, menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care
înfăţişează imaginea lui, aşa cum se reflectă în simţirea şi
fantezia scriitorului. Epitetul (emBeiov) este figura stilistică cea
mai frecvent folosită. Exemplu: "Atunci Pavel a zis către el: Te va
bate Dumnezeu, perete văruit" (FA 23, 3);
"în seara răzvrătită, care vine de la străbunii mei
până la tine" (T. Arghezi, Testament).
4. Metonimia
Metonimia (laeToovujiia) este figura de stil care constă în
înlocuirea unui cuvânt cu alt cuvânt. Astfel se exprimă cauza prin
efect, efectul prin cauză, conţinutul prin obiectul pe care îl
conţine, opera prin numele autorului, produsul prin numele

locului din care provine, numele unui lucru prin simbolul lui,
concretul prin abstract, mijlocul prin scop.
Exemple:
a) cauza prin efectul ei: "Palida moarte bate la fel cu
piciorul în coliba săracilor ... " (Quintilian, op.cit., II,VIII, p. 363-
364);
b) efectul prin cauză: "Codrul clocoti de zgomot şi de
arme şi de bucium" (Armele şi buciumul sunt cauza zgomotului);
c) conţinutul prin obiectul pe care îl conţine: " Am băut
paharul în întregime"(conţinutul paharului);
" Eu la joc
Mândra la joc
Şi oala curge în foc" (conţinutul oalei)
d) opera prin numele autorului: "Am adus la muzeu un
Grigorescu autentic" (un tablou de Grigorescu);
e) autorii în locul operelor: "Au pe Moise şi pe prooroci;
să asculte de ei" (Lc 16, 29);
f) produsul prin numele locului din care provine: "Am
lucrat o faţă de masă de Olanda";
g) numele lucrului prin simbolui lui : "Să dea piept cu
uraganul ridicat de semilună" (Semiluna simbolizează Imperiul
Otoman);
h) concretul prin abstract:
"Sătul să-l văd cerşând pe omul pur,
Nemernicia-n pururi şi-n huzur"
(Nemernicia sunt oamenii nemernici)
(W. Shakespeare, Sonete).
5) Sinecdoca
Sinecdoca este figura de stil în care se substituie:
a) singularul pentru plural: "Orice om pune întâi vinul
cel bun" (In 2, 10) (Orice om în loc de toţi oamenii);
b) pluralul pentru singular: "Privirile omului sunt
pătrunzătoare" (în loc de privirea omului, punem pluralul pentru
singular, schimbând doar forma cuvântului); "Românul e născut

poet" (în loc de românii);
c) întregul prin parte: "Zvârli lui Hades suflete
viteze"(Homer, lliada) (în loc de oameni);
d) determinatul pentru nedeterminat: "Nu zic ţie de
şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte"(Mt 18, 22);
e) obiectul prin materialul din care e confecţionat: "Şi
acum, bărbaţi, un fie r şi-un scut"(George Coşbuc, Decebal către
popor) (Fier în loc de sabie).
6. Personificarea
Este o figură de stil prin care se atribuie fiinţelor
necuvântătoare, lucrurilor, elementelor naturii sau unor
elemente abstracte, însuşiri sau manifestări ale omului Exemplu:
"împărat slăvit e codrul/Neamuri mii îi cresc sub poale"/
(M.Eminescu); "Bătrânul Dan ascultă grăind doi vechi stejari"
(V.AIecsandri, Dan, căpitan de plai); "Dacă vor tăcea aceştia,
pietrele vor striga"(Lc 19,40).
7. Alegoria
Este figura de stil alcătuită dintr-o înşiruire de metafore,
comparaţii, personificări, formând o imagine unitară prin care
autorul sugerează noţiuni abstracte, prin intermediul faptelor şi
al lucrurilor concrete. în balada "Mioriţa", moartea prezentată ca
o nuntă, e o amplă alegorie. Se reprezintă trecerea de la un nivel
abstract (ideea integrării în univers) la altul concret (nunta) prin
intermediul unui şir de metafore şi personificări.
Exemplu: "Să le spui curat
Că m-am însurat
C-o mândră crăiasă
A lumii mireasă"
(Mioriţa)
Alegoria este mult întrebuinţată şi de autorii biblicln
Astfel, psalmistul David înfăţişează în mod alegoric starea
poporului Israel, asemănat cu o vie, plantată şi îngrijită de
Dumnezeu: "Cel ce paşti pe Israel, ia aminte! Cel ce povăţuieşti
ca pe o oaie pe losif; Cel ce şezi pe heruvimi, arată-Te înaintea lui

Efraim şi Veniamin şi Manase ...; Via din Egipt ai mutat-o; izgonit-
ai neamuri şi ai răsădit-o pe ea. Cale ai făcut înaintea ei şi ai
răsădit rădăcinile ei şi s-a umplut pământul. Umbra ei şi mlădiţele
ei au acoperit cedrii lui Dumnezeu. întins-a viţele ei până la mare
şi până la râu lăstarele ei. Pentru ce ai dărâmat gardul ei şi o culeg
pe ea toţi cei ce trec pe cale? A stricat-o pe ea mistreţul din
pădure şi porcul sălbatic a păscut-o pe ea ... (Ps 79, 1-2; 9-14).
8. Hiperbola
Este exagerarea prin amplificare sau diminuare a
trăsăturilor unei fiinţe, unui lucru, unui fenomen sau eveniment,
pentru a i impresiona pe cititori. Exemplu: "Dar sunt şi multe alte
lucruri pe care le-a făcut lisus şi care, dacă s-ar fi scris cu
de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar
fi scris" (In 21, 25);
"Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte (înroşite în sânge)
Gigantică poart-o cupolă pe frunte
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger
Iar barda-i din stânge ajunge la cer
Şi vodă-i un munte" (G.Coşbuc, Paşa Hassan).
9. Catachreza
Este o figură de stil prin care se dă unei idei, pentru care
nu există un termen propriu de exprimare, un termen apropiat. E
o denumire dată unui lucru, pentru care nu găsim termenul
propriu. Exemplu: broasca uşii, cocoşul puştii, capul mesei etc.
Termenul catachreză vine de la substantivul grecesc
Karaxpnoic; = abuz, folosire improprie a unui cuvânt. Exemplu: "Ei
construiesc un cal inspiraţi de arta divină a zeiţei Palas Atena";
"Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate şi L-a pus pe aripa
templului" (Mt 4,5). Există o distincţie între catachreză şi
metaforă anume, catachreza dă nume noţiunilor care nu au
termeni de exprimare, iar metafora dă altă denumire în locul
celei existente.
- Figuri stilistice sau retorice. Dacă figurile de

enumerate mai sus constau în schimbarea înţelesului propriu al
cuvintelor într-un înţeles figurat, figurile stilistice sau retorice
constau în schimbarea ordinii cuvintelor într-o propoziţie şi a
propoziţiilor într-o frază. Ordinea firească a cuvintelor într-o
propoziţie este aceasta: subiectul şi determinările sale, predicatul
şi determinările sale. însă în limbajul poetic sau retoric, nu se
respectă această ordine a cuvintelor în propoziţie şi a
propoziţiilor în frază, tocmai pentru a da mai multă expresivitate
exprimării. De aceea, aceste figuri de stil poartă denumirea de
figuri stilistice sintactice sau retorice. Ele sunt procedee sau
mijloace stilistice ale limbii literare, care ignoră topica normală,
adică regulile pentru stabilirea ordinii cuvintelor în propoziţie şi a
propoziţiilor în frază, din dorinţa autorului de a da mai multă
frumuseţe cuvântării sau scrierii.
Cele mai cunoscute astfel de figuri stilistice sau retorice
sunt următoarele:
1. Antiteza
Este o figură de stil care constă în opoziţia dintre cuvinte,
fapte, personaje, idei, sentimente, stări, menite să se reliefeze
reciproc. Exemplu: Mântuitorul Hristos prezintă contrastul dintre:
"Păstorul cel bun şi năimitul" (In 10); bogatul şi săracul Lazăr (Lc
16,19-31); fariseul şi vameşul (Lc 18, 10-14); sau:
„ Ea un înger ce se roagă-EI un demon ce visează; Ea o
inimă de aur, El un suflet oposfoi"(Mihai Eminescu, înger şi
demon).
2. Inversiunea
Inversiunea constă în schimbarea topicii obişnuite a
cuvintelor în propoziţie sau frază, cu scopul de a scoate în
evidenţă un obiect, o însuşire, o idee. Exemplu:
"Şi din a chaosului văi
Un mândru chip se-ncheagă"
(Mihai Eminescu, Luceafărul).
Voind să releveze însemnătatea rugăciunii către

Dumnezeu şi momentul când este rostită, psalmistul David
schimbă ordinea cuvintelor în propoziţie astfel: "Căci către Tine,
mă voi ruga, Doamne; dimineaţa vei auzi glasul Meu; dimineaţa
voi sta înaintea Ta şi mă vei vedea" (Ps 5, 2-3).
3. Enumeraţia
Este o figură de stil care constă în înşiruirea unor termeni
de acelaşi fel sau cu sensuri apropiate. Exemplu:
"Eram aşa de obosit
de primăveri!
de trandafiri
de tinereţe,
şi de râs."
(L. Blaga, Leagănul)
4. Repetiţia
Este figura de stil care constă în folosirea de mai multe ori
a aceluiaşi cuvânt sau a mai multor cuvinte spre a întări o idee
ori o impresie. Exemplu: "în călătorii adeseori, în primejdii de
râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în
primejdii de la păgâni, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu,
în primejdii în mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi" (2 Co
11,26); "Dormeau adânc sicriile de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar vestmânt"
(G. Bacovia, Plumb).
5. Onomatopeea
Este figura de stil care imită elementele sonore ale unui
cuvânt, anumite sunete din natură, cu scopul de a da impresia de
naturaleţe. Exemplu: "Noi toţi am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr, cu
o scurtătură în urma noastră" (Ion Creangă, Amintiri din
copilărie); "Iar din plosca ei de guşă
De mătuşă
Un tăios, un aspru: hârrşi"
(Ion Barbu, După melci).
6. Aliteraţia
Este figura de stil care constă în repetarea unui sunet sau
a unui grup de sunete (de obicei din rădăcina cuvintelor), cu efect
eufonic, imitativ, expresiv. Exemplu: "Vâjâind ca wyelia şi ca
plesnetul de ploaie..." (M. Eminescu, Scrisoarea III).
7. Interogaţia retorică (poetică)
Este figura de stil care constă într-o întrebare sau un şir
de întrebări, adresate unui auditoriu de la care nu se aşteaptă
răspuns. Exemplu:"Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată
veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi
numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile
acelaşi lucru?" (Mt 5, 46-47); "Căci, întreb, la ce-am începe să-
ncercăm în luptă dreaptă/A turna în formă nouă limba veche şi-
nţeleaptă?" (M. Eminescu, Scrisoarea II).
8. Invocaţia retorică
invocaţia reprezintă cererea de sprijin şi ruga poetului,
pentru ca divinitatea să-i dezvăluie lucruri necunoscute. în
predică este procedeul prin care preotul predicator îşi exprimă
sentimentele de mânie, de durere sau de duioşie, dar şi gândurile
de cerere de ajutor de la Dumnezeu, de la Maica Domnului şi de
la toţi sfinţii, pentru înfăptuirea unui gând, unei dorinţe. Exemplu:
"Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea întru
credincioşia Ta, auzi-mă întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată
cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta" (Ps 142,
1-2); "Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei/ Să-i
împărţi în două cete: în smintiţi şi în mişei" (Mihai Eminescu,
Scrisoarea III).
10. Gradaţia
Este o figură stilistică prin care se face trecerea treptată,
crescândă sau descrescândă, de la o idee la alta şi prin care se
urmăreşte scoaterea în evidenţă a ideii sau nuanţarea exprimării.
Exemplu de gradaţie ascendentă:
Şi-aprinde lângă Argeş luleaua, şi văpaia
Din pipă încă-i arde, ajuns pe Himalaia,
Şi pâinea coaptă-acasă, într-un cuptor domol

l-o gustă pinguinii tot proaspătă, ia pol
Şi, în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul
A prins şi taina mare, a tainelor, atomul" (Tudor Arghezi,
Cântare omului-Cel ce gândeşte singur);
Exemplu de gradaţie descendentă:
"Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat
Liniştea-i acum deplină
Şi-a-nnoptat"
(G. Coşbuc, Noapte de vară)
Alte exemple biblice: "lată, sunteţi sătui; iată, v-aţi
îm bogăţit" (1 Co 4, 8); "Când eram copil, vorbeam ca un copil,
simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut
bărbat, am lepădat cele ale copilului" (1 Co 13, 11).
11. Eufemismul
Eufemismul este figura de stil care constă în potenţarea
prin perifrază sau substituire a unor expresii neplăcute, dure,
jignitoare sau obscene, cu expresii frumoase, decente sau
cuviincioase, pentru a da mai multă frumuseţe stilului. Exemplu:
în loc să spui: "ei sunt certaţi", spui: "ei nu sunt în relaţii prea
bune"; în loc să spui: "eşti un avar", spui:"tu eşti mai puţin
darnic". Mântuitorul Hristos condamnă trândăvia şi purtarea
făţarnică şi asupritoare a fariseilor, folosind eufemismul:"Că leagă
sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor,
iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte" (Mt 23, 4).
12. Reticenţa
Denumirea vine din limba latină de la verbul reticeo-ere=
a păstra tăcere, a tăcea, a nu răspunde, a trece sub tăcere. De la
acest verb derivă substantivul reticentia - păstrarea tăcerii,
tăcere. Această figură retorică poartă denumirea grecească de
artoauimriaic; (aposiopesis), care înseamnă trecerea sub tăcere.
Cicero o numeşte reticetia, Celsus, obticentia, iar alţi oratori o

numesc interruptio (Quintilian, op.cit., IX, p. 37).
Reticenţa este aşadar figura retorică prin care vorbitorul,
întrerupându-şi exprimarea, lasă totuşi să se înţeleagă lucrurile
trecute sub tăcere. Exemplu: "Această lege, al cărei autor Clodius
se laudă că este, ar fi îndrăznit oare să o amintească Milo, fiind în
viaţă, nu zic în calitate de consul? Cât despre noi toţi... nu
îndrăznesc să spun ce gândesc" (Quintilian, Iii, IX, p. 38).
13. Asindeton
Este figura de stil care constă în suprimarea conjuncţiilor
copulative dintre părţile de propoziţie sau dintre propoziţiile unei
fraze; asigură rapiditate, vioiciune, ritm precipitat. Exemplu:
"Când, în cursul lecţiei, se deda unei limpeziri sintactice, se lăsa
transportat de un mod foarte aparte de a întinde cuvântul, de a-l
silabisi, de a-l ritma" (Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor).
14. Antonomasia
Este figura retorică prin care se înlocuieşte un nume
propriu de persoană cu unul comun (înţeles ca nume propriu) sau
un nume comun cu unul propriu (tratat ca nume comun).
Exemplu: "Principele elocinţii romane", în loc de "Cicero" ;
"Rareori te poticneşti, zise unui mare erou cunoscutul său
profesor ajuns bătrân", zice Cicero. Deşi nu dă numele nici unuia
dintre ei, ambii sunt recunoscuţi în persoana lui Phoenix, care se
adresează lui Achile.
15. Elipsa
Elipsa constă în scurtarea exprimării, prin suprimarea
unui termen care a fost folosit puţin mai înainte. Procedeul este
des folosit în limba vorbită şi scrisă. Exemplu/In veac, Doamne,
cuvântul tău rămâne în cer; în neam şi în neam (rămâne)
adevărul Tău" (Ps 118, 89); "Cum e turcul (este) şi pistolul".
16. Pretermisiunea sau_preteriţiunea
Ambele cuvinte vin din limba latină: praetermitto-ere = a
trece cu vederea, a lăsa să treacă; praetereo-ire = a trece pe
lângă, a lăsa la o parte.
Pretermisiunea sau preteriţiunea este un procedeu

retoric, prin care autorul deşi declară că va trece sub tăcere un
anumit lucru, el totuşi vorbeşte despre el. Exemplu: Sfântul
Apostol Pavel declară corintenilor că nu-i este de folos să se laude
cu calităţile sale de apostol, totuşi, el arată încercările prin care a
trecut, făcându- l vrednic de calitatea de apostol: "Dacă trebuie să
mă laud, nu-mi este de folos ... iar pentru mine însumi nu mă
voi lăuda, decât numai în slăbiciunile mele; De aceea mă bucur în
slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări
pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare ... dovezile
mele de apostol s-au arătat la voi în toată răbdarea, prin semne,
prin minuni şi prin puteri" (2 Co 12,1,5,10,12).
17. Antifora
Este figura retorică care constă din întrebarea pe care şi-
o pune autorul şi răspunsul pe care şi-l dă singur. Exemplu:
"Atunci de ce-aţi ieşit? Să vedeţi un prooroc? Dar zic vouă, şi mai
mult decât un prooroc" (Mt 11, 9); "... Căutaţi pe lisus
Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aicln lată locul unde
L-au pus" (Mc 16, 6); "Cum vom asemăna împărăţia lui
Dumnezeu, sau în ce pildă o vom închipui? Cu grăuntele de
muştar care, când se seamănă în pământ este mai mic decât
toate seminţele de pe pământ..." (Mc 4, 30-31).
18. Exclamaţia
Exclmaţia este o figură de stil prin care autorul îşi exprimă
o stare de bucurie, de durere, de mirare, de admiraţie, de
indignare etc. Exclamaţia se exprimă printr-o interjecţie,
substantiv, prepoziţie sau frază. Exemplu: "Doamne Dumnezeul
lui Israel! Nu este Dumnezeu asemenea Ţie, nici în c?r sus, nici pe
pământ jos, Tu păzeşti legământul şi ai milă de robii Tăi ce umblă
cu toată inima lor înaintea Ta"( 3 Rg 8, 23); "Vai de cel rău, că
răutatea este a lui şi va fi judecat după faptele lui"(ls 3, 12); "O,
Doamne, ochii Tăi nu privesc ei oare la adevăr? Tu-i baţi şi ei nu
simt durerea; Tu-i pierzi şi ei nu vor să ia învăţătură; şi-au făcut
obrazul mai vârtos ca piatra şi nu vor să se întoarcă"(Ir 5, 3).
19. Antilogía
Cuvântul antilogia vine de la grecescul avxiAoyía=
contradicţie, contestaţie, controversă, dispută.
Antilogia este o figura de stil în care se fac afirmaţii sau
negaţii, care în aparenţă sunt contrare adevărului. Această
figură de stil poartă denumirea şi de paradox (napáóo^). în
retorică, această figură de stil foloseşte propoziţii care în
aparenţă se contrazic, se anulează una pe alta, dar ambele sunt
valabile, fiindcă exprimă un adevăr, deci nu se exclude una pe
cealaltă prin propria-i justificare. Exemplu: "N-o spun ca şi cum
aş duce lipsă, fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce
am. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice şi în toate
m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în belşug şi în lipsă"(Flp
4, 11-12); "Ochi aveţi şi nu vedeţi; urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă
aduceţi aminte?" (Mc 8,18).
20. Epimoni (coacervatio)
Termenul epimoni vine de la grecescul enipiovri =
întârziere, încetineală, acţiunea de a stărui, de a nu înceta; iar
noţiunea coacervatio este latinească şi înseamnă îngrămădire,
acumulare.
Prin această figură retorică, autorul adresează
auditoriului sau cititorului mai multe întrebări, puse una după
alta, pentru a-i convinge de un adevăr. Exemplu: Sfântul Apostol
Pavel, vrând să dovedească dreptul său de a se numi apostol,
împreună cu ceilalţi doisprezece apostoli şi să arate că el nu s-a
folosit de dreptul său de a trăi din vestirea cuvântului, adresează
un şir de întrebări corintenilor: "Oare nu sunt eu liber? Nu sunt
eu apostol? N-am văzut eu pe lisus, Domnul nostru? Nu sunteţi
voi lucrul meu întru Domnul? N-avem oare, dreptul să mâncăm şi
să bem?" (1 Co 9, 1-3).
21. Apostrofa
Este o figură retorică prin care autorul sau oratorul îşi
întrerupe firul expunerii pentru ca, stăpânit de un sentiment
puternic, să se adreseze unor persoane sau lucruri personificate,
cu o întrebare, cu o exclamaţie ori cu o afirmaţie sentenţionară.

Exemplu: "Dar de ne-om prăpădi cu toţii, Tu, Oltule, să ne
răzbuni" (O. Goga, Oltul).
"Ierusalime, lerusalime, care omori pe prooroci, şi cu
pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii
tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ai voit"(M t
23, 37).
e) Stilul bisericesc
După cum am menţionat mai sus noţiunea de stil are mai
multe sensuri, cuprinzând toate sferele activităţii umane.
Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu se înscrie şi ea în sfera
activităţii umane, fapt pentru care putem vorbi de stil şi în acest
domeniu, anume de stilul omiletic sau stilul bisericesc, prin care
înţelegem totalitatea mijloacelor lingvistice folosite de preot
pentru a transmite ascultătorilor în graiul Bisericii învăţătura
dumnezeiască revelată.
Este adevărat că forţa şi valoarea predicii nu stau în
cuvinte, ci în puterea Duhului Sfânt, căci predica este Cuvântul lui
Dumnezeu, care îşi are tăria în sine însuşi. Dar, dacă dorim ca
mesajul pe care-l transmitem prin predică să pătrundă în adâncul
fiinţei umane şi să producă transformarea credinciosului într-o
făptură nouă, fără îndoială că se impune ca predica să fie
prezentată într-un limbaj corespunzător mesajului pe care-l
comunicăm. Transmiterea cuvântului lui Dumnezeu nu se poate
face într~o limbă neîngrijită, vulgară, pentru că este cuvânt
dumnezeiesc, iar cadrul liturgic în care se rosteşte predica,
sfinţenia şi solemnitatea sfintelor slujbe impun c? predica să fie
prezentată într-un stil frumos şi demn. O predică rostită bine şi
frumos împodobită cu figuri stilistice, chiar dacă nu străluceşte
prin bogăţia de idei, îi captivează pe credincioşi şi-i atrage către
sfânta biserică. Să nu uităm că prin forţa cuvântului
dumnezeiesc şi prin elocinţa neegalată, Sfinţii Părinţi au atras pe
mulţi la creştinism. Fer. Augustin, de pildă, a fost convertit de
elocinţa Sfântului Ambrozie. Dar ce să spunem de Sfântul Apostol

Pavel, care a convertit la creştinism, mii şi mii de suflete, prin
puterea cuvântului. Locuitorii cetăţii Licaonia l-au numit Hermes-
zeul elocinţei FA 14,12) tocmai pentru frumuseţea şi puterea
cuvântului său. Sfântul loan Gură de Aur spune că numele lui a
rămas "de-a lungul şi de-a latul lumii" pentru tăria cuvintelor sale
şi iscusinţa sa de orator desăvârşit, deşi Pavel spunea despre sine
că este "neiscusit în cuvânt" (2 Co 11, 6).
De aceea, preotul trebuie să fie preocupat şi de forma sau
stilul predicii. El trebuie să folosească cuvinte clare, limpezi,
simple şi naturale, care să scoată la Iveală sensul adevărat al ideii
pe care vrea s-o transmită şi să obţină efectul dorit, nu cuvinte
care îngreunează înţelegerea şi denaturează chiar sensul
mesajului divin.
Cuvintele luate în grup să fie corecte, bine plasate,
figurate, iar fraza să fie aranjată armonios, plăcută, decentă şi
variată. Preotul să aibă un fel obişnuit de exprimare, să
folosească limba cultă, literară, înţeleasă de toţi credincioşii.
Graiul lui, să fie graiul profeţilor, al Mântuitorului, al Sfânţilor
Apostoli, iar limba lui, să fie limba de foc a Duhului Sfânt, a
Bisericii lui Hristos, "limba vechilor cazanii". Dumnezeu
porunceşte profetului lezechiel să vestească neschimbat
cuvântul Său: "vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-l
vei vesti ca din partea Mea" (Iz 3,17).
Predicatorul creştin trebuie să ştie ce să spună şi cum să
spună. Misiunea lui este să exprime convingător şi nealterat
mesajul lui Hristos, să ştie să vorbească. Faptul acesta îl obligă
însă să studieze cu multă râvnă operele marilor părinţi şi scriitori
bisericeşti, ale marilor oratori ai antichităţii, să-şi însuşească o
mare bogăţie de cuvinte, să cunoască tehnica orânduirii acestora,
pentru ca, după aceea, pe bază de exerciţii, în scriere şi vorbire,
să dobândească arta elocinţei. Numai printr-o astfel de muncă
stăruitoare va putea deveni un bun orator creştin. "Preotul nu i
scutit de muncă sârguincioasă şi continuă nici când are un
deosebit talent oratoric - şi sunt puţin din aceştia! - pentru că nu

te naşti cu talent oratoric, ci îl dobândeşti prin studiu. De-ai
ajunge în vârful lui, chiar atunci te părăseşte, dacă nu-ţi cultivi
talentul oratoric prin necontenit studiu şi prin neîntrerupt
exerciţiu" (Sf. loan Gură de Aur, Despre preoţie, 5, 5, 117).
Se pune întrebarea: Cât de mare trebuie să fie
preocuparea predicatorului pentru forma sau stilul predicii? Grija
preotului pentru stilul predicii poate fi oricât de mare, dar nu într-
atât încât să afecteze conţinutul. Trebuie să existe o anumită
măsură. Nu putem neglija fondul de dragul formei. Oratorul
creştin să nu piardă din vedere conţinutul predicii. El nu trebuie
să fie doar căutător de cuvinte, deoarece preocuparea excesivă
de formă s-ar putea să strice chiar forma. "Căci grija stăruitoare
de a căuta, de a cumpăni, de a compara este potrivită cât timp
învăţăm, nu când ţinem discursul. Altminteri, ca oamenii care nu
şi-au câştigat avere şi trăiesc de pe o zi pe alta, va trebui să
trudească şi oratorul care nu s-a silit îndeajuns la vremea sa.
Dacă, dimpotrivă ne-am pregătit din timp un fond de elocinţă,
cuvintele vor fi gata la datorie, încât vor părea că nu răspund la
cererea noastră, ci că sunt mereu prezente în gândirea noastră şi
că o însoţesc, cum însoţeşte umbra corpul" (Quintilian, op.cit.
III,VIII, p. 298).
Aşadar, predicatorul creştin se cuvine să-şi îndrepte mai
întâi atenţia spre conţinutul predicii şi apoi spre formă. Ideile
constituie coloana vertebrală a oricărei cuvântări. Predica trebuie
Să fie întotdeauna mai bogată prin idei decât prin cuvinte.
Aceasta nu înseamnă că preotul nu trebuie să fie preocupat şi de
Stilul predicii, pentru că, aşa cum am afirmat, frumuseţea stilului
Btrage admiraţia credincioşilor, contribuie m ult la succesul
predicii şi pune în evidenţă însăşi personalitatea oratorului
Creştin. în oratorie, frumuseţea stilului este foarte preţioasă, dar
numai când apare în mod natural şi nu afectează adevărul. Căci
predicatorul urmăreşte, în primul rând, să atragă atenţia
ascultătorilor spre ceea ce le este de folos, nu să le satisfacă
dorinţe nefolositoare, cum ar fi desfătarea auzului, sau să predice

de dragul laudelor ascultătorilor. Asemenea Sfinţilor Părinţi,
predicatorii creştini, atât în ceea ce priveşte fondul, substanţa
predicii, cât şi în ceea ce privete stilul predicii, trebuie să rămână
fideli predicii Mântuitorului Hristos şi Sfânţilor Apostoli. Ei trebuie
să vorbească limba dumnezeieştilor Scripturi.
lată pentru ce predicatorul este dator să cunoască toate
figurile stilistice, din care o parte au fost expuse mai sus şi care se
regăsesc în textele biblice, să le folosească cu chibzuinţă, adică
predica să nu fie lipsită de astfel de ornamente literare, fiindcă îşi
pierde din farmec şi nu mai este atractivă pentru credincioşi, dar
nici să exagereze prin abundenţa lor, fiindcă devine obositoare şi
slăbeşte interesul pentru esenţialul cuvântării.
2. Acţiunea în predică
Acţiunea în predică se referă la toate mijloacele şi

procedeele de care se serveşte preotul la rostirea predicii, pentru
a da expresivitate sau plasticitate conţinutului cuvântării şi pentru
a convinge pe ascultători.
Termenul acţiune vine de la latinescul actio care
înseamnă acţiune, faptă. Actio mai poartă denumirea şi de
pronuntiatio (pronunţare). Este vorba deci de pronunţarea sau
rostirea cuvântării şi de gesturile care urmează sau însoţesc
cuvântul într-un discurs. De aceea M. Cicero denumeşte acţiunea
când "un fel de vorbire" când "un fel de elocinţă a corpului",
relevând prin urmare atât importaţa vocii, cât şi mişcările
corpului în timpul rostirii cuvântării.
Cei mai mari oratori ai antichităţii, în rândul cărora se
înscriu şi Sfinţii Părinţi, afirmă că acţiunea este cea mai
importantă latură a retoricii. M. Fabius Quintilian afirmă
"Această latură a discursului are o putere şi o eficacitate într
adevăr uimitoare. Şi nu este atât de importantă valoarea în sine a
creaţiei minţii noastre, cât modul în care îi dăm expresie; căci

auditoriul se emoţionează după cum aude pe orator vorbind. De
aceea, nici o argumentare nu e atât de puternică, încât să nu-şi
piardă efectul, dacă nu e susţinută de zelul sincer şi puternic al
vorbitorului. Căci orice sentiment, în mod firesc, rămâne pasiv în
faţa auditorilor, dacă nu se aprinde la vocea, la privirea şi chiar la
întreaga ţinută a oratorului." (Arta oratorică , III, XI, p. 277).
Citând părerea lui Demostene, cei mai mare orator a! antichităţii,
cu privire la cel mai important lucru din arta oratorică, Quintilian
spune:"întrebat fiind ce trebuie pus pe primul plan în toată arta
oratorică, a oferit pronunţării laurii biruinţei şi tot ei i-a oferit
locul al doilea şi pe al treilea, încât cei ce l-au întrebat au putut
înţelege că, după părerea lui, pronunţarea nu este numai lucrul
cel mai important, ci singurul lucru important" (Arta oratorică, III,
XI, p. 278). De asemenea, M. Cicero, în lucrarea sa "De oratore",
socoteşte că acţiunea trebuie să fie pe primul plan într-o
cuvântare.
Aşadar, chiar dacă cuvântul lui Dumnezeu îşi are valoarea
în sine însuşi, dar este prezentat printr-o acţiune defectuoasă, nu
este receptat cum se cuvine de către ascultători. De aceea
predicatorul trebuie să-şi îndrepte atenţia în mod deosebit
asupra prezentării predicii în faţa credincioşilor. Modul în care el
ştie să dea expresie mesajului evanghelic este foarte important,
fiindcă ascultătorii vibrează după cum îl aud pe predicator
vorbind. Dacă el dovedeşte nepăsare şi lipsă de interes în tot ceea
ce spune, credincioşii vor rămâne nemişcaţi sufleteşte. însă,
printr-o acţiune perfectă, predicatorul creştin poate suplini
mediocritatea unei cuvântări, după cum printr-o acţiune stângace
poate diminua efectul unei predici, oricât de valoroasă în sine.
Cu alte cuvinte o predică, chiar mediocră, va produce mai mare
efect decât o predică foarte bună însă lipsită de o atare acţiune.
în acţiunea de prezentare a predicii, rostirea liberă este
de o importanţă majoră. într-un fel este receptat mesajul
evanghelic când predica este citită şi altfel când predicatorul
vorbeşte liber. O predică citită urmează în chip firesc înlănţuirea

logică a ideilor, aşa cum a fost elaborată, poate fi mai bogată în
informaţii, dar preotul nu va putea fi mai convingător, atâta timp
cât el este dependent de hârtia pe care o are în faţă, iar mesajul
pe care-l transmite nu va fi mai bine receptat de către
ascultători, pentru că lipseşte elementul de bază dintr-o
cuvântare care este comunicarea cu credincioşii. Când predica
este rostită liber există o perfectă concordanţă între comunicarea
verbală şi neverbală, între cuvântul rostit şi mişcările trupului,
care nuanţează şi întăresc cuvântul, aşa încât inimile
credincioşilor vor vibra o dată cu întreaga fiinţă a preotului, care
face dovada că vorbeşte din propria-i convingere şi că trăieşte
mesajul pe care-l transmite ascultătorilor. Rostirea liberă îi oferă
predicatorului posibilitatea de a-i "c/f/" în ochi pe ascultători, de
a-i simţi favorabili sau nu cuvântării sale, cunoscându-i după
feţele lor când sunt plictisiţi sau obosiţi, situaţie în care va încerca
să găsească mijloacele de a le redeştepta interesul şi de a se face
din nou ascultat şi înţeles.
Comunicarea vie, dinamică cu credincioşii, în timpul
rostirii predicii, este un element esenţial, care contribuie, în bună
măsură, la realizarea unei predici eficiente. De fapt în acţiunea de
prezentare a predicii trebuie să existe o permanentă comunicare
între preot şi credincioşi, pentru că predica însăşi este o
convorbire, un dialog. De aceea preotul are menirea să descopere
şi să pună în valoare limbajul comun, care se fundamentează pe
sentimentul iubirii reciproce dintre el şi ascultători. Comunicarea
reală, deplină, vie şi statornică se realizează în Duhul iubirii lui
Hristos. Prin iubire se înfăptuieşte unitatea deplină dintre
învăţător şi ucenicii săi. Prin iubire gândurile şi sentimentele se
transmit reciproc de la preot la ascultători, şi de la ascultători la
preot. Pentru ca predicatorul creştin să fie iubit de credincioşi
trebuie ca el însuşi să-i iubească din tot sufletul său şi din toată
inima sa. Iar aceasta o arată prin: felul părintesc cum le vorbeşte,
prin bunătatea pe care o dovedeşte, prin purtarea cu vrednicie
faţă de ei, prin răbdarea pe care o arată, prin modestia cu care se

înfăţişează şi mai ales prin sinceritatea şi caracterul moral a!
întregii sale vieţln Preotul predicator nu se poate situa deasupra
credincioşilor, chiar dacă este în poziţia de învăţător, ci trebuie
să-i considere parteneri egali de dialog, iar pe sine, împreună
învăţăcel cu ei, lăsând să se înţeleagă că parcurg împreună acelaşi
drum al învăţăturii şi ascultării cuvântului lui Dumnezeu. în
acţiunea de prezentare a predicii, comunicarea atinge cotele cele
mai ridicate atunci când ascultătorii sunt implicaţi în mod direct
în dialog cu predicatorul, când între el şi ei există o relaţie de
iubire şi respect reciproc.
Preocuparea primordială a preotului, când prezintă
predica în faţa ascultătorilor, este de a pune în evidenţă
conţinutul mesajului evanghelic. Oratoria bisericească pune
accentul în primul rând pe conţinut, pe adevărul dumnezeiesc
revelat, care se comunică credincioşilor, fără să neglijeze
prezentarea învăţăturii într-o formă cât mai frumoasă şi printr-o
acţiune cât mai eficientă. Modul în care este prezentată
învăţătura de credinţă într-o predică contribuie esenţial la
înţelegerea şi însuşirea ei de către credincioşii. De aceea
predicatorul foloseşte toate mijloacele (verbale, paraverbale şi
neverbale) oratorice care conduc la realizarea unei acţiuni
desăvârşite în predică. Principalele mijloace prin care
predicatorul redă ascultătorilor ceea ce a gândit şi a scris sunt
următoarele: memoria, pronunţarea, vocea, gesturile, fizionomia,
mâinile, ţinuta corpului şi vestimentaţia.
a) Memoria
Prima acţiune pe care trebuie să o întreprindă oratorul
este memorizarea cuvântării. Memoria este fără îndoială darul lui
Dumnezeu. Dar a socoti că este numai darul lui Dumnezeu, fără
efortul nostru de a o dezvolta, ca şi pe celelalte facultăţi ale
spiritului, ar fi o eroare din partea oratorului. Căci talantul nu se
îngroapă, ci se înmulţeşte prin muncă şi exerciţii. Toată învăţătura
constă de fapt în memorizare şi zadarnic am învăţa, dacă tot ce

învăţăm nu încercăm să reţinem prin memorizare. Textele biblice,
citatele patristice, exemplele, istorioarele, cuvintele şi faptele, ca
şi înlănţuirea logică a ideilor sunt oferite întotdeauna de
memorie. De aceea memoria constituie pentru orator un
principiu vital în acţiunea de prezentare a unei cuvântări. în
retorica antică memoria se înscrie între momentele logico-
psihologice şl a fost denumită tezaurul elocinţei. Cicero, în
lucrarea sa De oratore, afirmă că memoria este tezaurul minţii
(Memoria thesaurus mentis est).
Cu ajutorul memoriei putem prezenta în faţa auditorilor
cât mai fidel cuvântarea elaborată în scris; putem readuce în
actualitate cuvinte şi fapte întâmplate de demult, idei care
păreau cândva uitate sau că ni se ascund. De aceea, Quintilian,
marele orator al antichităţii, admira natura şi puterea divină a
memoriei, prin care arta oratorică s-a ridicat la cea mai mare
strălucire: "Ea pune la dispoziţie oratorului în ordinea cuvenită nu
numai ideile, dar şi cuvintele; şi nu înlănţuie un scurt pasaj, ci se
extinde aproape la infinit, încât în discursurile foarte lungi, se
termină mai curând răbdarea auditorilor decât exactitatea
memoriei. Acest fapt constituie o dovadă că memoria se bazează
pe o artă şi că natura e ajutată de o metodă raţională, deoarece
cunoştinţele teoretice ne fac capabili de eforturi pe care,
neinstruiţi şi neexperimentaţi, nu le putem face" (Arta oratorică,
III, XI, p .263).
Aşadar, memorizarea discursului este o artă, asemenea
tuturor artelor, care se naşte prin experienţă. Metoda
recomandată de Cicero în procesul de memorizare este de a ne
crea noi înşine imagini sau semne, care pot fi luate din lucruri sau
dintr-un cuvânt oarecare, să le fixăm bine în memorie, căci prin
astfel de imagini şi cuvinte putem însemna ideile ce vrem să le
reţinem. Un singur cuvânt poate evoca şi reaşeza în memorie idei
care au scăpat memoriei noastre: 'Trebuie să folosim locuri
multe, importante, distincte, la mici distanţe, imagini vii,
izbitoare, caracteristice, care se prezintă uşor în conştiinţă şi se

înfig adânc"(De oratore, 21, 86, 354). Dar acest procedeu este
mai puţin eficient când e vorba de a memoriza un discurs care
cuprinde un şir întreg de cuvinte. Evocăm apoi faptul că nu toate
cuvintele pot fi reprezentate prin semne şi, chiar dacă s-ar găsi
semne precise pentru fiecare, cursul vorbirii ar fi îngreunat printr-
o astfel de metodă, prin faptul că atenţia trebuie îndreptată în
două direcţii: la semnul special şi la ceea ce reprezintă semnul:
"Căci, cum vor putea apărea neîntrerupt cuvintele astfel legate,
dacă, pentru fiecare cuvânt, mintea noastră trebuie să se refere
la un semn special? (Quintilian, Arta oratorică, II, XI, p. 268).
Nici Quintilian nu respinge definitiv acest procedeu
mnemotehnic, recomandat de Cicero şi alţi oratori, dar propune
o metodă mai simplă, pentru a reţine un discurs, care constă în
fragmentarea discursului şi memorizarea pe părţi, dar acestea să
nu fie prea mici, căci vor deveni greu de reţinut. în cazul acesta
oratorul se va orienta după locul unde sfârşeşte pasajul
respectiv, care fixat bine în memorie, va ajuta la păstrarea ordinii
cuvintelor şi a legăturii între părţile cuvântării.
Pentru lucrurile care se ţin minte mai greu se fixează
anumite semne, pentru ca, gândindu-ne la ele, să putem trezi şi
stimula amintirea lor. Aceste semne pot fi alese şi în raport cu
ideile care ne scapă adesea, dacă discursul se pretează la o
asemenea alegere.
O altă metodă foarte sigură şi eficientă, constă în a asocia
în memorie ceea ce vrei să ţii minte cu ceva asemănător, care-ţi
este mai cunoscut şi nu poate fi uitat cu uşurinţă. De asemenea
se recomandă ca memorarea cuvântării să se facă chiar de pe
hârtiile pe care a fost scrisă, fiindcă memoria înregistrează rând
cu rând, pagină cu pagină şi orice ştersătură, adaos sau
schimbare, constituie semne pe care memoria le reţine şi care nu
ne lasă să rătăcim de la subiectul temei.
întotdeauna când se învaţă, să se înveţe pe de rost, în
tăcere, dacă mintea nu este ocupată cu alte gânduri, sau cu voce
domoală, mai mult în şoaptă, pentru ca memoria să fie ţinută

trează prin dubla acţiune a vorbirii şi a auzului; să se revină prin
repetări dese, îndeosebi asupra paginilor pe care le reţinem mai
greu.
Un lucru deosebit de important în acţiunea de
memorizare a unei cuvântări este un plan bine închegat,
orânduirea corectă şi armonizarea cuvintelor. Căci oricine îşi
organizează bine subiectul şi-şi orânduieşte bine ideile nu va
putea rătăci în expunerea lor. Tot astfel un text armonizat perfect
va fi mai uşor memorizat.
Dar nimic nu este mai important, în acţiunea de
memorizare a celor scrise, decât munca stăruitoare şi exerciţiul.
Acesta rămâne mijlocul cel mai eficace pentru reţinerea unei
cuvântări. Quintilian afirmă că, "dacă cineva mi-ar cere să-i indic
singura şi cea mai de seamă metodă de a memoriza, i-aş
răspunde: exerciţiul şi munca stăruitoare. A învăţa mult pe de
rost, a cugeta mult şi, dacă se poate, zilnic, iată metoda cea mai
eficace. Nimic nu se dezvoltă mai mult prin stăruinţă şi nu dispare
mai uşor prin neglijenţă decât memoria" (Arta oratorică, III, XI, p.
272-273).
Se pune, fireşte, întrebarea dacă predicatorul trebuie să
înveţe predica cuvânt cu cuvânt sau dacă este îndeajuns să reţină
numai ideile şi ordinea lor? Desigur, nu se poate formula un
răspuns universal valabil. Dacă, însă, memoria îl ajută, iar timpul
nu-i lipseşte, predicatorul trebuie să depună tot efortul ca să nu-i
scape nici un cuvânt. Căci acesta este de fapt şi rostul pentru care
şi-a scris predica. Insă această performanţă poate fi atinsă numai
prin exerciţiu zilnic de memorare, mai întâi a unor pasaje mai
uşoare şi care nu-i displac, apoi să înveţe câte un vers, o strofă,
încetul cu încetul va ajunge să înveţe o poezie, va trece la un citat
biblic, patristic şi, în cele din urmă, să treacă la discursuri şi
compoziţii mai greoaie. în felul acesta, după ani şi ani, memoria
se va obişnui şi nu-i va scăpa nimic, iar rezultatele vor fi
uimitoare.
0 predică învăţată pe de rost Iasă impresia că preotul nu

şi-a pregătit-o de acasă, ci că a improvizat-o pe loc şi că vorbeşte
din convingere, că trăieşte ceea ce spune, fapt ce creează o
impresie foarte folositoare, atât oratorului cât şi auditorilor.
Predicatorul nu urmăreşte prin aceasta să-şi câştige un renume.
Dar efectele unei predici rostite liber sunt deosebite faţă de ale
unei predici citite. Să ne reamintim că Sfântul loan Gură de Aur
învăţa predicile pe de rost, atrăgând atenţia preotului să nu se
bucure de laudele creştinilor, dimpotrivă, să ie dispreţuiască,
pentru că el nu vorbeşte spre plăcerea ascultătorilor, ci spre
folosul duhovnicesc al acestora. "De aceea predicatorul trebuie să
fie învăţat să dispreţuiască, mai mult decât orice, laudele. Pentru
a-ţi păstra talentul oratoric nu-i de ajuns numai să ştii să vorbeşti,
mal trebuie să ai şi puterea să dispreţuieşti laudele" (Despre
preoţie, V, 8, 120).
Dacă memoria nu-i este fidelă sau dacă nu are timp
suficient pentru a-şi scrie predica, este inutil ca predicatorul să se
lege de cuvinte, pentru că uitarea unui singur cuvânt va duce la
ezitări, la poticniri, la întreruperea sau chiar la oprirea cuvântării.
De aceea i se recomandă să-şi fixeze în minte cu multă atenţie
ideile, să se deprindă a Improviza, pentru ca propoziţiile şl frazele
să curgă de la sine. "Dacă un predicator suit pe amvon, rosteşte
cuvinte care pot zgudui şi trezi sufletele celor care duc o viaţă
stricată, dar dacă în timpul predicii se poticneşte, se întrerupe şl
din pricina sărăciei cuvintelor sale, este silit să roşească, ei bine,
un astfel de predicator pierde îndată tot câştigul spuselor sale.
Ascultătorii săi, ale căror păcate au fost biciuite, suferă de pe
urma cuvintelor lui; şi pentru că nu pot să se răzbune altfel, îl
batjocoresc, spunându-i că-l un neînvăţat şl un prost, crezând că
îşi acoperă ocara" (Sfântul loan Gură de Aur, Despre preoţie, V,
3,115).
Prin urmare, predicatorul are libertatea să-şi aleagă
metoda pe care o consideră cea mai bună. îi revine însă obligaţia
de a-şi cultiva memoria prin muncă perseverentă şi exerciţii.
Dacă memorizarea este actul pe care predicatorul îl

săvârşeşte în particular, rostirea predicii - partea cea mai
importantă - se face în faţa ascultătorilor, care îşi rezervă
dreptul să-l judece pe preot după modul în care îşi rosteşte
cuvântarea. Acţiunea de prezentare a cuvântării are două
elemente esenţiale, vocea şi gestul, de care se foloseşte preotul,
pentru a da mai multă expresivitate predicii sale. Vocea şi gestul
sunt cele două simţuri prin care pătrund în suflet toate
senzaţiile. Vocea impresionează simţul auzului, iar gestul, simţul
văzului. Cele două simţuri au o deosebită însemnătate în acţiunea
de prezentare a predicii. Comunicarea cu credincioşii nu se
rezumă doar la verbal. Paraverbalul, adică tonul vocii,
intensitatea, intonaţia, accentul, ritmul, debitul verbal, precum şi
neverbalul, adică gestul, privirea, mimica, contribuie esenţial la
nuanţarea mesajului şi comunicarea cu ascultătorii.
Cuvintele - este adevărat - au forţă prin ele însele, dar
vocea adaugă ideii o valoare particulară, iar gesturile şi atitudinile
au o anumită semnificaţie. Când toate aceste elemente se
întrunesc, fără îndoială, acţiunea va fi eficientă. Există oratori
care pun eficacitatea acţiunii doar pe avântul sufletesc al
oratorului, pe darul său natural, excluzând arta, munca,
strălucirea şi tot ceea ce se dobândeşte prin studiu şi efort
personal. Faţă de aceştia, Quintilian areurmătoarea părere:
'Totuşi afirmăm foarte bucuroşi că locul întâi îl deţin darurile
naturii. Căci, desigur, nu îşi va putea pronunţa bine discursul
oratorul căruia îi va lipsi fie memoria pentru a reţine ce a scris, fie
uşurinţa de a improviza, sau pe care îl împiedică în vorbire
defectele incorigibile de pronunţare. Chiar corpul poate fi atins
de infirmităţi atât de mari, încât să nu poată fi învinse de nici o
artă. însăşi vocea slabă nu permite o perfectă pronunţare. Căci
dacă vocea are un timbru plăcut şi e puternică, ne putem folosi
de ea după voie; o voce dezagreabilă sau slabă nu e potrivită
pentru multe situaţii; de pildă pentru forţarea şi ridicarea tonului.
Pe de altă parte, ne obligă la unele neplăceri, ca de exemplu de a
ne întrerupe, de a coborî tonul, şi de a ne odihni pentru a ne

reface gâtul răguşit şi plămânii obosiţi" (Arta oratorică, III, XI, p.
280). De aceea predicatorul, în acţiunea de prezentare a predicii,
va folosi cu abilitate şi măiestrie atât vocea, cât şi mişcările
trupului, pentru ca rezultatele acţiunii sale să fie foarte bune.
b) Pronunţarea
Pronunţarea sau dicţiunea este rostirea propriu-zisă a
cuvântării. Pentru ca pronunţia să fie perfectă şi vorbirea
expresivă, oratorul învaţă să pronunţe cât mal repede anumite
cuvinte sau versuri de o dificultate anume aleasă, alcătuite din
mai multe silabe, care se rostesc foarte greu şi care par că se
frâng, numite cu termenul grecesc xaÂivoi, prin care se înţelege
aglomerare de litere cu sunet aspru, îngrămădire de cuvinte care
încep cu aceeaşi literă sau care au aceeaşi terminaţie. Totodată
trebuie evitate defectele de pronunţare, numite solecisme, care
constau în aşezarea nepotrivită a cuvintelor în frază;
barbarismele care, după cum se ştie, făcute în scris, constau într-
o adăugire, suprimare, schimbare sau mutare în alt loc a literelor,
iar în pronunţare constau în despărţire, împreunare, durată şi
felul cum pronunţăm cuvintele. Un gen de barbarisme îl
formează cuvintele împrumutate dintr-o limbă străină fără a fi
necesare ( şi fără a se asimila în aceasta); cuvinte de jargon (cf.
DEX). Şl, de asemenea, trebuie înlăturate greşelile de
pronunţare, provenite dintr-un anume defect al gurii sau al limbii,
numite iotacisme ([urca k io pol), mitacisme ( p u x a K to p o i ) ,
labdarlsme ( Â a p S a K i o p o i ) , slăbiri ( i o x u â T n x a i ) şi lărgiri
(nA.axeio|adi) ale gurii, care produc sunete neplăcute. Oratorul
trebuie să ştie unde şi când să-şi ţină respiraţia, unde începe şi
unde se încheie un înţeles complet, unde să despartă cuvântul,
când trebuie să înalţe sau să coboare vocea, cum trebuie intonat
fiecare cuvânt, ce trebuie spus mai rar sau mai repede, mai tare
sau mai înalt. Când va respecta toate îndrumările date mal sus şi
va înlătura greşelile menţionate va reuşi să aibă o pronunţare

perfectă.
Ca şi stilul, pronunţarea trebuie să respecte anumite
regulln Principalele însuşiri pe care trebuie să le reflecte
pronunţarea sunt următoarele:
1. Să fie corectă, adică să respecte toate reg
ortoepice ale limbii române. Ortoepia (opioeitEia) este partea
limbii care se ocupă cu regulile vorbirii corecte, fără defecte. Prin
cuvântul "corect" se înţelege o pronunţare exactă şi plăcută a
cuvintelor. Corectitudinea se cere atât cuvintelor luate izolat cât
şi în conexiune. Cuvintele sunt plăcute când se potrivesc ideilor şi
sunt eufonice (euc^covia = sonoritate frumoasă). De pildă, între
două cuvinte care au acelaşi sens şi aceeaşi valoare, predicatorul
va prefera pe cel care sună mai frumos. De asemenea,
pronunţarea va fi corectă, dacă emisiunea vocii este plăcută,
uşoară, netedă, iar cuvintele sunt accentuate corect. De aceea
vocea nu trebuie să fie inflexibilă, dură, aspră, voalată, răguşită,
groasă sau piţigăiată, goală, searbădă, slabă, moale, neplăcută;
iar respiraţia să nu fie scurtă, ci cât mai lungă şi rezistentă.
Pentru o pronunţare corectă, predicatorul va acorda o
atenţie deosebită uniformităţii şi varietăţii vocii. Uniformitatea
vocii cere o anumită regularitate, adică cuvintele trebuie săltate şi
coborâte prin intervale egale şi sunete uniforme. Varietatea
constă în conformarea vocii la natura subiectului tratat şi la
sentimentele pe care dorim să le trezim, pentru a nu fi în
discordanţă cu cuvintele. Vocea se acomodează după mişcările
sufletului nostru. Ea reflectă starea noastră sufletească şi se
modifică după ea. Vocea sună aşa cum este strunită de
sentimentele predicatorului. Când se roagă, vocea preotului este
domoală şi smerită; când dă sfaturi, când mângâie, vocea trebuie
să fie gravă; când exprimă frica de Dumnezeu este reţinută; când
încurajează este tare; în întristare este dureroasă şi
mângâietoare; în trezirea milei este modulată, plângătoare şi mai
ştearsă; în digresiuni este amplă, clară şi sigură; în expunerea
OM ILEXIC A GE NE RAL Ă 297
faptelor şi în conversaţie este simplă, având o poziţie

intermediară între sunetul acut şi grav; în combatere este precisă
etc. Prin urmare, vocea este un intermediar care transpune în
sufletul ascultătorilor starea sufletească a oratorului.
Pentru a da farmec vorbirii şi pentru o pronunţare
corectă, predicatorul trebuie să evite monotonia (povotovia),
adică prezentarea predicii cu aceeaşi intensitate a respiraţiei şi a
tonului. Astfel, nu va spune toată predica strigând. Unii cred, într-
adevăr, că pentru a fi înţeleşi şi pentru a-i convinge pe credincioşi
trebuie să predici strigând tot timpul. Or, vocea strigată
diminuează din valoarea cuvântului. Volumul şi dicţia sunt două
elemente distincte în oratorie. A predica strigând, ar însemna să
renunţe la o pronunţie corectă şi simplă. Nu se poate predica nici
numai pe un ton de conversaţie, fiindcă expunerea ar fi lipsită de
mişcare; nici numai în şoaptă, căci i-ar lipsi vigoarea, ci, în aceeaşi
cuvântare sau când exprimă aceleaşi sentimente, va folosi
oarecare modulări ale vocii, după cum o cere natura ideilor,
starea sufletească, faptul că termină sau începe o idee, sau după
cum trece de la o idee la alta;
2. Să fie clară, adică predicatorul să înceapă şi să
oprească unde trebuie; să ştie unde este cazul să facă pauză şi
unde să se oprească, pentru ca să nu despartă ideile şi să nu
denatureze sensul printr-o respiraţie nepotrivită, sau printr-o
oprire greşită, căci ideile sunt legate între ele prin cuvinte.
Pauzele pot fi lungi sau scurte, după cum ele încheie o frază sau o
idee. Pauza se face printr-o respiraţie scurtă, care suspendă
vocea pentru o clipă şi îndată va continua. Oprirea se face prin
coborârea vocii înainte de a începe o nouă idee Pauza ţine de
comunicarea neverbală şi are menirea de a atrage atenţia
ascultătorilor asupra ideii care urmează, dând cuvântării mai
multă forţă şi expresivitate.
Pauza poate fi logică şi psihologică. Pauza logică se face
pentru ca ascultătorii să distingă bine ideile în cadrul unei
cuvântări, iar pauza psihologică are rolul de a sublinia o anumită
stare sufletească, de bucurie, de tristeţe, de amărăciune, de

îndoială etc., pe care predicatorul doreşte să o transmită
ascultătorilor. Totodată, o pauză de efect dă posibilitatea
ascultătorilor să-şi însuşească mesajul comunicat, să reflecteze
asupra ideii şi să-şi concentreze din nou atenţia asupra celor ce
vor urma. A te opri unde trebuie şi cum trebuie, a face pauză la
locul potrivit şi a-ţi doza bine debitul oratoric, este o calitate
măruntă, dar deosebit de eficientă pentru o pronunţare clară a
cuvântării;
3. Să fie naturală, adică potrivită cu firea şi
temperamentul fiecăruia, fără să imite pronunţia altui orator.
Lipsa de naturaleţe în pronunţie scade eficienţa predicii, iar
predicatorul cade în ridicol. El trebuie să vorbească în felul său
personal, fără să-şi forţeze vocea, fără să imite gesturile unui alt
predicator. Predicatorul trebuie să vorbească aşa cum vorbeşte
un părinte către fiii săi;
4. Să fie limpede, adică să se utilizeze bine cuvintele, fără
să înghiţim sau să omitem o parte din ele, să le sublinieze pe cele
importante, să le accentueze corect, respectând cantitatea
silabelor, care pot fi lungi sau scurte. Pronunţia este limpede
când cuvintele sunt rostite întregi şi precis, când sunt accentuate
corect şi pe un ton adecvat conţinutului mesajului de comunicat.
Intonaţia şi accentul dau frumuseţe şi sensuri diferite mesajului
pe care vrei să-l transmiţln Sensul unei propoziţii sau fraze poate
fi schimbat în funcţie de intonaţie şi accent. Nu putem pune în
valoare fiecare cuvânt, ci numai pe acelea care, prin forţa lor,
scot în evidenţă mesajul pe care vrem să-l comunicăm, iar prin
felul în care le intonăm este relevată ideea centrală. Buna
articulare a cuvintelor, accentuarea corectă şi intonaţia adecvată
fac pronunţarea să fie limpede, dau frumuseţe rostirii şi valoare
conţinutului unei cuvântări: 'Tntr-adevăr, o astfel de potrivire a
tonului cu ideile, comunică ideilor forţă şi precizie. Dacă
potrivirea lipseşte, vocea va spune ceva, ideea altceva. Mai mult!
Aceleaşi cuvinte, schimbând intonaţia, indică, afirmă, dezaprobă,
neagă, exprimă mirare, indignare, întrebare, batjocură, dispreţ"

(Quintilian, Arta oratorică, III, XI, p. 327);
5. Să fie armonioasă, adică cuvintele să fie rostite în c
moderat, nici să ne grăbim, dar nici să le rostim prea lent, cu
pauze mari între ele. Pronunţarea armonioasă depinde de modul
în care predicatorul ştie să-şi potrivească respiraţia. Căci
respiraţia prea deasă întrerupe gândirea, iar prelungită prea mult,
produce sunete neplăcute, pauze mari şl nepotrivite şi va fi greu
de reluat, fiindcă trebuie să respirăm nu când vrem noi, ci când
este necesar. "De aceea când avem să pronunţăm o perioadă
mai lungă trebuie să facem rezerve de respiraţie, dar repede ca să
nu se audă şi, mai ales, să nu se observe; în celelalte părţi ne vom
relua respiraţia, unde fraza îşi uneşte membrele. Trebuie, însă, să
ne deprindem respiraţia să devină cât mal lungă. Pentru a reuşi,
Demostene recita fără pauză cât putea mai multe versuri, în timp
ce urca. Tot el, pentru a pronunţa mai uşor cuvintele şi fără
defect, obişnuia să vorbească acasă învârtind pietricele în gură"
('Quintilian, Arta oratorică, III, XI, p. 292).
c) Vocea
Pronunţarea depinde în bună măsură de voce şi de
modul în care oratorul ştie să o folosească. în legătură cu vocea
se ridică două probleme: a naturii şi a utilizării. Natura vocii se
apreciază după volumul său şi după calitate. Dacă în privinţa
volumului, vocea poate fi puternică sau slabă, având mai multe
grade între aceste extremităţi, în privinţa calităţii, vocea este
foarte variată, adică poate fl sonoră sau voalată, plină sau săracă,
dulce sau aspră, stăpânită sau amplă, dură sau mlădioasă,
limpede sau surdă. Este adevărat că vocea diferă de la om la om
şi că această diversitate este cauzată şi de construcţia fizică a
fiecăruia, dar oricum ar fi ea, în rostirea unei cuvântări, sunetul
vocii trebuie să fie dulce, nu supărător. în privinţa utilizării există
mai multe moduri de a folosi vocea. în afara tonurilor acute,
grave şl circumflexe, trebuie folosite variat tonuri când forte,
când domolite, când ridicate, când coborâte, precum şi un ritm

mai lent sau mai accentuat.
Calităţile vocii se pot dezvolta, ca toate celelalte, printr-o
îngrijire bună. Neîngrijirea sau neglijenţa vocii îi diminuează
calităţile. Vocea este în strânsă legătură cu forţa fizică, care se
obţine prin plimbări, masaje, abstinenţă, hrană uşor digestibilă,
cu alte cuvinte prin frugalitate sau cumpătare. Dar vocea
depinde şi de sănătatea laringelui, adică de elasticitatea şi
supleţea lui. Dacă laringele nu este sănătos, vocea se împiedică,
devine seacă, aspră sau sacadată. De aceea pentru îngrijirea vocii,
se recomandă predicatorului să se ferească de umiditate prea
multă, care jenează vocea, după cum uscăciunea o stinge; să
evite oboseala sau extenuarea fizică, care afectează vocea, nu
numai pentru moment, ci şi pentru viitor, să nu consume
alimente rare sau fine, să se ferească de răceală, să nu fumeze, să
nu consume alcool, care pot afecta sănătatea fizică, iar vocea să
nu-şi ia obiceiuri pe care va trebui să le părăsească, ci să se
exerciteze după cum o vom folosln Să nu se stingă în tăcere, ci să
se întărească prin practică continuă, care înlătură orice
dificultate.
Dar cel mai bun exerciţiu pentru formarea vocii este ca
predicatorul să înveţe pe dinafară, pe de rost, bucăţi cât mai
variate, care să se preteze la strigăte, discuţii, conversaţie şi
mlădieri de voce, ca să fie pregătit pentru toate situaţiile în
acelaşi timp. Astfel, o voce cultivată şi îngrijită nu va putea
suporta osteneala cu care nu s-a obişnuit, dacă va fi supusă unui
efort deosebit neprevăzut. Pentru aceea se impune să vorbim
zilnic în felul în care obişnuim să predicăm. Astfel, se întăresc nu
numai vocea şi plămânii, ci şi corpul se obişnuieşte să ia o
atitudine demnă şi îşi pune mişcările în armonie cu vorbirea.
Cântarea bisericească constituie pentru preotul predicator un
bun exerciţiu pentru cultivarea vocii, căci pronunţarea este
strălucită când vocea este uşoară, amplă, bogată, solidă, dulce,
durabilă, limpede, curată, cu timbru plăcut, oarecum maleabilă,
adică posedând toate sinuozităţile şi modulaţiile dorite de

predicator, când vocea redă sunetele asemenea unui instrument.
Trebuie evitat în predică sunetul foarte grav sau cel
foarte ascuţit, deoarece, primul, fiind puţin clar şi prea plin, nu
poate mişca sufletul ascultătorilor, iar aceştia nu pot urmări
predica; celălalt, fiind prea subţire şi exagerat de limpede este
nenatural şi, în plus, nu se poate modula, nici menţine încordat
prea mult, căci la un moment dat, predica poate degenera într-o
succesiune de strigăte, ceea ce fireşte nu foloseşte nimănuln
Astfel, vocea prea coborâtă, nu produce efectul dorit, iar cea prea
înaltă, deşi este potrivită pentru a exprima stări sufleteşti de-o
puternică vibraţie, este în pericol de a se frânge. Trebuie, deci, să
folosim sunetele mijlocii şi pe acestea să le ridicăm, dacă voim să
vorbim cu vigoare, să le coborâm, dacă vrem să fim temperaţi.
Pentru o pronunţare corectă trebuie să observăm, aşa cum am
menţionat mai sus, uniformitatea şi varietatea vocii.
d) Gesturile
O importanţă deosebită în acţiunea de prezentare a
predicii o reprezintă gesturile. Gesturile constau din mişcări ale
mâinilor şi ale corpului, mişcări care însoţesc gândurile şi
sentimentele noastre şi care produc o puternică impresie asupra
sufletelor ascultătorilor. Gestul urmează fidel vocea,
impresionează vederea şi, ca şi vocea, se supune inteligenţei.
Gestul are o putere de comunicare mai mare chiar decât puterea
cuvântului şi pătrunde până în adâncul inimii. Gestul exprimă,
fără vorbe, aproape totul. De aceea, cuvântul şi gestul sunt acte
complementare în oratoria bisericească, sinergice, care,
împreună, dau mai multă expresivitate mesajului evanghelic.
Dacă gesturile şi fizionomia noastră ar fi în dezacord cu vorbirea
noastră, predica şi-ar pierde orice autoritate şi crezare, fiindcă nu
poţi spune lucruri triste având faţa veselă, şi nu poţi afirma ceva,
făcând semne de dezabrobare. Cuvântul şi gestul slujesc
împreună aceluiaşi scop: comunicarea cu ascultătorii. De aceea
Demostene obişnuia să-şi pregătească acţiunea privindu-se într-o

oglindă mare.
Dintre elementele care alcătuiesc corpul uman, capul
este organul trupesc cel mal important, în gesticulaţie, atât
pentru frumuseţea discursului, cât şi pentru expresivitatea lui.
Frumuseţea cuvântării cere ca să-l ţinem drept şi natural, căci
capul plecat arată umilinţă, dat pe spate, aroganţă, înclinat în
lături lâncezeală, ţeapăn şi nemişcat, o oarecare duritate de
caracter. Apoi, capul trebuie să-şi ia mişcările potrivite din
subiect, ca să fie în concordanţă cu gestul, cu mişcările mâinilor şi
ale corpului. Privirea, într-adevăr, trebuie îndreptată în direcţia
mâinii, afară de cazul că trebuie să exprimăm reprobare, refuz
sau oroare. Când exprimăm o astfel de stare, privirea nu trebuie
să urmeze mişcarea mâinilor, pentru a dovedi că respingem şi cu
privirea ceea ce respingem cu mâna.
Capul exprimă starea sufletului în foarte multe chipuri. în
afară de mişcările care exprimă aprobare, refuz, confirmare,
mişcările lui exprimă ruşinea, îndoiala, admiraţia, indignarea. Dar
a se rezuma numai la gesturi cu capul, sau a face gesturi
frecvente cu capul, ar fl o greşeală din partea oratorului, după
cum ar fi nepotrivit să-l agite şl să-l mişte în toate părţile,
scuturându-şi părul.
Gestul trebuie să urmeze întotdeauna cuvântul şi să fie în
acord cu tonul vocii De aceea, gestul diferă de la o cuvântare la
alta, de la un pasaj la altul. într-un fel va fi gestul într-un panegiric
şi într-altfel într-un necrolog. Un gest nepotrivit, fără suport
ideatic, provoacă dezamăgire în rândul ascultătorilor şl întrerupe
comunicarea cu ei. De aceea predicatorul trebuie să-şi măsoare
bine fiecare mişcare a corpului, să nu facă gesturi inutile sau în
dezacord cu ideile şl sentimentele pe care le trăieşte şl cu
cuvintele pe care le rosteşte.
e) Fizionomia
Fizionomia sau expresia feţei are un rol dominant în
acţiunea de prezentare a predicii, deoarece faţa omului este ca o
carte deschisă a inimii, putându-se citi pe faţa predicatorului
mişcările şi stările sale sufleteşti: bucuria, tristeţa, trufia,
smerenia etc. Curăţia inimii şi sfinţenia vieţii Sfântului Ştefan au
putut fi citite pe faţa lui, care strălucea ca o faţă de înger, chiar şi
de duşmanii lui: "Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau
în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger'YFA 6,15). Iar
înţeleptul Solomon zice: "O inimă veselă înseninează faţa, iar
când inima e tristă şi duhul e fără curaj" (Pilde 15, 13). Spre faţa
predicatorului se îndreaptă atenţia şi privirile tuturor
ascultătorilor, fiindcă pe faţa lui se pot citi chiar şi gândurile lui;
faţa este oglinda sufletului. Quintilian afirmă: "Spre ea se
îndreaptă atenţia oamenilor, la ea privesc ochii tuturor, pe ea o
urmăresc, chiar înainte de a deschide gura. Pentru ea ne sunt
dragi unii oratori, pentru ea nu ne plac alţii. Prin ea înţelegem
foarte mult şi, de multe ori, ea suplineşte toate cuvinetele" (Arta
oratorică, III, XI, p. 248). De aceea faţa predicatorului trebuie să
fie senină, modestă, naturală şi, întotdeauna, în acord cu cele
propovăduite.
Dar în fizionomie, ochii au cea mai mare importanţă,
fiindcă exprimă cel mai bine starea sufletului. Astfel, lucesc când
sunt veseli, se acoperă de ceaţă când sunt trişti, lăcrimează când
sufletul e îndurerat, sau curg când sufletul e plin de bucurie. Prin
mişcare, ochii devin hotărâţi, indiferenţi, mândri, ameninţători,
blânzi, asprii. Aceste expresii oculare variază în funcţie de
situaţiile în care se găseşte oratorul. Dar niciodată nu e permis ca
ochii predicatorului să exprime stări sufleteşti şi atitudini în
contradicţie cu mesajul evanghelic. De asemenea nu e îngăduit
să fie rigizi şi holbaţi, lâncezi şi amorţiţi, zburdalnici şi
neastâmpăraţi, îndoielnici, stăpâniţi de pofte şi plăceri, sau cu
privire piezişă, părând în tot timpul, că cer sau că promit ceva. în
timpul rostirii cuvântării, ochii trebuie ţinuţi complet deschişi.
Oratorul care-şi ţine ochii închişi sau mai puţin închişi, afirmă
Quintilian, acela e cu totul lipsit de experienţă sau de inteligenţă.
Dacă în ochi poate fi citită foarte bine starea sufletului,
predicatorul, pentru a se lămuri dacă ascultătorii înţeleg sau nu
predica, trebuie să-i privească în ochi, fără a rămâne cu ochii
încremeniţi pe o anumită persoană, ci privirea sa să-i cuprindă pe
toţi, să-i privească în ochi pe toţi şi pe fiecare în parte. Căci numai
ţinându-i atenţi cu ochii în ochii lui, credincioşii vor putea fi
captivaţi, îl vor asculta atenţi, realizând astfel, între el şi ei, o
deplină comunicare din priviri. Privirea este deci un mijloc de
comunicare neverbală între orator şi ascultători. Acest tip de
comunicare din priviri poate să-l inspire pe preot pe tot parcursul
predicii. El va cunoaşte pe feţele sau chipurile ascultătorilor dacă
mesajul transmis a fost receptat de ei, dacă sunt nedumeriţi de
anumite lucruri şi trebuie să le mai explice sau să accentueze
anumite sensuri.
Pentru a cuprinde toate sentimentele despre care am
amintit, ochii sunt ajutaţi de elementele care alcătuiesc faţa
omului: sprâncene, pleoape, obraji, nas, buze şi frunte. Astfel,
fruntea încreţită exprimă o profundă gândire şi tristeţe; înălţată
arată mirare. Sângele este pus în mişcare de starea noastră
sufletească şi, când suntem cuprinşi de ruşine, obrajii se înroşesc,
când ne este teamă sângele se retrage şi obrajii sunt cuprinşi de
paloare, când suntem în echilibru sau cu o stare sufletească bună,
obrajii capătă o culoare intermediară între ambele, exprimând
seninătate. Sprâncenele contractate exprimă mânie; lăsate în jos,
tristeţe; destinse, veselie, aprobare; ridicate, interdicţie. Defectul
sprâncenelor constă în a fi nemişcate, mişcate inegal sau în
dezacord cu cuvintele.
Dacă prin elementele arătate mai sus pot fi exprimate
stări pozitive şi negative, prin nări şi buze, nimic nu se poate
exprima convenabil. Totuşi, ele se pretează la a reda batjocura,
dispreţul şi repulsia. De aceea mişcările acestora trebuie
controlate cu prudenţă şi decenţă de către preotul predicator. El
se foloseşte în elocinţa bisericească şi de elocinţa fizionomică,

fără să exagereze şi să cadă în ridicol, ci în mod natural şi sincer.
Expresia feţei sale să constituie un element esenţial al
comunicării cu ascultătorii.
f) Mâinile
Mişcările mâinilor au un rol deosebit de însemnat în
elocinţa bisericească. Dacă predicatorul ar sta cu mâinile
nemişcate în timpul rostirii predicii, vorbirea ar fi mutilată, fără
putere şi inexpresivă, deoarece mişcările mâinilor, la fel de
numeroase ca şi cuvintele, au puterea de comunicare ca şi
cuvintele. Toate părţile care alcătuiesc corpul omenesc ajută pe
orator prin gesturi şi mişcări echilibrate, în acţiunea sa, dar
mâinile vorbesc ele însele. "Cu ele cerem, promitem, chemăm,
concediem, ameninţăm, implorăm, ne exprimăm groaza, teama;
prin ele întrebăm, negăm; prin ele manifestăm bucuria,
întristarea, îndoiala, mărturisirea, regretul, măsura, cantitatea,
numărul, timpul. Oare nu ele ne înflăcărează, nu ele ne
domolesc? Nu cu mâinile manifestăm aprobare, admirare, sfială?
Pentru a desemna locul şi personajele, nu ţin ele locul adverbelor
şi al pronumelor? De aceea, în diversitatea atât de mare a vorbirii
tuturor neamurilor şi popoarelor, mi se pare că gesturile mâinilor
sunt vorbirea comună a tuturor ascultătorilor" ('Quintilian, Arta
oratorică, III, XI, p. 301).
Predicatorul trebuie să acorde importanţa cuvenită
mişcării mâinilor, în timpul rostirii predicii, pentru că mişcarea
însoţeşte cuvintele în mod natural, regulă care trebuie observată
la orice gest şi la voce, dar nu trebuie să exagereze. Nu-i sunt
îngăduite predicatorului gesturile prin imitare, chiar dacă
asemenea gesturi trezesc ideea corespunzătoare, pentru că ar
provoca ilaritate între ascultători. Poate să întoarcă mâna înspre
sine, când vorbeşte despre sine, să o îndrepte spre un sfânt, care
este pictat în biserică şi despre care vorbeşte, precum şi alte
gesturi de felul acesta, dar nu să imite unele atitudini şi să
însoţească cu gesturi tot ce spune. De pildă, vorbind despre

regele Saul, cuprins de duhul cel rău, şi despre David, care-i
cânta din harpă pentru a-l linişti (I Reg. 16, 23), nu-i este permis
să-l imite pe David cântând din harpă, ţinând mâinile în felul cum
acesta atingea coardele instrumentului. De asemenea, nu trebuie
imitate mişcările pe care le face cel care bate, sau cel care e
bătut, nici strigătele lui de durere.
Redăm câteva gesturi mai semnificative care, dacă sunt
bine controlate, aduc o contribuţie esenţială la transmiterea
mesajului evanghelic.
Aşezarea degetului mijlociu pe degetul mare şi celelalte
trei întinse, este deosebit de util în exordiu, când, întinzând
mâna şi purtând-o lin în dreapta şi în stânga, o însoţim discret cu
capul şi cu umerii. Acelaşi gest, însă mai pronunţat, denotă
siguranţă, în naraţiune. în dezaprobare şi respingere e aprig şi
strălucitor. Punerea celor două degete din mijloc pe degetul mare
este un gest mai stăruitor decât precedentul, dar în exordium şi
în naraţiune nu este potrivit.
Pentru a critica şi a indica, îndoim cele trei degete de la
urmă (cel mic, inelarul şi cel mijlociu), le apropiem de cel mare, în
timp ce arătătorul îl ţinem întins. Când ridicăm mâna şi o
îndreptăm spre umăr, înclinând puţin degetul, el afirmă;
întorcându-l spre pământ şi oarecum răsturnându-l, insistă.
Acelaşi deget (arătătorul), când punem uşor pe ultima sa
articulaţie degetul mare şi mijlociu, în timp ce încovoiem puţin pe
celelalte două, e potrivit în discuţii.
Un alt gest, foarte potrivit unui stil modest este acela
când apropiind uşor la vârf primele patru degete, ducem mâna
nu departe de gură sau de piept şi o lăsăm în jos întinzând-o
puţin. Acest gest exprimă timiditate şi modestie. Când, printr-o
mişcare mai liberă, tragem mâna spre noi, degetele fiind întinse
în jos, şi apoi o deschidem mai larg şi o închidem în direcţia
contrară, atunci pare că ducem înseşi cuvintele către ascultători.
Mai sunt şi alte gesturi mai puţin vizibile, dar

semnificative. De pildă, admiraţia o exprimăm prin următorul
gest: întoarcem puţin mâna spre cer, închidem pe rând toate
degetele începând cu cel mic, apoi printr-o mişcare inversă, o
deschidem şi o îndreptăm în sens contrar. Dacă vrem să
întrebăm, întoarcem mâna oricum o ţinem, spre cel întrebat.
Pentru aprobare, povestire şi pentru a marca diferite puncte,
punem vârful degetului arătător de la mâna dreaptă pe
extremitatea unghiei de la degetul mare, lăsând libere celelalte
degete. Când vrei să accelerezi vorbirea, închizi şi deschizi mâna
iute şi alternant. Pentru a încuraja, mâna trebuie să fie deschisă
concav cu degetele răsfirate şi ridicată deasupra umerilor de
parcă ai cere ceva. Când ne manifestăm o uşoară mirare, o
indignare, o teamă sau o rugăciune, apropiem de gură degetele
împreunate la vârfuri. Când suntem cuprinşi de regret, strângem
pumnul şi îl ducem la piept. Când vrem să arătăm sau să invocăm
ceva, întindem înainte ambele mâini, având palmele deschise, iar
în semn de adorare le ridicăm către Cel de Sus.
Desigur că mai sunt şi alte gesturi, însă cele enunţate sunt
acceptate şi în oratoria bisericească. Predicatorul creştin trebuie
să ţină seama de importanţa acestor gesturi, să le cunoască şi să
exerseze, pentru a da mai multă expresivitate cuvântării sale.
Totodată predicatorul va ţine seama de următoarele îndemnuri:
Marii oratori ai antichităţii au apreciat că gestul mâinii
trebuie să înceapă şi să termine o dată cu fraza. Mişcările mâinii
să însoţească cuvintele, nici să le preceadă, nici să le urmeze,
pentru a evita efectul neplăcut;
Nu trebuie exagerat prin gesturi continui care conduc la
fracţionarea discursului, dar nici să ţinem mâna prea multă vreme
nemişcată;
Gesturile trebuie potrivite cu respiraţia, cu ritmul şi cu
părţile propoziţiilor şi frazelor;
Se interzice ridicarea mâinii deasupra capului şi
coborârea ei la baza pieptului;
Mişcarea mâinii să pornească din partea stângă şi să se

oprească în dreapta. Este greşit gestul care se termină în partea
stângă;
Spre stânga nu se poate mişca mâna mai departe de
umăr, fiindcă gestul devine neplăcut. Dar când facem gestul de
respingere cu mâna spre stânga în semn de aversiune trebuie să
aplecăm puţin înainte umărul stâng, să fie în acord cu capul, pe
care îl îndreptăm spre dreapta;
Nu este corect să facem gesturi numai cu mâna stângă;
ea trebuie adesea să se adapteze mâinii drepte;
în chestiuni de o importanţă mai mică, triste sau duioase,
gesturile să fie scurte, iar în cele importante, de natură
înveselitoare, cumplite, să fie mai ample;
Gesticulaţia mâinilor trebuie să fie în armonie cu părţile
componente ale predicii: în introducere, să fie calmă, cu
execepţia exordiului vehement, când gesticulaţia trebuie să fie
mai energică; în tratare, gesticulaţia să fie mai deasă şi mai
vioaie; în concluzie, să fie mai rară şi mai accentuată.
g) Ţinuta corpului
în timpul cuvântării, ţinuta corpului trebuie să fie cât mai
naturală şi în deplină armonie cu sublimitatea momentului in
care se rosteşte Cuvântul lui Dumnezeu. Mişcările corpului, daca
sunt în concordanţă cu gândurile şi sentimentele oratorului, dac a
sunt bine cumpănite, pot fi mai expresive decât gesturile
mâinilor.
Predica se rosteşte fie de la amvon, fie de pe soleea dm
faţa sfântului altar. Prima grijă a predicatorului este ca să se
plaseze în aşa fel încât să-i cuprindă cu privirea pe toţi
credincioşii şi să fie văzut de către toţi. Apoi, trebuie să fie atent
ca ţinuta corpului să fie dreaptă, nu înclinată sau strâmbă, să fio
relaxată, nu ţeapănă; să nu scoată prea mult în afară pieptul y
pântecele, pentru că se reliefează partea posterioară a corpului y
orice înclinare spre spate displace. Bustul, de asemenea, trebuir
să fie în concordanţă cu gestul, căci accentuează frumuseţea

mişcării întregului corp.
în privinţa picioarelor, trebuie să avem grijă cum le ţinem
şi cum le mişcăm în timpul rostirii predicii. E nepotrivit să
îndepărtăm picioarele prea mult unul de altul sau să le ţinem
prea apropiate. Să nu ne ridicăm pe vârful picioarelor şi să ne
coborâm; să nu ne plimbăm într-o parte şi alta; să nu batem cu
piciorul; să nu ne balansăm de pe un picior pe altul; să nu ne
sprijinim când pe unul când pe celălalt; să nu ne legănăm într-o
parte şi alta; să nu mişcăm umerii şi nici să-i ridicăm. Demostene,
care avea acest obicei, şi-a îndreptat acest defect în felul
următor: " în timp ce vorbea de la o tribună îngustă, deasupra
umărului îi stătea atârnată o suliţă; dacă în înflăcărarea
discursului uita să evite această mişcare, înţepătura suliţei i-o
amintea"(Quintilian, Arta oratorică, III, XI, p. 313).
Ţinuta corpului trebuie să fie, aşadar, dreaptă şi naturală,
picioarele să fie pe aceeaşi linie şi puţin îndepărtate unul de altul,
sau piciorul stâng să fie foarte puţin înainte, sprijinindu-ne pe
dreptul, sau cel drept să fie puţin mai înainte, sprijinindu-ne pe
stângul; genunchii să fie drepţi, nu încordaţi; umerii, liberi.
Nu-i este admis predicatorului ca, în timpul rostirii
predicii, să se plimbe, să-şi lovească pieptul, fruntea, să bată din
palme, sau să facă gesturi obişnuite numai în discursurile
juridice.
h) Ţinuta vestimentară
în ce priveşte felul îmbrăcămintei, preotului i se cere
costumaţia prevăzută de normele canonice şi rânduielile liturgice,
■costumaţie pe care o poartă după cum se află, în afară de biserică
sau în biserică. în faţa credincioşilor, preotul vorbeşte în numele
Domnului şi, de aceea, el trebuie să se prezinte cu o ţinută
vestimentară distinsă, adică pe măsura misiunii sale.
Vestimentaţia lui trebuie să fie modestă, dar curată, plăcută, în
nici un caz extravagantă. Căci îmbrăcămintea, încălţămintea,
părul, sunt criticabile şi când denotă grijă exagerată, dar şi când

dau dovadă de prea mare neglijenţă. Preotul nu trebuie să-şi facă
o preocupare exclusivă pentru ţinuta vestimentară, dar nici nu
poate fi neglijent, fiindcă o prezenţă vestimentară neîngrijită
provoacă dezamăgire şi dezgust credincioşilor. Buna rânduială şi
buna cuviinţă în îmbrăcăminte, ca şi în purtare şi în vorbire, sunt
obligatorii pentru predicator.
Dar atenţia pentru ţinuta vestimentară este necesară
până începe predica. Deşi nu trebuie să devină o preocupare
unică, totuşi, trebuie să fie permanentă dar echilibrată, fiindcă în
timpul rostirii cuvântării nu-ţi este permis să-ţi aranjezi
îmbrăcămintea, încălţămintea, părul etc.
De asemenea predicatorul trebuie să fie atent şi cu ţinuta
capilară, adică să nu exagereze lăsându-şi părul pletos, sau să
poarte tunsori moderne. Şi în privinţa podoabei capilare el
trebuie să dovedească modestie, decenţă şi bună cuviinţă. Părul
trebuie să fie curat şi îngrijit, ca de altfel întregul său trup, pentru
a adăuga la curăţia sufletească şi curăţia trupească (cf. Ef 5, 29).
în această privinţă, Quintilian are următoarea opinie: "Mie mi se
pare că dezordinea părului şi a îmbrăcămintei indică sinceritatea
sentimentelor şi că ne câştigă simpatie chiar faptul că am uitat
această preocupare. Dimpotrivă, dacă, după ce abia am început
sau am înaintat puţin în pledoarie, ne-ar aluneca toga şi nu am
pune-o iarăşi la loc, ar fi un gest de om neglijent, leneş, sau care
nu ştie să o îm b race "(A rta oratorică, III, XI, p. 318).
în urma celor expuse, desprindem concluzia că acţiunea
în predică este o parte deosebit de importantă a oratoriei
bisericeşti, prin care se pune în valoare şi se dă mai multă
expresivitate conţinutului mesajului dumnezeiesc, transmis de
către preot ascultătorilor săi. Am prezentat mai sus calităţile şi
defectele pronunţării sau rostirii unei cuvântări bisericeşti.
Cercetându-le cu atenţie, predicatorul va trebui să mediteze
asupra unor chestiuni foarte importante. în primul rând se va
gândi că menirea sa de propovăduitor al Adevărului şi "slujitor al
Cuvântului"(Lc 1, 2) îl obligă să-şi asume responsabilitatea pentru

transmiterea cuvântului lui Dumnezeu printr-o acţiune demnă,
perfectă şi expresivă. Totodată el se va gândi în prezenţa căror
ascultători va avea să vorbească. Căci, acţiunea, ca şi stilul, poate
varia după orator şi ascultători. într-adevăr nu se potrivesc
aceleaşi reguli pentru voce şi gest în orice gen de cuvântare
bisericească. Căci în panegirice, în cuvântările de la botez,
cununie şi în alte pareneze ocazionale, prilejuite de evenimente
de natură îmbucurătoare, acţiunea e bogată, solemnă şl plină de
demnitate. Iar în cuvântările funebre, în parenezele prilejuite de
evenimente întristătoare, acţiunea constă în gesturi bine
măsurate, umile, iar vocea este domoală, caldă, înduioşătoare. în
al doilea rând, predicatorul va acorda o atenţie deosebită
conţinutului temei de tratat şi obiectivelor pe care le urmăreşte,
în al treilea rând, el se va îngriji de forma predicii şi acţiunea de
prezentare în faţa auditorilor. în ceea ce priveşte grija pentru
formă şi pentru rostirea predicii, predicatorul trebuie să păstreze
măsura necesară, să nu exagereze în nici o direcţie. Căci dacă e
greşit a voi să redai toate cuvintele prin gesturi, unele îşi pierd
însă toată forţa dacă nu li se reliefează valoarea.
Pronunţarea sau rostirea predicii trebuie să urmărească
trei scopuri principale:
a) să convingă pe ascultători de adevărul celor
propovăduite. Convingerea se obţine printr-un ton hotărât, care
poate avea mai mare efect decât argumentele, dar şi prin gesturi
pe măsura tonului;
b) să mişte inimile credincioşilor. Modalitatea de a
sensibiliza stă în trăirea de către predicator a sentimentelor pe
care vrea să le trezească în ascultătorii săi;
c) să câştige admiraţia şi afecţiunea auditoriului. Aceasta
se obţine prin prestanţa morală a preotului, care reiese oarecum
din însăşi vocea şi felul în care rosteşte predica, precum şi din
frumuseţea cuvântării.
Vom adăuga la cele menţionate mai sus că acţiunea de

prezentare a predicii este diferită în fiecare din părţile care
alcătuiesc întregul unei cuvântări bisericeşti. Astfel, în exordium,
pronunţarea trebuie să fie îndeosebi calmă, sfioasă, pentru a
câştiga simpatia ascultătorilor, exceptând introducerile
vehemente; vocea să fie temperată, gestul moderat, mişcarea
corpului să fie lentă, într-o parte şi alta, ochii să fie fixaţi într-un
singur punct.
Tn naraţiune, mişcarea mâinilor să fie mai deasă şi puţin
mai prelungită, gestul să fie precis, vocea, ca în conversaţie, dar
puţin mai tare, tonul să fie uniform. Chiar dacă suntem în aceeaşi
parte a cuvântării, respectiv în naraţiune, când se urmăreşte
trezirea sentimentelor, fie de compătimire, de milă, fie de respect
sau admiraţie, pronunţarea este diferită, vocea variază în funcţie
de natura sentimentelor. în divisio, pronunţarea este foarte
variată. Enunţarea şi împărţirea temei se face pe un ton apropiat
de tonul conversaţiei, iar gesturile sunt precise. Argumentarea,
care este de obicei stăruitoare, energică şi vioaie, cere un gest
conform cu ceea ce spunem, adică rapid şi energic. Vorbirea
trebuie să fie uneori deasă şi insistentă. Digresiunile se
caracterizează, în general, printr-o acţiune domoală, blândă,
calmă, căci se are în vedere relaxarea sufletească a ascultătorilor
Peroraţia sau încheierea, dacă se rezumă la recapitularea ideilor,
cere o înlănţuire de fraze scurte, precise, spuse pe un ton hotărât
şi grav. Dacă urmăreşte să aprindă anumite sentimente, cere o
inflexiune a vocii, în funcţie de natura sentimentelor. Dacă
predicatorul vrea să le trezească credincioşilor sentimente de
milă, vocea trebuie să fie modulată, blândă şi umilă, să fie
patetică, ca să pătrundă în adâncul inimilor şi să-i sensibilizeze.
Şi, în sfârşit, dacă există atâta varietate în acţiunea de
prezentare a predicii, rezultă clar că pronunţarea trebuie să fie
potrivită şi cu ideile, pentru a le da, aşa cum am amintit, mai
multă forţă şi precizie.
OM1LETIC A GENERALĂ 313
E necesar să precizăm că predicatorul are obligaţia, ca

înainte de a rosti cuvântarea în public, să o memoreze şi să o
rostească în camera sa de lucru, exersând gesturile pe care vrea
să le facă, când va vorbi în faţa credincioşilor. Dar în toate să
păstreze măsura, în gesturi ca şi în vorbire. Acţiunea sa să nu fie
una "fără astâmpăr" (Pompilius Laenas), prin gesturi necontrolate
sau care plictisesc, nici prin schimbări de intonaţie, care o fac
săltăreaţă, ci să fie una temperată şi cu bun gust, căci esenţialul
constă în a da expresivitate mesajului comunicat şi a face să
rodească cuvântul lui Dumnezeu în sufletele credincioşilor.
I I I . C L A S I F I C A R E A P R E D IC IL O R
Partea a treia din Omiletica specială se ocupă cu

clasificarea cuvântărilor bisericeşti sau felurile predicilor.
Precizăm că orice cuvântare bisericească are o parte
didactică şi o parte parenetică. Partea didactică constă în
comunicarea cunoştinţelor, iar partea parenetică constă din
îndemnurile care se aau, pentru transpunerea învăţăturilor în
viaţa personală. Aceasta constituie, de fapt, nota specifică a unei
cuvântări bisericeşti. Orice învăţătură transmisă printr-o
cuvântare bisericească, dacă nu este pusă în practică, rămâne la
nivel de pură informaţie. Nici o predică nu poate fi numai
dogmatică, numai morală sau numai biblică etc., deoarece
dogma, de pildă, dacă nu devine principiu de moralitate, rămâne
o învăţătură abstractă, care poate fi întâlnită şi în alte filosofii, iar
morala, dacă nu este clădită pe adevărul dumnezeiesc revelat,
este lipsită de fundament. Aşadar, ţinând seama de structura
interioară a cuvântărilor bisericeşti, de forma, de conţinutul şi de
scopul lor, le-am grupat în: omilii, predici propriu-zise şi pareneze.
1. Omilia
Cuvântul omilie vine din limba greacă şi înseamnă

adunare, conversaţie, tovărăşie, convorbire. Omilia este aşadar
convorbirea slujitorilor Bisericii cu mulţimea credincioşilor.
Originea acestei forme de propovăduire o găsim chiar la
Mântuitorul Hristos. Sfântul evanghelist Luca (4,18) relatează
cum lisus Hristos a venit în sinagoga din Nazaret şi, după obicei,
a deschis cartea proorocului Isaia (61,1) şi a început să citească,
stând de vorbă cu mulţimea care-L asculta, uimită de cunoştinţele
Lui. Dar Mântuitorul tâlcuieşte şi alte texte din Vechiul
Testament, care privesc aspecte legate de credinţa şi moralitatea
poporului evreu (Ex. 20,10; 20, 44; 21, 24; Deut. 5, 17; 24 etc.),
arătând superioritatea Legii Noi faţă de Legea Veche. Prin
urmare omilia a luat naştere din înseşi cuvântările Mântuitorului
Hristos.
In Sfânta Scriptură singurul loc unde cuvântul omilie
apare ca termen tehnic, pentru denumirea cuvântării rostite în
Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii, este cel din Faptele Apostolilor
20, 11: "Si suindu-se, şi frângând pâinea, şi mâncând, a vorbit cu
ei mult până în zori, şi atunci a plecat". Din acest moment omilia
şi-a primit consacrarea de cuvântare bisericească, rostită de o
persoană anume aleasă şi rânduită pentru slujba cuvântului.
Având model pe Mântuitorul Hristos şi pe Sfânţii Apostoli,
părinţii Bisericii au continuat acest gen de cuvântare
bisericească, omilia fiind cea mai veche, cea mai simplă formă de
propovăduire a învăţăturii dumnezeieşti revelate şi cea mai
recunoscută din perioada post-apostolică. Omiliile din această
perioadă nu erau simple exegeze pe texte biblice, ci accentuau
partea practică, adică aplicarea învăţăturilor la viaţa de zi cu zi,
spre folosul şi zidirea duhovnicească a credincioşilor.
Om ilia este de două feluri:
a) Omilia mică sau exegetică, numită astfel deoar
explică amănunţit textul Sfintei Scripturi, adică verset, cu verset
extrăgând toate învăţăturile folositoare vieţii credincioşilor. Acest
gen de predică îl fereşte pe predicator de greşeala de a introduce
în cuvântare idei străine de înţelesul autentic al textului Sfintei
Scripturi, îl păzeşte de păcatul de a se predica pe sine sau ideile
sale. De aceea el trebuie să aibă cunoştinţe solide din domeniul
exegezei biblice şi să nu se îndepărteze de învăţătura
dintotdeauna a Bisericii.
Omilia mică sau exegetică, întrucât se bazează pe analiza
fiecărei părţi componente a pericopei evanghelice, fără să
neglijeze întregul acesteia, poartă denumirea şi de omilie
analitică.
Cât priveşte denumirea de "omilie mică" sau "exegetică"

este preferabilă cea de "omilie exegetică", deoarece corespunde
activităţii pe care o desfăşoară predicatorul.
A se vedea anexa: Model de om ilie mică sau
exegetică.
b) O m ilia m are sau tem atică , numită şi omilie sint
(ouvxiBnpi = a aduna, a pune la un loc, a concentra), tratează o
singură temă doctrinară sau morală, extrasă din pericopa
evanghelică, care constituie esenţa textului biblic. Tema care
urmează să fie tratată se formulează corect, scurt şi clar, ca să
poată fi ţinută minte. Desigur că tema aleasă trebuie analizată şi
explicată, iar pentru aceasta trebuie să se recurgă la învăţăturile
secundare care decurg din tema centrală, însă doar la acelea care
constituie o unitate cu tema principală sau formează un întreg
cu ea.
Este de preferat denumirea de omilie tematică sau
sintetică, deoarece exprimă metoda folosită la întocmirea acestei
omilii şi corespunde şi în ce priveşte conţinutul acesteia.
Care sunt caracteristicele omiliei?

1. Mai întâi precizăm că omilia este strâns legată de
întregul text scripturistic, deci ideile se vor desfăşura potrivit
pericopei evanghelice, în timp ce predica tematică se poate
desfăşura la libera alegere a predicatorului. Fireşte că şi predica
tematică se bazează pe textul Evangheliei, dar se are în vedere
scopul temei, fapt care permite folosirea textelor biblice în mod
liber şi nu într-o logică cerută de textul Scripturii.
2. Omilia porneşte întotdeauna de la un verset biblic şi
este consecventă textului pericopei, în timp ce predica se poate
face şi fără să porneşti de la un text biblic sau chiar numai de la
un singur text.
3. Omilia nu are aceeaşi structură cu predica tematică.
Dacă predica tematică se întocmeşte pe împărţiri şi subîmpărţiri
ale materiei, omilia urmăreşte textul pericopei în mod strict,
verset cu verset. "Nu trebuie să se confunde comentariul ştiinţific

cu omilia. Exegeza ştiinţifică nu urmăreşte altceva decât să ruleze
în expunerile ei sensul autentic al cuvintelor sacre. Omilia însă
urmăreşte scopuri practice. Sprijinindu-se pe exegeza ştiinţifică,
ea explică şi aplică la viaţa credincioşilor învăţăturile cuprinse în
textele sfinte. Şi atunci ce este omilia? Omilia este cuvântarea
bisericească prin care explicăm şi aplicăm la viaţa credincioşilor
învăţăturile unei pericope biblice în aşa fel ca aceştia să şi le
însuşească şi să se călăuzească după ele în existenţa lor
cotidiană" (D. Belu, Curs omiletică, mss.,p. 122).
Faţă de predica propriu-zisă, omilia comportă mai multe
avantaje:
1. Tâicuirile omiletice îi aduc pe credincioşi în atingere
directă cu Mântuitorul Hristos, familiarizându-i cu învăţătura
Sfintei Scripturi.
2. Tâlcuirea omiletică pe înţelesul tuturor, care ţine
seama de fondul aperceptiv al ascultătorilor, este mai uşor
digerabilă decât o predică sintetică.
3. Tâlcuirea separată a pericopelor evanghelice paralele,
repetarea acestora, contribuie la asimilarea textului, învăţăturilor
şi adâncirea acestora.
4. Cunoaşterea Sfintelor Scripturi de către credincioşi
prin tâicuirile omiletice îi ajută pe aceştia să nu cadă în erezii şi
nici să se lase prinşi în cursele prozelitismului sectar.
5. Tâicuirile omiletice asigură cuvântărilor bisericeşti
bogăţia conţinutului, fundamentat pe Sfânta Scriptură, adică
predica este strâns legată de Cuvântul lui Dumnezeu; îl feresc pe
predicator de a cădea în rutină, iar pe credincioşii ascultători de
lipsa de interes.
6. Omilia păstrează cel mai bine graiul Sfintelor Scripturi,
al Mântuitorului Hristos şi al Sfânţilor Apostoli.
Dar omilia comportă şi câteva dezavantaje. Unul ar fi că
pericopa evanghelică are o mare bogăţie de învăţături, care nu
pot fi nici explicate detaliat şi nici nu pot fi aprofundate de către
ascultători, deoarece timpul este insuficient pentru explicarea

fiecărui adevăr în parte, iar credincioşii rămân indecişi în ce
priveşte aplicarea învăţăturilor în viaţa lor.
Un alt dezavantaj ar fi că însuşi predicatorul riscă să
devină exeget, iar predica sa exegeză. De aceea, când face omilie,
să nu piardă din vedere zidirea sufletească a ascultătorilor.
De asemenea există şi dezavantajul ca părţile absolut
esenţiale ale pericopei să fie neglijate datorită numărului mare de
teme şi sensurilor multiple care se desprind dintr-o pericopă
evanghelică. Eliminarea acestor lipsuri depinde însă de
predicator. Dacă el îşi însuşeşte foarte bine regulile după care se
construieşte omilia, va reuşi să înlăture minusurile şi să pună în
valoare cuvântul lui Dumnezeu aşa cum este consemnat în Sfânta
Scriptură.
Tot o specie de omilie tematică este şi omilia catehetică,
ce tratează o învăţătură de credinţă, cuprinsă în Crez şi care se
regăseşte în pericopa evanghelică sau apostolică. Astfel de omilii
catehetice ne-au lăsat Sfinţii Chirii al Ierusalimului şi Niceta de
Remesiana.
Care este deosebirea între omiliile catehetice şi
catehezele propriu-zise? Prima deosebire este de structură,
anume omiliile catehetice nu respectă momentele logico
psihologice ale unei cateheze, care este o lecţie de religie. Apoi,
catehezele sunt un ciclu de cuvântări, legate între ele prin
conţinut, rostite de preot la sfârşitul fiecărei slujbe, cu scopul
bine precizat de a-i învăţa pe credincioşi adevărurile
fundamentale ale religiei creştine, de a-i întări în credinţa
ortodoxă şi de a-i feri de rătăciri, iar omiliile catehetice se rostesc
în cadrul serviciului divin public, fiind legate de pericopa
scripturistică a zilei, fără să aibă continuitate între ele.
Exemplu de modul cum se alcătuieşte omilia exegetica,
omilia tematică şi omilia catehetică la acceaşi pericop.i
evanghelică: Parabola samarineanului milostiv. Vrând să faci o
omilie exegetică, explici fiecare parte componentă a acestei
parabole, verset cu verset; vrând să faci omilie tematică, anunţi

tema: Porunca iubirii faţă de aproapele; vrând să faci o omilie
catehetică, vei prezenta textul parabolei şi vei anunţa tema:
Despre viaţa veşnică.
A se vedea anexa: Model de om ilie mare sau
tematică.
2. Predica propriu-zisă sau predica sintetică
După cum observăm, omilia mare sau sintetică, ce are ca
temă un adevăr de credinţă doctrinar sau moral, exprimat printr-
o propoziţie sau printr-un singur cuvânt, este o punte de trecere
către predica propriu-zisă. De aceea, predica propriu-zisă este o
"fiică"a omiliei mari sau sintetice. Ea s-a desprins din omilia mare
şi a devenit o specie distinctă în cadrul cuvântărilor bisericeşti.
Noţiunea sau termenul "predică" îl avem de la scriitorul
bisericesc Tertulian (sec. III-IV). Predica tematică, ca şi omilia
tematică, se bazează pe textul Sfintelor Scripturi, cu deosebirea
că textul omiliei îl constituie o întreagă pericopă, iar textul
predicii propriu-zise îl formează unul sau două versete, din care
predicatorul îşi scoate tema cuvântării sale. Ideea centrală se
extrage din Sfânta Scriptură sau din învăţătura Bisericii, putându-
se face conexiuni cu texte care au acelaşi conţinut.
Faţă de omilia mare, predica propriu-zisă se distinge prin
două note esenţiale: unitatea materiei, adică ea tratează o unică
temă, pe care o anunţă de la început; şi sinteza, adică
prezentarea temei în idei bine concentrate şi argumentate cu
dovezi corespunzătoare.
Origen este cel dintâi predicator creştin care acordă o
atenţie deosebită acestui gen de cuvântări bisericeşti, cel puţin
din trei motive:
1. Mai întâi pentru că textul biblic care se citea în cad
sfintelor slujbe, ca şi tema despre care trebuia să vorbească, erau
poruncite de episcop, fapt pentru care el trebuia să se
pregătească temeinic;
2. A! doilea, pentru că predicile lui Origen erau audiate

de un număr din ce în ce mai mare, de către cei mai învăţaţi
oameni ai vremii care nu se mulţumeau numai cu explicaţiile
oferite prin omiliile exegetice, ci doreau să afle sensurile mai
adânci ale cuvântului evanghelic, ceea ce numai prin predica
tematică se putea face;
3. Şi, în al treilea rând, menţionăm că, pentru a arăta
netemeinicia învăţăturilor ereticilor, dar şi frumuseţea şi
profunzimea învăţăturilor creştine, nu exista altă cale pentru
Origen, decât cea a predicii tematice, întocmită după un plan bine
stabilit dinainte şi argumentată temeinic, aşa încât să-i convingă
pe eretici de adevărul celor propovăduite şi să-i determine a
urma învăţăturile creştine.
începând cu veacul al IV-lea, Părinţii Bisericii noastre s-au
ocupat în mod deosebit de propovăduirea învăţăturii
descoperite, iar predica tematică, prin unitatea şi concentrarea
învăţăturilor, satisface exigenţele culturale ale elitei intelectuale,
răspunde prompt atacurilor ereticilor, combate slăbiciunile şi
viciile societăţii şi prezintă învăţătura dumnezeiască într-o formă
sau un limbaj care satisface pretenţiile oratoriei antice. Ei au
folosit cu abilitate mijloacele formale ale oratoriei antice, atât în
omilia exegetică, axată cum se ştie pe explicarea şi aplicarea
pericopei, dar şi în predica tematică, unde mijloacele oratoriei
greco-romane s-au dovedit mult mai utile în argumentarea temei,
formarea convingerii şi respingerea concepţiilor greşite.
Faţă de omilie, predica tematică prezintă avantajul că
învăţătura pe care o tratează este bine dezvoltată şi aprofundată,
faţă de multitudinea de învăţături care decurg dintr-o pericopă
biblică, explicată printr-o omilie. De asemenea, caracterul unitar
şi sintetic al predicii asigură o însuşire temeinică a învăţăturilor,
deoarece credincioşii se concentrează doar asupra unei singure
teme, ştiind apoi cum să aplice cunoştinţele dobândite în viaţa de
toate zilele.
Dezavantajele pe care le prezintă predica sintetică sunt

următoarele:
1. Predica tematică este dispusă, din punct de vedere al
conţinutului, să se îndepărteze de Sfânta Scriptură, izvorul ei
fundamental şi, totodată, să denatureze mesajul lui Hristos.
Sursele de documentare şi consideraţiile personale aie preotului
predicator pot influenţa asupra sensului autentic al cuvântului lui
Dumnezeu. De aceea, contribuţiile personale ale predicatorului
trebuie să rămână în limitele de interpretare ale Sfinţilor Părinţi.
2. Un pericol pentru predica tematică îl constituie
slăbiciunea predicatorului, de a acorda întâietate artificiilor
oratorice în detrimentul scopului fundamental al predicii, care
este zidirea sufletească a credincioşilor. Experienţa dovedeşte că
mulţi din predicatorii care au darul vorbirii sunt prinşi în mrejele
preocupării mai mult de forma predicii, de ornamentele stilistice,
decât de fondul cuvântării.
Prin urmare, predica propriu-zisă este o cuvântare
bisericească, rostită în cadrul serviciului divin, care tratează un
singur adevăr de credinţă doctrinar sau moral, îl explică şi-l
argumentează, cu scopul de a fi cunoscut de către ascultători şi
de a-l aplica în viaţă.
Având în vedere conţinutul, predicile propriu-zise pot fi
clasificate în: Predici biblice, dogmatice, morale, liturgice, istorice,
sociale, apologetice.
a) Predici biblice
Citirea şi explicare Sfintei Scripturi în cadrul serviciului
divin este o practică veche a Bisericii, despre care aminteşte
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful (Apologia întâia, cap. LXVII), dar
şi alţi Sfinţi Părinţi. înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri, lectorul
anagnost citea fie din Vechiul Testament (Psalmi şi profeţi), fie
din Noul Testament (Evanghelii şi Epistole) şi, după aceea,
episcopul rostea omilia, care cuprindea îndemnuri spre urmarea
învăţăturilor scripturistice.
322 QMILETICA ORTODOXĂ
însuşi Mântuitorul Hristos a folosit acest gen de predică,

explicând ucenicilor Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus,
"locurile" din Scriptură care vorbesc despre El: "Şi începând de la
Moise şi de la toţi profeţii le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile,
locurile despre El... Iar ei şi-au spus unul altuia: "Oare nu ardea în
noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia
Scripturile?" (Lc 24,27-32).
Predicile biblice cuprind aşadar învăţături din Sfânta
Scriptură. Ele nu sunt altceva decât cuvântul lui Dumnezeu
propovăduit şi explicat în mod special, după un program bine
stabilit.
Predicile biblice pot fi clasificate în: omilii propriu-zise,
mai ales omilii exegetice sau mici, în care se explică pericopa
evanghelică şi apostolul zilei respective, şi cicluri de predici, care
constau în explicarea continuă a Sfintei Scripturi, aşa cum făceau
Sfinţii Părinţi, căci în Biserica primară nu erau rânduite pericopele
care să se citească din Evanghelii şi din epistolele apostolilor, aşa
cum sunt stabilite astăzi, ci se citeau în prelungire, în mod
succesiv. în aceste cicluri de predici se prezintă fiecare carte în
parte, arătându-se autorul, timpul când a fost scrisă,
împrejurările, cuprinsul (dogmatic, moral, liturgic etc.),
împărţirea şi importanţa cărţii. Dar se citesc şi se explică şi părţile
scripturistice ale Vechiului Testament, traduse în cultul divin
(paremiile), care împreună cu Evanghelia şi Apostolul alcătuiesi
miezul didactic al slujbelor religioase. Citirea şi explicarea Sfintei
Scripturi în cadrul serviciului divin este o veche tradiţie creştina,
bazată pe practica cultului mozaic, când se citeau cărţile lui Moise
şi ale profeţilor, împărţite pe capitole şi haftare.
Aceste predici dacă sunt bine lucrate, sunt ascultate cu
viu interes de către credincioşi, deoarece reprezintă cea m.n
autentică formă de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu. Prin
ele se împlineşte porunca Bisericii de a se tâlcui Scripturile; s e
face cunoscută poporului Sfânta Scriptură. Prin predica biblică s e
revine la practica Sfinţilor Părinţi, care propovăduiau neîncet,ii
Scriptura. Ea este în înţelesui cel mai adevărat propovăduirea

cuvântului lui Dumnezeu (N. Brânzeu, Semănătorul, p. 120).
Cât priveşte timpul şi slujba religioasă când pot fi ţinute
astfel de predici, se recomandă să se ţină la toate slujbele divine,
dar mai ales la Vecernie, în Postul Mare.
b) Predici dogmatice
Predicile dogmatice tratează un adevăr de credinţă
revelat, cuprins în cele două izvoare: Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. Propovăduirea adevărurilor de credinţă se face în
consens deplin cu Revelaţia dumnezeiască şi învăţătura Bisericii şi
are drept scop însuşirea corectă, dreaptă a acestora de către
credincioşi, cunoaşterea Adevărului pentru dobândirea mântuirii
şi întărirea dreptei credinţe.
Predica dogmatică trebuie să ocupe un loc central în
activitatea predicatorială a preotului slujitor, deoarece, prin
comunicarea adevărurilor de credinţă ale creştinismului, se intră
în relaţie cu Sursa de la care provin şi se descoperă sensul vieţii şi
al existenţei, se înlătură din sufletele ascultătorilor
necunoaşterea, cunoaşterea greşită sau incompletă a învăţăturii
creştine, ceea ce i-ar ajuta pe credincioşi să distingă învăţătura
adevărată de cea falsă, se elimină din sufletele lor orice urmă de
îndoială prin lumina pe care o aduce lisus Hristos cu învăţătura Sa
divină. Mântuitorul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, făcut Om, iar
învăţătura Sa nu este un principiu, o idee abstractă, pentru că El
este persoană şi modelul suprem de vieţuire şi de slujire pentru a
ajunge la desăvârşire.
Predica dogmatică îl face prezent pe Hristos în mijlocul
nostru şi în adâncul fiinţei noastre, revarsă harul şi puterea lui
Hristos, iubirea şi lumina dumnezeiască în sufletele ascultătorilor,
iar cine trăieşte în comuniune cu Hristos nu mai trăieşte pentru
sine şi în sine, fiindcă în relaţie cu Hristos totul este lumină şi
iubire, iar moartea nu mai stăpâneşte, nu mai există, ci trecere
totdeauna spre înviere. Prin predicile dogmatice se mijloceşte
cunoaşterea de către credincioşi a adevărurilor de credinţă, ceea

ce îi ajută în efortul lor de a-şi modela viaţa conform învăţăturii
revelate, care le permite atât o experienţă spirituală profundă,
deci o adâncă trăire a cuvântului lui Dumnezeu, dar şi o
deschidere creatoare spre lume, spre om, spre valorile eterne.
Iubirea de Dumnezeu şi de aproapele e toată filosofía şi toată
ştiinţa creştinismului. Creştinul care iubeşte pe aproapele,
iubeşte şi pe Dumnezeu, iar cel care se îngrijeşte de propria sa
mântuire, se îngrijeşte şi de mântuirea semenului său.
Este necesar însă ca adevărurile de credinţă transmise pe
calea propăvăduirii să fie mereu puse în legătură cu dogma
fundamentală a creştinismului, Sfânta Treime şi cu lisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu întrupat, aplicându-le permanent la modul de
viaţă creştin, care se afirmă ca atare prin realizarea unui acord
deplin cu învăţăturile lui Hristos şi cu Sfânta Scriptură. Creştin
este cel ce ţine "legea lui Hristos" (1 Co 9,21), cel ce zice şi face
(Mt 7, 21), ceea ce înseamnă că un anume mod de viaţă, oricât de
evlavios, dacă nu se întemeiază pe Hristos, "piatra cea din capul
unghiului" (Ef 2,20), nu poate dura, fiindcă nu are fundamentul
moral. Apoi, scopul esenţial al învăţăturii lui lisus Hristos, ca şi al
lucrării harismatice a Bisericii, este ca toţi "viaţă să aibă" (In
10,10), ca toţi să se mântuiască, luând cunoştinţă de Adevărul
Suprem.
Pentru transmiterea corectă a adevărurilor de credinţa
revelate, preotul predicator trebuie să le cunoască bine, "să fie
destoinic" (Tit 1,9) ca să poată răspunde oricui despre aceste
adevăruri, "pentru că sunt mulţi răzvrătiţi, grăitori în deşert şi
înşelători" (Tit 1,10), "cărora trebuie să li se închidă gura" (Til
1,11). El trebuie însă să înveţe "cu blândeţe şi cu frică, având
cuget curat" (1 Ptr 3, 15), fiindcă este trimisul lui Dumnezeu
Sfântul loan Gură de Aur afirmă că, dacă preotul predicator este
mai puţin iscusit în formularea propoziţiilor şi întocmirea frazelot,
apoi nu-i este nici cum îngăduit să fie mai puţin iscusit in
cunoaşterea şi formularea dogmelor creştine.
Predicile dogmatice pot fi ţinute atât la praznicele

împărăteşti, la sărbătorile Maicii Domnului, ale sfinţilor, şi ori de
câte ori pericopa evanghelică se pretează la o astfel de temă,
insistându-se în tratare asupra adevărului dogmatic şi arătându-
se cum contribuie acest adevăr de credinţă la dobândirea
mântuirii.
Cât priveşte prezentarea adevărurilor de credinţă în
predică, preotul predicator trebuie să evite stilul didactic, uneori
abstract, care prezintă interes pentru cei cu o pregătire teologică
avansată, nu şi pentru marea masă de credincioşi, să nu
folosească cuvinte de specialitate, iar dacă le foloseşte, când nu
pot fi înlocuite, să le explice, folosind un vocabular accesibil
tuturor şi mult material ilustrativ, figuri retorice adecvate, pentru
o uşoară înţelegere şi aplicare în viaţă a acestor adevăruri de
credinţă ortodoxă.
A se vedea anexa: Model de predică dogm atică.
c) Predici morale
Predicile morale sunt numite astfel pentru că în ele se
tratează adevărurile de morală creştină, cuprinse în Revelaţia
dumnezeiască, adevăruri care constituie norma de conduită a
creştinilor. Predicile morale au drept scop înduplecarea sau
determinarea voinţei credincioşilor spre împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu şi formarea caracterului religios-moral, deprinderea
ascultătorilor cu practicarea virtuţilor creştine. Mântuirea se
dobândeşte nu doar prin declaraţii de credinţă, ci prin practicarea
credinţei, adică printr-un mod de viaţă creştinească adevărată. în
predicile morale predicatorul prezintă în mod clar şi concis
contrastul dintre virtute şi păcat, arătând foloasele virtuţilor
creştine, exprimate în normele de morală creştină, şi urmările
grave ale păcatelor pentru viaţa credincioşilor. Pentru aceasta, el
trebuie să înlăture din sufletele credincioşilor apatia,
neîncrederea în propriile lor forţe, ideile morale greşite şi
deprinderile păcătoase şi să înfiripeze adânc în conştiinţa lor
normele moralei creştine, ca să devină practicanţi consecvenţi şi

conştienţi ai virtuţiilor creştine. Predicatorul trebuie să atragă
atenţia ascultătorilor săi asupra faptului că adevărurile moralei
creştine constituie un tot unitar şi că, abaterea de la una sau alta
din normele de conduită atrage după sine dărâmarea întregului
edificiu moral spiritual pe care vrea să-l clădeasă, căci toate
poruncile dumnezeieşti formează o unică Lege, aşa cum toate
mădularele alcătuiesc un singur trup, iar atingerea uneia dintre
ele înseamnă şi încălcarea celorlalte, după cum îmbolnăvirea unui
mădular vatămă şi pe celelalte.
Predicile morale au o parte teoretică sau didactică în care
adevărurile morale sunt expuse, fie analitic, fie sistematic,
explicate clar şi argumentate convingător, şi o parte practică în
care se dau îndrumările necesare, pentru aplicarea normelor
morale în viaţa creştină, arătându-se că împlinirea poruncilor
dumnezeieşti şi bisericeşti conduc la dobândirea fericirii
vremelnice şi veşnice.
Tematica acestor predici o constituie adevărurile moralei
creştine, cuprinse în Morala generală: Legea morală naturală,
legea morală pozitivă (a Vechiului şi Noului Testament), conştiinţa
morală şi felurile ei, virtutea, păcatul etc.; şi în Morala specială:
Datoriile creştinului faţă de Dumnezeu, faţă de sine însuşi şi faţă
de aproapele; Datoriile părinţilor faţă de copii şi ale copiilor faţă
părinţi; Datoriile credincioşilor faţă de Biserică şi a acesteia faţă
de credincioşi; Datoriile stăpânitorilor faţă de supuşi şi ale
acestora faţă de ei etc.
Temele acestea pot fi tratate şi independent de pericopa
evanghelică şi apostolică, în cadrul Sfintei Liturghii, după
Chinonic, dar pot fi extrase şi din pericopele evanghelice.
Predicile morale nu au caracter pur moralizator, ci în ele se
explică normele moralei creştine, arătându-se cum să fie aplicate
în viaţa personală de zi cu zi a păstoriţilor. Explicarea şi
prezentarea poruncilor morale trebuie făcută în aşa fel, încât să
se arate că ele sunt expresia voinţei lui Dumnezeu, Care voieşte
ca toţi oamenii să se mântuiască, şi nu vin de ia cel ce predică. în

felul acesta, credincioşii vor înţelege dragostea nemărginită a lui
Dumnezeu faţă de creaturile Sale şi îndeosebi faţă de om şi se vor
angaja la împlinirea poruncilor cu încrederea că prin pocăinţă vor
primi iertare de la Dumnezeu.
In legătură cu predicile morale în care trebuie combătute
păcatele, predicatorul nu trebuie să intre în amănunte care ar
produce sminteală în popor, ci să înfăţişeze treptele păcatelor aşa
cum sunt descrise de Sfinţii Părinţi. Căci aşa cum virtutea este
prezentată în toată măreţia şi frumuseţea ei, arătându-se care
sunt roadele acesteia şi care este răsplata vremelnică şi veşnică a
omului virtuos, tot astfel păcatul trebuie înfăţişat în toată
urâţenia lui, ¡raţionalitatea şi stricăciunea lui, arătându-se care
sunt urmările în viaţa pământească şi chinurile la care sunt
supuşi păcătoşii în viaţa de dincolo. Predicile morale despre
păcate iau atitudine contra păcatelor şi nu împotriva păcătosului.
Predica trebuie elaborată în aşa fel încât să determine pe
credincioşii ascultători să se ferească de păcat, să producă în
sufletele lor o aversiune faţă de păcat şi să-şi plângă păcatele
(Ecct. 18,4). Totodată, pentru că nici un om nu este fără de păcat
(I Reg. 8,46; I loan 1,10), el trebuie să-i asigure că, dacă se vor
pocăi pentru păcatele săvârşite, Dumnezeu îi va ierta, arătându-
le calea şi mijloace de luptă împotriva păcatelor. Predicatorul nu
trebuie să adreseze cuvinte care să rănească sufletele
credincioşilor sau să-i batjocorească pentru păcatele lor,
dimpotrivă, el trebuie să le adreseze cuvinte de îmbărbătare în
lupta contra ispitelor şi păcatelor şi să arate roadele biruinţei şi
bucuria pe care o trăieşte cel biruitor, dar şi bucuria Părintelui
Ceresc pentru întoarcerea fiului rătăcit (Lc 15, 32), pentru "un
păcătos care se pocăieşte" (Lc 15, 7). Pentru a întări convingerea
ascultătorilor, predicatorul va folosi ilustraţia, dând ca exemplu
pe Mântuitorul Hristos, Sfânţii Apostoli, Părinţii Bisericii, martirii,
cuvioşii şi toţi nevoitorii care s-au distins prin viaţa trăită în
acord cu poruncile lui Dumnezeu şi au biruit păcatul.
Este adevărat că predicatorul trebuie să fie aspru cu

păcatele şi iertător cu păcătoşii, dar el nu poate fi nepăsător faţă
de alunecările grave, care contaminează întreaga comunitate a
păstoriţilor săi, căci el trebuie să intervină cu toată hotărârea,
pentru a tăia răul de la rădăcină, mustrând şi certând ca un
părinte iubitor, curăţind şi tămăduind cu răbdare şi pricepere
rănile păcatelor. în acest sens, are ca exemplu, în primul rând pe
Mântuitorul Hristos şi Sfânţii Apostoli, dar şi pe marii predicatori
ai Bisericii creştine, lisus mustră pe locuitorii din cetăţile Betsaida,
Horazim şi Capernaum, fiindcă nu s-au pocăit pentru păcatele lor
(Mt 11, 20-24), iar fariseilor şi cărturarilor le adresează cuvinte
absolut grave, numindu-i : "călăuze oarbe" (Mt 23,16), "nebuni şi
orbi" (Mt 23,17), "şerpi, pui de viperă" (Mt 23, 33). "Vai vouă,
cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele
văruite" (Mt 23, 27). Această atitudine a Mântuitorului Hristos
faţă de farisei şi cărturari are menirea unei terapii de şoc, ca o
ultimă încercare de a-i trezi din adormirea lor spirituală, pentru
că fariseii, plini de ei înşişi, nu numai că n-au fost receptivi la
învăţătura lui lisus Hristos, dar au respins-o cu îndârjire de la
început, tăgăduind chiar şi dumnezeirea Lui. De aceea,
Mântuitorul a luat o astfel de atitudine, socotind că printr <>
astfel de metodă îi va determina să fie receptivi la noutatea
Evangheliei Sale. De asemenea, Sfântul loan Botezătorul îl mustra
în faţă pe Irod pentru nelegiuirea în care trăia: "Nu ţi se cuvine s
o ai de soţie" (Mt 14, 4). Sfântul apostol Pavel îndeamnă pe
ucenicii săi, zicându-le: "îndeamnă şi mustră cu toată tăria"(Tit ?,
15); "Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp,
mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare" (2 Tini
4,2J.
Când predicatorul este pus în situaţia de a mustra, s o
facă însă cu multă îngăduinţă, cu multă răbdare şi numai dacă el
însuşi e vindecat de păcatul pe care-l combate. Asprime.!
cuvintelor lui să fie la adresa păcatului, fără să-l nominalizeze pe
păcătos, mai ales dacă e prezent în biserică, fapt care ar duce la
situaţii neprevăzute şi nedorite. întocmirea şi rostirea predicilor

de mustrare să se facă în duhul iubirii lui Hristos, în spiritul
Adevărului, al dreptăţii şi înţelegerii, astfel ca ascultătorii să
înţeleagă din cuvintele lui, din tonul, gesturile, expresia feţei şi
întreaga ţinută a predicatorului că mustrarea ce le-o adresează
este părintească şi că o face urmare răspunderii pe care o are
pentru sufletele lor şi din dorinţa de a-i aduce pe calea cea bună.
A se vedea anexa : M o d e l de p red ică m o ra lă .
d) Predici liturgice
Predica liturgică are ca obiectiv tâlcuirea sau explicarea
pe înţelesul tuturor credincioşilor a cultului divin public al
Bisericii Ortodoxe, în scopul înţelegerii momentelor şi actelor
sfinte din cadrul cultului divin, spre folosul duhovnicesc al
credincioşilor. Cultul divin public este manifestarea în afară a
sentimentului religios, este un act de credinţă şi o formă de
cinstire a lui Dumnezeu, fapt pentru care o bună şi temeinică
tâlcuire îl ajută pe credincios să conştientizeze şi să participe cu
întreaga fiinţă la toate serviciile divine publice.
Tematica omiletică a serviciilor divine este deosebit de
bogată şi variată, fiindcă sfintele slujbe cuprind în urzeala lor
toată învăţătura dumnezeiască. De aceea predicile liturgice pot
cuprinde învăţături liturgice, morale, ascetice, sociale şi chiar
teme care privesc raportul omului cu mediul cosmic şi valoarea
materiei prin care Dumnezeu transmite energiile Sale
dumnezeieşti. Pâinea, vinul, unt-de-lemnul, apa, ramurile de
salcie, locaşurile de cult, obiectele bisericeşti sfinţite, toate, prin
rugăciuni şi acte de consacrare, capătă o nouă semnificaţie şi prin
ele lucrează harul lui Dumnezeu, realizând împreună un cer nou şi
un pământ nou.
Explicarea cultului divin public prin omilii liturgice
constituie un bun prilej pentru educaţia religios-morală a
creştinilor, deoarece slujbele religioase cuprind întreaga iconomie
a mântuirii neamului omenesc. în general, în predicile liturgice, se

tratează despre:
1. Serviciile divine liturgice;
2. Locaşurile şi obiectele sfinţite;
3. Timpurile liturgice.
1. Explicarea serviciilor divine publice (Sfânta
Liturghie, Sfintele Taine, Cele şapte laude bisericeşti, lerurgiile,
Acatistele, Paraclisele) are o importanţă deosebită pentru
credincioşi, deoarece ei vor cunoaşte semnificaţia oricărei slujbe,
simbolistica actelor şi gesturile rituale. Faptul că ei cunosc
semnificaţia ritualului liturgic, îl vor trăi cu toată intensitatea, vor
fi prezenţi cu trupul şi cu sufletul, nu vor fi nepăsători. în tâlcuirea
slujbelor religioase, predicatorul va vorbi despre importanţa şi
foloasele duhovniceşti ale rugăciunii, metaniilor, îngenuncherii,
arătând când şi cum să se facă acestea, atât în cadrul serviciului
divin public, cât şi particular.
2. în predicile despre locaşurile şi obiectele sfinţite,
preotul va vorbi despre biserica-locaş de închinăciune, cimitire,
cruci, icoane, vase sfinte, veşminte preoţeşti, cărţi de cult etc.,
dând o explicaţie teologică clară şi profundă a acestora, pentru a
trezi în sufletele credincioşilor dragostea şi respectul cuvenit faţă
de locurile şi obiectele sfinţite. Cunoscând semnificaţia acestora,
credincioşii vor intra în biserică cu multă evlavie şi vor respecta ca
atare obiectele sfinţite.
3. în predicile despre timpurile liturgice, preotul va
vorbi despre sărbătorile bisericeşti şi importaţa lor în viaţa
creştinilor. Sărbătorile bisericeşti din calendarul creştin sunt
rânduite pentru ca orice creştin să-şi dedice o parte din timpul
istoric pe care-l trăieşte îngrijirii sănătăţii sale sufleteşti. Fiecare
sărbătoare creştină are semnificaţia ei aparte în istoria mântuirii
neamului omenesc. De aceea creştinii trebuie să cunoască acest
lucru şi să trăiască fiecare moment la maxima lui intensitate. Tot
în cadrul acestor predici, preotul va putea vorbi şi despre
OM1LETICA GENERALA 331
posturile rânduite de Biserică pentru sănătatea trupească, dar

mai ales sufletească a credincioşilor.
A se vedea a nexa : M o d e l de p red ică litu rg ic ă .
e) Predici istorice
Predicile istorice tratează cele mai importante momente
şi fapte din istoria Bisericii creştine, în scopul instruirii şi educaţiei
religios-morale a credincioşilor, cum sunt: întemeierea Bisericii
creştine, viaţa primilor creştini şi suferinţele îndurate de aceştia
pentru Hristos şi Evanghelie, lupta Bisericii cu ereziile vremii şi
formularea învăţăturilor divine la Sinoadele ecumenice, vieţile
sfinţilor Bisericii creştine şi vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe
Române etc.
în tratarea şi prezentarea predicilor istorice, predicatorul
trebuie să ţină sema de faptul că istoria Bisericii nu cuprinde
evenimente şi fapte desfăşurate în decursul timpului doar de
către om. Credincioşii trebuie să cunoască că Biserica nu este o
instituţie umană, ci divino-umană şi, deci, toate faptele din
cuprinsul ei au caracter sinergie, dumnezeiesc şi omenesc. Faptul
că Dumnezeu este prezent prin harul Său în viaţa Bisericii, iar
omul consimte în mod liber să colaboreze cu El, că Biserica îşi
desfăşoară lucrarea sa, vegheată de Duhul Sfânt, îndreptăţeşte
predicatorul creştin să susţină astfel de predici istorice. El trebuie
să sublinieze faptul că întemeierea Bisericii exprimă grija şi
iubirea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc; că Biserica este
organizată şi funcţionează după anumite principii, conducătorul
nevăzut fiind însuşi lisus Hristos; că principala misiune a Bisericii
este de a se îngriji de mântuirea sufletului, prin folosirea căilor şi
mijloacelor specifice: propovăduirea Evangheliei, sfinţirea vieţii
credincioşilor prin Sfintele Taine şi lerurgii şi îndrumarea
spirituală a acestora către împărăţia cerurilor; că Biserica nu se
îngrijeşte doar de sufletul omului, ci a avut un rol deosebit de
important în istoria omenirii prin implicarea ei în viaţa socială,
culturală şi educativă a omului, promovând o învăţătură
echilibrată, fundamentată pe Revelaţia dumnezeiască, în ce

priveşte menirea omului, raportul său cu cosmosul, relaţia dintre
raţiune şi credinţă, ştiinţă şi cultură, spirit şi materie.
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, în calendarul căreia se
găseşte un mare număr de martiri, mucenici şi sfinţi, oferă un
bogat material pentru predicile istorice. Contribuţia Bisericii
noastre la formarea limbii române, la culturalizarea şi educaţia
poporului român, exemplele de vieţuire şi trăire ale sfinţilor
români, faptele lor minunate, puterea de jertfă şi dragostea de
pământul şi neamul românesc, constituie tot atâtea teme cu
caracter istoric pentru oratoria creştină.
Predicile istorice se ţin în cadrul Sfintei Liturghii, după
Chinonic, cu prilejul anumitor sărbători precum: Cincizecimea,
Duminica Ortodoxiei, Duminica Tuturor sfinţilor, 14 septembrie -
înălţarea Sfintei Cruci, Duminica a Vll-a după Paşti (Sinodul I
ecumenic, Niceea, 325), la sărbătorile închinate sfinţilor etc.
Predicile istorice au două părţi: una teoretică, în care sunt
prezentate fie faptele istorice din viaţa Bisericii creştine, fie cele
din viaţa unui sfânt, şi una morală, în care se subliniază
importanţa acestor fapte pentru viaţa creştinilor, îndemnându-i
la săvârşirea lor şi înfăptuirea virtuţilor cu care sfinţii şi-au
încununat viaţa. Ei sunt pentru credincioşi modele vrednice de
urmat, pentru că au izbutit, prin gândirea şi voinţa lor, să se
detaşeze de cele lumeşti, să se ridice deasupra celor vremelnice.
în introducerea predicilor istorice putem evoca
evenimentele istorice, culturale şi spirituale ale timpului
respectiv, pentru a pune în lumină, fie aportul Bisericii în ce
priveşte menirea şi lucrarea ei în lume, fie personalitatea
sfântului, când predica se ţine la sărbătoarea unui sfânt, fie
putem vorbi despre prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa
oamenilor şi a popoarelor.
în tratare se expun cu însufleţire, într-o limbă aleasă,
faptele petrecute, pentru a pune în evidenţă învăţăturile morale
care decurg din acestea. Trebuie subliniat faptul că predicile
OM1LETTCA GE NE RAL Ă 333
istorice au scopul nu doar de a prezenta nişte date istorice, ci şi

de zidire duhovnicească a credincioşilor. în ce priveşte ordinea
celor două părţi componente ale predicii istorice, menţionăm că
ele pot fi inversate, începând, fie cu partea istorică, fie cu cea
morală, care constă dintr-un principiu sau virtute morală.
în încheiere se face o scurtă recapitulare, concentrându-
se într-o propoziţie sau frază, ideea centrală, importanţa ei
pentru viaţa creştinilor şi datoria de a urma una sau alta dintre
virtuţiile creştineşti.
A se vedea a nexa : M o d e l de p red ică is to ric ă .
f) Predici sociale
în general, orice predică: biblică, dogmatică, morală,
liturgică etc., are şi un caracter practic-social, fiindcă învăţătura
creştină, înainte de orice, propune un mod de viaţă, un mod de
înţelegere şi abordare a relaţiilor dintre oameni. în sens strict,
predica socială, în lumina învăţăturilor dumnezeieşti, tratează o
temă cu caracter social. Credincioşii trebuie să cunoască care este
concepţia Bisericii creştine despre rolul şi poziţia fiecărui om în
cadru unei societăţi, unei comunităţi, că fiecare are un dar şi o
vocaţie, căreia trebuie să-i răspundă, că omul este o fiinţă
comunitară şi nu solitară, că menirea lui este de a-şi spori talentul
spre folosul semenilor şi propria-i zidire. Oamenii sunt legaţi între
ei, ca verigile într-un lanţ, prin diversitatea darurilor,
completându-se reciproc, aşa încât fiecare trebuie să aibă
conştiinţa vocaţiei sale şi să ştie că tot ceea ce face este spre
binele său personal şi al tuturor semenilor săi, dar şi spre slava lui
Dumnezeu. Dintre toate făpturile omul are o poziţie unică în
Univers, fiind înzestrat cu raţiune şi cuvânt. El este creator între
creaturi; menirea lui este de a le păzi şi de a lucra la umanizarea
lor şi îndumnezeirea sa. De aceea toată ştiinţa şi cunoştinţa
trebuie puse în slujba lui Dumnezeu. Prin urmare, predicile
sociale cuprind îndemnuri către credincioşi la acţiuni şi fapte
concrete, fiecare slujind unul altuia şi toţi lui Dumnzeu. Aceasta
este ideea care trebuie să străbată în orice predică socială, fie că

se vorbeşte despre muncă, pace, înfrăţirea oamenilor şi
popoarelor, ajutorarea semenilor între ei şi a popoarelor între
ele, despre familie, societate etc., idee care se fundamentează pe
porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Orice temă cu caracter social vizează scopul ultim al vieţii
creştine: înfăptuirea împărăţiei lui Dumnezeu. Din punct de
vedere creştin valoarea unei persoane şi a activităţii sale nu are
altă finalitate, decât înfăptuirea în istorie a celei mai înalte forme
de viaţă: împărăţia lui Dumnezeu.
A se ve d e a : M od el de p red ică socia lă.
g) Predici apologetice
Creştinismul a atras de partea lui un număr mare de
aderenţi, dar au fost şi unii care n-au putut "suferi învăţătura
sănătoasă" (2 Tim4,3), înfăţisându-se ca "prooroci mincinoşi" şi
"învăţători mincinoşi". Aceştia au strecurat "eresuri pierzătoare'
şi au "tăgăduit chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat" (2 Ptr 2,1),
batjocorind şi hulind calea adevărului. Aceste "izvoare fără apă şi
nori purtaţi de furtună" (2 Ptr 2, 17) s-au împotrivit cu
înverşunare creştinismului, defăimându-l, fapt pentru care
Biserica a trebuit să ia o poziţie de apărare a învăţăturii
Mântuitorului Hristos.
Una din formele de apărare a învăţăturii a fost şi este
predica apologetică. Chiar Sfintele Evanghelii şi Epistolele Noului
Testament pun la îndemâna propovăduitorilor Cuvântului lui
Dumnezeu, îndrumări şi metode specifice de apărare a învăţăturii
dumnezeieşti revelate.
Predica apologetică are ca scop tocmai propovăduirea
dreaptă, explicarea corectă şi apărarea cu tact şi înţelepciune a
adevărului dumnezeiesc revelat, a doctrinei creştine, formulată l.i
sinoadele ecumenice. Una din preocupările constante a l e
preotului predicator este aceea, de a învăţa pe păstoriţii sai
adevărurile învăţăturii creştine, mai ales acelea împotriva căroi.i
se ridică obiecţii, pentru a şti să răspundă atacurilor venite din

partea ereticilor. Pentru aceasta, el însuşi trebuie să le cunoască
şi să se străduiască să le explice pe înţelesul tuturor. Sfântul loan
Gură de Aur arată că pentru a stopa cuvintele deşarte, :
"flecărelile" unora dintre creştini, preotul are nevoie să
dobândească puterea cuvântului: "Pentru a face faţă tuturor
acestor greutăţi, nu i s-a dat preotului alt ajutor decât ajutorul
cuvântului. Dacă este lipsit de puterea cuvântului, atunci sufletele
credincioşilor săi - vorbesc de cei mai slabi în credinţă şi mai
iscoditori - nu vor avea o soartă mai bună decât corăbiile veşnic
ameninţate de furtuni". De aceea preotul trebuie "să facă totul ca
să dobândească această putere, puterea de a predica" (Despre
preoţie, p. 104).
Dar preotul predicator trebuie să arate şi netemeinicia
învăţăturilor greşit înţelese şi formulate cu privire la un adevăr
de credinţă revelat. Pentru aceasta el va recurge la argumente
cuprinse în Revelaţia dumnezeiască şi învăţătura tradiţională a
Bisericii. El însă trebuie să înveţe cu blândeţe, cu răbdare, să fie
îngăduitor faţă de cei ce rătăcesc, să nu fie stăpânit de mânie şi
de ură, ci de dragoste, fiindcă "ceea ce te stăpâneşte, aceea te şi
biruieşte" (2 Ptr 2,19), iar iubirea îi adună pe oameni laolaltă. De
asemenea, predicatorul trebuie să pună în evidenţă nu numai
ceea ce ne deosebeşte, ci şi punctele comune, asemănătoare,
care dau o rază de speranţă în privinţa unităţii creştine.
O atenţie deosebită trebuie să acorde preotul curentelor
şi grupărilor religioase, care manifestă tendinţe negativiste faţă
de viaţa de aici şi de dincolo, iar predicile lor contravin
învăţăturilor dumnezeieşti revelate şi moralei creştine. Prin
acţiunile lor, aceste grupări religioase învrăjbesc şi fărâmiţează
comunităţile creştine. Plecând de la această constatare, preotul
poate demonstra cu propriile lor argumente şi practici că
învăţătura lor este după "înţelepciunea acestui veac" (1 Co 2, 6)
şi, o dată cu ei, va pieri şi învăţătura lor (cf.FA 5, 36-37). Datoria
predicatorului este însă de a se îndrepta către "oile cele pierdute
ale casei lui Israel" (Mt 10,6), de a-i recupera şi reintegra în

comunitatea Bisericii şi în cursul normal al vieţii omeneşti v
religioase.
De asemenea menţionăm faptul că cea mai bună forma
de apărare a învăţăturii creştine, cea mai concludentă predică
apologetică este viaţa personală a preotului şi credincioşilor,
purtarea lor, modul în care trăiesc învăţătura revelată. Preotul
trebuie să fie o icoană despre împărăţia lui Dumnezeu pe care o
propovăduieşte (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua), viaţa
lui trebuie să fie"o tăcere activă şi creatoare"(Sf. Ambrozie). Abia
atunci poate fi numit învăţător desăvârşit când, şi prin ceea ce
face, şi prin cele ce învaţă, îi apropie pe oameni de Dumnezeu, iî
conduce spre fericirea veşnică.
A se vedea a nexa : M odel de pred ica
a p o lo g e tic ă .
3. Parenezele
Toate predicile ocazionale sau de circumstanţă, rostite de

preot atunci când oficiază un serviciu divin în Biserică sau în
parohie, poartă denumirea de pareneză. Cuvântul vine din limb<i
greacă - napaiveoic; şi înseamnă: îndemn, sfătuire, lămurire,
certare, mustrare.
Momentele ocazionale în care se rostesc astfel de
cuvântări sunt fie de natură îmbucurătoare, fie de natură
întristătoare. De aceea, forma acestor cuvântări diferă în funcţie
de momentul în care sunt rostite. Astfel, parenezele pot fi
împărţite în trei categorii sau grupe:
1. Pareneze de natură solemnă, festivă, rostite
momente de bucurie: botezuri, cununii, instalarea preotului în
parohie, vizita ierarhului în parohie, punerea temeliei bisericii,
sfinţirea bisericii, sfinţirea unei troiţe etc.;
2. Pareneze de mângâiere, rostite la diferite momente

de întristare sufletească: parastase, înmormântări (necrologul),
cataclisme naturale (cutremure de pământ, inundaţii, secetă,
incendii etc.);
3. Pareneze la alte ocazii, cum ar fi: ziua naţională,
începutul Anului Nou, ziua armatei, ziua marinarilor, ziua
minerilor, prăznuirea patronului unui oraş, sfinţirea unui
monument, inaugurarea unei şcoli, binecuvântarea turmelor, a
recoltei etc.
Pareneza tratează pe scurt un adevăr de credinţă sau o
învăţătură religios-morală, care se potriveşte unuia din
momentele menţionate mai sus, cu scopul de a întări viaţa
religios-morală a credincioşilor, dând îndemnuri practice pentru
aplicarea învăţăturii dumnezeieşti la viaţa de zi cu zi. Dacă
predica tematică accentuează mai mult elementul didactic,
transmiterea şi tâlcuirea învăţăturilor dumnezeieşti în scopul
însuşirii şi ridicării vieţii credincioşilor la cerinţele acestor
învăţături, predica parenetică accentuează partea practică a
acestor învăţături, care constituie singura cale de urmat în
vederea transformării şi înnoirii vieţii creştineşti. După cum
observăm, pareneza se aseamănă foarte bine cu predica morală,
cu deosebirea că este mai scurtă, mai vioaie şi mai aproape de
sufletul ascultătorilor. Efectele parenezei asupra vieţii
credincioşilor sunt deosebite, pentru faptul că ei aşteaptă cu mult
interes, în astfel de momente, cuvântul de învăţătură al
preotului, trăind ei înşişi aceste clipe, fie de bucurie, fie de
durere, cu maximă intensitate. Faptul că ei sunt implicaţi în mod
direct în astfel de evenimente, învăţăturile transmise le vor reţine
foarte bine, aşa încât există mari speranţe ca ei să-şi modeleze
viaţa potrivit principiilor moralei creştine.
Necesitatea parenezei decurge, atât din obligaţia
preotului de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu "cu timp şi fără
tim p" (2 Tim 4,2), cât şi din nevoia de a-i ţine pe credincioşi în
relaţie permanentă cu Dumnezeu, împărtăşindu-le cuvânt de

învăţătură cu orice prilej.
Totodată, menţionăm că în astfel de momente sunt
prezenţi unii oameni care frecventează mai rar sau deloc sfânta
biserică, deci sunt mai puţin activi în viaţa Bisericii, ceea ce
constituie pentru preotul predicator un bun prilej de a face
cunoscută învăţătura Evangheliei şi acestora, dar constituie un
bun prilej şi pentru ei, căci o cuvântare rostită cu convingere şi
însufleţire le trezeşte interesul şi dragostea pentru învăţătura lui
Hristos şi înnoirea vieţii în Hristos.
în privinţa întocmirii şi rostirii parenezelor, precizăm că
trebuie respectate toate rigorile alcătuirii unei cuvântări
bisericeşti şi rostirii acesteia în faţa auditoriului, ca fond şi formă
Pareneza are următoarele momente:
1. Formula de invocare. "în numele Tatălui şi al Fiului şi

al Sfântului Duh, Amin".
2. Textul, care poate fi din Sfânta Scriptură sau din
Cultul divin, se rosteşte cu dicţiune şi solemnitate, pentru a fi
reţinut de credincioşii. Tema pe care o sugerează textul va fi
dezvoltată în tratare.
3. Formula de adresare. Se rosteşte cu dragoste şi
căldură părintească.
4. Introducerea (exordiul), în care se subliniază
importanţa momentului care prilejuieşte rostirea parenezei.
5. Anunţarea temei sau învăţăturii religios-morale
despre care se va vorbi.
6. Tratarea, constă în explicarea învăţăturii enunţate,
motivând foloasele duhovniceşti dobândite prin împlinirea
acesteia.
7. încheierea. în încheiere se dau îndemnuri practice,
pentru a urma învăţăturile bune şi a se înlătura deprinderile rele,
se insuflă dragostea faţă de cuvântul lui Dumnezeu.
O MI L E TICA GENERALA 339
Dar pentru ca pareneza să-şi atingă scopul propus, se

impune o bună pregătire din partea predicatorului, pe lângă
talentul oratoric, şi adaptarea cuvântării la ascultători, ca să
înţeleagă şi să valorifice învăţăturile comunicate de el.
Acest gen de predici ocazionale sau parenetice a fost
mult întrebuinţat şi de Sfinţii Părinţi, datorită efectului pe care-l
au asupra ascultătorilor. Chiar şi cele 21 de Epistole ale Noului
Testament sunt scrieri parenetice, ocazionale. E drept că unele
dintre ele au cuprins dogmatic şi moral, devenind astfel
adevărate tratate, însă unele dintre ele au caracter pur practic,
cum sunt: Epistola către Filimon, a doua şi a treia Epistolă
sobornicească a sfântului apostol loan şi Epistola sobornicească a
sfântului apostol luda.
Dintre Sfinţii Părinţi care ne-au lăsat scrieri cu caracter
parenetic, amintim: Sfântul loan Gură de Aur: 21 Cuvântări sau
omilii despre statui; Cuvânt cu ocazia hirotoniei sale; Două
Cuvântări despre trecerea şi nimicnicia fericirii pământeşti;
Despre cutremurul de pământ ş.a.;
Sfântul Vasile cel Mare are o omilie parenetică intitulată:
Despre foamete şi secetă, rostită în timpul unei foamete şi
secete;
Sfântul Ciprian scrie pareneze: Despre cei căzuţi, Despre
moarte;
Sfântul Grigore de Nazianz scrie: Cuvântarea apologetică
pentru fuga sa în Pont, Cuvântare de rămas bun de la locuitorii
cetăţii Constantinopol.
1. Pareneze cu caracter festiv

Dintre parenezele cu caracter sărbătoresc cele mai
întrebuinţate în oratoria bisericească sunt: panegiricul, cuvânt la
botez, cuvânt la cununie, cuvânt la instalarea preotului în
parohie, cuvânt la vizita episcopului în parohie şi cuvânt la
sfinţirea Bisericii.
340 O M ILE IIC A ORTODOXĂ
a) P a n e g iric u l
Panegiricul este o cuvântare bisericească ocazională, care
se ţine în special la praznicele împărăteşti, ale Maicii Domnului,
ale sfinţilor mai mari din calendarul bisericesc.
Originea acestui gen de predică creştină este panegiricul
retoric antic, care este o cuvântare solemnă, publică şi cu
caracter laudativ. Cuvântul "panegiric" este de origine grecească
(navnyupic;) şi înseamnă adunarea întregului popor, pentru
celebrarea unui eveniment deosebit (cum erau jocurile olimpice
de la Olimpia, Delfi, Nemeea, Istm), reuniune pentru aducerea
de sacrificii zeilor, cinstirea publică a unei persoane (campioană la
jocurile olimpice), manifestaţie publică. Cuvântul panegeric este
compus din nav = tot, întreg, şi din ayopa=adunare, mulţime,
piaţă, însemnând, aşadar, adunarea întregului popor într-un loc
public.
Cel mai mare orator, numit şi maestru al oratorilor, care
şi-a denumit discursul său public prin cuvântul panegiric, este
Isocrate (436-338 î.d.Hr.). Renumitul orator atenian a fost elevul
lui Prodicos şi Gorgias. în anul 393 deschide o şcoală de retorică şi
se dedică întocmirii acestui gen de discursuri solemne în public,
care erau rostite de alţii de la tribună, deoarece el era foarte
timid şi nu avea nici voce adecvată. Isocrate nu şi-a rostit nici
măcar o cuvântare în faţa publicului. El le compunea şi se îngrijea
de forma lor. Cel mai important discurs al său, rostit la jocurile
olimpice din anul 380, la care a lucrat 15 ani, a fost Panegiricul -
Aoyoc; n a vq yu p iK O c ; - în care făcea elogiul Atenei, arătându-i
meritele acesteia în viaţa politică şi culturală a Greciei, faţă de
Sparta, cu care îşi disputa lupta pentru hegemonie.
Acest gen de retorică, folosit ulterior şi de Sfinţii Părinţi,
poartă denumirea de elocinţă demonstrativă (demonstro-are)
sau elocinţă epidictică ( e t u S s î k v u h i . = a arăta, a dovedi, a
documenta).
Prin urmare, panegiricul, ca gen de predică creştină, este
o cuvântare bisericească, în care se face preamărirea unui adevăr
de credinţă, a unui eveniment supranatural din iconomia divină a

mântuirii neamului omenesc, a Maicii Domnului, a unui sfânt,
prezentându-se viaţa, faptele, virtuţile, suferinţele, moartea,
minunile şi aducându-i elogiul meritat pentru toate acestea.
Scopul panegericului este acela de a crea în sufletele
credincioşilor starea sufletească adecvată unor astfel de popasuri
duhovniceşti, de a trezi în sufletele lor respect şi preţuire pentru
viaţa şi virtuţile sfinţilor, de a-i cinsti după cuviinţă şi de a-i
determina să transpună în viaţa lor, faptele şi virtuţile sfinţilor,
necesare pentru mântuirea sufletului.
în elaborarea penegiricului, preotul predicator trebuie să
ţină seama de toate regulile care stau la baza întocmirii oricărei
cuvântări bisericeşti. în plus, la întocmirea penegiricului în cinstea
unui sfânt, el trebuie să fie concis şi explicit; să nu exagereze
atribuindu-i sfântului virtuţi şi fapte care nu sunt prezente în viaţa
lui; să pună în evidenţă dimensiunea orizontală şi verticală a
slujirii lui; să nu folosească superlative nejustificate; să scoată în
evidenţă sfinţenia vieţii sale, arătând ispitele şi încercările la care
a fost supus, pentru a-i convinge pe credincioşi că sfinţii sunt
oameni ca şi noi, care printr-o viaţă de rugăciune şi curăţie şi prin
împlinirea voii lui Dumnezeu au ajuns la desăvârşire, detaşându-
se de ceea ce este trecător şi alipindu-se de Dumnezeu,
încredinţându-i astfel că sfinţenia poate fi realizată de oricare
credincios care urmează pilda vieţii sfântului. De asemenea
predicatorul trebuie să prezinte motivele de cinstire şi să dea
îndemnuri practice pentru a le urma pilda vieţii lor.
Prezentarea sau orânduirea ideilor într-un panegeric se
poate face, fie cronologic, adică aşa cum s-au succedat
evenimentele sau faptele din viaţa Domnului Hristos, a Maicii
Domnului, a sfinţilor, fie în mod logic, adică ţinând seama de
înrudirea dintre fapte.
Panegiricul poate să trateze, fie viaţa şi faptele sfântului
în general, fie un aspect din viaţa sfântului, alegând ca temă o
virtute: puterea şi statornicia în credinţă, iubirea, răbdarea în
suferinţă, nădejdea în Dumnezeu, smerenia, înfrânarea, curajul,

postul, rugăciunea, martiriul, faptele bune etc.
în ceea ce priveşte stilul panegericului, acesta este bogat
în figuri retorice, maiestuos, viu, iar rostirea lui se face pe un ton
cald, solemn şi deosebit de patetic. Critica, regretul şi tristeţea nu
sunt admise.
Scrierile panegerice sunt mult folosite, atât în Sfânta
Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie.
în Sfânta Scriptură menţionăm următoarele locuri cu
caracter panegeric: lezechiel, cap.43; Cântarea lui Moise şi a
surorii sale Minam (Iş 15, 1-21); Cântarea Deborei şi a lui Barac
(Jd 5, 1-31); Cântarea proorociţei Ana (I Reg. 2, 1-10); Cântarea
Cântărilor, în care se laudă Biserica, mireasa lui lisus Hristos;
Psalmii de laudă, în care se preamăresc Dumnezeu şi lucrurile
Sale minunate. în Noul Testament menţionăm: Cele nouă fericiri
(Mt 5, 3-12); Lauda curăţiei sufleteşti a copiilor (Mt 10, 14-16);
Lauda apostoliei (Mt 10, 29-31); lauda învierii morţilor (1 Co 15,
40-57); lauda iubirii creştine (1 Co 13, 1-18) ş.a.
De asemenea, Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti ne-au
lăsat o seamă de scrieri panegerice:
1. Metodius - episcopul Liciei (sec. III-IV) - predică
panegerică la părinţii Simeon şi Ana.
2. Eusebiu de Cezareea (265-340) ne-a lăsat trei
discursuri solemne: la sfinţirea bisericii din Tir; la aniversarea a 30
ani de domnie ai împăratului Constantin şi Despre martiri.
3. Sfântul Efrem Şirul (306-379) ne-a lăsat panegirice la
Naşterea Maicii Domnului, Sfânţii Apostoli, Sfântul Ştefan, Sfinţii
40 de mucenici, Sfântul Vasile etc.
4. Sfântul Grigorie Teologul (330-390), episcop de
Nazianz, care este întemeietorul acestui gen de cuvântări, ne-a
lăsat următoarele scrieri panegirice: Cuvânt panegiric la Macabei,
la Sfinţii martiri, în general, la Sfântul Ciprian al Antiohiei.
5. Sfântul Vasile cel Mare (329-379) a scris panegirice:
la Sfinţii 40 de mucenici, la Sfânta muceniţă lulita, la Sfântul
mucenic Varlaam, la Sfântul mucenic Gordie, la Sfântul mucenic

M am ant.
6. Sfântul Grigorie de Nyssa (335-395), fratele
Sfântului Vasile cel Mare, ne-a lăsat câteva panegirice la
praznicele împărăteşti şi la Sfinţii Ştefan, Teodor şi cei 40 de
Mucenici.
7. Sfântul Asterie al Amasiei (0400) a scris: Cuvânt de
laudă la sfinţii verhovnici apostoli Petru şi Pavel, Cuvânt de laudă
la Sfântul mucenic Foca, Cuvânt de laudă la Sfântul Ştefan,
Cuvânt de laudă la sfinţii mucenici şi Ecfrază la muceniţa Eufimia.
8. Sfântul loan Gură de Aur (354-407) a scris: Cuvântări
lapraznicele împărăteşti şi 50 de panegirice. Dintre acestea
amintim: la mucenicii Foca şi Lucian, la Juventin şi Maximin, la
sfintele muceniţe Berenice, Prosdochia şi Domnica, la sfintele
Pelaghia, Drosida şi Tecla, la sfinţii Varlaam, Roman, Iulian, Basus,
la Sfântul Apostol Pavel etc.
în Apus, panegiricul nu a cunoscut o dezvoltare aşa de
amplă ca în Răsăritul creştin. Totuşi, există şi aici autori de imnuri
panegirice, cum sunt: Sfântul llarie de Pictavium, Ambrozie,
episcopul Mediolanului, Zenon, episcop de Verona, Sfântul
Niceta de Remesiana, Sfântul Paulin, episcop de Nola, Fericitul
Augustin ş.a.
De asemenea, Imnurile liturgice din cărţile de slujbă ale
Bisericii creştine, cum sunt Catavasiile, Polieleul, Doxologia etc.,
sunt adevărate capodopere panegirice. în ele se arată
sublimitatea praznicelor împărăteşti, descrisă într-o limbă aleasă,
expresivă. Acatistele Mântuitorului Hristos, ale Maicii Domnului
şi ale sfinţilor sunt, de asemenea, creaţii panegirice, care cuprind
viaţa, faptele, virtuţile şi nevoinţele sfinţilor, pentru care sunt
lăudaţi în cuvinte şi cântări duhovniceşti.
Aceste cuvântări şi imnuri panegirice mai poartă şi
denumirea de encomion (e yK c o p io v = cântec de laudă, discurs de
laudă, de preamărire a cuiva). Komos ( kcohoc;) înseamnă ceată,
mulţime adunată, companie, ospăţ, cântec într-o adunare festivă,
iar "en komio" înseamnă care se cântă într-o sărbătoare, într-o

procesiune printr-un oraş. Astfel de cântece de laudă erau
cântate de mulţimea adunată să sărbătorească un campion întors
de la întrecerile naţionale.
De aceea genul panegiric se mai numeşte şi encomiastic,
deşi encomionul este un elogiu adus pentru orice temă, pe când
panegericul este o laudă numai în cinstea sfinţilor.
Panegiricul este predica cea mai aproape de sufletul
creştinilor, cea mai vie şi însufleţitoare, deoarece porneşte
întotdeauna de la un exemplu concret, model de vieţuire pentru
toţi cei ce vor să urmeze lui Hristos.
A se vedea anexa: Model de panegiric la praznic
împărătesc şi la un Sfânt.
b) C u v â n t la T a in a B o te z u lu i
Săvârşirea Tainei Sfântului Botez constituie un bun prilej
pentru preot de a ţine o scurtă cuvântare, în care va arăta marea
bucurie a părinţilor, naşilor şi rudelor că li s-a născut un nou
prunc, dar şi bucuria tuturor credincioşilor că în rândurile lor intră
un nou membru al Trupului lui Hristos. Preotul va arăta că, atât
naşterea de prunci este o poruncă dumnezeiască (Fc 1,28), cât şi
naşterea duhovnicească, cea "din apă şi din Duh" (In 3, 5) este o
poruncă dată de Mântuitorul Hristos (Mt 28, 18-20) şi, deci,
pentru mântuirea sufletului, Botezul este absolut necesar: "De nu
se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în
împărăţia lui Dumnezeu" (In 3, 5). Copiii sunt darul lui Dumnezeu
şi, de aceea, ei trebuie botezaţi şi închinaţi lui Dumnezeu, fiindcă
prin Botez dobândesc harul divin şi sunt renăscuţi întru lisus
Hristos.
De asemenea, tot cu acest prilej, preotul atrage atenţi.i
părinţilor şi naşilor asupra obligaţiei de a creşte şi educa copilul în
frica lui Dumnezeu, arătându-le cât de mare este răspunderea lor,
pentru sufletul copilului, în faţa judecăţii lui Dumnezeu, dar şi c.ii
de mare va fi bucuria pe care o vor trăi, dacă se vor îngriji să-i de.i
OMtl.ETJCA GENERALĂ 345
o educaţie creştinească. Numai astfel crescuţi şi educaţi, copiii

vor fi o binecuvântare pentru Părinţi.
Predica trebuie să pornească totdeauna de ia un text din
Sfânta Scriptură, pe care să-l tălmăcească corect şi pe înţelesul
tuturor. Textul biblic trebuie să fie în legătură cu Taina Sfântului
Botez.
Prezentăm câteva texte care au un scop edificator:
- "Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din
apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu"
(In 3, 5);
- "Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce
nu va crede, se va osândi" (Mc 16,16)
- "Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat"
(Ga 3, 27);
- "Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele
lui lisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi harul
Duhului Sfânt"(FA 2,38);
- "Şi mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, când
zicea: ioan a botezat cu apă; voi însă vă veţi boteza cu Duh Sfânt"
(F.A. 11,16);
- "Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim
un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un
Duh ne-am adăpat" (1 Co 12,13);
- "Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu,
zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului" (Ef 4,24);
- "M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai
trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum în trup, o
trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care ne-a iubit şi S-a dat
pe Sine însuşi pentru mine" (Ga 2, 20);
- îngropaţi fiind împreună cu El prin botez, cu El aţi şi
înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe
El din morţi"(Col 2,12);
346 OMILKTICA ORTODOXĂ
- "El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate,

săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de
a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt" (Tit. 3,5);
- "Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă
mântuieşte astăzi şi pe voi, nu ca ştergere a necurăţiei trupului, ci
ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin învierea lui
lisus Hristos" (1 Ptr 3,21).
c) C u v â n t la T a in a C u n u n ie i
Prin Taina Căsătoriei se împărtăşeşte tinerilor miri harul
divin care întăreşte şi desăvârşeşte într-o unitate de nedesfăcut
legătura dragostei şi a unirii dintre cei doi soţi.
Cununia religioasă este unul dintre cele mai frumoase şi
înălţătoare momente din viaţa credincioşilor, când mulţimea
prezentă este foarte numeroasă şi din toate compartimentele
vieţii sociale şi culturale. Faptul acesta, ca şi responsabilitatea sa
de păstor de suflete, reclamă din partea preotului mult tact,
prudenţă şi prezenţă de spirit. De aceea, în cuvântarea sa, el
trebuie să accentueze clipele de mare bucurie pe care le trăiesc
mirii, părinţii şi toţi ceilalţi nuntaşi prezenţi, arătând, totodată,
care sunt obligaţiile reciproce şi răspunderea pe care o au de
acum înainte. în acest sens, cuvântul său de învăţătură se spijină
pe lumina Evangheliei lui Hristos, Care spune că tot omul chibzuit
îşi ridică casa lui pe stâncă (Mt 7, 24), iar cel nechibzuit, pe nisip
(Mt 7, 26). De aceea tinerii să fie înţelepţi şi să-şi zidească propria
lor familie pe stânca de granit a credinţei în Dumnezeu, a iertării
reciproce şi a iubirii, care este veşnică. în felul acesta, ei îşi zidesc
nu numai un cămin şi o fericire pământească, ci şi o casă veşnică,
în ceruri, şi o fericire veşnică. Curăţia sufletească şi trupească,
devotamentul, respectul pentru părinţii lor naturali, pentru naşi,
păstrarea legăturii cu Biserica, caracterul de nedesfăcut al
căsătoriei, ajutorarea reciprocă, naşterea de prunci, creşterea şi
educarea copiilor în credinţa ortodoxă, unitatea familiei sunt
teme asupra cărora preotul trebuie să mediteze. Pentru a
întocmi şi rosti o cuvântare bogată în conţinut, eficientă şi frumos

ornamentată stilistic, el trebuie să se pregătească foarte bine, să-
şi stabilească dinainte ideea pe care vrea să o expună, să ştie ce
stare sufletească vrea să creeze în sufletul mirilor şi al celor
prezenţi în biserică. Cuvântarea se rosteşte liber, cu un ton
solemn, plin de căldură sufletească. Faţa lui să exprime bucurie,
dragoste părintească şi ataşament faţă de miri. Momentul este
de mare bucurie şi de aceea nu-i este îngăduit să fie trist,
posomorât, indispus. Cuvântul său trebuie să fie "dres cu sare"
(Col 4,6), plin de înţelepciune şi de har, ziditor.
Redăm câteva texte scripturistice şi liturgice de care se
poate folosi preotul în cuvântarea sa:
- "Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne
în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el" (1 In 4,16);
- "Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiţi unul pe altul,
precum v-am iubit Eu" (In 15,12);
- "De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele" (In 14,15);
- "lisus a răspuns şi i-a zis: Dacă mă iubeşte cineva, va păzi
cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face
locaş la el" (In 14,23);
- "Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea
este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu
şi cunoaşte pe Dumnezeu" (1 In 4,7);
- " ... Dar suntem împreună lucrători ai bucuriei voastre;
căci staţi tari în credinţă" (2 Co 1,24);
- "Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, să ne îmbrăcăm cu
platoşa credinţei şi a dragostei ..." (I Tes. 5,8);
- "Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu
despartă "(M c 10,9);
- "Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl şi pe mama sa şi se
va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare
este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică" (Ef 5, 31-32);
- "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi" (Fc 1,28);
- "Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul

singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el" (Fc 2,18);
- "Acest început al minunilor l-a făcut lisus în Cana Galileii
şi şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El" (In 2,11);
- "însuţi dar, Stăpâne, Dumnezeul nostru, ..., întăreşte
logodna lor în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste"
(Rugăciunea de la Logodnă);
- "Uneşte-i pe dânşii într-un gând, încununează-i într-un
trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândirea de prunci
buni" (Rugăciunea de la Taina Cununiei);
- "Ca Domnul Dumnezeul nostru să le dăruiască lor nuntă
cinstită şi viaţă neîntinată, Domnului să ne rugăm" (Ectenia de la
Cununie);
- "Pentru ca să se păzească şi să se binecuvinteze ei într-
un gând şi credinţă tare, Domnului să ne rugăm" (Ectenia de la
Logodnă) etc.
d) C u v â n t la in s ta la re a p r e o t u lu i în p a ro h ie
Instalarea preotului în parohie, fie prin numire, fie prin
transferare, se face de către protoiereu sau un delegat al
Episcopului, de regulă într-o zi de sărbătoare, când credincioşii
sunt la biserică. Cu ocazia instalării noului preot în parohie, se ţin
cuvântări de către protoiereu, ca trimis al Episcopului, de către
preotul nou instalat şi, eventual, de către un delegat al Consiliului
parohial şi al autorităţilor locale.
Protoiereul sau delegatul Episcopului va motiva prezenţa
sa în cadrul parohiei respective urmare noului eveniment din
viaţa parohiei, prilejuit de numirea sau transferarea unui nou
păstor de suflete. El îşi va exprima încrederea că noul preot este
conştient de misiunea sa şi că îşi va îndeplini pe deplin slujba sa,
arătându-se pildă prin cuvânt şi fapte bune (Tit 2, 7). Totodată îşi
va exprima convingerea că, pentru binele obştii şi spre slava lui
Dumnezeu, ei, credincioşii, îi vor acorda tot sprijinul în activitatea
administrativă a parohiei şi vor colabora cu noul preot la orice
lucrare care are scop înfăptuirea binelui, fie în plan spiritual-

duhovnicesc, fie administrativ-gospodăresc.
Preotul nou instalat va trebui să rostească şi el o
cuvântare, pe care şi-a pregătit-o dinainte, ca s-o poată prezenta
liber. La întocmirea cuvântării, el se poate călăuzi, în principal, de
următoarele idei:
1. - Mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru că l-a învrednicit
să primească darul preoţiei şi să se numere între cei aleşi la
slujirea Evangheliei;
- Mulţumeşte părinţilor naturali şi spirituali, care l-au
sprijinit şi l-au educat, ca să devină slujitor al Domnului şi al
oamenilor;
- Mulţumeşte episcopului care l-a hirotonit şi tuturor
celor ce au contribuit la instalarea sa în parohie.
2. - Va arăta că preoţia nu este o slujbă omenească, ci
una cerească, iar el este conştient de misiunea la care a fost
chemat, potrivit mandatului încredinţat de Mântuitorul Hristos
ucenicilor Săi: de a învăţa, de a sfinţi şi de a-i conduce pe
credincioşi pe calea mântuirii (cf. Mt 28, 18-20);
- Calitatea de "păstor de suflete" îl obligă să realizeze o
unitate deplină între credincioşi, să fie un apostol al păcii, al
înfrăţirii, al dreptăţii, ca toţi să fie un singur trup, iar el să fie
slujitorul tuturor;
- Rugămintea ca toţi credincioşii să-l sprijine în
activitatea sa, ca să îndrepteze ceea ce este de îndreptat şi să
înfăptuiască împreună lucrul evanghelistului.
3. - Cuvânt de mulţumire către toţi credincioşii prezenţi,
pentru că l-au întâmpinat cu multă dragoste şi au participat la
acest eveniment din viaţa parohiei;
- Se adresează o rugăciune de mulţumire către
Dumnezeu, pentru toate darurile Sale şi se invocă prezenţa
harului lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor gândurilor bune şi
de folos sieşi şi păstoriţilor săi.
Pentru întocmirea cuvântării sale, preotul se poate folosi

de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Din scrierile Sfinţilor Părinţi,
recomandăm: Sfântul loan Gură de Aur, Despre preoţie; Sfântul
Grigorie de Nazianz, Apărare despre fuga sa în Pont; Sfântul
Grigorie cel Mare, Cartea regulilor pastorale; Sfântul Ambrozie,
Despre îndatoririle slujitorilor lui Dumnezeu , Sfântul Vasile cel
Mare, Cuvânt pentru instalarea preoţilor.
Texte scripturistice:
- "Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care
ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţi'
(1 Tim 4,14);
- "Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult,
din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea
mâinilor mele" (2 Tim 1,6);
- "Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu
ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi" (2 Tim 1,14);
- "Sileşte-te să te arăţi încercat, înaintea lui Dumnezeu
lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului" (J
Tim 2,15);
- "Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci, dacă este
chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron"(Evr 5,4);
- "Şi spuneţi lui Arhip: Vezi de slujba pe care ai primit <>
întru Domnul, ca să o îndeplineşti" (Col 4,17);
- "Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori <n
lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (1 Co 4,1).
e) C u v â n t la v iz it a E p is c o p u lu i în p a ro h ie
Episcopul eparhiot face vizite canonice la parohiile din
Eparhia sa, ori de câte ori doreşte când şi situaţia impune lucrul
acesta, cu scopul de a îndruma şi verifica activitatea preotului din
acea parohie, activitate care se oglindeşte în mod direct asupi.i
vieţii spirituale a păstoriţilor săi. Episcopul are dreptul să
anunţe vizita sau o poate face în mod neprevăzut, fapt pentm
care preotul trebuie să fie în permanenţă treaz şi să v e g h e / r
OM IL E TI CA GE N E R A L Ă 351
continuu asupra îndatoririlor sale de păstor sufletesc, făcând

aceasta nu din obligaţie, ci din conştiinţă. Când episcopul îşi
anunţă vizita, preotul paroh va înştiinţa pe credincioşi despre
această vizită, pentru ca ei să fie pregătiţi sufleteşte şi să-l
întâmpine după cuviinţă.
Totodată, preotul se va pregăti el însuşi pentru această
vizită canonică (administrativ, gospodăresc şi contabiiiceşte), ca
să poată prezenta o dare de seamă asupra activităţii sale, dar îşi
va pregăti şi un cuvânt de întâmpinare a Episcopului, pe care-l va
rosti îndată după terminarea Sfintei Liturghii, în faţa tuturor
credincioşilor şi în prezenţa Episcopului. La întocmirea cuvântării
sale, preotul se poate călăuzi după următoarele idei:
Text biblic: "Bine este cuvântat este Cel ce vine întru
numele Domnului! ... "(M t 21, 9).
1. - Exprimă, în cuvinte alese, bucuria deosebită, a sa şi a
credincioşilor săi, de a-l avea prezent în mijlocul lor pe
întâistătătorul Eparhiei, care a venit să se roage împreună cu toţi
credincioşii, întărindu-i sufleteşte prin cuvântul său de învăţătură.
2. - Vizita Episcopului în parohie este rodul dragostei sale
faţă de credincioşi, a Păstorului Celui bun, care îşi pune sufletul
pentru oile sale (In 10,11);
- Prezenţa Episcopului arată purtarea sa de grijă faţă de
toţi credincioşii şi exprimă unitatea Bisericii, fiindcă el este capul
văzut al Bisericii;
- Prezintă o dare de seamă asupra activităţii sale
pastorale, în calitatea sa de învăţător, sfinţilor şi îndrumător al
credincioşilor, arătând greutăţile pe care le-a întâmpinat şi
succesele de care s-a bucurat împreună cu toţi credincioşii. Darea
de seamă trebuie să cuprindă şi realizările administrativ-
gospodăreşti, obţinute prin contribuţia şi sprijinul direct al
credincioşilor, dar şi starea morală a păstoriţilor săi;
- Prezintă proiectele pentru viitor pe plan
administrativ-economic şi moral şi arată preocuparea sa
permanentă pentru a-şi îndeplini misiunea ce i s-a încredinţat.
3. - Mulţumeşte episcopului, personal şi în num

credincioşilor, pentru bucuria duhovnicească pe care le-a făcut-o,
prin prezenţa sa în mijlocul lor, asigurându-l de devotamentul şi
devoţiunea sa de slujitor al Bisericii lui Hristos.
f) C u v â n t la s fin ţire a b is e ric ii

Predica la sfinţirea bisericii are două părţi: prima parte
este panegirică, iar a doua este didactico-parenetică.
în prima parte, se exprimă în cuvinte măreţe, bucuria pe
care o trăiesc credincioşii care, prin jertfa şi dragostea lor, au
ridicat biserica, împlinindu-şi prin aceasta dorinţa de a avea un
locaş propriu de rugăciune.
Totodată se aduce mulţumire şi se dă slavă lui Dumnezeu,
pentru că i-a ajutat pe credincioşi să zidească sfântul locaş, să I
picteze şi să-l înzestreze cu toate obiectele bisericeşti, necesare
pentru săvârşirea sfintelor slujbe.
Se exprimă, de asemenea, bucuria deosebită <i
credincioşilor pentru prezenţa Episcopului, care a venit s.i
binecuvinteze roadele muncii lor şi să sfinţească sfântul locaş,
care este expresia credinţei lor în Dumnezeu şi a dragostei faţă de
sfânta biserică.
Se arată că ziua aceea este o zi cu semnificaţie istoric,î
pentru toţi credincioşii din acea parohie, o zi de mare sărbătoare,
care va rămâne în memoria tuturor, pentru că este o mare
realizare spirituală, ridicarea unui locaş de închinăciune, în care
se vor ruga şi urmaşii noştri.
în partea a doua se rosteşte un cuvânt de învăţăturii
despre biserică-locaş de rugăciune, arătându-se din câte părţi
este alcătuită şi semnificaţia acestora, ce formă are, de ce sunt
pictate anumite scene biblice şi unii sfinţi şi ce importanţă a r e
imaginea în cultul creştin. Se va arăta că la începutul
creştinismului, Sfanţii Apostoli şi primii creştini se adunau în c a s e
particulare, ca să se roage şi să săvârşească Taina Jertfei fiu
Hristos, dar avem mărturii scripturistice (FA 2 ,46; 1,13; 20, 6 *>.
Rom 16,5; Col 4,15 etc.) că ei şi-au zidit anume biserica, unde se
adunau ca să se roage. Avem, de asemenea, mărturii istorice că,
pe măsură ce numărul creştinilor creştea, se zideau tot mai multe
locaşuri de rugăciune, pe mormintele martirilor, iar unde nu se
aflau morminte se puneau părticele din sfintele moaşte în piciorul
Sfintei Mese din altarul bisericii, aşa cum se procedează şi astăzi.
Biserica este casa lui Dumnezeu, locaşul sfânt, în care
Dumnezeu este prezent pe Sfânta Masă, în care toţi credincioşii
vin să-L preamărească pe Dumnezeu, să se roage sfinţilor să
mijlocească în rugăciunile lor pentru ei, ca să primească darurile
Duhului Sfânt. Biserica este locaşul sfânt de rugăciune în care ni
se împărtăşeşte cuvântul lui Dumnezeu, "apa cea vie", din care
cine se adapă nu mai însetează niciodată.
De aceea, a zidi o Biserică înseamnă a zidi casă
duhovnicească, a zidi locaş în ceruri, preamărind pe Dumnezeu pe
pământ, fiindcă biserica este locaşul păcii, al dragostei, al înfrăţirii
între oameni şi popoare.
In final se aduc mulţumirile cuvenite Episcopului şi
tuturor credincioşilor care au contribuit la ridicarea sfântului
locaş, fie prin muncă directă, fie prin donaţii.
Redăm câteva texte biblice, care pot fi rostite la începutul
predicii:
- "Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: Să
locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele" (Ps 26,7);
- "Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: <în casa
Domnului vom merge>" (Ps 121,1);
"lată acum binecuvântaţi pe Domnul toate slugile
Domnului, care staţi în casa Domnului, în curţile casei
Dumnezeului nostru" (Ps 133,1);
- "Voi încheia cu ei un legământ al păcii, legământ veşnic
voi avea cu ei. Voi pune rânduială la ei, îi voi înmulţi şi voi aşeza în
mijlocul lor locaşul Meu pe veci" (Iz 37,26);
- "...Căci casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru
toate popoarele!" (Is 56,7);
- "Şi a zis lor: Scris este: Casa Mea, casă de rugăciun

va chema" (Mt 21,13).
2. Pareneze de mângâiere
Viaţa omului este presărată cu momente de bucurie şi
fericire, dar şi cu clipe de tristeţe, de amărăciune şi de suferinţe
de tot felul, fizice şi sufleteşti.
Predicile de mângâiere sunt ca un medicament aplicat pe
rănile provocate de astfel de suferinţe. Preotul, asemenea
păstorului care se îngrijeşte de oile sale, este prezent cu
dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei şi în astfel de momente din
viaţa credincioşilor, adresându-le un cuvânt de mângâiere, de
îmbărbătare şi de întărire în credinţă, pentru că "din gura lui se
aşteaptă învăţătură" (Maleahi 2,7) în orice împrejurare din viaţă
Dar el trebuie să fie cu luare aminte asupra învăţăturii pe care o
dă altora în astfel de momente, pentru ca să nu adâncească şi
mai mult rănile celor în suferinţă. Pentru aceasta preotul trebuie
să cunoască natura, cauzele suferinţelor şi starea lăuntrică a celor
atinşi de ele, fiindcă acestea vin asupra noastră, fie din pricina
necredinţei şi păcatelor noastre, fie sunt încercări de la
Dumnezeu. împărtăşirea cuvântului lui Dumnezeu în astfel de
situaţii aprinde în sufletul credinciosului flacăra credinţei, a
nădejdii şi încrederii în forţele sale proprii şi în ajutorul lui
Dumnezeu, Care nu va îngădui să fim încercaţi mai mult decât
putem răbda (1 Co 10, 13). Credincioşii trebuie să cunoască că
Dumnezeu este aproape de ei în orice împrejurare, că nu sunt
siguri niciodată în necazurile lor, atâta vreme cât cred în
Dumnezeu şi trăiesc în comuniune cu El. De aceea, ei trebuie să
fie statornici în credinţă, în purtare şi să primească cu tărie
sufletească orice suferinţă, fiindcă, deşi nu este un scop al vieţii,
este o cale spre mântuire.
OM1LETIC A GENERALĂ 355
a) Necrologul
Dintre cuvântările rostite în momente de adâncă
întristare, amintim necrologul sau cuvântarea funebră. Cuvântul
vine din limba greacă: vEK poq = mort şi \0yoc; = cuvânt,
învăţătură. Necrologul este prin urmare cuvântarea sau predica
pe care o rosteşte preotul la înmormântarea unui enoriaş.
La greci şi la romani exista practica de a se rosti astfel de
cuvântări cu caracter laudativ la înmormântarea unui om chiar
de către rudele apropiate şi de către prietenii mai apropiaţi.
Acest obicei a fost împrumutat şi de creştini. Astfel, Sfântul
Grigorie de Nazianz, socotit părintele necrologului, rosteşte
necrologuri la moartea tatălui său Grigorie, a fratelui său
Chezarie, a surorii sale, Gorgonia, a prietenului său, Sfântul Vasile
cel Mare. Necrologul la Sfântul Vasile l-a rostit însă la doi ani după
moartea acestuia.
Necrologul se aseamănă foarte bine cu panegiricul,
datorită faptului că şi necrologul cuprinde o parte cu caracter
laudativ, fiind puse în evidenţă calităţile sau virtuţile celui
decedat, dar nu poate fi confundat cu panegiricul, care, aşa cum
am amintit, este o cuvântare de laudă în cinstea Maicii Domnului,
a sfinţilor. Necrologul se deosebeşte de panegiric atât în ce
priveşte stilul şi cuprinsul, cât şi în ceea ce priveşte scopul şi locul
unde se rosteşte. Stilul panegiricului este măreţ, sărbătoresc,
patetic, mişcător, plin de bucurie sacră, pe când stilul
necrologului este sobru, ponderat, înduioşător. Cuprinsul
necrologului se deosebeşte de cel al panegiricului în sensul că
necrologul are o parte parenetică şi o parte panegirică.
Panegiricul se ţine de regulă în biserică, în timp ce
necrologul se poate rosti şi la capela mortuară sau acolo unde se
face slujba înmormântării. Scopul necrologului este de a adresa,
familiei îndoliate şi celor prezenţi, un cuvânt de mângâiere, de
întărire sufletească şi de învăţătură.
Necrologul, ca orice cuvântare bisericească, se
întocmeşte după toate regulile oratoriei bisericeşti, având
următoarele părţi: invocare, text, formulă de adresare,

introducere, tratare şi încheiere.
Se recomandă rostirea textului biblic la începutul
necrologului, căci, cuvântul lui Dumnezeu pătrunde dintru
început în adâncul sufletului, aducând mângâiere şi linişte
lăuntrică, creând în sufletul ascultătorilor sentimentul prezenţei
lui Dumnezeu în orice împrejurare din viaţa omului Totodată,
ideea pe care o exprimă textul biblic poate constitui şi tema pe
care vrea să o trateze preotul în cuvântarea sa, ferindu-l astfel de
alunecări spre teme sau idei cu caracter filosofic despre moarte,
care nu încălzesc cu nimic sufletul credincioşilor. Având în vedere
multitudinea îndeletnicirilor omeneşti, a darurilor diferite cu care
sunt înzestraţi oamenii de Dumnezeu, preotul poate alege un text
care să exprime preocuparea celui decedat, dar şi bogăţia infinită
a cuvântului dumnezeiesc. De asemenea, pot fi alese citate din
Sfinţii Părinţi şi din slujba înmormântării, care sunt deosebit de
profunde şi sugestive.
Formula de adresare este următoarea: îndurerată familie
şi întristată adunare ! îndureraţi fraţi ! îndureraţi ascultători !
întroducerea, care este de obicei foarte scurtă, poate fi
inspirată din textul biblic citat, împrejurările în care a fost rostit şi
de către cine a fost rostit, dar se poate face referire şi la golul şi
durerea din sufletul celor prezenţi, pricinuite de trecerea la cele
veşnice a celui decedat, ca şi la faptul că viaţa pământească este
doar o trecere spre viaţa veşnică, că ea se desfăşoară sub grija şi
puterea lui Dumnezeu.
Tratarea are o parte parenetică şi o parte panegirică. în
prima parte se va dezvolta o idee morală sau doctrinară, care să
mângâie şi să întărească în credinţă pe cei îndureraţi. în partea <i
doua a necrologului, cea panegirică, se aduc elogii la adresa celui
decedat, se pun în lumină faptele bune şi virtuţile celui decedat,
practicate de acesta în cadrul familiei, în colectivul în mijlocul
căruia a lucrat şi în cadrul parohiei. în partea parenetică, preotul
trebuie să expună învăţătura creştină aşa cum este revelată şi în
deplin consens cu Tradiţia Bisericii, pentru că scopul principal al

necrologului este mângâierea sufletească şi întărirea credinţei
celor rămaşi în viaţă. Cuvântarea sa trebuie fundamentată pe
atitudinea şi învăţătura Mântuitorului Hristos, Care a "suspinat
cu duhul şi S-a tulburat întru Sine" (In 11, 33), văzând pe Marta şi
pe iudei plângând pentru Lazăr, Căruia "I s-a făcut m ilă"(Lc 7,13)
de văduva din Nain, văzând-o plângând, pentru că îi murise
copilul. însuşi Mântuitorul ne învaţă că pentru cei ce cred în El,
moartea este o trecere la viaţă (In 5, 24). De asemenea, Sfântul
Apostol Pavel învaţă că moartea este o despărţire a sufletului de
trup (2 Tim 4, 4-6), o trecere spre viaţa veşnică, pentru cei ce
împlinesc cuvântul lui Dumnezeu, fiindcă noi nu avem cetate
stătătoare aici, pe pământ, ci în ceruri (Evr 13, 14). Preotul
predicator trebuie să sublinieze ideea că nu moartea în sine, de
altfel inevitabilă după căderea în păcat, îngrozeşte pe adevăraţii
creştini, ci veşnicia trebuie să-i preocupe, ceea ce i-ar face să-şi
trăiască viaţa creştineşte. în acest sens el poate da exemple din
Sfinţii Părinţi, care nu s-au temut de moarte, dimpotrivă, ei au
primit-o cu mare bucurie.
Enumerăm câteva teme care pot fi tratate într-un
necrolog: viaţa veşnică, sensul creştin al vieţii, nemurirea
sufletului, sensul creştin al morţii, învierea morţilor, judecata,
credinţa şi faptele bune, condiţii subiective ale mântuirii,
deşertăciunea vieţii fără Dumnezeu, rugăciunile celor vii pentru
cei morţi, pocăinţă şi iertare, rai şi iad etc.
în ceea ce priveşte partea panegirică a necrologului,
cuvântul preotului trebuie să fie bine cântărit, echilibrat,
adevărat. El nu poate să-i atribuie celui decedat virtuţi şi fapte pe
care nu le-a avut sau să exagereze anumite calităţi, merite, nici să
omită anumite însuşiri şi virtuţi sau să le minimalizeze. Elogiile la
adresa celui decedat trebuie să fie reale. Păcatele, viciile, faptele
rele nu trebuie amintite în cuvântarea de la înmormântare,
pentru că toţi oamenii sunt supuşi păcatului şi numai Dumnezeu
le cunoaşte pe toate. Preotul trebuie să caute şi să pună în
evidenţă numai părţile bune ale defunctului, pentru că în fiecare

om există ceva bun şi toţi purtăm chipul lui Dumnezeu în noi.
Pentru a nu comite erori în această privinţă şi pentru a-şi alege
tema cea mai potrivită cu viaţa defunctului, înainte de a trece la
elaborarea necrologului, preotul va trebui să ţină seama de
următoarele elemente:
- să cunoască foarte bine datele biografice ale celui
decedat (anul naşterii, părinţii, câţi fraţi, studiile, când s-a
căsătorit, cu cine, câţi copii are, profesia etc;
- să cunoască preocupările religioase ale defunctului,
care a înţeles să-şi trăiască viaţa creştineşte şi cum s-a implicat
în viaţa Bisericii şi a comunităţii parohiale;
- să ţină seama de vârsta celui decedat (bătrân, matur,
tânăr, copil);
- să ţină seama de profesie (preot, învăţător, medic,
inginer, muncitor etc);
- să cunoască împrejurările morţii (moarte naturală, la
adânci bătrâneţe, după o lungă sau scurtă suferinţă; moarte în
urma unei grave suferinţe, în urma unui accident, moarte subită,
neaşteptată etc);
- să cunoască situaţia materială şi starea morală a
familiei, pentru a şti cum să-şi potrivească cuvântarea sa.
Respectând aceste îndrumări, preotul este absolvit de
exagerări în privinţa elogiilor şi de omiterea unor virtuţi, ceea ce
ar provoca o mare indignare în sufletele celor prezenţi.
în încheiere se exprimă regretul pentru persoana
decedată, se dau îndemnuri ca să i se păstreze vie memoria şi să
se roage toţi pentru sufletul lui, se adresează cuvinte de
mângâiere familiei îndoliate, asigurând-o că suferinţa prin care
trece este împărtăşită de toţi cei prezenţi, iar Bunul Dumnezeu
răsplăteşte pe fiecare după faptele sale şi poartă grijă de cei
rămaşi în viaţă.
înmormântarea unui credincios, când participă un numai
mare de persoane, unele dintre ele participând mai rar sau deloc
la sfintele slujbe, constituie pentru preot un bun prilej de a face

cunoscută învăţătura dumnezeiască revelată. De aceea el trebuie
să-şi pregătească temeinic cuvântarea, s-o expună liber şi foarte
clar şi să ţină seama de nivelul de pregătire al ascultătorilor. într-
un fel se adresează muncitorului şi ţăranului şi într-alt fel
oamenilor de cultură. Aşteptările intelectualilor sunt diferite de
cele ale muncitorilor şi ţăranilor. De aceea el nu trebuie să-i
dezamăgească printr-o cuvântare superficială.
în ceea ce priveşte durata necrologului, se recomandă să
nu se depăşească 10-15 minute.
Redăm câteva texte biblice care pot fi folosite la
necrolog:
- "Şi lisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în
Mine, chiar dacă va muri, va trăi" (In 11, 15);
- "Cine crede în Fiul are viaţă veşnică; iar cel ce nu ascultă
de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste
el" (In 3, 36);
- "Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul
Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată
nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă" (In 5, 24);
- "Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, şi pe lisus Hristos, pe Care L-ai
trimis" (In 17, 3);
- "Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera
stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă
veşnică "(Ga 6, 8);
- "Fii credincios până la moarte şi eu îţi voi da cununa
vieţii (Ap 2,10);
- "Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi
cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac" (In 8,51);
- "Scumpă este înaintea Domnului, moartea cuvioşilor
Lui" (Ps 115,6);
- "Cum credem că lisus a murit şi a înviat, tot aşa credem

că Dumnezeu pe cei adormiţi întru lisus îi va aduce împreună cu
El" (I Tes. 4,14);
- "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi
odihni pe voi" (Mt 11,28);
- "Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe
aceea ce va să fie" (Evr 13,14);
- "Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit,
credinţa am păzit.De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care
Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu
numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui" (II Timotei
4,7-8)
- "Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, aşa va
înflori. Că vânt a trecut şi nu va mai fi şi nu se va mai cunoaşte
încă locul său" (Ps 102, 15-16).
- "Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe
care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să
le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi
fără nici un folos sub soare." (Ecc 2,11);
- "Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iai
sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat" (Ecc 12,7).
- "Căci călători suntem noi înaintea Ta, ca toţi părinţii
noştri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ şi nimic nu este
statornic" (I Par. 29, 15).
3. Pareneze la alte ocazii sau evenimete

din viaţa credincioşilor
Există îm prejurări din viaţă în care prezenţ.i
preotului este dorinţa credincioşilor de a binecuvânt.i
începutul şi sfârşitul unei lucrări, sau anumite momente
aniversare fam iliale, locale sau naţionale, cum ar fi: sfinţire.i
casei, a recoltelor, a unui monument, inaugurarea unei
şcoli, ziua naţională etc., îm prejurări în care preotul trebuii'
să rostească o scurtă cuvântare, pentru ca să nu fie lipsiţi

credincioşii de cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura
folositoare ce decurge din el, în astfel de ocazii. Cuvântul lui
Dumnezeu este veşnic, nepieritor, actual în toate tim purile
şi de folos oam enilor spre zidire duhovnicească şi îndemn, în
orice îm prejurare din viaţa lor, pentru că răspunde atât
frăm ântărilor cât şi aspiraţiilor lor. De aceea, în astfel de
situaţii, când unii dintre cei prezenţi sunt mai puţin activi în
viaţa Bisericii, preotul foloseşte prilejul pentru a le face
cunoscută învăţătura lui Hristos, pentru a le trezi interesul şi
dragostea pentru cuvântul lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură este o comoară inepuizabilă de
învăţături de trebuinţă pentru orice îm prejurare a vieţii, iar
credincioşii trebuie să le cunoască şi să le trăiască. Ei
trebuie să ştie că viaţa este darul lui Dumnezeu, pentru care
trebuie să-l m ulţum im , căci orice realizare materială şi orice
îm plinire sufletească se obţin cu ajutorului harului
dumnezeiesc, că în orice tim p şi în orice loc gândul nostru
trebuie să se îndrepte către Părintele ceresc, Care este
dătătorul tu tu ror darurilor, că tot ceea ce fac, să facă spre
slava lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale. Iubirea este virtutea
care le dă tăria sufletească, forţa de a săvârşi numai fapte
bune, de a trăi în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, de a fi
de folos Bisericii şi societăţii, de a prospera ei înşişi.
Fiecare îm prejurare din viaţa omului are specificul ei.
încărcătura em oţională este diferită. De aceea, preotul îşi va
alege tema în funcţie de momentul respectiv, pentru ca
predica să aibă efectul scontat, prevăzut şi dorit.
C O N C LU Z II
Ne-am propus să prezentăm, în lucrarea de faţă,

problemele fundamentale din filonul omiletic al teologiei
Cunoştinţele din acest domeniu sunt absolut necesare preotului
pentru îndeplinirea misiunii sale învăţătoreşti. Ele îl iniţiază în
tainele retoricii creştine, îl învaţă cât de mare este putere<i
cuvântului în predică şi arta de a-l mânui; îi indică principalele
izvoare din care să-şi extragă materia predicii şi modul în care să
le folosească, îi arată temeiurile biblice, patristice şi normele
canonice ale propovăduirii, oferindu-i modele de mari predicatori
ai Bisericii. Totodată, învăţăturile expuse în această lucrare
cuprind principiile şi regulile care stau la baza alcătuirii şi rostirii
predicii în faţa ascultătorilor, tehnica întocmirii, prezentării ş1
felurile cuvântărilor bisericeşti. Toate aceste cunoştinţe suni
pentru preot un preţios îndrumător în activitatea sa
predicatorială. De aceea, el trebuie să depună un efort stăruitor,
ca să şi le însuşească.
Dar cea dintâi grijă a preotului este să nu lase amvonul
mut: "Dacă vor tăcea aceştia (apostolii), pietrele vor striga" (Li
19, 40), zice Mântuitorul Hristos. El nu trebuie să uite nici o clip.)
că vestirea Evangheliei este o poruncă divină. Şi de se va face
vinovat de neîndeplinirea acesteia, Dumnezeu îi va cere socoteal.i
în ziua judecăţii (cf. Iz 3, 18). Aşa au înţeles Sfânţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi rostul misiunii preoţeşti, ca pe o sfântă datorie
Sfântul Apostol Pavel zice: "Căci, vai mie dacă nu voi binevesti" (1
Co 9, 16). Slujirea preoţească nu se rezumă doar la activitate.i
sfinţitoare, la săvârşirea Liturghiei şi a celorlalte sfinte slujbe
Predica însăşi este un act de cult divin, parte integrantă a Sfintei
Liturghii, şi nu trebuie să lipsească din cauza delăsării preotului. In
vechime, predica era nedespărţită de cultul divin şi nici nu se
concepea Liturghie fără omilie. Aşa trebuie să fie şi astăzi. De
aceea preotul trebuie să fie mereu "treaz" şi să-şi facă slujlM
"deplin" (2 Tim 4, 5). Nu numai la Sfânta Liturghie trebuie *«î
predice, ci, ori de câte ori i se iveşte ocazia, "cu timp şi fără timp",
să nu tacă. însă, glasul său să nu fie "aramă sunătoare şi chimval
răsunător" ( 1 Cor 13, 1).
Credincioşii nu vor să audă doar vocea preotului, vorbe şi
iarăşi vorbe, ci vor să-i audă sufletul, să-l simtă cum vibrează. Ei
vor să audă glasul faptelor. Viaţa preotului este cel mai bun
cuvânt de învăţătură. El nu va reuşi să-i convingă pe ascultători,
dacă nu este el însuşi convins şi dacă nu trăieşte ceea ce spune.
Credincioşii simt când preotul vorbeşte din convingere şi când
rosteşte o predică copiată dintr-o revistă teologică sau o carte de
predici. El poate rosti cuvinte frumoase şi cu sensuri adânci, dar,
dacă sufletul lui nu vibrează când le pronunţă, iar trupul rămâne
înţepenit, mesajul pe care-l transmite nu este receptat, se izbeşte
de sufletele lor ca de nişte ziduri. Pentru a răspunde, aşadar,
năzuinţelor ascultătorilor, preotul trebuie să ducă o viaţă de
curăţie sufletească şi trupească, de rugăciune şi meditaţie. Hrana
lui spirituală să fie Scriptura şi operele Sfinţilor Părinţi. Ştim că
Evangheliile se repetă din an în an, iar, dacă preotul nu ştie să
rostească decât o singură predică, credincioşii nu numai că nu-i
vor mai asculta, dar vor rămâne profund dezamăgiţi. Ca să
depăşească riscul de a se repeta în fiecare an, să se adape
necontenit din izvorul nesecat al Revelaţiei dumnezeieşti, să
asculte şi să îndeplinească cuvântul lui Dumnezeu, ca să devină el
însuşi izvor de înţelepciune şi de moralitate.
O M I L E I ’I C A G E N E R A L Ă 365
ANEXĂ
M ODELE DE PREDICI
I. Omilie mică sau exegetică
O m ilie la D u m in ica F iu lu i R is ip ito r*
însăşi experienţa de toate zilele ne-a arătat că ceata

fariseilor este nesimţitoare şi vicleană în acelaşi timp şi ignorantă
în orice fel de virtute. Fariseii erau vicleni pentru că în timp ce
Dumnezeu şi Mântuitorul nostru se apropia cu bunăvoinţă de toţi
păcătoşii care veneau la El, ei se supărau şi murmurau,
împovăraţi fiind de marea şi buna răbdare a Domnului şi de
covârşitoarea lui bunătate; erau nesimţitori pentru că se
îndepărtau de iertare, cu toate că sufletele lor erau mai bolnave
decât ale celorlalţi oameni pe care ei îi osândeau.
Aşa erau fariseii. Mântuitorul, însă, Care depăşea orice
bunătate, Care era foarte bun şi era o vistierie nesfârşită de
îndurări, n-a lăsat nici pe farisei nevindecaţi. Fariseii, ca nişte cai
sălbatici care nu te lasă să atingi cu mâna de ei, nu sufereau să le
vorbească pe faţă de păcatele lor. Pentru aceea Domnul le vorbea
în parabole, amestecând cu miere doctoria cea amară şi fără gust;
astfel cu dibăcie le vindeca boala lor, învăţându-i că este un lucru
plăcut şi iubit lui Dumnezeu pocăinţa păcătosului.
După ce a vorbit despre găsirea oii celei pierdute, despre
bucuria ce a simţit-o păstorul la găsirea ei (Lc 15, 4-6); după ce a
arătat şi veselia femeii care a găsit drahma ce se ascunsese în
pământ şi că a chemat pe femeile din vecini ca să ia parte la
bucuria ce însăşi o avea ( Lc 15, 8-9), atacă un subiect mai clar şi
* Asterie al Amasiei, Omilii şi predici, Traducere cu un cuvânt înainte şi

introducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1946, p.p. 278-292.
mai precis, parabola celor doi fii (Lc 15, 11-12) pe care a-ţi auzit-o
adineauri. Parabola este aşa:
"Un om avea doi fii; şi a spus cel mai tânăr: Tată, dă-mi
partea de avere ce mi se cuvine" (Lc 11-12).
Foarte bun lucru şi potrivit fiinţei raţionale ca să
cerceteze cu râvnă sensul ascuns în parabole şi obscurităţi şi să I
aducă la lumină. Mai cu seamă acest lucru îl laudă Solomon,
făcând această idee început al cărţii proverbelor: "De a cunoaşte
înţelepciunea şi învăţătura, de a înţelege cuvintele gândirii şi de a
pricepe vicleniile cuvintelor" (Pr 1, 2-3). Să vedem şi noi care este
sensul parabolei Stăpânului, punând capăt feluriţilor interpreţi ai
parabolei ca şi Solomon certei dintre cele două femei care
pretindeau acelaşi copil (3 Rg 3,16-28)'.
Se cuvine să înţelegem prin tatăl pe Dumnezeu, iar prin
cei doi fii ai tatălui, pe cel mai mare şi pe cel mai mic, să-i luăm
drept doi oameni; unul care rămâne în harul ce i-a fost dat, în
dragostea către Dumnezeu, care nu s-a revoltat niciodată
împotriva Bisericii, nici n-a căzut de la împărtăşirea Tainelor ca de
la o masă părintească; celălalt, uşuratic, s-a despărţit fără
greutate de adevăratul tată - căci Dumnezeu este Tatăl obştesc,
al tuturor - a împrăştiat şi a stricat darurile date lui de
Dumnezeu, după cum desfrânaţii obişnuiesc să cheltuiască bann
părinţilor lor.
Sensul mai general ai alegoriei cuprinde aici în puţine
cuvinte, mulţime de interpretări amănunţite. Trebuie să vedem
deci, ce înseamnă cererea părţii de avere de la tatăl. Şi
dobândeşte repede partea. Mulţi oameni cer de la Dumnezeu
botezul şi împărtăşirea cu Sfintele Taine ca o moştenire ce li s e
cuvine. Dumnezeu nu refuză de a le-o da, ci îndeplineşte cererea
cu foarte multă grabă. Trebuie însă, ca cel care o primeşte, să nu
fie râvnitor la dobândirea acelei moşteniri, dar nepăsător k
păzire, ci să o primească cu plăcere, şi să o păstreze cu băgare d e
seamă. Căci are şi hoţ isteţ şi viclean, care se sileşte în diferite
chipuri s-o fure, nu ca să se îmbogăţească el prin răpirea ei, ci (a
să arate pe cei lipsiţi de ea săraci şi nenorociţi. Tatăl nu este

chiţibuşar, nici zgârcit sau greoi la datul harului; dimpotrivă, nu dă
unuia mai mult şi altuia mai puţin, ci, ceea ce se cuvine dă în chip
egal tuturora. Chiar dacă ai vedea ieşind din botez în acelaşi ceas
o sută de mii de oameni, toţi au în chip egal acelaşi dar: iertarea
păcatelor, vrednicia înfierii, aceeaşi lucrare înfloritoare a Duhului.
Pornind de aici însă, unii rămân în libertatea şi în nobleţea
părintească, trăind potrivit legilor şi poruncilor în care au fost
născuţi; păstrează nepătată bunăstarea şi fericirea vieţii lor,
bucurând pe Tatăl, iar ei făcându-şi o onoare din bunăvoinţa
Aceluia; alţii născocesc alte idei şi dau noi direcţii vieţii, cum a
fost Avesalom din vechime, neştiind să chivernisească bine
bogăţia îmbelşugată ce li s-a dat, nici să gospodărească cu
înţelepciune casa lor nouă şi luminată; se ruşinează şi de
frumuseţea casei, şi strică şi tăria bogăţiei duhovniceşti; se fură
pe ei înşişi, viclenesc împotriva fericirii lor şi sunt stricătorii
vredniciei neamului omenesc, cum ni s-a arătat şi acest tânăr din
parabolă, care "a plecat într-o ţară îndepărtată şi acolo a cheltuit
averea lui, trăind în desfrănări" (Lc 15, 13). Care ţară? Străină
poruncilor lui Dumnezeu, lipsită de fapte bune; nu odrăsleşte nici
un bine, ci rodeşte cu sârguinţă un singur fruct - păcatul dureros
şi plin de spini; în ea nu este izvorul vieţii, nici paradis desfătător
şi înfloritor care să înveselească faţa, ci e cu totul plină de praf şi
funinginoasă; auzim că această ţară este asemenea ţării
Sodomiţilor după ce a căzut foc peste ea. Ţara aceea n-a fost
creată cu o astfel de natură - căci Creatorul n-a creat nimic
netrebnic sau rău - ci păcatul locuitorilor ei a făcut-o netrebnică.
Aşadar, a plecat desfrânatul şi paricidul într-o ţară
străină, neştiind să spună acele cuvinte: "Bine-mi este a mă lipi de
Dumnezeu" (Ps 72, 27). Să nu te miri dacă în chip alegoric am
numit pe păcătos paricid. Căci mai cu seamă este vrednic să fie
biciuit cu un astfel de nume cel ce se leapădă de Tatăl obştesc al
tuturora, iar dacă vrei, ascultă pe Dumnezeu care prin profetul
Isaia se plânge împotriva nerecunoscătorilor iudei: "Ascultă
cerule, şi ia în ureche, pământule, că Domnul a vorbit: Am născut

fii şi i-am crescut, dar ei s-au lepădat de Mine" (Is 1, 2); iar în altă
parte spune: "Dacă sunt Tată, unde este slava Mea? Dacă sunt
Stăpân, unde este frica de Mine?" (Mal 1, 6). Cumplit lucru este
ca un fiu tânăr, să se despartă de tatăl lui! Atâta vreme cât stă la
un loc cu tatăl lui, de bună voie sau de frică, se ruşinează de el,
este cuviincios, supus, cuminte, căci are prin legăturile fireşti cu
tatăl său un pedagog nedespărţit de el; nu are nici o legătură cu
oamenii desfrânaţi, nu se înhăitează cu cetele tinerilor
destrăbălaţi, nici nu poate cheltui fără nici o oprelişte în chip rău
averea. Pentru tânăr, prea multa bogăţie este prilej de
desfrânare. Dar pe toate acestea le respinge şi le îndepărtează
când e departe de ochiul tatălui. Când tinereţea este lăsată de
capul ei şi nu ştie nici de frică, nici de ruşine, doi paznici puternici
ai tinereţii răzvrătitoare, atunci da, atunci toate se pierd şi se
nimicesc. Nimeni nu mai este în stare să oprească răul, întocmai
ca un foc crescut atât de mare, încât biruie multele braţe ale
stingătorilor.
“A plecat într-o ţară depărtată şi acolo a cheltuit averea
lui, trăind în desfrânări". Nu se împrăştie şi se cheltuieşte numai
bogăţia pământească, de cade în mâna unor iconomi răi, ci şi
bogăţia cea mare şi nematerială, care ni se dă nouă din cer, cu
atât mai repede se risipeşte, când este încredinţată unor suflete
iubitoare de trup. Oare nu i se pare celui care are minte,pierdere
de mari comori, atunci când se pierde harul, când se stric.)
împărtăşirea de la masa cea de taină, şi când foamea îl cuprinde
pe cineva de trupul şi sângele lui Hristos, iar iniţiatul şi ucenicul
credinţei este îndepărtat de la împărtăşirea cu Sfintele Taine,
când dintre înţelepţi este numărat împreună cu desfrânaţii, când
cade din curăţenie şi necurăţenie? Nu înseamnă asta a cheltui
averea? Averea cea nematerială, cea mai presus de lume, ce.i
cerească cu care nu poate să se compare nici toatebogăţiile
lumii? N-ar putea exista o sărăcie mai cumplită, nici o goliciune
mai urâtă decât aceea de a fi lipsit de aceste comori. A cheltuit vi
Adam averea sa în chip rău, a căzut din toată averea părintească

şi a fost alungat dincolo de ţinutul acela prea frumos pe care l-a
lucrat Dumnezeu şi pe care plantându-l prin propria Sa
înţelepciune, l-a arătat încărcat cu tot felul de plante. Adam,
golindu-se de toată îmbrăcămintea sa, se ruşina mai mult de
goliciunea sa decât de acoperământul de frunze. Astfel, ajung şi
toţi păcătoşii: din fii, năimiţi; din oameni nobili, oameni fără nici o
slavă; din liberi, sclavi; din bogaţi, săraci; neputincioşi să mai
spună cuvintele obişnuitei îndrăzneli: "Tatăl nostru Carele eşti în
ceruri" (Mt 6, 9).
"Şi mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia; şi
acela l-a trimis în ţarinile sale să pască porcii"(Lc 15, 15). Cumplit
este locuitorul acestei ţări, care adună pe toţi desfrânaţii, care
apropie de el pe toţi dezmoşteniţii soartei, care atrage la el pe
ucigătorii de tată şi-i trimite să îndeplinească treburi lipsite de
cinste. Trebuie notat că stăpânul turmei nu este păstor de oi, ci
de porci. Păstor al oilor cuvântătoare este Hristos, care spune:
"Eu sunt Păstorul cel bun" (In 10, 12). Iar păstor al porcilor este
diavolul, prietenul porcilor. Oare nu-şi aminteşte ascultătorul de
minunea aceea, când Hristos a vindecat pe îndrăcit, omul acela
înfricoşător şi slăbănogii, care a ieşit din morminte? Nu-şi
aminteşte că demonii alungaţi din om - căci erau o tovărăşie de
duhuri necurate - l-au rugat să-i lase să se ducă în turma
porcilor?(Mt 28, 34). Negreşit că au legături de prietenie cu
aceste animale şi trebuie să-şi aibă ca loc de odihnă fiinţe tot atât
de necurate ca şi ei. Aşadar, l-a trimis pe nenorocitul tânăr să
pască porcii. Vai, ce nenorocire! Vai, ce nefericire! După fericirea
lui de altă dată, să ajungă tovarăş cu păzitorul porcilor, să
mănânce roşcove, hrană rece şi nehrănitoare! Aşa-i natura
desfătării păcatului! Dulce pentru puţină vreme şi n-are în ea
nimic folositor.
"Venindu-şi în fire "{Lc 15, 17). Bine este spus: "Venindu-şi
în fire !" Căci după cum îndrăciţii îşi pierd mintea, tot aşa îşi pierd
mintea şi cei cuprinşi de patimile păcatelor; în urmă,
îndreptându-se prin pocăinţă, îşi vin în fire ca după nebunie sau

sminteală. într-adevăr, a fi îndrăcit nu înseamnă numai a fi
aruncat la pământ, a scoate strigăte îngrozitoare, a face spume la
gură, ci şi a fi cu totul sub puterea duhului rău. Numesc îndrăcit
pe mincinos, pe calomniator, iar mai mult decât pe aceştia, pe
desfrânat, pe curvar, pe ipocrit, pe lacom şi în general vorbind, pe
tot omul care are caracterele porcilor. Tot astfel şi Petru, ştiind că
faptele satanei sunt cu totul străine voinţei lui Dumnezeu, a zis
către Anania, jefuitorul de cele sfinte, astfel: "Ananio, pentru ce
te-a ispitit satana să minţi Duhului Sfânt?"(FA V, 3). Iar Domnul
trimiţând pe păcătoşi în foc îl numeşte pe ei îngeri ai diavolului
(Mt 25,41), căci ei sunt unelte ale voinţei luiţLc 13, 27). Chiar luda
n-a ajuns vânzător înainte de a intra în el satana. Adam n-a dorit
să mănânce din pom până ce şarpele n-a vorbit cu Eva (Fc 3, 1-5).
Toată pricina păcatului îşi are rădăcina în diavol.
Bine spune Scriptura despre cel ce se pocăieşte
"Venindu-şi în fire". Şi-a venit numai în simţiri. Vezi câte cuvinte
pline de înţelepciune şi de înţelegere ies din gura lui! "Câţi argaţi
ai tatălui meu sunt îndestulaţi cu pâine; iar eu pier de foameI
Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: <Tată, ani
greşit la cer şi înaintea ta!>"(Lc 4, 17-18). Foarte frumoasă căinţă1
Bravo gândurilor lui cuminţi! Părăseşte pe locuitorul care se
poartă ca un străin cu tine şi întoarce-te la tatăl tău! Părăseşte
porcii şi vino la Stăpânul oilor, Care spune: "Eu sunt Păstorul cel
bun" (In 10, 12), Care-Şi pune sufletul Lui pentru oi, Cel Care
spune către Petru, într-un chip armonios, "Paşte oile Mele"(\n 21,
15). Fiecare să laude şi rugăciunea lui vrednică! Nu se mai
numeşte pe el fiu, ci de bună voie se dezgoleşte de vrednicia de
fiu din pricina umilinţei. Se numeşte slugă şi-şi dă şi celelalte
nume de necinste, ca să ne arate că cel care-şi plânge păcatele
trebuie să-şi aibă sufletul abătut şi să se umilească. într-adevăi
mulţi dintre cei care se folosesc de pocăinţă, mărturisesc de
formă că se întorc de la viaţa lor de altă dată, dar prin felul lor de
purtare se poartă ca şi cei care nu merită să fie osândiţi, trăind l.i
fel cu cei care au viaţa curată şi care trăiesc ireproşabil,

bucurându-se, îngânfându-se, trăind în plăceri, fără să se
osândească pe ei prin vreo întristare, şi mulţumindu-se numai cu
numele celui ce se pocăieşte. Parabola aceasta dă îndreptar vieţii
noastre, arătând că cel care are nevoie de mila lui Dumnezeu, nu
trebuie nici să-şi ridice ochii la cer, ci, prin privirea sa plină de
ruşine, să arate lipsa de îndrăzneală a sufletului său, să imite pe
vameşul acela care s-a dus o dată cu fariseul la templu ca să se
roage, care privea spre pământ şi se folosea numai de un singur
cuvânt: "Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosuluiI" (Lc 18 13).
Mai departe parabola descrie în persoana tatălui
bunătatea lui Dumnezeu. Tatăl nu rămâne nepăsător când se
întoarce fiul lui, nici nu-i întoarce spatele şi nici nu evită întâlnirea
- căci prin aceste gesturi se manifestă starea sufletească a celor
mâniaţi - ci când l-a văzut că vine îi iese înainte; nu merge cu paşi
liniştiţi, fără grabă, ci aleargă ca să-l întâmpine cât mai degrabă
pe fiul cel rătăcit. Când a ajuns lângă el nu-l salută cu nepăsare,
ci-şi lipeşte faţa de grumazul lui şi cu totul cuprins de tulburare,
dă drumul la şiroaie de lacrimi, aşa cum a făcut odinioară în Egipt
losif când a văzut pe Veniamin (Fc 43, 30). Şi tatăl îl sărută, simbol
al împăcării. Pe când fiul rostea cuvinte pline de milă şi căuta să-şi
ceară iertare, tatăl întrerupe ruga lui şi porunceşte slugilor să-i
aducă îmbrăcămintea cea mai bună, inel şi încălţăminte (Lc 15,
22), spre a-i da vrednicia cinstei de altă dată şi spre a împodobi,
cum era şi firesc, pe cel plin de murdărie şi îmbrăcat în zdrenţe.
După aceasta porunceşte să se pregătească ospăţ şi masă, ca
printr-o îngrijire deosebită şi printr-o primire părintească, să-l
facă pe cel rătăcit să-şi uite nenorocirea. Toate aceste lucruri nu
sunt scrise de dragul povestirii, ci fiecare cuvânt cuprinde tainele
unei ascunse alegorii. După cum ştiţi este o parabolă; iar
caracterul parabolei este de a ne duce mintea, pe temeiul celor
spuse, spre alte ¡dei."/4c/ucei7-/ haina cea mai bună!" Ce vrea să
ne spună prin aceste cuvinte? Ştim că tot cel care are parte de
baia renaşterii se îmbracă cu har de sus, străluceşte prin noutate
şi se îmbracă cu haina nestricăciunii. Aşa se petrec lucrurile acum,

pentru că atunci când omul va cădea din nou în noroiul păcatului,
are nevoie iarăşi de un mijloc de curăţire a murdăriei. Şi pentru că
nu este cu putinţă un al doilea botez cu apă, Dumnezeu a dăruit
un ajutor, pocăinţa, de eficacitate egală cu botezul care spală,
prin lacrimi, întinăciunile noastre şi ne arată iarăşi curaţi. A venit
aşadar păcătosul, a căzut cu faţa la pământ şi primeşte podoaba
îmbrăcămintei celei cinstite. Dar pentru că suntem pecetluiţi în
harul înfierii prin Duhul, a fost dat tânărului şi inelul, simbolul
darului spiritual în care a fost pus din nou. într-adevăr Duhul cel
Sfânt părăseşte pe cei care duce o viaţă rea, întocmai ca o
porumbiţă care părăseşte un turn pustiit şi nu se mai întoarce
mai înainte de a se ridica prin fapte de virtute, întărind şi punând
în siguranţă pe de o parte simţurile, ca pe nişte uşi, prin care mai
înainte intra neîmpiedicat păcatul, iar pe de altă parte curăţindu
şi sufletul prin întoarcerea sa, cum se curăţă şi se luminează o
casă văruită din nou. I se dă tânărului şi încălţăminte. Pentru ce?
Ştiţi bine că s-a spus şarpelui să păzească călcâiul omului, iar
omului capul şarpelui, după cum este scris în cartea Facerii: "Tu
vei păzi capul lui şi acela călcâiul tău"{Fc 3, 15).
După ce s-au făcut acestea, a venit şi fratele lui. Când a
văzut ospăţul şi bucuria pentru întoarcerea fratelui celui rătăcit,
s-a întristat întristarea fratelui face dovada unui suflet părtinitor
şi ignorant. Cu toate că fusese păgubit cu ceva, totuşi trebuia să
nu se supere, ci să se poarte cu bărbăţie, preferând pe fratele său
puţinei pagube. Dar acum îl împovărează dărnicia altuia, cu toate
că n-a fost cu nimic păgubit; izbucneşte de supărare, prin aceea
că cel gol a fost îmbrăcat, cel înfometat hrănit şi cel fără casă şi-a
găsit adăpost. Asta e starea sufletească a fratelui. Şi vina lui e
îndoit de mare prin faptul că sunt fraţi. în acest sens înţeleg şi
parabola lucrătorilor viei din Evanghelia după Matei (Mt 20, 1
15). Şi acolo, pentru că lucrătorii din ceasul al unsprezecelea,
datorită dărniciei stăpânului viei, au primit aceeaşi plată ca şi cei
ce au lucrat în vie din ceasul ai treilea, au început să-şi arate
OMILE TIC A GENERALĂ 373
nemulţumirea şi să cârtească în felurite chipuri; stăpânul viei,

însă, cu blândeţe, dar totodată şi cu dreptate, răspunde
obiecţiilor celor nemulţumiţi prin următoarele cuvinte: "Prietene,
dacă-ţi micşorez plata, cu care ne-am învoit, ţine-mă de rău şi
supără-te! Dar dacă munca ta n-a rămas neplătită, pentru ce te
întristezi, dacă am miluit pe cel ce-a întârziat! Bogăţia e a mea; nu
cumva crezi că tu ai dreptul, să dispui de ea? Eşti un om rău dacă
te doare inima de bogăţiile altuia!" Mi se pare c-ar fi nimerit să-i
fie adresate acestui frate asemenea cuvinte: "Scumpul meu
prieten, partea ta de moştenire nu ţi s-a micşorat cu nimic, nici
cinstea, nici slava din pricina mântuirii celui căzut. Să nu te supere
bunătatea tatălui, dacă se poartă aşa de omeneşte cu cel ce-a
primit atâtea lovituri de la soartă. Cel care miluieşte nu judecă cu
exactitate, ci dăruieşte cu iubire de oameni". Şi acestea, când ar
exista un tată care să fie atras spre milă silit de cineva.
"Şi s-a mâniat fratele cel mai mare şi nu voia să intre. Iar
tatăl a ieşit şi-l chema" (Lc 15, 28). O, bunătate părintească, care
trebuie să te împărţi spre două pătimiri cu totul deosebite ale
copiilor. Pe unul să-l primească spre a pune capăt chinului, iar pe
celălalt să-l roage ca să pună capăt invidiei. Şi mânia fratelui era
foarte mare, după cum se poate vedea din cuvintele lui: "Când a
venit acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, i-ai
junghiat lui viţelul cel îngrăşaf’{Lc 15, 27). Cuvintele acestea
exprimă exact revolta sufletului şi aduc sub ochi mânie
tulburătoare, care se munceşte să izbucnească cu aceeaşi
violenţă ca şi aburii, care, închişi într-un fel oarecare, ies afară
deodată cu multă forţă. Căci vezi cum îşi bate joc de fratele lui,
aducându i aminte de viaţa lui petrecută cu femeile desfrânate şi
de nebunia lui, dând la iveală faptele de ruşine, pe care trebuie să
le acopere, căci păcatele noastre fac pe rude să roşească.
Ce învăţătură ne dau aceste cuvinte pentru Biserică?
Niciodată să nu huleşti pe fratele tău când se întoarce de la o
viaţă stricată, nici să sfâşii ranele lui cu insulte, nici să i facem de
ruşine în faţa prietenilor povestind trecutul lui, ci să suferi
împreună cu el pentru faptele lui trecute şi să te bucuri de cele

prezente, pentru că părăsind fărădelegea, râvneşte dreptatea şi
recunoscându-şi greşelile se întoarce la virtute. Iau parte la
această bucurie şi îngerii şi se veselesc de cei care se întorc spre
fapte bune, după cum am învăţat în chip precis de ia glasul cel
mare şi nemincinos (Lc 15, 7). în niciunul dintre voi să nu fie gând
de inovaţie, nimeni să n-aibă o viaţă desfrânată, nici să nu fugă de
Tatăl nostru şi Dumnezeu, Căruia am fost învăţaţi să-l spunem:
"Tatăl nostru Carele eşti în ceruri"[M t 6, 9). Iar dacă cineva este
cuprins de nebunie, de dorinţa de plăceri şi de altele asemenea,
să se întoarcă din pustie, să vină la pâinea vieţii, evitând
roşcovele, să-şi reia vrednicia de altă dată, să ajungă liber şi fiu în
loc de slugă. Tatăl este gata în iubirea sa de oameni, iese întru
întâmpinarea celui ce se pocăieşte şi se întoarce, pentru că este
iubitor de copii şi bun. Lui I se cuvine închinăciunea, acum şi în
vecii vecilor, Amin.
II. Omilie mare sau tematică
OMILIA A XXXIV-A
La c u v i n t e l e :
"învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?"
p â n ă la
"du-te şi fă şi tu asemenea"*
* Origen, Scrieri alese, Exegeze la Noul Testament. Despre rugăciune. Filoca

traducere de Pr.prof, T. Bodogae, în colecţia "P.S.B" (7), Editura Institutului Biblic şi di
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti. 1982, p.p. 124-128.
OMILETICA GENERALA 375
Sunt multe învăţături în Lege, dar în Evanghelie,

Mântuitorul a introdus, în rezumat, numai pe acelea a căror
împlinire duce la viaţă veşnică. La aceasta se referă şi întrebarea
unui învăţător de Lege, pusă lui lisus: "învăţătorule, ce să fac să
moştenesc viaţa de veci?" (Căci astăzi tocmai din textul de la Luca
vi s-a citit). Iar lisus a zis către el: "Ce este scris în Lege? Cum
citeşti? Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi
din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău,
iar pe aproapele, ca pe tine însuţi" (Dt 6, 5).
Iar El a zis: "Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi" (Lv 18,
5) (viaţa veşnică, fără îndoială). Aceasta a fost întrebarea
învăţătorului de lege şi răspunsul Mântuitorului privind viaţa de
vecin Această poruncă a Legii ne învaţă limpede să iubim pe
Dumnezeu. în Deuteronom (se zice): "Ascultă, Israel, Domnul
Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul
Dumnezeul tău, din toată inima" şi următoarele, "şi pe aproapele,
ca pe tine însuţi" (Dt 6, 4-5). Iar Mântuitorul a dat mărturie
despre aceasta zicând: "în aceste două porunci se cuprind toată
Legea şi proorocii" (Mt 22, 40). Aceleaşi explicări le dă şi Sfântul
Ambrozie, în Lucam VII, 73-81; Migne, P.L. 15, 1805-1807).
If
însă învă ţătorul de Lege, "voind să se îndrepteze pe

sine" şi să arate că nimeni nu este aproapele său a zis: "Şi
cine este aproapele m eu?" Domnul rosteşte atunci
parabola al cărui început este urm ătorul: "U n om cobora
de la Ierusalim la lerihon ", şi urm ătoarele. El învaţă că
acest om "care cobora" n-a fost aproapele nim ănui, decât
al aceluia care ar voi "să păzească poruncile" şi să se
pregătească să devină aproapele oricui ar avea nevoie de
ajutor. E ceea ce se adevereşte ia sfârşitul pildei: "Care
dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut
între tâlhari?" Nici preotul, nici levitul n-au fost aproapele
aceluia, ci, după însuşi răspunsul învăţătorului de Lege

"Cel care a făcut milă cu e l", acela a fost aproapele său, de
aceea M ântuitorul a zis: "M ergi şi fă şi tu asemenea".
III
Un bătrân oarecare voind a interpreta pilda cu omul care

cobora din Ierusalim spunea că acesta ar fi Adam, Ierusalimul
raiul, lerihonul lumea, tâlharii puterile vrăjmaşe, preotul Legea,
levitul proorocii, iar samarineanul Hristos. Rănile ar fi
neascultarea, dobitocul trupul lui Hristos, casa de oaspeţi, adică
hanul cel deschis tuturor celor care vor să intre, imaginează
Biserica. în plus, cei doi dinari reprezintă pe Tatăl şi pe Fiul, gazd.i
pe mai marele Bisericii încredinţat cu îndrumarea, iar făgăduinţa
samarineanului de a reveni ar imagina a doua venire .1
Mântuitorului.
IV
Această interpretare, oricât de duhovnicească şi de

ispititoare ar fi, totuşi nu se poate aplica la fiecare om. Nu oriei'
om a coborât de bună voie din Ierusalim la lerihon şi nu pentru
acest motiv trăiesc toţi oamenii care sunt încă în viaţă astăzi, u
pentru că "Hristos a fost trimis şi a venit la oile cele pierdute ale
casei lui Israel" (Mt 15, 24).
Omul care "coboară de la Ierusalim la lerihon ajunge s.î
cadă între tâlhari", de bună seamă pentru că a voit să coboare
Tâlharii nu sunt alţii decât aceia despre care Mântuitorul spune
"Toţi câţi au venit înainte de Mine sunt furi şi tâlhari" (In 10, 8)
Omul nu cade în mâna hoţilor, ci în cea a tâlharilor, în multe
privinţe mai îngrozitori decât hoţii de rând, pentru că ei l-au jefuit
şi l-au lăsat plin de răni pe cel care "a coborât din Ierusalim" ',.1
care a căzut în mâinile lor. Vreţi să ştiţi şi care sunt rănile sau
plăgile cu care a fost lovit omul? Desigur păcatele şi fărădelegile.
Apoi tâlharii, "după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit", nu i-au

mai avut grija în goliciunea sa, ci, după ce l-au torturat încă o
dată în bătăi, l-au părăsit, lată de ce spune Sfânta Scriptură:
"după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape
mort". Dar iată că din întâmplare "un preot" cobora pe calea
aceea şi apoi "un levit", care poate vor fi făcut bine altor
persoane, dar nu celui "care a coborât de la Ierusalim la lerihon".
Preotul, care după părerea mea, este chipul Legii, îl vede
şi el; chiar şi levitul, care, după mine reprezintă pe prooroci, îl
vede şi el. Amândoi l-au văzut, dar amândoi au trecut şi l-au lăsat
acolo. Providenţa, însă, a lăsat pe acest om, "aproape mort" în
grija Celui care a fost mai tare decât Legea şi Proorocii, adică în a
Samarineanului, al Cărui nume înseamnă "îngrijitor". Acesta este
Cel care "nu va adormi nici nu va dormita păzind pe Israel (Ps
120, 4). Ca să ajute pe omul "aproape mort" a pornit la drum
Samarineanul. El n-a coborât "din Ierusalim la lerihon", ca
preotul, ci dacă a coborât, El a coborât pentru a mântui pe cel
"aproape mort" şi a veghea asupra lui.
Iudeii l-au zis: "Tu eşti samarinean şi ai demon" (In 8, 48).
După ce a tăgăduit că are demon, lisus n-a voit să nege cum că
era "samarinean", căci El ştia că este păzitor.
VI
Apoi când a venit la cel "aproape mort" şi l-a văzut

scăldat în sângele său, I s-a făcut milă, s-a apropiat de el pentru a
deveni aproapele său "şi apropiindu-se i-a legat rănile, turnând
pe ele untdelemn şi vin şi n-a spus ceea ce se citeşte la profetul:

"Nu este a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături" (Is. 1, 6).
Acesta este Samarineanul, ale Cărui griji şi ajutoare sunt
de mare folos tuturor celor bolnavi şi care în special au nevoie de
ajutorul acestui Samarinean, omul care, "coborând din Ierusalim,
era căzut în mâinile tâlharilor, care l-au rănit şi l-au lăsat
aproape mort". Dar să ştiţi că pronia dumnezeiască este cea care
a îndrumat pe acest samarinean, care a coborât anume să poarte
grijă de omul "căzut în mâinile tâlharilor", şi se scrie că avea cu
dânsul faşă, untdelemn şi vin. După părerea mea aceste lucruri
nu le avea Samarineanul cu El numai pentru un singur muritor, ci
pentru alţi răniţi în diferite chipuri, care, de asemenea, aveau
trebuinţă de faşă, de untdelemn şi de vin.
VII
El avea untdelemn, căci Sfânta Scriptură spune: "ca să

veselească faţa cu untdelemn" (Ps 103, 15), fără îndoială faţa
celui care fusese lecuit. Pentru a domoli umflăturile, El le unge cu
untdelemn şi cu vin amestecat cu nu ştiu ce produs amar. Apoi El
"va aşeza pe cel rănit pe dobitocul său", adică pe trupul său
propriu: El a binevoit să ia asupra Sa grija întregii omeniri, vina
omului Acest Samarinean "poartă păcatele noastre şi pentru noi
rabdă durerii" ţls 53, 4; Mt 8, 17), poartă în spate pe cel "aproape
mort" şi-l duce într-un han, adică în aşezământul Bisericii, care
cuprinde pe toţi oamenii, nu respinge ajutorul Său nimănui, căci
pe toţi îi cheamă lisus zicând: "Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Mt 11, 28).
V III
O M I L E T IC A G E N E R A L Ă 379
Şi după ce l-a condus la adăpost nu-l părăseşte îndată, ci

rămâne cu el toată vremea pentru a-i tămădui rănile, nu numai o
zi, ci şi peste noapte, arătându-i toată solicitudinea slujirii Sale.
Când, dimineaţa, se pregăteşte de plecare, el a luat o sumă din
banii săi, ai săi personali, "doi dinari", bani buni, şi cinsteşte pe
hangiu, care fără îndoială e îngerul Bisericii, prescriindu-i să
vegheze cu grijă şi să asiste până la tămăduire pe acest om pe
care el însuşi l-a îngrijit pentru timp mai scurt. Cei doi dinari daţi
îngerului ca plată pentru a îngriji pe omul care i s-a încredinţat
închipuie, mi se pare, cunoaşterea Părintelui şi a Fiului şi
cunoaşterea acestei taine: Tatăl este Fiul şi Fiul este Tatăl.
El făgăduieşte, totodată, hangiului că-i va plăti toate
cheltuielile necesare tămăduirii celui "aproape mort".
IX
Acest păzitor al sufletelor este, într-adevăr, mult mai

aproape de oameni decât Legea şi Proorocii, "arătând îndurare
faţă de cel care a căzut în mâinile tâlharilor". El s-a arătat a fi
aproapele lui nu numai prin vorbe, ci prin fapte. Putem, dar, zice
şi noi: "Vă rog să-mi fiţi mie următori, precum şi ei (sunt), lui
Hristos" (1 Co 4, 16), ca să urmăm pe Hristos şi să avem milă de
oamenii "căzuţi în mâinile tâlharilor", să mergem la ei, să le legăm
rănile, să turnăm peste ele untdelemn şi vin, să-i aşezăm pe
dobitocul (purtătorul) nostru şi să purtăm sarcina lor, luând
aminte că Fiul lui Dumnezeu nu Se îndreaptă numai către
învăţătorii de Lege, ci către noi toţi, zicându-ne: "mergi şi fă şi tu
asemenea". Dacă iucrăm în chipul acesta vom dobândi viaţa
veşnică în Hristos lisus, "Căruia îi este slava şi puterea în veci
vecilor. Am in." (1 Ptr 4, 11).
III. Predică dogmatică
D um inica a cincea din Post*

Despre Rai
"Dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a

stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau
decât celor care s-au pregătit".
(Mc 10, 40)
Oamenii, în general nedrepţi, dau cinstea acolo unde-i

duce prietenia sau rudenia. Dumnezeu, prin fire drept, dă cinstea
acolo unde-i este vrednicia. La oameni se cinstesc prietenii sau
rudele; la Dumnezeu se cinstesc cei vrednicln Asta-i singura
mângâiere ce-o au cei virtuoşi când sunt nebăgaţi în seamă sau
dispreţuiţi de oameni, anume să aştepte răsplata virtuţii lor de la
Dumnezeu. Lucrul acesta ni-l arată lămurit lisus Hristos în Sfânta
Evanghelie de azi. lisus Se suie în Ierusalim, unde merge să fie
răstignit, lacov şi loan, fiii lui Zevedeu, îşi închipuie că merge
acolo spre a fi împărat. Biruiţi de ambiţie, trimit mai întâi pe
mama lor să mijlocească; apoi se înfăţişază chiar ei. "Vrem, spun
ei, ca atunci când vei fi împăratul lui Israel unul din noi să şadă în
dreapta Ta, iar altul în stânga Ta; să avem şi noi parte de
împărăţia Ta. "Vrem ca să şedem întru slava Ta unul de-a dreapta
şi altul de-a stânga" (Mc 10, 37). Dar ce oameni sunt lacov şi
loan? Prieteni ai lui Hristos şi rude cu Hristos. Ce le răspunde
Hristos? "Nu ştiţi ce cereţi!" (Mc 10, 38). Eu sunt judecător drept.
Nu dau cinstea după gustul Meu; nu cinstesc pe prieteni sau pe
rude, ci cinstesc pe cei vrednici. în împărăţia Mea cine se va
* llie Miniat, Didahii la Postul Mare, traducere de Pr.prof.Dr. D. Fecioru, Editu

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, pp. 181-192.
osteni primeşte răsplata, cine se va lupta, câştigă cununa, cine-i

vrednic îşi are slava sa, "dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a
stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât celor care s-au
pregătit" (Mc 10, 40).
Dar cine nu vrea să se ostenească? Cine nu vrea să
lupte ca să câştige îm părărţia lui Hristos, care n-are preţ,
fiindcă e nepreţuită, care n-are sfârşit, pentru că este
veşnică? Ne dăm atâta osteneală, dăm atâtea lupte pentru o
fericire mică a lumii acesteia, pentru o fericire foarte greu
de dobândit, dar foarte uşor de pierdut, şi avem atâta
nepăsare, atâta lipsă de grijă pentru îm părăţia lui Hristos,
pentru dobândirea căreia ajunge numai să voim , iar dacă am
câştigat-o odată n-o mai pierdem niciodată? îm părăţia lui
lisus Hristos nu este împărăţia lumii acesteia, ci împărăţia
cerurilor; este fericirea lui Dumnezeu, este slava cea
nesfârşită, este viaţa cea nem uritoare, este, într-un cuvânt,
raiul. Rai! Se bucură duhul meu numai când îl numesc! Se
veseleşte sufletul meu numai când mă gândesc la el! Rai!
Patria cea fericită a străm oşilor mei, limanul cel dulce al
nădejdii mele, singurul scop al dragostei mele, cea din urmă
cunună a credinţei mele!
Binecuvântaţi creştini, azi vă vorbesc despre rai
Mărturisesc că acesta este un subiect care-mi covârşeşte şi
limba şi mintea. Asta pentru că nu poate să ne arate aşa
cum este raiul nici om, nici înger. De aceea nu vă făgăduiesc
să vă arăt ce-i raiul, ci-i de ajuns să vă spun ceva despre el
Iar dacă nu voi putea să vă fac o icoană desăvârşită a raiului,
voi face cel puţin o mică schiţă a lui. "O, raiu'e, spunea un
sfânt învăţător, noi putem să te dobândim, dar nu putem să
te înţelegem !".
I
Ştiţi să-mi spuneţi pentru care pricină plânge pruncul
când se naşte şi iese din pântecele mamei sale? Unul spune un.i,
altul alta. Dar adevărata pricină firească este aceea, mai cu
seamă, că iese din pântecele mamei sale. Acolo înlăuntru i se
pare că pântecele este lumea lui, că acela e viaţa lui, că acela este
odihna lui. Dacă pruncul acela ar avea toată puterea de judecat,i
şi dacă cineva l-ar întreba de-i pare bine că iese din pântecele
mamei lui, i-ar răspunde că vrea să stea totdeauna acolo şi să nu
iasă niciodată. Şi pentru ce? Pentru că în chip firesc dorim şi
iubim ceea ce vedem şi avem în prezent. Când pruncul iese din
pântecele maicii lui i se pare că a ieşit din odihna sa, că a fost
lipsit de lumea lui. Pentru aceasta plânge, lăcrimează şi se vaită.
Asta-i şi pricina pentru care ne văităm atâta că murim; ni
se pare că în afară de această lume nu mai este altă lume, că i i i
afară de viaţa aceasta nu mai este altă viaţă, că în afară de odihn.i
aceasta nu mai este altă odihnă. Şi dacă ar sta în putinţa noastr.î,
am voi să stăm în lume de-a pururea şi să nu mai ieşim niciodat.i
din ea. Şi pentru ce? Pentru că dorim ceea ce vedem. Când murim
ni se pare că am pierdut totul. Pentru aceasta ne văităm,
lăcrimăm şi plângem. Dar în privinţa aceasta nu ne purtăm c.i
oameni înţelepţi şi cuminţi, ci ne purtăm ca nişte prunci simpli şi
fără de minte. Câtă deosebire este între pântecele maicii noastie
şi această lume, între întunericul de acolo şi lumina de aici, între
închisoarea aceea strâmtă şi teatrul acesta larg al lumii, pe scurt,
câtă deosebire este între viaţa aceea în care stăm închişi nou.î
luni şi această viaţă în care stăm trăind atâţia ani, tot atât«i
deosebire este şi incomparabil mai mare între viaţa aceasta şi
cealaltă, între acest întuneric al Egiptului de jos şi acea lumină ,i
Ierusalimului de sus, între această închisoare jalnică a nefericirii şi
între teatrul acela prea strălucitor al slavei şi, în puţine cuvinte,
între această viaţa de trei ori nefericită, pe care o ducem aici m
lume neîncetat necăjiţi, cincizeci sau şaizeci de ani, sau chiar m,n
puţini, şi între cealaltă viaţă de trei ori fericită, pe care o ducem
O MILETICA GENERALA 383
acolo în rai, fericiţi în vecii vecilor. Din cele spuse înţelegeţi puţin
ce este raiul? Nu! "O, raiule! Putem să te dobândim, dar nu
putem să te înţelegem!"
Dar pe cine să întrebăm să ne spună ce este raiul? Să
întrebăm pe doi oameni care l-au văzut cu ochii. Unul este loan
Evanghelistul, iar altul Pavel Apostolul, loan, purtat de un înger
sus pe un munte înalt, vede sfânta cetate, Ierusalimul cel ceresc.
Cetatea aceasta este pătrată, mare şi înaltă. Are douăsprezece
temelii şi fiecare temelie este o piatră preţioasă. Are
douăsprezece porţi, şi fiecare poartă este un mărgăritar. Acolo nu
este biserică zidită, pentru că este Biserica nezidită, este însuşi
Dumnezeu atotputernicul, Căruia I se închină cerurile şi
pământul. Acolo nu-i soare, nici lună, pentru că-i lumina
neînserată a slavei dumnezeieşti, care luminează zi şi noapte şi nu
apune niciodată. "Şi m-a dus cu duhul pe un munte mare şi înalt şi
mi-a arătat cetatea cea mare, sfânta cetate Ierusalim,
pogorându-se din cer de la Dumnezeu" (Ap 21, 10). Asta-i o
icoană pe care dacă am vedea-o ne-ar mulţumi vederea, dar nu
mintea. Pavel a fost răpit până la al treilea cer (2 Co 12, 2); în rai a
văzut lucruri, a auzit lucruri. Dar ce fel? Pavel spune că a văzut
lucruri pe care ochii noştri nu le-au văzut încă, urechile noastre
nu le-au auzit încă, iar inima noastră nu le-a dorit încă. "Ceea ce
ochiul n-a văzut, ceea ce urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-
a suit, pe acelea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (1
Co 2, 9). Am auzit lucruri pe care om nu poate să le tălmăcească:
"pe care nu este cu putinţă omului să le vorbească" (2 Co 12, 3).
Doi oameni au văzut cu ochiul raiul, Eveanghelistul loan vulturul
teologiei, şi Pavel, vasul alegerii, şi totuşi vorbesc atât de
întunecat şi de ascuns. înţelegeţi din cele ce spun ei ce este raiul?
Nu! "O, raiule! Putem să te dobândim, dar nu putem să te
înţelegem!"
Să întrebăm chiar pe lisus Hristos. El ne spune în Sfânta
Evanghelie că raiul este o sămânţă bună (Mt 13, 24-30; 37-43), că
este un grăunte de muştar (Mt 13, 31; Mc 4, 31; Lc 13, 19), că
este un aluat (Mt 13, 33; Lc 13, 21), că este o plasă (Mt 13, 47),
că este un mărgăritar (Mt 13, 45-46), că este o comoară ascunsă
(Mt 13, 44), că este sânul lui Avraam (Lc 16, 22-23). Dar din
aceste pilde înţelegeţi ce este raiul? Nu! "O, raiule! Putem să te
dobândim, dar nu putem să te înţelegem!"
lisuse Hristoase, înţelepciunea întrupată a lui Dumnezeu,
spune-ne mai lămurit ce este raiul! Două lucruri vă spun: este o
viaţă fără de moarte: "Aceasta este viaţa veşnică" (In 17, 3); este
o bucurie fără de sfârşit: "Se va bucura inima voastră, iar bucuria
voastră nimeni n-o va lua de la voi" (In 16, 22).
Viaţă fără moarte. închipuieşte-ţi creştine, că fericirea
lumii acesteia, mare sau mică, totală sau parţială ar consta în a fi
împărat, stăpânitor al întregii lumi, împărăţind peste toate ţările,
fără să ai vreun duşman, să trăieşti fără boală, să te bucuri fără să
încerci vreo supărare, să fii frumos, bogat, slăvit. Asta se pare că
este cea mai mare fericire de pe pământ. Dar asta nu-i fericire,
pentru că după ce vei trăi cât vei vrea, trebuie odată să mori, aşa
că trebuie, în fiece clipă să te temi de moarte. Frica aceea te face
nefericit. Apoi, chiar în mijlocul fericirii n-ai toate bunătăţile lumii,
ci le ai sau pe cele mai multe sau pe cele ce-ţi sunt de ajuns. Dar
închipuie-ţi că n-ai să mori niciodată. Iarăşi, cu toate că frica de
moarte nu amărăşte Inima ta, acea puţină fericire nu-ţi
mulţumeşte dorinţa; mai rămâne ceva şl doreşti acel ceva. Eşti
fericit, dar vrei să fii mai fericit. Lipsa aceea te face nefericit chiar
în mijlocul nemuririi. Iar asta nu-l fericire! Cu toată marea fericire
a lumii nu eşti fericit dacă mori; iar cu o fericire necompletă a
lumii acesteia tot nu eşti fericit chiar dacă eşti nemuritor. Ce fel
de viaţă va fi însă aceea dacă ai avea toată fericirea, pe care
poate s-o dobândească inima ta, şi dacă n-al avea nici o frică de
moarte, care să te poată lipsi de această fericire a ta? Să fii
totdeauna fericit, fără teamă că ai să ajungi vreodată nefericit; s<i
fii bogat, fără teamă că ai să sărăceşti vreodată; să fii sănătos,
fără teamă că ai să te îmbolnăveşti vreodată. Să nu fie invidie
care să te supere, boală care să te veştejească, moarte care să te
ia. Să fii totdeauna fericit; totdeauna viu; să ai toate cele bune,

chiar şi viaţă fără sfârşit, oare ce viaţă ar fi aceasta? Aşa este
Raiul.
Bucuria fără de sfârşit este o bucurie nemărginită şi
desăvârşită, nesfârşită şi toată la un loc, aşa cum explică teologii
veşnicia. Cu alte cuvinte: câtă este bucuria aceea în nesfârşitul
veacurilor, tot atâta este de întreagă această bucurie, fără să se
împuţineze vreodată; şi câtă bucurie este în tot cursul veşniciei,
tot atâta este, toată la un loc, în fiece clipă a veşniciei. Te bucuri
de toată fericirea în tot cursul veşniciei, dar te bucuri de toată
fericirea şi în fiece clipă a veşniciei. Cât de fericit eşti în toată
viaţa veşnică, tot atât de fericit eşti şi în fiecare clipă a vieţii
veşnice. Ce fel de bucurie e asta?
Să vă dau o pildă. Marea este sărată. închipuie-ţi că pică o
picătură de apă din cer şi îndulceşte toată apa mării. Poţi să-ţi faci
o idee cât de dulce trebuie să fie acea picătură de apă ce a căzut
din cer? Iadul este amar. Dar dacă ar cădea în el o picătură din
bucuria raiului, ar îndulci toată amărăciunea iadului, i-ar stinge
toată flacăra, ar pune capăt tuturor lacrimilor, iadul s-ar preface
în rai. Poţi să-ţi faci o idee ce fel este bucuria raiului? O altă pildă.
Poporul Romei vechi se găsea în război. A învins pe duşmani şi s-
au întors în Roma toţi ostaşii biruitori. Au alergat la porţile
oraşului rude, părinţi, mame, fraţi, ca să vadă care dintre soldaţi
se întorc vii, şi care au murit. Printre cei de la porţile oraşului era
o femeie văduvă, mama unui singur copil; aştepta şi ea să se
întoarcă şi fiul ei împreună cu ceilalţi ostaşi. Aştepta; când întreba
pe cei care intrau pe porţile oraşului: "Nu cumva aţi văzut pe fiul
meu?" când ridica ochii ca să-l vadă de departe: "Fiul meu, unde
eşti de nu te apropii? Pentru ce nu te iveşti? Pentru ce nu vii?" în
marea nelinişte în care se găsea a auzit de la ceilalţi soldaţi că fiul
ei murise în război. Dă drumul la strigăte, se loveşte peste piept,
plânge nemângâiată. Dar deodată vede pe fiul ei, care sosea viu.
Aleargă, îl îmbrăţişază, îl sărută. S-a bucurat atât de mult, încât de
multa bucurie a murit. Şi, de unde până acum mama plângea pe
386 OM1LETLCA O R T OD OXĂ
fiu, acum plânge fiul pe mamă. Poţi să-ţi închipui cât de mare <i
fost bucuria acelei mame? Dar dacă bucuria aceea ar fi ţinut o zi,
un an, toată viaţa, ce fel de bucuria ar fi fost aceea? Incomparabil
mai mare este bucuria raiului decât bucuria pe care a simţit o
femeia aceea în clipa când a văzut viu pe fiul ei. Bucuria raiului
este o bucurie care nu ţine o zi, nici un an, ci tot veacul cel
nesfârşit; ea este cu totul desăvârşită, cu totul la un loc. Poţi să-ţi
închipui cum este bucuria aceea? Nu! Ba ceva mai mult: Bucuria
raiului este o bucurie pe care nimeni n-o poate lua. N-o poate lua
nici invidia duşmanilor, pentru că în rai este pace netulburată; nici
nenorocirile, pentru că acolo este fericire fără sfârşit; nici boala,
pentru că acolo este sănătate desăvârşită; nici chiar moartea
pentru că acolo este viaţă veşnică. "Se va bucura inima voastră,
iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi" (In 16, 22).
Prin urmare raiul este viaţă fără de moarte: în rai trăieşti
aceeaşi viaţă cu Dumnezeu; stai în aceeaşi locuinţă cu Dumnezeu;
trăieşti însăşi existenţa lui Dumnezeu. Raiul este bucurie fără
sfârşit: te bucuri de însăşi bucuria lui Dumnezeu; împărăţeşti
chiar în împărăţia lui Dumnezeu; eşti slăvit chiar cu slava lui
Dumnezeu. Acela este Dumnezeu prin fire, tu Dumnezeu prin har
Şi după cum în fierul înroşit în foc, focul nu-i despărţit de fier, nici
fierul de foc, ci amândouă par una, tot aşa în rai, aproximativ
vorbind, nici Dumnezeu nu este despărţit de cel fericit, nici cel
fericit de Dumnezeu. Amândoi sunt una în fericire; viaţa
amândurora este veşnică; bucuria amândurora este fără sfârşit.
"Vom fi asemenea Lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este'' (1 In
3, 2). Aici, pe pământ, nu-L vedem aşa cum este, ci numai II
credem. Şi aceasta este toată fericirea Bisericii, să nu vedem şi să
credem: 'Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut" (In 20, 29). în rai îl
vedem aşa cum este şi nu mai e nevoie să credem. Toată fericirea
raiului este să nu credem şi să vedem: "Vom fi asemenea Lui
pentru că îl vom vedea aşa cum este". în rai nu mai este credinţă,
spune apostolul, pentru că este vederea. S-a împrăştiat umbra,
străluceşte lumina. în rai nu mai este nădejde, pentru că este
desfătare: a încetat viitorul, se arată prezentul. în ral este numai

dragoste, pentru că iubim binele desăvârşit pe care-L vedem şi
Care satură mintea noastră cu vederea şi satură inima noastră cu
desfătarea: "Mă voi sătura când mi se va arăta slava Ta" (Ps 16,
15). Şi după toate cele spuse înţelegeţi ce este raiul? Nu! O cred şi
eu, pentru că oricâte poată să spună un om, nu poate să spună
cât trebuie. 'Toate câte poate un om să le spună despre
Dumnezeu, nu le spune după vrednicie", spune Grigorie al Nyssei,
"O raiule! Putem să te dobândim, dar nu putem să te înţelegem!"
Faima lui Solomon s-a răspândit în toate părţile
pământului. Regina din Saba, împărăteasa Etiopiei, a auzit lucruri
minunate despre acest împărat. A auzit multe pe care cu greu le-a
crezut. Voia să le vadă cu ochii. Deci, cu suită mare, s-a pornit şi a
venit în ludeea. Când a ajuns în Ierusalim şi a văzut atâta măreţie,
când a intrat în palatele împărăteşti şi a văzut atâtea comori,
când s-a înfăţişat înaintea împăratului Solomon şi a văzut atâta
slavă şi a auzit atâta înţelepciune, I-a zis: "împărate, am auzit
despre împărăţia ta lucruri minunate, dar n-am dat crezare celor
ce mi le spuneau până ce n-am venit şi le-am văzut cu ochii mei:
"N-am crezut celor ce mi le spunea, până ce n-am venit şi le-au
văzut ochii mei" ( 3 Rg 10, 7). Acum le văd, le cred, le admir şi mă
minunez. îţi spun, însă, că n-am auzit despre atâtea câte văd. Văd
minunăţii nenumărate, iar eu n-am auzit decât abia de jumătate
din ele. "Şi iată nu sunt nici jumătate din cele ce mi s-au povestit"
( 3 Rg 10, 7).
Multe sunt, creştini, cele ce ni se spun despre rai. Multe
sunt cele spuse de profeţi, multe de apostoli, multe de didascali,
multe chiar de Hristos. Toate sunt mari, toate măreţe, toate
minunate. "Lucruri minunate s-au grăit despre tine, cetatea lui
Dumnezeu!" (Ps 86, 2). Noi nu că nu le credem, dar nu le
înţelegem. Mintea noastră este foarte strâmtă şi nu le primeşte;
este foarte grea, nu poate să zboare. Dar când vom fi învredniciţi
să le vedem faţă către faţă (2 Co 13, 12), să vedem măreţia aceea
nezidită pe care o are Ierusalimul cel de sus, să vedem lumina
aceea neînserată, ce dă naştere zilei neapuse a fericirii veşnice, să

vedem cetele îngerilor, să vedem dănţuirile sfinţilor, să vedem pe
mucenici, pe cuvioşi, pe drepţi, fericiţi cetăţeni ai cerului, să
vedem chiar pe Stăpâna Născătoare de Dumnezeu Maria, pe
împărăteasa îngerilor, şezând în dreapta lui Dumnezeu, să vedem
dumnezeirea în trei străluciri, să vedem pe Dumnezeu faţă către
faţă, să vedem însuşirile fireşti ale lui Dumnezeu, care n-au nici
început, nici sfârşit, să vedem cele trei ¡postase ale Lui, pe Tatăl,
pe Fiul şi pe Sfântul Duh, trei, dar un singur Dumnezeu, să vedem
atotputernicia Lui, înţelepciunea Lui, bunătatea Lui, slava Lui,
împărăţia Lui. Atunci vom înţelege ce este raiul. îi vom spune:
Dumnezeul meu, auzeam multe despre rai; dar cele auzite nu
sunt nici pe jumătate. "Şi iată nu sunt nici jumătate din cele ce
văd". Auzeam multe, dar nu le înţelegeam; acum le văd şi le
înţeleg. "Mai înainte Te auzeam cu auzul urechii mele, dar acum
ochiul meu Te-a văzut" (Iov 42, 5). Văd şi sunt cuprins cu totul de
bucurie, sunt cu totul fericit, sunt cu totul slăvit. Atât de mare
este slava raiului, şi eu iubeam atât de mult slava lumii! Cât de
nebun am fost de n-am renunţat de mii de lumi ca să câştig raiul!
Aşa este de frumoasă viaţa veşnică şi eu iubeam atât de mult
viaţa aceasta vremelnică! Cât de nebun am fost de n-am dat mii
de vieţi ca s-o moştenesc pe aceasta! Cât de nebun am fost de
m-am primejduit atâţia ani ca să pierd un astfel de rai şi astfel de
viaţă, ca să mă desfătez cu o amantă necurată, ca să-mi satur
iubirea cea nesăturată de argint, ca să-mi satisfac dorinţa mea
spurcată! Dar mulţumesc de mii de ori bunătăţii Tale,
Dumnezeule, că am scăpat de atâtea primejdii şi acum sunt în rai,
unde trăiesc o viaţă fără de moarte, unde mă bucur de o bucurie
fără de sfârşit. Acolo fiind înţelegem ce este raiul pentru că I
vedem şi putem să vorbim aşa, dar aici, unde nu-l vedem şi nu I
înţelegem, nu putem să spunem altceva decât: "O, raiule! Putem
să te dobândim, dar nu putem să te înţelegem!"
E cu putinţă? Da, v-am spus-o şi altă dată că mântuirea

noastră stă în mâinile noastre. Acum v-o spun iarăşi. Ascultaţi,
Dumnezeu a făcut raiul pentru drepţi, iar iadul pentru păcătoşi.
A încuiat raiul, dar a încuiat şi iadul. Cheile iadului le ţine
însuşi Dumnezeu - aşa interpretez eu cuvintele Apocalipsei lui
loan: "Şi Eu am cheile iadului" (Ap 1, 18). Cheile raiului le-a dat
apostolilor Lui, în persoana lui Petru: "Şi-ţi voi da cheile împărăţiei
cerurilor" (Mt 16, 19). Prin urmare cheile iadului sunt în mâinile
lui Dumnezeu, iar cheile raiului în mâinile oamenilor.
Cât de mare este iconomia iubitoare de oameni a
Domnului nostru! Dacă omul va vrea să fie osândit în iad, cheile
iadului nu sunt în mâinile lui; dar dacă va vrea omul să se
mântuiască în rai, cheile raiului sunt în mâinile lui. Cu alte
cuvinte, voinţa Iui Dumnezeu este aceasta: n-a dat oamenilor
cheile iadului ca să fie grea osândirea oamenilor; dar le-a dat
oamenilor cheile raiului ca să fie uşoară mântuirea lor: "Şi-ţi voi
da ţie cheile împărăţiei cerurilor". Prin urmare: "O, raiule! Putem
să te dobândim, dar nu putem să te înţelegem".
Dar ascultaţi şi altceva. "îţi voi da ţie cheile". A spus:
"Cheile". Dar nu putea să spună: "îţi voi da ţie cheia?" "Cheia".
Oare cu o cheie nu se deschide raiul? Da! Dar cheile cu care se
deschid uşile sunt de multe feluri: în genere, cheile sunt de fier,
dar pot să fie şi de aur, pot să fie şi de lemn. Tot aşa sunt şi cheile
raiului. Pentru aceea a spus "chei" şi nu: "cheie". Raiul are cheie şi
de fier şi de aur şi de lemn. Cheia de lemn o are cel sărac: săracul
poate să deschidă raiul cu sărăcia lui ca să se mântuiască. Cheia
de aur o are bogatul: bogatul poate, prin bogăţia lui, să deschidă
raiul ca să se mântuiască. Cheia cea de fier o are fiecare om care
nu-i nici prea sărac, nici prea bogat; şi el poate să deschidă raiul
ca să se mântuiască. Prin urmare şi bogatul şi săracul şi orice om
poate uşor să se mântuiască. "O, raiule, raiule! Putem să te
dobândim, dar nu putem să te înţelegem!"
II
Două căi duc la raiul despre care am vorbit până acum.

Una strâmtă şi anevoioasă. Hristos spune: "Strâmtă şi anevoioasă
este calea care duce în împărăţia cerurilor'1 (Mt 7, 13, 14).
Strâmtă: atâţia sihaştri care au mers pe ea au lăsat în urma lor
toată lumea şi pe toate cele din lume şi au mers pe ea goi; atâţia
sfinţi mucenici care au stropit calea aceasta nu cu sudoare, ci cu
sânge. Dar cei care umblă pe ea cu capul pe sus, dacă nu se vor
pleca puţin, aceia nu încap pe ea; pentru el calea este strâmtă.
Cei care au mâncat mult şi s-au îngrăşat, dacă nu vor slăbi aceia
nu încap pe ea; pentru ei calea este strâmtă. Cei care au multe
haine, care trag cu ei şi alte multe piedici, adică nu se vor uşura
de ele, aceia nu încap pe ea; pentru ei calea este strâmtă. Ah,
femeile, multe trebuie să părăsească, dacă vor să încapă pe
această cale! Calea este strâmtă, strâmtă şi anevoioasă, plină de
spini şi de ciulini; trebuie să asudăm, trebuie să ne nevoim,
trebuie să suferim multe, trebuie să ne chinuim mult ca să
mergem pe ea, ca să o urcăm. "Prin multe nevoinţe trebuie să
intrăm în împărăţia cerurilor''( FA 14, 22). Cei care au trupul plin
de multă moliciune şi vor să meargă pe ea ca pe vată şi pe
trandafiri, cei care au stomacul stricat şi nu pot să mistuie un
cuvânt, cei care vor odihna şi desfătarea, aceia nu încap pe ea;
pentru ei calea este strâmtă şi anevoioasă. Cine vrea să meargă în
rai? Toţi vor, dar toţi să ştie că este strâmtă şi anevoioasă calea.
Este şi o altă cale largă şi încăpătoare, pe care poate să
meargă o căruţă. Pe aceasta văd că a mers numai profetul llie:
"Căruţă de foc şi cai de foc" (2 Rg 2, 11). Dar a trecut pe ea atunci
când şi-a lăsat cojocul de a căzut (4 Rg 2, 12-13). Vrei şi tu,
creştine, să mergi în rai pe calea cea largă ca llie? Trebuie să ai şi
tu căruţă de foc, adică dragoste înflăcărată faţă de Dumnezeu şi
de aproapele. “în aceste două porunci stă toată legea şi profeţii"
(Mt 22, 40). Ele sunt temeiul oricărei virtuţi şi prin ele ne
mântulm toţi. llie, ca să se urce în cer, şi-a aruncat haina de pe el.
Cu alte cuvinte în cer nu ne urcăm cu hainele noastre. Cu atât mai

puţin cu haine străine! Care era haina lui llie? Un cojoc, adică o
piele; şi llie a aruncat-o. Cu alte cuvinte: tu, care jupoi într-un fel
sau altul oile, nu te urci în rai cu piei străine. Scoate-le de pe tine!
Cu haine străine nu te sui în rai. O, raiule, este cu putinţă ca noi,
care suntem oameni şi suntem creştini, să voim să pierdem un
bine atât de mare pentru un lucru atât de mic! Raiul pentru un
ceas de bucurie? "O, raiule, raiule! Putem să te dobândim, dar nu
putem să te înţelegem!''.
IV. Predică morală
Cuvânt la Dumi ni ca a trei a a Sf ânt ul ui

şi Mar el ui Post*
Zis-a Domnul către iudei:

" Cine dintre voi Mă vădeşte
pre Mine pentru păcat?"
(In 8, 46)
Conş t i i nţ a noastră ne pârăşt e pe noi !

Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit
şi priveghetor necontenit - conştiinţa. într-adevăr printre oameni
nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum
conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesi,
alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică, şi înc.'i
multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă. Îns.î
tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi s.î
măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, aceast.i
judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar y
asupra gândurilor tale cele păcătoase. Şi tocmai cel ce a săvârşii
păcatul se osândeşte pe sine, chiar când nu-l părăsesc alţii. Şi
aceasta nu se întâmplă o dată sau de două ori, ci foarte adeseori,
în toată viaţa. De ar fi trecut oricât de mult timp, conştiinţ.i
niciodată nu uită cele petrecute, atât în timpul când se săvârşeşti'
păcatul, cât şi înainte şi după săvârşirea lui, se ridică asupi.i
noastră ca un pârâş complet, iar mai cu seamă după isprăviro.i
păcatului. în timpul săvârşirii păcatului, suntem beţi şi nu băg.im
seama la conştiinţă aşa de bine, dar după ce păcatul s-a săvârşit,
iar pofta s-a împăcat, atunci vine boldul cel amarnic al căinţei. Au i
* Sfântul loan Gură de Aur, Omilii la Postul Mare. Versiune româm-.i

îmbunătăţită, pornind de la ediţia tradusă şi îngrijită de Episcopul Roman M elchi.rili
(1983), Editura Anastasia, Bucureşci, 1997, p. 73-80.
se întâmplă cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptură

despre femeile născătoare. înainte de naştere pătimesc dureri
multe şi nesuferite, iară după ce au născut, ele simt uşurare şi
durerile trec (In 16, 21). La păcat, dimpotrivă. Câtă vreme purtăm
în noi voinţa cea păcătoasă, ne bucurăm şi suntem veseli, iar
după ce am născut în lume copilul cel rău, adică păcatul, atunci
cunoaştem urâciunea lui, atunci simţim durerile, atunci păţim
chinuri mai mari decât femeile ce se află în durerile naşterii. De
aceea vă îndemn, păziţi-vă chiar de la început, să nu zămisliţi în
voi o poftă rea; iară dacă am zămislit-o atunci să înăbuşim în noi
sămânţa cea rea. Dacă însă şi la aceasta am fost leneşi, atunci,
îndată ce păcatul s-a arătat în faptă, să-l omorâm prin mărturisire
şi lacrimi şi prin paza asupra noastră înşine . Căci nimic nu este
pentru păcat aşa de omorâtor ca pâra asupra noastră înşine şi
osândirea de noi înşine, unită cu pocăinţa şi cu lacrimile. De
aceea osândeşte păcatul tău, şi te vei libera de o grea povară.
După ce un părinte a pedepsit de multe ori pe fiul său,
dar cunoaşte că acela rămâne neîndreptat, atunci el public se
leapădă de dânsul, îl goneşte din casa sa şi-l desparte de familie.
Dar conştiinţa nu urmează aşa. După ce a grăit o dată, şi de două
ori, şi de trei ori, şi de zece mii de ori, fără ca tu s-o fi ascultat, ea
totuşi vorbeşte din nou şi nu încetează până la răsuflarea cea mai
de pe urmă. Acasă, pe uliţă, la masă, la târg, pe cale, ba adeseori
şi în visuri, pune înaintea ochilor noştri icoanele păcatelor
noastre.
Şi socoteşte înţelepciunea lui Dumnezeu! Conştiinţa n-
are trebuinţă să ne pârască necontenit, căci noi n-am putea purta
povara cât ea ar vorbi contra noastră neîncetat. Dar Dumnezeu
n-a făcut conştiinţa aşa de slabă, încât să slăbească după întâia şi
a doua amintire. Dacă ea în toate zilele şi în toate ceasurile ne-ar
chinui cu boldul său, noi am fi înăbuşiţi de descurajare. Dar din
contră, după întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa,
foarte puţin folos ne-ar aduce. De aceea Dumnezeu a rânduit aşa,
ca să ne mustre conştiinţa de multe ori şi cu sârguinţă, dar totuşi
nu neîncetat; de multe ori, pentru ca să nu cădem în uşurătate.*

minţii, ci până la moarte să rămânem treji; nu neîncetat şi făr.'i
răgaz, ca să nu ne descurajăm, ci câteodată să ne liniştim, să ne
mângâiem şi să putem iarăşi răsufla. Pe cât de pierzător şi
aducător de grosolană nesimţire ar fi dacă păcatele nu ne-ar
pricinui nici o durere, tot aşa de vătămător ar fi dacă ar trebui c<i
noi să suferim această muncă de-a pururea şi peste măsură. Căci
covârşirea necazului poate lipsi pe om de minte, copleşindu <
sufletul şl făcându-l Incapabil de orice bine. De aceea conştiinţa
ne mustră numai din timp în timp, căci ea este destul de aspră,
chinuindu-l pe păcătos mal cumplit decât strămutarea.
Pe lângă aceasta, conştiinţa se deşteaptă şi strigă cu
multă putere asupra noastră, nu numai când noi înşine păcătuim,
ci şi când vedem pe alţii păcătuind. Când desfrânatul, tâlharul
ş.a., măcar că nu se pârăşte pe sine, dar aude pâra asupra altor,1
care au săvârşit aceleaşi păcate, se crede pe sine însuşi pedepsit,
căci Imputând altuia păcatele sale, iarăşi se înfăţişează cu
voiciune şi aceluia aducându-i aminte păcatele sale proprii. Acel.i
ce pârăşte, iar acesta, care a săvârşit aceleaşi păcate, nepârât de
nimeni simte durerile pedepsei.
Dar tot aşa se întâmplă şl cu faptele cele mărite. Când
alţii se laudă şl se încununează, se bucură toţi cei ce au făcut
aceleaşi fapte nobile, ca şi cum lauda aceea i-ar privi pe dânşii.
Deci cine poate fi mal nenorocit decât păcătosul care se
doboară singur pe sine, când alţii se pârăsc? Dimpotrivă, cine
poate fi mai norocit, decât cel îmbunătăţit care se poate bucura
împreună şi atunci când alţii se laudă, căci lauda altora îl aduce
aminte de faptele sale cele mărite. Aceasta este cu adevărat o
întocmire care mărturiseşte înţelepciunea cea dumnezeiască, cu
adevărat un semn al proniei lui Dumnezeul Mustrarea conştiinţei,
iubiţilor, este o ancoră sfântă a sufletului, care nu ne lasă să ne
cufundăm cu totul în cursa păcatului. Căci nu numai când
săvârşim păcatul, ci adeseori mulţi ani după aceea, conştiinţ.i
iarăşi ne aminteşte nelegiuirile noastre cele vechi.
Aşa s-a întâmplat feciorilor lui lacov. Când losif a zis către
dânşii: "Lăsaţi pe unul dintre voi aici, şi aduceţi pe fratele vostru,
iar dacă nu, veţi muri". Ce ziceau ei, atunci, între dânşii? "Noi
suntem vinovaţi pentru fratele nostru, că nu ne-a fost milă, când
se ruga de noi" (Fc 42, 16-21). Aşadar, iată, după cât de multă
vreme ei iarăşi şi-au adus aminte de păcatul acela. Ei spuseră
tatălui lor: "O fiară sălbatică a mâncat pe losif" (Fc 37, 33), şi
acum, când losif era de faţă şi-i asculta, se înfăţişează păcatul lor.
Ce poate fi mai minunat decât acesta? Aici vedem noi o judecată
fără jeluire, o apărare fără pâră, o dovedire fără martori, fiindcă
făptuitorii singuri s-au pârât, iar cele făcute în taină le-au vădit ia
lumină. Cine i-a convins, cine i-a silit să atingă iarăşi ceea ce
săvârşiseră de un timp atât de îndelungat? Nu este oare limpede
că conştiinţa, acest judecător nemituit şi neamăgit de-a pururea,
zguduia sufletele lor, umplându-şi inimile lor de nelinişte? Aşa ni
se întâmplă şi nouă adeseori cu păcatele noastre cele de mai
înainte. Când suntem în nenorocire, iarăşi ne aducem aminte de
vechile noastre călcări de lege.
Până aici am văzut că conştiinţa este judecătorul cel mai
nemituit şi neobosit; să cumpănim acum în scurt adevărul: o
conştiinţă bună este cea mai mare mângâiere în nenorocire.
Pentru ce ne temem noi de moarte? Pentru că nu avem o
conştiinţă bună. Dacă noi am avea aceasta, nu ne-ar înspăimânta
nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta.
Căci pe cei îmbunătăţi nu-i poate vătăma nimic din toate acestea,
nici nu le poate răpi norocirea lor cea lăuntrică. Cine se nutreşte
cu nădejdile cele mai mărite, nimic nu-l poate întrista. Sau cine
poate face ceva care să poată nelinişti pe un asemenea om nobil?
Presupuneţi că cineva îi răpeşte averea. Dar el are o comoară în
cer! Cineva îl izgoneşte din patrie. Dar el are patria sa în cer!
Poate că cineva îl ferecă cu lanţuri. Dar el are o conştiinţă liberă,
şi nu bagă în seamă închisoarea cea din afară! însă poate că
cineva ucide trupul lui. Totuşi el iarăşi va învia. Precum cel ce se
luptă cu umbra şi bate aerul nu poate răni pe nimeni, aşa şi cel ce
se luptă împotriva celui drept, se luptă numai cu umbra,

cheltuieşte zadarnic puterea sa, şi nu poate să aducă aceluia nici
o lovire. Dacă poţi tu să-mi asiguri dobândirea cerului, poţi să mă
omori astăzi, şi eu încă îţi voi mulţumi pentru aceasta, că tu aşa
de repede m-ai pus în stăpânirea acelor bunuri mărite. Dar, va
răspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiţi de moarte,
căci din pricina mulţimii păcatelor noastre, avem puţină nădejde
la împărăţia cerului. Dacă este aşa atunci încetează a te tângui
împotriva morţii, tânguieşte-te mai vârtos asupra păcatelor tale,
spre a te curăţi de dânsele. Grozăvia morţii, aşadar, nu este însăşi
moartea, ci conştiinţa cea rea; căci conştiinţa cea bună ridică
chiar morţii groaza ei. Şi aşa este şi cu orice nenorocire.
în sfârşit să gândim ce dragoste mare ne-a arătat
Dumnezeu prin aceea că ne-a dat conştiinţă! Fiindcă el cândva
are să ne tragă la răspundere pentru păcatele noastre, de aceea a
pus în inima noastră acest judecător nemituit, pentru ca el chiar
aici pe pământ, să ne judece pentru păcatele noastre, să ne facă
mai înţelepţi şi să ne mântuiască de înfricoşata judecată viitoare.
Pentru aceasta zice şi Pavel: "De ne-am fi judecat pe noi singuri,
nu ne-am fi osândit" (1 Co 11, 31). Deci, pentru ca să nu ne
osândim acolo, ca să nu fim acolo traşi la răspundere, să intre
fiecare în conştiinţa sa, să deschidă viaţa sa ca pe o carte, să
urmărească cu amănuntul toate păcatele sale, să spună
hotărârea cea de judecată a sufletului care le-a săvârşit, să
pedepsească gândurile sale, să muncească şi să năcăjească inima
sa, iar pentru nelegiuirile sale singur să se supună la pedeapsă,
osândindu-se pe sine, făcând pocăinţă aspră cu lacrimi,
mărturisind păcatele sale, postind şi dând milostenie, săvârşind
înfrânare şi fapte de dragoste, pentru ca noi încă de aici să
lepădăm păcatele noastre; şi să ne putem duce în acea lume cu o
veselă siguranţă, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului
nostru iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se
cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.
V. Predică liturgică
Cazani a Dumi ni ci i Paşt i l or*

(Despre sărbători)
Fraţi creştini,
Cel dintâi har şi izvorul tuturor celorlalte haruri, din câte a
primit neamul omenesc, prin venirea Fiului Iul Dumnezeu, este
harul înfierii noastre prin sfântul Botez. Din pricina păcatului
strămoşului nostru, noi toţi ajunseserăm vrăjmaşi lui Dumnezeu
şi lipsiţi de împărăţia Lui cea cerească. Fiul Iul Dumnezeu,
făcându -Se om, a şters, prin moartea Sa, păcatul cel strămoşesc şi
a nimicit vrajba dintre Dumnezeu şi om. împăcând pe om cu
Dumnezeu, l-a făcut din nou fiu şi moştenitor al împărăţiei Sale
cele veşnice. "Căci dacă, vrăjmaşi fiind noi, ne-am împăcat cu
Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mal vârtos, după ce
ne-am împăcat, ne vom mântui întru viaţa Lui" (Rm 5, 10), zice
apostolul Pavel; afundându-ne în scăldătoarea Sfântului Botez,
îngropăm acolo pe omul cel vechi, al păcatului, şi înnoindu-ne, ne
îmbrăcăm cu omul cel nou, fără de păcat Care este Hristos, căci
"câţi în Hristos v-aţl botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat" (Acesta
este un har ce ni s-a dăruit nouă "nu din lucrurile cele după
dreptate, pe care le-am făcut noi, ci după mila Sa ne-a mântuit pe
noi, prin baia naşterii celei de a doua şi a înnoirii Duhului Sfânt"
(Tit 3, 27). Cu adevărat mare este harul acesta! Fără el nici un har
dumnezeiesc nu putem primi, căci numai prin acesta ni se dau
nouă toate celelalte haruri ale lui Dumnezeu. Dar ajunge, oare,
numai singur acest har pentru mântuirea noastră? însuşi
* Nichifor Teotokie, Tâlcuirea evangheliilor şi Cazaniile Duminicilor de peste a

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1960, p.p.
20-23.
apostolul Pavel care zice că "prin har sunteţi mântuiţi", ne spune

că "Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui" (Rm 2, 6)
Harul s-a dat nouă, însă noi suntem mântuiţi numai dacă se va uni
cu el şi voinţa nostră, spre săvârşirea faptelor celor bune. Despre
har şi despre faptele cele bune, acelaşi apostol scrie: "Arătatu-s-a
harul lui Dumnezeu cel mântuitor tuturor oamenilor, învăţându
ne pe noi să lepădăm necurăţia şi poftele cele lumeşti, şi cu
înţelepciune şi cu dreptate şi cu evlavie să trăim în veacul de
acum" (Tit 2, 11-12). Prin aceasta noi învăţăm că, pentru
mântuirea noastră, se cuvine să facem numai fapte bune, în toate
zilele vieţii noastre. în zilele sfântului post, care a trecut, unii
creştini, înfrânându-se de la faptele rele, au postit, s-au rugat, au
privegheat şi au săvârşit şi alte lucruri plăcute lui Dumnezeu
începând cu ziua de astăzi însă, odată cu încetarea postului, unii
dezleagă şi frâul răutăţilor şi se dedau la îmbuibarea pântecelor,
la beţie, la jocuri, la fapte fără rânduială, la cuvinte urâte, la
osândiri şi la alte lucruri nedrepte şi fărădelegi. O, mare
nedreptate şi înfricoşat păcat! Sărbătoarea, care trebuie să fio
prilej de fapte bune, unii o schimbă în prilej de păcat. O, fraţilor!
Dumnezeu a rânduit sărbătorile ca să ne lăsăm într-însele de
lucrarea mâinilor şi să lucrăm lucrurile sufletului, învăţându-ne:
'To t lucrul trupesc nu veţi face într-însele, fără numai câte se va
face de tot sufletul, numai aceasta se va face de voi" (Lev. XXIII,
3). Aceasta este legea lui Dumnezeu, rânduită pentru sărbători:
depărtarea de tot răul trupesc şi săvârşirea faptelor bune. Dar noi
încetăm lucrarea mâinilor şi, lenevindu-ne de lucrările sufletului,
facem voile trupului nostru. Noi aşteptăm sărbătorile ca să
încetăm lucrarea mâinilor şi să ne dăruim pe noi înşine, nu la
lucrurile sufletului, ci la lucrurile fărădelegii. O, creştinilor, ne
înşelăm! Acest fel de sărbători nu-l iubeşte Dumnezeu, ci-şi
întoarce faţa Sa de la dânsele. "Sărbătorile voastre, zice
Dumnezeu, prin proorocul Isaia, le urăşte sufletul Meu" (Is I, 13),
iar prin proorocul Amos ne spune: "Urât-am, dispreţuit-am
sărbătorile voastre şi nu voi avea plăcere de pe urma jertfelor din

praznicele voastre" (Am V, 21).
Când Dumnezeu a rânduit evreilor să săvârşească
sărbătoarea cea dintâi şi cea mai mare, a Paştilor, a voit ca ei să
fugă, mai întâi, din Egipt: "Căci Moise împreună cu bătrânii
poporului, ducându-se înaintea lui faraon, i-a zis: "Acestea zice
Domnul: lasă pe norodul Meu ca să-Mi sărbătorească în pustie"
(Iş 5, 1). Pentru ca să sărbătorească în pustie şi nu în Egipt? în
Egipt era tulburare şi necurăţie. în Egipt era robia lui faraon. Deci
Dumnezeu ne porunceşte să plecăm şi noi, ca evreii din Egipt,
când săvârşim sărbătoarea, fugind de tulburarea patimilor
noastre, depărtându-ne de poftele şi dulceţile trupeşti şi
alungând de la noi robia satanei. Evreii, venind pentru
sărbătorirea Paştilor în pustie, întâi s-au izbăvit de robie, au băut
apoi apa cea din piatră, au mâncat mana cea cerească, s-au tăiat
împrejur şi apoi au sărbătorit sărbătoarea Paştelui. Creştine!
Când sărbătoreşti, vino şi tu în Biserică, această pustie, cum a
numit-o proorocul, zicând: "Mulţi sunt fiii acelei pustii", fiindcă
pustie era mai înainte, de tot harul lui Hristos. Dezleagă legătura
păcatului tău şi bea ca samarineanca apa cea vie, adică învăţătura
Evangheliei, ce izvorăşte din piatra, care este Hristos. Taie toată
pofta ta cea rea şi împărtăşeşte-te cu mana cea adevărată, adică
cu Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru lisus Hristos. Aşa să
sărbătoreşti orice sărbătoare sfântă, adevărată şi dumnezeiască,
căci sfânt este Dumnezeul nostru şi sfinte sunt sărbătorile Lui.
Sărbătoarea Dumnezeului nostru Celui adevărat
înseamnă nu numai nelucrarea mâinilor, ci şi nelucrarea
păcatului. Nici un lucru trupesc să nu faceţi într-însele, "fără
numai câte se va face de tot sufletul, numai aceasta se va face de
voi" . De încetaţi lucrurile mâinilor voastre, încetaţi şi răutăţile, ca
în zi de sărbătoare, cum învăţa apostolul Pavel, cu bun chip să
umblaţi, "nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrâuri şi în fapte de
ruşine, nu în ceartă şi pizmă" (Rm 13, 13). Să ne îndeletnicim cu
lucrurile cele duhovniceşti, folositoare sufletului, aşa cum ne
învaţă acelaşi dumnezeiesc apostol, zicând: "Iar roadele Duhului

sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătate.i,
facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Ga 1,
22-23).
Dumnezeu voieşte să ne veselim cu adevărat
duhovniceşte în zilele de sărbători, zicând: "Şi te vei veseli în ziu.i
sărbătorii tale, tu şi fiul tău şi fiica ta, sluga ta şi slujnica ta, levitul
şi nemernicul, săracul şi văduva, ce sunt în oraşele tale". Dar de
care veselie este vorba? De veselia cea fără de păcat, adevărată şi
duhovnicească; de bucuria şi veselia pe care le aduc faptele cele
bune. Rugăciunile, cântările, citirile psalmilor, tâlcuire.i
dumnezeieştilor Scripturi, citirea cărţilor bisericeşti, sfătuirea ce<i
duhovnicească, mila de săraci şi alte săvârşiri de fapte bune,
acestea sunt veselia cea adevărată; acestea fac o adevărat.)
sărbătoare bine plăcută lui Dumnezeu; acestea sunt mirosul de
bună mireasmă al sărbătorilor, pentru care a zis Dumnezeu: "Din
sărbătorile voastre, să faceţi miros de bună mireasmă". Deci, în
chipul acesta să ne sârguim, o fraţilor, să sărbătorim aceast.î
purtătoare de lumină zi a sfintelor Paşti şi pe celelalte sfinte
sărbători, cum ne învaţă dumnezeiescul apostol, zicând: '''Vorbind
între noi în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti; lăudând >i
cântând în inimile noastre Domnului" (Dt 15, 11), pentru ca s.î
ajungem, din aceste sărbători vremelnice, la sărbătoarea ce.i
plină de veselie şi veşnică a împărăţiei Domnului nostru lisus
Hristos Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea, în vecii vecilor
Amin!
VI. Predică istorică
Predi că la Sfânta şi Prea Cuvi oasa

Mai ca noast ră Parascheva*
[14 octombrie)
"Cel ce vrea să vină după Mine,

să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa
şi să-Mi urmeze Mie (Mt 16, 24).
Iubiţi credincioşi,
Astăzi Biserica Ortodoxă face prăznuire Sfintei Cuvioasei
Maicii noastre Parascheva, care a strălucit în lume cu viaţa sa
sfântă, faptele cele bune, fiind împodobită de Dumnezeu
ocrotitoare a Moldovei. Pentru nevoinţa şi petrecerea sa fără de
prihană a binevoit Dumnezeu să o proslăvească pe pământ cu
faceri de minuni şi să o pună ca o făclie mult luminoasă în
sfeşnicul Bisericii sale spre a lumina pe toţi şi a fi rugătoare,
ajutătoare şi mângâiere tuturor celor ce aleargă la dânsa cu
credinţă.
Sfânta Cuvioasa Maica noastră Parascheva s-a născut în
pământul Traciei, aproape de cetatea Calicratia, într-un sat ce se
chema Epivat, din părinţi macedo-români drept credincioşi, care
umblau neabătuţi în toate poruncile lui Dumnezeu, împodobindu-
şi viaţa lor cu milostenii şi cu faceri de bine. Părinţii fericitei
Parascheva au dat celor doi copii ai lor o creştere cu totul aleasă,
deprinzându-i dragostea de Dumnezeu şi mila pentru oameni.
Apoi părinţii ei trecând în cereştile lăcaşuri, au lăsat pe
Parascheva moştenitoarea casei împreună cu fratele său Eftimie,
* Arhim andrit Cleopallie, Predici la Praznice Împărăteşti şilaSfinţidepestean, Editur

Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1986, p .190-195.
care mai târziu a fost Episcop al Matibiei şi multe şi prea slăvite

minuni a făcut acolo, atât în viaţa sa, cât şi după moarte.
După moartea părinţilor ei, fericita Parascheva a început
o viaţă de aspră nevoinţă în rugăciune, post şi milostenii, păşind
pe calea cea sfântă care duce la împărăţia lui Dumnezeu. Apoi,
aprinzându-se de râvnă pentru cele cereşti nu a voit să vieţuiască
mai mult în lumea cea plină de tulburări. Deci, părăsind toat<î
grija pământească s-a dus la o mănăstire de călugăriţe din pustiul
Iordanului şi acolo petrecea viaţă îngerească, urmând văzătorului
de Dumnezeu llie şi lui loan Botezătorul, mâncând numai
verdeţuri şi din acelea foarte puţine. Apoi se chinuia de frig şi de
năduf şi căuta cu ochii minţii sale numai la Cel ce poate a mântui
de împuţinarea sufletului pe cei smeriţi cu inima. Dar cine v<i
putea spune izvorul lacrimilor Cuvioasei Parascheva şi suspinele'
ei cele neîncetate? Sau ostenelile şi privegherile de toat<»
noaptea, ispitele de la diavoli şi metaniile ei cine le va povesti,
decât unul Dumnezeu care ştie şi vede toate?
Ea nu mai purta grijă de cele pământeşti, ci numai de cele
sufleteşti şi de ceasul judecăţii ce va să fie. Ca mireasă a lui
Hristos neîncetat se pregătea să iasă întru întâmpinarea mirelui
iubit zicând: "Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc şi pe Tine Te caut.i
inima mea". Apoi cugeta şi la cuvintele din Cântarea Cântărilor
"Spune-mi mie pe cine l-a iubit sufletul meu?"; gândul ei er.i
numai la cele de sus, adică, cum îşi va împodobi candela sa şi cum
va ieşi cu fecioarele cele înţelepte întru întâmpinarea Mirelui şi v.i
auzi glasul cel dulce al Lui şi se va îndulci de vederea frumuseţii
Lui. Alteori, pe când se ruga, zicea: "Când voi veni şi mă voi arăt.i
înaintea feţei lui Dumnezeu?"
Aşa vieţuind ca în pustie, vicleanul diavol zavistui.i
bunătăţile ei şi se sârguia să o înfricoşeze cu năluciri şi arătări
mincinoase. Dar Sfânta Parascheva, mireasa cea bună a lui
Hristos, îşi punea nădejdea sa spre Cel prea înalt, şi făcând
rugăciuni cu lacrimi, se însemna cu semnul sfintei cruci şi îndat.i
se risipeau toate cursele vrăjmaşului ca o pânză de păianjen.
Cu nişte osteneli ca acestea şi cu multe fapte bune

împodobindu-şi sufletul, cuvioasa Parascheva s-a făcut mireasă
iubită a lui Hristos şi cămară de taină a Prea Sfintei Treimi,
devenind astfel biserică a Dumnezeului Celui Viu, curată şi
neîntinată de păcat.
După cinci ani de nevolnţă în pustiul Iordaniei, pe când se
ruga cu mâinile înălţate spre cer după obiceiul sfinţilor, a văzut pe
îngerul Domnului în chip de tânăr luminos, care i-a zis: "Lasă
pustiul iordanului şi te întoarce în patria ta, pentru că acolo ţi se
cuvine să-ţi dai trupul pământului, iar sufletul tău să treacă la
cereştile lăcaşuri!"
Deci, cuvioasa, socotind puterea vedeniei şi înţelegând că
porunca este de la Dumnezeu, se bucură de moartea cea
trupească, dar se întristează de părăsirea pustiului, pentru că
nimic nu curăţeşte aşa de bine sufletul şi nu-l aduce la chipul cel
dintâi, precum viaţa de pustie şi liniştea.
Lăsând fără de voie pustiul, cuvioasa Parascheva a venit
în împărăteasca cetate Constantinopol, s-a închinat în Biserica
Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Vlaherna, s-a împărtăşit
cu Trupul şl Sângele lui Hristos, apoi s-a dus în patria sa Epivat,
unde a petrecut doi ani de zile neschimbându-şi osteneala cea
pustnicească, adică postul, rugăciunea şi privegherile de noapte.
Sosind ziua mutării sale către Dumnezeu, s-a rugat cu multe
lacrimi pentru sine, pentru Biserică, pentru sfinţii slujitori, pentru
sihaştrii, pentru cei bolnavi şi pentru toată lumea, apoi şi-a dat
sufletul cu pace în mâinile Domnului, iar trupul său, după obiceiul
creştinesc, s-a îngropat în pământ la un loc neînsemnat pe malul
mării.
Mai târziu vrând Dumnezeu să proslăvească pe Cuvioasa
Parascheva i-a descoperit sfintele ei moaşte într-un chip minunat
ca acesta: era un sihastru stâlpnic aproape de locul de unde era
îngropată cuvioasa. Deci s-a întâmplat că a murit un corăbier
acolo, al cărui trup mirosea greu. La porunca sihastrului, oamenii
au săpat o groapă să îngroape trupul corăbierului. Dar după
rânduiala lui Dumnezeu au aflat trupul nestricat al Sfintei

Parascheva zăcând în pământ, şi fiind oameni nepricepuţi au
aruncat alături de moaştele Cuvioasei trupul corăbierului şi
acoperindu-l cu pământ s-au dus acasă.
Intr-o noapte, unul din acei oameni, anume Gheorghe,
fiind iubitor de Hristos, pe când se ruga lui Dumnezeu în casa sa,
a adormit şi a văzut în vedenie o împărăteasă şezând pe scaun
luminat şi mulţime de ostaşi stând în jurul ei. Unul din acei ostaşi
luându-l de mână, l-a ridicat de jos şi i-a zis: "Gheorghe, pentru ce
aţi trecut cu vederea trupul Cuvioasei Parascheva şi aţi îngropat
la un loc cu dânsul şi trupul cel necurat şi stricat? Deci, scoteţi I
din groapă şi-l puneţi la un loc ales, că a voit Dumnezeu sa
proslăvească pe roaba sa pe pământ". Asemenea şi acea
împărăteasă în veşminte luminate i-a zis: "Degrabă scoţând
moaştele mele, la loc însemnat să le puneţi, pentru că şi eu am
fost ca şi voi şi patria mea este Epivatul, unde voi acum locuiţi!"
in aceeaşi noapte, o femeie cinstită, anume Efimia, a avut
aceeaşi vedenie. A doua zi au spus toate la oamenii cei drept
credincioşii. Apoi au alergat cu lumânări în mâini la moaştele
Cuvioasei Parascheva, pe care aflându-le în pământ întregi şi
binemirositoare ca o comoară de mult preţ, le-au aşezat cu mare
bucurie în biserica Sfânţilor Apostoli Petru şi Pavel din satul
Epivatului.
După multă vreme, credinciosul împărat româno-bulgai
loan Asan, auzind de minunile ce se făceau la moaştele Cuvioasei
Parascheva, a trimis pe mitropolitul Marcu cu mulţi episcopi şi
preoţi şi a adus cinstitele ei moaşte în oraşul Târnovo, unde se
tămăduiau numeroşi bolnavi care veneau aici cu credinţă. După
o vreme, când turcii au cucerit o parte din Imperiul bizantin, cu
îngăduinţa lui Dumnezeu, sultanul Baiazid dă moaştele Sfintei
Parascheva lui Mircea cel Bătrân, domnul Tării Româneşti în anul
1393. Dar nu stau aici decât trei ani, că mâniindu-se turcii pe
Mircea cel Bătrân, după luptele de la Nicopole din 1396, au dat
acest odor de mare preţ cnezinei Angelina care le-a dus la
Belgrad, unde de asemenea se vindecau mulţi bolnavi. Şi au stat

moaştele Cuvioasei Parascheva la sârbi, în Belgrad 124 de ani, din
1396 până în 1520, când sultanul Soliman le strămută la
Constantinopol. Sfintele moaşte sunt răscumpărate apoi de la
turci de Patriarhia de Constantinopol, unde stau 120 de ani.
în anul 1639, evlaviosul domn al Moldovei Vasile Lupu,
terminând de zidit biserica mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din laşi,
dorea să împodobească ctitoria sa cu moaştele unui sfânt
renumit spre mângâierea poporului nostru binecredincios. Deci
auzind Vasile Lupu de moaştele Cuvioasei Parascheva şi dorind să
le aducă la laşi, i-a împlinit Dumnezeu cererea astfel: Patriarhia
de Constantinopol avea mari datorii către sultan şi neavând de
unde plăti, Patriarhul Partenie a acceptat să dăruiască moaştele
Sfintei Parascheva lui Vasile Lupu, cu condiţia ca domnul
Moldovei să-i achite datoria de 300 pungi de galbeni pe care o
datora turcilor. Deci achitând toată datoria Patriarhiei de
Constantinopol, a primit odorul cel de mult preţ, adică moaştele
Sfintei Parascheva, aduse la laşi cu mare alai şi cinste la 13 iunie
1641 de către trei mitropoliţi - loaniche al Iraclei, Partenie al
Adrianopolei şi Teofan al Paleoptariei.
în marginea laşilor sfintele moaşte au fost întâmpinate de
un mare cortegiu de clerici, monahi şi credincioşi cu făclii aprinse
în mâini, însoţite de Vasile Lupu şi Mitropolitul Varlaam al
Moldovei şi au fost aşezate cu mare cinste în biserica Sfinţii Trei
Ierarhi. Din anul 1641 până astăzi se face prăznuirea anuală a
Sfintei Parascheva, la 14 octombrie.
Moaştele Cuvioasei Parascheva au stat în biserica
mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi timp de 250 de ani - adică până la
12 decembrie 1888, când au fost strămutate în noua catedrală
mitropolitană unde se află şi astăzi. Această strămutare s-a făcut
în urma unei mari şi înfricoşate minuni, pe care o aflăm scrisă în
Vieţile Sfinţilor şi în Mineiul pe octombrie. Şi iată ce scrie despre
ceasta: Moaştele Cuvioasei Parascheva se păstrau iarna în sala
gotică a lui Vasile Lupu, unde era paraclisul Mănăstirii, lată însă
că din neglijenţă sau şi cu oarecare îngăduinţă dumnezeiască, în

anul 1888, în noaptea de 26 spre 27 decembrie, paraclisierul a
uitat o lumânare aprinsă în sfeşnicul de lemn de lângă racla
sfintei, după slujba de miezul nopţii. După un ceas sau două, s-au
aprins: sfeşnicul, aşternuturile, baldachinul şi veşmintele. Apoi
însuşi sicriul cuvioasei Parascheva a fost cuprins de flăcări. Totul
era o vatră de jăratec. Din această cauză s-au topit definitiv:
sicriul de aur dăruit de domnul Vasile Lupu şi multe alte odoare
de mare preţ. Abia în zorii zilei a fost simţit focul. Un elev de la
şcoala ce funcţiona în curtea Mănăstirii Trei Ierarhi, a dat alarma.
S-a adunat lumea, a venit şi bătrânul mitropolit losif şi văzând
paraclisul în flăcări şi sicriul învăluit de jăratec, plângeau cu toţii şi
ziceau cu durere: "Au ars moaştele Cuvioasei Parascheva!" Dar
stingându-se puţin văpaia, au răscolit jăraticul şi au văzut o
înfricoşată minune. Sicriul Cuvioasei Parascheva era învăluit în
flăcări. Aurul şi argintul era topit şi risipit de foc, iar sicriul de
lemn era ars numai pe dinafară. Apoi săltând capacul de lemn, au
văzut că nici urmă de foc sau de căldură, nu pătrunsese înăuntru.
Numai perna de sub capul sfintei era puţin afumată. Aceasta a
fost cea mai mare minune făcută de Cuvioasa Parascheva. Cum a
oprit ea focul să nu ardă sicriul de lemn şi nici un veşmânt din
sicriu? Cum a dormit Cuvioasa o noapte întreagă, nevătămată, pe
jăratic, ca pe un pat moale împărătesc aşternut cu flori?
C ât de m in un at este Dumnezeu între sfi n ţii Săi!
Deci plângând cu toţii de bucurie şi dând slavă lui

Dumnezeu şi mulţumită Cuvioasei Parascheva, au căzut cu toţii în
genunchi şi au făcut acatistul Sfintei. Apoi însuşi mitropolitul
împreună cu clericii au luat sfintele moaşte şl le-au dus în noua
catedrală. Iar în locul vechiului sicriu topit de foc, evlaviosul
mitropolit losif, numit de credincioşi "cel sfânt", a făcut un nou
sicriu de argint care se vede şi astăzi, a pus în el sfintele moaşte şi
le-a aşezat în partea dreaptă a catedralei unde se păstrea/.i
nestrămutate până în zilele noastre. Iar sicriul de lemn ars numai

pe dinafară, se păstrează în biserica de alături, ca o mărturie a
minunii ce s-a făcut atunci de Cuvioasa Maica noastră
Parascheva.
Iub iţi credincioşi,
Astăzi toţi credincioşii sunt în sărbătoare. Astăzi se

prăznuieşte patronul cel de peste an, Prea Cuvioasa Maicii
Noastre Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, rugătoarea şi grabnic
ajutătoarea tuturor credincioşilor care cer mijlocirea ei. în
această zi se adună la Catedrala mitropolitană de la laşi, încă din
ajun, mii de credincioşi care vin să se roage, să se închine şi să
sărute cu evlavie racla cu moaştele Sfintei Parascheva. lată sunt
aproape 350 de ani de când această mireasă a lui Hristos ne
ocroteşte cu sfintele ei moaşte. Ce slujbe frumoase şi cântări
alese nu se fac acum în sfintele noastre mănăstiri, în cinstea
Cuvioasei Parascheva? Şi câte credincioase nu-i poartă cu evlavie
numele, îi citesc acatistul şi îşi dobândesc cererea lor? Dar cine
poate spune de câte primejdii nu ne-a scăpat Dumnezeu, de-a
lungiil secolelor, cu mijlocirea Cuvioasei?
De aceea, fraţi creştini, suntem datori să cinstim pe sfinţi că
ei sunt "prietenii lui Dumnezeu" şi rugătorii noştri la cer. Să
cinstim cu credinţă şi pe Cuvioasa Maica noastră Parascheva, să-i
sărutăm cu evlavie sfintele ei moaşte, ori de câte ori avem
posibilitate. Apoi să citim adesea acatistul şi paraclisul ei,
cântându-i cu toţii într-un glas, această scurtă rugăciune:
"Bucură-te, Paraschivo, mult folositoare!" Amin.
VII. Predică socială
Cuv â nt la Dumi ni ca a 8-a după Ci nci z eci me*

(Despre binefacerea către săraci)
"Şi luând cele cinci pâni şi cei doi

peşti, căutând la cer a binecuvântat
şi frângând a dat ucenicilor pâine,
iar ucenicii - norodului" (Mt 14,19).
Socoteşte milostenia nu ca o cheltuială, ci ca un venit, nu ca

o pierdere, ci ca un câştig; căci tu prin ea dobândeşti mai mult,
decât ai dat. Tu dai pâine, şi dobândeşti viaţa cea veşnică; tu dai
haină şi dobândeşti veşmântul nemuririi, tu îngăduieşti locuirea
sub acoperământul tău şi dobândeşti împărăţia Cerurilor; tu dai
cele trecătoare şi primeşti în locul lor cele ce trăiesc în veci. Când
este vorba de-a avea lucruri trecătoare, pământeşti, cu preţ
ieftin, atunci noi suntem sârguitori şi râvnitori, dar când noi
putem să ne agonisim aşa de uşor cele netrecătoare şi veşnice,
întârziem şi ne trândăvim. Când omul de la ţară pune sămânţa în
pământ şi prin aceea la vedere pierde din avutul său, el totuşi nu
se întristează şi nu socoteşte aceasta o pierdere, ci folos şi câştig
Dar tu, care trebuie să semeni un ogor mult mai nobil şi mai
roditor, şi a da banul tău însuşi lui Hristos însuşi te împotriveşti,
eşti greoi şi te dezvinovăţeşti cu sărăcia ta. Dă, deci, săracilor,
pentru ca, atunci când odinioară tu însuţi nu vei putea să vorbeşti
pentru sine, mii de buze să vorbească pentru tine şi milostenia t<i
să fie mijlocitorul tău. Căci milostenia este banul de răscumpărare
pentru sufletele noastre. Noi ajutăm pe cel nevoiaş, şi prin acee.i
* Sfântul loan Gură de Aur, Predici la Duminici şi Sărbători, Editura Bunavestm

Bacău, 1997, p.p. 91-96
împăcăm pe Cel înalt. De aceea strămoşii noştri au pus pe săraci

la uşile bisericilor; pentru ca privirea lor să mişte la compătimire
şi pe cei mai nesimţitori şi mai neiubitori. Căci unde stă un cârd
de bătrâni gârboviţi, înveliţi în zdrenţe şi cu toate semnele
mizeriei, abia în stare a se ridica printr-un toiag, adeseori lipsiţi de
vederea ochilor, sau în tot trupul schilodiţi, cine ar putea fi aşa de
învârtoşat ca piatra şi fierul încât să poată rămâne nemişcat şi
nesimţitor de vârsta acelora, de slăbiciune, de orbire, de sărăcie
şi mizerie? De aceea stau ei înaintea uşilor noastre, şi mai mult
din privirea lor, decât prin cuvinte, îndeamnă la binefacere pe cei
ce intră. De aceea niciodată să nu te duci la rugăciune fără
milostenie, şi dacă odată te vei obişnui cu aceasta, nu te vei mai
depărta de acest obicei, vrednic de toată lauda, nici de bunăvoie,
nici silit, lată, chiar rugăciunea şi postul ne lipsesc de putere, dacă
sunt fără milostenie. Postul nu se ridică la cer, dacă nu are de
soră milostenia. Tot aşa, milostenia este, de asemenea, aripile
rugăciunii, şi dacă nu dai milostenie, rugăciunea ta nu poate
zbura la înălţime. între amândouă trebuie să domnească o
strânsă legătură şi unire, precum şi îngerul a zis către Cornelie:
"rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit întru pomenire
înaintea lui Dumnezeu" (FA 10, 4).
Dar poate tu vei zice: "Cum pot eu să dau milostenie, când
însumi sunt sărac?" în adevăr, tocmai când eşti sărac, poţi face
aceasta adeseori chiar mai bine. Adică, bogatul adeseori este
beat şi bolnav, ca de friguri de mulţimea banilor săi şi are o iubire
nesăţioasă către avuţie şi totdeauna voieşte a înmulţi ceea ce are.
Dar cel sărac este slobod de această boală, şl tocmai pentru că el
nu o cunoaşte, cu atât mai uşor va împărtăşi el dintru ale sale
altuia. Milostenia nu se judecă după măsura puterii, ci după
măsura voinţei celei bune. De aceea văduva cea din Evanghelie cu
cei doi dinari ai săi a întrecut pe cei bogaţi (Mc 12, 42 ), iar altă
văduvă, cea din Sarepta, a primit pe omul lui Dumnezeu llie, deşi
avea numai o mână de făină într-o oală, şi puţin untdelemn într-
un ulcior (3 Rg 17, 12). Şi niciuna dintre amândouă nu au fost
oprite de sărăcie de la această faptă bună. Aşadar nu aduce

pricini de prisos şi nefolositoare, căci nu se cer daruri mari, ci
numai multă bunăvoinţă şi milostenia nu se preţuieşte după
măsura darului, ci după socotinţa cea bună a dătătorului. Tu eşti
sărac, da, cel mai sărac între oameni. Dar nu eşti mai sărac, decât
văduvele acelea, care aşa de mult au întrecut pe cei bogaţi. Poate
nu ai tu însuţi întreţinerea cea trebuincioasă. Dar nu eşti mai
nevoiaş, decât pomenita văduvă, care, deşi se afla la marginea
sărăciei, aşteptând moartea, şi înconjurată de un cârd de copii,
totuşi n-a cruţat merindea sa cea mică, şi pentru aceea întru
sărăcia ei a câştigat o bogăţie nemăsurată, a prefăcut acel pumn
de făină al său într-un hambar mare şi ulcioraşul într-un butoi, şi
puţinul său într-un izvor îmbelşugat.
Insă cât de mult trebuie să dai? Dă pe cât poţi da. De ai un
ban, cumpără cu dânsul cerul, nu pentru că cerul este ceva aşa de
ieftin, ci pentru că Dumnezeu este aşa plin de iubire. Dar dacă tu
nu ai măcar un ban, atunci dă un pahar de apă rece, căci "cel ce
va adăpa pe unul dintre aceşti mici numai cu un pahar de apă
rece, zice Domnul nu-şi va pierde plata sa" (Mt 10, 42).
Adu-ţi aminte numai de răsplătirea cea slăvită şi mare a
milosteniei. Solomon zice: "cel ce miluieşte pe sărac, împrumută
pe Dumnezeu" (Pr 19, 17). Adică fiindcă cei bogaţi nu bucuros
împrumută bani, fără o îndestulătoare chezăşie şi siguranţă, şi în
multe chipuri fiind închişi pentru compătimire, umblă numai după
câştig, de aceea însuşi Dumnezeu se dă amanet şi chezaş pentru
cei săraci. încrede-te Mie, zice El, Împrumută-Mă pe Mine; Eu îţi
voi întoarce însutit aceea ce tu dai săracilor. Aşadar eu Te
împrumut pe Tine Doamne, când dau milostenie săracilor. Dar
când îmi vei reîntoarce Tu mie aceasta? El va face aceasta atunci,
"când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, şi va pune oile
de-a dreapta Lui, iar caprele de-a stânga, şi va zice celor din
dreapta: veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi
împărăţia, care este gătită vouă de la întemeierea lumii, că am
flămânzit, şi Mi-aţi dat de am mâncat, am însetat, şi Mi-aţi dat de
am băut, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat,

bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost, şi aţi venit la
M ine" (Mt 25, 31-36). Atunci vor zice cei ce au slujit lui: Doamne,
când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit, sau însetat, şi Te-am
adăpat? Când Te-am văzut întru o astfel de sărăcie? Când am
făcut noi Ţie acestea? Atunci va zice El: "întrucât aţi făcut unuia
dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie aţi făcut" Mt 25 40).
Aşadar este adevărat ceea ce Domnul zice prin Solomon: "Cine
miluieşte pe sărac, împrumută pe Dumnezeu". Dar precum a
împărţit El darul împărăţiei cereşti celor din dreapta pentru
binefacerea şi iubirea de oameni a lor, aşa a îngrozit El pe cei din
stânga Sa cu osânda cea veşnică pentru vârtoşimea inimii lor.
"Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, întru întunericul cel mai din
afară, care este gătit diavolului şi îngerilor lui" (Mt 25, 41). Şi
pentru ce oare? "Pentru că am flămânzit, şi nu Mi-aţi dat să
mănânc". Vrea să zică, Eu pedepsesc nemilostivirea, ca rădăcină a
tuturor relelor, şi laud binefacerea, ca rădăcină a tuturor faptelor
celor bune. Pe unii îi îngrozesc cu focul cel veşnic, iar altora le
făgăduiesc fericirea cea cerească. într-adevăr, o Doamne,
făgăduinţele Tale sunt slăvite, frumoasă este împărăţia Ta, pe
care noi o aşteptăm, şi grozav este iadul, cu care ne ameninţă,
împărăţia Ta ne ademeneşte, iar iadul ne transformă întru frica
Ta cea folositoare. De aceea să facem un împrumut lui
Dumnezeu, pentru ca odinioară să-L avem datornic, iar nu
judecător.
Sau cum, tu ai voi să nu dai nimic Mântuitorului celui
flămând? Tu şi cel sărac mâncaţi şi unul şi altul la masa cea sfântă
Trupul Lui cel sfânt şi primiţi acelaşi pahar. Intr-un lucru aşa de
mare şi sfânt are săracul aceeaşi parte cu tine, iar dintr-un lucru
mic şi neînsemnat tu nu voieşti a-l împărtăşi? Pe lângă aceea, tu
nu-i dai ceva din proprietatea ta; căci deşi ai tu averea de la
părinţii sau strămoşii tăi, totuşi toate acestea sunt ale lui
Dumnezeu. Pentru ce voieşti tu oare, ca acel rob mişel din
Evanghelie, a îngropa talantul tău în pământ? Dă-I săracilor, şi
este acolo foarte sigur păstrat, căci acum însuşi Domnul te

ocroteşte. Adică păstrătorii cei mai siguri contra tâlharilor nu sunt
zidurile, ci săracii. Iar cine voieşte să fie sigur despre răsplătirea
binefacerii sale, trebuie să creadă, că dând milostenie mai vârtos
primeşte decât dă. Tocmai aceasta înseamnă a socoti banii lucru
mic, şi aceasta vrea să zică în adevăr a hrăni pe Hristos, a-i da de
mâncat şi de băut, când nu dai milostenia cu mândrie şi cu
îngâmfare, ci cu acea smerenie, ca şi cum mai vârtos ţie însuţi,
decât altuia, săvârşeşti binefacere. "Pe dătătorul de bunăvoie
iubeşte Dumnezeu" (2 Co 9, 7). Dimpotrivă, dacă ai da
nenumărate comori cu mândrie şi cu îngâmfare, nu ai avea din
ele nici un câştig, ca fariseul acela (Lc 18, 2), care zeciuia toată
averea sa şi totuşi s-a întors de la biserică fără folos, căci el era
îngâmfat şi gândea lucruri înalte despre sine.
în sfârşit, să ne simţim noi datori şi sârguitori către
milostenie mai cu seamă iarna şi în sfintele Duminici. Vara chiar
de la anotimp capătă săracii multă înlesnire, ei au trebuinţă
numai de o biată îmbrăcăminte, fiindcă razele soarelui înlocuiesc
la ei veşmintele, ei pot fi lipsiţi de un pat, n-au nevoie de
încălţăminte, nici de o hrană mai bună, ci se îndestulează cu
izvoarele apelor, cu oarecare legume neînsemnate şi cu puţine
roade uscate. însuşi anotimpul le găteşte o masă, care pentru
nevoia lor este de ajuns. Pe lângă aceea mai au ei şi un alt ajutor,
adică fiindcă ei foarte uşor pot găsi de lucru. Căci aceia, care
zidesc case, care pregătesc şi ară ogorul sau se îndeletnicesc cu
corăbiitul , au trebuinţe de slujba lor. Aşadar vara el au oarecare
uşurare, dimpotrivă, în timpul Iernii trebuie a se lupta în toate
părţile, şi cu deosebire sunt în multe feluri strâmtoraţi, ca şi
împresuraţi. Dinlăuntru foamea roade măruntaiele lor, din afară
frigul îi înţepeneşte şi-i omoară. De aceea ei acum au nevoie de
mai multă hrană, de îmbrăcăminte mai groasă, afară de aceea le
trebuie locuinţă, pat, încălţăminte şi multe altele. Dar ce este mai
rău, ei nu pot acum găsi nimic de lucru căci nu îngăduie aceasta
anotimpul. Dar fiindcă acum au mai multe nevoi pentru trai, şi
nici nu pot să lucreze , acum mai vârtos să le întindem mâini

îndurătoare.
Afară de aceasta, Duminica cu deosebire este potrivită
pentru milostenie. Poate tu vei zice: cum se poate recomanda
pentru binefacere un timp mai mult, decât altul? lată cum, în
această zi se odihnesc oamenii de toată lucrarea, dar prin odihnă
şi duhul se face mai vesel şi mai senin, şi prin aceea mai aplecat
spre a da. Ceea ce însă este şi mai mult, tocmai acestei zile avem
noi înşine a-i mulţumi pentru un bine mare peste seamă. în
această zi s-a biruit moartea, blestemul s-a ridicat, păcatul s-a
stârpit, porţile iadului s-au deschis, diavolul s-a încătuşat, războiul
cel îndelungat s-a sfârşit; Dumnezeu iarăşi s-a împăcat cu
oamenii, neamul nostru s-a reîntors la bunăstarea cea de mai
înainte, încă la una şi mai înaltă, iar soarele întru această zi a
văzut minunea cea mai vrednică de mirare şi de uimire, adică,
omul s-a făcut nemuritor. De toate acestea să ne aducem aminte,
şi atunci duminica va fi un mijlocitor pentru săraci, care strigă
către noi: adu-ţi aminte, omule, cât de multe şi mari daruri ai
dobândit tu astăzi şi din câte rele mari te-ai slobozit. Aşa
Duminica este ziua naşterii întregului neam omenesc căci noi
eram pierduţi şi astăzi iarăşi ne-am aflat, eram morţi şi iarăşi am
înviat, eram vrăjmaşi, şi ne-am împăcat, de aceea să cinstim
această zi într-un chip duhovnicesc, nu prin ospeţe şi băuturi, nu
prin beţie şi dans, ci prin aceea, ca să sprijinim cu dărnicie pe
fraţii noştri cei mai săraci. Fiecare în această zi, precum a poruncit
Pavel corintenilor, să depună ceva din averea sa pentru Domnul
ţ l Co 16, 1, 2), şi faceţi-vă vouă aceasta ca lege şi obicei
neschimbat, aşa că în viitor să nu mai aveţi nevoie de îndemnare
la aceasta.
VIII. Predică apologetică
OMILIA A XXIV-A
î m p o t r i v a s a bel i eni l or , a lui Ar i e şi a a no me i l o r *

(fragment)
Iudaismul se luptă cu păgânismul şi amândoi cu

creştinismul, aşa cum altădată egiptenii şi asirienii erau duşmani
unii altora, dar amândoi la un loc duşmani ai lui Israel, aşa cum şi
în viciu găsim teama şi îndrăzneala, care se luptă între ele, dai
amândouă dau luptă împotriva bărbăţiei. O astfel de luptă - şi
dintr-o parte şi din alta - este dusă şi împotriva dreptei credinţe,
de o parte atacurile lui Sabelie, iar de altă parte ale celor ce
învaţă că Fiul nu este asemenea cu Tatăl. Noi însă, după cum am
fugit de păgânism, îndepărtând reaua închinare la idoli şi
osândind politeismul cel fără de Dumnezeu, tot aşa am fugit şi de
blasfemia iudeilor, care tăgăduiseră pe Fiul lui Dumnezeu. Că noi
ne temem de ameninţarea Domnului, Care spune: "De cel care se
va lepăda de Mine înaintea oamenilor, de acela Mă voi lepăda >/
Eu înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri" (Mt 10, 33). S<i
fugim, aşadar, aşa cum e şi drept, de cei care, împotriv.i
învăţăturii adevărului, au născocit învăţături înrudite şi cu
păgânismul şi cu iudaismul.
Da, diavolul cel iscusit în a face rău, când a văzut că noi
creştinii ne-am îndepărtat şi de păgâni şi de iudei, când a văzut t.î
* Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, Omilii şi cuvântări, în color
"P.S.B." (17), traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 589-599.
avem duşmănie faţă de aceşti eretici, din pricina numelui ce-şi

dau, că s au numit creştini ca şi noi, încearcă să introducă iarăşi
tăgada iudaică şi pollteismul păgân. Unii eretici spun că Unul-
Născut este operă şi făptură a lui Dumnezeu şi prin cultul şi
teologia lor introduc politeismul păgân, pentru că se închină
creaturii şi nu Creatorului; alţi eretici tăgăduiesc pe Dumnezeu
din Dumnezeu şi mărturisesc pe Fiul numai cu numele; dar de
fapt şl într-adevăr îi tăgăduiesc existenţa, şi prin asta reînnoiesc
iarăşi iudaismul. Când aceşti eretici mărturisesc că Fiul lui
Dumnezeu este Cuvântul, îl aseamănă cu cuvântul interior; iar
când îl numesc înţelepciune, spun că este asemenea cu starea
sufletească ce se naşte în sufletele celor instruiţi; deci Tatăl şi Fiul
sunt o singură persoană, pentru că şi omul este unul şi nu-i
despărţit de cuvântul şi de înţelepciunea care sunt în el. Ereticii
fac asemenea afirmaţii cu toate că evanghelistul, chiar de la
începutul Evangheliei sale, strigă: "Şi Dumnezeu era Cuvântul" (In
1,1), dându-l Fiului o existenţă proprie. Dacă ar fi fost în inimă
Cuvântul, cum ar fi gândit Dumnezeu, cum ar fi fost Cuvântul
lângă Dumnezeu? Căci cuvântul din om nu se numeşte nici om,
nici nu este lângă om, ci în om; nu este nici viu, nici nu fiinţează
prin sine însuşi. Cuvântul Iul Dumnezeu, însă, este viaţă şi adevăr
(In 14, 6). Cuvântul nostru îndată ce a fost rostit a şi încetat a fi,
pe când despre Cuvântul lui Dumnezeu psalmistul spune: "în
veac, Doamne, Cuvântul Tău rămâne în cer" (Ps 118, 89).
II
Pe un asemenea teren se dă lupta aceasta. Dar care este şi

cum este lupta ce se dă împotriva adevărului şi dintr-o parte şi
din alta? Unii din aceşti eretici sunt de acord cu existenţa Fiului şi
admit că Fiul este o persoană proprie, iar Tatăl o persoană
proprie, dar introduc ideea că nu este asemănare de fire între Fiul
şi Tatăl. Prin spusele lor admit numele de Fiu, dar în realitate
coboară pe Fiu în rândul creaturilor. Nu pun nici un preţ pe

cuvântul Domnului, Care s-a arătat pe Sine însuşi, atunci când .1
spus unui ucenic care ardea de dorinţa de a vedea pe Tatăl: "Cel
care M -a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl" (In 14, 7). Pentru
oamenii cu judecată aceste cuvinte opresc hulele şi ale unora şi
ale altora. Domnul nu spune că El este Tatăl; face o distincţie
precisă de persoane; prin cuvintele: "Cel care M-a văzut pe Mine"
arată propria Sa persoană, iar prin cuvintele: "A văzut pe Tatăl"
se referă la persoana Tatălui; îl distinge precis de El şi prin
cuvintele următoare: "Dacă M -aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi
cunoscut şi pe Tatăl Meu" (In 14, 7). Aceste cuvinte nu arată o
amestecare a persoanelor, ci înfăţişează completa asemănare a
Dumnezeirii. Să audă aceste cuvinte şi duşmanii, că cel care a fost
învrednicit de împărtăşirea cu Fiul nu este lipsit de împărtăşirea
cu Tatăl. Tatăl n-a născut ceva deosebit, ci Cel născut este
asemenea cu El însuşi. Ascultă anomeule! "Eu şi Tatăl una
suntem" (In 10, 30). Ascultă şi tu Sabelie! "Eu de la Tatăl am ieşit
şi la El Mă duc!" (In 16, 28). Fiecare din voi să-şi tămăduiască
propria rană cu învăţătura evanghelică. Tu primeşte unitatea
Dumnezeirii pe temeiul completei asemănări a firii, a Fiului şi
Tatălui; iar tu raportează cuvintele: "de la El am ieşit şi la El Mă
duc", la deosebirea persoanelor. Să ne unim asupra înţelesului
acestor cuvinte, să facem pace şi să punem capăt îndelungatului
război dus împotriva credinţei; să aruncăm aceste arme ascuţite
ale necredinţei şi să prefacem suliţele în pluguri şi săbiile în seceri
(Is 2, 4). Nu te mărgini să spui numai cu gura, ci urmează Celui
Care a spus: "Eu nu sunt singur, pentru că Tatăl Care M-a trimis
este cu M ine" (In 8, 16). Altul este Tatăl care a trimis şi altul Fiul,
Care a fost trimis. Şi iarăşi spune: "Eu mărturisesc despre Mine
însumi şi mărturiseşte despre Mine Tatăl, Care M-a trimis" (In 8,
18). Iar "în legea voastră este scris spune Domnul, că mărturia a
doi oameni este adevărată" (In 8, 17). Numără, dacă vrei,
persoanele! "Eu, spune Hristos, sunt Cel Ce mărturisesc". O
persoană. "Şi mărturiseşte despre Mine Tatăl Cel Ce M-a trimis".
A doua persoană. Nu sunt atât de îndrăzneţ, ca eu să număr, ci

însuşi Domnul m-a învăţat, spunând: "în legea voastră este scris
că mărturia a doi oameni este adevărată". Iar tu, într-un alt chip
de necredinţă, te lupţi cu Dumnezeu spunând că Fiul nu este
asemenea prin fire cu Dumnezeu, nu dai egalitate de fire,
introduci un interval de timp în viaţa Dumnezeirii! Să te facă de
ruşine Pavel, care zice: "Care este chipul Dumnezeului celui
nevăzut!" (Col 1, 5). Acceptă că chipul cel viu este întru totul
asemenea cu viaţa cea dintru început! Mărturiseşte că este Tatăl
Fiului şi nu Creatorul unei făpturi! Iar în mărturisirea cea
adevărată pe care o faci despre Tatăl dă celui născut aceeaşi
cinstire ca şi Tatălui şi adu-ţi aminte de mărturia evanghelistului,
care spune: "că pe Dumnezeu îl numea Tatăl Lui, făcându-se pe
Sine deopotrivă cu Dumnezeu" (In 5, 18). Egalitatea cu Tatăl
trebuie înţeleasă ca o egalitate de fire şi nu ca o măsurare
corporală. Pentru ce, oare, a spus Pavel că "n-a socotit o răpire a
fi întocmai cu Dumnezeu" (Flp 2, 6), dacă, după cum huleşti tu, n-
a fost niciodată întocmai? Cum "a existat în chipul lui Dumnezeu"
(Flp 2, 6) Cel Care, după cuvântul tău, n-a fost niciodată
asemenea?
III
Astfel este războiul, care se dă şi dintr-o parte şi din alta.

Dar care-i adevărul? Nu te teme de a mărturisi persoanele, ci
spune Tatăl, spune şi Fiul; nu atribui două nume unei singure
persoane, ci învaţă că fiecare din cele două nume are un înţeles
propriu. Cumplită răutate este de a nu primi învăţăturile
Domnului, Care a făcut distincţie precisă între persoane. El spune:
"Dacă voi pleca Eu, voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va
trimite" (In 14, 16). Aşadar, Fiul este Cel care roagă; Tatăl este Cel
rugat; iar Mângâietorul este Cel trimis. Oare nu te ruşinezi când
auzi lămurit: "Eu" despre Fiul; "Acela" despre Tatăl; "Altul"
despre Duhul cel Sfânt, iar tu pe toate le amesteci, pe toate Io

confunzi şi dai toate numirile unui singur lucru? Să nu socoteşti
nici tu un furt, care duce la necredinţă, despărţirea persoanelui
Chiar dacă sunt două persoane la număr, totuşi nu sunt
despărţite prin fire; nici cel care spune două nu introduc <•
înstrăinare. Un singur Dumnezeu: Tatăl; un singur Dumnezeu
Fiul; şi nu doi Dumnezei, pentru că Fiul are identitate cu Tatăl. Nu
văd altă Dumnezeire în Tatăl şi altă Dumnezeire în Fiul; nici a11<1
fire, firea Tatălui şi altă fire, firea Fiului. Ca să-ţi fie clară însuşire.)
persoanelor, numără separat pe Tatăl şi separat pe Fiul; iar ca s.t
nu cazi în politeism, mărturiseşte o singură fiinţă în cei doi: in
Tatăl şi în Fiul. Mărturisind aşa, cade Sabelie, iar anomeul se
sfărâmă.
IV
Când spunem o singură fiinţă, să nu înţelegi două părţi

dintr-un întreg, şi să înţelegi că dintru început Fiul exist.î
împreună cu Tatăl şi nu că Tatăl şi Fiul îşi au fiinţa lor dintr-o fiinţ.î
superioară. Nu numim ipostasele Tatălui şi Fiului surori, o
mărturisim pe Tatăl şi pe Fiul. Este o identitate de fiinţă, pentru
că Fiul este din Tatăl, nu făcut la poruncă, ci născut din fire; nu
tăiat din Tatăl, ci, în timp ce Tatăl rămâne desăvârşit, Fiul
străluceşte desăvârşit. Toţi câţi n-aţi urmărit cu destulă atenţie
cele spuse de mine sau aţi stat în jurul meu spre defăimarea me<i,
căutând nu să luaţi ceva folositor de la mine, ci urmărind să huliţi
ceva din cele spuse, să nu spuneţi cumva după ce veţi pleca de l<i
mine: "Predică doi Dumnezei, vesteşte politeismul!" . Nu sunt doi
Dumnezei, că nici nu sunt doi taţi. Cel care introduce dou.i
principii predică doi Dumnezei. Aşa a gândit Marcion şi oricare
altul, care gândeşte la fel de rătăcit ca Marcion. Iarăşi, cel care
afirmă că Cel născut are o altă fiinţă decât Cel ce a născut, susţine
şi el doi Dumnezei şi introduce politeismul datorită neasemănărn
fiinţei. Dacă spui că este o Dumnezeire nenăscută şi una născut,!.
tu eşti cel care predici politeismul că, afirmând că Cel nenăscut

este potrivnic Celui născut, susţii negreşit că şi fiinţele celor două
persoane sunt potrivnice. Dacă fiinţa Tatălui este nenaşterea, iar
fiinţa Fiului este naşterea, urmează nu numai că sunt doi
Dumnezei, dar afirmi şi că ei se luptă unul cu altul.
Dar de mult văd că a început să vă obosească cuvântarea

mea şi aproape mi se pare că vă aud spunând că, stăruind prea
mult asupra unor lucruri asupra cărora sunteţi de acord, nu atac
problemele de care se vorbeşte cel mai mult. Da, acum oricine
este dornic să audă cuvântări despre Sfântul Duh. Eu, însă, aş
vrea să predau ascultătorilor învăţătura despre Sfântul Duh aşa
simplu cum am primit-o, aşa nemeşteşugită cum am auzit-o, spre
a nu fi solicitat să vorbesc mereu despre acelaşi lucru, ci să pot
avea ucenici convinşi dintr-o singură expunere a mărturisirii
credinţei. Dar pentru că voi staţi în jurul meu mai mult ca
judecători decât ca ucenici, cu gândul de a mă pune la încercare şi
nu de a căuta să învăţaţi ceva de la mine, trebuie neapărat să
procedez ca la tribunal: să răspund la obiecţii, să întreb mereu şi
mereu să repet învăţăturile pe care le-am primit. Dar, vă rog, să
nu-mi cereţi să auziţi cu orice chip ceea ce vă face plăcere, ci ceea
ce este bineplăcut Domnului, ceea ce este în concordanţă cu
Sfintele Scripturi, ceea ce nu se opune învăţăturii părinţilor.
Aşadar cele ce am spus despre Fiul, anume că trebuie să
mărturisim propria Lui persoană, acelaşi lucru îl avem de spus şi
despre Sfântul Duh. Duhul nu este ceea ce esteTatăl; că este scris:
"Duh este Dumnezeu" (In 4, 24). Iarăşi nici Fiul şi Duhul nu sunt
una şi aceeaşi persoană; că s-a zis: "Iar dacă nu are cineva Duhul
lui Hristos, acela nu este al Lui; iar Hristos este în voi" (Rm 8, 9-
10). Unii, întemeiaţi pe aceste texte, s-au înşelat şi au identificat
pe Hristos cu Duhul Sfânt. Dar ce spunem noi? Spunem că în
aceste texte se arată identitatea de fire şi nu amestecul de
persoane. Este Tatăl, Cel Care are existenţa desăvârşită şi cu totul
completă; El este rădăcina şi izvorul Fiului şi Duhului Sfânt. Este y

Fiul, Cuvântul, Care trăieşte în plină Dumnezeire, odrasl.î
desăvârşită a Tatălui; deplin este şi Duhul, nu parte a altcuiva, ti
desăvârşit şi întreg, contemplat în Sine însuşi. Fiul este unit cu
Tatăl nedespărţit, iar Duhul unit cu Fiul. Nu este ceva care să i
despartă, nici ceva care să separe unirea lor din veşnicie. între
dânşii nu intervine timpul, nici sufletul nostru nu poate concepe
ideea separării, anume că Unul-Născut n-a fost totdeauna cu
Tatăl sau că Sfântul Duh n-a coexistat împreună cu Fiul.
Aşadar, când unim Treimea, să nu-ţi închipui cele trei

persoane ca părţi ale unui lucru neîmpărţit - gândul acesta este
plin de necredinţă ci primeşte unirea nedespărţită a trei
persoane necorporale desăvârşite. Unde este prezenţa Duhului
Sfânt, acolo este prezent şi Hristos, iar unde este Hristos, acolo
este evident şi Tatăl.
VI
Nu despărţi, deci, Duhul cel Sfânt de Tatăl şi de Fiul!

Tradiţia să te înduplece! Domnul aşa a învăţat; apostolii au
propovăduit, părinţii au păstrat, mucenicii au întărit
Mulţumeşte-te să spui că ai fost învăţat şi nu-mi vorbi mie de
isteţimi ca acestea: "Este nenăscut sau născut; dacă Tatăl este
nenăscut; dacă Fiul este născut; iar dacă Duhul nu este nici un.i
din aceste două, atunci este făptură". Eu ştiu că Duhul este cu
Tatăl, dar nu ştiu că Duhul este Tată; am primit că Duhul este cu
Fiul, dar nu ştiu că a fost numit Fiu. înţeleg legătura Lui cu Tatăl,
pentru că purcede din Tatăl; înţeleg şi legătura Lui cu Fiul, pentru
că aud: "Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui
(Rm 8, 9). Dacă Duhul nu are legătură cu Hristos, cum se face că

uneşte cu Hristos? Aud în Scriptură şi: "Duhul adevărului" (In 14,
17); dar Domnul este adevărul (In 14, 6); iar când aud: "Duhul
înfierii" (Rm 8, 15), îmi vine în minte unitatea Duhului cu Fiul şi cu
Tatăl în ce priveşte firea. Căci, cum poate să înfieze pe cel străin,
cum poate să-şi facă al lui ceea ce-i străin? Astfel nici nu
născocesc cuvinte noi, nici nu îndepărtează vrednicia Duhului; iar
cei care îndrăznesc să numească pe Sfântul Duh făptură, îi plâng
şi-i bocesc, pentru că printr-un sofism fără nici o valoare şi printr-
un raţionament fals se aruncă pe ei înşişi în prăpastie. Ereticii mai
spun: "Mintea noastră a înţeles că există aceste trei persoane;
dar nu este nici o persoană care să nu cadă sub următoarele
categorii: de nenăscut, de născut sau de creat; iar persoana care
nu cade nici în prima categorie, nici în a doua, urmează că face
parte din a treia categorie". Acest "urmează" al vostru vă va
supune blestemului veşnic. Ai cercetat, oare, toate existenţele? Ai
adus cu ajutorul raţiunii tale pe toate existenţele în aceste
categorii? Nu ţi-a rămas nimic necercetat? Ai cuprins totul cu
mintea? Ai cuprins totul cu cugetarea ta? Ştii cele ce sunt sub
pământ? Cunoşti şi cele din adânc? Mândrie diavolească este a
spune: "Cunosc numărul firelor de nisip şi măsurătoarea mării!" .
Dar dacă nu cunoşti multe şi mult mai nenumărate sunt cele
necunoscute decât cele cunoscute, pentru ce nu mărturiseşti,
fără să te ruşinezi, neştiinţa ta lipsită de primejdie şi despre
modul existenţei Sfântului Duh odată cu neştiinţa tuturor
celorlalte? N-am timp să te conving de zădărnicia gândurilor tale
şi n-am nici timp să-ţi arăt cât de multe lucruri sunt în lume, care
scapă înţelegerii gândirii tale. Atât numai aş vrea să-ţi spun ţie şi
celor care au aceleaşi păreri cu tine - şi afirmă cu încredinţare -
că tu, care spui că Duhul Sfânt este făptură, te vei căi odată şi
odată de această înţelepciune nelegiuită. Nu ţi-i teamă de păcatul
care nu se poate ierta? (Mt 12, 32). Sau socoteşti că vei putea să
huleşti mai nelegiuit decât aşa? Din acest singur cuvânt - făptură
- s-au format toate grozăviile: înstrăinarea de Dumnezeu în ce
priveşte firea Duhului, umilinţa robiei, slujbe slugarnice, lipsirea

sfinţeniei, care, potrivit firii făpturii, nu-i prisoseşte; acest cuvânt
- făptură - pune hotare puterii simţitoare a Duhului, aşa că
sfinţeşte numai în măsura în care i s-a dat această putere prin
har; şi are această putere de sfinţire atât cât au şi celelalte
făpturi, care au fost sfinţite. Şi după cum ni se dă nouă arătarea
Duhului, spre folos (1 Co 12, 7) şi după cum se măsoară fiecăruia
după măsura credinţei (Rm 12, 6), tot aşa va participa şi Duhul la
sfinţenie, dacă este într-adevăr o făptură, după cum gândesc
pnevmatomahii.
VII
Dacă Duhul purcede din Dumnezeu, pentru ce II aşezi între

făpturi? Că nu-mi vei spune că în Scriptură este scris: "Toate de la
Dumnezeu" (1 Co 11, 12); că după cum se spune în Scriptură
"Hristosul lui Dumnezeu" (Lc 9, 20), nu ca făptură, cum suntem
noi, - că "noi suntem ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu" (1
Co 3, 23) ci altfel suntem noi numiţi ai lui Hristos, ca robi ai
Stăpânului, şi altfel este numit Hristos al lui Dumnezeu, ca Fiu al
Tatălui; tot aşa şi Duhul; nu pentru că toate făpturile sunt din
Dumnezeu şi El este ca toate celelalte făpturi; nu pentru că
celelalte puteri slujitoare se numesc duhuri, urmează că şi Duhul
Sfânt este asemenea lor din pricina numirii. Unul este cu adevărat
Duhul. După cum sunt mulţi fii, dar unul este Fiul cel adevărat, tot
aşa chiar dacă se spune că toate sunt din Dumnezeu, dar propriu
vorbind numai Fiul este din Dumnezeu şi numai Duhul este din
Dumnezeu. Pentru că şi Fiul a ieşit de la Tatăl, iar Duhul purcede
din Tatăl. Fiul a ieşit din Tatăl prin naştere, iar Duhul din
Dumnezeu într-un chip care nu se poate spune prin cuvinte. Vezi,
dar, cât este de mare primejdia de a micşora slava
Mângâietorului? Fiul nu primeşte slava dată Lui, dacă este
înlăturat Duhul. Că Domnul spune: Acela pe Mine Mă va slăvi" (Jn
16, 14); nu-L va slăvi, însă, ca rob împreună cu făptura; că, dacă L-
ar fi slăvit împreună cu toate celelalte făpturi, n-ar fi spus "Acela".
în cuvintele de mai sus Domnul, referindu-Se la o singură
persoană, înfăţişează slava adusă de Duhul ca fiind cu totul
superioară celorlalte slave aduse lui Dumnezeu, nu aşa cum au
spus îngerii: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu" (Lc 2, 14), ci
aşa cum a spus Domnul: "Părinte, Te-am slăvit pe Tine; lucrul, pe
care Mi l-ai dat, l-am săvârşit" (In 17, 4); şi după cum Tată!
slăveşte pe Fiul, când zice: "Şi Te-am slăvit şi iarăşi Te voi slăvi"
(In 12, 28), tot aşa Fiul primeşte pe Duhul în comuniunea Sa şi a
Tatălui. Să-mi arate mie cineva o slavă mai mare ca aceasta şi
atunci accept că duşmanii mei spun adevărul. "Cel ce se leapădă
de voi, de Mine se leapădă" (Lc 10, 16). Pentru ce? Negreşit, din
pricina Duhului, Care locuieşte în apostoli. Deci, cel care nu
cinsteşte pe Duhul nu cinsteşte pe Fiul, "iar cel care nu cinsteşte
pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl" (In 5, 23). Astfel, deci, lipsa de
respect faţă de una din persoanele Treimii, în Care trebuie să
credem, este o tăgăduire a întregii dumnezeiri. Dacă Duhul este o
creatură, atunci nu este Dumnezeu; dar în Scriptură se spune:
"Duhul dumnezeiesc este Cel Ce m-a făcut pe mine" (Iov 33, 4); şi:
"Şi l-a umplut Dumnezeu pe Veselei! de Duhul dumnezeiesc al
înţelepciunii şi al priceperii" (Iş 35, 31). Cui, deci, vei vrea să
aproprii "dumnezeiescul"? Făpturii sau Dumnezeirii? Dacă îl vei
alătura făpturii, atunci vei spune că şi Tatăl Domnului nostru lisus
Hristos este o făptură, idee cu totul absurdă, că este scris despre
Tatăl: "Veşnica Lui putere şi Dumnezeire" (Rm 1, 20); iar dacă îl
vei alătura Dumnezeirii, atunci pune capăt hulei, cunoaşte
vrednicia Duhului! Atât eşti de nepriceput încât nu poţi deduce
nici din însuşi cuvântul "Duh" noţiunea exactă de Duh!
IX. Panegiric la Praznic împărătesc
C u vâ n t la D um inca C in c iz e c im ii sau a
P o g o râ rii D u h u lu i Sfânt*
"Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt Mângâietor

va da vouă, ca să fie cu voi în veci,
adică Duhul adevărului".
(In 14, 16, 17)
Slăvite sunt, iubiţilor, care ni le-a comunicat astăzi

Dumnezeu Cel plin de dragoste, daruri a căror mărime nu o poate
descrie nici o gură omenească. De aceea să ne bucurăm toţi, să
mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o
sărbătoare de bucurie şi de desfătare. Precum timpurile anului
urmează regulat unele după altele şi se schimbă unele cu altele,
aşa şi în Biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia şi,
de asemenea, trece de la una la alta. Aşa cu puţin mai înainte noi
am serbat ziua morţii lui Hristos, apoi învierea Sa, după aceea
înălţarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului
lui Dumnezeu; am ajuns la împlinirea făgăduinţei date de Hristos:
Adică Hristos a zis:"când Mă voi duce, voi trimite vouă alt
Mângâietor, şi nu vă voi lăsa sărmani (In 16, 14, 16, 18)
Cunoaşteţi îngrijirea cea mare a Domnului? Vedeţi negrăita lui
bunăvoinţă către oameni? înainte cu câteva zile S-a înălţat la cer,
a luat în stăpânire tronul împărătesc şi a şezut de-a dreapta
Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh,
şi cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cereşti. Sau spune
mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot ce înfăptuieşte
* Sfântul loan Gur[ de Aur, Predici la Duminici si s[rb[tori, Editura Bunavestu

Bacău, 1997, p.p. 42-47.
spre fericirea noastră? Prin El ne-am mântuit noi de robia

păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui
Dumnezeu şi ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă
putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea şi înfricoşată a
păcatelor. Prin Sfântul Duh dobândim noi şirul preoţilor şi
păstorilor noştri sufleteşti. De la El curg descoperirile şi darurile
cele de tot felul ale harului; şi tot ce serveşte de podoabă a
Bisericii lui Dumnezeu, curge din acest izvor, adică de la Duhul
Sfânt. Aceasta ne-o vesteşte Sfântul Pavel în cuvintele: 'Toate
acestea le lucrează Unul şi Acelaşi Duh, împărţind îndeosebi
fiecăruia,, precum voieşte" (1 Co 12, 11). El zice: "precum
voieşte", nu: "cum I s-a poruncit", căci Sfântul Duh este însuşi
împărţitorul, nu împărţitul, El lucrează de la Sine, şi nu atârnat de
la cineva. De aceea Apostolul Pavel prescrie aceaşi putere şi
stăpânire, pe care le însuşeşte Tatălui, încă şi Sfântului Duh, şi
precum zice el despre Tatăl: "este un Dumnezeu care lucrează
totul întru toate" (1 Co 12, 6), tot aşa zice el despre Sfântul Duh:
'Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind
fiecăruia, precum voieşte". Vezi cum Sfântul Duh are aceeaşi
desăvârşire, putere ca şi Tatăl? Fireşte, fiindcă amândoi sunt
deopotrivă după fiinţă, trebuie să fie asemenea încă şi după
domnie; şi fiindcă Ei sunt deopotrivă în cinstire şi în vrednicie,
trebuie să fie deopotrivă şi în putere şi stăpânire.
Prin Sfântul Duh am dobândit şi iertarea păcatelor noastre,
prin El ne-am curăţit de toate petele păcatelor, prin darurile sale,
oamenii, care se povăţuiesc de harul Său, se fac îngeri, nu prin
aceea, că îşi schimbă firea, ci ceea ce este mai minunat prin aceea
că ei, deşi rămân oameni, dar se poartă aşa de curat şi sfânt ca
îngerii. Aşa de mare este puterea Sfântului Duh! Precum focul cel
pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa şi focul
Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai
tare decât fierul, deşi el înainte era mai moale decât lutul, aşa că
păcatul nu mai poate vătăma pe sufletul cel acum întărit. Iar
omul, care cu puţin mai înainte era pătat cu întunecimea
păcatului, prin harul sfântului Duh, se face mai luminat şi mai

strălucit decât soarele. Aceasta ne învaţă Apostolul Pavel, când
scrie: "Nu vă înşelaţi, că nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nki
preacurvarii, nici malahii, nici Sodomenii, nici furii, nici lacomii,
nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu
nu vor moşteni" (1 Co 6, 9, 10). După ce el a numărat toati'
felurile de păcate şi ne-a învăţat că, acei ce sunt cuprinşi de
aceste păcate, sunt pierduţi pentru împărăţia lui Dumnezeu, a
adăugat îndată: "Şi aşa eraţi unii dintre voi; dar v-aţi spălat, v-aţi
sfinţit, v-aţi îndreptat" (1 Co 6, 11). Cum şi în ce chip? La aceasta
răspunde el îndată: 'In numele Domnului nostru lisus Hristos, şi
prin Duhul Dumnezeului nostru". Vedeţi, iubiţilor, puterea
Sfântului Duh? Vedeţi cum Sfântul Duh a depărtat toate aceste
păcate, şi pe aceia, care înainte cu totul se înjosiseră prin
nelegiuirile lor, repede i-a ridicat la cea mai înaltă cinste?
Dar să ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare, care
merită într-adevăr a ne ocupa. Adică eu trebuie, iubiţilor, să vă
lămuresc, pentru ce Hristos nu îndată după înălţarea Sa la cer ne
a dat Duhul Sfânt, acest izvor de aşa multe bunuri şi daruri, ci a
lăsat pe ucenicii Săi să-L aştepte un timp îndelungat, şi apoi le-o
trimis darurile Sfântului Duh. Aceasta s-a făcut nu din întâmplare
şi fără pricină. El ştia că oamenii nu admiră îndeajuns bunurile pe
care le au la îndemână, nu preţuiesc după cuviinţă mărimea şi
gingăşia lor, dacă ei n-au fost lipsiţi de dânsele un timp
îndelungat. Să vă aduc un exemplu: Cine este cu totul vioi şi
sănătos, nu simte şi nici nu poate şti tocmai cât de preţioasă este
sănătatea dacă el niciodată n-a suferit de vreo boală. De
asemenea nu s-ar preţui după cum se cade lumina zilei, dacă noi
n-am cunoaşte şi întunecimea nopţii. Dar mai bine învăţăm noi a
cunoaşte preţul bunurilor, de care ne îndulcim, când le pierdem
pe un timp îndelungat. Aşa ucenicii Domnului au petrecut zilele
lor cu multă plăcere, pe cât ei s-au îndulcit de prezenţa Lui, şi
petrecerea lor cu Dânsul le aducea mii de bucurii. Toată Palestina
se uita la ei, ca la nişte stele strălucitoare, atunci ei înviau morţii,
curăţeau leproşii, alungau duhurile cele necurate, tămăduiau

bolile şi săvârşeau multe alte minuni. Fiindcă ei erau aşa de
renumiţi şi slăviţi, de aceea a îngăduit Dumnezeu, ca ei pe un
timp să piardă puterea, prin care ei lucrau toate acestea, pentru
ca ei tocmai prin această pierdere să vină la cunoştinţă, cât de
mult datorau ei a mulţumi milostivei Lui prezenţe şi tocmai prin
această recunoştinţă să se facă mai poftitori de a primi darurile
harului Sfântului Duh. Aceasta i-a mângâiat, când ei jeleau şi
suspinau pentru ducerea de la ei a învăţătorului lor, a luminat pe
cei descurajaţi cu lumina Sa, a ridicat iarăşi pe cei ce erau
aproape căzuţi, a împrăştiat norii mâhnirii lor şi a alungat
supărarea din sufletul lor. Când Domnul zisese odinioară către
dânşii: "mergeţi şi învăţaţi toate popoarele" (Mt 28, 19), atunci ei
erau încă neştiutori, cum să înceapă aceasta şi încotro să o apuce
fiecare, spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Acum însă S-a
pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i-a povăţuit la tot
adevărul, i-a învăţat şi i-a luminat, şi prin limbile, ce a dat
fiecăruia a vorbi, le-a arătat ţările, care erau încredinţate
învăţământului lor. Duhul Sfânt însă de aceea a venit în chip de
limbi, ca să amintească de o întâmplare de mult a Vechiului
Testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflaţi de mândrie,
voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărţit
Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a
popoarelor. Acum din contră, s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul
limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăşi să se
aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la
credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit ceva neobişnuit şi
nou. Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea
cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea
în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii. Aceasta a fost
pricina pentru care Sfântul Duh s-a arătat în chipul limbilor. Dar
limbile s-au părut a fi de foc, căci mulţi spini ai păcatului
crescuseră în noi. Precum un pământ bun şi roditor, dacă nu se
lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi
cu noi oamenii. Plecarea firii noastre, deşi este bună şi proprie .1

produce roadele faptei bune, însă dacă ea nu se lucrează cu
plugul cucerniciei, şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de
Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate. Şi precum
adeseori nu se poate vedea pământul unui ogor din pricin.i
mulţimii pălămidei, a spinilor şi a buruienilor, aşa multă vreme nu
s-a putut cunoaşte şi privi nobleţea sufletului nostru, până ce <i
venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curăţit cu
focul Duhului şi l-a făcut propriu de a primi sămânţa cea cerească
Pentru toate acestea, încă şi pentru nenumărate alte
bunuri, avem noi să mulţumim zilei de astăzi. De aceea vă
sfătuiesc să prăznuim această sărbătoare într-un chip vrednic de
aceste bunuri, nu numai cu strălucirea şi cu podoaba din afară
(Sfântul loan continuă aceasta şi mai departe, şi din cuvintele lui
noi vedem că atunci, ca şi astăzi, la Cincizecime, se împodobeau
casele şi uliţele, cu flori, arbori etc.), ci prin aceea ca să
împodobim sufletele noastre şi să ne îmbrăcăm cu hainele cele
strălucite ale faptei bune. în felul acesta, vom dobândi şi noi
darurile Sfântului Duh şi ne vom face părtaşi roadelor, celor ce vin
de la Sfântul Duh. Dar care este oare rodul Sfântului Duh? Să
ascultăm pe Apostolul Pavel, el ne spune, "roada Duhului este
dragostea, bucuria, pacea" (Ga 5, 22). la aminte, cât de întocmai
se rosteşte Apostolul şi în ce mare legătură stau cuvintele Lui. El
pune dragostea înainte, apoi vorbeşte despre urmările ei. El
începe de la rădăcină şi apoi, arată roadele. El pune întâi piatra
fundamentală şi apoi, aşează zidirea. El face începutul cu izvorul
şi apoi, vine la râu. într-adevăr, noi nu putem simţi bine bucuria
mai întâi până ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastră, iar
binele aproapelui nu îl privim ca pe al nostru. Aceasta însă nu se
poate face, dacă mai întâi nu a domnit dragostea întru inima
noastră. Adică dragostea - rădăcina şi izvorul şi mama a tot
binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale
faptei bune, se varsă ca un izvor în nenumăratele pâraie, şi
asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa.
Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit-o

rod al Sfântului Duh. Dar într-alt loc îi dă el o numire aşa de mare,
încât o numeşte plinire a legii. "Dragostea, zice el, este plinirea
legii" (Rm 13, 10). Chiar Hristos, Domnul lumii, declară avuţia
dragostei, ca dovada cea mai adevărată, că cineva este ucenicul
Său, când zice: 'Intru aceasta vor cunoaşte toţi, că ai mei ucenici
sunteţi, de veţi avea dragoste între voi" (In 13, 35). De aceea să
alergăm la dragoste, să ne lipim de ea şi cu dânsa să prăznuim
această sărbătoare! Căci unde este dragoste, de acolo lipseşte
micimea sufletului; unde este dragoste, de acolo pier patimile
cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice apostolul, "nu se
trufeşte, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviinţă" (1 Co 12,
4-5). Dragostea nu pricinuieşte aproapelui nici o vătămare, şi
unde domneşte dragostea, acolo nu se vede nici un Cain ucigaş
de frate. Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul
păcatelor îndată se va usca; scoate rădăcina, atunci ai stârpit şi
roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiţi, ci spre
folosul pizmaşilor, căci aceştia sunt cei care au mai multă pagubă
dintru aceasta, şi, ei înşişi îşi pregătesc pieirea. Din contră, pentru
acei ce sunt pizmuiţi şi suferă aceasta cu răbdare, sunt gătite
cununi şi răsplătiri slăvite. Gândeşte la Abel, totdeauna el va fi
proslăvit ca un drept, în toate zilele se va vesti lauda lui, şi tocmai
uciderea lui i-a adus aşa de mare slavă. încă şi după moarte glasul
lui nu a amuţit, şi de-a pururea pârăşte el pe ucigaşul său. Cain a
rămas în viaţă şi a secerat rodul faptei sale, căci şi-a petrecut
zilele sale întru frică şi cutremur, Abel însă zăcea pe pământ
sugrumat, dar vorbea după moartea lui cu mai mare curaj decât
acela. Precum pe Cain păcatul l-a făcut atât de nenorocit, încât
ducea o viaţă mai amărâtă decât moartea, aşa pe Abel fapta cea
bună l-a făcut încă şi după moartea sa mai slăvit şi mai renumit
decât înainte.
Aşadar, pentru noi atât aici, cât şi în cealaltă viaţă, să avem
o încredinţare tare şi să secerăm fericita bucurie ca rod al acestei
sărbători să aruncăm hainele cele necurate ale sufletului, dar mai
ales pizma să o depărtăm! De am avea mii de însuşiri bune, toate

nu ne ajută, întrucât ne schimonoseşte această urâtă meteahnă
Dea Dumnezeu, ca noi toţi să fim slobozi de dânsa! Închideţi deci
Satanei intrarea din toate părţile, pentru ca voi, plini de încredere
şi de veselie, să ieşiţi întru întâmpinarea împăratului cerului, Când
El va veni, spre a vă face părtaşi de bunurile Sale cele negrăite pe
aceia, care au petrecut viaţa lor cu fapte bune şi cu cucernicie,
întru Hristos lisus Domnul nostru căruia se cuvine cinstea şi slava,
acum şi în vecii vecilor! Amin,
X. Panegiric la un Sfânt
Sfântul Gh eorghe*
(23 aprilie)
"Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?"
Am ales din Sfânta Scriptură cuvântul acesta, pentru că

între înţelesul adânc al acestui cuvânt şi obiectul înalt al
sărbăţorii noastre de astăzi este o strânsă legătură.
Noi astăzi ne strângem duhovniceşte împrejurul unuia
dintre sfinţii lui Hristos: Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe.
Cine a fost acest sfânt? N-am de gând să vă povestesc viaţa
lui. Cred că celor mai mulţi dintre voi le este cunoscută. Iar
acelora care nu o cunosc, le fac rugămintea de a-şi adânci sufletul
în citirea vieţii acestui minunat sfânt şi vor câştiga astfel ceea ce
le lipseşte în privinţa detaliilor din viaţa Sfântului Gheorghe.
Vreau să expun astăzi înaintea sufletelor voastre, nu
detaliile vieţii lui, ci esenţa vieţii lui. Şi în ce constă această
esenţă a vieţii Sfântului Gheorghe? De la început putem afirma că
este aceeaşi în viaţa tuturor sfinţilor. Şi anume, exprimând-o în
două cuvinte: '‘distrugerea idolilor". în aceasta constă esenţa
vieţii sfinţilor şi îndeosebi a sfântului pe care îl prăznuim astăzi.
Căci Marele Mucenic Gheorghe a fost un mare dărâmâtor de
idoli.
Pe vremea aceea, lumea întreagă se închina la idoli. Şi
tocmai în această vreme închinătoare la idoli, Marele Mucenic
Gheorghe este rânduit de Dumnezeu să se nască şi să crească, să
trăiască şi să moară. Ba, încă, într-un anumit înţeles, putem
spune că el a trăit şi a murit din pricina idolilor.
* Preot Toma Chiricuţă, Anul în Predici, Editura Anast<isi<», lhi< u n •*,1 1 . j> 1 , 1 i
A trăit dărâmând idolii şi a murit omorât de închinătorii

idolilor.
Scumpii mei fraţi, plecând de la această esenţă a vieţii şi
morţii Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe - dărâmarea
idolilor - desigur că în sufletul vostru se pune o întrebare: întru
cât poate să fie actuală viaţa acestui sfânt? Mai există în timpul
nostru idoli, pentru ca să ne intereseze dărâmarea lor?
La această întrebare noi răspundem hotărât: Da, da! Din
nefericire mai sunt idoli. Aceasta este, în adâncimile ei, lucrarea
lui Satan. El ridică necontenit idoli.
Şi care este interesul lui Satan să facă lucrul acesta?
O, iubiţii mei! Dacă-I cunoaştem pe Satan, dacă ştim în ce
constă esenţa lui Satan, răspunsul la această întrebare este cum
nu se poate mai simplu. De ce ridică Satan idoli? Pentru ca să-L
înlocuiască pe Dumnezeu. Pentru că Satan este vrăjmaşul lui
Dumnezeu şi el nu găseşte o altă cale, o altă formă de a lupta cu
Dumnezeu decât căutând să-L înlocuiască în sufletele noastre.
Satan nu poate să distrugă pe Dumnezeu însuşi. O, este cu
neputinţă măcar să conceapă aceasta. Şi fiindcă Satan ştie că nu
poate face aceasta, de aceea el nu se duce la Dumnezeu însuşi, ca
să atenteze la viaţa Lui, la fiinţa Lui, ci se duce la sufletul omului şi
acolo caută să-L înlocuiască pe Dumnezeu, în sufletul omului
Dacă izbuteşte să facă lucrul acesta, atunci el este mulţumit. Cu
adevărat şi are motiv să fie mulţumit.
Pentru că, dacă el ar izbuti să alunge sau să-L înlocuiască pe
Dumnezeu în sufletele tuturor oamenilor, atunci el şi-ar ajunge
ţinta, obiectivul luptei lui, care, după cum am spus, este de a-L
învinge pe Dumnezeu. în cazul când L-ar înlocui pe Dumnezeu în
conştiinţele oamenilor, Satan, s-ar putea socoti, cu drept cuvânt,
un biruitor al lui Dumnezeu.
Dar desigur că au început să se încrucişeze în sufletele
voastre fel de fel de întrebări, la auzul acestor afirmaţii. Vă veţi fi
întrebând în primul rând: este cu putinţă oare ca Satan să
înlocuiască pe Dumnezeu în sufletele oamenilor? Aceasta nu ar

însemna un fel de atentat chiar la fiinţa lui Dumnezeu?
Şi când el ar izbuti, într-un chip oarecare, să înlocuiască pe
Dumnezeu în sufletul nostru, oare asta n-ar însemna că el a
desfiinţat pe Dumnezeu? Poate că aşa se întreabă cel care nu
cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu şi planul după care El conduce
lumea.
Ei bine, la astfel de întrebări fireşti, care se pun conştiinţei
voastre, vă răspund imediat: Nu! Nu înseamnă nicidecum că
diavolul L-a învins pe Dumnezeu, dacă a izbutit să-L înlocuiască în
sufletul nostru. Pentru că Dumnezeu, iubiţii mei, se conduce El
însuşi după o lege, care este, într-un anumit înţeles, însăşi esenţa
fiinţei Lui. Aceasta este legea libertăţii. Dumnezeu este marea
libertate. Şi după această libertate, care este însăşi esenţa voinţei
Lui, Dumnezeu conduce toată lumea. De aceea Dumnezeu
respectă libertatea omului. Dumnezeu nu este un Dumnezeu
silnic. El nu vrea să ne ia libertatea. De ce? Pentru că lucrul acesta
ar fi singurul chip în care Dumnezeu S ar putea tăgădui pe Sine.
Ceea ce este absurd chiar a şi concepe, nicidecum a crede.
Aceasta, de altfel, nici n-ar fi spre slava Lui. Căci ce slavă ar fi
aceea, ca un Atotputernic să silnicească pe un slab? lată deci
motive care decurg cu totul necesar din fiinţa Iui Dumnezeu, ca să
înţelegem intangibilitatea legii libertăţii pentru însuşi Dumnezeu
în această privinţă, de altfel, însuşi cuvântul lui Dumnezeu
ne lămureşte deplin. Căci El zice: "înaintea ta stau apă şi foc, tu
alege ce vrei" Auziţi cum vorbeşte Dumnezeu? Dumnezeu cel
liber? El vrea să aibă în noi închinători liber. De aceea, cu nici un
chip, nu vrea să ne silnicească. El vrea să ne închinăm Lui, nu siliţi
de puterea Lui, ci pentru că noi înşine voim să I ne închinăm, în
chip absolut liber.
Şi atunci înţelegeţi pentru ce Satan tocmai această parte
din fiinţa noastră voieşte să o distrugă? Pentru că tocmai la
libertate, care este însăşi esenţa umanităţii noastre, atentează
necontenit. El vine cu ispita, care nu înseamnă, de fapt, altcev.i
decât lucrarea lui, ascunsă sub aparenţe de multe ori frumoase

dar, în realitate, întotdeauna rea şi ucigătoare.
Pentru ca să înţelegeţi mai bine fiinţa ispitei, gândiţi-vă, vă
rog, la cârligul cu care se pregăteşte pescarul ca să prindă peşte.
El - ştim cu toţii - îmbracă acest cârlig într-o aparenţă
înşelătoare: o bucată de carne sau altceva bun şi deci ademenitor
pentru bietul peşte. Fiindcă pescarul ştie bine că peştele ar fugi
de cârligul lui, dacă l-ar vedea. Pe când aşa, peştele se lasă atras
de această înşelătoare carne şi o înghite. Imediat el simte că a
intrat în fiinţa lui un corp străin şi caută să scape, zbătându-se
puternic. Dar în zadar. Pescarul scoate cârligul din adâncul apei şi
odată cu dânsul şi peştele prizonier.
întocmai aşa este, iubiţii mei, şi ispita lui Satan. Ea este
ceva ascuns, o lucrare rea prin însuşi izvorul tainic din care s-a
născut, însă în aparenţă bună, frumoasă, plăcută. Cu această
aparenţă izbuteşte Satan să ne facă pe noi să ne dăm libertatea în
mâinile lui, ca astfel, în mod cu totul liber, nesiliţi de nimeni, să
ne constituim prizonieri ai spiritului lui.
Şi atunci Satan şi-a atins ţinta !
Dar este, oare, Dumnezeu învins prin aceasta? Nicidecum.
Pentru că aceeaşi libertate, pe care Satan a putut-o robi,
înşelându-i pe om, se poate transforma, fiindcă este divină, într-o
putere redutabilă pentru acest Satan, dacă ea se întoarce din nou
la Dumnezeu. în felul acesta, Dumnezeu este slăvit tocmai prin
libertate, care la început părea că se întoarce împotriva slavei
Sale.
Scumpii mei, am insistat cam mult asupra acestui lucru;
veţi vedea însă că este în legătură cu ceea ce ne preocupă astăzi.
Am plecat, în predica noastră, de la ideea de idoli. Am spus
că sfinţii, şi în special Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, pe
care îl prăznuim astăzi, au fost dărâmători de idoli. Şi am afirmat
că viaţa acestui sfânt este actuală, pentru că sunt nenumăraţi
idoli, pe care şi în vremea noastră îi ridică Satan.
Se naşte întrebarea: care sunt aceşti idoli? Dar, pentru a

putea răspunde la aceasta, ar trebui să ştim mai întâi ce este un
idol.
Proorocul Isaia ne spune că idolul este un chip de lemn, de
piatră sau de aur, pe care îl lucrează un meşter. în chip mai
strâmb sau mai desăvârşit lucrat, chip mut şi mort, pentru că nu
poate vorbi şi nici nu se poate mişca, nefiind decât o bucată de
materie moartă.
Şi în faţa acestui chip se prosternează omul! lată ce este
idolul. Cu alte cuvinte: un înlocuitor al lui Dumnezeu, un
uzurpator al drepturilor lui Dumnezeu în conştiinţa şi în viaţa
noastră.
Atunci când tu nu te mai închini lui Dumnezeu, ci te închini
la un lucru, oricare ar fi acel lucru, înseamnă că tu te închini la
idoli.
Şi atunci, iubiţii mei, înţelegeţi bine că idolul poate să fie
foarte variat ca formă şi înfăţişare. Aceasta îl face pe Sfântul
Apostol Pavel să scrie în Epistola lui către Efeseni aceste cuvinte:
"Că ştiţi bine că nici un curvar, nici un stricat, nici un lacom de
avere, care este un închinător la idoli, nu are parte de moştenirea
lui Hristos şi a lui Dumnezeu" (Ef 5, 5). Aţi auzit cine este idolul?
Sfântul Apostol Pavel nu mai vorbeşte despre vechii
egipteni, despre vechii greci sau despre vechii romani. Aici el se
adresează către toţi creştinii care locuiau în cetatea Efes şi faţă de
ei simte nevoia să întrebuinţeze cuvântul "idol". El vorbeşte aici
despre curvar, către stricat, către lacomul de avere. Aceştia sunt
închinători la idoli. Pentru că aceştia nu se mai închină acum lui
Dumnezeu, ci unei plăceri desfrânate. Curvarul se închină fiinţei
care-i satisface stricata lui plăcere. Avarul se închină banului.
Şi în chipul acesta putem să mergem mai departe şi să
numim, la nesfârşit, tot alţi idoli noi, care în fond nu sunt decât
tot atâtea proiecţii ale egoismului. Socot, iubiţii mei, că ne-am
înţeles acum destul de temeinic.
Un idol înseamnă tot ceea ce tinde a înlocui sau chiar

înlocuieşte, de fapt, pe Dumnezeu în conştiinţa noastră.
Orice! Orice! Nu numai un lucru de piatră sau de aur sau de
lemn, ci şi o fiinţă vie, un om sau, mai mult, chiar o idee. Dacă tu
ai aşezat în centrul conştiinţei tale o idee şi i te închini, atunci ea
este idolul tău. Fiindcă ea ţine pentru tine locul lui Dumnezeu.
Deci fiinţa, obiectul sau ideea cărora tu te închini, acelea îţi ţin ţie
loc de Dumnezeu, ele L-au înlocuit pe Dumnezeu în sufletul tău.
Să săpăm însă mai adânc, să pătrundem mai adânc în ideea
aceasta de idol. Am spus că idolul este tot ceea ce tinde să-L
înlocuiască pe Dumnezeu în fiinţa noastră, lată ce vrem să
spunem prin aceste cuvinte:
Fraţii mei, Dumnezeu este singura realitate la care se
cuvine să ne închinăm. Pentru că El este Creatorul nostru şi
Mântuitorul nostru. El este Adevărul nostru, Viaţa nostră. El este
Iubirea din care ne hrănim, este Calea nostră către viaţă. Şi tot El
va fi şi Judecătorul nostru, la sfârşitul tuturor timpurilor.
Aceste motive, toate, ne încredinţează pe noi că trebuie să
ne închinăm Lui.
Dar ce înseamnă să ne închinăm lui Dumnezeu, fraţilor?
Cuvântul "a închina" vine de la un vechi cuvânt latinesc
înclinare. Căci ceea ce numim noi astăzi închinăciune, în toate
timpurile, a fost însoţit de un gest de înclinare. Ori de câte ori ne
aşezăm în faţa lui Dumnezeu, simţim o nevoie organică, absolută,
de a ne prosterna în faţa Lui. Pentru ce ne înclinăm, oare, în faţa
lui Dumnezeu? Pentru că atunci când noi ne vedem în spiritul
nostru în faţa Lui, toată fiinţa noastră simte şi înţelege că El este
viaţa noastră, că din El ne tragem toată această fiinţă a noastră
simte că El este adevărul vieţii noastre, că în afară de Dumnezeu
nu există nimic şi deci nici viaţa noastră.
Pentru aceasta, conştiinţa noastră şi fiinţa noastră întreagă
spun înaintea lui Dumnezeu, atunci când ne închinăm Lui
"Doamne, Tu eşti centrul vieţii noastre! Doamne, către Tine
gravităm! Toată fiinţa noastră o punem în slujba Ta, căci ea nu se
poate determina decât după fiinţa Ta. Tu porunceşte şi eu voi

asculta! Spune, Doamne, ce vrei să fac, şi eu voi face!" Aceasta
este "înclinarea" care devine "închinare".
Iubiţii mei, acum înţelegeţi că închinarea înseamnă un act
de voinţă din partea noastră, prin care noi punem pe Dumnezeu
în centrul vieţii noastre, în centrul conştiinţei noastre. Atunci când
ne închinăm lui Dumnezeu, noi nu avem alt centru decât pe El.
Dacă voiţi o asemănare care este foarte potrivită, gândiţi-
vă ce ne învaţă astronomia cu privire la raportul dintre pământ şi
soare. Pământul gravitează necontenit în jurul soarelui, pentru că
el s-a născut din soare şi necontenit trage către obârşia sa.
Gravitează către izvorul din care şi-a primit fiinţa. Ei bine, ceea ce
face pământul în mod inconştient, prin forţa gravităţii, o face
omul conştient, prin închinarea către Dumnezeu. Aceasta
înseamnă că, între motivele acţiunii noastre, Dumnezeu este
motivul fundamental; în orice moment, noi ne hotărâm şi ne
determinăm după acest motiv, care este El, motivul tuturor
motivelor.
Ce vrea Dumnezeu? Care este cuvântul lui Dumnezeu?
Aşa se întreabă omul, când se închină lui Dumnezeu. Şi în
clipa aceea omul ştie că este cu neputinţă să facă altceva decât
voinţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, în orice fel de religie,
închinarea. Câteodată, la unii oameni, închinarea poate să
rămână un simplu gest exterior, lipsit de orice conţinut moral.
Dar aceasta nu este nicidecum închinarea cea adevărată,
închinarea este o acţiune care angajează întreaga noastră fiinţă
înaintea lui Dumnezeu. Un om care într-adevăr se închină lui
Dumnezeu nu poate să trăiască decât după voia lui Dumnezeu, nu
poate să meargă pe altă cale decât pe calea lui Dumnezeu.
Aceasta este, iubiţii mei, închinarea.
Şi atunci înţelegeţi ce vrea să facă Satan, când ne
construieşte idoli? înţelegeţi care este ţinta lui? E foarte uşor de
întrevăzut: el vrea să ne ademenească pe noi toţi şi să ne facă să
gravităm cu voinţa noastră, nu înspre Dumnezeu, ci într-altă
direcţie. Oricare alta, numai înspre Dumnezeu, nu. "Spre orice să

gravitezi, spune Satan, numai nu spre Dumnezeu. Uite, ai de ales:
vrei să gravitezi spre bani? Ţine bani. Vrei să gravitezi spre
petrecere, spre veselie? lată veselie. Vrei să gravitezi spre glorie?
Vino şi ia glorie. Vrei să gravitezi spre cugetare? Poftim cugetare.
Dar numai spre Dumnezeu să nu graviteze fiinţa ta". Aceasta o
voieşte Satan.
De ce oare lui Satan nu-i convine gravitaţia noastră spre
Dumnezeu? Pentru că îl urăşte pe Dumnezeu. El caută să-L
biruiască pe Dumnezeu şi, pentru că nu-L poate birui pe
Dumnezeu însuşi, atentează la fiinţele ce oglindesc într-însele
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care sunt oamenii. El ştie de
asemenea că noi suntem stăpâni asupra libertăţii noastre, încât
dacă am voi, am putea să ne împotrivim chiar şi lui Dumnezeu; şi
de aceea încearcă el să ne construiască idoli. Idolii aceştia, iubiţii
mei, el îi face frumoşi, ademenitori, îi face aşa cum îi doreşte
închipuirea noastră, pervertită de păcat. Ni-I prezintă într-o formă
care să atingă perfecţiunea şi ne spune: "Uite, acesta este
dumnezeul tău; acestuia să i te închini de astăzi înainte". Iar a te
închina la idoli înseamnă, după cum am văzut, a pune altă fiinţă
decât Dumnezeu în centrul conştiinţei tale. înseamnă să gravitezi
cu toată fiinţa ta, nu spre Dumnezeu, ci fie spre unul din lucrurile
sau fiinţele care fac parte din univers sau chiar spre universul
întreg. De pildă, uitaţi-vă la cutare soţie: ea nu se închină lui
Dumnezeu, ci se închină soţului său. De ce? Pentru că ea nu face
ceea ce cere Dumnezeu, ci ceea ce îi cere soţul ei. Aceasta
înseamnă că ea îl iubeşte pe soţul ei mai mult decât pe
Dumnezeu. Soţul îi este ei Dumnezeu, lată deci un idol. Sau un
altul: o mamă sau un tată care-şi îndreaptă toată fiinţa spre
copilul lor. Ei cu adevărat nu mint când îşi spun: Cât de mult îl
iubesc pe copilul meu! Dar îl iubesc în chip păgân. Pentru că toată
fiinţa lor este plină de acest copil. Ei nu-L mai au pe Dumnezeu, ci
L-au înlocuit complet prin copilul lor. Copilul a devenit pentru ei
un imperativ indiscutabil. Orice ar pofti copilul lor, ei îi satisfac
imediat dorinţele, pentru că de fapt, ei i se închină acum lui, ca

unui alt idol.
Iar acum uitaţi-vă fraţilor, la toţi aceşti idoli, cunoscuţi şi
necunoscuţi, cărora li se închină lumea de astăzi. Uitaţi-vă bine şi
deplângeţi-i, pentru ca nu cumva voi înşivă să fiţi închinători la
idoli, aşa cum sunt ei.
Acum înţelegeţi, sper, în ce constă actualitatea prăznuirii
de astăzi. Noi astăzi ne strângem în jurul Sfântului şi Marelui
Mucenic Gheorghe, dărâmătorul de idoli, şi-l rugăm să
săvârşească şi înăuntrul conştiinţei noastre aceeaşi lucrare
minunată de dărâmare a idolilor pe care a săvârşit-o atunci când
răscolea praful drumurilor din lume cu picioarele sale.
Să-l rugăm pe Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe ca, cu
putere de Sus, cu puterea aceluiaşi Mântuitor, al nostru ca şi al
său, să facă acum această lucrare izbăvitoare în sufletele noastre,
dacă se află cumva vreunul dintre noi în trista situaţie de
închinător la idoli.
Frate şi soră creştină! Tu cui te închini? Care este
Dumnezeul tău? Care este centrul de greutate al gândurilor tale,
centrul de greutate al fiinţei tale? Sub inspiraţia cui te afli? Pe
calea cui mergi? De cine asculţi? Este într-adevăr Dumnezeu
Stăpânul tău? Te închini tu într-adevăr lui Dumnezeu cu toată
fiinţa ta? Sau, poate, L-ai înlocuit de mult cu idolii lui Satan?
O, frate şi soră! Cercetează-ţi bine lăuntrul sufletului tă
ca să vezi dacă nu cumva eşti un înşelat! Cercetează-te şi vezi, nu
cumva te închini la lumea aceasta? Sau poate că te închini tu
către tine însuţi, ceea ce înseamnă tot închinare la idol! Dacă eşti
într-o astfel de tristă stare, lasă-l pe Sfântul şi Marele Mucenic
Gheorghe, astăzi, să dărâme idolii din tine. Lasă-l să poată săvârşi
această dărâmare, frate şi soră! E nevoie de consimţământul tău,
pentru ca el să poată face aceasta. Fără consimţământul voinţei
tale, idolul la care te închini nu poate fi dărâmat.
Trebuie să ajungi să descoperi acest idol. Trebuie să te
fereşti de primejdia de moarte care te paşte dinăuntru-ţi, pentru
că ai înlocuit pe Dumnezeu cu acest idol. Trebuie să ajungi să

înţelegi că viaţa superioară veşnică este condiţionată de
Dumnezeu şi de ascultarea ta de El. Trebuie să descoperi pe
Dumnezeu!
Iar când ai ajuns la această descoperire, să te recunoşti pe
tine şi idolul la care te închini şi să consimţi cu bucurie la lucrarea
pe care vrea s-o facă lisus Hristos în sufletul tău prin toţi sfinţii
Lui.
Ne spune Cartea Bisericii că Sfântul şi Marele Mucenic
Gheorghe a intrat într-o casă de idoli şi poruncind idolilor să se
prăbuşească la pământ, toţi s-au prăbuşit. Pentru că în Sfântul şi
Marele Mucenic Gheorghe locuia Hristos, în el trăia Hristos.
Hristos este principiul vieţii şi puterea care poate ajuta la
dărâmarea idolului tău şi la întoarcerea ta la adevăratul
Dumnezeu.
Să mergem cu toţii la Hristos! Să îngenunchem cu toţii
înaintea Lui, rugându-L pe El ca, împreună cu Sfântul Mucenic
Gheorghe, să pătrundă dezrobitor în sufletul şi în viaţa noastră, să
dărâme, cu consimţământul credinţei noastre, idolii la care ne-am
închinat până astăzi şi nou să se aşeze El, biruitor, pe tronul
conştiinţei şi al voinţei noastre. Pentru ca Lui să-l slujim, cu tot ce
suntem şi cu tot ce putem fi, spre slava sfântului Său Nume şi a
Sfintei Sale Biserici, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
B IB L IO G R A F IE
A. IZVOARE
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu

purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Justinian,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea
Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1968.
NOUL TESTAMENT cu PSALMII, tipărit cu aprobarea Sfântului
Sinod, sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Iustin, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.
NOUL TESTAMENT, tipărit cu binecuvântarea şi prefaţa Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, versiune revizuită, redactată şi
comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe
numeroase alte osteneli, Ediţia a doua, revăzută şi
îmbunătăţită, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.
NOVUM TESTAMENTUM GRAECE et LATINE, Editura Eberhard
Nestle, Ediţia recesima secunda, United Bible
Societies, London, 1969.
B.OPERE ALE PĂR INŢIL OR Şl SCRIITORILOR

BISERICEŞTI TRADUSE ÎN LIMBA R O M Â N Ă
SF. AMBROZIE AL MILANULUI, Despre Duhul Sfânt,

Traducere de Asistentul Vasile Răducă, în "G.B.", nr.l/ 1987.
SF. ANTONIE CEL MARE, învăţătura despre viaţa
morală,Traducere de Pr. prof. dr. D.Stăniloae, în "Filoc.rom.", voi
I, Ediţia a ll-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992.
SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Scrieri, partea a doua, Glafire,
Traducere, introducere şi note de Pr.prof.Dr. D.Stăniloae, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1992.
SF. CLEMENT ROMANUL, Omilie, numită a doua Epistolă
către Corinteni, Traducere, note şi indici de Pr. D.Fecioru, în
Colecţia "P.S.B." (1), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
SF. DIADOH AL FOTICEEI, Cuvânt ascetic în 100 de capete,
Traducere de Pr. prof. dr. D.Stăniloae, în "Filoc.rom", voi. I, Ediţia
a ll-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992.
DIONISIE pseudo Areopagitul, Despre Numele divine.
Teologia Mistică, Traducere de Cicerone lordăchescu şi Theofil
Simenschy, Postfaţă de Ştefan Afloroaei, Institutul European, laşi,
1993.
SF. GRIGORIE DE NAZIANZ, Cele cinci cuvântări teologice,
Traducere de Pr. prof. dr. acad. D. Stăniloae, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993.
IDEM, Despre iubirea de săraci, Traducere de Pr. dr.
Gheorghe Filea, Bucureşti, 1948.
SF. GRIGORIE CEL MARE (Dialogul), Cartea regulei
pastorale, Traducere de Pr. prof. dr. Alex.Moisiu, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1996.
SF. GRIGORIE de NYSSA, Tâlcuire amănunţită la Cântarea
Cântărilor, Traducere de Pr. prof. D. Stăniloae şi Preot loan Buga,
în Colecţia "P.S.B." (29), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

SF. IOAN DAMASCHIN, Cuvânt de suflet folositor,
Traducere de Pr. prof. dr. D. Săniloae, în "Filoc.rom.", voi.
IV, Ediţia a ll-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1994.
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Rusalii, Traducere de
Pr. D. Fecioru, în "M.B.", nr. 7-9/1968.
IDEM, Despre predică, de Pr. D. Fecioru, "M .A ." nr. 1-3/
1978.
IDEM, Tratatul despre preoţie, traducere de Pr. D.Fecioru,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987.
IDEM, Scrieri partea întâia, Omilii la Facere, Traducere,
introducere, indici şi note de Pr. D.Fecioru, în Colecţia "P.S.B." (2),
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1987.
SF. ISIHIE SINAITUL, Cuvânt despre trezire şi virtute, de Pr.
prof. dr.D. Stâniloae, în "Filoc.rom.", voi. IV, Ediţia a ll-a, Editura
Harisma, Bucureşti, 1994.
SF. MARCU ASCETUL, Despre legea duhovnicească, de Pr.
prof. dr.D. Stâniloae, în "Filoc.rom.", voi. I, Ediţia a ll-a, Editura
SF. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, de Pr. prof. dr.
D. Stâniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983.
IDEM, Mistagogia, traducere de Pr. prof. dr. D. Stâniloae,
în "R.T.", nr. 3-4/1944.
IDEM, Capete teologice (gnostice), traducere de Pr. prof.
dr. D. Stâniloae, în "Filoc.rom." voi. II, Ediţia a ll-a, Editura
IDEM, Răspunsuri către Telasie, traducere de Pr. prof. dr.
D. Stâniloae, în "Filoc.rom", voi. III, Ediţia a ll-a, Editura Harisma,
Bucureşti, 1994.
ORIGEN, Scrieri alese, partea întâi, Scrieri exegetice la

Vechiul Testament, în colecţia "P.S.B." (6), traducere de Pr. prof.
D. Bodogae, Bucureşti, 1981.
IDEM, Scrieri alese, partea a doua, Exegeze la Noul
Testament, în Colecţia "P.S.B." (7), traducere de Pr. prof. T,
Bodogae, Bucureşti, 1982.
SF. PETRE DAMASCHINUL, învăţături duhovniceşti,
traducere de Pr. prof. dr. D. Stăniloae, în "Filoc.rom.", voi. V,
Ediţia a ll-a, Editura Harisma, 1995.
SF. SIMEON METAFRASTUL, Parafrază în 150 capete la
cele 50 de Cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul, trad. de
Pr.prof.dr. D. Stăniloae, în "Filoc.rom.", voi. I, Ediţia a doua,
Editura Harisma, Bucureşti, 1995.
SF. TEODOR STUDITUL, lisus Hristos Prototip al Icoanei
Sale, Studiu introductiv şi traducere de Diac. loan I. Ică jr., Editura
Deisis, Alba lulia, 1994.
TEOGNOST, Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie,
traducere de Pr. prof. dr. D. Stăniloae, în "Filoc.rom.", voi. IV,
Ediţia a ll-a, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994.
SF. VASILE CEL MARE, Scrieri, partea întâia, Omilii la
Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi Cuvântări, în Colecţia
"P.S.B." (17), Traducere, introducere, note şi indici de Pr. D.
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
C. LUCRĂRI, STUDII Şl AR TICOLE
ALBU N., Istoria învăţământului românesc în Transilvania

până la 1800, Blaj, 1944.
ALEXANDRESCU URECHE V., Elocinţa română, Bucureşti
1867.
ANDRU Vasile, Terapia destinului, Editura Princeps, laşi,
1994.
ANTONESCU, Dr. Georgeta, Natura în poezia românească,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1995.
ARAMĂ, Pr. George, Curs de omiletică, Imprimeriile
"Independenţa", Bucureşti, 1923.
IDEM, Elemente de omiletică specială sau povăţuiri şi
îndrumări speciale pentru alcătuirea diferitelor genuri şi specii de
cuvântări bisericeşti, precedate de noţiuni despre istoria
elocenţei bisericeşti din vechime până astăzi, Editura Librăriei
"Principele Carol", Bucureşti, 1930.
ARSENIEV Nicolae, Mistica şi Biserica Ortodoxă, traducere
Remus Rus, Editura Iri, Bucureşti, 1994.
BALCA, Diac. prof. dr. Nicolae, Importanţa catehetică a
Sfintei Liturghii, în "B.O.R.", nr. 1-2/1958.
IDEM, Câteva trăsături ale Sfântului loan Gură de Aur ca
predicator, în "S.T.", nr. 7-8/1968.
BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Clujului, Poezia religioasă
românească modernă. Mari poeţi de inspiraţie creştină, în "S.T.",
nr. 1-3/1994.
BASARAB, Pr. prof. dr. Mircea, Scriptură şi Liturghie, în
"M.B.", nr. 7-9/1981.
BASARAB, Pr. prof. dr. Mircea, Sfânta Scriptură şi
interpretarea ei în concepţia Sfântului Vasile cel Mare, în "M.B.",
nr. 4-6/1979.
BĂBUŞ, Arhim. Gr., Predica Sfinţilor Părinţi, în "G.B." nr.
10/1956.
BAJAN, Drd. loan, Predica, mijloc de propovăduire şi de

păstrare a dreptei credinţe în trecut şi azi, în "M .O ." nr.1-2/1985.
IDEM, Predica ortodoxă în perioada Triodului şi
Penticostarului, în "S.T.", nr. 9-10/1975.
IDEM, Contribuţii mai noi cu privire la izvoarele Cazaniei
Mitropolitului Varlaam, în "S.T.", nr. 9-10/1974.
BĂLĂCEANU - Stolnici C., Dialoguri despre cele văzute şi
cele nevăzute, Editura Harisma, Bucureşti, 1995.
BĂNESCU, Pr. Marc, Marginalii la problema necrologului,
în "B.M.", nr. 10-12/ 1980.
BELU, Pr. prof. dr. Dumitru, Graiul în funcţia lui etică, în
"M .M .S" nr. 7-8/1971.
IDEM, Cu privire la predică în concepţia Sfântului loan
Gură de Aur, în "M .A.", nr. 3-4/1958.
IDEM, Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, în
"M .A." nr. 1-3/1979.
IDEM, Predicatorul în concepţia Sfântului loan Gură de
Aur, în "B.O.R.", nr. 3-4/1959.
IDEM, Pentru o propovăduire mai rodnică, în "Mitropolia
Ardealului", nr. 1-2/1956.
IDEM, Cu privire la propovăduire, în "Mitropolia
Ardealului", nr. 3-4/1956.
IDEM, Omilie sau Predică? In "M .A.", nr. 3-4/1957.
IDEM, Vechiul Testament ca izvor omiletic, în "M .A.", nr.
5-8/1957; 11-12/1957.
IDEM, A propovădui, ce înţeles are?, în "M .A.", nr. 3-
4/1959.
IDEM, Iconografia ca izvor omiletic, în " M .A.", nr. 11-
12/1958.
IDEM, Sfinţii Părinţi ca izvor omiletic, în "M .A.", nr. 7-
8/1959.
IDEM, Lectura predicatorului, în "M .A.", nr. 11-12/1959.
IDEM, Imnurile liturgice ca izvor omiletic, în "M .A.", nr. 3-
4/1959.
IDEM, De ce e necesar să predici după plan?, în "M .A.",

nr. 7-8/1960.
IDEM, Cu privire la ilustraţia în predică, în "M .A.", nr. 7-
8/1962.
IDEM, Cea dintâi Omiletică în limba română, în "M .A.",
nr. 9-10/1963.
IDEM, Predicile lui Antim Ivireanul, în "M .A.", nr. 1-
3/1963.
IDEM, Predica veacului de aur, în "M .A.", nr. 1-2/1963.
IDEM, Unele condiţii ale propovăduirii, în "M .A.", nr.3-
5/1964.
IDEM, Cu privire la textul predicii, în "M .A.", nr. 11-
12/1964.
IDEM, Predica apostolică, în "M .A.", nr. 1-3/1966.
IDEM, Predica postapostolică, în "M .A.", nr. 4-6/1966.
IDEM, Predica Sfântului apostol Petru, în "M .A.", nr. 1-
3/1967.
IDEM, Predicile lui Vasilie de Seleucia, în "M .A.", nr. 9-
10/1970.
IDEM, Ironia în cuvântările Mântuitorului, în "M .M .S." nr.
11-12/1958.
IDEM, La Brujere, Despre amvon, în , "M .M .S." nr. 10-
12/1969.
IDEM, Preocupări şi studii de pastorală, omiletică şi
catehetică, în "S.T.", nr. 5-6/1960.
IDEM, Aspecte sociale în Didahiile lui Antim Ivireanul, în
"M .O.", nr. 9-10/1963.
IDEM, Predica prin fapte, în "M .O", nr. 3-4 /1961.
IDEM, Motivul iubirii în uzul omiletic, în "M.B", nr. 1-
3/1969.
IDEM, Predica prin exemplul personal, în "B.O.R.", nr.
5/1954.
IDEM, Unele aspecte ale predicii şaguniene, în "M .A.", nr.
1-3/1974.
IDEM, Calităţile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului

apostol Pavel, în "S.T.", nr. 9-10/1955.
IDEM, în legătură cu pregătirea şi mijloacele omiletice ale
preoţilor ortodocşi din Ardeal în prima jumătate a secolului XIX, în
"M .A.", nr. 11-12/1960.
IDEM, Zaharia Boiu, în "M .A." nr. 7-8/1958.
IDEM, Curs de Omiletică, Mss.dactilografiat.
BIANCHI Enzo, Cuvânt şi rugăciune. Introducere în lectura
duhovnicească a Scripturii. Prefaţă de Mitropolitul Serafim, de
Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1996.
BÂCICOV V.V., Estetica antichităţii târzii, Sec. II-III,
Traducere de Lucian Dragomirescu, Editura Meridiane, Bucureşti,
1984.
BOGDAN, Pr. prof. Petru, Viaţa în Hristos. Predici morale
pentru toate duminicile şi sărbătorile anului, Arad, 1943.
BORDAŞIU, Pr. prof. Nicolae, Datoriile morale ale
preotului, în "S.T.", nr.1-2/1973.
BOROIANU Dumitru, Din viaţa şi activitatea preotului, în
"B.O.R.", nr.1/1906.
BIANU Ion, Primii bursieri români în străinătate. Scrisori
ale lui Eufrosin Poteca 1822-1825, în "Revista N ouă"l (1888).
BRANIŞTE, Pr. prof. Ene, Vocaţia pentru preoţie, în "O ."
nr. 2/1979.
BRANIŞTE, Pr. prof. dr. Ene, Idei, principii şi preocupări
sociale în cultul ortodox, în "S.T.", nr. 7-8/1952.
IDEM, Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei
credinţe, a dragostei, păcii şi a bunei înţelegeri între oameni, în
"S.T.", nr. 9-10/1953.
IDEM, Teologia icoanelor, în "S.T.", nr. 3-4/1962.
IDEM, Mijloace şi metode de lucru în activitatea
pastorală, în "B.O.R.", nr. 1-2/1981.
IDEM, Fond şi formă în predică/' M.O.", nr. 3-4/1966.
IDEM, învăţămintele din predica patristică, în "B.O.R.", nr.
1-3/1947.
IDEM, Preoţia şi chipul preotului după Sfânta Scriptură, în

"B.O.R.", nr. 5-6/1965.
BRIA, Pr. prof. dr. loan, Slujirea Cuvântului, în "G.B." nr. 1-
2/1972.
IDEM, lisus Hristos - Dumnezeu Mântuitorul. Hristologia,
în "S.T.", nr.2/1991.
IDEM, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române,
Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, laşi, 1995.
IDEM, lisus Hristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1992.
. BRÂNZEU, Pr. Nicolae, Semănătorul (Omiletica
modernă), Lugoj, 1944.
BUBER Martin, Eu şi Tu, traducere din limba germană şi
prefaţă de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992.
BUCEVSCHI Orest, Hristos în Biserică şi în lume, în "M .O.",
nr. 9-10/1963.
BUCUROIU Răzvan, 7 Dimineţi cu Părintele Dumitru
Stăniloae. Convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Editura
Anastasia, 1992.
BULACU, Pr.prof. Mihail, Omilia exegetică bibică. Studiu
omiletic, Oradea, 1929.
IDEM, Lucrarea creştină socială în parohie, Bucureşti,
1930.
IDEM, Şcoala exegetică biblică din Antiohia, Bucureşti,
1931.
IDEM, Omilia despre predică a Sfântului loan Gură de Aur,
Bucureşti, 1946.
IDEM, Omilia ortodoxă şi Omiletica ortodoxă, în "S.T.", nr.
9-10/1977.
IDEM, Formarea predicatorului după Sfântul loan Gură de
Aur în "B.O.R.", nr. 2/1929; 5/1929.
IDEM, însemnătatea predicii după Sfântul loan Hrisostom,
în "B.O.R.", nr. 4/1928.
BULZAN Daniel, Tradiţia apofatică şi postmodernismul:

confluenţe şi divergenţe în problema limbajului, în "Erezie şi
Logos", Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.
BURCA, Drd. Gheorghe, Predica liturgică, în nr.
12/1973.
IDEM, Importanţa cunoaşterii manifestărilor sufleteşti ale
credincioşilor pentru predicator, în "S.T/'nr. 5-6/ 1971.
BURCUS Teodor, Aspecte sociale în predica profeţilor
Vechiului Testament, în "S.T." nr. 9-10/1966.
BURTAN, Pr. Gheorghe, Preoţie şi slujire în cărţile
profetice ale Vechiului Testament, în "S.T." nr. 9-10/1974.
CABASILA Nicolae, Tălcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi
Despre viaţa în Hristos, de Pr. prof. dr. D.Stăniloae, Editura
Anastasia, Bucureşti, 1989.
CAPLAT, Mgr. Simion, Aspecte omiletice în cuvântările
Sfântului Vasile cel Mare, în "S.T." nr. 7-8/1965.
CATEHISMUL ORTODOX, Viu este Dumnezeu, întocmit de
o echipă de creştini ortodocşi, traducere în româneşte de Aurel
Broşteanu şi Părintele Galeriu, Editura Harisma, Bucureşti, 1992.
CĂLUGĂR, Pr. prof. dr. . Dumitru, Rolul cazaniilor în
formarea vieţii religioase şi morale, în "M .B." nr. 4-6/1978.
CHILEA, Pr.dr. Sebastian, Predica de succes, în "M .O", nr.
1-3/1954.
IDEM, Personalitatea preotului, în "M .O ." nr. 1-2/1974.
IDEM, Predicatorul, în "M .O ." nr. 3-4/1958.
IDEM, Consideraţii omiletice actuale, în "O", nr. 1/1967.
IDEM, Logos şi ethos, în "S.T.", nr. 3-4/1970.
CHIRIAC-DIMANCEA dr. Nicolae, Istoria elocinţei creştine
de la lisus până azi, Introducere în Istoria Bisericii şi Patrologiei,
Craiova, 1927.
CHIŢESCU, Prof. dr. Nicolae, Dogma şi viaţa creştină, în
"S.T." nr. 1-2/1953.
CLEMENT Olivier, Trupul morţii şi al slavei, Traducere de

Sora Eugenia Vlad, Asociaţia filantropică medicală creştină
Christiana, Bucureşti, 1996.
IDEM, Puterea credinţei. Studii de spiritualitate.
Traducere din limba franceză: Alexandrina Andronescu şi Daniela
Ciascai, Editura Pandora, Târgovişte, 1999.
CLEOPA Arhim. Ilie, Minunile lui Dumnezeu din zidiri,
Editura Episcopiei Romanului, 1996.
COMAN, Pr.prof.dr. loan, Persoana Logosului lisus Hristos
în lumina primelor patru secole patristice, în "S.T.", nr. 9-10/1972.
IDEM, Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea
patristică, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1988.
IDEM, Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, Bucureşti,
1937.
IDEM, Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, în "G.B."
nr. 10/1956.
IDEM, Bogăţia piedică în calea mântuirii, în "S.T." nr. 9-
10/1952.
IDEM, Personalitatea Sfântului loan Gură de Aur, în "S.T.",
nr. 9-10/1957.
IDEM, Idei misionare, pastorale şi sociale la Sfinţii Trei
Ierarhi, în "S.T.", nr. 1-2/1951.
IDEM, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în "S.T.", nr. 9-
10/1949.
IDEM, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii
Părinţi, în "S.T.", nr. 3-4/1956.
IDEM, Vocaţia şi pregătirea pentru teologie, în "S.T." , nr.
5-6/1954.
COMAN, Pr dr. Vasile, Echilibrul sufletesc al preotului -
factor de căpetenie în pastoraţie, în "M.B.", nr. 1-3/1958.
COMŞA, Diac. dr. Gheorghe, Istoria predicii la români,
Bucureşti, 1921.
CONSTANTINESCU, Prof. Ştefan, La Sfinţii Trei Ierarhi, în
"G.B." nr. 1-2/1965.
COTLARCIUC Nicolae, Treptele formale psihologice în

predică, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1924.
CRAINIC Nichifor, Sfinţenia-împlinirea umanului (Curs de
teologie mistică), 1935-1936, Ediţie îngrijită de lerodiacon
Teodosie Paraschiv, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,
laşi, 1993.
CRISTESCU, Pr. prof. dr. Grigorie, Predică pentru vremea
t a !, în "G.B.", nr. 7-8/1950.
IDEM, îndrumări omiletice, în "B.O.R." nr. 7-9/1953.
IDEM, Pasiunea şi emoţia în predică, în "M .O.", nr. 4-
6/1954.
IDEM, Valoarea şi funcţiunea subconştientului în predică,
în "M .O ." nr. 1-2/1957.
IDEM, Omilie “mare" şi omilie "m ică" sau omilie
"exegetică"şi omilie "tematică", în "M.M.S." nr. 1-2/1958.
IDEM, Revelaţie, dogmă şi predică, în "S.T." , nr. 3-
4/1954.
IDEM, Predică şi predicator în vremea noastră, în "S.T.",
nr. 3-4/1950.
IDEM, Capernaume...!, Craiova, 1923.
IDEM, lisus în viaţa modernă, Sibiu, 1927.
IDEM, Prin Hristos la cultură, Sibiu, 1927.
IDEM, Semănători de primăvară, Sibiu, 1927.
IDEM, Fă lucrul evanghelistului, Sibiu, 1929.
IDEM, Predică şi cateheză, Sibiu, 1929.
IDEM, Activitatea omiletică, teoretică şi practică a Fer.
Augustin, în "S.T." nr.1/1931; 1/1932.
DALEA Justinian, Scrieri omiletice împotriva superstiţiilor
în Biserica Ortodoxă Română, în "S.T." nr. 7-9/1963
DAVID, Diac.prof. Petru, Preotul ortodox şi propovăduirea
Evangheliei, în "O ." nr. 2/1981.
DEHELEANU Petre, Material pentru predici şi cateheze,
"M.B.", nr. 10-12/1975.
DEMETRIUS, Tratatul despre stil. Traducere şi comentariu

de C. Balmuş, Tipografia A. Ţerek, laşi, 1943.
DENIS de ROUGEMONT, Partea diavolului, Traducere de
Mircea Ivănescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994.
DIALOGURI DE SEARĂ, Părintele Galeriu, Andrei Pleşu,
Sorin Dumitrescu, Editura Harisma, Bucureşti, 1991.
DIAMANDI Sterie, Fiul lui Dumnezeu - Fiul omului, voi. I-
III, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1943.
DICŢIONAR BIBLIC, Editura "Cartea creştină", Oradea,
1995.
. DIMANCEA Chiriac, Istoria elocinţei creştine de la lisus
Hristos până azi, Tiparul Prietenii ştiinţei S.A., Craiova, 1927.
DIMANCEA, Pr. Stan, Schiţe de plan pentru predici, în
"G.B.", nr. 6-7/1954.
DIONISIE, Arhimandritul, Principii de retorica şi elocinţa
amvonului, laşi, 1859.
DRAGOMIRESCU, Prof. Mihail, Puterea cuvântului lui
lisus, în rev. "Gândirea", nr. 10/1930.
DRĂGULIN, Pr. dr. Gheorghe, Propovăduirea cuvântului şi
cultul în Biserica Ortodoxă, în "S.T.", nr. 3-4/1975.
IDEM, Chipul preotului ortodox contemporan, slujitor
evanghelic al lui Dumnezeu şi al oamenilor, în "O " , nr. 3/1973.
DURĂ, Diac.drd. Nicolae, Decalogul în expunere
catehetică, în "M .A.", nr. 7-9/1982.
IDEM, Omilia biblică şi activitatea ei, în "S.T." nr. 3-
4/1983.
IDEM, Viaţa ca temă omiletică după Sfânta Scriptură, în
"S.T.", nr. 7-8/1983.
IDEM, Teme omiletice în profeţia lui Isaia, în "M .O ." nr. 7-
8/1985.
IDEM, Pr.prof. Zaharia Boiu propovăduitor al cuvântului
lui Dumnezeu -150 de ani de la naştere, în "M .A.", nr. 1-2/1984.
IDEM, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea
învăţăturii creştine, în "M .A.", nr. 5-10/1985.
IDEM, Norme canonice referitoare la îndatorirea

învăţătorească şi omiietică a preotului, în "M.B.", nr. 3-4/1983.
IDEM, însemnătatea doctrinară şi omiietică a Evangheliei
cu învăţătură din anul 1581, în "M .O.", nr. 9-10/1986.
IDEM, Importanţa propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu
pentru mântuirea credincioşilor, în "B.O.R.", nr. 1-2/1990.
DUŢU, Pr. Constantin, Aspecte sociale în predica Sfântului
Vasile cel Mare, în "S.T.", nr. 1-4/1979.
IDEM, Importanţa Vechiului Testament ca izvor al predicii,
în "S.T.", nr. 1-2/1978.
IDEM, Epistolele pauline ca izvor al predicii, în "S.T.", nr.
9-10/1977.
IDEM, Sfânta Fecioara Maria în opera omiietică a
Cuviosului Andrei Criteanu şi a Sfântului loan Damaschin, în
"S.T.", nr. 1-2/1980.
IDEM, Panegiricul ca formă a predicii în trecut şi astăzi.
Actualitatea lui pastorală. Teză de doctorat, în "O.", nr. 1-2/1992;
3-4/1992; 1-2/1993.
IDEM, întâlnirea predicii creştine cu retorica greco-
romană, în "S.T.", nr. 2/1991.
ERBICEANU Grigorie, Discurs în solemnitatea patronală a
Seminarului Veniamim din Mon. Socola, pronunciat în 1873, în
"B.O.R." II, nr. 8/1876.
EVDOCHIMOV Paul, Arta icoanei - o teologie a frumuseţii,
Traducere de Grigorie Moga şi Petru Moga, Editura Meridiane,
1992.
IDEM, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă.
Traducere, prefaţă şi note de Pr. dr. Vasile Răducă, Editura
Anastasia, 1995.
IDEM, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, Traducere de
Carmen Bolocan, Editura Polirom, laşi, 1996.
IDEM, Ortodoxia, Traducere de Dr. Irineu loan Popa,
Arhiereu Vicar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
IDEM, Vârstele vieţii spirituale, Cuvânt înainte şi

traducere de Pr.prof. Ion Buga, Editura Asociaţia filantropică
medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1993.
FELEA, Pr. dr. Ilarion, Sfânta Liturghie şi predica, în "R.T.",
nr. 11/1929.
FLAMMARION Camille, Dumnezeu în natură, Traducere
de Arhiereul Irineu Mihălcescu-Târgovişteanul şi Pr. Victor
Nicolescu, Ediţia a IV-a, Editura Pace, Bucureşti, 1938.
FLOCA, Arhid. prof. dr. loan, Predica Fer.Augustin, în
"M .A.", nr. 7-8/1963.
IDEM, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii,
Sibiu, 1991.
IDEM, Predici publicate în perioadicele bisericeşti, în
"M .A.", 11-12/1966.
FLORESCU Vasile, Retorica şi neoretorica, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973.
GALERII), Pr. prof. dr. Constantin, Jertfă şi
Răscumpărare, Editura Harisma, Bucureşti, 1991.
IDEM, Revelaţie şi Educaţie, în "O.", nr. 3-4/1993.
IDEM, Dumnezeu s-a arătat în trup, în "G.B.", nr. 1/1987.
IDEM, Sfanţii Apostoli Petru şi Pavel în slujba Evangheliei,
în "B.O.R.", nr. 5-6/1978.
IDEM, Iconomia Sfântului Duh în slujba lumii, în "M.B.",
nr. 4-6/1980.
IDEM, Dumnezeu este izvorul iubirii şi al păcii, în "O.", nr.
3/1987.
IDEM, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie,
în "O.", nr. 1/1981.
IDEM, Preoţia ca slujire a Cuvântului, în "O ." nr. 2/1979.
IDEM, Vocaţia pascală a făpturii. Paşte le în viziunea
ortodoxă, în "O.", nr. 2/1989.
IDEM, închinarea în Duh şi adevăr, în "B.O.R." nr. 1-
2/1980.
IDEM, Mântuitorul lisus Hristos - învăţătorul nostru

suprem, în "O.", nr. 1/1983.
IDEM, Viaţa În plenitudinea şi unitatea ei, în"S.T.", nr. 5-
6/1984.
IDEM, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie, în "S.T.", nr. 1-2/1977.
GĂINĂ Vasile, Taina Revelaţiei, 1899.
GORDON Pr. Vasile, Predica în cultul divin, în "G.B.", nr. 3-
4/1992.
GROSU, Pr. prof. Nicolae, Preotul binevestitor al
Evangheliei mântuirii, în "B O R.", nr. 5-6/1979.
GUŞTI Dimitrie, Ritorică pentru tinerimea studioasă,
Ediţie îngrijită, studii introductive, note şi indice de nume de
Mircea Frânculescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1984.
ICĂ, Diac. Lector loan, Slujirea preoţească după Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ierarhia bisericească şi puterea
disciplinară, în "M .O.", nr. 1-2/1975.
IONESCU Marin, Predica misionară, Bucureşti, 1929.
IORGA Nicolae, Cuvântări de înmormântare şi pomenire
(din veacul al XVI-lea, până la 1850), Editura "Neamul românesc",
Vălenii de munte, 1909.
IVAN, drd. Ilie, Pregătirea pentru preoţie, în "M .O.", nr.
5-6/1984.
IDEM, Cine trebuie să predice în Biserică?, în "M .O", nr.
7-8/1985.
IDEM, Predica în slujirea dreptei credinţe, în "M .O.", nr. 3-
4/1984.
IDEM, Harul, credinţa şi faptele bune în propovăduirea
Bisericii, în "M .O ." nr. 5-6/1985.
LIŢIU, Pr. dr. Gheorghe, Cuvânt la înmormântare în
Biserica Ortodoxă, în "B.O.R.", nr. 9-10/1978.
LUPAŞ loan, îndrumările de ordin omiletic în prefeţele

"Propovedaniilor" şi "Predicilor" lui Petru Maior. Contribuţii la
Istoria omileticii române, în "M .A ." II, nr. 5-8/1957.
MANLIU Ion, Retorica şi stilistica, Bucureşti, 1891.
MANOLACHE, Pr. Mihai, Din achiziţiile Muzeului bisericii
Sfântului Nicolae din Scheii Braşovului. Primul tratat de Retorică
tipărit în limba română, în "M .A.", nr. 5-6/1971.
MARCU, Pr. prof. dr. T. Grigorie, Predica la Sfinţii Trei
Ierarhi, în "M .A.", nr. 1-2/1973.
IDEM, Misiune şi îndatoriri pastorale, în "M .A.", nr. 4-
6/198?.
MARIN Andrei, Pagini alese din oratorii greci, voi. I
(Andocide, Isaios, Isocrate), Bucureşti, 1969.
MICLE, Arhim. Veniamin, Trepte spre Amvon, Studii
omiletice, Sfânta Mănăstire Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993.
IDEM, Arhimandritul Eufrosin Poteca - Predicator, în
"M .O.", nr. 9-10/1976.
IDEM, Arhimandritul Eufrosin Poteca, în nr. 5-
8/1987.
IDEM, Preocupările omiletice ale Mitropolitului Andrei
Şaguna, în "M .O.", nr. 11-12/1973.
IDEM, Grija Mitropolitului Andrei Şaguna pentru
promovarea predicii, în "îndrumător bisericesc", Cluj, 1983.
MIHOC Pr. asistent dr. Vasile, Propovăduirea Cuvântului
lui Dumnezeu în Biserică şi naşterea credinţei, în "M .A.", nr. 5-
6/1983.
IDEM, Omul - chip şi asemănare a lui Dumnezeu - deşi
poartă rănile păcatelor, în "M .A.", nr. 7-9/1981.
IDEM, Lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în "M .A.", nr. 4-
6/1982.
IDEM, Propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în Biserica
Ortodoxă, în "O.", nr. 4/1972.
MIRCEA, Pr. dr. loan, Preoţia harică şi preoţia obştească,
în "O " , nr. 2/1979.
MITROFANOVICI, Pr. prof. dr. Vasile, Omiletica Bisericii

dreptcredincioase răsăritene, Cernăuţi, 1875.
MOISESCU, Pr.prof.Gheorghe, O sută de ani de la
moartea Arhimandritului Eufrosin Poteca, egumenul Mănăstirii
Gura-Motrului, în nr. 11-12/1958.
MOISIU, Pr. prof. dr. Alexandru, Sfaturi omiletice şi
pastorale în opera Sfântului Grigorie D ialogul, în "M .A.", nr. 1-
2/1957.
IDEM, Din sfaturile omiletice şi pastorale ale Sfântului
Grigorie Dialogul, în "M .A ." nr. 1-3/1966.
MOLDOVAN, Pr. prof. dr. Ilie, Pregătirea morală a
preotului pentru predică, în 'T.R.", nr. 35-36/1975.
IDEM, Cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură şi în Tradiţie.
Punte de orientare în activitatea religios-misionară a preotului
ortodox, în "M.M.S", nr. 3/1989.
IDEM, lisus Hristos - principiul absolut al unităţii creştine,
în "O.", nr. 1/1983.
IDEM, în lisus şi în Biserică. Iubirea taina căsătoriei.
Teologia iubirii, 2 voi., Tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba lulia,
1996.
MUNTEANU, Pr.Alexandru-Armand, Călăuză omiletică, în
"G.B." nr. 5-6/1968.
NEAGA, Pr. prof. dr. Nicolae, Scriitori biblici despre
frumuseţile naturii, în "M .A.", nr. 1-3/1961.
NECULA, Pr.prof.dr. Nicolae, Biserică şi cult pe înţelesul
tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, 1996.
NEGOESCU S. Cristu, Retorica şi stilistica, Bucureşti, 1896.
NICULESCU Luminiţa, Palmele îngerilor (Dialoguri),
Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.
NOICA Constantin, Pagini despre sufletul românesc,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
IDEM, Cuvânt împreună despre rostirea românească,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1987.
IDEM, între suflet şi spirit, Ediţie îngrijită de Marin

Diaconu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
OPERAN loan, Material omiietic neglijat, în "G.B.", nr. 7-
8/1970.
PANĂ, Diac. drd. Marin, Actualitatea omiletică a
Fericitului Augustin, în "B.O.R.", nr. 11-12/1973.
PARAIN Brice, Logosul platonician, Traducere de Monica
Jităreanu, Postfaţă de Cornel Mihai lonescu, Editura Univers
enciclopedic, Bucureşti, 1998.
PETRESCU, Pr. prof. Nicolae, Omiletică pentru Seminariile
teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
PIUARIU-MOLNAR loan, Ritorica adecă învăţătura şi
întocmirea frumoasei cuvântări, acum întâiu izvodită pe limba
românească. împodobită şi întemeiată cu pildele vechilor filosofi
şi dascăli bisericeşti. în Buda s-au tipărit, în Crăiasca Tipografie
Orientalicească a Universităţii Peştii, 1798.
PÂRVU Constantin, Actualitatea omiletică a Sfântului
Grigorie de Nazianz, în "M .O.", nr. 5-6/1955.
PLĂMĂDEALĂ, Mitropolitul Antonie, Preotul în Biserică, în
lume, acasă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1996
PLEŞU Andrei, Limba păsărilor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994.
POPA loan, Sfântul Vasile cel Mare, predicatorul
milosteniei, în "S.T.", nr. 3-4/1971.
POPESCU, Pr. dr. Gabriel, Studii omiletice asupra cărţii:
" Tălmăcirea Evangheliilor şi Cazaniilor de peste an'', în "S.T.", nr.
5-6/1963.
IDEM, Importanţa predicatorială a chinonicului, în
"M .O.", nr. 5-8/1961.
IDEM, Predică şi predicator în Biserica Ortodoxă Română,
în "B.O.R.", nr. 1-2/1971.
IDEM, Predica în Biserica Ortodoxă Română în vremea
noastră, în "B.O.R.", nr. 11-12/1972.
460 OMILETICĂ ORTODOXĂ
POPESCU, Pr. prof. dr. Dumitru, Ortodoxie şi

contemporaneitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1996.
IDEM, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii
într-o lume secularizata, în "S.T.", nr. 1-3/1994.
IDEM, Raţionalitatea creaţiei şi implicaţii ei, în " O " , nr. 3-
4/1993.
POPESCU, Prof. dr. Teodor, Evanghelia cartea preotului,
în "G.B.", nr. 8-9/1957.
IDEM, Biserica şi Cultura, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.
IDEM, Predica - o mărturisire a preotului, în "G.B.", nr. 11-
12/1954.
IDEM, Meditaţii Teologice, Editura Sfintei Arhiepiscopii a
Bucureştilor, 1997.
PRELIPCEANU, Pr. prof. Vladimir, Profeţi şi profeţii false
după Vechiul Testament, în "S.T.", nr. 5-6/1949.
PROCOPOVICIU, Pr. prof. Petre, Predica patristică sub
aspectul ei social, în "M.M.S.", nr. 1-2/1957.
IDEM, Introducere în Omiletică, Tipografia Alexandru A.
Terek, laşi, 1946.
IDEM, Omilia şi predica. Studiu istoric-omiletic, Tipografia
Diecezană, Oradea, 1933.
IDEM, Elemente fundamentale de educaţie creştină,
Cernăuţi, Glasul Bucovinei, 1942.
IDEM, Noţiunea, obiectul şi structura Teologiei practice
(Secţiunea de inaugurare a cursurilor universitare din Teologia
Practică: Omiletică şi Catehetica), Cernăuţi, „Glasul Bucovinei",
1937.
QUINTILIAN, Arta oratorică, 3 voi., traducere, studiu
introductiv, tabel cronologic, note, indici de Maria Heţco, Editura
Minerva, Bucureşti, 1974.
RADU, Prot. A., Opera omiletică a lui Petru Maior, în
"S.T." nr. 9-10/1967.
IDEM, Un veac şi jumătate de la moartea lui Petru Maior,

în "M.B.", nr. 1-3/1971.
RĂDULEANU, Pr. Boris, Jertfa Crucii fn Liturghie şi
Apocalipsă, Bucureşti, 1994.
RĂDULESCU Mihai, Antim Ivireanul. învăţător. Scriitor.
Personaj., Editura Ramida, Bucureşti, 1997.
RĂDUŞANU, Pr. Petre, Elocvenţa în retorică şi omiletică, în
"S.T.", nr. 7-10/1976.
REZUŞ Petru, Domnul lisus Hristos, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1994.
IDEM, învăţătura ortodoxă despre cuvânt, mijloc de
exprimare în cele trei confesiuni, în " O " , nr. 1/1959.
IDEM, Principii ortodoxe ale propovăduiţii, în "M .O.", nr.
1-2/1969.
IDEM, Psihologia preotului în "M.M.S.", nr. 7-8/1958.
IDEM, Temeiuri de pastoraţie ortodoxă, în "M .O ." nr. 3-
4/1959.
ROSETTI Alexandru, Filosofia cuvântului, Fundaţia regală
pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946.
SASU Aurel, Retorica ficţiunii, Cluj-Napoca, 1974.
SAVIN I. Gheorghe, Apărarea credinţei, Tratatul
apologetic, Ediţie îngrijită de Dora Mezdra, Postfaţă de Aurel
Savin, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.
SCHONBORN Chr., Icoana lui Hristos. O introducere
teologică, Traducere şi prefaţă de Pr. dr. Vasile Răducă, Editura
SCRIBAN Arhim. luliu, Predicatorul francez Jacques
Brydaine (1701-1767), Tipografia "Astoria", Pictor Luchian, 14,
1936.
IDEM, Privelişti din câmpul omiieticii, Bucureşti, 1929.
SCRIBAN Teoctist, Omiletică sau ştiinţa despre literatura
bisericească, Editura Berman, laşi, 1858.
SLEVOACĂ, Pr.dr. Ştefan, Aspecte actuale ale predicii
profeţilor Vechiului Testament, în "S.T.", nr. 1-2/1980.
SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Postul Mare, Colecţie

îngrijită de Ignatie Monahul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.
STAN, Pr. prof. Liviu, Poziţia laicilor în Biserică, în "S.T."
nr. 3-4/1968.
IDEM, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939.
STEINHARDT Nicolae, Dăruind vei dobândi, Editura
Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, 1992.
STĂNILOAE, Pr. prof. dr. Dumitru, Teologia Dogmatică
Ortodoxa, vol.l-lll, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
IDEM, lisus Hristos - lumina şi îndumnezeitorul omului,
Ediţie îngrijită de Monica Dumitrescu, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1993.
IDEM, Reflexii despre spiritualitatea poporului român,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1992.
IDEM, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, voi. I-II, Editura
Deisis, Alba lulia, 1993.
IDEM, lisus Hristos sau Restaurarea omului, Ediţia a ll-a,
Editura Omniscop, Craiova, 1993.
IDEM, Cuvântul creator si mântuitor si veşnic înnoitor, în
"M .O.", nr. 1/1991.
IDEM, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1993.
IDEM, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrării Sfântului
Duh asupra credincioşilor, în "O.", nr. 1/1981.
IDEM, Ortodoxie şi Românism, Editura Tipografiei
Arhidiecezane, Sibiu, 1935.
IDEM, Chipul lui Dumnezeu în om şi responsabilitatea lui
în lume, în "O.", nr. 3/1973.
IDEM, Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană: lisus
Hristos, darul şi cuvântul suprem al lui Dumnezeu, în "O.", nr.
1/1974.
IDEM, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în "O.",

nr.1/1976.
IDEM, Slujitori ai lui Dumnezeu şi ai oamenilor, în
"B.O.R.", nr. 3-4/1970.
IDEM, Chipul Evanghelic al lui lisus Hristos, Editura
Centrului Mitropolitan, Sibiu, 1991.
IDEM, Icoanele din Biserică, în "M .B." nr. 10-12, 1981.
IDEM, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987.
ŞEBU Pr. prof. dr. Sebastian, Forma şi conţinutul predicii
creştine în primele trei veacuri, în "S.T.", nr. 3-4/1967.
IDEM, Principii pastorale patristice şi permanenţa lor, în
"M .A.", nr. 3-4/1972.
IDEM, Contributia Sfântului Efrem la dezvoltarea predicii
creştine, în "S.T.", nr. 7-8/1967.
IDEM, Preocupări şi orientări din predica protestantă
contemporană din Germania apuseană, în "M .A.", nr. 5-6/1980.
IDEM, Gânduri despre predică şi orice cuvânt al preotului,
în "M .A.", nr. 3/1989.
IDEM, Din activitatea învăţătorească a Mitropolitului Dr.
Antonie Plămădeală, în 'Teologie, slujire şi ecumenism", Sibiu,
1996.
TATARKIEWICZ W., Istoria Esteticii, Bucureşti, 1978.
TEODORESCU G. Dem., Viaţa şi opera lui Eufrosin Poteca,
în "Revista pentru istorie, arheologie şi filologie" I, nr.2/1983.
TEODORESCU llarie, îndrumări Omiletice, Editura Librăriei
Socec, Bucureşti, 1923.
TOADER Ion, Metode noi în practica omiletică,
Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997.
TOHĂNEANU ING., Puterea cuvântului, în voi. 'Trepte
vechi şi noi de istorie, cultură şi viaţă bisericească în Eparhia
Oradei", Oradea, 1980.
USPENSKY Leonid, Teologia Icoanei în Biserica Ortodoxa,

Studiu introductiv şi traducere de Teodor Baconsky, Editura
VASILACHE, Ieromonah Vasile, Predica în Evul Mediu, laşi,
1938.
VASILACHE, Prot. Dr. Vasile, Cerurile grăiesc, Tipografia
Cărţi Bisericeşti, Bucureşti, 1943.
IDEM, Duminicile primăverii, Tipografia Cărţi Bisericeşti,
Bucureşti, 1943.
IDEM, Dumnezeu este lumină, Tipografia Sfintei Mon.
Neamţu, 1939.
IDEM, Pe căile Domnului, Ed. Contemporană, Bucureşti,
f.a.
VÂRTOSU loan, Pagini din autobiografia lui Eufrosin
Poteca, în "B.O.R.", nr. 7-10/1937.
VERZAN, Pr. Sabin, Slujirea preoţească după Epistolele
Sfântului Apostol Pavel, în "M .O", nr. 5-6/1965.
VERZAN, Pr. dr. Sabin, Propovăduirea Evangheliei în Sciţia
Mică (Dobrogea), în "S.T." nr. 4-6/1995.
VINTILESCU, Pr. prof. Dr. Petre, Preotul în faţa chemării
sale de păstor al sufletelor, Bucureşti, 1934.
VLAD Sofron, Un păstor model: Sfântul Apostol Pavel,
Timiş, 1946.
VONIGA, Pr. D., Omiletica sau Studiul oratoriei bisericeşti,
Orăştie 'Tipografia Nouă", 1906.
VORNICESCU, Arhiep. Nestor, Despre vocaţie şi zel în
pastoraţia noastră, în "S T.", nr. 3-4/1981.
ZAREA, Drd. Anatolie, Predica şi ascultătorii ei, în "S.T.",
nr. 5-6/1966.
YANNARAS Chr., Ortodoxie şi Occident, Text îngrijit de
lulia Nistea, Editura Bizantină, Bucureşti, 1995.
IDEM, Abecedar al credinţei, Traducere de Pr.dr.
Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996.
WALD H., Realitatea şi limbaj, Bucureşti, 1968.
D. BIBLIOGRAFIE O M I L E T I C Â ÎN LIMBI
STRÂINE
ALLMEN von D., Parole et Sacrament, în "Verbum Caro",

nr. 83/1967.
ALLMEN J. Jean, Le prédication, témoin de l'Evangelie, în
"Irémikon" nr. 3/1976.
IDEM, Prophétisme sacramentée, Neuchâtel, Suisse,
1964.
AMADO G., GUITTET A., La dynamique des
communications dans les groupes, Armand, Paris, 1991.
ANDRONIKOFF Constantin, La dynamique de la parole et
la liturgie, în "Gestes et paroles dans les diverses familles
liturgique", Conférences Saint Serge XXIV-e semaine d'etudes
liturgique, Roma, 1978.
BAGOT G., Prédication et invitation à la foi, coll.
Recherches et débats, Desclée, Paris, 1976.
BARTH Karl, La proclamation de l'Evangile, Neuchâtel,
1961.
IDEM, Parole de Dieu et parole humaine, trad. de
l'allemand par Pierre Maury et Auguste Lavanchy, Lausanne,
1966.
BASTAIRE J.H., Le déstin du cosmos a la parousie selon les
Pères de l'Eglise, în rev. "Contacts", nr. 170/1995.
BERNARDI J., La prédication des pères cappadociennes,
Paris, 1968.
BERTHIER J., L'Abbé, Le prêtre dans le ministere de la
prédication, Lyon, 1900.
BOHREN R., Prêcher la prédication d'un autre. Atteinte à
la propriété intellectuelle ou solution de rechange, în "Hokhma",
nr. 48/1991.
BONHOEFFER D., La Parole de la Prédication. Cours
d'homilétique à Finkenwalde, Labor et Fides, Geneva, 1992.
BORNERT R.O.S.B., Parole et Sacrament en perspective

luthérienne et catholique, în "Irenikon", nr.1/1972.
BOSSOUET, Prédication évangélique, Paris, f.a.
BOUCHAGE Fr., Formation de l'orateur sacré, Paris, 1907.
BOUCHER E., L'élloquence de la chaire. Histoire littéraire
de la Prédication, Paris, 1894.
BOUYER Luis, Prédication et mystère, în "La Maison-
Dieu", Paris, 1948.
BOUVIER C., L'éducation sacerdotale, Paris, 1926.
BULTMANN R., Foi et compréhension, Seuil, Paris, 1969,
(tome II), "Prédication authentique et sécularisée au XXe siècle,
153; "Vérités générales et prédication chrétienne".
BUTTRICK D., Homiletic. Moves and Structures, London,
1987.
CAMPICHE R., La prédication: crise d'identité ou crise de
la communication?, în "Foi et vie", vol. 85, nr. 2-3/1986.
CASALIS G., Prédication, acte politique, Cerf, Paris, 1970.
CHARLES P., Réflexions sur la théologie du sermon, în
"Nouvelle Revue Théologique", nr. 6/1947.
CHAPPUIS J.M., Information du monde et Prédication de
l'Evangile, Labor et Fides, Genève, 1969.
CHAUTARD G., L'homélie plaide non-coupable, în
"Etudes", Mai, 1985.
CHEVROT Mgr., Reflexions à la suite de quelques essais de
prédication liturgique, în "La Maison-Dieu", nr. 5/1946.
CHOLLET J., Prédication et narration, în "Foi et vie", vol.
85, nr. 2-3/1986.
CLÉMENT O., Situation de la Parole théologique selon la
Tradition orthodoxe, Préface à C.Yannaras, De l'Absence et de
l'inconnaissance de Dieu, Editions du Cerf, Paris, 1971.
CONGAR J., Pour une liturgie et une prédication "réelles",
în "La Maison-Dieu", nr.16/1948.
CORCO§ Fernand, L'art de parler en public, Paris, f.a.
CRIVELLI J.C., La prédication, în "Dans vos assemblées",

vol. Il, Editura Desclée, 1989.
CULLMAN Oscar, Christ et le Temps, Neuchâtel, Paris,
1947.
DANIELOU J., Le prêtre, ministre de la parole, Fleures,
1955.
DEISS L., Célébration de la Parole, (Chapitre IV, L'homélie,
pp.79-115) Desclée de Brouwer, Paris, 1991.
DELBRA P.J., Jésus Éducateur des Apôtres, Paris, 1916.
DELLATORRE L., La prédication dans la liturgie, în
GELINEAU J., Dans vas assemblées. Sens et practique de la
célébration liturgique, Cerf, Paris, 1971.
DODD Harold Charles, La prédicazione apostolica e il suo
sviluppo, Editura Paidia, Brescia, 1973.
DU PLOYE P., Rhétorique et Parole de Dieu, Les Editions du
Cerf, Paris, 1955.
FENDT L., Homiletik. Théologie und Technik der Predigt,
Berlin, 1949.
FLECKENSTEIN H., Die Predigt von Heute in Urteil der
Hörer, în 'Theologie und Predigt", Würzburg, 1958.
FREPPEL M., Saint Irénée et l'éloquence chrétienne, Paris,
1870.
FLICK M., Riflessioni sulla crisi délia predicazione, în "La
Civilita Catolica", 1960.
GARRONE G.M., Parole et Eucharistie: réflexions sur
l'homélie, Beauchesne, Paris, 1977.
GEFFRÉ C., La révélation hier et aujourd'hui. De l'Ecriture
à la prédication ou les actualisations de la Parole de Dieu, în
"Révélation de Dieu et langage des hommes, Cerf, Paris, 1972.
GELINEAU J., L'homélie, forme plénière de la prédication,
în "La Maison-Dieu", nr. 82/1965.
GIRAULT René, La prédication est mystère, în "La Maison-
Dieu", nr. 39/1954.
GOGUET A.M., Les sources bibliques et liturgiques de la

prédication, în "La Maison-Dieu", nr. 39/1954.
GOUNELLE A., Protestantisme et prédication, în "Lumière
et vie", nr. 199/1990.
GRASSO D., L'Annuncio délia salvezza. Teologia délia
predicazione, Napoli, 1967.
GRITTI J., Prêcher aux hommes de notre temps, Privat
Editeur, Toulouse, 1960.
GUERIN P., SUTCLIFFE T., Guide du prédicateur,
Centurion, Paris, 1994.
GUILLOU M.J., Mission et Unité. Les exigences de la
communion, Coll. "Unam Sanctum", nr. 34, Les Editions du Cerf,
vol.Il, Paris, 1960.
GÜNTHOR Anselm, Die Predigt, Verlag Herder, Freiburg
im. Br. 1962.
GY Pierre-Marie, La Liturgie entre la fonction didactique
et la mystagogie, în "La Maison-Dieu", nr. 177/1989.
HAENDLER 0., Die Predigt. Tiefenpsycologiesche
Grundlagen und Grundfragen, 1949.
HAENSLI Ernst, Die Krise der Predigt und ihre
Überwindung. Gedanken zu einer dogmatische Theologie der
Predigt, in "Hörer und Predigt".
HONORÉ }., Présence au monde et Parole de Dieu. La
Catéchèse de Newman, Fayard-Mame, Paris, 1969.
HORT B., L'Homilétique: une discipline académique? , în
"Cahiers de l'Institut romand de "pastorale", nr. 18/1944
(Lausanne).
JUNGMANN J.A., Le problème du message à transmettre
ou la problème kérigmatique, în "Lumen Vitae", nr. 5/1950.
KAHMAN J., La prédication, Paulines, Paris, 1972.
KOULOMZINE N., Kérygme apostolique et confession de
Foi, în "La Liturgie expression de la Foi. Conférences Saint-Serge,
XXVe semaine d' Etudes Liturgiques, Paris, 1978, Edizioni
Liturgiche, Roma, 1979.
LAFON G., Comment Dieu se raconte dans la parole

humaine, în "Lumière et Vie", nr. 199/1990.
LAGARDE C., Pour raconter l'Évangile dans l'homélie et la
catéchèse, Centurion, 1991.
LANGER Wolfgang, Kerygma und katechese. Theologische
und didaktische Neubegründung des Bibelunterrchts. Kôsel-Verlag
München, 1966.
LAPOINTE G., L'homélie, une parole malheureuse? în "Les
Cahiers d'études pastorales, Fides, Montréal, nr. 6/1989.
LAVELLE, La Parole et e'Ecriture, Paris, 1942.
LECLERG J., Le sermon, acte du culte, în "La Maison-Dieu",
n r .8/1946.
LEENHARDT J.F., La signification de la notion de parole
dans la pensée chrétienne, în "Revue d'Histoire et de Philosophie
religieuse", nr. 3/1955.
LEBRUN Dominique, L'homélie, redevenue acte
liturgique?în "La Maison-Dieu", nr. 177/1989.
LERIN M., Quarante années de prédication, Lyon, Paris,
f.a.
LEPIN, La Christ Jésus, Paris, 1929.
LÉON-DUFOUR X., Prêcher, în "Vocabulaire de théologie
biblique, Cerf, Paris, 1995.
LESCRAUWAET J., L'adaptation oecuménique dans la
prédication, în "Concilium", nr. 44/1969.
LIES Lathar, Wort und Eucharistie, 1978.
LONG Th.G., The Witness of Preaching, Louisville/
Westminster, 1989.
LONGHAYE R.P., La prédication, Paris, 1927.
IDEM, La prédication. Grands maître et grandes lois,
Paris, 1888.
LONGÈRE J., La prédication médiévale, Études
Augustiniennes, Paris, 1983.
LOUVEL F., La proclamation de la Parole de Dieu, în "La
Maison-Dieu", nr. 20/1950.
LUTHER M., Predigt als Handlung, în Zeitschrift für

Theologie und Kirche, t. 80, 1983.
MAGGIOLINI, La predicazione nella vita della Chiese,
Queriniann, 1961.
MARCONOT J-M., Comment ils prêchent, analyse du
language religieux, Cerf, Paris, 1962.
MEHL R., La prédication: un discours pas comme les
autres ?, în "Foi et vie", nr. 93/1994.
MEREZG., Der Pfarrer und die Predigt, München, 1992.
MICHONNEAU G., VARILLON F., Propos sur Prédication,
Cerf, Paris, 1962.
MOELLER Ch., Théologie de la Parole et Oecuménisme, în
"Irenikon", nr. 24/1951.
MORENO Miguel Angel, Prédication, în "Dictionnaire de
spiritualité ascetique et mystique doctrine et histoire", fascicules
LXXXII, Beauchesue, Paris, 1985, col. 2055.
MURPHY-O'CNNOR J., La prédication selon Saint Paul, în
“Cahiers de la Revue Biblique", nr. 4, Paris, 1966.
MOURRET F., Leçons sur l'art de prêcher, Paris, 1909.
NIEBERGALL A., Histoire de la prédication, în "Hokhma",
nr. 48, 1991.
PALARD J., Prédication des laiics et pouvoir
d'interprétation, în "Foi et vie", nr. 2-3/1986.
PETIT Fr., Proclamer la Parole. Ce que la Bible enseigne
sur la prédication, Editure Fleurus, Paris, 1963.
PIERRE M., L'actualité de la Prédication, în "La Revue
Réformée. Revue de Théologie et Pratique, Octobre, 1951.
RAMBAUD R.P., Traité moderne de prédication, Paris,
1941.
RAUCH Ch., Qu'est - ce qu'une homélie?, în "La Maison-
Dieu", nr. 16/1948.
REBOUL 0., La Rhétorique, P.U.F., Paris, 1987.
REYMOND ES., Homilétique et Théologie: pour une

réévaluation de leurs rapports, în "Cahiers de l'Institut roman de
pastorale, nr.9/1991.
IDEM, La prédication et le culte protestants eutre les
anciens et les nouveaux médias, în "Études théologiques et
religieuses", nr. 4/1990.
IDEM, Rôle et statut de l'écrit dans le préparation d'un
sermon, în "Cahiers de l'Institut romand de pastorale", nr.
18/1994 (Lausanne).
ROGUET A.-M v La présence active du christianisme dans
la Parole de Dieu, în "La Maison-Dieu", nr. 82/1965.
SCHÄDLIN A., Die rechte Predigt. Grundriss der Homiletik,
Zürich, 1953
SCHEYER J.S., Geschichte der katholischen Predigt,
Freiburg, 1968.
SCH REU DER O., Les mécanismes de la prédication, în
"Concilium", nr. 33/1968.
SCHUEPP G., Handbuch zur Predigt, Zürich, Benziger,
1982.
SEMMELROTH O., Parole efficace. Pour une théologie de
la prédication, Editura Saint Paul, Paris, 1963.
SERTILLANGES A.D., L'orateur chrétien Traité de
Prédication, Les Editions du Cerf, Juvisy, 1930.
SORDET J.-M., De l'action dans la prédication, în
"Hokhma", nr.48/1991.
IDEM, Dieu et monde: présents ou absents dans la
prédication?, în "Cahiers de l'Institut romand de pastorale, nr.
18/1994 (Lausanne).
SOURD H., Le prêtre, ministre de la Parole, Fleurus, 1955.
TRAULLE C., Propos et questions sur la prédication, în "La
Maison-Dieu", nr. 126/1979.
THUNUS J., Réflexions pastorales à propos de l'homélie, în
"Lumen Vitae", vol. 35, nr. 2/1980.
TREMEL Y., Serviteurs de la Parole, în "Lumière et Vie", nr.

46/1960.
VARILLON Fr., Éléments de doctrine chrétienne, tome 1,11,
Éditions de l'Épi, Paris, 1961.
VICENT G., Prédication protestante contemporaine.
Analyse de prédications radiodiffuseés, în "Foi et vie", nr. 2/1986.
VILLEMAIN, Tableau de l'éloquence chrétienne au IVe
siècle, Paris, 1855.
VIVARES P., Ouvrier de la Parole, Descleé de Brouwer,
Paris, 1979.
WAGNER M., L'évangile en flagrant délit d'actualité. Essai
sur une prédication pour le temps présent, Les Bergers et les
mages, Paris, 1994.
WIEDERKEHR D., Predigt und Eucharistiefeier:
Komplementäre Gestalten kirchlicher Verkündigung, în
"Handbuch zur Predigt", Zürich, 1982.
XAVIER P., Le prédicateur au XXe siècle, Paris.
E. CĂRŢI DE PREDICI
ASTERIE AL AMASIEI, Omilii şi Predici, "Izvoarele

Ortodoxiei", voi. 8, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1946.
BĂLAN, Mitropolit Nicolae, Mântuieşte Doamne poporul
Tău, Sibiu, 1945.
BODALE, Pr. dr. Dumitru, Meditaţii Evanghelice, Colecţia
teologică "Cuvântul vieţii", Detroit, Michigan, USA, 1983.
BOGDAN Petru, Viaţa în Hristos. Predici morale pentru
toate duminicile şi sărbătorile anului, Arad, 1943.
IDEM, Cuvântări la praznice împărăteşti, Bucureşti, 1942.
BOIU Zaharia, Cuvântări la duminicile de peste an, Sibiu,

1898.
IDEM, Seminţe din ogorul lui Hristos, Tom. 1,11,111, Editura
autorului, Sibiu, 1898-1999.
BOLCAŞ Lucian, Pe cărările vieţii, Arad, 1910.
BOLOGA Vasile, Cuvântări ocazionale, panegirice şi
comemorări, Sibiu, 1934.
BOLOGA, dr. Vasile, Cuvântări ocazionale, Sibiu, 1933.
BOTOŞĂNEANU Leu, Cuvântări ocazionale, Cartea
românească, Chişinău, 1928.
BOURDALOUE, Predici de advent, Blaj, 1920.
BRATU Tănase, Sad de viaţă nouă. Predici, Buzău, 1939.
BROSU Ion, Casa de la lerihon. Omilii şi cuvântări
bisericeşti, Arad, 1927.
BULACU, Pr. prof. Mihail, Cuvinte din Evanghelie. Predici,
Bucureşti, 1944.
BUNEA, Pr. prof. loan, Predici la duminici şi sărbători,
Cluj-Napoca, 1983.
IDEM, Cuvinte de învăţătură la botez, cununie şi
înmormântare, Cluj-Napoca, 1986.
BUZDUG, Pr. Andrei, Cuvântări la cununii, Cluj, 1938.
IDEM, Merinde pentru suflete credincioase, Cluj, 1934.
CÂNDEA, Pr. prof. Simion şi OANCEA Pr. Zosim, Bune
vestiri. Predici, Sibiu, 1944.
CHIRICUŢĂ, Pr. Toma, Pocăiţi-vă. Predici duminicale,
Bucureşti, 1932.
IDEM, Cunoşti tu calea? Chemări către suflet, Bucureşti,
1934.
IDEM, Evanghelia tălmăcită pentru timpul prezent
(predici exegetice), Bucureşti, 1935.
IDEM, Anul în predici, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996.
IDEM, Chemări de Sus, Fântâna Darurilor, Bucureşti,
1933.
CICEU, Pr. Teodor, Praznicele legii noastre ortodoxe, Cluj,

1942.
CIOROIANU, Pr. Ştefan, Brazde în ogorul lui Hristos, Arad,
1918.
IDEM, Nu plânge! Cuvântări funebre, Arad, 1930.
CLEOPA, Arhim. Ilie, Predici la duminicile de peste an,
Editura Episcopiei Roman, 1996.
IDEM, Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste
an, Editura Episcopiei Roman, 1986.
COMAN, Episcop Vasile, Hristos în familie, Braşov, 1945.
IDEM, Cuvântări liturgice, Oradea, 1987.
IDEM, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, Oradea,
1980.
IDEM, în apărarea unităţii şi credinţei străbune. Studii şi
cuvântări cu caracter misionar liturgic, Editura Episcopiei
Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1989.
IDEM, Cuvinte pentru suflet, Studii şi articole cu caracter
pastoral-misionar, Editura Episcopiei Oradiei, Oradea, 1985.
COMŞA, dr. Grigorie, Haina de nuntă. Predici misionare,
Arad, 1935.
COMŞA, Episcop Grigore, Predici la toate duminicile
anului bisericesc, Arad, 1926.
IDEM, De la leagăn până la moarte, Arad, 1927.
IDEM, Brazde în ogorul ortodoxiei. Cuvântări ocazionale,
Arad, 1932.
CORNEANU, Mitropolit Nicolae (coordonator,), leşit-a
semănătorul. Cuvântări la duminicile şi praznicile de peste an,
Timişoara, 1974.
IDEM, Culegere de predici. Cuvântări la cununii şi
înmormântări, Timişoara, 1984.
CRISTEA Miron, Cuvântări, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1923.
IDEM, Cuvântări şi predici, Tipografia Cărţi Bisericeşti,
Bucureşti, 1928.
IDEM, Două cuvântări, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1933.
IDEM, Pastoralo, predici şi cuvântări, voi. IV, V, Tipografia
Cărţi Bisericeşti, Bucureşti, 1938.
IDEM, Predici pentru popor, Tipografia Cărţi Bisericeşti,
Bucureşti, 1944.
CRISTESCU, Pr. prof. Grigorie, Mai aproape de Tine,
Doamne! Meditaţiile unui închinător, Sibiu, 1926.
IDEM, Vino şi vezi! (Meditaţii), Sibiu, 1929.
CRIVEANU Nifon, Pe drumul datoriei. Cuvântări, Huşi,
1935.
CRIVEANU, Arhiereu Nifon, Pământ sfânt. Cuvântări
ocazionale, Rm. Vâlcea, 1933.
DAVID, Arhim. prof. dr. Petre, Caută şi vei afla. Predici
misionar patriotice la toate sărbătorile anului, la sfinţii mari, la
cuvioşi, propovăduitori şi mărturisitori români, Curtea de Argeş,
1996.
DEM IAN, Pr. Tudor, Jertfa Laudei. Predici liturgice, Arad,
1945.
DONOS Nicolae, Modele de cuvântări bisericeşti, Huşi,
1927.
EFREM ŞIRUL, Sfântul, Cuvinte şi învăţături, Editura Buna
Vestire, Bacău, 1996.
IDEM, Imnurile Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi învierii,
Studiu introductiv şi traducere: diacon loan Ică Ir., Editura Deisis,
Sibiu, 1999.
FELEA, Pr. Ilarion, Duhul Adevărului, Arad, 1943.
HERINEANU, Episcop Teofil, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură,
Cluj-Napoca, 1987.
IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, Puţul şi împărţirea de grâu
(57 de predici), Editura Buna Vestire, Bacău, 1995.
IDEM, Predici la duminici şi sărbători, Ediţia a ll-a,
Traducere de Episcopul de Roman Melchisedek, Editura Buna
Vestire, Bacău, 1997.
IVIREANUl, Mitropolit Antim, Predici, Bucureşti, 1962.

IDEM, Didahii, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
KRUTIŢKI, Mitrop. Nicolae, Cuvântări bisericeşti,
Traducere din limba rusă de Preotul Nicolae M. Popescu,
Bucureşti, 1949.
LĂZĂRESCU, Pr. Teodor, Izvoare pentru predicile şi omiliile
mele din Duminici şi sărbători sau Expunere exegetică şi omiletică
a textelor biblice, vol.l, Tipografia şi legătoria Şcolii de arte şi
meserii Gr.II Roman, 1936.
LĂZĂRESCU, dr. Vasile, Pârga darului. Cuvântări,
Caransebeş, 1936.
LUMINĂ DIN LUMINĂ. Predici Lucrare tipărită cu
binecuvântarea înalt Prea Sfinţitului Antonie, Mitropolitul
Ardealului, "M .A.", Sibiu, 1985.
MAIOR, Pr. Gheorghe, Predici, Arad, 1925.
MASSILLON, Cuvântări bisericeşti, Oradea, 1906.
MĂLĂESCU, Pr. loan, Predici pentru toate Duminicile şi
sărbătorile bisericeşti. Cuvântări ocazionale şi predici funebre,
voi. II Predici la sărbătorile Domnului ... ale Sfintei Fecioare şi la
toţi sfinţii, voi. II, Tg. Jiu, 1922.
MINIAT Mie, Didahii la Postul Mare, Traducere de Pr. prof.
dr. D. Fecioru, Editura institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
IDEM, Predicile şi panegiricile, voi.II, Bucureşti, 1944.
MIRCEA, Arhim. Ilarion, Cuvântări bisericeşti, Roman,
1921.
MLADIN, lerod.prof.dr. Nicolae, Prin zbuciumul vremii,
Sibiu, 1947.
MLADIN, Mitropolit Nicolae, lisus Hristos, Viaţa noastră,
Cuvântări, tâlcuiri şi îndrumări, Sibiu, 1973.
OANCEA, Pr. Zosim, Popasuri omiletice la Duminici şi
sărbători, Sibiu, 1976.
PLĂMĂDEALĂ, Mitropolitul Antonie, Cuvinte la zile mari,
Sibiu, 1989.
IDEM, Tâlcuiri noi la texte vechi, Sibiu, 1989.

POPESCU, lerom. Serafim, "leşit-a s e m ă n ă to ru lPredici
pentru popor, Sibiu, 1948.
POTECA, Arhim. Eufrosin, Predici şi Cuvântări Studiu
introductiv şi note de Arhim. Veniamin Micle, Sfânta Mănăstire
Bistriţa, Eparhia Râmnicului, 1993.
SLEVOACĂ, Pr.Dr. Ştefan, Din tezaurul ortodoxiei, Editura
Episcopia Buzăului, 1990.
IDEM, Făclii pentru dreapta credinţă. Predici, Editura
Episcopiei Buzăului, 1985.
ŞAGUNA, Mitropolit Andrei, Predici. Studiu introductiv de
Preotul Florea Mureşan, col. "Cărţile Vieţii", Editura Episcopiei
Ortodoxe Române, Cluj, 1945.
TEOTOKE Nichifor, Tâlcuirea Evangheliilor şi Cazaniile
Duminicilor de peste an. Alcătuită de Prea Fericitul Justinian,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1960.

(Preot Dr. Ilie I. Ivan) Omiletica Ortodoxa

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

(Preot Dr. Ilie I. Ivan) Omiletica Ortodoxa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PREOT DR. ILIE I.

REPERE TEORETICE, METODICE Şl PRACTICE

EPISCOP DE ARGEŞ Şl MUSCEL

EDITURA UIVERSITĂŢII DjNf PITEŞTI

Str. T ârgu din V ale, n r .l .

Copyright © 2009 - Editura Universităţii din Piteşti

T o a te drepturile asu p ra acestei ediţii sunt rezervate

Editor: lector univ. dr. Sorin F IA N U

D escrierea C IP a Bibliotecii N aţio n ale a R o m ân iei

I. ÎNTOCM IREA PREDICII Şl PĂRŢILE El COMPONENTE

1/i; /évt^MAVY -¿W^pc >' îhrVPÎrv

Am Amos 2 Par 2 Paralipomena

Biserica O rtodoxă - în ciuda tu tu ro r încercărilor la

sărăcăcioasa mea experienţă pastorală, am constatat că o

orienteze la întocm irea predicilor. Lucrarea de faţă

elocinţa creştină. Socotesc că le va fi de un real folos. Sunt

Preot dr. Ilie I. Ivan

1. Definiţia, îm părţirea, scopul şi necesitatea Om ileticii

Omiletica este o disciplină teologică deosebit de

convorbirii dintre preotul predicator şi ascultători îl formează

Origen (185-254) este primul care foloseşte cuvântul "om ilie"

şi în faptul că ei au încredinţat slujirea la mese celor şapte

starea morală şi socială a credincioşilor.

e) Omiletica faţă de celelalte discipline teologice

Cateheza este o lucrare de iniţiere, iar predica, de zidire

Spre deosebire de Teologia Dogmatică şi Teologia Morală,

II. OMILETICA ŞI RETORICA

Retorica - după cum se ştie - nu este o disciplină specific

limba şi o dată cu ea şi retorica, cu ajutorul căreia alţi oameni

care cuprindea următoarele puncte: preambulul, expoziţie,

om şi educaţie. Exponenţii acestor concepţii au fost sofiştii.

grecii, au început să colonizeze Italia, pe timpul etruscilor, pe

numai să pară moral, cum recomandau tratatele antice. El

scriitor fecund şi autor de numeroase tratate în proză. "Retorica,

acestora au continuat misiunea de vestire a Evangheliei, oratoria

întâlnirea între Retorică şi propovăduirea creştină s-a

b) obiectul omileticii este precis şi de natură divino-

1. Tem eiurile propovăduirii creştine în Biserica O rtodoxă

a) Temeiuri biblice neo-testamentare

Mântuitorului, pe care o încredinţează Bisericii, în calitatea Sa de

începutul activităţii predicatoriale îl constituie Cincizecimea, când

Pavel îl îndeamnă pe ucenicul său Timotei, zicându-i:

preotului pentru predică se identifică cu grija pentru mântuirea

b) Predica în gândirea Sfinţilor Părinţi

facem să locuiască din belşug în noi cuvântul lui Hristos"

Lui, cum o face harisma cuvântării de Dumnezeu... . Ea ne face

credincioşilor, de care trebuie să se îngrijească preotul, căci "nu

c) Predica în lumina Canoanelor Bisericii Ortodoxe

dumnezeiasca Scriptură, fără să treacă însă peste hotarele puse

Unele canoane prevăd chiar pedepse cu afurisirea sau

explică dispoziţiile sinoadelor care prevăd obligaţia de a predica,

comună în ce priveşte dreptul laicului de a predica în Biserică.

noastră şi astăzi. Principiul general care s-a aplicat în această

a) Menirea predicii în iconomia mântuirii

după cum, predica nu este nici exegeză, deşi e strâns legată de

Hristos, preotul n-ar avea către cine să-şi îndrepte activitatea sa

cuvânt e incompletă. în mişcarea lui către ascultători, Cuvântul lui

oamenilor, îl aduce pe Hristos aproape de ei şi întru ei, făcându-L

ceruri. Mântuirea nu este un act mecanic. Ea este un act

evanghelic, învăţătura Mântuitorului, ci şi faptele Sale şi

pentru Hristos şi Evanghelia Lui; este chemat să întrupeze în

purtăm în noi şi trebuie călăuzită (transfigurată) către un cer nou

Se pune întrebarea: Predicatorul trebuie să fie în consens

Predicatorul trebuie să predice în aşa fel ca ascultătorii să se