INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

Immanuel Kant

Critica raţiunii practice

Lucrare scrisă la ISTORIA FILOSOFIEI

de studentul Sergiu BALINT, anul II,
pr. prof. Bogdan HERCIU

IAŞI 2010
 IMMANUEL KANT

Introducere
Considerat unul dintre cei mai mari filosofi ai perioadei moderne, Kant este „un
uriaş al filozofiei prin radicalitatea mirării şi interogaţiei sale, […] Nici un om care
se angajează în filozofie nu-l poate ocoli pe Kant” 1. Potrivit opiniilor numeroşilor
comentatori ai marelui filosof german, după etapa kantiană din istoria gândirii nu s-
a mai putut filosofa ca înainte, ruptura cu vechile moduri de abordare filosofică,
fiind esenţială. Însă, filosoful Bertrand Russel este puţin mai sever cu predecesorul
său: „Immanuel Kant este în general considerat cel mai mare din filosofia modernă.
Eu însumi nu pot fi de acord cu această estimare, dar ar fi o nesăbuinţă să nu
recunosc marea sa importanţă”2.
Immanuel Kant a trăit de-a lungul celei mai întinse părţi a secolului al XVIII-lea.
Pe atunci, 80 de ani însemnau o viaţă foarte lungă. A petrecut-o la Königsberg în
modul cel mai stabil şi mai strict regulat. Nu a avut o viaţă ieşită din comun şi tot
timpul a fost motivat numai de datoria morală. Şi-a ordonat viaţa acţionând conform
acestui ideal şi s-a dedicat total activităţii de profesor la Königsberg, devenind astfel
prototipul filosofului modern: „închis într-o coajă de nucă, dar considerându-se rege
al spaţiului infinit”3. Kant suferă la început influenţa hotărâtoare a mamei sale, care
era pietistă, şi mai târziu influenţa lui Newton şi a ştiinţei din epoca sa, mai cu
seamă a fizicii. În domeniul filosofiei, a studiat cu deosebire gândirea lui Leibniz,
mai ales prin intermediul operei lui Wolff. Filosofii care şi-au pus definitiv
amprenta asupra concepţiei lui Kant au fost John Locke, Jean-Jacques Rousseau şi
David Hume. Lectura operei lui Hume, intitulată, Cercetare asupra intelectului
omenesc, l-a făcut pe Kant, după propria sa mărturisire să se trezească din somnul
dogmatic al raţiunii, dogmatism ce consta în încrederea necritică în posibilitatea
minţii noastre de cunoaştere a lumii, pe care a încercat să-l îndepărteze aprofundând

1
J. HERSCH, Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene, trad. rom., Humanitas, Bucureşti
1994, 213.
2
B. RUSSEL, History of Western Philosophy, Unwin Paperbacks, London 1981, 677.
3
R. SCRUTON, Kant, trad. rom., Humanitas, Bucureşti 1998, 9.
 IMMANUEL KANT 3
analiza facultăţilor de cunoaştere. În privinţa lui Rousseau, acesta l-a inspirat în
teoriile sale despre morală şi educaţie4.
În perioada sa precritică, Kant a publicat o serie de opuscule care au avut un
succes considerabil. Apoi, brusc, timp de 11 ani a trăit în tăcere. Au apărut după
aceea, la intervale scurte, cele trei lucrări principale ale sale: Critica raţiunii pure
(1781), Critica raţiunii practice (1788) şi Critica facultăţii de judecare (1790),
acestea au alcătuit un sistem care a dat concepţiei kantiene numele de criticism.
În prima, Kant analizează gândirea teoretică prin ea însăşi, ca posesoare de
elemente a priori. În cea de-a doua, el cercetează raţiunea în calitatea ei de a se
raporta la acţiune şi de a discerne ceea ce trebuie făcut şi ceea ce trebuie evitat. Iar
în ultima Critică a sa, Kant examinează natura raţiunii ca facultate de a produce
judecăţi, anumite tipuri de judecăţi.
În opera sa Logica generală, Kant face următoarea afirmaţie:
Domeniul filosofiei în sens universal poate fi redus la următoarele întrebări:
1) Ce pot să ştiu?
2) Ce trebuie să fac?
3) Ce pot spera?
4) Ce este omul?
La prima întrebare răspunde metafizica, la a doua morala, la a treia religia, iar la
ultima antropologia. Dar, în fond, toate acestea s-ar putea reduce la antropologie,
căci primele trei întrebări se raportează la ultima.
Deci filosoful trebuie să poată determina:
1) sursa ştiinţei umane,
2) sfera aplicării posibile şi utile a întregii ştiinţe, şi, în fine,
3) limitele raţiunii.
Ultima problemă este cea mai importantă, dar şi cea mai dificilă.5
Activitatea filosofică kantiană se poate împărţi în două mari perioade:
a) precritică: din 1740 până în 1760 Kant urmează filosofia leibnizo-wolffiană şi
din 1760 până în 1770, studiază profund mai întâi pe Locke şi apoi pe Hume;
b) critică: din 1770 şi următorii ani.

4
Cf. G. SPERMEZAN, Introducere în gândirea unor mari filosofi, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 2006, 106.
5
I. KANT, Logica generală, trad. rom., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985, 78.
 Critica raţiunii practice

În activitatea totală a raţiunii practice, Critica raţiunii pure nu înfăţişează

aspectul speculativ, teoretic. Sub acest unghi limitat, produsele cele mai autentice
ale activităţii raţionale, ideile, nu oferă vreo garanţiei de adevăr obiectiv. Însă
această garanţie imediată pe care raţiunea speculativă era neputincioasă să o dea, o
va primi în cea de-a doua operă a sa Critica raţiunii practice, în urma analizei
aspectului moral al activităţii raţionale.
În Critica raţiunii pure, Kant răspunde la prima întrebare a filosofiei sale: ce pot
cunoaşte? Se poate cunoaşte tot ceea ce priveşte fenomenele, obiectele care
constituie experienţa. Această cercetare continuă mereu şi este fără sfârşit. În
schimb, nu se poate cunoaşte ceea ce nu este fenomen, adică noumen (fiinţa în sine
a lucrurilor).
Critica raţiunii practice caută să răspundă la a doua întrebare: ce trebuie să fac?
Ea se ocupă de raţiune în măsura în care ia decizii practice, adoptă hotărâri privind
acţiunea şi determină astfel comportamentul moral al unui subiect liber. Întrebarea
ridicată de Kant se referă la caracterul obiectiv al judecăţilor noastre, conform
raţiunii practice. Pentru a şti ce trebuie să facem, trebuie să ne urmăm înclinaţiile
noastre subiective?
În etica kantiană, punctul de plecare este noţiunea de libertate. Celebra maximă a
trebui înseamnă a putea, înseamnă că, pentru ca o acţiune să fie corectă, agentul
moral trebuie să fie întotdeauna liber:
El [agentul moral] judecă deci că poate face ceva, fiindcă e conştient că trebuie
(soll) s-o facă şi recunoaşte în sine libertatea care, astfel, fără legea morală, i-ar fi
rămas necunoscută.6
Astfel, ideea libertăţii ne este impusă de practica libertăţii. Considerată teoretic,
această idee conţine o contradicţie. În lumea legăturilor cauzale, necesare, orice
eveniment, schimbare e prins în această reţea. Dat fiind faptul că eu sunt autorul
acţiunilor mele, le produc în mod spontan, fără influenţele exterioare, iar dacă
acţiunea face parte din natură, aceasta contrazice perspectiva conform cărei orice
eveniment este prins în reţeaua legăturilor cauzale necesare. Aşadar, e o contradicţie
– dacă eu sunt cu adevărat liber. Kant afirmă uneori că trebuie să ne considerăm
6
I. KANT, Critica raţiunii practice, tr. N. Bagdasar, IRI, Bucureşti 1995, 61-62.
 CRITICA RAŢIUNII PRACTICE 5
liberi7. Perspectiva raţiunii care vede lumea prinsă în relaţii cauzale necesare afirmă
şi existenţa libertăţii în cadrul ei. Kant merge mai departe şi argumentează primatul
raţiunii practice în sensul că orice exerciţiu de gândire este o exercitare a libertăţii,
astfel încât, dacă raţiunea practică ar fi imposibilă, noi n-am putea gândi în mod
coerent. Raţiunea practică ne obligă să acceptăm faptul că suntem liberi, iar
intelectul să negăm acest lucru:
Deci, în unirea raţiunii pure speculative cu acea practică în vederea unei cunoştinţe,
cea din urmă are primatul, presupunând anume că această unire nu este cumva
contingentă şi arbitrară, ci întemeiată a priori pe raţiunea însăşi, prin urmare necesară.
Căci fără această subordonare s-ar naşte o contradicţie a raţiunii cu ea însăşi, fiindcă
dacă ele ar fi numai coordonate, cea dintâi şi-ar închide, pentru sine, strâmt hotarele şi nu
ar accepta în domeniul ei nimic din cea din urmă, iar aceasta din urmă şi-ar extinde
hotarele peste tot, şi, unde nevoia i-ar cere-o, ar căuta să cuprindă pe cea dintâi înlăuntrul
hotarelor ei. A fi subordonată însă raţiunii speculative şi deci a răsturna ordinea nu-i
putem cere deloc raţiunii practice, fiindcă orice interes este în cele din urmă practic şi
chiar şi acela al raţiunii speculative nu este decât condiţionat şi este complet numai în
folosire practică8.
O soluţie a acestei antinomii a libertăţii e dată de o nouă lege a cauzalităţii
numită libertate transcendentală. Raţiunea pură lasă un loc liber în deschiderea pe
care o dă lumii, acolo unde ar trebui să intervină agentul moral:
Acest gol îl umple acum raţiunea pură practică printr-o lege determinată a cauzalităţii
într-o lume inteligibilă (prin libertate), anume legea morală9.
Astfel, eu exist în lumea naturii ca un fenomen printre altele. Însă exist şi ca lucru
în sine liber de orice cauzalitate prin legile raţiunii practice. Sunt o singură entitate,
dar concepută sub două aspecte diferite. Deci, libertatea nu aparţine lumii naturii, ci
domeniului transcendental la care categoriile, precum cea de cauzalitate nu se
aplică. Aşadar, libertatea este o idee transcendentală, fără aplicare în lumea
empirică.
Reducând cunoaşterea la nivelul fenomenelor, lumea transcendenţei nu poate fi
atinsă şi recunoaşte această dificultate admiţând că,
pretenţia paradoxală de a se considera pe sine ca subiect al libertăţii drept noumen, iar
în acelaşi timp în raport cu natura drept fenomen, în propria sa cunoştinţă empirică10.

7
R. SCRUTON, Kant,95.
8
I. KANT, Critica raţiunii practice, 149.
9
I. KANT, Critica raţiunii practice, 80.
10
I. KANT, Critica raţiunii practice, 38.
 CRITICA RAŢIUNII PRACTICE 6
Kant ajunge până la a afirma că deşi nu înţelegem libertatea morală, putem
concepe totuşi inconceptibilitatea lui (adică a imperativului moral)11.
Ideea de libertate devine şi mai clară atunci când este privită în contextul
problemei pe care ea urma să o rezolve. Fiinţele raţionale nu sunt doar centri de
cunoaştere conştienţi de sine ci şi agenţi. Raţiunea nu e separată de activitatea lor de
agenţi, ci este o parte constitutivă a acestei; ceea ce înseamnă că pentru o fiinţă
raţională nu există numai acţiunea, ci şi întrebarea asupra acţiunii: „ce trebuie să
fac?”, iar această întrebare cere un răspuns raţional.
Răspunsul îl găsim în etica kantiană concepută ca pe o teorie a datoriei. Omul
moral este acela care acţionează din datorie, nu din milă sau de dragul sporirii
bunăstării în lume. Modelul ascuns al teoriei etice kantiene este morala Decalogului
biblic („Ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face” sau, în forma ei pozitivă „Fă altora
ceea ce ţi-ar plăcea să ţi se fac ţie”)12.
În acţiunile noastre suntem determinaţi şi de factori externi (nevoi, dorinţe,
pasiuni, înclinaţii). Pentru Kant, astfel de acţiuni ies din sfera moralităţii. În
viziunea sa, ceea ce este moral trebuie să fie universal valabil, deci sunt morale
acţiunile făcute din datorie, adică din respectul pur pentru legea morală dată doar de
raţiune. Legea morală este un principiu de conduită valabil pentru orice fiinţă
raţională care are forma imperativului categoric, o obligaţie necondiţionată.
În cadrul raţiunii practice există imperative ipotetice şi categorice. Primele au
forma: „dacă..” („dacă vrei să rămâi fii cuviincios!”). Aceste imperative sunt
subiective, condiţionate de dorinţele individului şi nici unul dintre ele nu
corespunde unei adevărate „porunci a raţiunii”. Celelalte categorice, nu conţin de
regulă un „dacă…” ci „trebuie”. Acestea sunt necondiţionate şi obiective.
Morala kantiană are două caracteristici: să fie formală şi autonomă. Autonomă, în
ceea ce priveşte imperativul categoric derivă doar din raţiune şi de aceea se impune
şi se justifică singură. Formală, în privinţa voinţei determinată doar de comanda
legii, excluzând orice alt motiv sau obiect. Cea care, în concret, e comandată sau
interzisă e materia. Obiectul legii morale este de aceea doar binele care este
recunoscut numai de raţiune13.
Imperativul categoric se exprimă cu trei formule:
a) prima afirmă:
Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să poată oricând valora în acelaşi timp ca
principiu al unei legislaţii universale14.

11
I. KANT, Întemeierea metafizicii moravurilor, tr. Nicolae Bagdasar, IRI, Bucureşti 1995, 273.
12
Cf. G. SPERMEZAN, Introducere în gândirea unor mari filosofi, 111.
13
Cf. G. BARAVALLE, Storia della filosofia, Edizioni Paoline, Roma 19702, 356.
14
I. KANT, Critica raţiunii practice, 60.
 CRITICA RAŢIUNII PRACTICE 7
Dacă se verifică cu acest scop, trebuie ca acţiunea să nu fie determinată de vreun
conţinut empiric. Legea morală nu determină vreo acţiune în particular deoarece nu
există vreo acţiunea care poate să valoreze în mod universal pentru toate celelalte
fiinţe raţionale. O acţiune devenită morală, are caracterul raţional, adică este
universală. Aşadar, rezultă că moralitatea este interioară şi că numai fiinţa
raţională, persoana morală este subiectul datoriei. Restul nu este decât mijlocul prin
care persoana realizează propria sa raţionalitate, de unde şi a doua formulă:

Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana

oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată ca mijloc15.

Această a doua formulare porneşte de la faptul că nu putem trata agenţii raţionali

numai ca mijloace prin care acţionează forţele externe: asta ar însemna negarea
autonomiei, singura ce merită respect. Abstractizând legea morală, respect
întotdeauna suveranitatea raţiunii. Deci, trebuie să consider legea morală ca o putere
a legislaţiei universale care se impune tuturor fiinţelor în mod egal. Această
concepţie duce la o a treia formulare a imperativului categoric, aceea a unui
„imperiu al scopurilor”16:

Ideea voinţei oricărei fiinţe raţionale ca voinţă universal legislatoare17.

Acest al treilea imperativ sugerează că orice speculaţie referitoare la scopuri este

în acelaşi timp o postulare a unei lumi ideale în care lucrurile sunt aşa cum trebuie
să fie şi trebuie să fie aşa cum sunt. Cu această ultimă formulare, am intrat în
domeniul suprasensibilului sau necondiţionatului. Când voinţa este mişcată doar de
lega morală, voinţa umană, necondiţionată şi autonomă, este o valoare absolută.
Când se vorbeşte despre etica lui Kant, se citează cel mai adesea cele trei
postulate ale raţiunii practice. Aceste postulate sunt nişte convenţii care trebuie
admise în mod necesar pentru a servi la demonstrarea a ceea ce urmează să fie
demonstrat, însă fără ca ele să poată fi demonstrate. Cele trei postulate sunt condiţii
indispensabile pentru ca datoria raţiunii practice să aibă un sens.
Primul postulat este libertatea. Raţiunea practică tratează despre morală, iar
morala, ca să aibă un sens, presupune libertatea. Libertatea nu este un fenomen. Ea
trebuie să existe, întrucât constituie o presupoziţie a datoriei. Este punctul - şi
singurul – în care, potrivit filosofiei lui Kant întâlnim un noumen. Nu o întâlnim în
felul în care întâlnim fenomenele ci numai în acţiune, în decizia morală. Când
acţionăm în chip moral, când luăm o decizie morală suntem liberi. Nu există „nici o

15
I. KANT, Întemeierea metafizicii moravurilor, 238.
16
Cf. R. SCRUTON, Kant, 112.
17
I. KANT, Întemeierea metafizici moravurilor, 240.
 CRITICA RAŢIUNII PRACTICE 8
contradicţie între Critica raţiunii pure şi Critica raţiunii practice, între domnia
universală a cauzalităţii în lumea fenomenală şi libertatea pe care o postulează
pentru raţiunea practică – cu condiţia de a recunoaşte că libertatea nu poate fi
decât un noumen”18.
Al doilea postulat al raţiunii practice este nemurirea sufletului.
Pentru Kant, această nemurire rămâne misterioasă. Ea semnifică că dincolo de
realitatea empirică, dimensiunea noumenală deschide o perspectivă în care datoria şi
fericirea ar putea converge. Ar putea exista aici o datorie fericită, chiar o
beatitudine, dar de o cu totul altă natură decât aceea a experienţei obiective. Şi cum,
conform lui Kant, această fericire nu e posibilă pe pământ, trebuie să admitem că
există ceva în suflet care transcende lumea fenomenală, adică înainte de toate,
timpul. Tocmai aceasta este eternitatea: sufletul transcende timpul. A fi muritor
înseamnă a-ţi avea sfârşitul în timp a nu avea nici o speranţă dincolo de timp.
Nemurirea sufletului înseamnă că în lumea noumenală nu există timp şi în
consecinţă este îngăduit să postulăm, că în acea lume, sufletul prin libertatea sa, este
nemuritor.
Iar cel de-al treilea postulat este existenţa lui Dumnezeu. În Critica raţiunii pure,
Kant a supus la un examen critic argumentele tradiţionale ale existenţei lui
Dumnezeu şi a respins pentru că ele procedează ca şi cum Dumnezeu ar fi un
fenomen. Nu avem despre Dumnezeu nici un concept clar. Ca să avem un asemenea
concept ar trebui să ne fie dată o intuiţie a lui Dumnezeu. Dar nu dispunem de aşa
ceva. Suntem incapabili de a-i dovedi sau respinge existenţa. Dar putem constata că
existenţa sa este o condiţie de sens pentru ansamblul moralei practice. Dumnezeu,
postulat al raţiunii practice, este însăşi realitatea ontologică corespunzătoare
idealului raţiunii teoretice; pentru a face concilierea întreagă a ordinii morale şi a
ordinii scopurilor, Dumnezeu nu poate fi mai mic decât „principiul absolut al
oricărei posibilităţi”19. Astfel Dumnezeu devine un al treilea postulat al raţiunii
practice:
Era pentru noi o datorie să lucrăm la promovarea Binelui suveran, prin urmare, nu
numai un drept, ci şi o necesitate legală, ca o trebuinţă, de datorie, de a presupune
posibilitatea acestui Bine suveran, care, fiindcă nu are loc decât sub condiţia existenţei lui
Dumnezeu, leagă inseparabil supoziţia acestei existenţe cu datoria, că adică este necesar,
din punct de vedere moral, să admitem existenţa lui Dumnezeu.20
Critica raţiunii pure a eliberat locul necesar credinţei. Credinţa are dreptul să se
afirme acolo unde este vorba de lumea noumenală, deoarece ştiinţa are ca obiect
18
J. HERSCH, Mirarea filozofică…, 206.
19
CH. BEYAERT – C. HOUDMONT-CORTVRIENDT, La critique de Kant, Cahier III, Livre V. Les
idées de la raison, postulats de la volonté morale et présupposes du sentiment, Les Presses
Gruuthuse, Bruges.
20
I. KANT, Critica raţiunii practice, 153.
 CRITICA RAŢIUNII PRACTICE 9
doar lumea fenomenală. Când Critica raţiunii practice instituie aceste trei postulate,
nu este vorba de cunoaştere, ci de credinţă – o credinţă totuşi care nu contrazice
cunoaşterea. Acesta este raţionamentul kantian. În această lume a fenomenelor,
Kant nu promite nici recompensă, nici satisfacţie, nici măcar cea a unei bune
conştiinţe sau a unei certitudini. El ne acordă doar posibilitatea de a crede fără
contradicţie. Şi arată că în fond această credinţă este deja prezentă în conduita
morală, ceea ce se vădeşte îndată ce ne întrebăm cu seriozitate ce este ea.

Concluzie
Caracteristicile de ansamblu ale teoriei kantiene a moralei sunt trei21:
a) Rigorismul, adică excluderea în afara moralei a oricărui sentiment, dorinţă,
înclinaţie, singura autoritate morală recunoscută fiind raţiunea. O asemenea
atitudine pare însă supraomenească, în dezacord cu sentimentele noastre fireşti.
(Schiller, de altfel un admirator al moralei kantiene, este ironic: „Îmi servesc
prietenii, dar din păcate o fac cu plăcere”22.)
b) Formalismul: caracterul moral al acţiunii derivă exclusiv din respectarea legii,
indiferent de consecinţele bune sau rele la care duce acţiunea. Chiar dacă efectele
acţuinii mele ar fi dezastruoase pentru cei din jur şi pentru mine, dacă acţionez din
respect pentru lege, acţionez moral.
c) Autonomia voinţei: voinţa raţională a fiinţei dotate cu raţiune este singurul
legiuitor în materie morală (nu Dumnezeu, nici Biserica, nici Statul).
Tradiţia instituită de Kant în filozofie este denumită deontologism etic: e ghidat
de respectarea acestor legi. O faptă e moralmente corectă dacă se respectă legea
morală, datoria, iar legea morală este bună dacă e dictată de raţiune.

21
Cf. V. MUREŞAN, Ce este filosofia? – o introducere elementară, Editura Punct, Bucureşti
2000, 66-69.
22
Cf. D. GUSTI – I. ZAMFIRESCU, Elemente de etică, Editura Scrisul Românesc S. A., Craiova-
Bucureşti 2000, 119.
 BIBLIOGRAFIE

MUREŞAN V., Ce este filosofia? – o introducere elementară, Editura Punct, Bucureşti

2000.
GUSTI D. – ZAMFIRESCU I., Elemente de etică, Editura Scrisul Românesc S. A., Craiova-
Bucureşti 2000.
BEYAERT CH. – HOUDMONT -CORTVRIENDT C., La critique de Kant, Cahier III, Livre V.
Les idées de la raison, postulats de la volonté morale et présupposes du
sentiment, Les Presses Gruuthuse, Bruges.
BARAVALLE G., Storia della filosofia, Edizioni Paoline, Roma 19702.
KANT I., Întemeierea metafizicii moravurilor, tr. Nicolae Bagdasar, IRI, Bucureşti 1995.
KANT I., Critica raţiunii practice, tr. N. Bagdasar, IRI, Bucureşti 1995.
KANT I., Logica generală, trad. rom., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1985.
HERSCH J., Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene, trad. rom., Humanitas, Bucureşti
1994.
SPERMEZAN G., Introducere în gândirea unor mari filosofi, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 2006.
SCRUTON R., Kant, trad. rom., Humanitas, Bucureşti 1998.
RUSSEL B., History of Western Philosophy, Unwin Paperbacks, London 1981.