Cuprins

Editorial 3
fr. Irinel Doboş
Anul Sfintei Preoţii 4 Revistă semestrială de spiritualitate şi cultură
fr. Liviu Baciu franciscană, editată de fraţii studenţi ai Institutului
Sfântul Francisc de Assisi şi preoţia 5 Teologic Romano-Catolic Franciscan din Roman.
fr. Rafael Sumânaru
Solemnitatea - Cristos Regele Revista dezvoltă o tematică bogată, începând de la
Universului 7 spiritualitate şi cultură franciscană, teologie,
fr. Virgil Susanu filosofie, literatură, artă creştină precum şi diverse
Neprihănita Zămislire 8 aspecte ale existenţei cotidiene.
fr. Teofil Ciucheş Apariţia revistei se datorează generozităţii
Pretext 9 binefăcătorilor, pe care recunoştinţa noastră îi
fr. Ioan V. Iojă încredinţează milostivirii lui Dumnezeu. Revista
Scrisoarea enciclică Fides et ratio 10 este distribuită în mod gratuit, oferta fiind
fr. Cristian Aiojoaei benevolă.
Omul care crede şi gândeşte 12
pr. Virgil Blaj Cei care doresc să primească această revistă sau să co-
Raţiunea şi credinţa: prieteni laboreze la editarea ei, pot lua legătura cu:
sau duşmani ai omului? 14
Pr. lect. univ. dr. Pătraşcu Damian Redacţia revistei Viaţa Fraternă ,
Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan,
Cui prodest philosophia? 15
str. Ştefan cel Mare, nr. 268/B,
fr. Andrei Bejan
cod 611040, Roman,
Un nou centru de studii la Institutul
NEAMŢ
Teologic Franciscan - Facultatea
tel: 0233/743955
de filosofie Ioan Duns Scotus 16
e-mail: viatafraterna@yahoo.com
Pr. lect. univ. dr. Pătraşcu Damian
http : itrcf.ofmconv.ro
Fericitul Ioannes Duns Scotus - Doctor
subtilis 17 Consiliul de redacţie:
Gabriel Pal coordonator: pr. Mihai Afrenţoae
În simplitate s-a născut şi a trăit 18 tehnoredactori: fr. Marius Tomulesei, fr. Irinel
fr. Sergiu Bolog Doboş
Apel la dăruire 19 redactori: fr. Cristian Aiojoaei, fr. IoanV. Iojă,
fr. Mihai Dâscâ fr. Andrei Bejan, fr. Lucian Mihai
Colindul popular ieri şi azi 20
fr. Alin Burlacu tipărit la: Editura Serafica
Memorialul iubirii 21 tel: 0741120321
fr. Ioan V. Iojă 0233/744611
Paşii unui Dumnezeu edituraserafica@yahoo.com
care este deja prezenţă 22
fr. Nicola Antonio Zanin ISSN 1583-4638
Pruncul Sfânt 23
fr. Andrei Trifescu
Crăciun - marcă înregistrată 24 Pentru numărul următor
fr. Dan Vătămănelu propunem o reflecţie despre:
Isus se naşte în inima
celui care îl primeşte! 25 Preoţia ‑ identitate şi
fr. Iulian Robu misiune
Despre puritate 26
fr. Virgil Susanu Aşteptăm să ne împărtăşiţi
Doamne, Tu ai... 27 experienţele dumneavoastră.
fr. Ioan V. Iojă

2 V I A Ţ A F R AT E R N Ã
 Editorial

În acest nou număr al revistei noastre dorim să prezentăm relaţia dintre filosofie şi teologie. Nu
este o tematică nouă, deoarece pe marginea ei s-a discutat foarte mult în ultimii ani, mai ales după pu-
blicarea, de către papa Ioan Paul al II-lea, a enciclicei Fides et ratio, în care prezintă foarte bine relaţia
dintre cele două în cadrul Bisericii. Teologia este cea care slujeşte adevărul revelat, iar filosofia este un
instrument raţional, care îndreptăţeşte cunoaşterea dobândită prin revelaţie să fie considerată veridică.
Împreună, reuşesc să înalţe mintea omului pe cele mai înalte culmi ale cunoaşterii. Cunoaşterea lui
Dumnezeu propusă de către Biserica Catolică, nu provine din speculaţia proprie, fie ea şi cea elevată,
ci din aşteptarea în credinţă a lui Dumnezeu. Aşadar, credinţa creştinilor nu este nici oarbă şi nici naivă,
aşa cum s-au încumetat de-a rândul veacurilor să o categorisească unii oameni, dar este o credinţă puternic
fundamentată pe adevăruri de credinţă, puternic întărită de reflecţiile filosofice sănătoase.
Studiul filosofiei îmbracă un caracter fundamental, care nu poate fi eliminat din structura studi-
ilor teologice şi din formarea candidaţilor la preoţie. În acest context, Conciliul Ecumenic Vatican II
afirmă că „disciplinele filosofice trebuie să fie astfel predate, încât seminariştii să fie călăuziţi, în primul
rând, spre dobândirea unei cunoaşteri solide şi coerente a omului, a lumii şi a lui Dumnezeu, întemeiaţi
pe patrimoniul filosofic universal valabil, ţinând seama şi de cercetările filosofice mai recente.” În sintonie
cu aceste deziderate ale conciliului, din această toamnă, la Institutul Teologic Romano-Catolic Francis-
can, s-a înfiinţat o nouă facultate de filosofie, care poartă numele marelui filosof franciscan, Ioan Duns
Scotus. Cu această ocazie, ţinem să felicităm pe cei care s-au ocupat de înfiinţarea noii facultăţi şi de a
le ura mult succes în toate activităţile pe care le vor desfăşura, de acum înainte, în acest domeniu de ac-
tivitate.
Teologia şi filosofia sunt două discipline care nu pot fi considerate ca fiind eterogene, după cum
afirmă anumiţi autori, însă nici nu pot fi considerate perfect omogene. Ceea ce le uneşte este scopul pe
care îl au şi anume: cunoaşterea Adevărului. În timp ce filosofia se foloseşte de raţiune pentru a afla
adevărul, teologia utilizează o metodă mai eficientă de cunoaştere - credinţa, care ne învaţă că Isus
Cristos, Logosul, este Calea, Adevărul şi Viaţa. Aşadar, din punct de vedere valoric, teologia este net
superioară filosofiei pentru că deja posedă Adevărul, în timp ce cealaltă trudeşte pentru a-l afla prin in-
termediul raţiunii. Cu toate acestea, studiul filosofiei nu este neglijat în anii de formare, deoarece uneori
reuşeşte să exprime ceea ce credinţa doar ne propune să credem fără să explice prea mult.
Apropierea sărbătorii naşterii lui Isus Cristos, Adevărul întrupat, ne umple cu belşug de pace şi
speranţă, pe care dorim să vi le transmitem şi vouă, dragi cititori, prin intermediul acestei reviste.
Crăciunul este semnul că Dumnezeu este cu noi şi că ne ascultă rugăciunile. Aşteptăm un mântuitor
care este deja prezent şi care se jertfeşte zilnic pentru noi. Isus se naşte în inima celui care î-l primeşte,
iar datorită faptului că aşteptăm venirea unui rege, trebuie ca fiecare dintre noi să îşi dea silinţa ca să
îl primească aşa cum se cuvine. Fie ca venirea pruncuşorului Isus să vă inunde sufletul de fericire şi pace,
iar noul an care se apropie, să fie însoţit de succese şi realizări cât mai mari!
Membrii redacţiei Viaţa Fraternă vă urează: Crăciun fericit! şi La mulţi ani!
fr. Irinel Doboş

tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009 3

 Din viaţa Bisericii
Anul Sfintei Preoţii
Anul sfintei preoţii a fost inaugurat la 19 iunie
2009, în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus. Sfântul
Părinte Papa Benedict al XVI-lea a stabilit acest an al
Sfintei Preoţii pentru a aprofunda identitatea şi slujirea
preoţilor precum şi rolul pe care preoţii îl au în cadrul
Bisericii şi al lumii; un an de rugăciune al preoţilor, cu
preoţii şi pentru preoţi, cu scopul de a-i ajuta să se
sfinţească. Preoţii sunt importanţi nu numai pentru ceea
ce fac, ci şi pentru ceea ce sunt. Acest an, care vrea să
contribuie la promovarea angajării de reînnoire
interioară a tuturor preoţilor pentru o mărturie
evanghelică mai puternică şi incisivă a lor în lumea de
astăzi, se va încheia anul următor cu ocazia aceleiaşi
solemnităţi.
Am putea să ne întrebăm care este obiectivul
principal al Anului Sfintei Preoţii?
În acest sens, cardinalul Claudio Hummes,
prefectul Congregaţiei pentru Cler afirmă că anul Sfin-
tei Preoţii, pe care Benedict al XVI-lea l-a inaugurat la
19 iunie, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la
moartea sfântului paroh de Ars, Ioan Maria Vianney
(1786-1859), încearcă să arate preoţilor iubirea pe care
o are Biserica faţă de ei. Vrea acest lucru mai ales în-
tr-un moment în care se înregistrează marea expansi-
une a unei noi culturi.
Astăzi domină cultura postmodernă, relativistă,
materialistă, urbană, pluralistă, secularizată, laicizată,
în care preoţii sunt chemaţi să trăiască vocaţia şi misi-
unea lor. A înţelege cum să fii preot constituie o
adevărată provocare în acest nou moment, nu pentru a
condamna lumea, ci pentru a o conduce la mântuire, aşa
cum a spus Isus că el nu a venit ca să condamne lumea,
ci dimpotrivă, pentru a o mântui.
Preotul trebuie să facă aceasta din inimă, cu
multă deschidere, fără a demoniza societatea. Trebuie
să fie inserat în ea, cu acea bucurie misionară de a voi
să-i ducă pe oameni la Isus Cristos. Trebuie oferită tu-
turor posibilitatea de a se ruga împreună cu preoţii şi
pentru preoţi; preoţii sunt convocaţi să se roage, să
facă aceasta cât mai bine cu putinţă şi eventual să ia
iniţiative pentru a crea condiţii mai bune pentru a face
posibilă trăirea vocaţiei şi misiunii lor.
Este un an pozitiv şi provocator, dar nu este
vorba înainte de toate despre a-i corecta pe preoţi.
Există probleme care trebuie să fie corectate şi Biserica
nu poate să închidă ochii, însă este cunoscut faptul că
4 V I A Ţ A F R AT E R N Ã
marea majoritate a preoţilor au o mare demnitate şi
aderă la slujirea şi la vocaţia lor. Îşi dau viaţa pentru
această vocaţie pe care au acceptat-o în mod liber. Este
şi un moment oportun pentru a intensifica şi a apro-
funda problema modului de a fi preot în această lume
care se schimbă şi pe care Dumnezeu ne-a pus-o în faţa
noastră pentru a o mântui.
Între altele, Suveranul Pontif a afirmat că este
important ca preotul să fie bine format pe făgaşul
învăţăturii Conciliului Vatican II şi să poată fi mereu
recunoscut în moralitate şi înfăţişare.
A sfinţi, a învăţa, a conduce. Sunt tria munera,
cele trei îndatoriri ale vieţii şi slujirii preotului. Din mo-
mentul în care un episcop îi pune mâinile pe cap în
actul sacramental al hirotonirii, viaţa unui preot trebuie
să dea mărturie despre aceste trei valori care, după cum
a afirmat Benedict al XVI-lea, „înainte de a fi un oficiu,
o sarcină de îndeplinit, sunt un dar graţie căruia preotul
participă la o viaţă nouă, dobândeşte acel stil care a fost
al lui Isus şi apoi al apostolilor. Această participare la
viaţa lui Cristos devine şi o putere ce face să devină
necesară, mai mult, indispensabilă, tendinţa spre
desăvârşirea morală. Tocmai pentru a favoriza această
năzuinţă a preoţilor spre perfecţiunea spirituală de care
depinde mai presus de toate eficienţa ministerului lor,
am decis să proclam acest «An sacerdotal».”
„Preoţia este iubirea inimii lui Isus”, obişnuia
să spună Sfântul Ioan Maria Vianney. Această expresie
folosită de sfântul paroh de Ars ne permite înainte de
toate să evocăm cu gingăşie şi recunoştinţă darul imens
pe care preoţii îl constituie nu numai pentru Biserică,
ci şi pentru omenirea însăşi, dar şi străpungerea inimii
lui Cristos şi coroana de spini pe care o poartă pe cap.
Concilul Vatican II în Constituţia despre
liturgie Sacrosanctum Concilium la numărul 10 ne
aminteşte că Euharistia este fons et culmen ale vieţii
creştine în centrul comunităţii ecleziale. Biserica
celebrează Euharistia, iar Euharistia dă naştere şi duce
la creşterea comunităţii solidare cu Cel Înviat.
Papa Benedict al XVI-lea încheie scrisoarea
sa adresată preoţilor cu aceste cuvinte: „Dragi preoţi,
Cristos contează pe voi. După exemplul sfântului
paroh de Ars, lăsaţi-vă cuceriţi de El şi veţi fi şi voi,
în lumea de azi, mesageri de speranţă, de împăcare şi
de pace!”
fr. Liviu Baciu

Sfântul Francisc de Assisi şi preoţia
Credinţa lui Francisc se fonda pe centra-
litatea sacramentelor şi prin urmare a preoţiei, sau
mai bine spus a preoţilor, cei care garantează cu
ministerul propriu prezenţa Trupului şi Sângelui
lui Cristos în Euharistie. Doar preoţii o consacră
şi o administrează şi pentru aceasta trebuie
respectaţi fără a lua în considerare meritele sau
carenţele lor personale. Aceasta presupune faptul
că fraţii trebuie să se pună într-o atitudine de
reverenţă faţă de miniştrii lui Dumnezeu şi nu pot
predica împotriva voinţei acestora.
Suntem în anul dedicat sfintei preoţii. Umilul
Francisc, din respect pentru misterul sfintei preoţii nu
a avut intenţia să fie hirotonit preot. El s-a oprit la
treapta diaconatului. Despre faptul că a fost diacon
ne dau mărturie biografii săi (cf. 2Cel 219: FF 814;
cf. LegM X,7: FF 1186; cf. 3Comp 61: FF 1474; cf.
AnPer 43: FF 1537). Francisc, în scrierile sale,
aminteşte de expresia „noi clericii” (EpCler 1: FF
207; Test 18: FF 113) acest lucru înseamnă că era cu
siguranţă şi el la una din treptele preoţiei, însă nu
specifică la care treaptă era. După biografii săi cu
siguranţă era diacon. De fapt, aşa şi este reprezentat
în pictura din bazilica inferioară din Assisi, îmbrăcat
în haine de diacon.
tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009
Franciscan de la Francisc
După cum povesteşte în biografia sa Celano,
Seraficul Părinte avea un respect deosebit faţă de
preoţi, astfel încât el spunea: „Dacă m-aş întâlni cu
un înger şi cu un preot, mai întâi l-aş saluta pe preot
şi apoi pe înger, căci îngerului nu i s-a dat puterea ce
i s-a dat preotului” (2Cel 201: FF 790). Şi într-adevăr,
în Testamentul său recunoaşte între harurile pe care
le-a primit de la Domnul, după convertirea sa, şi
credinţa în preoţi: „Eu văd în ei pe Fiul lui
Dumnezeu” (Test 9: FF 112). Această expresie ne
face să înţelegem ce înseamnă pentru Francisc, mis-
terul sfintei preoţii. El recunoaşte în ei pe Cristos şi
pentru acest lucru îi respectă. Acest lucru este atestat
atât de biografii săi cât şi de el în scrierile sale, cu
toate că, clerul înalt de atunci - cardinali, episcopi,
abaţi - era secularizat şi legat de nobilimea feudală,
iar clerul „inferior”, era în general ignorant şi cu
moravuri mai puţin edificatoare. Această situaţie a
clerului punea la grea încercare credinţa poporului lui
Dumnezeu şi din această cauză, în general, era
dispreţuit de diferitele mişcări de reformă; spre
e xemplu, valdezii (erezie care îşi are numele de la
Pierre Valdes) se împotriveau să primească sacra-
mentele din mâinile unui preot nevrednic. Ei învăţau
poporul că orice credincios care observă Evanghelia
este preot şi că sunt invalide acţiunile preoţilor
nedemni. Aceasta reprezenta o sfidare a lumii creştine
şi în primul rând o sfidare a ierarhiei şi a climatului
monastic. Însă, credinţa lui Francisc era suficient de
matură pentru a depăşi această ispită împotriva căreia
a voit cu hotărâre să-i întărească pe fraţii săi spunând
că: „Fericit este acel slujitor al lui Dumnezeu care are
credinţă în preoţii care trăiesc după prescripţiile
sfintei Biserici romane. Şi vai de aceia care îi
dispreţuiesc; atunci când, într-adevăr, sunt păcătoşi,
nimeni nu trebuie să-i judece, deoarece numai
Domnul şi-a rezervat sieşi dreptul să-i judece” (Am
26: FF 176) şi „Domnul mi-a dat şi îmi dă o aşa de
mare credinţă în preoţii care trăiesc după prescripţiile
sfintei Biserici romane, încât aş căuta refugiu la ei
dacă aş fi persecutat. Şi dacă aş avea o aşa de mare
înţelepciune cât a avut Solomon şi m-aş întâlni cu
preoţii săraci din această lume, în parohiile în care
locuiesc, nu vreau să predic împotriva voinţei lor.
5
 Din viaţa Bisericii

Şi de aceştia şi de toţi ceilalţi vreau să mă tem, să-i fie onorate, venerate şi aşezate în locuri preţioase”
iubesc şi să-i cinstesc ca stăpânii mei şi nu vreau să (Test 12: FF 114); un al doilea motiv de respect faţă
consider în ei păcatul deoarece văd în ei pe Fiul lui de preoţi este sacramentul penitenţei, căci „trebuie
Dumnezeu” (Test 8-12: FF 112). să mărturisim preotului toate păcatele noastre şi să
În scrisoarea către tot Ordinul, Francisc a primim de la el Trupul şi sângele Domnului Isus
adresat o pagină sublimă, plină de fervoare şi de Cristos” (2Lfed 22: FF 189; cf. Rnb XX, 1-6: FF
reverenţă umilă. „Îi rog întru Domnul pe toţi fraţii
mei preoţi care sunt şi vor fi şi care doresc să fie
preoţi ai Celui Preaînalt, ca ori de câte ori vor să cele-
breze o slujbă divină, să fie curaţi şi cu gânduri cu-
rate, să jertfească adevărata ofrandă, Trupul şi
Sângele Domnului nostru Isus Cristos, cu veneraţie
şi cu intenţie sfântă şi curată, nu din motive
pământeşti sau de teamă sau din iubire faţă de un om,
ca şi cum ar trebui să fie pe placul oamenilor, dar
numai pentru a plăcea lui Dumnezeu” (EpOrd 14-
15: FF 217-118). Aceasta este o aluzie clară la sco-
purile utilitare aşa de frecvente la cei care celebrau
Liturghia. Originea aşa numitelor „Liturghii private”
desigur că nu e prea lăudabilă. Conciliile au trebuit
să se ridice împotriva abuzurilor atât de obişnuite de
a celebra şi opt sau zece liturghii pe zi în favoarea
beneficiilor fundaţiilor de aniversare şi ale
capelanilor, care s-au înmulţit aşa de mult.
Francisc numeşte „Iuda trădătorul” pe preo-
tul care celebrează pentru astfel de interese umane.
Apoi recomandă în mod călduros sfinţenia recerută:
„Vegheaţi asupra demnităţii voastre, fraţilor preoţi şi 53); iar o a treia motivaţie de o astfel de venerare
fiţi sfinţi, pentru că Domnul este sfânt (Lev 11,14). era viaţa după prescripţiile sfintei Biserici romane.
Şi aşa după cum Domnul Dumnezeu v-a cinstit pe Francisc îl numeşte „fericit pe acel slujitor al lui
voi mai presus decât pe toţi ceilalţi oameni, prin acest Dumnezeu care are credinţă în preoţii care trăiesc
mister, la fel şi voi să-l iubiţi mai mult decât oricare corect după prescripţiile sfintei romane Biserici”
alt om, să-l cinstiţi şi să-l onoraţi pe el” (EpOrd 23- (Am 26: FF 176).
24: FF 219). Francisc ne invită să nu uităm că oricât de
Trei sunt motivele principale pentru care nevrednică s-ar întâmpla să fie conduita unui preot,
Francisc arată pentru preoţi un respect deosebit: un aceasta nu atinge întru nimic puterea preoţească cu
prim motiv izvorăşte din faptul că ei sunt miniştrii care a fost consacrat prin hirotonire; el rămâne preot
euharistiei şi ai cuvântului lui Dumnezeu (2EpFed în veci; sigiliul ce s-a întipărit în sufletul său nu
34-35: FF 194), „căci nimic nu avem şi nu vedem poate fi şters prin nici o crimă. De aceea, „nimeni
corporal în această lume din însuşi Cel Preaînalt nu trebuie să-i judece, deoarece numai Domnul
decât Trupul şi Sângele, numele şi cuvintele prin şi-a rezervat sieşi dreptul să-i judece” (Am 26: FF
care am fost creaţi şi răscumpăraţi de la moarte la 176); ei vor apărea la judecată în calitatea lor de
viaţă” (EpCler 3: FF 207), „Aceste preasfinte mis- preoţi ai Celui Preaînalt.
tere, mai presus decât pe oricare alt lucru, vreau să fr. Rafael Sumănaru

6 V I A Ţ A F R AT E R N Ã

Solemnitatea - Cristos Regele Universului
În fiecare an, solemnitatea lui Cristos
Regele Universului încununează anul liturgic care
a început cu prima duminică din Advent şi acum
ia sfârşit. După ce au fost celebrate toate mis-
terele Domnului, acum atenţia noastră este
îndreptată spre Cristos, Regele întregii creaţii şi
al sufletelor noastre.
Această solemnitatea este oarecum
recentă, fiind instituită de Papa Pius al XI-lea la
data de 11 decembrie 1925, prin enciclica
apostolică Quas Primas. Titlul de „Cristos Rege”
este un mod de a rezuma întreaga credinţă
creştină, un mod de a spune cine este şi ce
înseamnă Isus Cristos pentru întreaga omenire.
Această solemnitatea ne arată cum să-l arătăm pe
Cristos ca unicul Rege al nostru, care nu s-a
născut într-un palat, ci într-o iesle, nu a fost bogat
ci, dimpotrivă, a fost sărac. Tronul lui Isus este
crucea. Pe cruce Isus şi-a exprimat puterea cea
mai mare, cea a iubirii, acea iubire a dăruirii totale
de sine, a iertării, a capacităţii de a-şi da propria
viaţa pentru ca toţi să aibă viaţă.
Sfântul Paul arată că suveranitatea lui
Cristos asupra întregi creaţii se împlineşte în timp,
dar îşi dobândeşte plinătatea definitivă după jude-
cata universală. Apostolul prezintă acest eveni-
ment tainic pentru noi ca pe un act de omagiu
solemn care este adus Tatălui. Cristos îi va oferi
ca pe un trofeu întreaga creaţie şi îi va închina
Împărăţia ce îi fusese încredinţată până atunci.
Venirea lui glorioasă la sfârşitul timpurilor, când
va apărea un cer nou şi un pământ nou, va aduce
cu sine triumful definitiv asupra diavolului,
păcatului, durerii şi al morţii. Însă până atunci ati-
tudinea creştinului nu poate fi pasivă faţă de dom-
nia lui Cristos în lume. Cu toţii dorim această
domnie: „oportet autem illum regnare!” Însă este
necesar să domnească în primul rând în mintea
noastră, prin intermediul învăţăturii sale şi al ade-
ziunii noastre pentru a o face să asculte şi să se
identifice din ce în ce mai deplin cu voinţa divină.
Este necesar să domnească în inima noastră pen-
tru ca nici o iubire să nu treacă înaintea iubirii lui
Dumnezeu. Da, Isus ne iubeşte, ne-a eliberat de
păcate, a făcut din noi creaturi noi, constructorii
unui „Regat” străin acestei lumi. Pentru Isus,
tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009
Din viaţa Bisericii
a domni înseamnă a sluji, a iubi, a ierta, a-şi da
propria viaţă, a răscumpăra, a muri în locul nostru.
Un rege a cărui regalitate este iubirea… Acesta
este Cristos, cel pe care îl cinstim ca Rege al Uni-
versului… Un Rege a cărui unică armă este iu-
birea. Cu ea ne-a cucerit şi pe noi; cu ea vom reuşi
să cucerim şi noi pe ceilalţi!
Această solemnitate este ca o prefigurarea
a celei de-a doua veniri a lui Cristos, în toată pu-
terea şi măreţia, venire glorioasă ce va umple ini-
mile şi va usca toate lacrimile de nefericire.
Cristos Rege… Un rege atipic, un rege
ciudat; un rege căruia adesea îi este foame şi sete
şi cere de mâncare şi de băut; un rege care nu are
o casă, nicidecum palat. În loc să domnească şi să
poruncească, asemenea puternicilor acestei lumi,
asupra supuşilor săi, el îi iubeşte, îi numeşte pri-
eteni şi nu reuşeşte să aibă pace până când nu-şi
dă propria viaţă pentru a răscumpăra o
omenire care nu încetează să-i strige şi astăzi:
Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!
Suntem liberi să credem sau nu,
Dumnezeu nu se impune niciodată. Acel om în-
vins nu semăna în nici un fel cu un rege, atât mai
puţin cu un Dumnezeu. Va fi totdeauna aşa:
Dumnezeul nostru se ascunde, ne lasă liberi, ne
mişcă mereu conştiinţele, ne cere să ne clarificăm
ideile, nu ne constrânge, dar ne lasă să alegem. Nu
ne obligă să-l alegem pe el, pentru că ne iubeşte
prea mult pentru a ne porunci asta. În acest
Dumnezeu credem noi, un Dumnezeu plin de iu-
bire, un Dumnezeu rănit, un Dumnezeu care face
din iubire singura măsură, unica judecată şi sin-
gura speranţă.
Avem nevoie să grăbim Împărăţia lui
Cristos: împărăţie de dreptate, de iubire, de pace,
de iertare. Cu adevărat lumea are nevoie de
această împărăţie, are nevoie de Cristos Salva-
torul. Suntem chemaţi să fim colaboratorii lui
Cristos, constructorii Împărăţiei sale, purtătorii
adevărului lui Isus, a valorilor profunde din
Evanghelia Sa, a stilului său şi a alegerilor sale de
viaţă. Pentru ca lumea să fie „umană” are nevoie
să fie „creştină”, adică potrivit inimii lui Cristos,
a Împărăţiei sale, a noutăţii iubirii sale.
fr. Virgil Susanu
7
 Din viaţa Bisericii
Neprihănita Zămislire
În cadrul timpului forte al Adventului, un
loc aparte şi pregătitor la solemnitatea Naşterii
Domnului îl ocupă sărbătoarea Neprihănitei
Zămisliri. Această sărbătoarea nu face altceva
decât să preîntâmpine misterul naşterii Fiului lui
Dumnezeu, care ia trup omenesc, cu un alt mis-
ter şi anume cel al Sfintei Fecioare Maria, care
a fost creată de Dumnezeu fără păcat
strămoşesc, încă din prima clipă a vieţii sale. În
acest gest de a crea o fiinţă atât de minunată din
care se va naşte Isus, salvatorul omenirii, nu
vedem altceva decât iubirea lui Dumnezeu.
Demnitatea originară a omului de a fi după
chipul lui Dumnezeu, pierdută
prin păcatul strămoşesc, este
redobândită prin venirea lui
Cristos în lume.
Neprihănita Zămislire a
Mariei este considerată un har
şi privilegiu unic acordat de
Dumnezeu. Printr-un dar de-
osebit al Tatălui, în virtutea
harului mântuitor al Fiului şi în
vederea misiunii speciale pe
care El voia să i-o încredinţeze
în interiorul operei de mântuire
a Fiului în favoarea întregii
umanităţi, ea a fost zămislită
într-un mod particular faţă de
ceilalţi oameni, fiind pregătită
să devină locuinţă demnă, adică sanctuar şi
Mamă a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Această
„neprihănire” a sufletului a fost acordată
Preacuratei Fecioare Maria chiar din clipa con-
ceperii, a zămislirii ei de către părinţii Ioachim
şi Ana. Este un privilegiu divin acordat aceleia
care urma să fie mama Răscumpărătorului
omenirii de sub povara păcatului strămoşesc,
fiind cel mai eminent rod al operei de
răscumpărare înfăptuită de Cristos Mântuitorul.
Fiind imună faţă de orice pată a păcatului
strămoşesc, ea a fost eliberată de păcatul însuşi.
Maria este în totalitate plină de har în Isus
Cristos. Păcatul nu putea să facă parte din
8 V I A Ţ A F R AT E R N Ã
existenţa unei femei care, prin alegerea Tatălui,
este cu totul orientată spre misiunea eliberatoare
de păcat.
Dumnezeu a făcut din Maria un vas ales
pentru a pregăti calea venirii lui Isus pe pământ.
În ea găsim acea plinătate a harului, acea
revărsare deplină a Duhului Sfânt, fiind numită
pe drept cuvânt Mireasa Duhului Sfânt. Despre
această desăvârşire a harului Sfântul Anselm
exclamă: „O, femeie plină şi preaplină de har,
preamarea ta plinătate se revarsă asupra întregii
creaţii pentru a o revigora! O fecioară
binecuvântată şi preabinecuvântată, prin binecu-
vântarea ta este binecuvântată
întreaga natură, nu numai crea-
tura de Creator ci şi Creatorul
de creatură!” Această plinătate
a harului se oglindeşte foarte
bine şi în virtutea umilinţei care
stă la baza Da-ului spus din
toată inima şi care mai apoi o
determină pe Preacurata
Fecioară Maria să spună: „Su-
fletul meu îl preamăreşte pe
Domnul…căci mi-a făcut lu-
cruri mari cel Atotputernic.”
În Litania Lauretană,
Maria este invocată ca fiind
„Janua Caeli” – „Poarta Ceru-
lui”, pentru că şi datorită ei a
fost făcută posibilă mântuirea noastră, prin În-
truparea Fiului lui Dumnezeu. Această
invocaţie, ne invită şi pe noi ca după exemplul
Mariei să devenim poartă a Cerului, prin care
Isus să intre în viaţă celor din jurul nostru.
Aşadar, în aşteptarea Naşterii lui Cristos,
privind la Sfânta Fecioara Maria, găsim atâtea
virtuţi pe care am putea să ni le însuşim:
umilinţa şi simplitatea, acceptarea planului lui
Dumnezeu printr-un Da spus din toată inima, în-
truparea lui Cristos în viaţa noastră şi prin viaţa
noastră în viaţa celorlalţi.
fr. Teofil Ciucheş
 Pretext
Teologul şi Filosofia

Teologul se afla pe drum, către Destinaţie. În jurul lui, totul părea pustiu, întuneric. Dar dincolo,
la capăt, el vedea o lumină şi se îndrepta spre ea. Pasul nu-i şovăia, piciorul nu-i tremura. Ochii sufletului
său intuiau o altă realitate, mai strălucitoare ca oricând.
Mai avea puţin de mers. Apoi ieşea la lumină. Rezultate triumfale îl aşteaptă dincolo? Mergea
pe acel drum de când se ştia, dar parcă acum era cu totul altfel. Adevărul este că simţea că se apropie de
capăt… Totul nu mai părea atât de întunecos ca înainte. Simţea acel aer familiar de o viaţă.
Încă puţin şi va ajunge la lumina deplină… Merge tot înainte. Dincolo îl aşteaptă răspunsul la
ceea ce el iubea şi căuta cu patimă…
Fără teamă – tot înainte!
Întunericul lumii dimprejur nu-l inhiba. Mânat de lumina din inimă, înainta către lumina de
dincolo, avid să încerce suişul acelor trepte ce duc spre Ideal. Toate gândurile sale urmăreau Ţelul.
Îşi dădu seama că nu era singur pe acel drum. O umbră, o siluetă firavă se ivi în faţa lui; la un
moment dat îi atrase atenţia. Parcă era o fată. Părea să se rezeme de perete, în penumbră.
Teologul se opri, cât pe ce să întindă mâna, să cerceteze ce se întâmplă acolo. Dar îşi reprimă ges-
tul…
– De ce stai aici? o întrebă. De ce te-ai oprit? o întrebă, dându-şi seama că ea aştepta, dar cu
ochii închişi… Deschide ochii dacă vrei să cauţi lumina!...
Avea de ce să stăruie. Această nouă apariţie îi inspira încredere…Da, era o fată. Părea înţeleaptă,
preţioasă, frumoasă, gingaşă, dar neputincioasă, singură… Teologul nu ştia ce să facă: să mai
zăbovească, sau să urmeze doar forţa de atracţie de dincolo de tunel?
Fata, fără a-i da răgazul de a se gândi mult, deschise, în sfârşit, ochii şi spuse:
– Eu sunt Filosofia. Tu cine eşti? voi să afle.
– Eu sunt Teologul. Dacă şi tu te afli în căutare, sunt ca şi tine, un căutător.
– Mi-e frică! murmură Filosofia. Am încercat să caut, dar mă simt atât de limitată…
Teologul o îndemnă liniştit:
– Uite ce e, dă-mi mâna ta.
– De ce? Ce să faci cu ea?
– Of…Filosofia cu întrebările ei…Nu-ţi mai pune atâtea întrebări inutile, care măresc teama şi
întunericul tău… Dă-mi mâna şi hai să mergem împreună să căutăm Lumina. Atunci vom afla răspuns
la toate întrebările noastre…
Filosofia se codi întâi, apoi îl urmă. Tremurătoare şi temătoare, dar venea după el, către explozia
aceea de lumină. În cele din urmă, paşii ei căpătaseră siguranţă, o siguranţă în parte venită de la
neaşteptatul ei partener.
Se îndreptau spre Lumină şi erau din ce în ce mai aproape de ea. Se ţineau de mână de parcă se
căutaseră îndelung şi urmau să nu se mai despartă niciodată.

fr. Ioan V. Iojă

tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009 9

 Relaţia dintre teologie şi filosofie
Scrisoarea enciclică Fides et ratio
Dintre documentele oficiale ale Bisericii,
scrisoarea enciclică a papei Ioan Paul al II-lea, Fides et
ratio ne oferă indicaţii preţioase cu privire la raportul
just care trebuie să existe între filosofie şi teologie. În
cele ce urmează vor fi expuse principalele note ale aces-
tei enciclici.
Dumnezeu a sădit în inima omului dorinţa de a
cunoaşte adevărul. De aceea încă din cele mai vechi tim-
puri, în diferitele culturi, omul şi-a pus întrebări cu
privire la existenţă, la adevărul despre sine. Biserica nu
este străină de condiţia omului care caută adevărul şi,
pe de o parte participă la efortul comun depus de
omenire pentru a ajunge la adevăr, iar pe de altă parte
îşi asumă misiunea de a-l vesti lumii pe Cristos, Calea,
Adevărul şi Viaţa.
Biserica recunoaşte în filosofie calea eficace
pentru cunoaşterea adevărurilor fundamentale cu privire
la existenţa omului, vede în ea un ajutor indispensabil
pentru aprofundarea credinţei şi pentru comunicarea
adevărului şi o recheamă în acelaşi timp la a-şi recupera
vocaţia sa originară de a forma gândirea şi cultura
căutând adevărul.
Biserica, fiind conştientă că este purtătoarea
unui mesaj care îşi are originea în Dumnezeu,
recunoaşte posibilităţile cunoaşterii raţionale de a ajunge
la descoperirea adevărului despre sine şi proclamă
măreţia cunoaşterii prin credinţa în Isus Cristos a
adevărului ultim asupra vieţii omului şi al istoriei
omenirii.
Ascultarea credinţei datorată lui Dumnezeu care
se revelează angajează intelectul şi voinţa într-un act
liber de recunoaştere a adevărului revelat. Semnele
prezente în revelaţie, în special semnul euharistic, vin
în ajutorul raţiunii, care, văzând în acestea intervenţia
lui Dumnezeu în istoria omeniri, accede, în limitele sale,
la înţelegerea misterului divin.
Pe calea raţiunii, omul ajunge la adevărul despre
sine şi despre Dumnezeu, însă inserând capacităţile
acesteia în actul de credinţă, poate atinge profunzimea
adevărului. Din aceasta înţelegem că există o unitate
profundă şi inseparabilă între cunoaşterea prin raţiune
şi cunoaşterea prin credinţă.
Dorinţa de adevăr este o realitate prezentă din-
totdeauna în inima omului. Suferinţa proprie şi a altora,
sfârşitul existenţei sale şi a altora, îi suscită omului
întrebări precum: de ce există suferinţa? are viaţa un
sens? încotro se îndreaptă?, menite să-l angajeze să dea
10
sens existenţei sale, să afle adevărul despre sine. Omul,
definit drept cel care caută adevărul, este totodată şi cel
care trăieşte prin credinţa în adevărul pe care l-a
descoperit şi la care a aderat, împlinindu-l în viaţa sa
prin fapte. Totuşi, el caută adevărul nu doar pentru a lua
bine fiecare decizie, dar tinde spre adevărul ultim refe-
ritor la sensul vieţii, care poate fi găsit doar în Isus
Cristos.
Raportul drept dintre adevărul revelat şi ştiinţa
filosofică este esenţial, având drept principiu de legătură
raţiunea, care, chiar dacă nu în totalitate, măcar în parte,
încearcă să le pătrundă.
Propovăduirea credinţei în primele secole ale
creştinismului a recunoscut atât o provocare cât şi un
real ajutor în ştiinţa filosofică a acestei perioade. Apos-
tolii, primii creştini, martirii, sfinţii părinţi ai Bisericii,
prin mărturia credinţei în adevărul revelat oferă filosofiei
răspunsul ultim tocmai asupra obiectului de studiu al
acesteia şi anume asupra existenţei. În acelaşi timp,
filosofia, în limitele impuse de raţiune, vine în ajutorul
înţelegerii adevărului revelat şi serveşte ca apărătoare a
credinţei. Astfel, Biserica se angajează, alături de toţi
oamenii, în căutarea adevărului, integrând descoperirile
şi posibilităţile raţiunii în dinamica revelaţiei divine.
Un loc aparte în căutarea adevărului, în istoria
Bisericii, îi aparţine sfântului Toma, numit chiar apos-
tolul credinţei, care a avut deosebita intuiţie de a concilia
caracterul secular al lumii şi caracterul radical al
Evangheliei, pentru a soluţiona noua confruntare dintre
raţiune şi credinţă. Astfel, raţiunea poate fi în deplină
concordanţă cu adevărul revelat şi, mai mult, prin
asumarea acestuia prin credinţă, poate ajunge la
desăvârşirea intelectului.
Biserica, prin Magisteriul ei, este chemată să
impună filosofiei exigenţele specifice ale Cuvântului lui
Dumnezeu şi ale reflecţiei teologice, pentru a nu se
ajunge la erori în ceea ce priveşte credinţa. Astfel, epis-
copii, martori ai adevărului, printr-un discernământ critic
al materiei filosofice, oferă credincioşilor, ca de altfel
tuturor oamenilor, acea recta ratio care să-i conducă la
adevărul ultim ce poate fi aflat doar prin şi în Cristos.
Cu aceeaşi atenţie cu care a tratat erorile şi
deviaţiile diferitor doctrine filosofice, Magisteriul a voit
să emită principiile de bază în vederea unei reînnoiri au-
tentice a gândirii filosofice. În acest sens, s-a realizat
mai întâi revalorificarea gândirii filosofice a sfântului
Toma de Aquino şi a gândirii filosofice medievale, ur-
V I A Ţ A F R AT E R N Ã

mând ca apoi noi filosofi catolici, folosindu-se de
curentele de gândire mai recente să îmbogăţească
filosofia creştină. Conciliul al II-lea din Vatican, într-un
capitol întreg din constituţia Gaudium et spes, vorbeşte
despre omul creat şi înzestrat cu raţiune, de care se poate
folosi pentru a ajunge la Dumnezeu.
Preluând din învăţătura conciliului, Sfântul
Părinte insistă asupra caracterului fundamental al studi-
ului filosofiei. El afirmă de asemenea că studiul
filosofiei nu poate fi eliminat din structura studiilor teo-
logice. Pontiful îi îndeamnă totodată cu tărie pe toţi
candidaţii la preoţie să se dedice cu predilecţie studiului
filosofic, pentru ca apoi să poată înţelege, expune şi ex-
prima cu mai multă uşurinţă conţinuturile învăţăturii
creştine propuse şi promovate de către Biserică.
Apelul teologiei la gândirea filosofică se im-
pune în virtutea naturii proprii a Cuvântului revelat.
Rezultă o strânsă legătură între teologie şi filosofie.
Teologia, văzută ca ştiinţă a credinţei, utilizând
modalităţi specifice filosofiei, prezintă două principii
metodologice: auditus fidei, care oferă o cunoaştere
corectă a adevărului revelat şi intellectus fidei care, ex-
plicând conţinutul acestui adevăr, are scopul de a-l face
pe om ca, în asentimentul credinţei, să participe la mis-
terul lui Dumnezeu. Având la bază aceste principii,
teologia dezvoltă diferite ramuri precum: teologia
dogmatică, cu scopul de a expune adevărurile de
credinţă şi de a le demonstra veridicitatea; teologia
fundamentală, cu rolul de a da motivaţie credinţei, jus-
tificând şi explicând relaţia dintre credinţă şi reflecţia
filosofică; teologia morală, care să emită principiile ge-
nerale ale unei hotărâri etice, recurgând la o corectă
părere filosofică despre natura umană şi societate.
În raport cu adevărul revelat, pot fi distinse
diferite stări ale filosofiei. O primă stare este aceea a
filosofiei total independentă de Revelaţia evanghelică;
din punct de vedere istoric ea s-a concretizat în epocile
precedente naşterii lui Cristos şi după ea în regiunile în
care Evanghelia nu a fost vestită. Filosofia creştină, o a
doua stare a filosofiei, pe de o parte presupune o anga-
jare continuă la purificarea raţiunii prin credinţă şi pe de
altă parte îmbogăţirea şi lărgirea domeniului raţional.
Cea de-a treia stare este aceea a teologiei însăşi, care
cheamă în cauză filosofia, ancilla theologiae, văzută ast-
fel nu în sensul de supunere servilă, dar în prisma
necesităţii raportului dintre cele două şi a imposibilităţii
separării lor.
tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009
Relaţia dintre teologie şi filosofie
Totodată, reflecţia filosofică este îndreptată spre
o deschidere şi îmbogăţire la nivelul marilor culturi ale
lumii astfel încât, prin inculturarea iniţiată în misiuni, să
descopere substratul comun cu adevărurile credinţei
creştine şi, de asemenea, prin bogatele lor tradiţii
filosofice şi religioase, să contribuie la îmbogăţirea va-
lorilor întregii omeniri chemate la comuniune cu Isus
Cristos şi Biserica Sa.
În contextul în care unul dintre aspectele cele
mai relevante ale lumii contemporane este criza sensu-
lui, în Sfânta Scriptură este cuprinsă convingerea
fundamentală că viaţa umană şi omenirea au un sens şi
sunt îndreptate spre desăvârşirea lor în Isus Cristos,
Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. Multitudinea teori-
ilor, relativismul, materialismul care domină societatea
de astăzi, îndepărtează filosofia de însuşi scopul ei iniţial
şi anume acela de a căuta sensul ultim şi global al vieţii.
Pentru regăsirea acestui sens se impun, cu scopul
păstrării coerenţei dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi
filosofie, diferite exigenţe şi anume: redescoperirea di-
mensiunii sapienţiale a filosofiei, verificarea puterii
omului de a ajunge la cunoaşterea adevărului, necesi-
tatea promovării unei filosofii cu un caracter în mod au-
tentic metafizic menită să arate capacitatea raţiunii de a
transcende cunoaşterea bazată pe experienţă.
Pentru a evita pericolul devierii de la adevăr şi
pierderii în unele linii de gândire eronate (precum eclec-
tismul, istoricismul, ştiinţismul, pragmatismul, nihilis-
mul), se impune necesitatea unui raport strâns de
continuitate a reflecţiei filosofice contemporane cu cea
elaborată în tradiţia creştină. Acest apel la tradiţie
reprezintă, nu atât amintirea trecutului, cât recunoaşterea
unui patrimoniu cultural care aparţine întregii omeniri.
Teologiei, văzută ca înţelegere a Revelaţiei, îi
revin acum mai mult decât niciodată două sarcini fun-
damentale. Astfel, pe de o parte, filosofia este invitată
să-şi reînnoiască propriile metodologii în prezentarea
înţelegerii revelaţiei şi a conţinutului credinţei, iar pe de
altă parte ea trebuie să-şi îndrepte privirea asupra lui Isus
Cristos, în care va descoperi sensul ultim al vieţii.
La finalul acestei scrisori enciclice, Sfântul
Părinte reafirmă unitatea indisolubilă dintre credinţă şi
raţiune, respectiv dintre teologie şi filosofie; în acest
sens este de remarcat imensa bogăţie care s-a născut şi
se naşte încă din întâlnirea dintre acestea şi din schimbul
cuceririlor realizate de fiecare în parte.
fr. Cristian Aiojoaei
11
 Relaţia dintre teologie şi filosofie
Omul care crede şi gândeşte
Obiectul inteligenţei este adevărul.
Acest principiu, aşezat la rădăcina avân-
tului continuu al oricărui gând filosofic,
deci şi al celui de astăzi, situează credinţa
şi raţiunea pe poziţii de egalitate. Căci
„ceea ce se pune ca obiect al cunoaşterii
noastre devine, în virtutea faptului însuşi,
parte din viaţa noastră”(Fides et ratio, 1).
Credinţa aderă la ceea ce raţiunea
cercetează. Oare ne aflăm aici în cadrul
unei contradicţii? De ce să nu admitem că
de fapt, „a adera” şi „a cerceta” sunt
acţiuni vitale care converg într-un unic
centru în chiar actul de a gândi adevărul?
Eu ader la ceea ce gândesc ca fiind
adevărat. Atunci, tocmai chemarea
adevărului face posibilă relaţia dintre
credinţă şi raţiune, căci adevărul conţine
ontologic exigenţa de a fi cunoscut şi
crezut. Adevărul, odată cunoscut, nu
poate fi decât crezut. Ei bine, putem vorbi
de posibilitatea unui dialog dintre credinţă
şi raţiune, plecând de la ascultarea inimii
adevărului, care pulsează propriul
conţinut ontologic, sesizabil doar de cele
două aripi ale spiritului uman, respectiv
credinţa şi raţiunea, care se întâlnesc în
contemplaţie.
Contemplaţia nu este o stare de
spirit atinsă doar de raţiune, ci de om, iar
omul nu este doar raţiune, ci este şi inimă.
În actul contemplaţiei eu mă situez total ca
om şi nu doar cu mintea sau doar cu inima
iar mintea şi inima ţintesc în actul reflecţiei
lor spre căutarea unui sens.
Enciclica Fides et ratio, atunci când
vorbeşte despre exigenţele şi sarcinile ac-
tuale ale filosofiei, evidenţiază câteva as-
pecte de care nu putem să nu ţinem cont
ori de câte ori vorbim de finalitatea
reflecţiei filosofice.
12
Conform acestui document recent
„una dintre datele cele mai relevante ale
condiţiei noastre actuale constă în criza
sensului. Punctele de vedere, deseori cu
caracter ştiinţific, despre viaţă şi despre
lume, sunt atât de numeroase că, de fapt,
asistăm la afirmarea fenomenului
fărâmiţării cunoaşterii. Tocmai aceasta
face dificilă şi deseori zadarnică cer-
cetarea unui sens. Mai bine zis – lucru şi
mai dramatic – în această încărcătură de
date şi de fapte, în mijlocul căreia se
trăieşte şi care pare să constituie
ţesătura însăşi a existenţei ”.
Această constatare inclusă în
paginile unui document bisericesc nu tre-
buie considerată în mod izolat de
conţinutul integral al Enciclicei, deoarece
există pericolul de a cădea într-o critică
pesimistă şi sterilă care ar bloca orice di-
alog între credinţă şi raţiune. Ori rolul
acestui document este tocmai acela de
arăta că un astfel de dialog este posibil
şi totodată urgent în contextul vieţii şi cul-
turii actuale.
Atunci ce ar trebui recuperat pentru
ca filosofia, şi în mod implicit metafizica,
să poată corespunde sarcinilor sale
actuale ?
Documentul citat mai sus ne indică
cel puţin trei elemente necesare:
regăsirea dimensiunii ei sapienţiale de
căutare a sensului ultim şi global al vieţii;
verificarea puterii omului de a ajunge la
cunoaşterea adevărului obiectiv; să facă
trecerea, pe cât de necesară pe atât de
urgentă, de la fenomen la fundament.
Pentru a descifra misterul vieţii
sale, omul dispune de două instrumente:
credinţa şi raţiunea. Prin natura sa, omul
este o fiinţă raţională şi tot prin natură
V I A Ţ A F R AT E R N Ã

este o fiinţă religioasă. De-a lungul isto-
riei, omul a căutat prin credinţa sa
religioasă să înţeleagă sensul călătoriei
sale. Cu acelaşi scop a elaborat sisteme
raţionale şi filosofice. Metafizica, produs
al raţiunii, este unul din cele două izvoare
de care are nevoie omul pentru a sătura
foamea sa de adevăr şi fericire.
Niciodată ca astăzi, pasagerii trenului nu
s-au bucurat de condiţii atât de bune de
călătorie…şi totuşi, niciodată ca astăzi nu
au fost atât de plictisiţi şi neliniştiţi. De
ce? Fără îndoială, deoarece credinţa
religioasă – în mod deosebit cea creştină
– şi raţiunea metafizică, dătătoare de
sens – trăiesc o criză enormă. Începând
cu raţionalismul modern, filosofia a
renunţat să mai cerceteze realitatea
însăşi şi s-a concentrat asupra conştiinţei
subiective, asupra gândirii pure şi au-
tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009
Relaţia dintre teologie şi filosofie
tonome, asupra imanentismului. Filosofi-
ile succesive vor avea tot mai puţină în-
credere în raţiune, vor abandona
cercetarea metafizică şi vor proclama
sfârşitul ei. Efectul? Asistăm la o
profundă „criză a sensului” şi la o
„fărâmiţare a cunoaşterii” (Fides et ratio,
81). Pentru a rezolva această criză şi
„această încurcătură de date şi de fapte”,
este foarte urgentă o reînnoire a credinţei
şi a raţiunii, care să ţină seamă că om nu
înseamnă numai credinţă, numai raţiune,
numai sentiment sau inimă, ci toate aces-
tea la un loc.
Datorită erorilor şi riscurilor care
derivă din filosofiile moderne este
necesară astăzi demonstrarea puterii
omului de a ajunge la cunoaşterea
adevărului, lucru foarte important în
încercarea fondării şi justificării validităţii
demersului de a elabora o filosofie în
credinţă. În Fides et ratio nu se vorbeşte
despre „puterea inteligenţei”, „puterea
raţiunii”, „puterea sufletului” de a
cunoaşte adevărul, ci de puterea omului,
înţeles ca unitate substanţială de trup şi
suflet. Era importantă recuperarea şi afir-
marea fiinţei umane ca unitatea
substanţială de trup şi suflet, după secole
întregi în care au fost preferate concepţii
antropologice dualiste şi care, într-o
formă s-au alta, au dus la limitarea sau
chiar negarea puterii omului de a
cunoaşte adevărul. O relaţie constructivă
dintre credinţă şi raţiune poate fi realizată
astăzi doar dacă se pleacă în conside-
rarea celor două de la orientarea lor spre
cunoaşterea adevărului într-un act con-
templativ.
pr. Virgil Blaj
13
 Relaţia dintre teologie şi filosofie
Raţiunea şi credinţa: prieteni sau duşmai ai omului?
Ce legătură există între Atena şi Ierusalim?
Ce fel de acord poate exista între Academie şi
Biserică? Noi primim învăţătura noastră de la poarta
lui Solomon, care ne-a învăţat că trebuie să-L
căutăm pe Dumnezeu în simplitatea inimii. Departe
de noi orice încercare de a face un creştinism con-
taminat de stoicism, de platonism sau de dialectică!
Nu mai vrem să deschidem nici o discuţie stranie
după ce l-am primit pe Isus Cristos, nici vreo altă
descoperire, acum, că ne bucurăm de Evanghelie...,
scria marele Tertulian în opera De praescriptione
haereticorum (cap. 7), acum mai
bine de 18 secole. Mai există şi
astăzi unii care se bucură la auzul
acestor sentinţe, însă...
Aşadar, tema pe care o
vom trata în acest articol este
despre raţiune şi credinţă. Dar,
aşa cum omul păţit pune în faţă
răul, aş vrea să clarificăm mai
întâi două rude „adultere” ale
acestor două concepte şi anume:
raţionalismul şi fideismul. Ce vor
să spună acestea?
Mai întâi raţionalismul.
Există trei feluri de raţionalism:
dogmatic, nondogmatic, critic. Pe
scurt, raţionalismul atribuie
raţiunii primatul de ghid al
cunoaşterii şi al conduitei umane,
fiind excluse din cadrul certitudinii filozofice
cunoştinţele probabile şi pe acelea care se legitimau
conform principiului „autorităţii”, indiferent de
natura acesteia: religioasă, morală, politică sau, pur
şi simplu istorico-tradiţională.
Fideismul, în schimb, consideră că raţiunea
este incapabilă să cunoască adevărurile religioase
sau metafizice şi afirmă că doar credinţa, ca dar
supranatural, poate recunoaşte adevărul revelaţiei
pozitive a lui Dumnezeu, fără legătură cu semne ex-
terioare sau cu motive de credibilitate. Trebuie spus
că Biserica a luat poziţie condamnând în repetate
rânduri acest curent de gândire prin Papii Grigore al
XVI-lea, Pius al IX-lea şi Conciliul Vatican I (1870),
care, în decretele Dei Filius şi De fide catholica, a
afirmat posibilitatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu
„prin lumina naturală a raţiunii umane”.
14
Cred că am înţeles că aceste „rude”, nu au
intenţia de a face bine omului, indiferent cine ar fi
acesta.
Atunci ce sunt raţiunea şi credinţa, aceste
două surori/daruri oferite omului (nu zic de către
cine!) ? Se aseamănă cu binele şi răul?, cu diavolul
şi îngerul? Este oare raţiunea numai miere pentru
om şi credinţa numai venin (sau opiu!)? Să ascultăm
un om înţelept şi credincios.
Papa Ioan Paul al II-lea, de fericită memorie,
în Enciclica Fides et ratio cu privire la raporturile
dintre credinţă şi raţiune (nr. 17),
spune: „… nu este vreun motiv ca
să existe vreo competiţie între
raţiune şi credinţă: una este în
cealaltă şi fiecare are spaţiul său
propriu de realizare. Cartea
Proverbelor ne orientează în
direcţia aceasta atunci când
exclamă: «Slava lui Dumnezeu
este să ascundă lucrurile, iar
mărirea regilor e să le cerceteze
cu de-amănuntul» (25, 2).
Dumnezeu şi omul, în lumea lor
fiecare, sunt puşi într-un raport
unic. În Dumnezeu se află ori-
ginea fiecărui lucru, în el se adună
plinătatea misterului şi lucrul
acesta constituie slava lui; omului
îi revine datoria de a cerceta adevărul cu raţiunea sa
şi în lucrul acesta constă nobleţea lui. O piatră
ulterioară la acest mozaic este adăugată de psalmist,
care se roagă spunând: «Cât de adânci sunt pentru
mine gândurile tale, cât de mare este numărul lor, o
Dumnezeule; dacă le număr, sunt mai multe decât
nisipul, dacă le cred sfârşite, cu tine mai sunt încă»
(139 [138], 17-18). Dorinţa de a cunoaşte este aşa
de mare şi comportă un aşa dinamism, încât inima
omului, deşi se află în experienţa limitei ce nu poate
fi depăşită, suspină către bogăţia infinită care se află
dincolo, deoarece intuieşte că acolo se află răspunsul
liniştitor la orice întrebare care încă nu e rezolvată”.
Credo ut intelligam, intelligo ut credam!,
vorba Maestrului Augustin, restul este flatus vocis.
pr. lect. univ. dr. Pătraşcu Damian
V I A Ţ A F R AT E R N Ã

Cui prodest philosophia?
Odată cu deschiderea anului universitar
2009-2010 au început şi cursurile Facultăţii de
Filosofie I. Duns Scotus, facultate nou înfiinţată în
cadrul Institutului Teologic Romano – Catolic
Franciscan din Roman, eveniment care a reprezen-
tat un prilej de bucurie pentru toţi fraţii Provinciei
Franciscane din România, dar şi pentru mulţi alţii.
În tot acest entuziasm al unui nou început
de drum, mi-a fost dat să aud şi o afirmaţie – de
tipul „Cui prodest?” – care pune la îndoială „utili-
tatea” filosofiei în zilele noastre, adăugând că
oricum filosofia „nu mai este la modă”. Această
atitudine m-a determinat să reflectez asupra valo-
rilor pe care societatea le propune azi (în situaţia
în care se poate vorbi de valori), şi totodată asupra
rolului pe care filosofia îl mai are în lumea
contemporană.
Această atitudine de diminuare a
importanţei cercetării filosofice şi a studiului ei,
aparent este justificat în timpurile moderne, în con-
textul în care chiar unul dintre distinşii domni de
sus „acuza” excesul de filosofi pe care pe care
şcoala românească îl produce în detrimentul unor
meserii, precum cele de ospătari, mecanici auto,
tinichigii, aflate pe cale de dispariţie. Probabil,
prea mulţi filosofi, adică iubitori de înţelepciune,
dăunează grav societăţii.
Înfiinţarea Facultăţii de Filosofie, în cadrul
Institutului Teologic Romano – Catolic Franciscan
din Roman, consfinţeşte împlinirea unei mai vechi
dorinţe a Provinciei cât şi exigenţa Bisericii noas-
tre, care propune studiul filosofiei înainte de a intra
în aprofundarea teologiei; în acelaşi timp, este şi
un răspuns la atitudinea - devenită tot mai comună
– de a diminua importanţa filosofiei în ziua de azi.
Facultatea de filosofie are ca scop imediat
formarea de conştiinţe capabile de reflecţie pro-
fund filosofică şi spirit critic faţă de provocările
gândirii societăţii româneşti, europene şi univer-
sale în care trăim, iar ca scop mai îndepărtat, un
ajutor în înţelegerea mai profundă a studiului
teologiei pentru tinerii care se pregătesc în vederea
accederii la sacramentul preoţiei.
Obiectivele acestui program de studiu au în
vedere formarea filosofică, teologică şi pastorală
a studenţilor care se simt chemaţi să devină
tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009
Relaţia dintre teologie şi filosofie
cetăţeni cu o largă capacitate de gândire, un ori-
zont amplu de înţelegere a lumii în care trăiesc, cât
şi preoţi romano-catolici şi persoane consacrate.
Programul de studiu aduce cu sine o creştere
calitativă a învăţământului filosofic şi teologic din
România prin programa analitică, numărul
studenţilor adecvat studiilor de filosofie şi teologie
şi profesorii specializaţi în aceste domenii.
Absolvenţii au capacitatea de a conştientiza pro-
blemele şi provocările cu care se confruntă
comunităţile civile şi creştine şi, în acelaşi timp,
conştientizează şi necesitatea unei vieţi individuale
autentice. Ca premisă a angajării în activitatea
pastorală, absolvenţii trebuie să se cunoască bine
pe ei înşişi, asumându-şi pe deplin responsabili-
tatea de buni cunoscători ai tainelor sufletelor,
făcând totul pentru Isus Cristos, cu Isus Cristos şi
în Isus Cristos.
Facultatea de Filosofie doreşte să asigure,
de asemenea, prin programele sale, formarea
continuă şi însuşirea celor mai recente informaţii
de specialitate de pe plan naţional şi internaţional.
Prin tot ceea ce se întreprinde în plan didactic şi în
cel al cercetării ştiinţifice, se urmăreşte asigurarea
excelenţei în cadrul acestora şi oferirea de pro-
grame care să satisfacă o paletă cât mai largă de
cerinţe educaţionale. Un alt obiectiv urmărit con-
stant este extinderea şi dezvoltarea legăturilor di-
dactice şi ştiinţifice cu cât mai multe instituţii de
învăţământ superior, atât din ţară, cât şi din
străinătate.
În ceea ce priveşte denumirea Facultăţii de
Filosofie, nu a fost întâmplătoare alegerea Ferici-
tului I. Duns Scotus ca patron; eminent teolog şi
filozof franciscan, el s-a distins prin setea sa de
cunoaştere, atitudine care ar fi bine de însuşit de
toţi cei care vor să intre în tainele studiului
filosofiei.
Prin aprofundarea filosofiei se doreşte de-
schiderea spre noi orizonturi de cunoaştere, dez-
voltarea unei viziuni mai largi asupra realităţii şi
totodată ajutor în înţelegerea problemelor cotidi-
ene ale societăţii. Dorinţa de cunoaştere să nu fie
doar de dragul cunoaşterii, ci să vină ca un ajutor
în formarea personală.
fr. Andrei Bejan
15
 Relaţia dintre teologie şi filosofie
Un nou centru de studii la Instutul Teologic Romano-Catolic Franciscan
- Facultatea de filosofie Ioan Duns Scotus -
Încă din primele momente când înfiinţarea
unei facultăţi de filosofie în cadrul Institutului nostru
a devenit publică, mulţi fraţi, ba chiar şi laici, m-au
întrebat curioşi ce înseamnă acele trei cuvinte ce
apar în dreptul Facultăţii de filosofie, adică I. Duns
Scotus. Staff-ul care s-a ocupat de actele
premergătoare înfiinţării acestei facultăţi, s-a gândit
că nu ar fi rău ca aceasta să poarte un nume şi, dacă
este posibil, să căutăm un nume de frate franciscan
– dat fiind că şi noi suntem fraţi ai acestui glorios
Ordin Serafic. Şi astfel a ieşit la iveală numele Feri-
citului I. Duns Scotus, mare teolog şi filosof al Sfin-
tei noastre Biserici Romano-Catolice şi Apostolice.
Motivele pentru care a fost ales el şi nu un altul pot
fi sintetizate în câteva sublinieri.
Astfel, Papa Paul al VI-lea, în Scrisoarea
apostolică Alma parens, trimisă cu ocazia Congre-
sului Scolastic ţinut la Oxford şi Edinburg în anul
1966, cu ocazia a 600 de ani de la moartea lui Ioan
Duns Scotus scria: „În Scrisoarea enciclică Aeterni
Patris a predecesorului nostru, papa Leon al XIII-
lea, de fericită amintire, scrisoare în care se
recomandă foarte mult reîntoarcerea la scolastica
sfântului Toma, după ce este citat acesta, sunt
enumeraţi şi alţi doctori scolastici şi este amintit în
particular sfântul Bonaventura, definit mai târziu de
sfântul papă Pius al X-lea, ca fiind „celălalt principe
al Scolasticii” şi Ioan Duns Scotus perfecţionatorul
acestuia”.
Mai este de observat că la Conciliul al II-lea
din Vatican, în Decretul privind formarea
preoţească, Optatam totius, V, 15 se afirmă: „Disci-
plinele filosofice să fie astfel predate încât
seminariştii să fie călăuziţi în primul rând spre
dobândirea unei cunoaşteri solide şi coerente a omu-
lui, a lumii şi a lui Dumnezeu, întemeiaţi pe patri-
moniul filozofic pururi valabil, la care aparţine
şcoala Franciscană, spune acelaşi papă Paul al VI-
lea în scrisoarea mai sus amintită”.
Lângă maiestuoasa catedrală a sfântului
Toma de Aquino, printre altele, se află şi cea demnă
de onoare, a Fericitului Ioan Duns Scotus, care a
ridicat spre cer speculaţia ei, pe baze solide şi pe
culmi îndrăzneţe, urmând în mod fundamental linia
platonico-augustiniană, nu fără recursul şi critica
faţă de Stagirit; Ioan Duns Scotus este ultimul din
16
cei peste cincizeci de doctori franciscani, dintre care
amintim pe Sf. Anton de Padova, Alexandru din
Halles, Sf. Bonaventura, Matei din Acquasparta,
Ricardo din Mediavilla, Adam din Marisco,
Ruggero Baccone, Gulielm din Ware; sintetizând şi
aprofundând cercetările acestora, el devenind astfel
cel mai calificat reprezentant al şcolii franciscane.
Idealul sfântului Francisc se ascunde şi
clocoteşte în opera lui Ioan Duns Scotus, unde adie
spiritul Seraficului Patriarh din Assisi, acesta sub-
ordonând ştiinţei viaţa trăită în credinţă. Afirmând
excelenţa carităţii deasupra oricărei ştiinţe, primatul
universal al lui Cristos, capodopera lui Dumnezeu,
preamăritor al Preasfintei Treimi şi Răscumpărătorul
neamului omenesc, Rege în ordinea naturală şi
supranaturală, lângă care străluceşte de o originară
frumuseţe Neprihănit Zămislita universului, face să
se clarifice ideile suverane ale Revelaţiei evanghe-
lice, în mod particular ceea ce evanghelistul Ioan şi
Apostolul neamurilor au văzut în economia divină
a mântuirii strălucind în grad eminent.
Împotriva raţionalismului, el a pus în
lumină limitele raţiunii, în ordinea cunoaşterii
adevărurilor revelate şi necesitatea acestora din
urmă pentru a se putea ajunge la scopul ultim la care
omul a fost destinat, adică la cunoaşterea şi unirea
intimă cu Dumnezeu. În nobila încercare de a des-
coperi armonia dintre adevărurile naturale şi cele
supranaturale, a unirii dintre credinţă şi filosofie, el
observă pericolul posibilei căderi în erorile
filosofilor greci şi, aşa cum afirmă sfântul
Bonaventura, pe care el o împărtăşeşte, pericolul de
a vărsa atâta apă a ştiinţei filosofice în vinul Sfintei
Scripturi, încât să transforme vinul în apă.
Inspiraţi de doctrina acestui mare om, frate,
filosof, teolog şi sfânt, patronul Facultăţii noastre de
filosofie, Fericitul Ioan Duns Scotus, supranumit de
contemporani şi posteritate, doctor subtilis, doctor
marianus şi hercules papistarum, facem auspiciile
ca fiecare dintre tinerii ce vor păşi în rândurile
studenţilor şi cercetătorilor acestui centru de studii
filosofice să aducă roade bogate, iar roadele culese
din nectarul acestei ştiinţe sublime să producă vaste
şi armonioase consensuri faţă de adevărul care atât
de mult ne sublimează viaţa.
pr. lect. univ. dr. Pătraşcu Damian
V I A Ţ A F R AT E R N Ã

Fericitul Ioan Duns Scotus - Doctor subtilis
Teolog fran-
ciscan şi filosof
scolastic, Duns
Scotus s-a născut
în Scoţia, dar a
călătorit mult,
predând la Ox-
ford, Paris şi
Cologne, unde a
murit prematur.
Cunoscut în acea
perioadă ca
„Doctor subtlis”,
Duns Scotus
rămâne imorta-
lizat pentru fap-
tul de a-şi împrumuta numele termenului englez
„dunce” (tîmpit). Deşi astăzi „dunce” înseamnă
stupiditate, prostie sau greu de cap, „Dunses’’ erau
învăţaţi care, urmând gândirea lui Duns Scotus, se
opuneau multora dintre concepţiile clasice, in-
sistând că nimic nu poate fi cunoscut fără ilu-
minare divină.
Potrivit lui Duns Scotus, există doar trei
modalităţi certe de a cunoaşte, iar acestea se
realizează cu ajutorul iluminării divine. Mai întâi,
sunt principiile ce oferă cunoaştere prin ele însele;
conform terminologiei instituite de Cicero, acestea
sunt numite a priori. Apoi ar fi cunoaşterea
imediată, întemeiată pe experienţă şi în cele din
urmă, o cunoaştere a propriilor noastre acţiuni.
Adept al gândirii lui Augustin în multe privinţe şi
în special al platonismului, el a susţinut ideea
liberului arbitru. Împotriva lui Toma d’Aquino,
Duns Scotus a ridicat problema concepţiei imacu-
late, spre încântarea Romei.
Cu toate acestea, însemnătatea sa este
legată de anumite dezbateri lingvistice şi logice
care, de altfel, deşi începuseră în epoca medievală,
au devenit tema centrală a multor controverse
moderne în cadrul filosofiei moderne. Printre aces-
tea se află principiul individuaţiei - o chestiune ul-
terior tratată în amănunt de Leibniz. Pentru Duns
Scotus ceea ce distinge un lucru de altul ţine mai
degrabă de formă decât de materie. Distincţia din-
tre forma şi substanţa unui lucru este împrumutată
tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009
Relaţia dintre teologie şi filosofie
de la Aristotel şi constituie o respingere fermă a
platonismului în această privinţă.
El susţinea că nu putem distinge între două
lucruri doar afirmând că sunt substanţe diferite ce
ocupă locaţii spaţiale şi probabil temporale
diferite. Insuficienţa acestei idei, arată Scotus stă
în presupoziţia eronată că substanţa s-ar putea
identifica „per se’’ (în această privinţă Duns Scotus
este precursor al lui Hume). Căci un obiect poate
fi identificat doar prin atributele sau calităţile sale.
Dacă înlăturăm toate acestea - întinderea, solidi-
tatea, opacitatea şi altele asemenea - atunci nu ne
rămâne mai nimic. Aşadar, ce anume este ceea ce
se presupune a fi purtătorul acestor calităţi, situat,
aşa cum este, în spaţiu şi timp?
Ceea ce particularizează un lucru nu este
locul său în spaţiu şi timp, din moment ce nu
putem indica în mod clar ce anume este ’’un lucru’’
dincolo de expunerea anumitor calităţi, ci mai
degrabă o anumită îmbinare a calităţilor deţinute,
cu alte cuvinte, forma lucrului. Se poate obiecta
însă că două lucruri pot deţine aceleaşi calităţi,
spre exemplu două mere clonate genetic, dar care,
evident, nu sunt unul şi acelaşi obiect, ci două.
Replicând, Duns Scotus defineşte spaţiul şi timpul
ca fiind ele însele calităţi ale unui obiect, astfel
spus, ca făcând parte din forma acestuia. Până la
urmă, nici o şcoală de gândire nu a susţinut că
spaţiul şi timpul ar fi parte din substanţa unui
lucru. Aşadar, ele nu pot ţine decât de forma sa,
anume fiind parte a îmbinării de calităţi care face
ca un lucru să fie ceea ce este el. Două obiecte nu
pot avea aceeaşi îmbinare de calităţi şi doar prin
formă, nu prin substanţă, îl putem distinge unul de
celălalt. Dacă subscriem ideii că spaţiul şi timpul
ţin de calităţile sau forma unui obiect‚ atunci,
bineînţeles, Duns Scotus este îndreptăţit să afirme
că două lucruri nu pot avea exact aceeaşi asociere
de calităţi.
Ioan Duns Scotus este, prin gândirea sa,
între cele două căi principale pe care, în Evul
Mediu, credinţa şi raţiunea au încercat să comunice
şi să se sprijine una pe alta: calea lui Anselm, care
gândea dogmele filosofice şi calea lui Toma, care
sprijinea raţiunea pe credinţă.
Pal Gabriel
17
 Cultură şi spiritualitate
În simplitate s-a născut şi a trăit…
Cu toţii am avut ocazia în viaţa noastră
de a observa puterea unui magnet. El atrage
fierul de oriunde ar fi; fie din apă, fie din
mocirlă, fie din iarbă. La fel se întâmplă şi cu
omul care are în el Duhul simplităţii; el atrage
pe toţi în jurul lui. Fie bărbaţi, fie femei, fie oa-
meni culţi sau mai puţin culţi, creştini sau
păgâni. Un astfel de om a fost Sfântul Francisc
din Assisi. El a atras la sine, a fascinat şi
continuă să fascineze o mulţime de oameni prin
simplitatea lui. L-a fascinat pe papă, care i-a
aprobat regula; a fascinat oameni culţi care au
renunţat la gloria lumească, intrând în Ordinul
lui; a cucerit-o prin simplitatea lui pe Clara
care, renunţând la frumuseţea şi la bogăţia ei,
a urmat exemplul lui; l-a impresionat până şi
pe sultan cu simplitatea sa, atunci când a mers
să-l convertească pe acesta; rămânând impre-
sionat, sultanul l-a lăsat în viaţă.
Am avut şansa să cunosc oameni mari,
culţi, dar de o simplitate care mă uimea. Este
un contrast impresionant să vezi un om mare,
dar care să fie de o simplitate divină în gesturi,
vorbire şi atitudini.
Să privim la simplitatea unui copil. Este
vesel mereu; când îi este foame spune; este sin-
cer şi, chiar dacă minte, o face aşa de simplu
încât îţi dai seama că te-a minţit; este inocent,
nu ironizează, nu bârfeşte şi iubeşte pe toată
lumea. A fi simplu înseamnă a fi asemenea unui
18
copil, aşa cum ne-o spune însuşi Isus:
„Adevărat zic vouă: Cine nu va primi Împărăţia
lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în
ea”(Mc.10,15).
Virtutea necesară în viaţa fratelui fran-
ciscan este tocmai această simplitate. Dacă ea
nu se întrevede în comportamentul unui frate,
cu siguranţă el nu este franciscan adevărat. Un
astfel de frate ar putea doar să spună că a pro-
fesat votul de ascultare, de sărăcie şi de casti-
tate; dar lumea nu va putea verifica în ce
măsură este ascultător, cast şi sărac. Nu toată
lumea crede în castitatea unui frate; nu toţi pot
verifica sărăcia şi ascultarea unui frate francis-
can sau a unui preot; însă simplitatea este
vizibilă în orice împrejurare, este cea care
atrage, fascinează şi este demnă de crezare ca
fiind specifică unui om bun.
Isus ne vine în întâmpinare şi ne spune
cum trebuie să fim: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi
simpli ca porumbeii”. Legea revelată ne ajută
să fim înţelepţi: „Legea Domnului este
desăvârşită, înviorează sufletul; mărturia
Domnului este adevărată, îl face înţelept pe cel
neştiutor” (Ps18,8). Sărăcia, ascultarea, casti-
tatea, rugăciunea, ne ajută să fim aproape de
Împărăţia Domnului; dar dacă în tot ceea ce
facem nu există simplitate, nu vom putea fi
niciodată aşa cum doreşte Mântuitorul.
Au trecut mai bine de 2000 de ani de
când Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, iar prin
simplitatea Lui a fascinat şi fascinează, a
cucerit şi cucereşte lumea. El, regele regilor,
s-a născut la Betleem, în cel mai simplu lăcaş,
într-un grajd. Putea să se nască într-o vilă sau
la curtea unui rege; ar fi putut cuceri lumea prin
spadă, asemenea lui Mahomed sau cum au
făcut-o atâţia regi. Dar El a ales modul cel mai
simplu şi cel mai umil: dându-şi viaţa pe cruce!
De ce modul acesta? Pentru că El era
Dumnezeu. Iar Dumnezeu este „Simplitate”,
aşa cum îl numeşte Sfântul Francisc din Assisi.
fr. Bolog Sergiu
V I A Ţ A F R AT E R N Ã

Apel la dăruire
În viaţă primim multe daruri şi de multe
ori le risipim sau le folosim, în mare parte,
numai pentru noi înşine. E normal acest lucru
pentru că e înnăscută în noi această latură
egoistă. E ca o umbră care trebuie acceptată şi
integrată în natura noastră de oameni. Nu spun
alimentată, ci să i se dea un sens şi treptat
diminuată, nu suprimată, devenind astfel o frus-
trare.
Când primeşti un dar, nu-l poţi ţine pen-
tru tine, mai ales nefiind meritul tău. Eu aş
numi egoismul un soi de crimă spirituală asupra
aproapelui. Sună dur, însă deseori realitatea e
dură; sau mai bine zis adevărul e dur. Dacă tu,
care ai primit un dar, căruia ţi s-a oferit ceva
material sau spiritual, îl ţii numai pentru tine,
de fapt îl pierzi, îl iroseşti. Dacă refuzi să
dăruieşti, din ceea ce ai primit şi aceluia care
nu are, căruia nu i s-a oferit sau inconştient-
nevinovat nu-şi dă seama de oferta primită, de
fapt iroseşti. A dărui ceva din noi altuia este o
dorinţă divină. Darul revărsat asupra creaturii
de către Creator, fie el oricât de mic, este un dar
pentru toţi cei care trăiesc în jurul celui care a
primit. Primit ca dar, se dăruieşte şi celuilalt,
pentru simplul fapt că este de Sus, precum şi
pentru faptul că suntem fraţi, asta în cazul în
care îl concepi pe celălalt ca frate şi ca dar
primit tot de Sus. Nu trebuie să primesc lucruri
măreţe ca să dăruiesc.
O simplă experienţă de Dumnezeu, o
şoaptă de-a sa, o alinare primită nu este numai
pentru mine. Tot ce-mi oferă Dumnezeu nu este
numai pentru mine, ci de fapt îmi dă pentru ca
şi eu la rândul meu să dăruiesc acel dar
celuilalt, fie el poate şi personalizat, dar să-l
dăruiesc, pentru ca astfel să împlinesc porunca
iubirii dată de Isus, în vederea împlinirii omului
ca om, creat din iubire de către Iubirea
Supremă, revărsând iubire în creatură, care la
rândul ei să reverse şi asupra a tot ce întâlneşte.
De fapt, tot ce ne înconjoară este rezultatul iu-
birii divine; nimic nu este al nostru, ci este
rodul ei. Tot ce ne înconjoară este pentru noi.
tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009
Cultură şi spiritualitate
Acum circa 2000 ani, o femeie a primit
un dar, un mare dar, cel mai mare dar pe care
l-a primit cineva vreodată. Acea femeie este
Sfânta Fecioară Maria, iar acel dar se numeşte
Isus, care de atunci se dăruieşte în mod con-
tinuu şi se va dărui mereu. Maria l-a primit în
interiorul ei. Oamenii de atunci nu l-au primit,
neştiind însemnătatea acelui dar, poate din
inconştienţă sau ignoranţă, dat fiind faptul că
întreg Vechiul Testament l-a anunţat; dar nu
trebuiesc blamaţi acei oameni, pentru că nu ne
diferenţiem mult de ei. Maria, primind marele
dar, la început nu l-a înţeles, l-a păstrat în
inima ei, dar nu s-a sfiit să-l dăruiască, ba mai
mult, să-l vadă sfâşiat. A acceptat soarta daru-
lui primit. Şi ce DAR!
Acest dar se întrupează în mod con-
tinuu. Vine ca un dar în sufletul nostru prin Cu-
vânt şi prin Sacramentul Euharistiei. Vine prin
diferite mijloace, prin persoane, prin situaţii,
dar important este ca noi să-l percepem ca pe
un dar şi să-l dăm şi celuilalt, tot ca dar.
De-a lungul secolelor, sufletul lumii a
fost un grajd şi este în continuare. Acum, aici,
astăzi, sufletul meu cum e? Vrea să primească
acest dar care vine? Vrea să se întrupeze în el
Cuvântul?
fr. Mihai Dâscă
19
 Cultură şi spiritualitate
Colindul popular
ieri şi azi
Apropiindu-se timpul Crăciunului sau al
Naşterii Domnului, gândul inevitabil ne duce
şi către acele cântece specifice acestei perioade
şi anume colindele. Însă colindul nu a fost din-
totdeauna asociat cu Naştrea Domnului. De
fapt, colindul este la origini de factură păgână.
Colinda, ca datină, a preluat elemente ale
spiritualităţii romane şi ulterior ale
creştinismului originar de expresie latină.
Etimologic vorbind, cuvântul „colindă”
provine din latinescul „calendae”, care
defineşte şi datina romană. Opiniile diferă însă
în ceea ce priveşte modul în care a ajuns la noi
termenul de colindă. Sunt cercetători care
afirmă că împrumutul s-a făcut prin filieră
slavă iar alţii care afirmă că acest cuvânt derivă
direct din termenul latin. Mulţi dintre ei înclină
spre prima variantă. Conform fonetismului lor,
slavii au preluat termenul de „calendae” şi l-au
transformat în „calenda”. Ulterior, în timpul
convieţuirii cu slavii şi a asimilării lor, românii
au preluat acest cuvânt, care a devenit, după
legile noastre fonetice, „colindă”.
20
Cercetătorii indică drept sursă care a ali-
mentat geneza colindatului românesc
sărbătorile romane ce marcau sfârşitul unui an
şi începerea altuia nou. La origine, colindatul
a fost o datină agrară care mai târziu s-a trans-
figurat lărgindu-se cu mult cadrul şi
cuprinzând toate aspectele vieţii de la ţară.
Ne întrebăm cum a fost posibil ca aceste
practici păgâne să ajungă în casele creştinilor?
Biserica a suprapus peste sărbătorile păgâne pe
cele creştine. Acest lucru a început odată cu
anul 313, atunci când creştinismul a fost re-
cunoscut de către Imperiul Roman. Deşi au fost
suprapuse sărbătorile creştine celor păgâne,
creştinii au păstrat din aceste obiceiuri, inclu-
siv colindul. Odată cu trecerea timpului, colin-
dul s-a perpetuat în tradiţia poporului român,
ajungând până în zilele noastre .
Privit astăzi, colindatul este unul dintre
obiceiurile româneşti care a ajuns să fie cel mai
asociat Crăciunului, fiind cea mai cunoscută
datină de iarnă. Colindul este practicat fie de
copii, fie de cete de feciori sau adulţi. Astfel,
avem colindul copiilor şi colindul feciorilor.
Colindul copiilor începe la miezul
nopţii de 23/24 decembrie. Copiii merg din
casă în casă, urările fiind scurte şi adesea
hazlii. Intrând în curţile oamenilor, copiii
intonează în cor: „Bună dimineaţa la Moş
Ajun/ Bună dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi ori
nu ne daţi/ Ne daţi ori nu ne daţi?”. Chiar dacă
gazda nu deschidea, copii continuau să cânte:
„Am venit şi noi odată/ La un an cu sănătate/
Şi la anul să venim/Sănătoşi să vă găsim/ Ne
daţi ori nu ne daţi?”. De cele mai multe ori
gazda primea cu bucurie colindătorii, ascultând
cu plăcere urările făcute de colindători, urări
care aveau un caracter august. Trebuie
menţionat faptul că gazda chiar credea în pute-
rea cuvintelor pe care le spuneau colindătorii.
Făcând o paralelă cu ceea ce se întâmpla astăzi,
această tradiţie a colindului copiilor şi-a pier-
V I A Ţ A F R AT E R N Ã
 Cultură şi spiritualitate

Memorialul Iubirii

Eternul mister al însemnatei clipe cereşti

dut semnificaţia originară. Acest lucru se Învăluie momentul Întrupării,
datorează în primul rând intenţiei cu care merg
Retrăit în vaste şi calde memorii,
astăzi copii la colindat întrucât urmăresc în
primul rând aspectul financiar şi nu vestea Renăscut în chilii lăuntrice şi-n altare
naşterii lui Isus Cristos. lumeşti.
Colindul cetelor de feciorilor este
prezent şi astăzi, păstrând în unele zone – mai
ales în Ardeal – aspectul originar. Flăcăii se
adună în cete bine rânduite, fiecare ceată având Iar voinţei divine îi sunt hărăzite,
câte un flăcău sau doi care adună darurile În fiecare măsură a naşterii lor,
primite. Pentru a se preveni eventualele certuri, Laude intonate în gând ori aclamate în cor,
fiecare ceata îşi delimitează teritoriul de colin-
Dacă în miezul sublim au fost întărite.
dat. Colindele sunt însoţite uneori şi de
dansuri. După ce flăcăii termină de cântat, sunt
invitaţi în casă, unde sunt cinstiţi de gazdă. De
asemenea, tot în casă se cântă colinde a căror Şi-n fidela oglindă contopită-n priviri,
tematică este determinată de ocupaţia şi statu- Cronica o depeni şoptind sau cântând;
tul social al gazdei. Astfel sunt colinde de
păstor, vânător, agricultor, primar, preot, fată, Istoria scrie şi tu regăseşti fiinţând
fecior ş.a. Realitatea Profundei Iubiri.
După acest scurt incurs în istoria colin-
delor rămâne ideea de bază a datinei şi anume
că oriunde ar fi cântat colindul: în biserici sau
pe uliţele satelor, în marile săli de spectacol fr. Ioan V. Iojă
sau în casele oamenilor, de mari artişti sau sim-
pli cântăreţi, copii, tineri sau bătrâni, are
menirea de a aduce bucurie în sufletele oame-
nilor şi de ai predispune pentru marea
sărbătoare a Naşterii Domnului.
fr. Alin Burlacu

tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009 21

 Cultură şi spiritualitate
Paşii unui Dumnezeu care e deja prezenţă
Privirea ridicată spre înălţimi, fără suflare,
apoi, în cele din urmă aşteptarea revărsându-se
într-o inimă nerăbdătoare care ţine mult la ai săi.
Omenirea se împleteşte, de la naşterea Fiului lui
Dumnezeu, cu misterul adevărului uman şi divin.
Urmează amintiri şi emoţii fără timp, mintea se
cufundă într-o înţelepciune profundă care dezvăluie
lent o nouă minune.
Este noapte, obscuritatea pătrunde toată fiinţa
noastră, totul e scufundat în linişte, aşteptarea ajunge
la plinătate: şi iată Cuvântul etern coborând în pro-
fundul istoriei noastre. Acel Dumnezeu pe care îl
aşteptam se naşte în profunzimea unei nopţi, în timp
ce totul este cufundat în tăcere.
Astăzi acest mister se repetă: Cuvântul lui
Dumnezeu se coboară în om când se face linişte totală
în el, când fiinţa umană găseşte curajul să stingă toate
întrerupătoarele din viaţa sa. Puţine lumini rămân
încă aprinse în mintea noastră, puţine voci mai răsună
în sfera noastră emotivă, puţini stimuli externi
continuă să alimenteze pasiunile insaţiabile şi
halucinaţiile. Este mai mult decât necesar să
suspendăm funcţionarea centralelor noastre electrice
şi să aşteptăm ca misterul lui Dumnezeu să pornească
contoarele noii creaţii.
Dimensiunile sale nu sunt cele ale lumii, care
doreşte separare, o alegere radicală pentru a ajunge
pe culmile spiritului sau mai bine în profundul fiinţei
noastre.
22
Noi nu suntem gândurile noastre: dacă ar fi
fost aşa, ne-am fi găsit într-o continuă schimbare,
într-un amestec de imagini confuze. Daca dorim
într-adevăr ca eu-l nostru să fie vigilent, trebuie să ne
facem chiar şi gândurile să tacă. Dificil, dar nu
imposibil.
Când totul va tăcea în noi, în mintea noastră
va începe să se desfăşoare, ca pelicula unui film,
Cuvântul său.
O mare provocare într-un timp în care sunt
urmărite talk-show-urile, diferite pseudo-terapii pen-
tru a ne vindeca de temerile ce ne înlănţuiesc. Aceste
voci înşelătoare iau locul misterului care este în noi.
Când vom învăţa să rămânem în tăcere, vor
ajunge la noi luminile, cunoştinţe ce nu sunt din
raţionamentele noastre, dar care se manifestă în
mintea noastră. Sunt lumini care luminează cărările
minţii noastre, în faţa căreia aceeaşi raţiune umană se
pune în genunchi.
Dacă decidem să coborâm mai mult în
profunditate, ne dăm seama că nu suntem nici măcar
sentimentele noastre pozitive ori negative. Înăuntrul
nostru se scurg continuu reacţii emotive provocate de
fizicul (corpul) nostru, de mintea noastră, din inima
noastră. Dacă eram doar emoţii, am fi fost drumuri
„cu curbe periculoase”.
Din această cauză, dorinţa Cuvântului de
a-şi face locuinţă în noi comportă echilibrul emoţiilor:
liniştea ne face capabili de a arunca priviri senti-
mentelor noaste şi de a primi toată realitatea noastă
ca şi dar.
Totul se recompune în mod unitar în
simţurile noastre interioare, care ne fac să percepem,
de-a lungul auzului, văzul este gust, pasajul lui
Dumnezeu.
Clima de agitaţie şi gălăgie (zgomot),
creşterea gândurilor şi a cuvintelor, rătăceşte pentru
a umple spaţiile goale, supraabundenţa de stări emo-
tive cărora li se face reclamă pe youtube, ne fac să ne
simţim vii, în realitate ne găsim doar într-o condiţie
de pură aparenţă.
Adesea, căutarea de excesive activităţi, chiar
şi în numele lui Dumnezeu şi a credinţei noastre,
reprezintă o dezordine interioară.
Uneori, persoanele pe care le întâlnesc, mă
întreabă ce fac în solitudine: nimic, dacă nu încerc să
V I A Ţ A F R AT E R N Ã
 Cultură şi spiritualitate

trăiesc timpi de linişte, de echilibru, de ascultare, în

care îngădui sufletului meu să gândească gândurile
lui Dumnezeu, sentimentele sale, prezenţa Sa în
mine.
Ne putem întreba în acest punct, de ce Pruncul Sfânt
noaptea Naşterii Mântuitorului să fie aşa îndepărtată
de criteriile umane!? De ce în această noapte
Dumnezeu a ales să se nască în obscuritatea, în
liniştea, în ignoranţa umanităţii? Pendulul,
Dacă am şti cu siguranţă că mâine se naşte sleit de puteri…
Fiul lui Dumnezeu, deja zvonul s-ar da imediat pe in- asurzit de bătaia continuă,
ternet şi televiziunile ar transmite ediţii speciale de în cercul mulţimii;
ştiri.
În realitate nu avem răspunsuri sigure şi
sacrifică ultima picătură de
Dumnezeu nu are nevoie de toate acestea: ci doar de viaţă…
sobrietatea noastră, de o esenţialitate care poate trans- ultimul strigăt al timpului,
forma realităţile noastre umane. fără de Dumnezeu.
Trebuie să ne punem în acţiune pentru a
dobândi un nou sens, o armonie, o valoare, un par- Minuscul,
fum, o corectitudine, un echilibru. Totul trebuie
refăcut în liniştea unei nopţi, acea unică noapte.
departe…
Dumnezeu se naşte încă odată într-o grotă, în inima mea;
fără să se interpună în contrastele din umanitatea fără de zarva popoarelor grăbite…
noastră. Se naşte în deplină libertate: căutarea noastră fără lumina oraşelor,
să debarce la o distanţă mare de interese şi diviziuni. marilor reflectoare…
Acum putem spune sensul sărăciei Cuvântului, liber fără atenţia publicului plictisit,
pentru că ne-a eliberat de tot ceea ce ne bloca, diviza,
reţine.
dezinteresat…
Dumnezeu se naşte încă odată copil, inocent ocupat…
şi fragil: contemplându-l, înţelegem că el este rampa S-a născut!
tuturor ambiţiilor noastre umane, visele noastre de
putere, de afirmare şi recunoştinţă. Înaintea acestei Repornesc…
revelaţii din partea lui Dumnezeu, nu putem să ne mai pe urma paşilor lui,
ascundem mult.
Dumnezeu se naşte în afara oraşului: orice
pe asfaltul sufocat de zăpadă…
renaştere a Fiului lui Dumnezeu trebuie să fie spre taina luminii…
îndeplinită întotdeauna în afara acţiunilor structurate inima emană bucuria în privire
de noi, oamenii. Doar în acest mod, sufletul care îl la bătaia secundarului,
caută pe Dumnezeu, vine eliberat de diversele forme cu Dumnezeu.
de viaţă echivocă şi contaminate de distracţia şi su-
perficialitatea noastră. Trebuie să ne eliberăm de toate
ambiguităţile trecutului şi să ne naştem din nou în
fr. Trifescu Andrei
visul lui Dumnezeu.
Şi noaptea va fi din nou acea noapte: doar în
inimă paşii unui Dumnezeu care e deja prezenţă.
fr. Nicola Antonio Zanin

tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009 23

 Cultură şi spiritualitate
Crăciun
-marcă înregistrată-
Este inevitabil faptul ca de pe la mijlocul
lunii noiembrie să nu auzi referiri la diferitele avan-
taje ce le aduc „sărbătorile de iarnă”. Şi acum mă
întreb (lăsând deoparte natura cu tentă ateistă a ex-
presiei) ce poate să includă (ca sărbători) acest
ansamblu al „sărbătorilor de iarnă ”?
Începem cu Crăciunul, continuăm cu toate
acele zile de sărbătoare până la Revelion din care
s-a făcut un motiv exagerat de sărbătoare (în sensul
că sunt multe alte feluri de a petrece Revelionul
decât în stilul „tradiţional”) şi ne oprim cine ştie
când. Este acel gen de promoţie în care cumperi
două produse, plăteşti trei şi nu primeşti nimic bun.
Ideea este că totul începe să devină sau mai
bine zis, să se încarce cu noutate, cu un nou deviant.
Pierdem din tradiţie şi facem din Crăciun mai mult
un mijloc decât un scop. De multe ori „folosim”
Crăciunul şi nu îl trăim la adevărata valoare. De cele
mai multe ori s-a uitat că a fost un Advent ce a
pregătit această sărbătoare sau ar fi
trebuit să ne pregătească pentru ea.
Ceea ce vrea să spună titlul
e că toată simbolistica a ceea ce
înseamnă Crăciun a fost dată
cândva, demult. De atunci tot
adăugăm şi fabulăm pentru a găsi
noi sensuri.
S-au născut o sumedenie de
aberaţii uriaşe ce reprezintă un alt
fel de a înţelege Crăciunul sau, cine
ştie, poate căutări ale unor alte sen-
suri ale acestei sărbători. Încep cu
acei „crăciunei” (cu „c” mic pentru
că nu sunt autentici) ce vor să treacă
drept Moş Crăciun. Mai rotofei, căsătoriţi cu o
doamnă „crăciuniţă” (tot cu „c” mic) cu o ultra-
tehnologizată mega-uzină de jucării, ce au un ho ho
ho! chinuit şi anost şi îşi duc existenţa într-un loc
secret şi friguros. Includ şi acel produs „persona-
lizat” pentru această perioadă şi aici amintesc berea
ce se vrea a fi una cu aromă de Crăciun, daneză la
origine. Ce-i drept, e bună, caramelizată, dar
mesajul promoţional e unul şi mai bun şi aplicabil
„De Crăciun fii mai bun, fii adevărat!”. Deci se
poate... Termin cu fenomenul apariţiei acelor
„crăciuniţe” (cu „c” mic pentru că nu sunt originale),
24
un soi de prezenţe plăcut atrăgătoare ce vor mai mult
să trezească copilul din cei ce au trecut de mult de
acea perioadă. Nimicuri.
Cu ce am reuşit să umplem Crăciunul?
Degenerări de felul acesta mai sunt şi în fiecare an
suntem martorii a cine ştie ce alte aberaţii cu temă
„crăciunistă”. Mereu se va adăuga câte ceva nou şi
se va tinde ca din tradiţii să scurtăm sau chiar să le
uităm.
Oare Crăciunul înseamnă doar forfotă,
beculeţe, reprezentări kitsch-iste ale Naşterii, filme
cu tot felul de „crăciunei” (de la mohorâţi şi ursuzi
la bătăuşi, hoţi sau chiar mai rău!), sau nu ştiu ce
alte găselniţe?
Se reduce oare sărbătoarea la tot felul de
„împodobiri”, dar o simbolistică şi o trăire adevărată
lipseşte? Încerc să cred că nu…aici depinde de
fiecare. Poţi să pui beculeţe în brazi şi vara că ei tot
verzi sunt, dar nu ai să fii în spiritul Crăciunului.
Cu o părere de rău spun că
acum, mai mult ca oricând,
Crăciunul vinde. Şi vinde bine pen-
tru a mulţumi spiritul veacului. Ar
fi un act de consumism extrem dacă
am trece Crăciunul în categoria tim-
pului favorabil slalomului prin
magazine în căutarea de oferte.
Copiii ce astăzi îl aşteptă ce
Moş Crăciun (cel adevărat) să le bu-
cure inima, vor deveni părinţii ce
vor trebui să le vorbească copiilor
lor despre acela pe care îl aşteptau,
dar acum îl personifică. Inevitabil
amintesc acea glumă ce afirmă că
un bărbat, în perioada aceasta, trece prin trei atitu-
dini: a crede în Moş Crăciun, a nu crede în Moş
Crăciun şi apoi a fi Moş Crăciun. Despre Moş
Crăciun altădată…
Atitudinile diferă, trăirile la fel, dar
Crăciunul este unul. Acum este timpul să te întrebi:
ce am făcut de la ultimul Crăciun?
E o marcă înregistrată Crăciunul şi drepturile
de autor sunt deja luate, noi doar mai adăugăm câte
ceva, dar nu schimbăm nimic din ceea ce înseamnă
Crăciun. Un Crăciun adevărat!
fr. Vătămănelu Dan
V I A Ţ A F R AT E R N Ã

Isus se naşte în inima celui care îl primeşte!
În trăirile noastre de fiecare zi, avem convin-
gerea că Dumnezeu este cu noi, că este prezent în viaţa
noastră. Avem convingeri puternice chiar şi în mo-
mentele de bucurie, dar mai ales în situaţiile de criză şi
durere; în momentele neplăcute din viaţa noastră, când
întâlnim un eşec, avem tendinţa să-l ex-
cludem pe Dumnezeu din gândurile
noastre, să-l negăm, sau, altfel spus, îl
punem la îndoială, căutând tot felul de
metode, înlocuidu-l cu alte preocupări:
muncă, studiu, prieteni…
Totul poate se datorează şi
informaţiilor pe care le-am auzit sau de-
spre care am citit, cum că: ,,Dumnezeu
nu există, Dumnezeu este mort.’’
Suntem uituci şi din cauză că
lipseşte relaţia de prietenie cu
Dumnezeu, acel sentiment de iubire şi
comuniune, de apartenenţă la El, Cel
viu, pentru că Isus nu mai exista în viaţa noastră.
În întâmpinarea credinţei noastre ne întâlnim
cu fel de fel de argumente; iar noi, lăsându-ne conduşi
de aceste idei greşite, pe care le întâlnim mai mult ca o
încercare a credinţei, uităm de faptul că Dumnezeu este
Cuvântul, iar acest Cuvânt nu este altceva decât
iubirea, însăşi iubirea.
Deci, convinşi că Dumnezeu este iubire, ceea
ce ne rămâne de făcut este să credem în Dumnezeu îm-
potriva a tot ceea ce auzim, citim, împotriva argu-
mentelor care ni se aduc, având curajul de a-l mărturisi;
şi cum putem noi să-l mărturisim cel mai bine dacă nu
iubindu-i pe semenii noştri, pentru că Dumnezeu este
iubire?
Dumnezeu s-a întrupat din iubire faţă de om,
să-l salveze, să-i redea demnitatea de creatură a Sa; şi,
din acelaşi motiv, avea să moară: ,,nimeni nu are o
iubire mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru
prietenii săi’’ deci unicul motiv este iubirea.
V-aţi întrebat vreodată de ce l-au ignorat pe
Dumnezeu atâţia? Deoarece nu iubesc şi nu au iubire
în inimile lor, căci dacă ar fi avut iubire, ar fi vorbit din
iubire şi pentru iubirea lui Dumnezeu; dar inimile lor,
au fost pline de indiferenţă, de ură; inimile lor închise
şi împietrite nu au avut cum să-L mărturisească, pentru
că ceea ce adunăm în inimi, aceea suntem capabili să
oferim.
tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009
Cultură şi spiritualitate
Dacă vrem într-adevăr ca să-L simţim pe
Dumnezeu în vieţile noastre, avem de făcut un pas. Să
înaintăm până la Betleem; să pregătim şi în inimile
noastre un mic Betleem şi, când ne va fi adresată între-
barea:,,aveţi un loc şi pentru Mine?”, să-i oferim fiecare
ceea ce am pregătit. El ne
întreabă:,,vreţi mă primiţi?” Vom întâlni
în vieţile noastre momente când ne
pasă de El, dar şi momente de criză,
când îl uităm pe Dumnezeu.
Azi ne folosim de tot, avem de
toate, împodobim brazi, aprindem
lumânări, pregătim tot felul de
preparate, comunicăm la distanţă, dar
uităm cine ar trebui să fie în centru: un
copilaş; îl uităm pe Fiul lui Dumnezeu
Haideţi împreună să ne amintim de cei
care au cu adevărat nevoie de un altfel
de Crăciun, un Crăciun în care să fie
redată imaginea adevărată a unui copilaş, născut din
Dumnezeu pentru oameni, pentru salvarea lor. Să
încercăm cu toţii să-l redăm pe Cristos sărbătorii
Crăciunului. Să nu-l înlocuim cu alte persoane sau lu-
cruri care fac parte din viaţa noastră.
Pruncuşorul Isus are nevoie de o inimă care
să-L primească, să-L încălzească, să-i fie aproape; o
inimă în care să se simtă bine, să se simtă primit. Noi
să pregătim pruncuşorului Isus o inimă caldă, primi-
toare, în care El să se întrupeze şi nu numai atât; dacă
tot se va naşte în inimile noastre, să continuăm să-l
privim şi să-l primim, atât când este prunc, să-L ajutăm
să crească în inimile noastre maturizându-ne credinţa,
iar noi să ne conformăm planului său, acel plan care
este iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă de
aproapele.
Asemenea lui Blaise Pascal, pe viitor să
încercăm să spunem şi noi:,,am primit prea mult din
partea lui Dumnezeu ca să nu cred”.
Nu numai că avem nevoie de Dumnezeu, de
prezenţa sa în vieţile noastre, dar suntem chemaţi să-L
lăsăm să se nască şi în inimile noastre.
Să-l primim şi să credem în El, iubindu-i pe se-
menii noştri, încercând să ne conformăm voinţei Lui,
căutând să fim la înălţimea demnităţii de a fi cu toţii
fiii Lui.
fr. Iulian Robu
25
 Cultură şi spiritualitate
Despre puritate
Puritatea este o noţiune comună tuturor religi-
ilor antice; este dispoziţia necesară pentru a te putea
apropia de lucrurile sacre, deşi poate include în mod
secundar şi virtutea morală opusă desfrâului. Ea este
asigurată nu prin acte morale, ci prin rituri şi se pierde
prin contacte materiale, independent de orice respon-
sabilitate morală.
Fără o legătură directă cu moralitatea, puri-
tatea asigură aptitudinea legală de a lua parte la cult
sau chiar la însăşi viaţa obişnuită a comunităţii sfinte.
Această puritate includea curăţenia fizică, îndepărtarea
de tot ceea ce este murdar, boli sau putreziciuni. Puri-
tatea reglementează utilizarea a tot ce este sfânt. În
spatele acestei accepţiuni se întrezăreşte ideea că omul
are un caracter atât de unitar, încât nu se poate face o
disociere între trup şi suflet, iar acţiunile lui religioase,
oricât de spirituale ar fi, rămân totuşi întrupate.
Profeţii proclamă în mod constant că nici
abluţiunile rituale, nici jertfele nu au valoare în sine
dacă nu sunt însoţite de o purificare interioară. Aspec-
tul cultual nu dispare ca urmare a acestui fapt, însă
adevărata necurăţie, care îl întinează pe om, se
dezvăluie la contactul cu izvorul ei, care este păcatul.
Există o întinare esenţială a omului, de care numai
Dumnezeu îl poate purifica şi care presupune purifi-
carea radicală a buzelor, a inimii şi a întregii fiinţe,
acesta făcând parte din făgăduinţele mesianice: „voi
revărsa asupra voastră apă curată şi vă veţi curăţa de
toată prihana voastră (Ez 36,25)”.
În cărţile sapienţiale, condiţia cerută pentru
a-i fi pe plac lui Dumnezeu este puritatea mâinilor, a
inimii, a frunţii, a rugăciunii. Înţelepţii au totuşi
conştiinţa unei impurităţi radicale a omului în faţa lui
Dumnezeu (Prov 20,9). A te considera pur este o
prezumţie. Cu toate acestea, înţeleptul se străduieşte
să aprofundeze moral puritatea.
Pentru psalmişti, în cadrul cultual, se observă
afirmarea unei preocupări pentru puritatea morală.
Iubirea lui Dumnezeu se îndreaptă spre inimile curate
(Ps 24,4). Însă, de vreme ce numai el poate da această
puritate, este implorat să ne purifice inima, efect moral
al purificării pe care îl putem aştepta numai de la
El.
Practicile de purificare persistă şi în iudaismul
contemporan lui Isus. Dar formalismul legal
exagerează legea, accentuând condiţiile materiale ale
26
purităţii: spălări minuţioase, evitarea păcătoşilor, care
transmit întinarea, marcarea mormintelor prin văruire,
pentru a se evita orice întinare accidentală. Isus
respectă unele reguli de puritate legală şi pare a con-
damna mai întâi doar prescripţiile adăugate legii.
Ajunge să proclame că unica purificare este cea
interioară (Mc 7,14-23). Însă, pentru a fi în mod total
puri este necesară prezenţa activă a lui Dumnezeu în
viaţa omului, căci de acum înainte doar prin credinţă
Domnul va purifica inimile oamenilor.
Ritualurile, incapabile să purifice fiinţa în in-
teriorul ei, au fost înlocuite de Jertfa lui Cristos, care
este pe deplin eficientă (Evr 9,10). Întrucât Sângele
lui Cristos ne-a curăţat de păcat (1 In 1,7-9),
nădăjduim să ne alăturăm celor care s-au spălat şi
şi-au înălbit veşmintele în Sângele Mielului (Ap 7,14).
Această purificare radicală se actualizează prin sacra-
mentul botezului, care îşi găseşte eficacitatea prin
cruce. Suntem pe deplin purificaţi prin credinţa şi
speranţa în Dumnezeu, care prin Cristos ne-a făcut să
devenim copiii Săi (1In 3,3). Prin urmare, creştinul
trebuie să se purifice de orice întinare a trupului şi a
sufletului pentru a desăvârşi astfel lucrarea sfinţirii
sale. Ceea ce îi permite creştinului să realizeze aceasta
este tocmai opera interioară a Duhului Sfânt, care îl
face părtaş de roadele alianţei celei noi prin Cristos şi
în Cristos. Cu toate acestea, puritatea morală
prevăzută de lege rămâne în continuare valabilă, însă
valoarea ei stă în faptul că ne conduce la întâlnirea cu
Cristos.
Puritatea nu se poate rezuma doar la un singur
aspect din viaţa omului, ci cuprinde întreaga sa fiinţă,
aceasta presupunând purificarea minţii, a voinţei, a
dorinţelor, a pasiunilor. În acest sens, purificarea
constă în mod substanţial în sacrificiu, în renunţare şi
mortificare. Totuşi, purificarea este adevărată şi
radicală atunci când nu se opreşte la câmpul limitat al
conştiinţei, dar ajunge până în cel mai profund loc al
fiinţei, acolo unde numai lumina lui Dumnezeu poate
să pătrundă. De aceea putem spune că efortul nostru
de purificare rămâne superficial până când Dumnezeu
intervine şi acţionează în mod concret în viaţa noastră.
Astfel, purificarea, deşi la început pare în întregime
determinată de eforturile noastre, devine, progresiv,
opera profund misterioasă a lui Dumnezeu.
fr. Virgil Susanu
V I A Ţ A F R AT E R N Ã
 Cultură şi spiritualitate

Doamne, Tu ai… …ai dres aripile frânte

ale Adevărului
…ai vindecat răni. …ai reînviat florile ofilite
…ai lipit sparte căni ale speranţelor rănite,
ale dorinţelor deşarte ale iubirilor legate,
…ai pus la loc ale minţilor stresate,
cheiţa ceasului a libertăţii presate,
şi acul ce se învârte
arătând închise după gratii,
că se apropie Ora… de mult timp uitate…
Ora rugăciunii finale… Ai uns osiile…
…ai instaurat regatul osiile carului miresei
copilului nevinovat, sincer, ce te aşteaptă, preaiubite,
ce are curajul de a surâde în clipe fericite,
în ciuda necazului, în clipe nefericite…
în ciuda valului Vei fi iubitul său
de lacrimi la bine şi la rău…
a plânsului Aşa cum Tu ai iubit
în valea de patimi fără de sfârşit…
care inundă Ai făcut totul
secundă de secundă din preaplinul Iubirii…
acest tărâm al vieţii, Adânci sentimente,
al zâmbetului, sfinte momente,
al tinereţii, izvorăsc împotriva firii,
al gingăşiei, Cuvintele Vieţii,
al bucuriei… Secretul Nemuririi.

fr. Ioan V. Iojă

tANUL XIV tNR . 43 t DECEMBRIE 2009 27