GEORGE R.R.

MARTIN

FOC & SÂNGE

Traducere din limba engleză

Ana-Veronica Mircea
Mihai-Dan Pavelescu
Pentru Lenore, Elias, Andrea și Sid,
acei MountainMinions
Cuprins
FOC & SÂNGE ..........................................................................................................1

Cucerirea lui Aegon..............................................................................................6

Domnia Dragonului ........................................................................................... 28

Trei capete avut-a Dragonul ............................................................................. 40

Fiii Dragonului ................................................................................................... 51

De la prinț la rege ........................................................................................... 104

Anul celor Trei Mirese .................................................................................... 119

Un prisos de domnitori ................................................................................... 140

Vremea încercărilor ........................................................................................ 174

Nașteri, morți și trădări în timpul domniei regelui Jaehaerys Întâiul ............. 191

Jaehaerys și Alysanne ..................................................................................... 225

Îndelungata cârmuire ..................................................................................... 270

Mostenitorii Dragonului ................................................................................. 339

Moartea Dragonilor Negrii și verzii .......................................................... 388

Moartea dragonilor Fiu pentru fiu ............................................................ 410

Moartea dragonilor Dragonul roșu și cel auriu .......................................... 425

Moartea dragonilor Rhaenyra triumfătoare ................................................ 457

Moartea dragonilor Rhaenyra detronată ..................................................... 501

Moartea dragonilor Scurta si trista domnie a lui Aegon al II-lea................ 545

După război ..................................................................................................... 565

Sub regenți Mâna cu capișon ................................................................... 587

Sub regenți Război și pace și târguri de vite ............................................ 616

Sub regenți Călătoria lui Alyn Pumn de Stejar .......................................... 647

Primăvara Lyseană și sfârșitul regenței .......................................................... 664

 Foc și sânge

Hronicul Casei regilor

Targaryen din Westeros

Cartea întâi
de la Aegon I (Cuceritorul)
până la regența
lui Aegon al III-lea (Otrava Dragonilor)

scrisă de Arhimaesterul Gyldayn

din Citadela Orașului Vechi
(în tălmăcirea lui George R.R. Martin)
 Cucerirea lui Aegon

Maesterii Citadelei care consemnează istoria Westerosului au folosit

Cucerirea lui Aegon ca punct de pornire al cronicii ultimilor trei sute de
ani. Nașterile, morțile, bătăliile și alte evenimente sunt datate fie D.C.
(După Cucerire), fie Î.C. (Înainte de Cucerire).
Adevărații cărturari știu însă că o asemenea datare este departe de a
fi precisă. Cucerirea celor Șapte Regate de către Aegon Targaryen n-a
avut loc într-o singură zi. Au trecut mai bine de doi ani între debarcarea
lui Aegon și încoronarea sa în Orașul Vechi… dar chiar și atunci
Cucerirea a rămas incompletă, întrucât Dorne n-a fost supus. Încercări
sporadice de a-i subjuga pe locuitorii săi au continuat pe toată durata
domniei regelui Aegon și a fiilor lui, făcând imposibilă stabilirea unei
date precise a sfârșitului Războaielor Cuceririi.
Până și data de începere rămâne controversată. Mulți presupun, în
mod eronat, că domnia regelui Aegon I Targaryen a început in ziua când
a debarcat la gura Apei Negre, la poalele celor trei dealuri unde avea să
se ridice, în cele din urmă, Debarcaderul Regelui. Nu este adevărat. Ziua
Debarcării lui Aegon a fost sărbătorită de rege și de descendenții săi,
însă Cuceritorul și-a datat începutul domniei din ziua în care a fost
încoronat și uns în Septul Stelat din Orașul Vechi de către înaltul Septon
al Credinței. Încoronarea aceea s-a petrecut la doi după Debarcarea lui
Aegon, la mult timp după ce fuseseră purtate și câștigate toate cele trei
bătălii importante din Războaiele Cuceririi. Se poate astfel vedea că
majoritatea cuceririlor reale ale lui Aegon s-au petrecut între anul 2 și
anul 1 Î.C.
Targaryenii se trăgeau din sânge valyrian pur și erau stăpâni de viță
veche ai dragonilor. Cu doisprezece ani înainte de Urgia din Valyria(114
Î.C.), Aenar Targaryen și-a vândut bunurile din Ținutul Liber și
dinTărâmurile Verii Lungi și s-a mutat cu toate soațele sale, bogățiile,
sclavii, dragonii, frații și surorile, neamurile și copiii în Piatra
Dragonului, o citadelă insulară mohorâtă, aflată la poalele unui munte
fumegând de pe Marea Îngustă.
La apogeul său, Valyria a fost cel mai măreț oraș din lumea cunoscută,
centrul civilizației. Între zidurile lui strălucitoare, patruzeci de Case
rivale se luptau pentru putere și glorie în Curte și în consiliu, ridicându-
se și prăbușindu-se într-o bătălie nesfârșită, subtilă, adesea sălbatică
pentru supremație. Targaryenii erau departe de a fi cei mai puternici
dintre stăpânii dragonilor, iar rivalii lor au considerat că fuga la Piatra
Dragonului fusese un act de capitulare, o lașitate. Însă Daenys, fiica
fecioară a lordului Aenar, care avea să fie cunoscută după aceea de-a
pururi drept DaenysVisătoarea, prorocise distrugerea Valyriei prin foc.
Și când Urgia s-a abătut asupra cetății, doisprezece ani mai târziu,
Targaryenii au fost singurii stăpâni ai dragonilor care au supraviețuit.
De două veacuri, Piatra Dragonului fusese avanpostul cel mai
apusean al puterii Valyriei. Poziția sa, de cealaltă parte a Defileului, a
oferit stăpânilor săi dominarea asupra Golfului Apei Negre și le-a
permis atât targaryenilor, cât și aliaților lor apropiați, Velaryonii din
Driftmark (o Casă minoră, de descendență valyriană) să-și umple
cuferele pe seama negustorilor aflați în trecere. Corăbiile Velaryonilor,
împreună cu ale altei Case valyriene aliate, Celtigar din Insula Cleștilor,
dominau mijlocul Mării înguste, în vreme ce targaryenii erau stăpânii
cerului cu dragonii lor.
Cu toate acestea, timp de aproape o sută de ani după Urgia din
Valyria(pe bună dreptate numiți Veacul Sângelui), Casa Targaryen a
privit spre răsărit, nu spre apus, fiind foarte puțin interesată de ce se
întâmpla înWesteros. Gaemon Targaryen, fratele și soțul lui Daenys
Visătoarea, i-a urmat lui Aenar Surghiunitul ca lord de Piatra
Dragonului și a devenit cunoscut drept Gaemon Gloriosul. Fiul lui,
Aegon, și fiica sa, Elaena, au domnit împreună după moartea lui. Le-a
urmat la conducere fiul lor,Maegon, fratele său, Aerys, și fiii lui: Aelyx,
Baelon și Daemion. Ultimul dintre cei trei frați a fost Daemion, al cărui
fiu, Aerion, i-a succedat la conducerea Pietrei Dragonului.
Aegon, care a intrat în istorie drept Aegon Cuceritorul și Aegon
Dragonul, s-a născut în Piatra Dragonului în anul 27 Î.C. A fost singurul
fiu și al doilea copil al lui Aerion, lord de Piatra Dragonului, și al doamnei
Valaena din Casa Velaryon, ea însăși pe jumătate Targaryană după
mamă. Aegon a avut două surori de sânge: Visenya, care era mai mare
decât el, și mezina Rhaenys. Multă vreme, stăpânii dragonilor
respectaseră obiceiul din Valyria de a căsători fratele cu sora, pentru a
păstra puritatea sângelui, însă Aegon și-a luat de soațe ambele surori.
Prin tradiție, era de așteptat să se însoare numai cu sora mai mare,
Visenya; includerea lui Rhaenys ca a doua soție a fost neobișnuită, fără
a fi totuși ceva nemaiauzit. Unii au spus că Aegon s-a căsătorit cu
Visenya din datorie și cu Rhaenys din dorință.
Cei trei frați se dovediseră stăpâni ai dragonilor înainte de a se fi
căsătorit. Dintre cei cinci dragoni care zburaseră din Valyria cu Aenar
Surghiunitul, numai unul supraviețuise până în zilele lui Aegon: uriașul
numit Balerion, Teroarea Neagră. Dragonii Vhagar și Meraxes erau mai
tineri și fuseseră clociți chiar pe Piatra Dragonului.
O legendă răspândită printre neștiutori afirmă că Aegon Targaryen
nu călcase niciodată pe pământul Westerosului până în ziua când a
ridicat pânzele pentru a-l cuceri, însă așa ceva nu poate fi adevărat.
Masa Pictată fusese sculptată și decorată la porunca sa cu destui ani
înainte de expediție: o tăblie masivă din lemn, lungă de cincisprezece
metri, tăiată după conturul Westerosului și pictată astfel încât să
înfățișeze toate pădurile, râurile, orașele și castelele din cele Șapte
Regate. În mod vădit, interesul lui Aegon pentru Westeros precedase cu
mult evenimentele ce l-au împins la război. De asemenea, există relatări
de încredere despre călătoria făcută în tinerețe de Aegon și de sora lui,
Visenya, în Citadela Orașului Vechi și despre vânătoarea lor cu șoimi pe
Arbor, ca oaspeți ai lordului Redwyne. S-ar putea să fi ajuns și în
Lannisport, însă istorisirile diferă.
În tinerețea lui Aegon, Westerosul era alcătuit din șapte regate
gâlcevitoare și aproape că nu existase vreun moment în care două sau
trei să nu se războiască între ele. Nordul întins, rece și stâncos, era
condus de Casa Stark de Winterfell. În deșerturile din Dorne domneau
prinții Casei Martell. Ținuturile bogate în aur din apus erau cârmuite de
Lannisteriide Casterly Rock, iar fertilul Reach de către Casa Gardener de
Highgarden. Valea, Degetele și Munții Lunii aparțineau Casei Arryn…
însă cei mai beligeranți regi din vremea lui Aegon erau și cei mai
apropiați de Piatra Dragonului: Harren cel Negru și Argilac Arogantul.
Din citadela lor uriașă numită Capătul Furtunii, Regii Furtunii din
Casa Durrandon domniseră cândva peste jumătatea de răsărit a
Westerosului, de la Capul Mâniei până la Golful Crabilor, însă puterea li
se împuținase de-a lungul veacurilor. Dinspre apus, regii din Reach le
ocupaseră petice din domenii, dinspre miazăzi îi hărțuiseră dornishenii,
iar Harren cel Negru și oamenii lui din Insulele de Fier îi împinseseră
afară din Trident și de pe meleagurile aflate la miazănoapte de Apa
Neagră. Regele Argilac, ultimul Durrandon, oprise pentru un timp
această decădere, respingând o invazie dornisheană pe când era încă
flăcău; el traversase Marea îngustă și se alăturase marii alianțe
împotriva „tigrilor” acaparatori din Volantis, iar după alți douăzeci de
ani îl ucisese pe Garse al VII-lea Gardener, suveranul din Reach, în
Bătălia de la Câmpia Verii. Însă Argilac îmbătrânise, faimoasa coamă de
păr negru îi încărunțise și îi pierise iscusința în mânuirea armelor.
La miazănoapte de Apa Neagră, Ținuturile Riverane erau conduse de
mâna însângerată a lui Harren cel Negru, din Casa Hoare, Rege al
Insulelor și al Râurilor. Bunicul lui Harren, Harwyn Mână Grea, se
născuse în Insulele de Fier și cucerise Tridentul de la bunicul lui Argilac,
Arrec, ai cărui strămoși îl doborâseră pe ultimul rege riveran cu veacuri
înainte. Tatăl lui Harren își extinsese domeniul spre răsărit, spre
Duskendale și Rosby. Harren însuși își dedicase mare parte din
îndelungata lui domnie, de aproape patruzeci de ani, construirii unui
castel gigantic lângă Ochiul Zeilor, dar cu Harrenhal apropiindu-se în
sfârșit de finalizare, oamenii de fier aveau în curând să fie liberi să caute
noi teritorii de cucerit.
Niciun rege din Westeros nu era mai temut decât Harren cel Negru, a
cărui cruzime devenise legendară în toate cele Șapte Regate. Și niciun
rege din Westeros nu se simțea mai amenințat ca Argilac, Regele
Furtunii, ultimul din Casa Durrandon, un războinic îmbătrânit al cărui
singur moștenitor era fiica sa fecioară. De aceea Argilac s-a îndreptat
spre Targaryenii din Piatra Dragonului și i-a oferit-o suveranului Aegon
pe fiica sa de soție, primind ca zestre toate pământurile aflate la răsărit
de Ochiul Zeilor, de la Trident și până la Apa Neagră.
 Aegon Targaryen i-a refuzat propunerea. Avea deja două neveste, a
spus el, și nu-i mai trebuia a treia. Iar pământurile oferite ca zestre
aparținuseră Harrenhalului pentru mai bine de o generație. Nu erau ale
lui Argilac ca să le poată dărui. Era limpede că bătrânul Rege al Furtunii
dorea să-i plaseze pe Targaryeni de-a lungul Apei Negre, ca o pavăză
între propriile sale teritorii și cele ale lui Harren cel Negru.
Lordul de Piatra Dragonului a prezentat însă propria lui ofertă. Era
dispus să accepte teritoriile oferite ca zestre, dacă Argilac ceda, de
asemenea, și Ciocul lui Massey și pădurile și câmpiile de la Apa Neagră
spre sud, până la râul Apa Lină și izvoarele Manderului. Pactul avea să
fie pecetluit prin căsătoria fiicei lui Argilac cu Orys Baratheon, prietenul
din copilărie al lui Aegon și campionul său.
Argilac Arogantul a respins furios condițiile acelea. După cum umbla
vorba, Orys Baratheon era frate vitreg al lordului Aegon, de origine
umilă, și Regele Furtunii nu-și putea dezonora fiica, măritând-o cu un
bastard. Propunerea l-a înfuriat. A poruncit să fie tăiate mâinile solului
lui Aegon și i le-a trimis acestuia într-o cutie. „Acestea sunt singurele
mâini pe care le va primi de la mine bastardul tău”, i-a scris el.
Aegon nu i-a răspuns, dar și-a adunat prietenii, lorzii stegari și
principalii aliați pe Piatra Dragonului. Nu erau prea mulți. Velaryonii de
pe Driftmark erau fideli Casei Targaryen, asemenea Celtigarilor de pe
Insula Cleștilor. De la Ciocul lui Massey au venit lordul Bar Emmon din
Sharp Point și lordul Massey din Stonedance, ambii jurați Capătului
Furtunii, însă cu legături mai strânse cu Piatra Dragonului. Lordul
Aegon și surorile sale s-au sfătuit cu ei și au mers la septonul din castel
pentru a se ruga Celor Șapte din Westeros, cu toate că până atunci el nu
fusese considerat niciodată cucernic.
În cea de-a șaptea zi, un nor de corbi a țâșnit din turnurile Pietrei
Dragonului pentru a duce cuvântul lordului Aegon spre cele Șapte
Regate din Westeros. Au zburat spre cei șapte regi, spre Citadela din
Orașul Vechi, spre lorzi mari și mici deopotrivă. Toți purtau același
mesaj: din ziua aceea în Westeros nu va mai exista decât un singur rege.
Cei care plecau genunchiul înaintea lui Aegon din Casa Targaryen aveau
să-și păstreze pământurile și titlurile. Cei care ridicau armele împotriva
lui aveau să fie doborâți, umiliți și distruși.
 Istorisirile diferă cu privire la numărul de oșteni care s-au îmbarcat
de la Piatra Dragonului împreună cu Aegon și surorile lui. Unii zic că au
fost trei mii; alții spun că au fost doar de ordinul sutelor. Această armată
targariyană modestă a debarcat la gurile Apei Negre, pe malul de
miazănoapte al răului, unde trei coline împădurite se ridicau deasupra
unui sătuc de pescari.
În vremurile celor O Sută de Regate, mulți regi mărunți revendicaseră
stăpânirea gurii râului, printre care regii Darklyn de Duskendale,
Massey de Stonedance și regii riverani din vechime, fie ei Mudd, Fisher,
Bracken, Blackwood sau Hook. Turnuri și forturi încununaseră în mai
multe rânduri cele trei dealuri, numai pentru a fi distruse într-un război
sau altul. Acum doar bolovani sparți și ruine năpădite de verdeață mai
rămăseseră pentru a-i întâmpina pe Targaryeni. Cu toate că fusese
revendicată atât de Capătul Furtunii, cât și de Harrenhal, gura râului nu
era apărată, iar castelele cele mai apropiate erau deținute de lorzi
mărunți, fără mare putere sau iscusință militară, și care aveau puține
motive să-și iubească așa-zisul suzeran, pe Harren cel Negru.
Aegon Targaryen a ridicat iute o palisadă din bușteni și pământ
bătătorit în jurul dealului cel mai înalt, apoi și-a trimis surorile pentru a
dobândi supunerea celor mai apropiate castele. Rosby s-a înclinat fără
luptă în fața lui Rhaenys și a lui Meraxes, cel cu ochi aurii. La
Stokeworth, câțiva arbaletrieri și-au slobozit săgețile spre Visenya, până
când flăcările lui Vhagar au aprins acoperișurile castelului. Atunci și ei
au plecat genunchiul.
Prima încercare adevărată pentru Cuceritori a venit din partea
lorzilor Darklyn de Duskendale și Mooton de Iazul Fecioarelor, care și-
au contopit trupele și au pornit spre miazăzi cu trei mii de oameni,
pentru a-i împinge pe cotropitori înapoi în mare. Aegon l-a trimis pe
Orys Baratheon să-i atace în timpul marșului, în vreme ce el însuși a
coborât asupra lor călare pe Teroarea Neagră. Cei doi lorzi au fost uciși
în bătălia fără nicio șansă pentru ei; fiul lui Darklyn și fratele lui Mooton
și-au predat după aceea castelele și au jurat credință Casei Targaryen.
În acea vreme, Duskendale era principalul port din Westeros la Marea
îngustă și se extinsese și se îmbogățise de pe urma negoțului. Visenya
Targaryen n-a îngăduit ca orașul să fie jefuit de soldați, însă n-a șovăit
să-i revendice bogățiile, ticsind cuferele Cuceritorilor.
Poate că acesta ar fi momentul potrivit pentru a discuta despre firile
diferite ale lui Aegon Targaryen și ale surorilor și reginelor sale.
Visenya, cea mai mare dintre cei trei frați, era la fel de războinică
precum Aegon însuși, simțindu-se la fel de bine în cămașa de zale pe cât
se simțea în mătăsuri. Purta spada valyriană lungă, numită Sora
întunecată, și era pricepută în folosirea ei, întrucât se antrenase încă din
copilărie alături de fratele ci. Deși avea părul argintiu-auriu și ochii
violeți ai valyrienilor, frumusețea îi era aspră și austeră. Până și cei care
o iubeau o considerau rece, sobră, neiertătoare; unii susțineau chiar că
folosea otrăvuri și practica magia neagră.
Rhaenys, cea mai mică dintre cei trei Targaryeni, era complet opusă
surorii ei: glumeață, curioasă, impulsivă și capricioasă. Nu era o
adevărată războinică, ci iubea muzica, dansul și poezia și sprijinea mulți
menestreli, saltimbanci și păpușari. Se spunea totuși că petrecea mai
mult timp pe spinarea dragonului decât fratele și sora ei la un loc,
pentru că, mai presus de orice, îi plăcea să zboare. Odată fusese auzită
spunând că, înainte de a muri, voia să zboare cu Meraxes peste Marea
Apusului, să vadă ce se afla pe celelalte țărmuri ale ei. În vreme ce
nimeni n-a pus vreodată la îndoială fidelitatea Visenyei față de soțul
care-i era și frate, Rhaenys s-a înconjurat de bărbați tineri și atrăgători,
ba chiar (așa umbla vorba) i-a primit pe unii în iatac în nopțile când
Aegon era cu sora ei mai mare. În pofida acelor zvonuri, curtenii n-au
putut să nu observe însă că regele petrecea zece nopți cu Rhaenys
pentru fiecare noapte petrecută cu Visenya.
În mod ciudat, Aegon Targaryen a fost pentru contemporanii săi la
fel de enigmatic cum este și pentru noi. Înarmat cu spada din oțel
valyrian, numită Focul Negru, era considerat unul dintre cei mai de
seamă războinici ai vremii sale, deși nu-i plăceau armele și nici nu
participa la turniruri sau meleuri. Dragonul lui era Balerion, Teroarea
Neagră, dar Aegon zbura numai în bătălii sau pentru a călători iute peste
uscat și mare. Prezența lui autoritară îi aduna pe oameni sub flamurile
sale, totuși nu avea niciun prieten apropiat, în afară de Orys Baratheon,
tovarășul lui din copilărie. Femeile erau atrase de el, însă Aegon le-a
rămas de-a pururi credincios surorilor sale. Ca rege, și-a pus mare
încredere în Consiliul Restrâns și în surori, lăsând în seama lor mare
parte din cârmuirea de zi cu zi a Ținutului… totuși n-a ezitat să preia
comanda atunci când a considerat că era necesar. Deși i-a tratat cu
asprime pe rebeli și pe trădători, era gata să-i primească cu brațele
deschise pe foștii dușmani ce plecaseră genunchiul.
A arătat asta pentru prima dată la Aegonfort, castelul grosolan, din
lemn și pământ, pe care-l ridicase pe coama Dealului lui Aegon, așa cum
avea să fie cunoscut de atunci și pentru totdeauna. După ce cucerise
douăsprezece castele și dobândise controlul asupra gurii Apei Negre de
pe ambele maluri ale râului, le-a poruncit lorzilor pe care-i înfrânsese
să se supună. Ei și-au lăsat spadele la picioarele lui, iar Aegon le-a
confirmat domeniile și titlurile. Celor mai vechi dintre susținătorii săi
le-a dăruit noi onoruri. Daemon Velaryon, Lord al Valurilor, a fost făcut
maestru al corăbiilor, comandantul flotei regale. Triston Massey, lord de
Stonedance, a fost numit maestru al legilor, iar Crispian Celtigar,
maestru al banilor. Orys Baratheon a fost proclamat „scutul meu, aliatul
meu loial, mâna mea dreaptă și puternică”. De aceea Baratheon este
considerat de maesteri prima Mână a Regelui.
Flamurile heraldice fuseseră multă vreme o tradiție printre lorzii din
Westeros, însă nu fuseseră folosite niciodată de stăpânii dragonilor din
Valyria. Când cavalerii lui Aegon i-au desfășurat marele stindard de
bătălie din mătase, cu un dragon roșu, cu trei capete, suflând foc peste
un câmp negru, lorzii l-au considerat un semn că acum era cu adevărat
unul dintre ai lor, un rege vrednic și măreț pentru Westeros. Când
regina Visenya a pus o coroană din oțel valyrian, bătută cu rubine, pe
capul fratelui ei, iar regina Rhaenys l-a numit „Aegon, Primul pe Numele
Său, Regele al întregului Westeros și Scut al Poporului Său”, dragonii au
răgit, iar lorzii și cavalerii au izbucnit în urale… dar oamenii de rând,
pescarii, țăranii și gospodinele au strigat cel mai tare.
Cei șapte regi pe care Aegon Dragonul intenționa să-i detroneze n-au
izbucnit însă în urale. În Harrenhal și în Capătul Furtunii, Harren cel
Negru și Argilac Arogantul își chemaseră deja oștile. În apus, regele
Mern din Reach a străbătut Drumul Mării spre miazănoapte, până la
Casterly Rock, pentru a-l întâlni pe regele Loren din Casa Lannister.
Prințesa din Dorne a trimis un corb la Piatra Dragonului, oferindu-se să
i se alăture lui Aegon împotriva lui Argilac, Regele Furtunii… însă doar
ca egală și aliată, nu ca vasală. Altă propunere de alianță a venit din
partea regelui-copil din Eyne, RonnelArryn, a cărui mamă a cerut toate
meleagurile la răsărit de Furca Verde a Tridentului în schimbul
sprijinului oferit de Vale împotriva lui Harren cel Negru. Chiar și în
Nord, regele Torrhen Stark din Winterfell s-a sfătuit cu lorzii săi stegari
și sfetnici până târziu în noapte, discutând ce era de făcut cu acest
posibil cuceritor. Toți așteptau cu îngrijorare următoarea acțiune a lui
Aegon.
La câteva zile după încoronarea lui Aegon, oștile sale au pornit din
nou în marș. Cea mai mare parte a armatei a traversat Apa Neagră,
îndreptându-se spre miazăzi, spre Capătul Furtunii, sub comanda lui
Orys Baratheon. Regina Rhaenys l-a însoțit călare pe Meraxes, dragonul
cu ochi aurii și solzi argintii. Sub comanda lui Daemon Vehuyon, flota
targaryană a părăsit Golful Apei Negre și s-a îndreptat spre
miazănoapte, pornind către Gulltownși Vale, împreună cu regina
Visenya și Vhagar. Regele însuși a pornit în marș spre nord-est, spre
Ochiul Zeilor și Harrenhal, fortăreața uriașă care era mândria și obsesia
regelui Harren cel Negru.
Toate cele trei invazii targaryene au întâmpinat rezistență
înverșunată. Lorzii Errol, Fellși Buckler, stegari ai Capătului Furtunii, au
luat prin surprindere avangarda armatei lui Orys Baratheon în timp ce
traversa Apa Lină și au ucis peste o mie de oameni înainte de a se retrage
în pădure. O flotă adunată în pripă de Arryn, întărită cu o duzină de
corăbii din Braavos, a întâlnit și a învins flota targaryană în apele din
largul lui Gulltown. Printre morți s-a numărat și amiralul lui Aegon,
Daemon Velaryon. Aegon însuși a fost atacat lângă țărmul de miazăzi al
Ochiului Zeilor, nu o dată, ci de două ori. Targaryenii au câștigat Bătălia
Papurii, dar au suferit pierderi grele la Sălciile Plângătoare, unde doi
dintre fiii regelui Harren au traversat lacul în corăbii lungi, cu vâslele
învelite ca să nu facă zgomot, și le-au căzut în spate.
În cele din urmă însă dușmanii lui Aegon n-au avut răspuns în fața
dragonilor săi. Oamenii din Vale au scufundat o treime din corăbiile
targaryeneși au capturat aproape la fel de multe, dar când regina
Visenya a coborât asupra lor din cer, le-a incendiat ambarcațiunile.
Lorzii Errol, Fellși Buckler s-au ascuns în pădurile ce le erau cunoscute,
până când regina Rhaenys l-a dezlănțuit pe Meraxes și un val de foc a
măturat codrii, transformând copacii în torțe. Iar învingătorii de la
Sălciile Plângătoare, care reveneau peste lac la Harrenhal, n-au fost
deloc pregătiți când Balerion a coborât asupra lor din cerul dimineții.
Corăbiile lungi ale lui Harren au ars. La fel ca fiii săi.
Dușmanii lui Aegon s-au pomenit hărțuiți și de alți potrivnici. Pe când
Argilac Arogantul își aduna oștenii la Capătul Furtunii, pirații de pe
Treptele de Piatră au debarcat pe țărmurile Capului Mâniei pentru a
profita de absența lor, iar năvălitori dornisheni au coborât ca o furtună
din Munții Roșii pentru a mătura Hotarele. În Vale, tânărul rege Ronnel
a trebuit să facă față unei răzmerițe pe Trei Surori, când insularii au
renunțat la loialitatea față de Eyrieși au proclamat-o pe lady Marla
Sunderland regina lor.
Acestea n-au fost totuși decât neplăceri mărunte prin comparație cu
soarta lui Harren cel Negru. Deși Casa Hoare domnea peste Ținuturile
Riverane de trei generații, cei din Trident nu-i iubeau pe suzeranii lor
din Insulele de Fier. Harren cel Negru îi trimisese la moarte pe mii dintre
ei în timpul construirii marelui castel Harrenhal, pustiind Ținuturile
Riverane de materiale de construcție și aducându-i la sapă de lemn atât
pe lorzi, cât și pe oamenii de rând cu setea lui de aur. Așa că acum
Ținuturile Riverane s-au ridicat împotriva lui, conduse de lordul
EdmynTully de Riverrun. Chemat în apărarea Harrenhalului, Tully s-a
declarat de partea Casei Targaryen, a înălțat flamura dragonului
deasupra castelului său și a pornit în fruntea cavalerilor și arcașilor
pentru a se alătura armatei lui Aegon. Sfidarea lui le-a dat curaj și
celorlalți lorzi riverani. Unul câte unul, lorzii din Trident l-au părăsit pe
Harren și și-au declarat loialitatea pentru Aegon Dragonul. Casele
Blackwood, Mallister, Vance, Bracken, Piper, Frey, Strong… și-au adunat
trupele și au năvălit asupra Harrenhalului.
Copleșit numeric pe neașteptate, regele Harren cel Negru s-a refugiat
în fortăreața sa considerată inexpugnabilă. Cel mai mare castel
construit vreodată în Westeros, Harrenhalul se lăuda cu cinci turnuri
imense, o sursă inepuizabilă de apă potabilă, pivnițe uriașe, boltite,
pline cu provizii, și ziduri masive din piatră neagră, mai înalte decât
orice scară de asalt și prea groase ca să poată fi sparte de berbeci sau
spulberate de baliste. Harren și-a baricadat porțile și s-a pregătit
împreună cu fiii și aliații rămași pentru a rezista unui asediu.
Aegon din Piatra Dragonului avea alte gânduri. După ce și-a unit
forțele cu cele ale lui EdmynTullyși ale celorlalți nobili riverani și au
înconjurat castelul, el a trimis un maester la porți, cu steag de pace,
pentru negocieri. Harren a ieșit să-l întâmpine: un bătrân cărunt, dar
încă aprig înarmura neagră. Fiecare rege era însoțit de un stegar și un
maester, așa că vorbele schimbate de ei n-au fost uitate.
— Supune-te acum, a început Aegon, și poți rămâne lord al Insulelor
de Fier! Capitulează și fiii tăi vor trăi să domnească după tine! Am opt
mii de oameni în jurul zidurilor tale.
— Ce se află în afara zidurilor mele nu mă interesează câtuși de puțin,
a zis Harren. Sunt ziduri puternice și groase.
— Dar nu atât de înalte cât să-i țină departe pe dragoni. Dragonii
zboară.
— Am zidit totul din piatră, a spus Harren. Piatra nu arde.
La care Aegon a spus:
— La apusul soarelui, neamul tău se va fi sfârșit.
Se zice că Harren a scuipat auzind asta și s-a întors în castelul său.
Odată ajuns înăuntru, și-a trimis toți oamenii pe metereze, înarmați cu
sulițe, arcuri și arbalete, și a promis pământuri și bogății oricui va reuși
să doboare dragonul.
— Dacă aș fi avut o fiică, omorâtorul dragonului i-ar fi putut cere
mâna, a proclamat Harren cel Negru. În loc de asta, i-o voi da pe una
dintre fiicele lui Tully sau pe toate trei dacă vrea. Ori ar putea s-o ia pe
vreuna dintre potăile lui Blackwood sau Strong sau pe oricare dintre
fetele trădătorilor Tridentului, lorzii aceștia de noroi galben.
Apoi s-a retras în tumul său, înconjurat de garda personală, pentru a
lua cina cu fiii care îi mai rămăseseră.
Când ultima geană de lumină a soarelui a dispărut, oamenii lui
Harren cel Negru au scrutat bezna, strângând în mâini sulițele și
arbaletele. Cum n-a apărut niciun dragon, unii s-ar putea să se fi gândit
că amenințările lui Aegon fuseseră doar vorbe goale. Însă Aegon
Targaryen l-a ridicat pe Balerion sus în văzduh, prin nori, sus, tot mai
sus, până când dragonul n-a fost mai mare decât o muscă în zbor prin
fața lunii. Abia atunci a coborât între zidurile castelului. Cu aripi negre
ca noaptea, Balerion a descins în întuneric și, când marile turnuri ale
Harrenhalului au apărut sub el, dragonul a răgit furios și le-a scăldat în
foc negru, marmorat cu volburi roșii.
„Piatra nu arde", se lăudase Harren, însă castelul lui nu era făcut
numai din piatră. Lemnul și lâna, cânepa și paiele, pâinea, carnea de oaie
sărată și grânele, toate au luat foc. Nici oamenii de fier ai lui Harren nu
erau făcuți din piatră. Fumegând, urlând, cuprinși de flăcări, au alergat
princurți sau au căzut de pe metereze, pentru a muri zdrobiți pe
pământul de dedesubt. Și până și piatra va crăpa și se va topi, dacă focul
este îndeajuns de aprig. Lorzii riverani din afara zidurilor castelului au
povestit mai târziu că turnurile Harrenhalului au strălucit roșietice în
noapte, precum cinci lumânări mari… și, la fel ca lumânările, au început
să se strâmbe și să se topească, șiroaie de piatră scurgându-se de-a
lungul lor.
Harren și ultimii lui fii au murit în incendiile ce au cuprins cetatea sa
monstruoasă în noaptea aceea. Casa Hoare a pierit odată cu el, la fel cum
s-a întâmplat și cu dominația Insulelor de Fier asupra Ținuturilor
Riverane. În ziua următoare, lângă ruinele fumegânde ale
Harrenhalului, regele Aegon a primit jurământul de credință al lui
EdmynTully, lord de Riverrun, și l-a numit Lord Suprem al
Tridentului.Și ceilalți lorzi riverani s-au plecat înaintea lui Aegon, ca
rege, și înaintea lui EdmynTully ca lord suzeran. Când cenușa s-a răcit
destul pentru a permite oamenilor să intre în siguranță în castel,
spadele celor căzuți, multe rupte sau topite, ori strâmbate și
transformate în panglici de oțel de focul dragonului, au fost adunate și
trimise în căruțe înapoi la Aegonfort.
La miazăzi și la răsărit, lorzii stegari ai Regelui Furtunii s-au dovedit
mult mai loiali decât cei ai regelui Harren. Argilac Arogantul a strâns o
armată mare la Capătul Furtunii. Cetatea Durrandonilor era o fortăreață
mândră, al cărei zid de apărare era chiar mai gros decât cel de la
Harrenhal. Și despre ea se credea că putea rezista oricărui asalt. Vestea
despre sfârșitul regelui Harren a ajuns însă iute la urechile vechiului său
dușman, regele Argilac. Lorzii Fellși Buckler s-au retras înaintea oștii
care se apropia (lordul Errol fusese ucis)și i-au trimis vorbă despre
regina Rhaenys și dragonul ei. Bătrânul rege războinic a răcnit că nu
dorea să moară ca Harren, perpelit înăuntrul propriului său castel, ca
un purcel de lapte cu un măr în gură. Obișnuit să lupte, avea să-și decidă
singur soarta cu spada în mână. Așa că Argilac Arogantul a plecat călare
de la Capătul Furtunii pentru ultima dată, pentru a-și înfrunta dușmanii
în câmp deschis.
Apariția Regelui Furtunii n-a însemnat o surpriză pentru Orys Bara-
theonși oamenii săi; zburând pe Meraxes, regina Rhaenys îi văzuse
plecarea de la Capătul Furtunii și i-a putut oferi Mâinii o relatare
completă despre numărul și dispunerea adversarilor. Orys a ocupat o
poziție întărită pe dealurile din miazăzi de Poarta de Bronz și a așteptat
acolo, la înălțime, sosirea soldaților furtunii.
Când cele două armate s-au înfruntat, soldații furtunii s-au dovedit
demni de numele lor. În dimineața aceea începuse o ploaie monotonă,
care până la miezul zilei s-a transformat într-o furtună cumplită. Lorzii
stegari ai regelui Argilac l-au îndemnat să-și amâne atacul pentru a doua
zi, în speranța că ploaia va înceta, însă Regele Furtunii îi depășea pe
Cuceritori în proporție de aproape doi la unu și avea de patru ori mai
mulți cavaleri și cai de luptă. Imaginea flamurilor targaryene fluturând
ude pe propriile lui dealuri l-a înfuriat și bătrânul războinic călit în lupte
n-a întârziat să observe că ploaia bătea dinspre miazăzi, lovind fețele
oștenilor targaryenide pe dealuri. Așa că Argilac Arogantul a dat
porunca de atac și a început bătălia cunoscută în istorie sub numele de
Ultima Furtună.
Lupta s-a prelungit mult în noapte, sângeroasă și mult mai puțin
dezechilibrată decât fusese cucerirea Harrenhalului de către Aegon. In
trei rânduri Argilac Arogantul și-a condus cavalerii împotriva pozițiilor
lui Baratheon, dar povârnișurile erau prea abrupte și ploaia înmuiase
pământul și-l transformase în mâzgă, așa încât caii de luptă s-au zbătut
și s-au înglodat, iar șarjele și-au pierdut coeziunea și forța. Soldații
furtunii s-au descurcat mult mai bine când și-au trimis sulițașii să suie
dealul pe jos. Orbiți de ploaie, cotropitorii nu i-au văzut decât prea
târziu, iar corzile ude făcuseră inutile arcurile. Un deal a fost cucerit,
apoi altul, iar a treia și ultima șarjă a Regelui Furtunii a spart centrul
armatei lui Baratheon… și i-a întâlnit pe regina Rhaenys și pe Meraxes.
Chiar și pe sol, dragonul s-a dovedit a fi redutabil. DickonMorrigenși
Bastardul din Blackhaven, care comandau avangarda, au fost înghițiți de
flăcările sale, împreună cu cavalerii din garda personală a regelui
Argilac. Caii de luptă au intrat în panică și au fugit înspăimântați,
lovindu-se de călăreții dinapoia lor și transformând șarja în haos. Regele
Furtunii însuși a fost azvârlit din șa.
Cu toate acestea, Argilac a continuat să lupte. Când Orys Baratheon a
coborât dealul noroios împreună cu oamenii săi, l-a găsit pe bătrânul
rege ținând piept la șase potrivnici, cu tot atâtea cadavre la picioare.
— În lături! a poruncit Baratheon.
A descălecat apoi, pentru a-l întâlni pe Regele Furtunii pe picior de
egalitate, și i-a oferit o ultimă șansă de a se preda. Argilac însă l-a
blestemat. Așa că s-au luptat, bătrânul rege războinic, cu păr alb și
învolburat, și apriga Mână a lui Aegon, cu barbă neagră. Se spune că
fiecare l-a rănit pe celălalt, dar până la urmă ultimului dintre
Durrandoni i-a fost împlinitădorința și a murit cu o spadă în mâini și un
blestem pe buze. Moartea regelui lor a retezat elanul soldaților Furtunii,
și pe măsură ce vestea că Argilac a căzut se răspândea, lorzii și cavalerii
lui și-au aruncat spadele și au fugit.
Timp de câteva zile s-a crezut că și Capătul Furtunii ar putea avea
aceeași soartă ca Harrenhalulși de aceea fiica lui Argilac, Argella, a
baricadat porțile în fața lui Orys Baratheon și a armatei targaryene,
declarându-se Regina Furtunii. Apărătorii de la Capătul Furtunii nu vor
pleca genunchiul, ci vor muri până la ultimul om, a promis ea când
regina Rhaenys a coborât călare pe Meraxes în castel pentru negocieri.
— Îmi puteți lua castelul, dar veți câștiga numai oase, sânge și cenușă,
a anunțat ea…
Dar soldații din garnizoană s-au dovedit mai puțin doritori să moară.
În noaptea aceea ei au ridicat o flamură de pace, au deschis larg
porțile castelului și au adus-o pe lady Argella cu un căluș în gură,
înlănțuită și goală, în tabăra lui Orys Baratheon.
Se povestește că Baratheon i-a scos lanțurile cu propriile lui mâini, a
învelit-o cu mantia sa, i-a turnat vin și i-a glăsuit cu blândețe, vorbindu-
i de curajul tatălui ei și de felul cum murise el. După aceea, pentru a-l
onora pe regele căzut, a preluat pentru sine blazonul și deviza
Durrandonilor. Cerbul încoronat a devenit pecetea sa, Capătul Furtunii
a devenit cetatea sa de scaun, iar lady Argella, femeia sa.
Întrucât atât Ținuturile Riverane, cât și Ținuturile Furtunii se aflau
acum sub controlul lui Aegon Dragonul și al aliaților săi, regii rămași în
Westeros au înțeles că le va sosi și lor rândul. În Winterfell, regele
Torrhenși-a chemat lorzii stegari; ținând seama de distanțele mari de la
miazănoapte, elștia că strângerea unei armate va lua timp. Regina
Sharra din Vale, regenta fiului ei, Ronnel, s-a refugiat în Eyrie, și-a
consolidat apărarea și a trimis o oaste la Poarta însângerată, calea spre
Valea lui Arryn. În tinerețea ei, regina Sharra fusese numită „Floarea
Munților”, cea mai frumoasă fecioară din cele Șapte Regate. Sperând
poate să-l încânte pe Aegon cu frumusețea ei, i-a trimis un portret și i s-
a oferit drept soție, cu condiția să-l numească pe Ronnel moștenitorul
său. Deși portretul a ajuns până la urmă la el, nu se știe dacă Aegon
Targaryen a răspuns propunerii; avea deja două regine, iar SharraArryn
era pe atunci doar o floare ofilită, cu zece ani mai vârstnică decât el.
Între timp, cei doi mari regi de la apus s-au aliat și și-au adunat
propriile armate, hotărâți să-l oprească pe Aegon o dată pentru
totdeauna. De la Highgarden a plecat în marșMern al IX-lea din Casa
Gardener, Regele din Reach, în fruntea unei oști impresionante. Sub
zidurile Castelului Crângul de Aur, cetatea de scaun a Casei Rowan, el s-
a întâlnit cu Loren I Lannister, Regele Stâncii, care-și conducea propria
sa armie din Ținuturile Vestice. Laolaltă, cei doi regi comandau cea mai
mare armată văzută vreodată în Westeros: cincizeci și cinci de mii de
oameni, printre care șase sute de lorzi, mari și mărunți, și peste cinci mii
de cavaleri călări. „Pumnul nostru de fier!" s-a lăudat regale Mern. Cei
patru fii ai săi călăreau alături de el, iar ambii nepoți îi erau scutieri.
Cei doi regi n-au zăbovit prea mult la Crângul de Aur; o armată de
asemenea mărime trebuie să mărșăluiască întruna, pentru a nu sărăci
ținutul din jur. Aliații au plecat de îndată, îndreptându-se spre
miazănoapte prin nord-est, prin iarba înaltă și lanurile aurii de grâu.
Avertizat de sosirea lor în tabăra lui de lângă Ochiul Zeilor, Aegon și-
a adunat propria oaste și apoi a înaintat pentru a-și înfrunta noii
dușmani. Nu dispunea decât de o cincime din numărul de oameni ai
celor doi regi, iar mare parte din armata lui era alcătuită din soldați ce
juraseră credință nobililor riverani, a căror loialitate pentru Casa
Targaryen era doar recentă și nepusă la încercare. Având o oștire mai
mică, Aegon se putea deplasa însă mai repede decât inamicii săi. In
orașul Septul de Piatră, ambele regine i s-au alăturat împreună cu
dragonii lor; Rhaenys venise de la Capătul Furtunii, iar Visenya de la
Capul Ghearei Despicate, unde acceptase multe jurăminte înflăcărate de
credință din partea lorzilor locali.Împreună cei trei Targaryeni au privit
din văzduh cum armata lui Aegon a traversat izvoarele Apei Negre și s-
a îndreptat cu iuțeală spre miazăzi.
Cele două armate s-au întâlnit pe câmpiile întinse și deschise de la
miazăzi de Apa Neagră, lângă locul pe unde avea să treacă într-o bună zi
Drumul de Aur. Cei doi regi s-au veselit când iscoadele lor s-au întors cu
numărul targaryenilor și cu dispunerea acestora. Se părea că ei aveau
de cinci ori mai mulți soldați decât Aegon, iar diferența dintre lorzi și
cavaleri era chiar și mai mare. De asemenea, terenul era întins și
deschis, numai iarbă și grâu cât vedeai cu ochii, ideal pentru cavaleria
grea. Aegon Targaryen nu avea să dețină niciun punct înalt, ca Orys
Baratheon la Ultima Furtună;solul era tare, nu mocirlos. Nu aveau să fie
nici stânjeniți de ploaie. Ziua era senină, deși vântoasă. Nu mai plouase
de peste două săptămâni.
Regele Mern adusese o dată și jumătate mai mulți soldați decât regele
Loren, așa că a cerut să i se facă onoarea de a comanda centrul. Fiul și
moștenitorul său, Edmund, a căpătat avangarda. Regele Loren și
cavalerii lui formau flancul drept, iar lordul Oakheart pe cel stâng.
Întrucât targaryenii nu aveau obstacole naturale îndărătul cărora să se
adăpostească, cei doi regi intenționau să-l atace pe Aegon din ambele
flancuri, apoi să-l lovească din spate, în vreme ce „pumnul lor de fier”, o
săgeată imensă, formată din cavaleri împlătoșați și mari lorzi, avea să
zdrobească centrul lui Aegon.
Aegon Targaryen și-a dispus oamenii într-o semilună, înțesată de
sulițe și țepușe, cu arcași și arbaletrieri în spatele lor și cavalerie ușoară
pe flancuri. I-a încredințat comanda armatei lui Jon Mooton, lord de
Iazul Fecioarelor, unul dintre primii dușmani care se alăturaseră cauzei
sale. Regele însuși intenționa să lupte din văzduh, împreună cu reginele.
Aegon observase și el absența ploii; iarba și grânele ce înconjurau
armatele erau înalte și coapte… și foarte uscate.
Targaryenii au așteptat până când cei doi regi au sunat din trâmbițe
și au început înaintarea sub o mare de flamuri. Regele Mern însuși
conducea șarja împotriva centrului, călare pe armăsarul lui auriu,
alături de fiul său, Gawen, care îi purta stindardul, o mână verde
deasupra unui câmp alb. Urlând și răcnind, îmboldiți de cornuri și tobe,
Gardeneriiși Lannisterii au șarjat printr-un uragan de săgeți,
aruncându-se asupra dușmanilor, măturându-i pe sulițașii targaryeniși
spulberându-le rândurile. Dar Aegon și surorile lui erau deja în văzduh.
Aegon a zburat cu Balerion pe deasupra liniilor inamice, printr-o
furtună de sulițe, pietre și săgeți, coborând de nenumărate ori peste ei,
pentru a-i scălda în flăcări. Rhaenys și Visenya au stârnit incendii care
să fie purtate de vânt spre fața și spatele inamicilor. Iarba și tulpinile de
grâu uscate s-au aprins imediat. Vântul a întețit văpăile și a suflat fumul
în fețele soldaților ce înaintau. Izul focurilor i-a făcut pe armăsarii lor să
intre în panică și, pe măsură ce fumul s-a îndesit, caii și călăreții au fost
orbiți deopotrivă. Rândurile au început să li se spargă, în vreme ce ziduri
de foc se înălțau în jurul lor. Apărați de vânt, oamenii lordului Mooton
au așteptat cu arcurile și sulițele pregătite, omorându-i pe soldații arși
și arzând, care ieșeau clătinându-se din infern.
Câmpia de Foc a fost numele dat acelei bătălii.
Peste patru mii de oameni au murit în flăcări. Alți o mie au pierit de
spade, sulițe și săgeți. Zeci de mii au suferit arsuri, unele atât de
profunde, încât cicatricile au rămas pe viață. Regele Mern al IX-lea s-a
numărat printre cei căzuți, împreună cu fiii săi, nepoții, frații, verii și alte
rubedenii. Un nepot a supraviețuit trei zile. Când a murit din cauza
arsurilor, Casa Gardener a murit odată cu el. Loren Regele Stâncii a
supraviețuit, trecând călare printr-un zid de flăcări și fum, spre
siguranță, atunci când a înțeles că pierduse bătălia.
Targaryenii au pierdut mai puțin de o sută de oameni. Regina Visenya
a fost rănită de o săgeată în umăr, dar s-a refăcut curând. Pe când
dragonii se ospătau din morți, Aegon a poruncit ca spadele celor uciși să
fie adunate și le-a trimis pe râu în jos.
Loren Lannister a fost capturat în ziua următoare. Regele Stâncii și-a
pus spada și coroana la picioarele lui Aegon, s-a lăsat într-un genunchi
și s-a supus. Iar Aegon, respectându-și făgăduiala, și-a ridicat în picioare
dușmanul învins și l-a confirmat ca stăpân al ținuturilor sale și al
rangului nobiliar, numindu-l lord de Casterly Rock și Păzitor al
Apusului. Lorzii stegari ai lordului Loren i-au urmat exemplul, la fel ca
mulți alți lorzi din Reach care supraviețuiseră focului dragonilor.
Cucerirea apusului nu se încheiase încă, așa că regele Aegon s-a
despărțit de surorile lui și a pornit de îndată în marș spre Highgarden,
sperând să-l cucerească înainte ca altcineva să ridice pretenții asupra
sa. A găsit castelul în mâinile administratorului său, HarlanTyrell, ai
cărui strămoși slujiseră de veacuri Casa Gardener. Tyrell i-a predat
cheile castelului fără luptă și a făgăduit sprijinul său regelui cuceritor.
Drept răsplată, Aegon i-a acordat Highgardenși toate domeniile sale,
numindu-l Păzitor al Sudului și Lord Suprem de Mander, făcându-l
stăpân peste toți foștii vasali ai Casei Gardener.
Regele Aegon intenționa să-și continue marșul spre miazăzi ca să
supună Orașul Vechi, Arbor și Dorne, dar, pe când se afla în Highgarden,
a primit vestea unei noi provocări. Torrhen Stark, Rege al Nordului,
traversase Gâtul și intrase în Ținuturile Riverane în fruntea unei armate
de treizeci de mii de nordici sălbatici. Aegon a pornit imediat într-acolo
pentru a-l opri, gonind înaintea armatei sale pe aripile lui Balerion,
Teroarea Neagră.De asemenea, le-a trimis vorbă reginelor lui și tuturor
lorzilor și cavalerilor ce îi juraseră credință după Harrenhal și Câmpia
de Foc.
Când Torrhen Stark a ajuns pe malurile Tridentului, a descoperit o
armată cu o dată și jumătate mai numeroasă decât a lui așteptându-l la
miazăzi de râu. Lorzi riverani, apuseni, din Capul Furtunii, din Reach…
veniseră cu toții. Iar deasupra taberei lor, Balerion, Meraxes și Vhagar
cutreierau văzduhul, descriind cercuri tot mai largi.
Iscoadele lui Torrhen văzuseră ruinele de la Harrenhal, unde focuri
roșietice continuau să ardă mocnit sub mormanele de sfărâmături.
Regele din Nord auzise de asemenea multe istorisiri despre Câmpia de
Foc. Știa că aceeași soartă l-ar putea aștepta și pe el, dacă încerca să
forțeze traversarea râului. Unii dintre lorzii lui stegari l-au îndemnat să
atace imediat, insistând că valoarea nordicilor îi putea aduce victoria.
Alții l-au implorat să se retragă la MoatCailinși să-și consolideze poziția
acolo, pe pământul Nordului. Fratele bastard al regelui, BrandonSnow,
s-a oferit să treacă Tridentul singur, la adăpostul întunericului, și să
ucidă dragonii în timp ce dormeau.
Regele Torrhen l-a trimis într-adevăr pe BrandonSnow peste râu,
însă însoțit de trei maesteriși nu ca să ucidă, ci ca să negocieze. Mesajele
au trecut de pe un mal pe celălalt toată noaptea, iar în dimineața
următoare, Torrhen Stark a traversat Tridentul. Acolo, pe malul de
miazăzi, el a îngenuncheat, a pus străvechea coroană a Regilor Iernii la
picioarele lui Aegon și a jurat să-i fie credincios. S-a ridicat ca lord de
Winterfell și Păzitor al Nordului, dar nu mai era rege. De atunci Torrhen
Stark a fost pomenit drept Regele îngenuncheat… însă niciun om din
Nord nu și-a lăsat oasele arse lângă Trident, iar spadele adunate de
Aegon de la lordul Stark și de la vasalii săi n-au fost răsucite, nici topite
sau strâmbate.
Aegon Targaryen și reginele lui s-au despărțit din nou. Aegon s-a
îndreptat iarăși spre miazăzi, mărșăluind spre Orașul Vechi, în vreme ce
surorile sale au pornit călări pe dragoni – Visenya către Vale unde
domnea Arryn, iar Rhaenys către Sunspearși deșerturile din Dorne.
SharraArryn întărise fortificațiile de la Gulltown, amplasase o armată
puternică la Poarta însângerată și triplase mărimea garnizoanelor de la
Piatră, Zăpadă și Cer, castelele de etapă ce apărau drumurile spre Eyrie.
Toate defensivele acelea sau dovedit inutile împotriva Visenyei
Targaryen, care a trecut peste ele, călare pe Vhagar, și a aterizat în
curtea interioarădin Eyrie. Când regenta-mamă din Vale a ieșit s-o
înfrunte, urmată de o duzină de gărzi, a găsit-o pe Visenya cu
RonnelArryn pe genunchiul ei, privind fermecat dragonul.
— Mamă, pot să mă duc să zbor cu doamna asta? a întrebat copilul-
rege.
Nu s-au proferat niciun fel de amenințări, nu s-au schimbat niciun fel
de cuvinte mânioase. Cele două regine și-au zâmbit și s-au
complimentat reciproc. Apoi lady Sharra a trimis după cele trei coroane
(propria ei coroană de regentă, cea mică, a fiului ei, și Coroana Șoimului
de Munte și Vale, pe care regii Arryn o purtaseră de o mie de ani)și le-a
înmânat reginei Visenya, împreună cu spadele garnizoanei. Se
povestește că după aceea micul rege a zburat de trei ori peste vârful
Lancea Uriașului, iar când a aterizat, era deja un mic lord. Astfel Visenya
Targaryen a adus Valea lui Arryn sub stăpânirea fratelui ei.
Rhaenys Targaryen n-a avut parte de o cucerire așa ușoară. O armată
de sulițași dornisheni păzea Trecătoarea Prințului, calea prin Munții
Roșii, însă Rhaenys nu s-a angajat în luptă. A zburat peste trecătoare,
peste nisipurile roșii și albe, dar atunci când a coborât în Vaith pentru
a-i cere să se predea, a găsit castelul pustiu și abandonat. În orașul de
sub zidurile sale nu mai rămăseseră decât femeile, copiii și bătrânii.
Când erau întrebați unde plecaseră lorzii lor, aceștia răspundeau doar:
„Departe.” Rhaenys a urmat cursul râului spre vărsare, până la Grația
Zeilor, cetatea de scaun a Casei Allyrion, însă și aceea era părăsită. Și-a
luat iar zborul. Acolo unde Sângele Verde se varsă în mare, Rhaenys a
ajuns la Orașul Colibelor, unde sute de bărci cu prăjini, schifuri de
pescuit, barje, pontoane-dormitoare și corăbii dezafectate se scăldau
sub soare, legate laolaltă cu frânghii, lanțuri și podețe din scânduri astfel
încât să alcătuiască un oraș plutitor, totuși numai câteva bătrâne și copii
mici au părut să ridice privirea spre ea, în vreme ce Meraxes descria
cercuri pe deasupra.
În cele din urmă, zborul reginei a dus-o până la Sunspear, vechea
cetate de scaun a Casei Martell, unde a găsit-o pe prințesa lui Dome
așteptând în castelul ei abandonat. Maesterii ne spun că Meria Martell
avea optzeci de ani și domnise peste dornisheni de șaizeci de ani. Era
foarte grasă, oarbă și aproape cheală, cu pielea gălbejită și atârnându-i
în falduri. Argilac Arogantul o poreclise „Broscoiul Galben din Dorne”,
însă nici vârsta, nici pierderea vederii nu-i tociseră inteligența.
— Nu mă voi lupta cu voi, i-a spus prințesa Meria lui Rhaenys, și nici
n-am să îngenunchez în fața voastră. Dorne nu are rege. Spune-i asta
fratelui tău.
— Îi voi spune, a răspuns Rhaenys, dar ne vom întoarce, prințesă, iar
data viitoare vom veni cu foc și sânge.
— Astea-s cuvintele tale, a zis prințesa Meria. Ale noastre sunt
Neplecați, Neînfrânți, Nesfărâmați. Puteți să ne ardeți, nobilă doamnă…
însă nu ne veți sfărâma, nu ne veți înfrânge și nici nu ne veți sili să ne
plecăm. Acesta este Dorne. Nu sunteți bine-veniți aici. Dacă vă veți
întoarce, o veți face pe riscul vostru.
Așa s-au despărțit regina și prințesa, iar Dorne a rămas necucerit.
Spre apus, Aegon Targaryen a fost întâmpinat ceva mai călduros.
Orașul Vechi, așezarea cea mai mare din Westeros, era încins de ziduri
masive și condus de Casa Hightower, cea mai veche, bogată și puternică
dintre casele nobile din Reach. Orașul Vechi era de asemenea inima
Credinței. Aici locuia Marele Septon, Tatăl Credincioșilor, glasul pe
pământ al noilor zei, care avea autoritate peste milioane de adepți din
Ținut (mai puțin în Nord, unde vechii zei încă rezistau)și peste soldații
Credinței Militante, ordinul războinic pe care oamenii de rând îl numeau
Stele și Săbii.
Când Aegon Targaryen și armata lui s-au apropiat de Orașul Vechi, au
găsit însă porțile cetății deschise și pe lordul Hightower așteptând să se
închine. După ce vestea debarcării lui Aegon ajunsese la Orașul Vechi,
Marele Septon se încuiase în Septul Stelat pentru șapte zile și șapte
nopți, căutând călăuzirea zeilor. Se hrănise doar cu pâine și apă, și-și
petrecuse în rugăciuni toate orele de trezie, mergând de la un altar la
altul. Iar în cea de-a șaptea zi, Baba își ridicase lampa aurie ca să-i arate
calea de urmat. Dacă Orașul Vechi va ridica armele împotriva lui Aegon
Dragonul, a văzut Preacucernicia Sa, orașul va arde cu siguranță, iar
Turnul înalt, Citadela și Septul Stelat vor fi dărâmate și distruse.
Manfred Hightower, lordul Orașului Vechi, era un nobil prudent și
cucernic. Unul dintre fiii săi mai mici luptase în rândurile Fiilor
Războinicului, iar altul abia depusese jurământul de septon. Când
Marele Septon i-a povestit viziunea sa, împărtășită de Babă, lordul
Hightower a hotărât că nu se va opune Cuceritorului prin forța armelor.
Și astfel nimeni din Orașul Vechi n-a ars pe Câmpia de Foc, cu toate că
Hightowerii erau lorzi stegari ai Casei Gardener din Highgarden. De
aceea lordul Manfred l-a întâmpinat călare pe Aegon Dragonul și i-a
oferit spada, orașul și jurământul de credință.(Unii spun că lordul
Hightower i-ar fi oferit și mâna celei mai mici fiice ale sale, pe care
Aegon a refuzat-o politicos, pentru a nu-și ofensa cele două regine.)
Trei zile mai târziu, în Septul Stelat, însăși Preacucernicia Sa l-a uns
pe Aegon cu cele șapte uleiuri, i-a pus coroana pe cap și l-a proclamat
Aegon din Casa Targaryen, Primul pe Numele Său, Rege al Andalilor, al
Rhoynarilorși al Primilor Oameni, Stăpân al celor Șapte Regate și
Protector al Ținutului. („Șapte Regate” era expresia folosită atunci, cu
toate că Dorne nu închinase steagul Și nici n-avea s-o facă, pentru mai
bine de un veac după aceea.)
Numai câțiva lorzi fuseseră prezenți la prima încoronare a lui Aegon,
la gurile Apei Negre, dar câteva sute au asistat la a doua și zeci de mii de
oameni l-au ovaționat după aceea pe străzile Orașului Vechi, când a
plutit deasupra lor pe spinarea lui Balerion. Printre cei prezenți la a
doua încoronare a lui Aegon s-au numărat maesteriiși arhimaesterii
Citadelei. Poate că de aceea, această încoronare, iar nu cea de la
Aegonfort din ziua debarcării, a devenit data oficială a începerii domniei
lui Aegon.
Astfel au fost unite cele Șapte Regate din Westeros într-un singur și
mare Ținut, prin vrerea lui Aegon Cuceritorul și a surorilor sale.
Mulți s-au gândit că, după terminarea războaielor, regele Aegon va
face din Orașul Vechi cetatea sa de scaun, în vreme ce alții au crezut că
va domni din Piatra Dragonului, străvechea citadelă insulară a Casei
Targaryen. Regele i-a surprins pe toți, declarându-și intenția de a-și ține
Curtea în noul oraș care se ridica deja la poalele celor trei dealuri de la
gura Apei Negre, pe locul unde el și surorile lui călcaseră prima dată pe
pământul WesterosuluL Noul oraș a fost numit Debarcaderul Regelui.
De acolo, Aegon Dragonul și-a condus Ținutul, așezat pe un tron uriaș
făcut din spadele topite, răsucite, bătute și frânte ale tuturor dușmanilor
săi căzuți, un loc periculos care în curând avea să fie cunoscut în toată
lumea ca Tronul de Fier din Westeros.
 Domnia Dragonului

Războaiele regelui Aegon I

Lunga domnie, a regelui Aegon ITargaryen (1 D.C. — 37 D.C.) a fost

în general pașnică… mai cu seamă în ultimii ei ani. Dar înainte de Pacea
Dragonului, așa cum au numit mai târziu maesterii din Citadelă ultimele
două decenii ale cârmuirii sale, au existat războaiele Dragonului, dintre
care cel din urmă a fost unul dintre cele mai crude și sângeroase lupte
purtate vreodată în Westeros.
Deși s-a spus că Războaiele Cuceririi ar fi luat sfârșit odată cu
încoronarea și ungerea lui Aegon de către înaltul Septon în Septul Stelat
din Orașul Vechi, nu tot Westerosul se supusese încă stăpânirii sale.
În Mușcătură, lorzii celor Trei Surori profitaseră de haosul Cuceririi
lui Aegon pentru a se declara popor liber și o încoronaseră ca regină pe
lady Marla din Casa Sunderland. Întrucât flota Casei Arryn fusese
aproape complet distrusă în timpul Cuceririi, regele i-a poruncit
Păzitorului Nordului, Torrhen Stark din Winterfell, să pună capăt
rebeliunii celor de pe Surori și o armie din Nord a plecat din Portul Alb
la bordul unei flote de galere tocmite din Braavos sub comanda lui ser
WarrickManderly. Vederea pânzelor flotei și apariția neașteptată a
reginei Visenya și a lui Vhagar în văzduh deasupra lui Sisterton i-a
îngrozit pe locuitorii Surorilor, care au înlocuit-o fără șovăială pe regina
Marla cu fratele ei mai tânăr.Steffon Sunderland și-a reînnoit loialitatea
față de Eyrie, a îndoit genunchiul înaintea reginei Visenya și a acceptat
ca fiii să-i fie puși chezășie pentru buna lui purtare – unul dintre ei urma
să fie crescut de Casa Manderly, iar celălalt de Casa Arryn. Sora lui,
regina detronată, a fost surghiunită și întemnițată. După cinci ani, i-a
fost tăiată limba și și-a petrecut restul vieții alături de surorile tăcute,
ocupându-se de nobilii morți.
 De cealaltă parte a Westerosului, Insulele de Fier erau cuprinse de
haos. Casa Hoare îi condusese multe veacuri pe oamenii de fier, pentru
ca apoi să dispară într-o singură noapte, când Aegon dezlănțuise focul
lui Balerion asupra lui Harrenhal. Deși Harren cel Negru și fiii lui
pieriseră în incendiile acelea, QhorinVolmark de Harlaw, a cărui bunică
fusese o soră mai mică a bunicului lui Harren, s-a declarat urmașul
legitim „al descendenței negre”și a preluat puterea.
Nu toți oamenii de fier i-au acceptat însă revendicarea aceea. Pe
Vechiul Wyk, sub osemintele lui Nagga, Dragonul Mării, preoții Zeului
Înecat au pus o coroană făcută din lemne aduse de valuri pe capul unuia
dintre ei, sfântul desculțLodos, care se autoproclama fiul în viață al
Zeului Înecat și despre care se spunea că putea înfăptui minuni. Și alți
pretendenți au apărut pe Marele Wyk, Pykeși Orkmont, iar pentru mai
bine de un an, susținătorii lor s-au războit între ei pe uscat și pe mare.
S-a spus că apa dintre insule era atât de ticsită de leșuri, încât au apărut
sute de krakeni, atrași de sânge.
Aegon Targaryen a pus capăt luptelor. În anul 2 D.C., el a coborât
asupra insulelor, călare pe Balerion. Era urmat de flotele de război din
Arbor, Highgardenși Lannisport, ba chiar și de câteva corăbii lungi din
Insula Ursului, trimise de Torrhen Stark. Împuținați de un an de război
fratricid, oamenii de fier au opus puțină rezistență… ba chiar, mulți au
salutat apariția dragonilor. Regele Aegon l-a ucis pe QhorinVolmark cu
Focul Negru, dar i-a îngăduit fiului său, încă prunc, să moștenească
pământurile și castelul tatălui. Pe Vechiul Wyk, preotul-rege Lodos,
presupusul fiu al Zeului înecat, i-a chemat pe krakenii din adâncuri să
se ridice și să scufunde corăbiile cotropitorilor. Când asta nu s-a
petrecut, Lodosși-a umplut straiele cu pietre și a intrat în mare „să caut
povața tatălui meu”. A fost urmat de mii de insulari. Mulți ani după aceea
stârvurile lor umflate și mâncate de crabi au fost aduse pe țărmurile
Vechiului Wyk.
S-a pus apoi întrebarea cine ar trebui să fie rege al Insulelor de Fier.
S-a propus ca oamenii de fier să devină vasali ai Casei Tully de Riverrun
sau ai Casei Lannister de Casterly Rock. Unii au insistat chiar să fie lăsați
în seama lui Winterfell. Aegon a ascultat toate părerile, dar în cele din
urmă a decis că le va îngădui oamenilor de fier să-și aleagă Lordul
Suprem. Deloc surprinzător, au ales pe unul dintre ei: VickonGreyjoy,
Lord Secerător de Pyke. Lordul Vickons-a închinat regelui Aegon și
Dragonul a plecat cu flotele sale.
Stăpânirea lui Greyjoy s-a întins însă doar asupra Insulelor de Fier;
el a renunțat la orice pretenții asupra pământurilor pe care Casa Hoare
le cucerise în Ținut. Aegon a dăruit ruinatul castel Harrenhal și
domeniile sale lui ser QuentonQoherys, maestrul său de arme din Piatra
Dragonului, dar în același timp i-a cerut să-l accepte ca lord suzeran pe
lordul EdmynTully de Riverrun. Proaspăt-unsul lord Quenton a avut doi
fii puternici și un nepot dolofan, care să-i asigure descendența, dar,
întrucât prima lui soție căzuse victimă lingorii cu trei ani în urmă, el a
fost de acord să se însoare cu una dintre fiicele lordului Tully.
După supunerea celor Trei Surori și a Insulelor de Fier, tot
Westerosul aflat la miazăzi de Zid era condus acum de Aegon Targaryen,
cu excepția lui Dorne. De aceea Dragonul și-a întors atenția într-acolo.
La început a încercat să-i câștige pe dornisheni prin vorbe, trimițând o
solie de înalți lorzi, maesteriși septoni la Sunspear, ca să trateze cu
prințesa Meria Martell, poreclită „Broscoiul Galben din Dorne“, și s-o
convingă de avantajele de a-și alătura tărâmul de al său. Negocierile lor
au continuat aproape un an, dar nu au dus la niciun rezultat.
În general se consideră că Primul Război Dornishean a început în
anul 4 D.C., când Rhaenys Targaryen a revenit în Dorne. De data aceasta
ea a venit cu foc și sânge, așa cum amenințase. Călare pe Meraxes, regina
a coborât din cerul senin și a incendiat Orașul Colibelor, cu focul sărind
de la o ambarcațiune la alta, până când toată gura Sângelui Verde a fost
înțesată de resturi ce ardeau, iar coloana de fum putea fi zărită tocmai
din Sunspear. Locuitorii orașului plutitor au fugit pe râu pentru a-și găsi
scăpare din fața flăcărilor, așa că nicio sută dintre ei n-au murit în urma
atacului, iar cei mai mulți dintre aceia s-au înecat, nu au fost arși de focul
dragonului. Începuse însă vărsarea de sânge.
În același timp, Orys Baratheon a condus pe Drumul Oaselor o mie de
cavaleri aleși cu grijă, in timp ce Aegon însuși a mărșăluit prin
Trecătoarea Prințului în fruntea unei armate de treizeci de mii de oșteni,
având în primele rânduri aproape două mii de cavaleri și trei sute de
lorzi și stegari. Se spune că lordul HarlanTyrell, Păzitorul Sudului, ar fi
afirmat că aveau mai mult decât suficientă putere pentru a distruge
orice armată dornisheană ce ar fi încercat să le stea in cale, chiar și fără
Aegon și Balerion.
Fără doar și poate că avea dreptate, totuși adevărul în privința aceea
n-a fost niciodată aflat, întrucât dornishenii nu s-au angajat în lupte. Ei
au preferat să se retragă dinaintea oștirii regelui Aegon, arzându-și
holdele de pe câmpuri și otrăvind fântânile. Cotropitorii au găsit
abandonate foișoarele de veghe dornishene din Munții Roșii. În
trecătorile înalte, avangarda lui Aegon s-a pomenit cu drumul blocat de
un zid construit din stârvuri de oi, complet tunse de lână și prea
putrezite pentru a mai putea fi mâncate. Când a ieșit din Trecătoarea
Prințului și a zărit nisipurile dornishene, armata regelui suferea deja de
lipsa hranei și a nutrețului. Acolo Aegon și-a împărțit trupele,
trimițându-l pe lordul Tyrell spre miazăzi împotriva lui UthorUller, lord
de Hellholt, iar el s-a întors către răsărit, pentru a-l asedia pe lordul
Fowler în fortăreața sa montană, Skyreach.
Era al doilea an al toamnei și se credea că iarna se apropie. În acel
anotimp, sperau cotropitorii, dogoarea din deșerturi avea să fie mai
puțin aprigă, iar apa mai multă. Însă soarele dornishean s-a dovedit
necruțător în timp ce lordul Tyrell a înaintat spre Hellholt. Pe o
asemenea arșiță, oamenii beau mai mult, dar toate oazele și fântânile
din calea armatei fuseseră otrăvite. Caii au început să moară, tot mai
mulți în fiecare zi, urmați de călăreții lor. Mândrii cavaleri și-au
abandonat flamurile, scuturile, ba până și armurile. Lordul Tyrell a
pierdut aproape un sfert din oameni și aproape toți caii în nisipurile
dornishene, iar, când a ajuns într-un final la Hellholt, l-a găsit
abandonat.
Atacul lui Orys Baratheon a fost doar cu puțin mai reușit. Caii lui au
întâmpinat greutăți la suișul povârnișurilor stâncoase ale trecătorilor
înguste și întortocheate, dar mulți s-au oprit complet când au ajuns la
părțile cele mai prăpăstioase ale drumului, acolo unde dornishenii
săpaseră trepte în munți. Bolovani s-au prăvălit de sus asupra
cavalerilor Mâinii Regelui dinspre apărători pe care soldații nu i-au
văzut niciodată. În locul unde Drumul Oaselor traversa râul Wyl, arcași
dornisheni au apărut peneașteptate când coloana înainta peste un pod
și au abătut asupra ei o ploaie de mii de săgeți. Când lordul Orys le-a
poruncit oamenilor săi să se retragă, o surpare masivă de stânci le-a
retezat calea. Neputând nici să nici să dea înapoi, oștenii din Ținuturile
Furtunii au fost măcelăriți ca porcii într-un țarc. Orys Baratheon a fost
cruțat, alături de o duzină de lorzi de la care se credea că se poate
dobândi răscumpărare grasă, încă au devenit prizonierii lui Wyl de Wyl,
sălbaticul lord al munților poreclit „Iubărețul-văduvelor".
Regele Aegon însuși a avut mai mult succes. Mărșăluind spre răsărit
pe la poalele dealurilor, acolo unde șiroirile de pe înălțimi asigurau apă,
iar vânatul abunda prin văi, el a capturat castelul Skyreach ca o vijelie și
a cucerit Yronwood după un asediu scurt. Lordul de Tor murise recent
și administratorul său s-a predat fără luptă. Mai spre răsărit, lordul
Toland de Dealul Fantomei și-a trimis campionul pentru a-l provoca pe
rege la duel. Aegon a acceptat și l-a ucis, doar ca să descopere mai târziu
că nu fusese campionul, ci bufonul lordului. Lordul Toland însuși
dispăruse.
La fel dispăruse și Meria Martell, prințesa de Dorne, când regele
Aegon, călare pe Balerion, a coborât asupra lui Sunspear unde a găsit-o
pe sora sa Rhaenys. După ce incendiase Orașul Colibelor, ea cucerise
Lemonwood,Pădurea Pătată și Apa Puturoasă, acceptând supunerea
bătrânelor și copiilor, dar negăsind nicăieri un inamic real. Până și
orașul-mahala din exteriorul zidurilor lui Sunspear era pe jumătate
părăsit și nimeni dintre cei rămași nu voia să admită că ar fi știut unde
se aflau lorzii și prințesele domishene.
— Broscoiul Galben s-a topit în nisipuri, i-a spus regina Rhaenys
regelui Aegon.
Răspunsul acestuia a fost o declrație de victorie. În sala uriașă
dinSunspear, el i-a adunat pe toți demnitarii rămași și i-a anunțat că
Dorne făcea acum parte din Ținut, că de acum înainte ei îi vor fi supuși
loiali, iar foștii lor lorzi erau rebeli și proscriși. Pe capetele lor au fost
puse recompense, îndeosebi pe al Broscoiului Galben, prințesa Meria
Martell. Lordul Jon Rosby a fost numit Castelan de Sunspear, urmând să
conducă Dorne în numele regelui. Administratori și castelani au fost
numiți pentru toate celelalte teritorii și castele ocupate de Cuceritor.
După aceea regele Aegon și oastea sa au plecat pe același drum pe care
veniseră, spre apus, pe la poalele dealurilor și prin Trecătoarea
Prințului.
Abia ajunseseră la Debarcaderul Regelui când Dorne a irupt în urma
lor. Sulițași dornisheni au apărut din senin, ca florile deșertului după o
ploaie. În răstimp de două săptămâni, Skyreach, Yronwood, Tor și
Dealul Fantomei au fost recapturate, iar garnizoanele lor regale au fost
trecute prin sabie. Castelanilor și administratorilor lui Aegon li s-a
îngăduit să moară numai după torturi îndelungate. S-a spus că lorzii
dornisheni puseseră rămășag între ei, pentru a vedea cine își poate ține
prizonierul mai mult în viață, în vreme ce era dezmembrat treptat.
Lordul Rosby, Castelan de Sunspearși Păzitor al Nisipurilor, a avut parte
de un sfârșit mai blând decât majoritatea. După ce dornishenii au năvălit
din orașul-mahala și au recucerit castelul, el a fost legat de mâini și de
picioare, târât în vârful Turnului Suliței și azvârlit pe o fereastră de
nimeni alta decât însăși bătrâna prințesă Meria.
În scurtă vreme au mai rămas doar lordul Tyrellși oastea sa. Regele
Aegon îl lăsase pe Tyrell în urmă, când plecase. Despre Hellholt, un
castel fortificat pe Râul Pucioasei, se credea că era bine situat pentru a
face față oricăror revolte, însă apele râului erau sulfuroase și peștii
pescuiți din ele i-au îmbolnăvit pe highgardeneri. Casa Qorgyle de
Sandstone nu plecase niciodată genunchiul și sulițașii din Qorgyle
ucideau ostașii trimiși de Tyrell să patruleze și să vâneze, când aceștia
înaintau prea mult spre apus. Vaithii de Vaith procedau la fel în răsărit.
Când vestea Defenestrării din Sunspear a ajuns la Hellholt, lordul
Tyrellși-a adunat soldații rămași și a pornit peste nisipuri. Intenția sa
anunțată era de a captura Vaith, de a continua spre răsărit în lungul
râului, de a recuceri Sunspearși orașul-mahala și de a-i pedepsi pe
ucigașii lordului Rosby. Dar undeva la răsărit de Hellholt, printre
nisipurile roșii, Tyrell a dispărut împreună cu toată armata sa. Niciunul
dintre oamenii aceia n-a mai fost revăzut vreodată.
Aegon Targaryen nu era un bărbat care să accepte înfrângerea.
Războiul avea să continue alți șapte ani, deși după 6 D.C luptele au
degenerat în atrocități, raiduri și represalii sângeroase, întrerupte de
perioade lungi de inactivitate, câteva armistiții scurte și numeroase
crime și asasinate.
 În anul 7 D.C., Orys Baratheon și ceilalți lorzi care fuseseră luați în
captivitate pe Drumul Oaselor au fost răscumpărați de Debarcaderul
Regelui în schimbul greutății lor în aur, dar când au revenit s-a văzut că
Iubărețul-văduvelor le tăiase tuturor mâna cu care țineau spada,
pentrua nu mai putea lupta niciodată împotriva lui Dorne. Ca represalii,
regeleAegon însuși a atacat cu Balerion fortărețele montane din Wyls,
preschimbând câteva dintre foișoarele și donjoanele lor în mormane de
piatră topit! Cei din Wyls s-au refugiat însă prin grote și tuneluri de sub
munți, iar Iubărețul-văduvelor a mai trăit alți douăzeci de ani.
În 8 D.C., un an foarte secetos, năvălitori dornisheni au traversat
Marea lui Dorne pe corăbii asigurate de un rege pirat de pe Treptele de
Piatră, au atacat șase-șapte orășele și sate de pe țărmul de miazăzi al
Capului Mâniei și au provocat incendii care s-au întins prin jumătate din
păduri. Se spune că prințesa Meria ar fi spus: „Foc pentru foc.”
Acțiunea aceea nu era una căreia Targaryenii să nu-i răspundă! Mai
târziu în cursul aceluiași an, Visenya Targaryen a apărut pe cerul lui
Dorne și focurile lui Vhagar au fost dezlănțuite peste Sunspear,
Lemonwood, Dealul Fantomei și Tor.
În anul 9 D.C., Visenya a revenit, de data aceasta însoțită de Aegon
însuși, iar Sandstone, Vaithși Hellholt au ars.
Răspunsul dornishean a sosit în anul următor, când lordul Fowler a
condus o armie prin Trecătoarea Prințului și în Reach, înaintând atât de
rapid, încât a putut să incendieze câteva sate și să captureze marele
castel Cântecul Nopții, înainte ca Lorzii Hotarelor să-și dea seama că
inamicul era în pragul lor. Când vestea atacului a ajuns la Orașul Vechi,
lordul Hightowerl-a trimis pe fiul său Addam în fruntea unei oști
puternice pentru a recuceri Cântecul Nopții, însă dornishenii
anticipaseră exact acțiunea aceea. O a doua armie dornisheană, condusă
de ser JoffreyDayne, a coborât din Starfallși a atacat orașul. Zidurile
Orașului Vechi s-au dovedit prea puternice pentru a fi străpunse de
dornisheni, dar Dayne a incendiat câmpuri, ferme și sate pe o rază de
douăzeci de leghe în jurul orașului și l-a ucis pe mezinul lordului
Hightower, Garmon, când acesta a condus atacul unui grup ce ieșise din
oraș. Ser AddamHightower a ajuns la Cântecul Nopții doar
pentruadescoperi că lordul Fowler îlincendiase și trecuse toată
garnizoana prin sabie. LordulCaron, soția și copiii săi fuseseră luați
înDorne ca prizonieri.În loc să plece în urmărirea lor, ser Addam a
revenit de îndată la Orașul Vechi pentru a-l despresura, dar ser Joffrey
și armata lui dispăruseră de asemenea în munți.
Bătrânul lord Manfred Hightower a murit la scurt timp după aceea.
Ser Addam i-a urmat tatălui său ca lord al Turnului Înalt, iar Orașul
Vechi a cerut răzbunare. Regele Aegon a zburat cu Balerion la
Highgarden, pentru a se sfătui cu Păzitorul Sudului, însă tânărul lord
TheoTyrell nu era deloc încântat să plănuiască altă invazie în Dorne
după soarta avută de tatăl său.
O dată în plus, regele și-a dezlănțuit dragonii împotriva lui Dorne.
Aegon însuși a atacat Skyreach, jurând să facă din cetatea de scaun a lui
Fowler„un al doilea Harrenhal”. Visenya și Vhagar au adus focul și
sângele în Starfall. Iar Rhaenys și Meraxes s-au întors la Hellholt… unde
s-a petrecut tragedia. Dragonii targaryeni, împerecheați și antrenați
pentru luptă, zburaseră de multe ori prin furtuni de sulițe și săgeți fără
a suferi multe răni. Solzii unui dragon matur erau mai duri decât oțelul
și chiar acele săgeți ce-și atingeau ținta pătrundeau rareori suficient
pentru a face mai mult decât să înfurie fiarele uriașe. Însă acum, când
Meraxes a pornit să coboare spre Hellholt, un apărător din tumul cel mai
înalt al castelului a lansat un scorpion și săgeata din fier lungă de un
metru a lovit dragonul reginei în ochiul drept. Meraxes n-a murit pe loc,
dar s-a prăbușit pe pământ în agonia morții, distrugând turnul și o
porțiune mare din zidul lui Hellholt în zvârcolirile sale.
Rămâne discutabil dacă Rhaenys Targaxyen a supraviețuit
dragonului ei. Unii spun că a căzut de pe Meraxes și a murit, alții, că ar fi
fost strivită sub acesta în curtea castelului. Câteva istorisiri afirmă că ea
ar fi supraviețuit prăbușirii dragonului, însă a murit după aceea lent și
chinuitor, torturată în temnițele Ullerilor. Probabil că adevăratele
împrejurări ale morții ei nu vor fi cunoscute niciodată, însă Rhaenys
Targaryen, sora și soția regelui Aegon I, a pierit la Hellholt, în Dorne, în
anul 10 D.C.
Următorii doi ani au fost anii Turbării Dragonului. Toate casteleledin
Dorne au fost arse de câte trei ori, deoarece Balerionși Vhagar au
revenit, iar și iar. Pe alocuri nisipurile din jurul lui Hellholt au fost topite
în asemenea măsură, încât s-au transformat în sticlă, atât de fierbinte
era răsuflarea arzătoare a lui Balerion. Lorzii dornisheni au fost siliți să
se ascundă, dar n-au scăpat nici așa. Lorzii Fowlerși Vaith, lady Tolandși
alți patru lorzi succesivi de Hellholt au fost uciși, unul după altul,
deoarece Tronul de Fier oferise o răsplatăîn aur regească pentru capul
oricărui lord dor- nishean. Însă numai doi dintre asasini au supraviețuit
pentru a-și încasa răsplata, iar dornishenii au recurs la rândul lor la
represaliiplătind cu sânge pentru sânge. Lordul Connington de Cuibarul
Grifonului a fost ucis pe când era la vânătoare. Lordul Mertyns de
Pădurea Cețurilor a murit împreună cu toți cei din castelul său, otrăvit
de o balercă de vin dornishean, lordul Fell a fost strangulat într-un
bordel din Debarcaderul Regelui.
Nici targaryenii n-au fost exceptați. Regele a fost atacat de trei ori și
ar fi fost răpus în două dintre incidentele acelea, dacă n-ar fi intervenit
gărzile lui. Regina Visenya a fost atacată într-o seară în Debarcaderul
Regelui. Două dintre gărzile ei au fost ucise înainte ca Visenya însăși să-
l spintece pe ultimul agresor cu Sora întunecată.
Actul cel mai infam al epocii aceleia sângeroase s-a petrecut în anul
12 D.C., când Wyl de Wyl, Iubărețul-văduvelor, a sosit neinvitat la nunta
lui ser Jon Cafferen, moștenitorul lui Fawnton, cu AlysOakheart, fiica
lordului de Old Oak. După ce au fost lăsați să intre printr-o poartă
dosnică de către o slugă trădătoare, atacatorii din Wyl l-au ucis pe lordul
Oakheartși pe majoritatea nuntașilor și după aceea au silit-o pe mireasă
să privească în timp ce i-au jugănit soțul. Apoi le-au siluit pe rând pe
lady Alysși pe slujitoarele ei, după care le-au luat cu ei și le-au vândut
unui negustor de sclavi myrishean.
La momentul acela Dorne era un pustiu fumegând, copleșit de
foamete, molime și mană. „Un tărâm blestemat” l-au numit neguțătorii
din Orașele Libere. Și totuși Casa Martell a rămas Neplecată, Neînfrântă,
Nesfărâmată, așa cum juraseră propriile lor cuvinte. Un cavaler
dornishean, adus ca prizonier înaintea reginei Visenya, a insistat că
Meria Martell ar prefera să-și vadă oamenii morți decât sclavi ai Casei
Targaiyen. Visenya a replicat că ea și fratele ei ar fi fost încântați s-o
mulțumească pe prințesă.
Vârsta și bolile au făcut până la urmă ceea ce nu fuseseră în stare
dragonii și oștile. În anul 13 D.C., Meria Martell, Broscoiul Galben din
Dorne, a murit în patul ei (pe când avea relații intime cu un armăsar, au
insistat inamicii ei). Fiul ei Nymor i-a urmat ca lord de Sunspearși prinț
de Dorne. În vârstă de șaizeci de ani și cu sănătatea deja șubredă, noul
prințdornishean nu dorea alte lupte. El și-a început domnia prin
trimiterea la Debarcaderul Regelui a unei solii care să înapoieze craniul
dragonului Meraxes și să-i ofere regelui Aegon termeni de pace. Solia a
fost condusă de propria lui fiică, Deria, care urma să-i succeadă la tron.
Propunerile de pace ale prințului Nymor au întâmpinat o opoziție
puternică în Debarcaderul Regelui. Regina Visenya li s-a împotrivit cu
hotărâre.
— Nicio pace fără supunere! a declarat ea și prietenii ei din consiliul
regelui i-au repetat cuvintele.
Orys Baratheon, care se gârbovise și se înrăise în ultimii ani, a
susținut trimiterea prințesei Deria înapoi la tatăl ei fără o mână. Lordul
Oakheart a expediat un corb, sugerând ca fata dornisheană să fie
vândută „în bordelul cel mai nenorocit din Debarcaderul Regelui, până
ce toți cerșetorii din oraș își vor satisface plăcerile cu ea”. Aegon
Targaryen a respins toate propunerile de felul acela; prințesa Deria
venise ca emisar sub un stindard de pace și de aceea, a jurat el, nu avea
să sufere niciun neajuns sub acoperișul său.
Toți au fost de acord că pe rege îl obosise războiul, însă dacă le-ar fi
acordat dornishenilor pace fără supunere, ar fi fost totuna cu a spune că
iubita lui soră Rhaenys murise în zadar, că toată vărsarea de sânge și
omorurile fuseseră inutile. Lorzii din Consiliul Restrâns au avertizat
după aceea că orice pace de felul acela putea fi văzută ca un semn de
slăbiciune și putea încuraja alte rebeliuni, care ar fi trebuit apoi să fie
înăbușite. Aegon știa că Reach, Ținuturile Furtunii și Hotarele suferiseră
teribil în cursul luptelor și nu aveau nici să uite, nici să ierte. Nici chiar
în Debarcaderul Regelui el n-a cutezat să-i lase pe dornisheni în afara
lui Aegonfort fără o escortă puternică, de teamă ca orășenii să nu-i facă
bucăți. Din toate aceste motive, după cum a scris mai târziu Marele
Maester Lucan, regele a fost pe punctul de a refuza propunerile
dornishenilorși de a continua războiul.
În clipa aceea prințesa Deria i-a înmânat o scrisoare pecetluită din
partea tatălui eL
— Este numai pentru ochii voștri, ÎnălțimeaTa.
Regele Aegon a chit cuvintele prințului Nymor de față cu toți curtenii,
cu chipul împietrit și în tăcere, așezat pe Tronul de Fier. S-a spus că,
atunci când s-a ridicat, din mână îi picura sânge. A ars scrisoarea și n-a
mai vorbit niciodată despre ea, dar în noaptea aceea l-a încălecat pe
Balerionși a zburat peste apele Golfului Apei Negre, spre Piatra
Dragonului depemuntele eifumegător. Când a revenit în dimineața
următoare, AegonTargaryenafost de acord cu termenii propuși de
Nymor. La scurtă vreme după aceea, el a semnat un tratat de pace
veșnică cu Dorne.
Nici în ziua de azi nimeni nu poate spune cu certitudine ce a conținut
scrisoarea Deriei. Unii afirmă că ar fi fost o simplă rugăminte de la tată
la altul, cuvinte rostite din inimă care l-au mișcat pe regele Aegon. Alții
insistă că a fost o listă a lorzilor și nobililor cavaleri care-și pierduseră
viețile în timpul războiului. Uniiseptoni au ajuns chiar să sugereze că
misiva fusese solomonită, că fusese scrisă de Broscoiul Galben înaintea
morții, folosind drept cerneală sângele reginei Rhaenys pe care-l
strânsese într-o sticluță, astfel ca regele să fie neajutorat înaintea
farmecelor ei vătămătoare.
Marele Maester Clegg, care a venit în Debarcaderul Regelui mulți ani
mai târziu, a ajuns la concluzia că Dorne nu mai avea de acum puterea
să lupte. El a sugerat că, împins de disperare, prințul Nymor era posibil
să fî amenințat că, dacă pacea îi va fi refuzată, avea să-i tocmească pe
Oamenii Fără Chip din Braavos să-l ucidă pe fiul și moștenitorul regelui
Aegon, băiatul reginei Rhaenys, Aenys, care pe atunci avea doar șase ani.
Poate că așa a fost… totuși nimeni nu va ști niciodată adevărul.
Așa a luat sfârșit Primul Război Dornishean(4-13 D.C.).
Broscoiul Galben din Dorne făcuse ceea ce Harren cel Negru, cei Doi
Regi și Torrhen Stark nu izbutiseră: i-a înfrânt pe Aegon Tar- garyenși
pe dragonii săi. Cu toate acestea, la miazănoapte de Munții Roșii,
tacticile ei nu i-au adus decât dispreț. „Curaj dornishean” a devenit o
poreclă batjocoritoare pentru lașitate printre lorzii și cavalerii din
regatele lui Aegon. „Când este amenințat”, a consemnat un scrib,
„broscoiul sare-n gaura lui”. Un altul a spus: „Meria a luptat ca o femeie,
cu minciuni, trădări și vrăjitorii.”„Victoria”dornishenilor(dacă se poate
vorbi despre o victorie) a fost considerată dezonorantă, iar
supraviețuitorii luptei, precum și fiii și frații celor căzuți și-au promis
unii altora că va sosi și altă zi și va aduce și o răfuială.
Răzbunarea lor avea să fie nevoită să aștepte o generație viitoare și
urcarea pe tron a unui rege mai tânăr și mai însetat de sânge. Deși Aegon
Cuceritorul urma să mai stea douăzeci și patra de ani pe Tronul de Fier,
conflictul dornishean avea să fie ultimul lui război.
 Trei capete avut-a Dragonul

Cârmuirea în timpul regelui Aegon I

Aegon I Targaryen a fostun războinic faimos, cel mai măreț Cuceritor

din istoria Westerosului, deși mulți sunt de părere că realizările lui cele
mai de seamă au fost în vremurile de pace. S-a spus că Tronul de Fier a
fost făurit cu foc, oțel și teroare, însă, după ce s-a răcit, a devenit locul
de împărțire a dreptății pentru tot WesterosuLÎmpăcarea celor Șapte
Regate sub conducerea Targaryenilor a fost cheia de boltă a politicii
regelui Aegon I.În acest scop, el a întreprins eforturi uriașe pentru a
include în Curtea și consiliile sale bărbați (ba chiar și câteva femei) din
toate părțile Ținutului. Foștii lui inamici au fost încurajați să-și trimită
copiii (înprincipal, fiii și fiicele mezine, întrucât majoritatea marilor
Jorzi doreau să-și țină succesorii aproape de casă) la Curte, unde băieții
slujeau ca paji, paharnici și scutieri, iar fetele ca slujitoare și doamne de
companie ale reginelor lui Aegon. În Debarcaderul Regelui, ei au asistat
în mod direct la împărțirea dreptății de către rege și au fost îndemnați
să se consideresupuși loiali ai unui Ținut măreț, nu ca locuitori ai
tărâmurilordin apus, ai Ținuturilorfurtuniiori ai Nordului.
Targaryenii au mijlocit de asemenea multe căsătorii între case nobile
din capete opuse ale Ținutului, cu Speranța că aceste alianțe vor ajuta
să lege laolaltă teritoriile cucerite, făcând din cele șapte regate unul
singur. Reginele lui Aegon, Visenya și Rhaenys, au fost mai cu seamă
încântate în aranjarea acestor partide. În urma eforturilor lor, tânărul
RonnelArryn, lord de Eyrie, a luat de soție o fiică a lui Torrhen Stark de
Winterfell, în vreme ce fiul cel mai mare al lui Loren Lannister,
moștenitor al Casterly Rock, s-a căsătorit cu o fiică Redwyne din Arbor.
Când trei fete, tripleți, i s-au născut Luceafărului de Tarth, regina
Rhaenys le-a mijlocit căsătorii cu Casa Corbray, Casa Hightowerși Casa
Harlaw. Regina Visenya a intermediat o nuntă dublă între Casele
Blackwood și Bracken, rivale ale căror trecut de dușmănie se întindea
pe veacuri, astfel încât câte un fiu din fiecare Casă s-a însurat cu o fiică
din cealaltă Casă, pentru a pecetlui pacea între ei. Iar când o fată Rowan
aflată în slujba lui Rhaenys a rămas grea cu un ajutor de bucătar, regina
a găsit în Portul Alb un cavaler care să o ia de soție, și în Lannisport un
altul care a fost dispus să-i ia bastardul ca fiu vitreg.
Deși nimeni nu s-a îndoit că Aegon Targaryen a fost autoritatea finală
în toate chestiunile legate de cârmuirea Ținutului, surorile sale Visenya
și Rhaenys i-au rămas partenere la conducere de-a lungul domniei sale.
Cu excepția poate a Bunei Regine Alysanne, soția regelui
JaehaerysÎntâiul, nicio altă regină din istoria celor Șapte Regate n-a mai
exercitat atâta influență asupra politicii ca surorile Dragonului. Regele
obișnuia s-o ia pe una dintre regine cu el oriunde ar fi călătorit, pe când
cealaltă rămânea în Piatra Dragonului sau în Debarcaderul Regelui,
adesea șezând pe Tronul de Fier și judecând orice probleme erau aduse
înaintea ei.
Deși Aegon desemnase Debarcaderul Regelui drept cetate de scaun
și instalase Tronul de Fier în sala lungă și afumată din Aegonfort, el n-a
petrecut acolo niciun sfert din domnia sa. Cam tot atâtea din zilele și
nopțile lui au fost petrecute în Piatra Dragonului, citadela insulară a
strămoșilor săi. Castelul de sub Muntele Dragonului era de zece ori mai
mare decât Aegonfbrtși asigura considerabil mai mult confort, siguranță
și istorie. Cuceritorul a fost chiar auzit spunând o dată că iubea izul din
Piatra Dragonului, unde aerul sărat mirosea întotdeauna a fomși
pucioasă. Aegon petrecea aproape jumătate de an în cele două locuri,
împărțindu-și timpul între ele.
Cealaltă jumătate era dedicată nesfârșitelor vizite regale, întrucât își
ducea Curtea de la un castel al altul, fiind pe rând oaspetele marilor lorzi
locali. Gulltown și Eerie, Harrenhal, Rivverun, Lannisport și Casterly
Rock, Crakehall, Old Oak, Highgarden, Orașul Vechi, Arbor, Horn Hill,
Ashford, Capătul Furtunii și EvenfallHallavuseseră cinstea de a o găzdui
pe Înălțimea sade multe ori, însă Aegon putea să apară, și adesea o
făcea,aproape oriunde, însoțit uneori de o mie decavaleri, lorzi și
doamnele lor. A călătorit de trei ori la Insulele de Fier (de două ori pe
Pykeși o dată pe Marele Wyk), a petrecut două săptămâni pe Sisterton
în 19 D.C. și a fost în Nord de șase ori, ținând judecată de trei ori în Portul
Alb, de două ori la Barrowtown și o dată la Winterfell,în chiar ultima sa
vizită regală în anul 33 D.C.
Afirmația lui Aegon când a fost întrebat asupra motivelor călătoriilor
sale a rămas faimoasă: „Mai bine să prevezi rebeliunile decât să le
înăbuși.” Vederea regelui la apogeul puterii sale, călare pe Balerion,
Teroarea Neagră, și însoțit de sute de cavaleri strălucitori în mătase și
oțel, era importantă pentru insuflarea loialității în lorzii care nu aveau
astâmpăr. Oamenii de rând trebuiau de asemenea să-și vadă regii și
reginele la răstimpuri, a adăugat Aegon, și să știe că le pot povesti
despre supărările și grijile lor.
Și așa au și făcut. Mare parte a vizitelor regale era dedicată
banchetelor și balurilor și vânătorilor cu hăitași sau șoimi, întrucât
fiecare lord căuta să-i întreacă pe ceilalți prin splendoare și ospitalitate,
dar Aegon a stăruit de asemenea să-și împartă dreptatea de oriunde s-
ar fi aflat în timpul călătoriilor sale, indiferent dacă se găsea pe
podiumul din castelul unui mare lord sau pe un bolovan acoperit cu
mușchi de pe ogorul unui fermier. Șase maesteriîl însoțeau pentru a-i
răspunde la orice întrebări ar fi putut avea despre legile, tradițiile și
istoria locală și pentru a consemna în scris decretele și judecățile emise
deÎnălțimea Sa.Un lord trebuie să cunoască tărâmul pe care-l
conducea,i-a spus mai târziu Cuceritorul fiului său Aenys, iar de-a lungul
călătoriilor sale Aegon a învățat multe despre cele ȘapteRega
șilocuitorii lor.
Fiecare dintre regatele cucerite avea propriielui legi și tradiții, iar
regele Aegon a încercat să nu se amestece prea mult în ele. Le-a îngăduit
lorzilor lui să continue să domnească așa cum făcuseră dintotdeauna, cu
aceleași puteri și prerogative. Pravilele moștenirii și succesiunii au
rămas neschimbate, structurile feudale existente au fost confirmate,
lorzii, mari și mărunți deopotrivă, au păstrat puterea ștreangului și
înecului pepropriile lor pământuri, ca și dreptul primei nopți, acolo
unde obiceiul predominase.
Principala preocupare a lui Aegon a fost pacea. Înainte de Cucerire,
războaiele între ținuturile din Westeros erau frecvente. Aproape că nu
trecea un an fără ca undeva să nu se poarte vreo bătălie. Până și în acele
regate între care se spunea că exista pace, lorzii vecini recurgeau adesea
la arme pentru a-și soluționa disputele. Întronarea lui Aegon a pus în
mare parte sfârșit acelor conflicte. Acum lorzii lorzii mărunți și cavalerii
împroprietăriți trebuiau să-și înfățișeze vrajbele înaintea lorzilor
suzerani și să le respecte judecățile. Divergențele între marile Case ale
Ținutului erau judecate de Coroană. „Prima lege a Ținutului va fi Pacea
Regelui”, a decretat regele Aegon, „și orice lord care va pomi război fără
acordul meu va fi considerat un rebel și un dușman al Tronului de Fier”.
Regele Aegon a emis de asemenea decrete ce au reglementat vămile,
îndatoririle și dările în tot Ținutul, întrucât până atunci fiecare port și
fiecare lord mărunt fusese liber să ceară oricât dorea de la arendași,
oameni de rând și neguțători. De asemenea, el a proclamat ca oamenii
sfinți ai Credinței și toate pământurile și bunurile lor să fie scutite de la
plata dărilor și a afirmat dreptul tribunalelor Credinței de a-i judeca și
condamna pe orice septoni, Frați Jurați sau sfinte surori acuzate de
samavolnicie. Deși el însuși nu era credincios, primul rege targaryan a
avut întotdeauna grijă să caute susținerea Credinței și a Înaltului Septon
din Orașul Vechi.
Debarcaderul Regelui a crescut în jurul lui Aegon și al Curții sale, atât
pe cele trei dealuri din preajma gurii Apei Negre, cât și în vecinătatea
lor. Cel mai înalt dintre dealurile acelea a devenit cunoscut ca Dealul
luiAegon, iar în scurtă vreme celelalte două au fost botezate Dealul
Visenyeiși Dealul lui Rhaenys, iar numele lor anterioare au fost date
uitării. Fortăreața-castru glosolanăpecare Aegon o clădise la iuțeală nu
era nici îndeajuns de mare, nici îndeajuns de măreață pentru a-l găzdui
pe rege și Curtea sa, astfel că începuse să se extindă chiar înainte de
terminarea Cuceririi. A fost construit un donjon nou, numai din bușteni
și înalt de cincisprezecemetri, sub care se afla o sală vastă și o bucătărie,
clădite din piatră și acoperite cu ardezie ca măsură de siguranța
împotriva focului, de cealaltă parte a curții interioare. Au apărut
grajduri, apoi un hambar. A fost ridicat un turn de veghe, de două ori
mai înalt decât cel dinaintea sa. În scurtă vreme Aegonfort amenința să-
și iasă dintre ziduri, de aceea s-a construit altă palisadă, care a acoperit
o suprafață mai întinsă din vârful dealului, creând spațiu suficient
pentru o garnizoană, un arsenal, un sept și un turn tambur.
La poalele dealurilor, cheiuri și magazii se întindeau pe malurile
râului, iar în locurile unde până atunci fuseseră văzute doar câteva bărci
de pescuit, acum ancorau negustori din Orașul Vechi și Orașele Libere
alături de corăbiile lungi ale velaryonilorși celtigarilor. Mare parte din
negoțul ce se purtase prin Iazul Fecioarelor și Duskendale sosea acum
la Debarcaderul Regelui. O piață de pește a apărut în lungul râului și un
târg de straie s-a întins între dealuri. A apărut o casă pentru vămuire.
Un sept modest s-a deschis pe Apa Neagră, în carena unei bărci vechi de
pescuit, urmat de altul mai solid, din chirpici, pe mal. După aceea al
doilea sept, de două ori mai larg și de trei ori mai înalt, a fost construit
în vârful Dealului Visenyei, cu galbeni trimiși de Înaltul Septon.
Prăvăliile și locuințele s-au înmulțit precum ciupercile după ploaie.
Bogătașii au clădit case din zid pe coastele dealurilor, în vreme ce
sărmanii trăiau în colibe murdare din lut și paie, în locurile mai joase
dintre acelea.
Nimeni n-a rânduit lărgirea Debarcaderului Regelui. Orașul a crescut
pur și simplu… dar a crescut rapid. La prima încoronare a lui Aegon, era
un simplu sătuc pitit sub un castel-castru. La a doua sa încoronare, era
deja o așezare prosperă, cu câteva mii de suflete. Până în anul 10 D.C era
un oraș în toată puterea cuvântului, aproape la fel de mare ca Gulltown
sau Portul Alb. Până în anul 25 D.C, le depășise pe ambele și devenise al
treilea cel mai populat oraș din Ținut, întrecut doar de Lannisport și de
Orașul Vechi.
Spre deosebire însă de rivalii săi, Debarcaderul Regelui nu era
înconjurat de ziduri. Și nici nu avea nevoie de ele, așa cum se știe că
afirmau unii dintre locuitorii săi; niciun inamic n-ar fi cutezat să-l atace
vreodată, atâta timp cât era apărat de Targaryeniși de dragonii lor.
Poate că și regele însuși a împărtășit la început părerea aceea, dar
moartea surorii sale Rhaenys și a dragonului ei Meraxes în anul10 D.C.,
ca și atentatele la adresa propriei lui persoane l-au pus neîndoios pe
gânduri…
Iar în anul 19 După Cucerire, în Westeros s-a auzit despreun raid
cutezător în Insulele Verii, unde o flotă de pirați pustiise Orașul
Copacilor Înalți, adunase prăzi importante și înrobise o mie de femei și
copii. Istorisirile despre incursiune l-au neliniștit perege, carea înțeles
căDebarcaderul Regelui va fi la fel de vulnerabil înaintea oricărui inamic
destul de viclean ca să-l atace atunci când el și Visenya se aflau
altundeva.De aceea, Înălțimea Sa a poruncit construirea unui inel de
ziduri în jurulDebarcaderului Regelui, la fel de înalte și de puternice
precum cele ce apărau Orașul Vechi și Lannisport. Misiunea construirii
lor le-a fost încredințată Marelui Maester Gawenși lui ser
OsmundStrong, Mâna Regelui.Pentru a cinsti cele Șapte Regate, Aegon a
decretat ca orașul să aibă șapte porți, fiecare protejată printr-un corp
de gardă masiv și turnuri de apărare.Munca la ziduri a început în anul
următor și a continuat până în 26 D.C.
Ser Osmund a fost a patra Mână a Regelui. Cea dintâi fusese
lordulOrys Baratheon, fratele său vitreg bastard și tovarăș din tinerețe,
dar el căzuse prizonier în Războiul Dornisheanși își pierduse mâna cu
care ținea spada. După ce a fost răscumpărat și a revenit acasă, nobilul
lord i-a cerut regelui să fie eliberat de îndatoririle sale.
— Mâna Regelui, a spus el, trebuie să aibă mâini. Nu vreau ca oamenii
să vorbească despre Ciotul Regelui.
De aceea Aegon l-a chemat pe EdmynTully, lord de Riverrun, ca să-i
fie Mână. Lordul Edmyn a slujit între anii 7 și 9 D.C, dar, după ce soția i-
a murit în lăuzie, a hotărât că propriii lui copii aveau mai multă nevoie
de el decât Ținutul și a rugat să fie lăsat să se întoarcă în Ținuturile
Riverane.Tully a fost înlocuit de Alton Celtigar, lord de Insula Cleștilor,
care a slujit destoinic ca Mână a Regelui până la moartea sa din cauze
naturale, survenită în anul 17 D.C, după care regele l-a numit pe ser
OsmundStrong.
Marele Maester Gawen a fost al treilea în funcția aceea. Aegon
Targaryen avusese întotdeauna un maester în Piatra Dragonului, la fel
ca tatăl lui și tatăl tatălui lui. Toți marii lorzi din Westeros și mulți lorzi
mai mărunți și cavaleri împroprietăriți se sprijineau pe maesteri
educați înCitadela din Orașul Vechi, care le slujeau ca vindecători, scribi
și sfetnici, împerecheau și antrenau corbii ce le purtau mesajele (și de
asemenea scriau și citeau mesajele acelea pentru lorzii care nu aveau
cunoașterea respectivă), îi ajutam pe administratori cu socotelile
gospodăriei și-i educau pe copiii lor. În decursul Cuceririi, Aegon și
surorile lui avuseseră fiecare câte un maester care îi slujea, iar după
aceea regele a folosit chiar și cinci-șase pentru a se ocupa de toate
problemele care-i erauprezentate.
Însă cei mai înțelepți și mai învățați oameni din cele Șapte Regate
erau arhimaesterii din Citadelă, fiecare dintre ei fiind autoritatea
supremă în una dintre marile discipline. În anul 5 D.C., simțind că
Ținutul ar putea beneficia de pe urma înțelepciunii lor, regele Aegon a
cerut Conclavului să-i trimită pe unul dintre membrii săi, care să-l
sfătuiască și cu care să se consulte în toate chestiunile legate de
cârmuirea Ținutului. Așa a fost creată funcția de Mare Maester, la
cererea regelui Aegon.
Primul care a ocupat funcția aceea a fost ArhimaesterulOllidar,
păstrătorul cronicilor, ale cărui inel, sceptru și mască erau din bronz.
Deși formidabil de învățat, Ollidar era de asemenea formidabil de
bătrân și a părăsit lumea aceasta la mai puțin de un an după ce
îmbrăcase mantia de MareMaester. Pentru a-l înlocui, Conclavul l-a ales
pe ArhimaesterulLyonce, ale cărui inel, sceptru și mască erau din aur
galben. El s-a dovedit mai robust decât predecesorul lui și a slujit
Ținutul până în anul 12 D.C., când a alunecat în noroi, și-a frânt șoldul și
a murit la scurt timp după aceea, apoi a fost numit în funcție Mare
MaesterulGawen.
Instituția Consiliului Restrâns al regelui n-a înflorit până la domnia
regelui JaehaerysÎmpăciuitorul, dar asta nu înseamnă că Aegon I ar fi
condus fără ajutorul consiliului. Se știe că el se consulta frecvent cu
Marii luiMaesteri, ca și cu maesterii din propria lui casă. În chestiunile
legate de dări, datorii și venituri, el a căutat sfatul maeștrilor banilor.
Deși avea un septon în Debarcaderul Regelui și altul în Piatra
Dragonului, regele i-a scris mai adesea Înaltului Septon din Orașul Vechi
în chestiunile religi- oase și avea grijă să treacă pe la Septul Stelat de
fiecare dată în cursul vizitei sale anuale. Mai mult decât oricare dintre
ei, regele Aegon se bizuia pe Mâna Regelui și, desigur, pe surorile lui,
reginele Rhaenys și Visenya.
Regina Rhaenys a fost o mare protectoare a banilor și menestrelilor
din cele Șapte Regate, răsplătindu-i cu aur și daruri pe aceia care o
încântau. Deși regina Visenya își considera sora frivolă, în
comportamentul acela exista o înțelepciune care trecea dincolo de
simpla iubire a muzicii.Asta deoarece menestrelii din Ținut, în dorința
lor de a dobândi favorurile reginei, au compus multe cântece care
preamăreau Casa Targaryen și pe regele Aegon, după care au
cutreieratși au cântat cântecele acelea în toate turnurile, castelele și
satele, de la Hotarele dornishene până la Zid. În felul acesta Cucerirea a
fost glorificată pentru oamenii simpli, iar
Dragonul însuși a devenit un rege-erou.
Regina Rhaenys a fost de asemenea interesată de soarta oamenilor
de rând și a iubit îndeosebi femeile și copiii. Odată, pe când ținea
judecată în Aegonfort, înaintea ei a fost adus un bărbat care-și omorâse
soția în bătaie. Frații femeii doreau să fie pedepsit, dar soțul a susținut
că fusese dreptul lui legitim de a proceda așa, fiindcă își găsise soția în
pat cu alt bărbat. Dreptul soțului de a-și pedepsi soția infidelă era bine
stabilit în toate cele Șapte Regate (mai puțin în Dorne). În continuare,
soțul a arătat că bățul cu care-și bătuse consoarta nu fusese mai gros
decât degetul lui mare, ba chiar a adus bățul acela pentru a fi văzut. Când
regina l-a întrebat însă de câte ori îți lovise soția, el n-a putut răspunde,
însă frații moartei au insistat că fuseseră o sută de lovituri.
Regina Rhaenys și-a consultat maesteriiși septonii, apoi și-a anunțat
judecata. O adulteră le aducea mare jignire Celor Șapte, care creaseră
femeile pentru a fi fidele și supuse soților lor, și de aceea ea trebuia
pedepsită. Dar întrucât un zeu nu are decât șapte chipuri, pedeapsa ar
trebui să fie de numai șase lovituri (pentru că a șaptea ar fi pentru
Străin, iar Străinul este chipul morții). De aceea primele șase lovituri
aplicate de bărbat fuseseră legiuite… însă restul de nouăzeci și patru
fuseseră un afront la adresa zeilor și oamenilor și trebuia pedepsit în
consecință. Începând cu ziua aceea, „uzanța celor șase” a devenit parte
din dreptul cutumiar, alături de „uzanța degetului mare”. (Bărbatul a
fost dus la poalele Dealului lui Rhaenys, unde a primit nouăzeci și patru
de lovituri din partea fraților moartei, care au folosit bețe de aceeași
grosime.)
Regina Visenya n-a împărtășit dragostea pentru muzică și cântece a
surorii ei. Ea n-a fost însă lipsită de simțul umorului și mulți ani a avut
propriul ei bufon, un cocoșat hirsut poreclit lordul Față-de-maimuță, ale
cărui caraghioslâcuri o amuzau teribil, el a murit înecându-se cu un
sâmbure de piersică, regina și-a făcut rost de o maimuțică și a îmbrăcat-
o în straiele lordului Față-de-maimuță. Se spune că ar fi zis„Bufonul cel
nou este mai isteț.”
În același timp în Visenya Targaryen a existat o latură întunecată.
Pentru majoritatealumii, ea a etalat chipul încruntat al unui războinic,
sever și neiertător. Până și frumusețea ei avea un tăiș, au recunoscut
admiratorii reginei. Cea mai vârstnică dintre cele trei capete ale
dragonului, Visenya avea să le suprabiețuiascăcelorlați doi și a umblat
vorba că în ultimii ani ai vieții sale, când nu mai putea mânui spada, ea
s-a dedicat magiei negre, combinând otrăvuri și murmurând vrăji rele.
Unii au sugerat chiar că este posibil să fi fost fratricidă și regicidă, deși
n-au fost prezentate niciodată dovezi in sprijinul acelor ponegriri.
Dacă ar fi totuși adevărate, ele ar însemna o crudă ironie a sorții,
deoarece în tinerețea ei nimeni n-a întreprins mai multe pentru a-l
proteja pe rege. Visenya a folosit-o în două rânduri pe Sora Întunecată
în apărarea lui Aegon, când acesta a fost atacat de asasini dornisheni. Pe
rând suspicioasă și feroce, ea nu avea încredere în nimeni cu excepția
fratelui ei. În cursul Războiului Dornishean, a purtat cămașa de zale zi și
noapte, chiar și pe sub veșmintele de la Curte și l-a îndemnat pe rege să
procedeze la fel. Când Aegon a refuzat, Visenya s-a mâniat.
— Chiar dacă ții în mâini Focul Negru, a spus ea, ești singur și eu nu
pot să fiu mereu cu tine.
Când regele i-a atras atenția că era înconjurat de gărzi, Visenya a tras-
o pe Sora Întunecată din teacă și i-a crestat obrazul, atât de iute, încât
gărzile n-au avut vreme să reacționeze.
— Gărzile tale sunt încete și leneșe, a continuat ea. Te-aș fi putut
ucide la fel de ușor pe cât te-am tăiat. Ai nevoie de o apărare mai bună.
Sângerând, regele Aegon n-a putut decât să fie de acord.
Mulți regi aveau campioni care să-i apere. Aegon era lordul celor
Șapte Regate și, ca atare, a hotărât regina Visenya, trebuia să aibă șapte
campioni. Așa a luat naștere Garda Regelui; o frăție de șapte cavaleri, cei
mai faimoși din Ținut, înveșmântați și împlătoșați în alb imaculat, care
aveau ca unic scop apărarea regelui, gata oricând să-și jertfească viața
pentru el, dacă ar fi fost nevoie. Visenya le-a conceput jurământul,
bazându-se pe cel al Rondului de Noapte; precum ciorile cu mantii negre
de la Zid, Săbiile Albe slujeau pe viață, renunțând la toate pământurile,
titlurile și bunurile lor lumești pentru a duce un trai de castitate și
obediență, fără altă răsplată decât onoarea.
Atât de mulți cavaleri au sosit pentru a se oferi să facă parte din Garda
Regelui, încât regele Aegon s-a gândit să organizeze un turnir măreț
pentru a decide care dintre ei erau cei mai destoinici. Visenya nici n-a
vrut să audă însă de așa ceva. Ca să faci parte din Garda Regelui, a spus
ea, nu ajungea doar să fii iscusit în mânuirea armelor. Ea nu voia să riște
să plaseze în jurul regelui oameni de a căror loialitate nu era complet
sigură, indiferent cât de bine s-ar fi descurcat ei într-un meleu. Ca atare,
avea să-i aleagă personal pe cavaleri.
Campionii pe care i-a desemnat erau tineri și bătrâni, înalți și scunzi,
oacheși și bălai. Ei proveneau din toate colțurile Ținutului. Unii erau fiii
cei mai tineri, alții succesorii la conducerea unor Case vechi, care
renunțaseră la moștenirilor lor pentru a-l sluji pe rege. Unul era un
cavaler rătăcitor, altul un bastard. Toți erau însă iuți, puternici, cu spirit
de observație, îndemânatici cu spada și cu scutul, și devotați regelui. Iată
numele celor Șapte ai lui Aegon, așa cum stau scrise în Cartea Albă a
Gărzii Regelui: ser Richard Roote; ser Addison Hill, bastard de Cornfield;
ser Gregor Goode; ser Griffith Goode, fratele său; ser Humfrey
Saltimbancul, ser Robin Darklyn, poreclit Ciocârlanul Negru, și ser
Corlys Velaryon, Lord Comandant. Istoria a confirmat că Visenya
Targaryen a ales bine. Doi dintre cei șapte cavaleri numiți inițial de ea
aveau să moară în apărarea regelui și toți aveau să slujească cu vitejie
până la sfârșitul vieții. Mulți bărbați curajoși le-au urmat de atunci,
scriindu-și numele în Cartea Albă și îmbrăcând mantia albă. Garda
Regelui a rămas până azi un simbol al onoarei.
Șaisprezece Targaryeni i-au urmat lui Aegon Dragonul pe Tronul de
Fier, până ce dinastia a fost răsturnată în cele din urmă prin Rebeliunea
lui Robert. Printre ei s-au numărat oameni înțelepți și neghiobi, cruzi și
blânzi, buni și ticăloși. Cu toate acestea, dacă regii dragonilor sunt
judecați doar pe baza moștenirii pe care au lăsat-o, a legilor, instituțiilor
și îmbunătățirilor rămase în urma lor, atunci numele regelui Aegon
Întâiul figurează în capul listei, atât pe timp de pace, cât și pe timp de
război.
 Fiii Dragonului

Regele Aegon Întâiul Targaryen s-a căsătorit cu ambele lui surori.

Rhaenys și Visenya au fost călărețe de dragoni, cu păr argintiu-auriu,
ochi liliachii și frumusețea adevăraților Targaryeni. În rest, cele două
regine au fost pe atât de deosebite pe cât pot fi două femei între ele… cu
o singură excepție. Fiecare dintre ele i-a dăruit regelui un fiu.
Aenys a fost primul născut. Adus pe lume in anul 7 D.C. de către
Rhaenys, soția mai tânără a lui Aegon, băiatul a fost mititel la naștere și
bolnăvicios. Plângea întruna și se spune că membrele îi erau firave și
ochii micuți și apoși, iar maesterii regelui s-au temut că s-ar putea să nu
supraviețuiască. El scuipa sfârcurile doicii și sugea doar la sânii mamei,
iar potrivit zvonurilor ar fi urlat timp de două săptămâni după ce a fost
înțărcat. Se deosebea atât de mult de regele Aegon, încât câțiva au
cutezat chiar să sugereze că Înălțimea Sa nu era adevăratul tată al
copilului și că Aenys era un bastard zămislit de unul dintre numeroșii
favoriți chipeși ai reginei Rhaenys, fiul unui menestrel, al unui saltimbac
sau al unui mim. De asemenea, prințul a crescut foarte încet.Aenys
Targaryena început să se dezvolte abia după ceia căpătatpe tânărul
dragon Quicksilver, care se născuse în același an pe Piatra Dragonului.
Prințul Aenys avea trei ani când mama lui, regina Rhaenys și
dragonul ei, Meraxes, au fost omorâți în Dorne. Moartea ei l-a lăsat
neconsolat pe băiat. El a încetat să mai mănânce, ba chiar a început să
se târască, așa cum făcusela vârsta de un an, de parcă ar fi uitat să
meargă. Tatăl lui a fost cuprins de disperare și prin Curte s-a zvonit că
regele Aegon ar putea să-și ia altă soție, deoarece Rhaenys murise, iar
Visenya nu avea copii și era poate stearpă. Regele nu și-a destăinuit însă
nimănui gândurile în această privință, așa încât nimeni nu putea spune
care-i erau intențiile, totuși mulți mari lorzi și nobili cavaleri au sosit la
Curte cu fiicele lor fecioare, una mai atrăgătoare decât alta.
 Toate speculațiile acelea au luat sfârșit însă în anul 11 D.C., când
regina Visenya a anunțat pe neașteptate că purta în pântece copilul
regelui.Un fiu, a proclamat ea plină de încredere, și într-adevăr așa s-a
dovedit. Prințul a pătruns țipând în lumea aceasta în anul 12 D.C.
Maesterii și moașele au fost de acord cu toții că niciun nou-născut n-a
fost vreodată mai robust decât Maegor Targaryen; la naștere, greutatea
pruncului a fost de aproape două ori mai mare decât cea a fratelui său.
Frații vitregi n-au fost niciodată apropiați. Prințul Aenys era
succesorul legitim la tron, iar regele Aegon l-a ținut aproape de sine.
Când călătorea prin Ținut, de la un castel la altul, prințul îl însoțea.
Prințul Maegor a rămas cu mama lui și stătea lângă ea când ținea
judecată. În anii aceia reginaVisenya și regele Aegon au fost adesea
departe unul de celălalt. Când nu era într-ovizităregală, Aegonreveneala
Debarcaderul RegeluișiAegonfort, în timp ce Visenya și fiul ei rămâneau
în Piatra Dragonului. Din acest motiv, lorzii și oamenii de rând
deopotrivă au început să-l numească peMaegor prințul de Piatra
Dragonului.
Regina Visenya a pus o sabie în mâna fiului ei când acesta avea trei
ani. Se spune că primul lucru pe care l-a făcut cu arma a fost să spintece
una dintre pisicile castelului... deși este mai probabil ca istoria aceasta
să fie o ponegrire născocită mult mai târziude dușmanii lui. Pe ae altă
parte nu se poate nega că prințul a îndrăgit de îndată arta mânuirii
sabiei. Ca prim maestru de arme, mama i l-a ales pe ser GawenCorbray,
unul dintre cei mai nimicitori cavaleri din toate cele Șapte Regate.
Prințul Aenys se afla atât de frecvent în tovărășia tatălui său, încât
propria lui instruire în artele cavalerești a provenit în mare parte de la
cavalerii din Garda Regelui, iar uneori din partea regelui însuși.
Instructorii săi au fost de acord că băiatul era silitor și nu ducea lipsă de
curaj, dar ii lipseau statura și forța tatălui și n-a fost niciodată decât un
luptător onorabil, chiar și când regele îi dădea pe mâini Focul Negru, așa
cum proceda la răstimpuri. Aenys n-avea să se facă de rușine în luptă,
au spus dascălii lui, dar niciodată n-aveau să fie cântate balade despre
isprăvile lui de arme.
Darurile pe care le deținea prințul erau de cu totul altă natură. Aenys
era un bun cântăreț, cu glas puternic și dulce. Era curtenitor și
fermecător, inteligent fără a fi șoarece de bibliotecă. Își făcea prieteni cu
ușurință și fetele păreau să-l soarbă din ochi, indiferent dacă erau de
viță nobilă ori din popor. Lui Aenys îi plăcea de asemenea să călărească.
Tatăl său i-a dăruit cai de curse, buiestrași și bidivii de luptă, dar
favoritul lui a rămas dragonul Quicksilver.
Prințul Maegor călărea de asemenea, însă nu dovedea mare iubire
pentru cai, câini sau orice alte animale. Pe când avea opt ani, un
buiestraș l-a lovit cu copita în grajd. Maegor a înjunghiat calul,
ucigându-l… și a brăzdat cu sabia fața grăjdarului care sosise în fuga
mare, auzind zbieretele animalului. Prințul de Piatra Dragonului a avut
mulți tovarăși de-a lungul anilor, dar niciun prieten adevărat. Era un
băiat certăreț, ușor iritabil, care ierta cu greu și era de temut când era
cuprins de accese de mânie. Pe de altă parte însă iscusința sa cu armele
nu avea egal. La opt ani era scutier, iar la doisprezece ani dobora de pe
cai băieți cu patru și cinci ani mai vârstnici și silea oșteni veterani să i se
recunoască înfrânți în curtea castelului. La a treisprezecea sa
aniversare, în 25 D.C., mama lui, regina Visenya, i-a dăruit propria ei
spadă din oțel valyrian, Sora întunecată… cu o jumătate de an înaintea
însurătorii sale.
Tradiția printre Targaryeni fusese întotdeauna de a se căsători cu
rude apropiate. Ideală era considerată căsătoria între frate și soră. Dacă
asta era imposibil, o fată se putea mărita cu un unchi, văr sau nepot; pe
când un băiat se putea însura cu o verișoară, mătușăsau nepoată. Datina
aceasta se trăgea tocmai din Vechea Valyria, unde era uzuală printre
multe familii străvechi, mai ales cele care creșteau și călăreau dragoni.
O vorbă din bătrâni spunea: Sângele dragonilor trebuie să rămână
neamestecat. De asemenea, unii prinți vrăjitori își luau mai mult de o
soție, deși așa ceva era mai puțin obișnuit decât căsătoriile incestuoase.
Cărturarii au scris că în Valyria dinaintea Urgiei erau cinstiți o mie de
zei, însă niciunul nu era temut, așa că puțini cutezau să vorbească
împotriva acestor obiceiuri.
Nu la fel stăteau lucrurile în Westeros, unde puterea Credinței nu era
pusă la îndoială. Vechii zei continuau si fie venerați în Nord, iar Zeul
Înecat era cinstit în Insulele de Fier, dar în restulȚinutului exista un
singur zeu cu șapte chipuri, iar glasul lui pe pământ era Înaltul Septon
din Orașul Vechi. Iar doctrinele Credinței, transmise de-a lungul
veacurilor chiar dinAndalos, condamnau obiceiurile valyriene de
căsătorie, așa cum erau practicate de Targaryeni. Incestul era
considerat un păcat mârșav, indiferent dacă se comitea între tată și fiică,
între mamă și fiu sau între frate și soră, iar roadele unor asemenea uniri
erau considerate spurcăciuni în ochii oamenilor și ai zeilor. Privind
retrospectiv, se poate vedea că discordia dintre Credință și Casa
Targaryen a fost inevitabilă. Într-adevăr, mulți dintre Cei Mai Cucernici
se așteptaseră ca Înaltul Septon să se pronunțe împotriva lui Aegon și a
surorilor sale în timpul Cuceririi și au fost extrem de nemulțumiți când
Tatăl Credincioșilor l-a sfătuit pe lordul Hightower să nu se
împotrivească Dragonului, ba chiar l-a binecuvântat și l-a uns la a doua
lui încoronare.
Se spune că obișnuința este părintele acceptării. Înaltul Septon care-
l încoronase pe Aegon Cuceritorul a rămas Păstorul Credincioșilor până
la moartea sa în anul 11 D.C., vreme în care Ținutul se obișnuise cu ideea
unui rege cu două regine, care erau atât soții, cât și surori. Regele Aegon
a avut întotdeauna grijă să onoreze Credința, confirmându-i drepturile
și privilegiile tradiționale, exceptând-o de la plata dărilor pentru
bogățiile și proprietățile sale și afirmând că acei septoni, septeși alți
slujitori ai Celor Șapte care erau acuzați de fărădelegi puteau fi judecați
doar de tribunalelCredinței.
Acordul între Credințăși Tronul de Fier a continuat pe toată durata
domniei lui Aegon I.Între anii 11 D.C. și 37 D.C., șase Înalți Septoni au
purtat coroana de cristal; Înălțimea Sa a rămas în relații bune cu toți,
trecând pe la Septul Stelat de fiecare dată când a venit în Orașul Vechi.
Cu toate acestea, problema căsătoriilor incestuoase a rămas,
mocnind ca o otravă dedesubtul politețurilor. În vreme ce Înalții
Septonidin timpul regelui Aegon nu s-au pronunțat niciodată împotriva
căsătoriilor dintre rege și surorile sale, ei nu le-au declarat legitime.
Membrii mai mărunți ai Credinței – septonii satelor, surorile sfinte,
frații cerșetori, Frații Săraci – continuau să considere că era păcat ca
fratele să se culce cu sora sau ca un bărbat să ia două neveste.
Aegon Cuceritorul nu avusese însă fiice, așa că problemele acelea nu
s-au rezolvat imediat. Fiii Dragonului nu aveau surori cu care să se
însoare, așa că au fost siliți să-și caute altundeva mirese.
Prințul Aenys s-a însurat cel dintâi. În anul 22 D.C., el s-a căsătorit cu
lady Alyssa, fiica fecioară a Lordului Valurilor, Aethan Velaryon, lordul
amiral și comandantul flotei regelui Aegon. Fata avea cincisprezece ani,
la fel ca prințul, cu același păr argintiu și ochi liliachii, pentru că
Velaryonii erau o familie străveche, care se trăgea din spiță valyriană.
Însăși mama regelui Aegon fusese Velaryonă, astfel încât căsătoria a fost
considerată între veri.
În scurt timp s-a dovedit a fi atât fericită, cât și rodnică. În anul
următor, Alyssa a născut o fiică, pe care prințul Aenys a numit-o Rhaena,
în cinstea mamei lui. Precum tatăl ei, fetița a fost micuță la naștere, dar,
spre deosebire de el, s-a dovedit un copil sănătos și vesel, cu ochi violeți
și plini de viață și păr care sclipea ca argintul bătut. S-a scris că regele
Aegon însuși a plâns când nepoata i-a fost pusă pentru prima dată în
brațe, iar după aceea a răsfățat-o pe copilă… poate fiindcă, pe de o parte,
o vedea pe regina lui pierdută, Rhaenys, în amintirea căreia fusese
numită.
Când vestea fericită a nașterii Rhaenei s-a răspândit, Ținutul s-a
bucurat… cu excepția, poate, a reginei Visenya. Toți erau de acord că
prințul Aenys era moștenitorul incontestabil al Tronului de Fier, totuși
acum a apărut întrebarea dacă prințul Maegor rămânea al doilea în linia
succesiunii sau coborâse pe poziția a treia, înapoia prințesei nou-
născute. Regina Visenya a propus să rezolve chestiunea, logodind-o pe
infanta Rhaena cu Maegor, care tocmai împlinise unsprezece ani.
Aenysși Aegon s-au împotrivit însă acelei căsătorii… iar când vestea a
ajuns la Septul Stelat, Înaltul Septon a trimis un corb, avertizându-l pe
rege că o asemenea nuntă nu avea să fie pe placul Credinței.
Preacucemicia Sa a propus altă mireasă pentru Maegor. Pe propria lui
nepoată, CeryseHightower, fiica fecioară a lordului Orașului Vechi,
Manfred Hightower(care nu trebuie confundat cu strămoșul lui cu
același nume). Atent la avantajele unor legături mai strânse cu Orașul
Vechi și cu Casa lui conducătoare, regele Aegon a considerat alegerea ca
fiind înțeleaptă și a acceptat-o.
Astfel s-a făcut că în anul 25 D.C., Maegor Targaryen, prinț de Piatra
Dragonului, s-a însurat cu lady CeryseHightowerîn Septul Stelat din
Orașul Vechi, iar însuși Înaltul Septon a oficiat ceremonia nupțială.
Maegoravea treisprezece ani și mireasa era cu zece ani mai mare…
totuși lorzii care au asistat la ceremonia nupțială au fost de acord că
prințul fusese un soț pasional, iar Maegor însuși s-a fălit că în noaptea
aceea consumase căsătoria de o duzină de ori.
— Azi-noapte am zămislit un fiu pentru Casa Targaryen, s-a lăudat el
la micul dejun.
Un fiu a sosit în anul următor… dar băiatul, numit Aegon după
bunicul său, a fost născut de lady Alyssași procreat de prințul Aenys.
Serbările s-au ținut din nou lanț în cele Șapte Regate. Prințișorul era
robust și energic și avea „căutătură de războinic”, a declarat chiar
bunicul lui, Aegon Dragonul în vreme ce mulți continuau să dezbată
dacă prințul Maegor sau nepoata lui, Rhaena, ar trebui să aibă
precedență în ordinea succesiunii la tron, părea foarte limpede că Aegon
îi va urma tatălui său, Aenys, tot așa cum Aenys îi va urma lui Aegon.
În anii ce au urmat, alți copii s-au născut pe rând în Casa Targaryen…
spre încântarea regelui Aegon, dacă nu chiar neapărat spre cea a reginei
Visenya. În anul 29 D.C., prințul Aegon a căpătat un frățior, când Alyssa
i-a dăruit prințului Aenys un al doilea fiu, Viserys. În anul 34 D.C., ea l-a
născut pe Jaehaerys, al patrulea ei copil și al treilea fiu. În 36 D.C. s-a
născut o a doua fiică, Alysanne.
Prințesa Rhaena avea treisprezece ani când s-a născut sora ei mai
mică, însă Marele Maester Gawen a consemnat că „fetița a fost atât de
încântată de prunc, încât ai fi putut crede că ea însăși era mama sa”. Cea
mai mare dintre fiicele lui Aenys și Alyssa era sfioasă și visătoare și
părea să se simtă mai în largul ei cu animalele decât alături de alți copii.
În copilărie se ascundea adesea îndărătul fustei mamei sau strângea în
brațe un picior al tatălui ei, când se afla în prezența unor străini... dar îi
plăcea să hrănească pisicile castelului și avea întotdeauna unul sau doi
cățeluși în pat. Deși mama ei i-a asigurat o succesiune de însoțitoare
potrivite, fiice de lorzi mari și mărunți, Rhaena n-a părut niciodată să se
împrietenească cu vreuna dintre ele, preferând tovărășia unei cărți.
La vârsta de nouă luni, Rhaenei i-a fost dăruit un pui-femelă de
dragon din gropile Pietrei Dragonului, pe care a numit-o Dreamfyre și
de care s-a legat pe dată. Având dragonul alături, prințesa a început
treptat să-și piardă sfiala; la vârsta de doisprezece ani, ea a suit prima
dată în văzduh, iar după aceea, deși a rămas o fată tăcută, nimeni nu a
mai cutezat s-o numească „timidă”. La scurt timp după aceea, Rhaenași-
a găsit prima prietenă adevărată în persoana verișoarei ei Larissa
Velaryon. Pentru o vreme cele două fete au fost inseparabile… până
când Larissa a fost chemată pe neașteptate înapoi pe Driftmark pentru
a fi măritată cu al doilea fiu al Luceafărului de Tarth. Tinerii trec însă
repede peste pierderi și în scurtă vreme prințesa și-a găsit o nouă
tovarășă în fiica Mâinii Regelui,Samantha Stokeworth.
Legenda spune că prințesa Rhaena ar fi fost cea care a pus un ou de
dragon în leagănul prințesei Alysanne, la fel cum făcuse pentru
prințulJaehaerys cu doi ani în urmă. Dacă istoriile acelea sunt adevărate,
din ouăle cu pricina au ieșit dragonii Silverwingși Vermithor, ale căror
nume ar trebui scrise cu majuscule în analele anilor ce au urmat.
Dragostea prințesei Rhaena pentru frații și surorile ei, ca și
bucuriaȚinutului pentru fiecare nou-născut targaryan n-au fost
împărtășite de prințul Maegor sau de mama sa, regina Visenya, întrucât
fiecare nou fiu al lui Aenys îl împingea pe Maegor mai jos în linia de
succesiune, ca să nu mai amintim că unii susțineau că locul lui Maegor
era, de fapt, și în urma fiicelor lui Aenys. În tot acel timp Maegor a rămas
fără copii, întrucât lady Ceryse nu a rămas grea în anii ce au urmat
căsătoriei lor.
Pe de altă parte, pe câmpurile de bătălie și în turniruri, realizările
prințului Maegor le-au depășit cu mult pe cele ale fratelui său. În marele
turnir de la Riverrun din anul 28 D.C., Maegor a doborât de pe cai trei
cavaleri ai Gărzii Regelui în confruntări succesive, înainte de a fi învins
de cel care avea să câștige turnirul.În meleuri niciun bărbat nu-i putea
sta împotrivă. După aceea a fost învestit cavaler pe câmpul de luptă de
către tatăl său, care a folosit pentru asta Focul Negru. La vârsta de
șaisprezece ani, Maegor a devenit cel mai tânăr cavaler din cele Șapte
Regate.
Au urmat și alte isprăvi.În anul 29, apoi în 30 D.C., Maegor i-a însoțit
pe OsmundStrongși Aethan Velaryon la Treptele de Piatră, în căutarea
piratului lyseanSargosoSaanși a luptat în câteva încăierări sângeroase,
dovedindu-se atât neînfricat, cât și letal.În anul 31 D.C., el l-a urmărit în
Ținuturile Riverane pe faimosul cavaler-tâlhar Gigantul Tridentului și l-
a omorât.
Totuși Maegor nu era încă un călărețde dragoni. Deși în ultimii ani ai
domniei lui Aegon, o duzină de pui se născuseră printre focurile de pe
Piatra Dragonului și fuseseră oferiți prințului, el i-a refuzat pe toți. Când
nepoțica lui, Rhaena, pe atunci în vârstă de numai doisprezece ani, a suit
în văzduh călare pe Dreamfyre, nevolnicia aceea a lui Maegor a devenit
subiect de bârfă în tot Debarcaderul Regelui. Lady Alyssa l-a tachinat în
această privință într-o zi la Curte, întrebându-se cu glas tare dacă „Nu
cumva cumnatul meu se teme de dragoni?” Prințul Maegor s-a înnegurat
la față, după care a răspuns cu răceală că exista un singur dragon
vrednic de el.
Ultimii șapte ani ai domniei lui Aegon Cuceritorul au fost
pașnici.După nereușitele din Războiul Dornishean, regele a acceptat
perpetuarea independenței lui Dorneși a zburat la Sunspear călare pe
Balerion la a zecea aniversare a acordului de pace, pentru a participa la
un „banchet de prietenie” cu Deria Martell, prințesa domnitoare din
Dorne. PrințulAenys l-a însoțit călare pe Quicksilver, în timp ce Maegor
a rămas înPiatra Dragonului. Cu sânge și foc, Aegon a făcut din cele șapte
regate unul singur, dar după ce și-a sărbătorit a șaizecea aniversare în
anul 33 D.C., el s-a întors către cărămidă și mortar. Câte jumătate din
fiecare an continua să fie dedicată vizitelor regale, însă acum prințul
Aegon și ladyAlyssa erau cei care călătoreau de la un castel la altul, în
timp ce regele bătrân își împărțea zilele între Piatra Dragonului și
Debarcaderul Regelui.
Sătucul de pescari unde debarcase întâia oară Aegon devenise un
oraș întins și urât-mirositor, în care locuiau pe atunci o sută de mii de
suflete;doar Orașul Vechi și Lannisport erau mai mari. În același timp
însă, din multe puncte de vedere, Debarcaderul Regelui rămăsese o
tabără ostășească crescută la dimensiuni grotești: murdar, duhnitor,
neplanificat, efemer. IarAegonfort, care în vremea aceea se întinsese în
jos pe jumătate din Dealul lui Aegon, era unul dintre cele mai urâte
castele din cele Șapte Regate, o construcție haotică din lemn, pământ și
cărămidă ce depășise de mult vechile palisade din bușteni care-i
fuseseră singurele ziduri.
 În tot cazul nu era potrivit ca sălaș pentru un rege măreț. În anul 35
D.C., Aegon s-a mutat cu toată Curtea înapoi în Piatra Dragonului și a
poruncit ca Aegonfort să fie demolat, pentru ca în locul lui să se
construiască un nou castel. De data aceasta, a decretat el, avea să
clădească în piatră. Tot Aegon i-a numit și pe cei care aveau să se ocupe
de plănuirea și construirea noului castel: Mâna Regelui, lordul Alyn
Stokeworth (Ser OsmundStrong murise cu un an în urmă), și regina
Visenya. (La Curte se glumea că regele Aegon îi dăduse Visenyei sarcina
construirii Fortăreței Roșii astfel ca să nu fie nevoit să-i îndure prezența
în Piatra Dragonului.)
Aegon Cuceritorul a murit de atac de cord în Piatra Dragonului, în
anul 37 D.C. Nepoții lui, Aegon și Viserys, i-au fost alături în clipa morții,
în Sala Mesei Pictate; regele le arăta amănuntele cuceririlor sale. Prințul
Maegor, care pe atunci locuia în Piatra Dragonului, a rostit necrologul
după ce trupul tatălui său a fost așezat pe un rug funerar în curtea
castelului. Regele purta armură de luptă și mâinile înzăuate îi erau
încrucișate pe mânerul Focului Negru. Încă din zilele Vechii Valyrii,
obiceiul Casei Targaiyen fusese de a-și arde morții, în loc să le
încredințeze resturilor pământului. Flăcările lui Vhagar au fost cele care
au aprins rugul. Focul Negru a ars odată cu regele, însă a fost recuperată
de Maegor după aceea, cu lama mai întunecată, dar altfel nevătămată.
Niciun foc obișnuit nu putea face rău oțelului valyrian.
În urma Dragonului au rămas sora lui Visenya, fiii lui, Aenysși
Maegor, și cinci nepoți. Prințul Aenys avea treizeci de ani la moartea
tatălui său, iar prințul Maegor douăzeci și cinci.
Aenys fusese în Highgarden în vizită regală, când murise tatăl său,
dar Quicksilver l-a adus la Piatra Dragonului pentru funeralii. După
aceea el și-a pus coroana din fier și rubine a tatălui, iar Marele Maester
Gawen l-a proclamat Aenys de Casa Targaryen, Primul pe Numele Său,
Rege al Andalilor, al Rhoynarilorși al Primilor Oameni și Protector al
Ținutului. Lorzii care veniseră la Piatra Dragonului pentru a-și lua
rămas-bun de la regele lor au îngenuncheat și au plecat capetele. Când
a sosit rândul prințului Maegor, Aenys l-a ridicat în picioare, l-a sărutat
pe obraz și a rostit:
— Frate, tu nu trebuie să mai îngenunchezi niciodată în fața mea. Noi
doi vom conduce Ținutul acesta împreună.
Apoi i-a înmânat spada tatălui lor, Focul Negru, spunând:
— Tu ești mai destoinic decât mine în a purta spada aceasta.
Mânuiește-o în slujba mea și voi fi mulțumit.
(Darul acela s-a dovedit cu totul lipsit de înțelepciune, așa cum aveau
s-o dovedească evenimente ulterioare. Deoarece regina Visenya îi
dăruise deja Sora întunecată fiului ei, prințul Maegor avea acum ambele
spade străvechi din oțel valyrianale Casei Targaryen. Din clipa aceea
însă el să folosească doar Focul Negru, lăsând-o pe Sora Întunecată pe
peretele iatacului său din Piatra Dragonului.)
După încheierea ritualurilor funerare, noul rege și alaiul său au
pornit pe mare până la Debarcaderul Regelui, unde Tronul de Fier
continua să se afle în mijlocul mormanelor de sfărâmături și pământ
noroios. VechiulAegonfort fusese dărâmat și gropi adânci și tuneluri
presărau dealul în care erau săpate beciurile și fundațiile Fortăreței
Roșii, totuși noul castel nu începuse încă să se ridice. Cu toate acestea,
mii de oameni au venit să-l aclame pe regele Aenys, când s-a așezat pe
tronul răposatului său tată.
După aceea Înălțimea Sa a pornit spre Orașul Vechi, pentru a primi
binecuvântarea Înaltului Septon. Deși ar fi putut străbate distanța în
numai câteva zile pe Quicksilver, Aenys a preferat să meargă pe uscat,
însoțit de trei sute de cavaleri și de suitele lor. Regina Alyssa a călărit
alături, împreună cu cei trei copii mai mari ai lor. Prințesa Rhaena avea
paisprezece ani pe atunci și era o fată ce fura inima oricărui cavaler ce
o zărea; prințul Aegon avea unsprezece ani, iar prințul Viserys opt
ani.(Frații lor mai mici, Jaehaerysși Alysanne, au fost considerați prea
plăpânzi pentru un asemenea drum dificil și au rămas în Piatra
Dragonului.)După ce a pornit din Debarcaderul Regelui, alaiul regelui a
mers către miazăzi, către Capătul Furtunii, apoi spre apus, peste
Hotarele dor- nishene, către Orașul Vechi, poposind la fiecare castel din
cale. S-a decretat că întoarcerea avea să fie prin Highgarden, Lannisport
și Riverrun.
Pe tot parcursul drumului, oamenii de rând au apărut cu sutele și
miile pentru a-i întâmpina pe rege și regină și a-i aclama pe tinerii prinți
și prințesă. Dar în vreme ce Aegon și Viserys au fost încântați de ovațiile
mulțimilor și de ospețele și petrecerile cu care toate castelele i-au
desfătat pe noul monarh și familia sa, prințesa Rhaena a revenit la
timiditatea ei anterioară. În Capătul Furtunii, maesterul lui Orys
Baratheon a scris chiar: „Prințesa a părut că nu-și dorea să fie acolo și
nici n-a fost încântată de nimic din ce a văzut sau auzit. Abia dacă apărut
să mănânce, nu a vrut să vâneze, nici cu hăitașii, nici cu șoimii, iar când
a fost rugată să cânte – întrucât se spunea că avea un glas minunat –, a
refuzat nepoliticos și a revenit în odăile ei.” Prințesa fusese extrem de
nemulțumită să se despartă de Dreamfyreși de cea mai recentă dintre
favoritele ei, Melony Piper, o fecioară cu părul roșu din Ținuturile
Riverane. Abia după ce mama ei, regina Alyssa, a trimis după lady
Melony să li se alăture în vizita regală,Rhaenași-a abandonat
îmbufnarea și a participat la festivități.
În Septul Stelat, Înaltul Septon l-a uns pe Aenys Targaryen, tot așa
cum predecesorul lui îl unsese cândva pe tatăl său, și i-a pus pe cap o
coroană de aur galben cu chipurile Celor Șapte incrustate cu jad și perle.
Pe cândAenys primea binecuvântarea Tatălui Credinței, alții își
exprimau însă îndoieli despre vrednicia lui pentru a ocupa Tronul de
Fier. Westeros avea nevoie de un războinic, se șoptea, și Maegor era în
mod limpede cel mai puternic dintre cei doi fii ai Dragonului. În fruntea
clevetitorilor era însăși regina-văduvă Visenya Targaryen. „Adevărul
este destul de limpede”, se spune că ar fi zis ea. „Până și Aenys îl vede.
De ce altfel i-ar fi dăruit FoculNegru fiului meu? El știe că doar Maegor
are puterea să conducă.”
Curajul noului rege avea să fie pus la încercare mai devreme decât și-
ar fi putut imagjna cineva. Războaiele Cuceririi lăsaseră cicatrici în tot
Ținutul. Fiii care ajunseseră acum la maturitate visau să-și răzbune tații
omorâți cu mult timp în urmă. Cavalerii își aminteau zilele când un
bărbat cu o spadă, un cal și o armură își putea croi drum spre bogății și
glorie, spintecând în stânga și-n dreapta. Lorzii își aminteau o vreme
când nu avuseseră nevoie de aprobarea regelui pentru a-i dijmui pe
oamenii de rând sau pentru a-și ucide dușmanii. „Lanțurile făurite de
Dragon pot fi totuși frânte”, își spuneau nemulțumiții între ei. „Ne putem
recâștiga libertățile, însă acum este momentul să lovim, deoarece regele
cel nou este slab.”
 Primele mișcări de revoltă s-au consemnat în Ținuturile Riverane,
printre ruinele colosale ale Harrenhalului. Aegon dăruise castelul lui
serQuentonQoherys, vechiul lui maestru de arme. Când lordul Qoherys
a murit în urma unei căderi de pe cal în anul 9 D.C., titlul a revenit
nepotului său, Gargon, un bărbat gras și nesăbuit, cu un apetit scandalos
pentru fete tinere, care a devenit cunoscut ca Gargon Oaspetele. În scurt
timp lordul Gargons-a acoperit de infamie, deoarece participa la toate
nunțile ce aveau loc pe domeniile sale, astfel ca să se poată bucura de
dreptul primei nopți care-i revenea lordului. Cu greu poate fi închipuit
un oaspete mai puțin binevenit la o nuntă. De asemenea, el își băga în
pat soțiile și fiicele propriilor lui servitori.
Regele Aenys se afla încă în vizita sa, fiind musafirul lordului Tully de
Riverran pe drumul de întoarcere la Debarcaderul Regelui, când tatăl
unei fecioare care fusese„onorată” de lordul Qoherys i-a deschis o ușă
unui proscris care se autointitula Harren cel Roșu și susținea că ar fi
nepotul lui Harren cel Negru. Atacatorii l-au smuls pe nobilul lord din
patul său și l-au târât în pădurea zeilor castelului, unde Harren i-a
retezat mădularul și l-a aruncat la câini. Câțiva soldați loiali au fost uciși;
restul au acceptat să i se alăture lui Harren, care s-a declarat lord de
Harrenhal și Regele al Râurilor (nefiind om de fier, nu putea să
revendice insulele).
Când vestea a ajuns la Riverrun, lordul Tully l-a îndemnat pe rege să
suie înspinarea luiQuicksilverși să coboare asupra Harrenhalului, așa
cum făcuse tatăl său. Însă Înălțimea Sa, amintindu-și poate de moartea
mamei lui la Dorne, i-a poruncit lui Tully să-și cheme lorzii stegari și a
zăbovit laRiverrun până la adunarea lor. Abia după ce s-au strâns o mie
de oameni,Aenys a pornit la drum… dar când a ajuns la Harrenhal, l-a
găsit pustiu cu excepția leșurilor. Harren cel Roșu îi ucisese pe slujitorii
lordului Gargonși luase calea pădurilor cu banda sa.
Până când Aenys a revenit la Debarcaderul Regelui, veștile se
înrăutățiseră și mai mult. În Vale, Jonos, fratele mezin al lordului
RonnelArryn, își înlăturase fratele de la tron, îl întemnițase și se
declarase pe sine Rege al Muntelui și Văii. Pe Insulele de Fier, alt preot-
rege ieșise din mare și anunțase că era Lodos Cel de Două Ori Înecat, fiul
Zeului înecat, revenit după ce-și văzuse tatăl. Iar în Munții Roșii din
Dorne apăruse un pretendent intitulat Regele Vultur, care-i chemase pe
toți dornishenii adevărați să răzbune ticăloșiile abătute de Targaryeni
peste Dorne. Deși prințesaDeria îl respinsese, jurând că ea și toți
dornishenii loiali nu doreau decât pace, mii de oameni s-au înrolat sub
flamurile sale, coborând din dealuri si suind din întinderile de nisip,
pentru a trece munții pe cărările caprelor și a pătrunde în Reach.
„Acest Rege Vultur”, i-a scris regelui lordul HarmonDondarrion, „este
pe jumătate nebun, iar cei ce-l urmează sunt o adunătură nedisciplinată
și nespălată. Le putem simți duhoarea apropiindu-se de la cincizeci de
leghe depărtare.” Lascurt timp după aceea însă, aceeași adunătură i-a
atacat și cucerit castelul Blackhaven. Regele Vultur i-a retezat nasul
luiDondarrion, după care a incendiat Blackhavenși și-a urmat drumul.
Regele Aenysștia că rebelii aceia trebuiau reprimați, dar a părut
incapabil să se hotărască de unde să înceapă. Marele Maester Gawena
scris că regele nu putea înțelege de ce se întâmplau toate astea. Poporul
îl iubea pe el, nu? JonosArryn, acest nou Lodos, Regele Vultur... le făcuse
oare vreun rău? Dacă ei aveau nemulțumiri, de ce nu i le prezentau? „I-
aș fi ascultat cu multă atenție.”Înălțimea Sa s-a gândit să trimită soli
rebelilor, pentru a le afla motivele acțiunilor. Temându-se că
Debarcaderul Regelui ar putea să nu fie sigur atâta vreme cât Harren cel
Roșu era viu și se afla în apropiere, Aenys a trimis-o pe regina Alyssași
pe copiii lor cei mai mici la Piatra Dragonului. I-a poruncit apoi Mâinii
sale, lordul Alyn Stokeworth, să plece cu o flotă și o armată în Vale,
pentru a-l răsturna pe JonosArrynși a-l readuce la conducere pe fratele
său Ronnel. Însă, când corăbiile au fost gata de plecare, regele a retras
porunca aceea, temându-se că plecarea lui Stokeworth va lăsa
Debarcaderul Regelui fără apărare. De aceea, el a trimis Mâna Regelui
cu numai câteva sute de oameni să-l vâneze peHarren cel Roșu și a
hotărât convocarea unui Mare Consiliu pentru a discuta modul cel mai
bun pentru a-i reprima pe ceilalți rebeli.
În vreme ce regele tărăgăna trecerea la acțiune, lorzii lui au pornit la
luptă. Unii au acționat pe baza propriei lor autorități, alții la unison cu
regina-văduvă. În Vale, lordul Allard Royce de Runestone a adunat
douăzeci de lorzi stegari loiali și a pornit împotriva lui Eyrie,
învingându-i cu ușurință pe susținătorii autointitulatului Rege al
Muntelui și Văii. Însă când ei au cerut eliberarea lordului lor legitim,
JonosArrynși-a trimis fratele prin Poarta Lunii. Acela a fost tristul sfârșit
al lui RonnelArryn, care zburase de două ori peste Lancea Uriașului
călare pe un dragon.
Eyrie era inexpugnabilă față de orice atacuri obișnuite, astfel că
„regele”Jonosși discipolii lui încăpățânați i-au scuipat sfidător pe
susținătorii din înălțimi și s-au pregătit pentru un asediu… până ce
prințul Maegor a apărut în văzduh deasupra lor, călare pe Balerion.
Mezinul Cuceritorului revendicase până la urmă un dragon: nimeni altul
decât Teroarea Neagră, cel mai măreț dintre toți.
Decât să înfrunte văpăile lui Balerion, garnizoana din Eyrie l-a
capturat pe pretendent și l-a trimis lordului Royce, deschizând din nou
Poarta Lunii și procedând cu Jonos Regicidul tot așa cum el procedase
cu fratele său. Predarea i-a scăpat pe susținătorii pretendentului de
arderea de vii, însă nu și de moarte. După ce a ocupat Eyrie, prințul
Maegor i-a executat până la unul. Până și celor mai nobili dintre ei li s-a
refuzat onoarea de a muri de sabie; trădătorii nu meritau decât
ștreangul, a decretat Maegor, și de aceea cavalerii capturați au fost
spânzurați goi-pușcă de zidurile lui Eyrie, zbătându-se într-o moarte
lentă. Hubert Arryn, un văr al frațilormorți, a fost instalat ca lord de Vale.
Întrucât avea deja șase fii de la soția sa, lady Royce de Runestone,
succesiunea Arryn părea asigurată.
Pe Insulele de Fier, Goren Greyjoy, Lord Secerător de Pyke, i-a adus
„regelui”Lodos(Al Doilea pe Numele Său) un sfârșit la fel de rapid,
strângând o sută de corăbii lungi cu care a atacat Vechiul Wykși Marele
Wyk, unde susținătorii pretendentului erau cei mai numeroși, și a trecut
mii de potrivnici prin sabie. După aceea, a pus capul regelui-preot într-
un butoiaș cu saramură și l-a trimis la Debarcaderul Regelui. Regele
Aenys a fost atât de încântat de darul acela, încât i-a promis lui Greyjoy
orice hatâr i-ar fi trecut prin minte, ceea ce s-a dovedit însă lipsit de
înțelepciune. Dorind să se dovedească un adevărat fiu al Zeului Înecat,
lordul Goren i-a cerut regelui dreptul de a-i alunga pe toți septoniiși
septele ce sosiseră pe Insulele de Fier după Cucerire, pentru a-i converti
pe oamenii de fier la adorarea Celor Șapte. Regele Aenys n-a putut decât
să accepte.
 Rebeliunea cea mai întinsă și mai amenințătoare rămânea cea a
Regelui Vultur în Hotarele dornishene. Deși prințesa Deria a continuat
să proclame înfierări din Sunspear, mulți bănuiau că ea făcea un joc
dublu, deoarece nu ieșea pe câmpul de bătălie împotriva rebelilor și se
zvonea că le trimitea oameni, bani și provizii. Adevărat sau nu, sute de
cavaleri dornisheniși câteva mii de sulițași experimentați se alăturaseră
adunăturii Regelui Vultur, iar adunătura în sine crescuse enorm,
depășind treizeci de mii de oameni. Armia lui devenise atât de mare,
încât Regele Vultur a luat o decizie prost gândită și și-a divizat forțele.
În vreme ce el a înaintat spre apus împotriva Cântecului Nopții și a lui
Horn Hill cu jumătate din trupele dornishene, cealaltă jumătate a pornit
spre răsărit pentru a asedia Stonehelm, așezământul Casei Swann, sub
comanda lordului Walter Vyl, fiul Iubărețului-văduvelor.
Ambele oști au cunoscut un sfârșit dezastruos. Orys Baratheon,
cunoscut acum ca Orys Ciungul, a pornit pentru ultima oară din Capătul
Furtunii pentru a-i zdrobi pe dornisheni sub zidurile lui Stonehelm.
Când WalterWyli-a fost adus înainte, rănit, dar viu, lordul Orys a spus:
— Tatăl tău mi-a luat mâna. Acum eu o voi lua pe a ta, ca restituție.
Spunând cuvintele acelea, a retezat mâna cu care lordul Walter își
mânuia spada. După care i-a tăiat și cealaltă mână, și ambele picioare,
numindu-le „dobânda” sa. Ca o ciudățenie a sorții, lordul Baratheon a
murit pe drumul de întoarcere la Capătul Furtunii, în urma rănilor pe
care el însuși le primise în lupte, dar fiul său, Davos, a spus mereu că
murise mulțumit, zâmbind spre mâinile și picioarele intrate în
putrefacție, ce se legănau în cortul său ca o funie de cepe.
Regele Vultur însuși nu s-a bucurat de o soartă mai bună. Neizbutind
să cucerească Cântecul Nopții, el a abandonat asediul și a continuat spre
apus, însă lady Caron a ieșit din castel în urma lui și s-a raliat unei armii
puternice conduse de HarmonDondarrion, mutilatul lord de
Blackhaven. Între timp, lordul SamwellTarly de Horn Hill a apărut pe
neașteptate în flancul direcției de înaintare a dornishenilor cu câteva
mii de cavaleri și arcași. Lordul acela era poreclit Sălbaticul Sam și așa
s-a și dovedit în bătălia sângeroasă ce a urmat, în care a ucis zeci de
dornisheni cu spada lui uriașă din oțel valyrian, numită Năpasta Inimii.
Regele Vultur avea de două ori mai mulți oameni decât cei trei inamici
ai săi laolaltă, însă majoritatea erau neinstruiți și nedisciplinați, iar când
s-au văzut înfruntând cavaleri împlătoșați care soseau atât din față, cât
și din spate, ei au rupt rândurile. Lepădându-și lăncile și scuturile,
dornishenii s-au împrăștiat și au luat-o la fugă spre munții îndepărtați,
dar lorzii Hotarelor i-au urmărit și i-au doborât în „Vânătoarea
Vulturului”, așa cum a devenit cunoscută mai târziu.
Cât despre regele rebel însuși, bărbatul care își spunea Regele Vultur,
a fost capturat de viu și legat în pielea goală între doi stâlpi de către
Sălbaticul Sam Tarly. Menestrelilor le place să spună că el a fost sfâșiat
în bucăți tocmai de vulturii de la care își împrumutase stilul, dar
adevărul este că a murit de sete și de frig, iar păsările de pradă n-au
coborât asupra lui decât după ce murise. (În anii următori, alți bărbați
aveau să-și asume titlul de Rege Vultur, dar nimeni nu poate spune dacă
au fost sau nu din același sânge cu cel dintâi.)În general, moartea sa este
considerată drept sfârșitul celui de-Al Doilea Război Dornishean, deși
nu-i tocmai corect, întrucât niciun lord din Dorne n-a luptat în el, iar
prințesa Deria a continuat să-l defăimeze pe Regele Vultur până la
moartea lui și nu a luat parte la campaniile sale.
Primul dintre rebeli s-a dovedit de asemenea și ultimul, iar Harren
cel Roșu a fost încolțit în cele din urmă într-un sat la apus de Ochiul
Zeilor. Regele proscris n-a murit resemnat. În ultima sa luptă, el l-a ucis
pe Mâna Regelui, lordul Alyn Stokeworth, dar a fost doborât de scutierul
acestuia, Bernarr Brune. Recunoscător, regele Aenysl-a învestitcavaler
pe Brune și i-a răsplătit pe Davos Baratheon, SamwellTarly,Dondarrion
Fără-nas, Ellyn Caron, Allard Royce și Goren Greyjoy cu aur, titluri și
onoruri. Cele mai mari laude le-a revărsat însă asupra propriului său
frate. Când a revenit la Debarcaderul Regelui, prințul Maegor a fost
primit ca un erou. Regele Aenys l-a îmbrățișat înaintea unei mulțimi
care ovaționa și l-a numit Mana Regelui. Iar când, la sfârșitul anului
aceluia, doi pui de dragon au ieșit din găoace printre gropile de foc de
pePiatra Dragonului, apariția lor a fost considerată un semn.
Totuși armonia dintre fiii Dragonului n-a durat mult.
Poate că era inevitabil conflictul, întrucât cei doi frați aveau firi foarte
deosebite. Regele Aenys își iubea soția, copiii și poporul și nu dorea în
schimb decât să fie iubit. Sabia și lancea pierduseră orice atracție
avuseseră vreodată pentru el.Înălțimea Sa s-a afundat în schimb în
alchimie, astronomie și astrologie, s-a dedat plăcerilor muzicii și
dansului, a purtat cele mai fine mătăsuri, blănuri și catifele și s-a bucurat
de compania maesterilor, septonilorși cărturarilor. Fratele său Maegor,
mai înalt, mai lat în spateși înfricoșător de puternic, nu avea răbdare
pentru asemenea preocupări, ci trăia doar pentru războaie, turniruri și
bătălii. Pe bună dreptate, el era a privit ca unul dintre cei mai de seamă
cavaleri din Westeros, deși au fost consemnate de asemenea sălbăticia
pe care o dovedea pe câmpul de luptă și cruzimea față de dușmanii
învinși. Regele Aenys căuta întotdeauna să facă plăcere; confruntat cu
dificultăți, el răspundea cu prin vorbe blânde, pe când replica lui Maegor
era mereu oțel și foc. Marele Maester Gawen a scris că Aenys se încredea
în toți oamenii, pe când Maegor nu se încredea în nimeni. Tot Gawen a
observat că regele era ușor influențabil, oscilând de o parte și de alta ca
o trestie de vânt, gata să urmeze cuvintele pe care i le șoptise ultimul
consilier spre care își plecase urechea. Pe de altă parte, prințul Maegor
era rigid ca un baston de fier, nedispus să cedeze sau să se îndoaie.
În ciuda deosebirilor acelora, fiii Dragonului au continuat să conducă
împreună aproape doi ani. Dar, în anul 39 D.C., regina Alyssa i-a dăruit
regelui Aenys alt moștenitor, o fată pe care a numit-o Vaella, care din
păcate a murit în leagăn la scurt timp după aceea. Poate că dovada aceea
continuă a fertilității reginei l-a împins pe prințul Maegor spre pasul
următor. Indiferent care ar fi fost motivul, el a șocat Ținutul și pe rege
deopotrivă, când a anunțat pe neașteptate că lady Ceryse era stearpă și
că de aceea își luase a doua soție, pe AlysHarroway, fiica noului lord de
HarrenhaL
Nunta a avut loc în Piatra Dragonului, sub oblăduirea reginei-văduve
Visenya. Întrucât septonul castelului a refuzat să oficieze căsătoria,
Maegorși noua lui mireasă au fost uniți printr-un ritual valyrian,
„împreunați prin sânge și foc.“ Căsătoria a avut loc fără acordul, știința
sau prezența regelui Aenys. Când a devenit cunoscută, cei doi frați
vitregi s-au certat amarnic. Înălțimea Sa n-a fost singurul mânios.
Manfred Hightower, tatăl lui lady Ceryse, a protestat pe lângă rege,
cerând ca lady Alys să fie îndepărtată. Iar în Septul Stelat din Orașul
Vechi, înaltul Septon a mers încă și mai departe, acuzând căsătoria lui
Maegor ca fiind păcat și concubinaj și numind-o pe noua mireasă a
prințului „târfa din Harroway”. Înaintea ei, a tunat Înaltul Septon, n-avea
să se plece niciun fiu sau fiică adevărată a celor Șapte Regate.
Prințul Maegor a rămas neînduplecat. El a atras atenția că tatăl său
se însurase cu ambele lui surori; obiceiurile Credinței îi puteau conduce
pe oamenii de rând, dar nu și pe cei din sângele dragorilor. Niciun
cuvânt al regelui Aenys n-a putut vindeca rana pe care au deschis-o
astfel vorbele fratelui său, iar mulți lorzi cucernici din cele Șapte Regate
au condamnat mariajul și au început să vorbească pe față despre „Târfa
lui Maegor”.
Jignit și mânios, regele Aenys i-a dat fratelui său de ales: fie să
renunțe la AlysHarrowayși să revină la lady Ceryse, fie să sufere cinci
ani de surghiun. Prințul Maegor a ales surghiunul. În anul 40 D.C., el a
plecat în Pentos, împreună cu lady Alys, dragonul Balerionși spada
Focul Negru. (S-a spus că Aenys i-ar fi cerut să înapoieze Focul Negru, la
care fratele lui ar fi replicat: „O invit pe Înălțimea Ta să încerce să mi-o
ia.”) Lady Ceryse a fost abandonată în Debarcaderul Regelui.
Pentru a-l înlocui pe fratele său în funcția de Mâna Regelui, Aenys a
apelat la septonul Murmison, un cleric cucernic despre care se spunea
că ar fi fost capabil să-i tămăduiască pe bolnavi prin atingerea cu
palmele. (Regele îl pusese să atingă cu palmele pântecele lui lady Ceryse
în fiecare seară, cu speranța că fratele lui s-ar putea căi de nesăbuința
sa dacă soția lui legitimă putea deveni fecundă, dar în scurt timp nobila
doamnă s-a săturat de ritualul acelsnocturnși a plecat din Debarcaderul
Regelui spre Orașul Vechi, unde s-a alăturat tatăluiei înHightower.) Fără
doar și poate Înălțimea Sa sperase că alegerea va satisface Credința.
Dacă așa a fost cu adevărat, atunci se înșelase. Septonul Murmison n-a
putut vindeca Ținutul, tot așa cum n-a putut aduce fertilitatea lui
CeryseHightower. Înaltul Septon a continuat să tune și să fulgere, iar în
tot Ținutul lorzii au vorbit în castelele lor despre slăbiciunea regelui.
— Cum poate el stăpâni cele Șapte Regate, când nu-și poate stăpâni
nici propriul frate? au zis ei.
Regele a rămas indiferent față de nemulțumirile din Ținut. Pacea
revenise, fratele lui rebel se afla dincolo de Marea Îngustă și un castel
nou și măreț începuse să se ridice pe coama Dealului lui Aegon: clădită
din piatră roșu-deschis, noua cetate de scaun a regelui avea să fie mai
mare și mai somptuoasă decât Piatra Dragonului, cu ziduri masive,
fortificații și turnuri capabile să reziste oricărui inamic. Cei din
Debarcaderul Regelui au numit-o Fortăreața Roșie și construirea ei a
devenit obsesia regelui.
—Descendenții mei vor domni o mie de ani din locul acesta, a
declarat Înălțimea Sa.
Cu gândul poate la descendenții aceia, în anul 41 D.C. Aenys
Targaryen a comis o gafă dezastruoasă, anunțându-și intenția de a o
mărita pe fiica sa Rhaena cu fratele ei Aegon, urmașul la Tronul de Fier.
Prințesa avea optsprezece ani, iar prințul cincisprezece. Ei fuseseră
apropiați încă din copilărie, tovarăși de joacă în adolescență. Deși nu
revendicase niciodată propriul său dragon, Aegon suise de multe ori în
văzduh cu sora sa, pe Dreamfyre. Zvelt, chipeș, și tot mai înalt de la un
an la altul, Aegon era considerat de mulți imaginea leită a bunicului său
la aceeași vârstă. Trei ani de servitute ca scutier îi șlefuiseră abilitățile
cu sabia și toporul și era considerat cel mai bun tânăr sulițaș din Ținut.
În ultima vreme multe fete priviseră cu interes pe prinț, iar Aegon nu
fusese indiferent la farmecele lor. „Dacă prințul nu se va însura”, a scris
Marele MaesterGawen către Citadelă, „este posihil ca în scurtă vreme
Înălțimea Sa să fie nevoită să se mulțumească cu un nepot bastard.”
Prințesa Rhaena avea de asemenea mulți pețitori, dar, spre deosebire
de fratele ei,nu-l încurajase pe niciunul dintre ei. Ea prefera să-și
petreacă zilele cu frațiiși surorile, cu câinii și pisicile, și cu favorita ei cea
mai recentă, Alayne Royce, fiicalordului deRunestone… o fată grăsună
și banală, dar atât de îndrăgită încât Rhaenaolua uneori în zbor pe
spinarea luiDreamfyre, așa cum făcea și cu fratele ei Aegon. De cele mai
multe ori însă Rhaena zbura de una singură. După împlinirea a
șaisprezece ani, prințesa s-a declarat o femeie matură, „liberă să zbor
unde voi dori”.
Și într-adevăr așa a făcut. Dreamfyre a fost zărită hăt departe, tocmai
la Harrenhal, Tarth, Runestone sau Gulltown. Se șoptea (deși nu s-a
dovedit niciodată) că în unul dintre zborurile acelea Rhaenași-ar fi
dăruit floarea fecioriei unui iubit din popor. Unii povesteau că ar fi fost
vorba despre un cavaler rătăcitor, alții pomeneau de un menestrel, un
fiu de fierar, un septon de sat. În lumina zvonurilor acelora, unii au
sugerat că era posibil ca Aenys să fi simțit nevoia de a-și vedea fiica
măritată cât mai curând. Indiferent de adevărul presupunerilor, Rhaena
ajunsese într-adevăr la vârsta măritișului, fiind cu trei ani mai mare
decât fuseseră părinții ei când se căsătoriseră.
Ținând seama de tradițiile și practicile Casei Targaryen, căsătoria
între copiii lui cei mai mari trebuie să fi părut cursul evident pentru
regele Aenys. Afecțiunea dintre Rhaenași Aegon era bine-cunoscută și
niciunul nu ridica vreo obiecție față de căsătorie; ba chiar, multe
sugerează că ambii anticipaseră un asemenea parteneriat încă de când
se jucaseră prima dată împreună în copilăria petrecută în Piatra
Dragonului și în Aegonfort.
Furtuna care a întâmpinat anunțul regelui i-a luat pe toți prin
surprindere, deși semnele de avertizare fuseseră îndeajuns de limpezi
pentru cei înțelepți să le citească. Credința trecuse cu vederea, sau cel
puțin ignorase, căsătoria Cuceritorului cu cele două surori ale sale, dar
nu era dispusă să procedeze la fel pentru nepoții lui. Dinspre Septul
Stelat a sosit o condamnare usturătoare, care acuza căsătoria dintre
frate și soră ca fiind o necuviință. Copiii zămisliți dintr-o asemenea
însoțire ar fi fost „spurcăciuni în ochii zeilor și ai oamenilor”, a
proclamat Tatăl Credincioșilor într-o declarație care a fost citită de zece
mii de septoni în toate cele Șapte Regate.
Aenys Targaryen era faimos pentru indecizia sa, totuși acum,
confruntat de furia Credinței, s-a încordat și a devenit încăpățânat.
Regina-văduvă Visenya i-a spus că nu avea decât două opțiuni: fie
abandona căsătoria și găsea alte perechi pentru fiul și fiica sa, fie suia pe
Quicksilverși zbura la Orașul Vechi, ca să ardă Septul Stelat și pe Înaltul
Septon odată cu el.
Regele Aenys n-a recurs la niciuna dintre variante, ci a insistat să-și
urmeze decizia inițială.
În ziua căsătoriei, străzile din jurul Septului Aducerii Aminte – clădit
în vârful Dealului lui Rhaenys și numit așa în cinstea reginei prăbușite
aDragonului— erau mărginite de ambele părți de Fiii Războinicului în
armuri argintii strălucitoare, care îi priveau cu atenție pe toți invitații la
nuntă, pe măsură ce treceau, pe jos, călare sau în lectici. Lorzii mai
înțelepți, poate așteptându-se la așa ceva, se feriseră să vină.
Cei care au venit totuși pentru a fi martori au văzut mai mult decât o
nuntă. La ospățul de după ceremonie, regele Aenysși-a amplificat
eroarea, acordându-i titlul de prinț de Piatra Dragonului
prezumptivului succesor, prințul Aegon. O tăcere a pogorât peste sală la
auzul acelor cuvinte, deoarece toți cei prezenți știau că titlul îi
aparținuse până atunci prințului Maegor. La masa înaltă, regina Visenya
s-a ridicat și a părăsit sala fără acceptul regelui, în noaptea aceea, ea a
încălecat pe Vhagar și a revenit laPiatra Dragonului; cronicile scriu că
atunci când dragonul ei a trecut prin fața lunii, fața acesteia s-a înroșit
ca sângele.
Aenys Targaryen n-a părut să înțeleagă măsura în care stârnise
Ținutul împotriva sa. Doritor să recâștige simpatia oamenilor de rând,
el a decretat că prințul și prințesa vor face o vizită regală prin Ținut,
gândindu-se fără doar și poate la ovațiile ce-l întâmpinaseră pe el peste
tot când fusese în propria sa vizită. Mai înțeleaptă poate decât tatăl ei,
prințesaRhaena i-a cerut voie s-o iași pe Dreamfyre, însă Aenys i-a
interzis. Întrucât prințul Aegon încă nu călărise un dragon, regele se
temea că lorzii și poporul l-ar putea considera pe fiul lui lipsit de
bărbăție, dacă-i vedeau soția pe un dragon, iar el călărind un buiestraș.
Regele judecase cu totul greșit starea de spirit a regatului, pietatea
poporului său și puterea cuvintelor Înaltului Septon. Din prima zi a
călătoriei lor, Aegon, Rhaenași alaiul lor au fost huiduiți de mulțimi
deCredincioși, oriunde s-or fi dus. La Iazul Fecioarelor, nu a putut fi găsit
nici măcar un singur septon care să pronunțe o binecuvântare la
banchetul pe care lordul Mooton l-a dat în cinstea lor. Când au ajuns
Harrenhal, lordul LocasHarroway a refuzat să-i primească în castel dacă
nu acceptau să o recunoască pe fiica sa Alys ca fiind unica si legitima
soție a unchiului lor. Refuzul lor nu le-a atras iubirea cucernicilor, ci
doar o noapte friguroasă și umedă petrecută în corturi sub zidurile
uriașe ale castelului măreț al lui Harren cel Negru. Într-un sat din
Ținuturile Riverane, câțiva Frați Săraci au mers într-atât, încât să arunce
cu tină în cuplul regal.
Prințul Aegon și-a scos spada pentru a-i pedepsi și a trebuit să fie
oprit de propriii lui cavaleri, deoarece suita prințului era mult copleșită
numeric. Asta n-a împiedicat-o însă pe prințesa Rhaena să călărească
până la ei și să le spună:
— Văd că sunteți viteji, când aveți de-a face cu o fată pe cal. Data
viitoare când voi veni, voi fi pe un dragon. Vă rog s-aruncați și atunci cu
pământ în mine.
În alte părți ale Ținutului, lucrurile mergeau din rău în mai rău.
Septonul Murmison, Mâna Regelui, a fost exclus din Credință ca
pedeapsă pentru că oficiase slujbele nupțiale interzise, moment în care
Aenys însuși a luat pana în mână pentru a-i scrie Înaltului Septon,
cerându-i Preacucerniciei Sale să-l reprimească pe „bunul meu
Murmison”și explicând îndelungata tradiție a căsătoriilor dintre frați și
surori în vechea Valyria. Răspunsul Înaltului Septon a fost atât de
veninos, încât Înălțimea Sa a pălit la față când l-a citit. Departe de a ceda,
Păstorul Credincioșilor îl numea pe Aenys„regele Spurcăciune”și-l
declara un ipocrit și un tiran, care nu avea niciun drept să conducă cele
Șapte Regate.
Credincioșii ascultau. La nici două săptămâni după aceea, pe când
septonul Murmison traversa orașul în lectica sa, un grup de Frați Săraci
a năvălit asupra lui de pe o uliță lăturalnică și l-au sfârtecat cu topoarele.
Fiii Războinicului au început să fortifice Dealul lui Rhaenys,
transformând Septul Aducerii Aminte în propria lor citadelă. Deoarece
terminarea Forțăreței Roșii avea să dureze mai mulți ani, regele a
hotărât că reședința sa din vârful Dealului Visenyei era prea vulnerabilă
și a plănuit să se mute în Piatra Dragonului cu regina Alyssași copiii lor
mai mici. Precauția aceea s-a dovedit înțeleaptă. Cu trei zile înainte de
îmbarcare, doi Frați Săraci au trecut peste zidurile reședinței și au
pătruns în iatacul regal. Doar intervenția promptă a Gărzii Regehu l-a
salvat pe Aenys de la o moarte dezonorantă.
Înălțimea Sa a schimbat Dealul Visenyei cu Visenya însăși în Piatra
Dragonului, regina-văduvă l-a întâmpinat cu vorbele faimoase;.
— Nepoate, ești un prost și un bicisnic. Tu crezi că ar fi cutezat cineva
să-i vorbească așa tatălui tău? Ai un dragon, da? Folosește-l! Zboară la
Orașul Vechi și fă din Septul Stelat un al doilea Harrenhal. Sau îngăduie-
mi mie s-o fac și să-l perpelesc pe idiotul ăla cucernic în numele tău.
Aenys nici n-a vrut să audă deașa ceva. El atrimis-o pe regina-văduvă
în odăile ei din Turnul Dragonului Mării și i-a poruncit să rămână acolo.
Până la sfârșitul anului 41 D.C. mare parte din Ținut fusese cuprins
de convulsiile unei rebeliuni pe scară mare împotriva Casei Targaryen.
Cei patru regi falși care apăruseră după moartea lui Aegon Cuceritorul
păreau acum tot atâția impostori nepricepuți prin comparație cu
amenințarea reprezentată de noua revoltă, întrucât rebelii actuali se
considerau soldați ai celor Șapte Regate, care duceau un război sfânt
împotriva tiraniei păgâne.
Zeci de lorzi cucernici din toate cele Șapte Regate au răspuns
chemării, doborând flamurile regelui și declarându-se de partea
Septului Stelat. Fiii Războinicului au ocupat porțile Debarcaderului
Regelui, controlându-i astfel pe cei care intrau sau ieșeau din oraș, și i-
au alungat pe muncitori din Fortăreața Roșie neterminată. Mii de Frați
Săraci au pornit pe drumuri, silindu-i pe călătorii întâlniți să declare
dacă erau de partea „zeilor sau a Spurcăciunii”,și au protestat în fața
porților castelelor, până ce lorzii acestora au ieșit și l-au acuzat pe regele
targaryan. În Ținuturile Vestului, prințul Aegon și prințesa Rhaena au
fost nevoiți să-și abandoneze vizita și să se adăpostească în castelul
Crakehall. Un sol de la Banca de Fier din Braavos, trimis în Orașul Vechi
ca să trateze cu Martyn Hightower, noul lord de Hightowerși glasul
Orașului Vechi (tatăl său, lordul Manfred, murise cu câteva luni în
urmă), a trimis acasă o misivă în care a spus că Înaltul Septon era
„adevăratul rege al Westerosului din toate punctele de vedere, mai
puțin cu numele”.
Sosirea noului an l-a găsit pe regele Aenys tot în Piatra Dragonului,
sfâșiat de frică și indecizie. Înălțimea Sa nu avea decât treizeci și cinci de
ani, dar se spune că arăta ca un bărbat de șaizeci de ani, iar Marele
MaesterGawen a consemnat că adesea era silit să se întindă în pat,
chinuit de diaree și crampe stomacale. Când niciunul dintre
tratamentele Marelui Maester nu s-au dovedit eficace, regina-văduvă a
luat în seama ei îngrijirea regelui și starea lui Aenys a părut să se
îmbunătățească pentru o vreme… după care s-a prăbușit brusc când a
aflat că mii de Frați Săraci înconjuraseră Crakehall, unde fiul și fiica sa
erau „oaspeți” fără să vrea. După alte trei zile, regele a murit.
Precum tatăl său, Aenys Targaryen, Primul pe Numele Său, a fost
încredințat flăcărilor în Curtea din Piatra Dragonului. La funeralii au
participat fiii lui Viserys și Jaehaerys, care aveau doisprezece, respectiv
șapte ani, și fiica lui Alysanne în vârstă de cinci ani. Văduva lui, regina
Alyssa, i-acântat un prohod și dragonul lui iubit, Quicksilver, a dat foc
rugului, deși s-a consemnat că i s-au alăturat Vermithorși Silverwing.
Regina Visenya n-a fost prezentă. La niciun ceas după moartea
regelui, ea încălecase pe Vhagar și pornise spre răsărit peste Marea
îngustă. Când a revenit, era însoțită de prințul Maegor, pe Balerion.
Maegor a coborât pe Piatra Dragonului doar atât cât să revendice
Coroana; nu pe cea din aur împodobit pe care o îndrăgise Aenys, cu
imagini ale celor Șapte Regate, ci coroana din fier a tatălui lor, încrustată
cu rubine roșii ca sângele. Mama lui i-a pus-o pe cap, iar lorzii și cavalerii
adunați acolo au îngenuncheat când el s-a proclamat Maegor de Casa
Targaryen, Primul pe Numele Său, Rege al Andalilor, al Rhoynarilorși al
Primilor Oameni, Stăpân al celor Șapte Regate și Protector al Ținutului.
Numai Marele Maester Gawen a cutezat să obiecteze. Potrivit tuturor
legilor de succesiune, legi pe care Cuceritorul însuși le afirmase după
Cucerire, Tronul de Fier trebuia să-i revină lui Aegon, fiul regelui Aenys,
a spus bătrânul maester.
— Tronul de Fier va reveni celui care are puterea să-l ocupe, a
replicat Maegor.
După aceea, a decretat execuția imediată a Marelui Maester, retezând
el însuși capul încărunțit al lui Gawen printr-o singură lovitură a Focului
Negru.
Regina Alyssași copiii ei n-au fost de față la încoronarea regelui
Maegor. Ea plecase din Piatra Dragonului la numai câteva ceasuri după
funeraliile soțului ei, traversând marea spre castelul tatălui ei, lordul de
pe apropiata Driftmark. Când a fost anunțat, Maegor a ridicat din
umeri… apoi s-a retras în Sala Mesei Pictate cu un maester, pentru a
dicta misive adresate lorzilor mari și mărunți din tot Ținutul.
În ziua aceea din Piatra Dragonului au plecat o sută de corbi. În ziua
următoare a plecat și Maegor însuși. Călare pe Balerion, el a trecut peste
Golful Apei Negre spre Debarcaderul Regdui, însoțit de regina-văduvă
Visenya pe Vhagar. Apariția dragonilor a iscat răscoale în oraș, deoarece
sute de oameni au încercat să fugă, dar au găsit porțile închise și
baricadate. Fiii Războinicului ocupaseră zidurile orașului, gropile și
mormanele de materiale de construcție de pe locul viitoarei Fortărețe
Roșii și Dealul lui Rhaenys, unde făcuseră din Septul Aducerii Aminte
propria lor fortăreață. Targaryeniiși-au ridicat flamurile pe Dealul
Visenyeiși i-au chemat pe toți cei credincioși lor să li se alăture. Au venit
mii de oameni. Visenya Targaryen a anunțat că fiul ei Maegor venise
pentru a le fi rege.
— Un rege adevărat, din sângele lui Aegon Cuceritorul, care a fost
fratele meu, soțul meu și iubirea mea. Dacă există cineva care să
conteste dreptul fiului meu la Tronul de Fier, să-și dovedească spusele
cu propriul lui trup.
Fiii Războinicului n-au șovăit în a-i accepta provocarea. De pe Dealul
lui Rhaenys au coborât șapte sute de cavaleri în oțel strălucitor, conduși
de marele lor căpitan, ser Damon Morrigen, poreclit Damon Cucernicul.
— Să nu pierdem vremea cu vorbe! i-a spus Maegor. Spadele vor
decide în această privință.
Ser Damon a încuviințat; zeii aveau să acorde victoria celui a cărui
cauză era dreaptă, a zis el.
— Fiecare tabără să aleagă șapte campioni, așa cum se proceda în
Vechiul Andalos. Poți să găsești șase bărbați care să stea alături de tine?
Pentru că Aenys dusese Garda Regelui în Piatra Dragonului, iar
Maegor era singur acum.
Regele s-a întors către mulțime.
— Cine va veni să stea alături de regele său? a strigat el.
Mulți s-au întors înfricoșați, ori s-auprefăcut că nu auziseră, deoarece
vitejia Fiilor Războinicului era bine-cunoscută tuturor. În cele din urmă
însă un bărbat a pășit înainte; nu era cavaler, ci un simplu oștean, care
a spus că se numea DickBean.
— Am fost un om al regelui din copilărie, a zis el. Vreau să mor un om
al regelui.
Abia atunci primul cavaler a înaintat și el.
— Fasolea1 asta ne face pe toți de ocară! a răcnit el. Aici nu există
cavaleri? Nu există oameni loiali?

1 În lb. engleză „bean” înseamnă „fasole” (n. tr.)

 Vorbitorul era Bernarr Brune, scutierul care-l omorâse pe Harren cel
Roșu și fusese învestit cavaler de regele Aenys însuși. Zeflemeaua lui i-
a împins și pe alții să-și ofere spadele. Numele celor patru pe care i-a
ales Megor sunt scrise cu litere mari în istoria Westerosului: cavalerul
rătăcitor ser Bramm de Blackhull, ser Rayford Rosby, ser Guy Lothston,
poreclit Guy Mâncăul, și ser Lucifer Massey, lord de Stonedance.
Numele celor șapte Fii ai Războinicului ni s-au transmis de asemenea.
Ei au fost: ser Damon Morrigen, poreclit Damon Cucernicul, Mare
Căpitan al Fiilor Războinicului, ser Lyle Bracken, ser HarysHorpe,
poreclit Harry Capul Morții, ser Aegon Ambrose, ser DickonFlowers,
bastardul de Beesbury, ser Willam Rătăcitorul și ser Garibald de Șapte
Stele, cavalerul-septon. Stă scris că Damon Cucernicul a condus o
rugăciune, implorându-l pe Războinic să le pună putere în brațe. După
aceea regina-văduvă a dat porunca de începere. Și disputa a pornit.
Dick Bean a murit primul, doborât de Lyle Bracken, la doar câteva
clipe după începerea luptei. După aceea istorisirile diferă destul de mult.
Un cronicar a spus că atunci când a fost spintecat ser Guy Mâncăul, care
era enorm de gras, dinăuntrul lui s-au revărsat resturile a patruzeci de
plăcinte pe jumătate digerate. Un altul a afirmat că ser Garibald de Șapte
Stele a cântat un imn în timp ce lupta. Câțiva au scris că lordul Massey i-
a retezat brațul lui Harry Horpe. Potrivit unei relatări, Harry Capul
Morții și-a trecut toporul de luptă în mâna cealaltă și l-a înfipt între ochii
lordului Massey. Alți cronicari au sugerat că ser Harys a murit pur și
simplu. Unii au spus că lupta a durat multe ore, alții că majoritatea
combatanților au fost doborâți și uciși după numai câteva clipe. Toți au
fost de acord că s-au schimbat lovituri puternice și au fost fapte vitejești,
până ce finalul l-a găsit pe Maegor Targaryen stând singur împotriva lui
Damon Cucernicul și Willam Rătăcitorul. Ambii Fii ai Războinicului
suferiseră răni grave, iar Înălțimea Sa avea Focul Negru în mână, totuși
victoria a stat sub semnul întrebării până în ultima clipă. Chiar în clipa
când s-a prăbușit, ser Willam a trimis spre capul regelui o lovitură
nimicitoare, care i-a crăpat coiful și l-a lăsat fără mișcare. Mulți au crezut
că Maegormurise, până ce mama sa i-a scos coiful spart.
— Regele respiră, a anunțat ea. Regele este viu.
Victoria i-a revenit lui.
 Șapte dintre cei maiputernici fii ai Războinicului erau morți, printre
care comandantul lor, însă rămăseseră mai bine de șapte sute, înarmați,
împlătoșați și strânșipevârful dealului. Regina Visenya a poruncit ca fiul
ei să fie dus la mesteri. Când purtătorii lectiii l-au coborât dealul,
Spadele Credinței au căzut în genunchi în semn de supunere. Regina-
văduvă le-a poruncit să revină în septul fortificat de pe Dealul lui
Rhaenys.
Vreme de douăzeci și șapte de zile, Maegor Targaryen a zăcut între
viață și moarte, în timp ce maesterii l-au tratat cu licori și cataplasme,
iar septonii s-au rugat lângă patul lui. În Septul Aducerii Aminte, Fiii
Războinicului s-au rugat de asemeneași au discutat despre cursul pe
care să-l urmeze. Unii au fost de părere că Ordinul nu avea de ales decât
să-l accepte pe Maegor ca rege, întrucât zeii îl binecuvântaseră cu
victoria; alții au insistat că erau legați prin jurământ să-l asculte pe
Înaltul Septon și să continue lupta.
Între timp Garda Regelui a sosit de la Piatra Dragonului. La porunca
reginei-văduvă, ei au preluat comanda miilor de susținători targariyeni
din orașși au înconjurat Dealul lui Rhaenys. Pe Driftmark, regina-
văduvăAlyssa l-a proclamat pe fiul ei Aegon drept adevăratul rege, însă
puțini i-au dat curs chemării. Tânărul prinț, care în foarte scurt timp
avea să fie major, a rămas în Crakehall, la jumătate de Ținut depărtare,
captiv într-un castel înconjurat de Frați Săraci și de țărani cucernici,
care în majoritate îl considerau o spurcăciune.
În Citadela din Orașul Vechi, arhimaesterii s-au întâlnit în conclav
pentru a dezbate succesiunea și pentru a alege un nou Mare Maester.
Mii de Frați Săraci au pornit spre Debarcaderul Regelui. Cei din apus l-
au urmat pe cavalerul rătăcitor ser Horys Hill, cei de la miazăzi pe un
uriaș mânuitor de topor numit Wat Cioplitorul. Când bandele
neorganizate ce campaseră în jurul lui Crakehall au plecat pentru a se
alătura tovarășilor lor înmarș, prințul Aegon și prințesa Rhaena au
putut să plece în cele din urmă. Abandonându-și vizita regală, ei s-au
îndreptat către Casterly Rock, unde lordul LymanLannister le-a oferit
protecția sa. Maesterii lordului Lyman ne-au spus că soția lui, lady
Jocasta, a fost cea dintâi care și-a dat seama că prințesa Rhaena era
însărcinată.
 În a douăzeci și opta zi de după Judecata celor Șapte, o corabie a sosit
din Pentos cu fluxul de seară, aducând două femei și șase sute de
mercenari.Alys din Casa Harroway, a doua soție a lui Maegor Targaryen,
revenise înWesteros… dar nu singură. Era însoțită de altă femeie, o
frumusețe cu piele albă și părul ca pana corbului, cunoscută doar ca
Tyanna din Turn. Unii au spus că era concubina lui Maegor. Alții au
numit-o iubita lui lady Alys. Fiica naturală a unui mgistrupentoshi,
Tyanna începuse ca dansatoare în taverne, după care înaintase,
devenind curtezană. Despre ea se spunea de asemenea că ar fi fost
otrăvitoare și vrăjitoare. Multe povești stranii s-au spus despre ea…
totuși de îndată ce a sosit, regina Visenya i-a îndepărtat pe maesteriiși
septonii fiului ei și l-a lăsat pe Maegor în grija Tyannei.
În dimineața următoare, regele s-a trezit odată cu soarele. Când
Maegor a apărut pe zidurile Fortăreței Roșii, între AlysHarrowayși
Tyanna din Pentos, mulțimile au ovaționat frenetic și orașul a început
să sărbătorească. Însă celebrările au încetat când Maegor a încălecat pe
Balerionși a coborât asupra Dealului lui Rhaenys, unde șapte sute de Fii
ai Războinicului erau la rugăciunea de dimineață în septul fortificat.
Focul dragonului a incendiat clădirea, iar arcași și sulițași i-au așteptat
afară pe cei ce au năvălit dinăuntru pe uși. S-a spus că urletele oamenilor
care ardeau au putut fi auzite în tot orașul și un lințoliu de fum a dăinuit
zile în șir deasupra Debarcaderului Regelui. Astfel și-a aflat sfârșitul
arzător elita Fiilor Războinicului. Deși alte sedii i-au mai rămas în Orașul
Vechi, Lannisport, Gulltownși Septul de Piatră, Ordinul nu s-a mai
apropiat niciodată de fosta sa putere.
Însă războiul regelui Maegor împotriva Credinței Militante abia
începuse. Avea să continue pe tot restul domniei sale. După urcarea pe
Tronul de Fier, prima lui acțiune a fost să le poruncească Fraților Săraci
ce înaintau spre oraș să lase armele, sub amenințarea cu pedeapsa
proscrierii și morții. Când decretul lui n-a avut niciun efect, Înălțimea Sa
a poruncit tuturor „lorzilor loiali” să iasă pe câmpul de bătălie și să
împrăștie cu forța hoardele pestrițe ale Credinței. Drept răspuns, Înaltul
Septon din Orașul Vechi a apelat la „adevărații și cucernicii fii ai zeilor”
să ia armele în apărarea Credinței și să pună capăt domniei „dragonilor,
monștrilor și spurcăciunilor”.
 Bătălia a început în Reach, lângă târgul Podul-de-piatră. Acolo, nouă
mii de Frați Săraci conduși de Wat Cioplitorul s-au trezit prinși între
șase oști ale lorzilor, când au încercat să traverseze râul. Cu jumătate
din oameni la miazănoapte de râu și cu cealaltă jumătate pe malul opus,
armata lui Wat a fost distrusă. Susținătorii lui neinstruiți și
nedisciplinați, purtând cuirase din piele opărită, lână grosolană și bucăți
de fier ruginit, și înarmați în general cu topoare de pădurari, bețe
ascuțite și unelte agricole, s-au dovedit complet incapabili de a face față
unei șarje de cavaleri înzăuați, pe armăsari masivi de luptă. Măcelul a
fost atât de teribil, încât Manderul a curs roșu cale de douăzeci de leghe,
după care târgul și castelul unde se purtase bătălia au devenit cunoscute
ca Podul Amar. Wat însuși a fostcapturat viu, deși nu înainte de a ucide
vreo șase cavaleri, printre care pe lordul Meadows de Grassy Vale,
comandantul oștii regale. Gigantul a fost adus în lanțuri la Debarcaderul
Regelui.
În momentul acela ser Horys Hill ajunsese la Furca Mare a Apei Negre
cu o armie încă și mai mare; aproape treisprezece mii de Frați Săraci, a
căror forță era întărită de două sute de Fii ai Războinicului călări din
Septul de Piatră și de cavaleri locali și oșteni de la douăzeci de lorzi
rebeli din Ținuturile Riverane și Ținuturile de Vest. Lordul Rupert
Falwell, faimos ca Nebunul Luptător, conducea cucernicii care
răspunseseră chemării Înaltului Septon; alături de el călăreau ser
LyonelLorch, ser AlynTerrick, lordul TristiferWayn, lordul Jon
Lychesterși mulți alți cavaleri puternici. Oastea Credincioșilor număra
douăzeci de mii de oameni.
Armata regelui Maegor era însă cam de aceeași putere, iar Înălțimea
Sa avea aproape de două ori mai mulți cai împlătoșați și un contingent
mare de arcași cu arcuri lungi, cărora se alătura regele însuși, călare pe
Balerion. Cu toate acestea, bătălia s-a dovedit o luptă sălbatică. Nebunul
Luptător a ucis doi cavaleri din Garda Regelui, înainte de a fi doborât el
însuși de lordul de Iazul Fecioarelor. Uriașul Jon Hogg, luptând pentru
rege, a fost orbit de o tăietură de spadă la începutul bătăliei, totuși și-a
strâns oamenii și a condus o șarjă ce a străpuns liniile Credincioșilor și
i-a pus pe fugă pe Frații Săraci. O furtună cu ploaie a redus efectul
flăcărilor lui Balerion, dar nu le-a putut stinge cu totul și, prin fum și
răcnete, regele Maegor a coborât în mod repetat pentru a-și scălda
dușmanii în foc. Până la căderea nopții, victoria era în mâinile lui,
întrucât Frații Săraci rămași în viață și-au aruncat topoarele și s-au
împrăștiat în toate direcțiile.
Maegor a revenit triumfător la Debarcaderul Regelui, pentru a se
așeza din nou pe Tronul de Fier. Când i-a fost adus Wat Cioplitorul,
înlănțuit, dar tot sfidător, Maegor i-a retezat membrele chiar cu toporul
lui, însă le-a poruncit maesterilor săi să-l țină pe bărbat în viață, „ca să
poată asista la nunta mea”. După aceea înălțimea Sa și-a anunțat intenția
de a o lua pe Tyanna din Pentos ca a treia soție. Deși se șoptea că mama
lui, regina-văduvă, n-o iubea pe vrăjitoarea pentoshi, doar Marele
Maester Myros a cutezat să vorbească deschis împotriva ei.
— Singura voastră soție adevărată vă așteaptă în Hightower, a spus
Myros.
Regele l-a ascultat în tăcere, apoi a coborât de pe tron, a scos Focul
Negru din teacă și l-a ucis.
Maegor Targaryen și Tyanna din Turn s-au căsătorit pe culmea
Dealului lui Rhaenys, printre tăciunii și osemintele Fiilor Războinicului
care muriseră acolo. S-a spus că Maegor a trebuit să omoare șapte
septoni, până a găsit unul care a acceptat să oficieze ceremonia. Wat
Cioplitorul, fără membre, a fost ținut în viață pentru a fi martor la
căsătorie.
Regina Alyssa, văduva regelui Aenys, a fost de asemenea prezentă, cu
fiii ei cei mai tineri, Viserysși Jaehaerys, și cu fiica ei Alysanne. O vizită
făcută de regina-văduvă și Vhagar o convinsese să-și părăsească
sanctuarul de pe Driftmark și să revină la Curte, unde Alyssași frații și
verii ei din Casa Velaryon l-au cinstit pe Maegor ca fiind adevăratul rege.
Regina-văduvă a fost chiar silită să se alăture celorlalte doamne ale
Curții pentru a-l dezbrăca pe Înălțimea Sa și a-l însoți în iatacul nupțial
pentru consumarea căsătoriei, o ceremonie ce a fost prezidată de a doua
soție a regelui, AlysHarroway. După ce și-au îndeplinit misiunea,
Alyssași celelalte nobile doamne au părăsit iatacul regal, dar Alys a
rămas și s-a alăturat regelui și celei mai recente soții ale sale într-o
noapte de pasiune carnală.
De cealaltă parte a Ținutului, în Orașul Vechi, Înaltul Septon se
pronunța cu vehemență împotriva „Spurcăciunii și a târfelor sale”, în
timp ce prima soție a regelui, Ceryse din Casa Hightower, a continuat să
susțină că ea era unica regină legitimă a lui Maegor. Iar în Ținuturile
Vestice, Aegon Targaryen, prinț de Piatra Dragonului, și soața lui,
prințesa Rhaena, au rămas de asemenea sfidători.
Pe toată durata tumultului creat de ascensiunea lui Maegor, fiul
regelui Aenysși prințesa, soția sa, rămăseseră în Casterly Rock, unde
Rhaena își purta sarcina. Majoritatea cavalerilor și vlăstarelor de lorzi
care porniseră alături de ei în vizita regală de rău augur îi abandonaseră,
grăbindu-se către Debarcaderul Regelui ca să plece genunchiul în fața
lui Maegor. Până și slujitoarele și însoțitoarele Rhaenei găsiseră
pretexte pentru a-i părăsi, cu excepția prietenei ei Alayne Royce și a unei
foste favorite, Melony Piper, care sosise la Lannisport cu frații ei pentru
a jura loialitate Casei.
Toată viața sa prințul Aegon fusese considerat moștenitorul
prezumtiv al Tronului de Fier, dar acum, dintr-odată, el s-a pomenit
ponegrit de cucernici și abandonat de mulți despre care crezuse că-i
erau prieteni credincioși. Susținătorii lui Maegor, care păreau zilnic tot
mai numeroși, nuse sfiau să spună că Aegon era „fiul tatălui său”,
sugerând că vedeau în el aceleași slăbiciuni care-l învinseseră pe regele
Aenys. Ei au atras atenția că Aegon nu călărise niciodată un dragon, pe
când Maegor îl revendicase pe Balerion, și că propria lui soție, prințesa
Rhaena, zburase pe Dreamfyre încă de la doisprezece ani. Participarea
reginei Alyssa la nunta lui Maegor a fost trâmbițată ca dovadă că până
și mama lui Aegon îi abandonase cauza. Deși LymanLannister, lordul de
Casterly Rock, a rămas ferm când Maegor a cerut ca Aegon și sora lui să
fie aduși la Debarcaderul Regelui „în lanțuri, dacă va fi nevoie”, nici el n-
ar fi mers atât de departe încât să-și jure sabia tânărului care era numit
acum „pretendentul” și „Aegon Neîncoronatul”.
Așa s-a făcut că prințesa Rhaena a născut în Casterly Rock fiicele lui
Aegon, gemenele pe care le-au numit Aereași Rhaella. Din Septul de
Piatră a sosit altă proclamație năprasnică. Copilele acelea erau de
asemenea spurcăciuni, a declarat Înaltul Septon: roadele poftelor
trupești și ale incestului, blestemate de zei. Maesterul din Casterly Rock
care a ajutat la nașterea copilelor a lăsat scris că, după aceea, prințesa
Rhaena l-a implorat pe soțul ei să le ducă dincolo de Marea îngustă, la
Tyrosh, Myr sau Volantis, unde să nu poată fi ajunse de unchiul lor,
întrucât: „Aș fi oricând dispusă să-mi jertfesc viața pentru ca tu să ajungi
rege, dar nu voi pune în primejdie fetele noastre.”Însă cuvintele ei au
căzut pe urechi de piatră și lacrimile ei au fost vărsate în zadar, pentru
că prințul Aegon era decis să-și revendice dreptul cuvenit prin născare.
Începutul anului 43 D.C. l-a găsit pe regele Maegor în Debarcaderul
Regelui, unde se ocupa personal de construirea Fortăreței Roșii. Mare
parte din munca terminată a fost demolată sau modificată, au fost aduși
noi constructori și muncitori, iar tuneluri și pasaje secrete au fost săpate
în adâncurile Dealului lui Aegon. În timp ce turnurile de piatră roșie s-
au înălțat, regele a poruncit construirea unui castel în interiorul
castelului, o redută fortificată înconjurată de un șanț adânc, dar fără apă,
care avea să fie cunoscută în scurt timp drept Cetățuia lui Maegor.
În același an, Maegor l-a numit pe lordul Lucas Harroway, tatăl soției
sale, regina Alys, noua sa Mână a Regelui… dar n-a fost o Mână la care
regele să-și plece urechea. Poate că înălțimea Sa conducea cele Șapte
Regate, vorbeau oamenii, dar el însuși era condus de trei regine: regina
Visenya – mama sa; regina Alys – iubita sa; și regina Tyanna –
vrăjitoarea pentoshi.
Aceasta din urmă era poreclită „stăpâna șoptitorilor”și „corbul
regelui” din cauza părului ei negru. Se mai spunea că vorbea cu șobolanii
și păianjenii și că toată vermina din Debarcaderul Regelui se furișa
noaptea în iatacul ei pentru a-i povesti despre orice nebun îndeajuns de
nesăbuit ca să fi grăit împotriva regelui.Între timp mii de Frați Săraci
continuau să străbată drumurile și locurile sălbatice din Reach, Trident
și Vale; deși n-aveau să se mai reunească niciodată în număr atât de
mare încât să înfrunte regele în bătălie deschisă, Stelele au continuat
lupta în chipuri mai reduse, atacând călători și târguri, sate și castele
insuficient apărate, omorându-i pe susținătorii regelui oriunde i-or fi
găsit. Ser Horys Hill scăpase din bătălia de la Furca Mare, însă
înfrângerea și fuga în sine îi stinseseră focul din privire, iar cei care-l
urmau erau puțini. Noii conducători ai Fraților Săraci erau oameni ca
Zdrențărosul Silas, septonul Moonși Dennis Ologul, care cu greu puteau
fi deosebiți de niște proscriși. Unul dintre comandanții lor cei mai
sângeroși era o femeie numită PoxyJeynePoore, ai cărei susținători
sălbatici făceau codrii dintre Debarcaderul Regelui și Capătul Furtunii
de netrecut de către călătorii cinstiți.
În vremea aceasta Fiii Războinicului aleseseră un nou mare căpitan
în persoana lui ser JofireyDoggett, Dulăul Roșu din Hills, care era
hotărât să restabilească fosta glorie a Ordinului. Când a pornit din
Lannisport pentru a căuta binecuvântarea înaltului Septon, ser Joffrey
era însoțit de o sută de călăreți. Până a ajuns în Orașul Vechi, i se
alăturaseră atât de mulți cavaleri, scutieri și mercenari, încât numărul
lor ajunsese la două mii. În alte părți din Ținut, alți lorzi nemulțumiți și
oameni credincioși adunau de asemenea oaste și plănuiau căi prin care
să doboare dragonii.
Nimic din toate acestea nu trecuse neobservat. Corbi zburau în toate
colțurile Ținutului, chemând lorzi și cavaleri împroprietăriți cu
loialitate îndoielnică la Debarcaderul Regelui, pentru a pleca
genunchiul, a jura supunere și a aduce un fiu sau o fiică drept ostatici
pentru obediența lor. Stelele și Săbiile au fost scoase în afara legii; din
clipa aceea, apartenența la oricare dintre Ordine era pedepsită cu
moartea. Înaltului Septon i s-a poruncit de asemenea să se înfățișeze la
Fortăreața Roșie, ca să fie judecat pentru înaltă trădare.
Preacucemicia Sa a replicat din Septul Stelat, poruncindu-i regelui să
se înfățișeze în Orașul Vechi pentru a cerși iertarea zeilor pentru
păcateleși cruzimile sale. Mulți Credincioși i s-au alăturat în sfidare,
totuși au existat lorzi cucernici care au mers la Debarcaderul Regelui
pentru a-și declara supunerea și a aduce ostatici, dar majoritatea n-au
procedat așa, încrezându-se în numărul lor și în puterea castelelor care
să-i apere.
Regele Maegor a lăsat otrăvurile să se acumuleze aproape o jumătate
de an, într-atât de absorbit era de clădirea Fortăreței Roșii. Mama lui a
fost cea care a lovit prima. Regina-văduvă a încălecat pe Vhagar și a adus
foc și sânge în Ținuturile Riverane, așa cum făcuse cândva în Dorne.
Într-o singură noapte, reședințele Caselor Blanetree, Terrick, Deddings,
Lychesterși Wayn au fost date pradă focului. Apoi Maegor însuși s-a
înălțat în văzduh, zburând cu Balerion în Ținuturile de Vest, unde a ars
castelele Caselor Broome, Falwell, Lorcheși ale celorlalți „lorzi
cucernici” care-i sfidaseră chemarea. În cele din urmă a coborât asupra
reședinței Casei Doggett, transformând-o în cenușă. Au pierit în flăcări
tatăl lui ser Joffrey, mama lui și sora mai mică, alături de spadele lor
jurate, servitori și sclavi. Pe când trâmbe de fum se ridicau prin toate
Ținuturile de Vest și Ținuturile Riverane, Vhagar și Balerion s-au
îndreptat spre miazăzi. Alt lord de Hightower, sfătuit de alt înalt Septon,
deschisese porțile Orașului Vechi în timpul Cuceririi, dar acum se părea
că orașul cel mai mare și mai populat din Westeros avea să ardă cu
siguranță.
Mii de oameni au fugit în noaptea aceea din Orașul Vechi, ieșind pe
porți sau îmbarcându-se pe corăbii spre porturi îndepărtate. Alte mii au
ieșit pe străzi în orgii stropite de băutură. „Noaptea asta-i a cântecelor,
păcatelor și vinului”, și-au spus oamenii între ei, „fiindcă de mâine,
virtuoșii și ticăloșii vor arde laolaltă.” Alții s-au strâns în septe, temple
și păduri străvechi, pentru a se ruga să fie cruțați. În Septul Stelat, Înaltul
Septon a tunat și a fulgerat, chemând furia zeilor să se abată asupra
Targaryenilor. Arhimaesterii Citadelei s-au reunit în conclav. Bărbații
din Garda Orașului au umplut saci cu nisip și găleți cu apă, pentru a se
lupta cu focurile despre care știau că vor sosi. În lungul zidurilor
orașului, pe metereze au fost aduse arbalete, scorpioni, aruncătoare de
flăcări și de sulițe, cu speranța de a doborî dragonii când vor apărea.
Conduși de ser Morgan Hightower, un frate mai tânăr al lordului
Orașului Vechi, două sute de Fii ai Războinicului au venit din
așezământul Ordinului lor pentru a o apăra pe Preacucernicia Sa,
înconjurând Septul Stelat cu un cerc de oțel. În vârful Turnului înalt,
uriașul foc-baliză a căpătat culoarea verzuie a veninului,prin care lordul
Martyn Hightowerși-a chemat lorzii stegari. Orașul Vechi a așteptat
zorii și sosirea dragonilor.
Iar aceștia au sosit intr-adevăr. Mai întâi Vhagar, odată cu răsăritul
soarelui, apoi Balerion, cu puțin înainte de amiază. Însă ei au găsit
porțile orașului deschise, meterezele lipsite de apărători, iar flamurile
Caselor Targaryen, Tyrellși Hightower fluturând una lângă cealaltă în
vârful zidurilor orașului. Regina-văduvă Visenya a fost prima care a aflat
vestea, în cursul orei celei mai negre din noaptea aceea lungă și
groaznică. Înaltul Septon murise.
 Un bărbat în vârstă de cincizeci și trei de ani, pe atât de neobosit pe
cât era de neînfricat și, potrivit tuturor aparențelor, înzestrat cu o
sănătate de fier, Înaltul Septon fusese renumit pentru rezistența sa. Nu
doar o dată, el se rugase zi și noapte fără să doarmă ori să mănânce.
Moartea lui neașteptată a zguduit orașul și i-a descurajat pe susținătorii
săi. Cauzele ei sunt dezbătute până în ziua de azi. Unii afirmă că
Preacucemicia Sa și-ar fi luat singur viața, fie în actul unui laș care se
temuse să înfrunte mânia regelui Maegor, fie ca sacrificiu nobil pentru
a-i cruța pe locuitorii Orașului Vechi de focul dragonilor. Alții susțin că
Cei Șapte l-ar fi doborât pentru păcatul mândriei, pentru erezie, trădare
și aroganță.
Mulți, ba chiar mai mulți, rămân convinși că el a fost ucis… dar de
cine? Unele voci spun că ser Morgan Hightower ar fi făcut-o la porunca
lordului său frate (și într-adevăr ser Morgan a fost zărit în noaptea
aceea, intrând și ieșind din odăile private ale Înaltului Septon). Alții o
indică pe lady PatriceHightower, mătușa fecioară a lordului Martyn,
despre care umbla vorba că ar fi fost vrăjitoare (care fusese într-adevăr
în audiență la Preacucernicia Sa în amurg, deși el trăia la plecarea ei).
Sunt de asemenea suspectați arhimaesterii Citadelei, deși nu este sigur
dacă ar fi recurs la artele negre, la un asasin sau la un pergament otrăvit
(mesaje au fost schimbate întruna în tot cursul nopții între Citadelă și
Septul Stelat). Iar alții îi declară pe toți aceștia nevinovați și pun
moartea Înaltului Septon pe seama altei presupuse vrăjitoare, regina-
văduvă Visenya Targaryen.
Adevărul nu va fi cunoscut probabil niciodată… totuși este
incontestabilă reacția rapidă a lordului Martyn când i-a fost adusă la
cunoștință vestea în Hightower. Elși-a trimis imediat propriii cavaleri
să-i dezarmeze și să-i aresteze pe Fiii Războinicului, printre care se
număra și fratele său. Porțile orașului au fost deschise, iar flamurile
targaryene au fost ridicate pe ziduri. Chiar înainte să fi fost zărite aripile
lui Vhagar, oamenii lordului Hightower îi ridicau pe Cei Mai Cucernici
din paturile lor și-i duceau, împungându-i cu sulițele, spre Septul Stelat
pentru a alege un nou înalt Septon.
N-a fost necesar decât un singur tur de scrutin. Aproape ca unul,
bărbații și femeile înțelepte ale Credinței s-au întors către septonul
Pater. În vârstă de nouăzeci de ani, orb, gârbov și fragil, dar faimos prin
amabilitate, noul Înalt Septon aproape că s-a năruit sub greutatea
coroanei de cristal când i-a fost așezată pe cap… dar când Maegor
Targaryen a apărutînaintea sa în Septul Stelat, el a fost încântat să-l
binecuvânteze ca rege și să-l miruiască cu uleiuri sfinte, chiar dacă
uitase cuvintele binecuvântării.
În scurtă vreme, regina Visenya a revenit cu Vhagar la Piatra
Dragonului, însă regele Maegor a rămas în Orașul Vechi aproape o
jumătate de an, ținând judecată și conducând procesele. Săbiilor captive
din Fiii Războinicului li s-a oferit o alegere. Celor care renunțau la
loialitatea față de Ordin avea să li se îngăduie să plece la Zid și să-și ducă
restul zilelor ca frați ai Rondului de Noapte. Cei care refuzau puteau
muri ca martiri ai credinței lor. Trei sferturi din captivi au ales să
îmbrace veșmintele negre. Restul au murit. Șapte dintre ei, cavaleri
faimoși și fii de lorzi, au primit onoarea de a fi decapitați cu Focul Negru
de însuși regele Maegor. Restul condamnaților au fost decapitați de
foștii lor camarazi din Ordin. Dintre toți, unul singur a primit grațierea
regală: ser Morgan Hightower.
Noul Înalt Septon a desființat în mod oficial atât Fiii Războinicului,
cât și Frații Săraci, poruncindu-le membrilor lor supraviețuitori să
depună armele în numele zeilor. Cei Șapte nu mai aveau nevoie de
războinici, a proclamat Preacucemicia Sa; de acum înainte, Tronul de
Fier avea să protejeze și să apere Credința. Regele Maegor le-a acordat
membrilor supraviețuitori ai Credinței Militante o perioadă de grație
până la sfârșitul anului pentru a-și preda armele și a renunța la
rebeliuni. După aceea, cei care rămâneau sfidători aveau să descopere
că pe capetele lor fusese pusă o recompensă: câte un dragon de aur
pentru capul fiecărui Fiu al Războinicului care nu se căise, câte un cerb
de argint pentru scalpul „plin de păduchi” al unui Frate Sărac.
Noul Înalt Septon n-a ridicat nicio obiecție, și nici Cei Mai Cucernici.
În perioada cât a stat în Orașul Vechi, regele s-a împăcat de asemenea
cu prima lui soție, regina Ceryse, sora gazdei sale, lordul Hightower.
Înălțimea Sa a fost de acord să le accepte pe celelalte soții ale regelui, să
le trateze cu respect și onoare și să nu le mai vorbească de rău, în timp
ce Maegor a jurat să-i restabilească lui Ceryse toate drepturile,
veniturile și privilegiile care i se datorau ca soție legitimă și regină. Un
banchet măreț s-a ținut în Hightower pentru a celebra împăcarea lor;
celebrările au inclus o ceremonie nupțială și o „a doua consumare a
căsătoriei”, pentru ca toți să știe că aceea era o însoțire adevărată și
iubitoare.
Nu se poate ști cât ar mai fi zăbovit regele Maegor în Orașul Vechi,
deoarece spre sfârșitul anului 43 D.C. a apărut altă provocare la
adresatronului său. Îndelungata absență a Înălțimii Sale din
Debarcaderul Regelui nu trecuse neobservată de nepotul său, iar prințul
Aegon a profitat iute de șansa care i s-a oferit. Ieșind în cele din urmă
din Casterly Rock, Aegon Neîncoronatul și soția sa, Rhaena, au străbătut
iute Ținuturile Riverane cu o mână de însoțitori și au intrat în oraș
ascunși sub saci cu porumb.Întrucât avea atât de puțini susținători,
Aegon n-a cutezat să se așeze pe Tronul de Fier, pentru că știa că nu-l
putea menține. Ei veniseră aici pentru Dreamfyre a Rhaenei… astfel ca
prințul să poată revendica dragonul tatălui său, Quicksilver. În
întreprinderea aceea îndrăzneață ei au fost ajutați de prieteni de la
Curtea lui Maegor, care se săturaseră de cruzimile regelui. Prințul și
prințesa au intrat în Debarcaderul Regelui într-o căruță trasă de măgari,
dar au plecat pe spinarea dragonilor, zburând unul lângă celălalt.
Aegon și Rhaena au revenit în Ținuturile de Vest pentru a strânge o
armie. Întrucât Lannisterii din Casterly Rock continuau să șovăie în
susținerea deschisă a cauzei prințului Aegon, susținătorii acestuia s-au
strâns la castelul Pinkmaiden, reședința Casei Piper. Jon Piper, lord de
Pinkmaiden, își jurase spada prințului, dar cei mai mulți credeau că
fusese câștigat pentru cauză de înfocata lui soră Melony, prietena din
copilărie a Rhaenei. Călare pe Quicksilver, Aegon Targaryen a coborât
din văzduh la Pinkmaidenși, după ce l-a acuzat pe unchiul său ca fiind
tiran și uzurpator, a adresat o chemare către toți oamenii cinstiți să se
alăture flamurilor sale.
Lorzii și cavalerii care au venit erau în majoritate din Ținuturile
Riverane și Ținuturile Vestului; printre ei s-au numărat lorzii Tarbeck,
Roote, Vance, Charlton, Frey, Paege, Parren, Farmanși Westerling,
alături de lordul Corbray din Vale, Bastardul de Barrowtonși al patrulea
fiu al lordului de Cuibarul Grifonului. Din Lannisport au sosit cinci sute
de oameni sub steagul unui fiu bastard al lui LymanLannister, ser Tyler
Hill, vicleșug prin care șiretul lord de Casterly Rock i-a trimis susținători
tânărului prinț, dar în același timp și-a păstrat mâinile curate pentru
eventualitatea în care Maegor ar fi ieșit învingător. Oștenii lui Piper nu
erau conduși de lordul Jon sau de frații săi, ci de sora lor Melony, care a
îmbrăcat cămașa de zale și a luat în mâini sulița. Cincisprezece mii de
bărbați se alăturaseră rebeliunii când Aegon Neîncoronatul și-a început
marșul peste Ținuturile Riverane pentru a revendica Tronul de Fier,
conduși de prinț însuși, călare pe Quicksilver, dragonul iubit al regelui
Aenys.
Deși dintre ei făceau parte comandanți experimentați și cavaleri
puternici, niciun mare lord nu se alăturase cauzei prințului Aegon…
totuși regina Tyanna, stăpâna șoptitorilor, i-a scris lui Maegor ca să-l
avertizeze că Eyrie, Capătul Furtunii, Winterfell și Casterly Rock
purtaseră discuții secrete cu regina-văduvă a fratelui său, Alyssa.
Înainte de a se declara de partea prințului de Piatra Dragonului, Casele
acelea doreau să se convingă că el putea învinge. Prințului Aegon îi
trebuia o victorie.
Maegor nu i-a îngăduit s-o dobândească. Din Harrenhal a sosit lordul
de Harroway, iar din Riverrun, lordul Tully. Ser Davos Darklyn din
Garda Regelui a strâns cinci mii de spade în Debarcaderul Regelui și a
pornit spre apus, pentru a-i întâlni pe rebeli. Din Reach au venit lorzii
Peake, Merryweather, Caswellși oștenii lor. Armata prințului
Aegon,care înainta încet, s-a pomenit practic înconjurată de oști ce se
apropiau; fiecare dintre ele era mai mică decât a sa, dar erau atât de
numeroase, încât tânărul prinț(pe atunci în vârstă de șaptesprezece
ani) n-a știut în ce parte să se întoarcă. Lordul Corbray l-a sfătuit să
atace fiecare dușman separat, înainte ca ei să-și poată uni trupele, însă
Aegon nu dorea să-și divizeze forțele. De aceea a preferat să continue
înaintarea spre Debarcaderul Regelui.
La miazăzi de Ochiul Zeilor, el i-a întâlnit pe oștenii lui Davos Darklyn,
înșiruiți de-a curmezișul drumului, ocupând teren înalt înapoia unui zid
de sulițe, iar în același timp cercetașii l-au anunțat că lorzii
Merryweatherși Caswell avansau dinspre miazăzi, iar lorzii Tullyși
Harroway dinspre miazănoapte. Prințul Aegon a poruncit o șarjă,
sperând să străpungă rândurile celor din Debarcaderul Regelui înainte
ca restul susținătorilor să-l atace din flancuri, și l-a încălecat pe
Quicksilver pentru a conduce personal atacul. Însă abia se desprinsese
de pământ, când a auzit strigăte și și-a văzut oamenii de dedesubt
arătând către miazăzi, unde Balerion Teroarea Neagră apăruse pe cer.
Sosise regele Maegor.
Pentru prima dată după Urgia din Valyria, dragoni s-au înfruntat
între ei în văzduh, în vreme ce bătălia s-a dezlănțuit pe sol.
Quicksilver, care era doar pe sfert cât Balerion, nu-i putea face față
dragonului mai vârstnic și mai aprig, iar mingile sale de foc alb au fost
cuprinse și spulberate de râuri mari de flăcări negre. După aceea
Teroarea Neagră s-a prăbușit din înalt asupra sa, închizându-și fălcile în
jurul gâtului luiQuicksilverși smulgându-i o aripă. Zbierând și
înconjurat de fum, tânărul dragon s-a prăbușit spre pământ, purtându-l
cu sine pe prințul Aegon.
Bătălia de dedesubt a fost aproape la fel de scurtă, dar mai
sângeroasă. După căderea lui Aegon, rebelii au înțeles că lupta le era
sortită pieirii și au luat-o la fugă, lepădând arme și armuri, însă armatele
susținătoare erau de jur împrejur și nu exista cale de scăpare. Până la
sfârșitul zilei, două mii dintre oamenii lui Aegon muriseră, față de numai
o sută ai regelui. Printre morți s-au numărat lordul AlynTarbeck,
DenysSnow Bastardul de Banowton, lordul RonnelVance, ser
WillamWhistler, Melony Piper și trei dintre frații ei… și prințul de Piatra
Dragonului, Aegon Neîncoronatul din Casa Targaryen. Singura pierdere
notabilă dintre susținători a fost ser Davos Darklyn din Garda Regelui,
ucis de lordul Corbray cu spada sa, Lady Forlom. A urmat apoi o
jumătate de an de judecăți și execuții. Regina Visenya și-a convins fiul
să-i cruțe pe unii dintre lorzii rebeli, dar chiar și aceia care și-au păstrat
viața au pierdut domenii și titluri și au fost siliți să lase ostatici.
Un nume însemnat n-a putut fi găsit nici printre morți, nici printre
captivi: Rhaena Targaryen, sora și soția prințului Aegon, nu se alăturase
oștirii.Nici în zilele noastre nu se știe dacă a procedat așa în urma
poruncii lui Aegon, sau dacă a fost propria ei alegere. Tot ce se știe cu
certitudine este că Rhaena a rămas în castelul Pinkmaiden cu fiicele ei
când Aegon a plecat cu armia… și o avea pe Dreamfyre. Oare prezența
unui al doilea dragon în oastea prințului ar fi jucat vreun rol important
în soarta bătăliei? Nu vom ști niciodată… deși s-a subliniat, și în mod
întemeiat, că prințesa Rhaena nu era războinică, iar Dreamfyre era mai
tânără și mai mică decât Quicksilverși nu putea reprezenta o
amenințare pentru Balerion Teroarea Neagră.
Se spune că atunci când vestea bătăliei a ajuns în apus și prințesa
Rhaena a aflat că atât soțul ei, cât și prietena ei lady Melony căzuseră, ea
s-a cufundat în tăcere de piatră.
— Nu plângi? a fost întrebată, la care a replicat:
— Nu am vreme de lacrimi.
După care, temându-se de mânia unchiului ei, și-a luat fiicele, Aereași
Rhaella, și a zburat, mai întâi la Lannisport, după care a trecut marea
spre Insula Frumoasă, unde noul lord MarqFarman(al cărui tată și frate
mai mare pieriseră ambii în bătălie, luptând pentru prințul Aegon) i-a
oferitrefugiu și i-a jurat că niciun rău n-o va atinge sub acoperișul său.
Vreme de aproape un an, locuitorii de pe Insula Frumoasă au privit spre
răsărit cu spaimă, temându-se de apariția aripilor negre ale lui Balerion,
însă Maegor n-a sosit niciodată. Regele victorios s-a întors în Fortăreața
Roșie, unde a încercat cu îndârjire zămislirea unui urmaș.
Anul 44 D.C. a fost pașnic prin comparație cu ce se întâmplase
anterior… totuși maesterii care ne-au lăsat cronici despre vremurile
acelea au scris că mirosul de sânge și foc continua să persiste în aer.
Maegor I Targaryen a stat pe Tronul de Fier, în timp ce Fortăreața Roșie
se ridica în jur, dar Curtea îi era mohorâtă și lipsită de veselie, în ciuda
prezenței celor trei regine ale sale… sau poate tocmai din cauza lor. În
fiecare noapte el își chema una dintre soții în pat și totuși nu avea copii,
astfel că singurii urmași la tron erau fiii și fiicele fratelui său Aenys. A
fost poreclit „Maegor cel Crud”și de asemenea „fratricidul", deși rostirea
acelor nume în preajma sa aducea după sine moartea fulgerătoare.
În Orașul Vechi, bătrânul Înalt Septon a murit și în locul lui a fost
numit altul. Deși acesta n-a spus niciun cuvânt împotriva regelui sau a
reginelor sale, dușmănia dintre regele Maegorși Credință a dăinuit. Sute
de Frați Săraci fuseseră vânați și uciși, iar scalpurile lor fuseseră trimise
oamenilor regelui pentru recompensă, dar alte mii continuau să
hălăduiască prin codri, păduri și sălbăticiile din cele Șapte Regate,
blestemându-i pe Targaryeni cu fiecare răsuflare. Ba chiar una dintre
bandele acelea și-a încoronat propriul Înalt Septon, în persoana unei
brute bărboase cunoscute ca septonul Moon. De asemenea, au
supraviețuit câțiva dintre Fiii Războinicului, conduși de ser
JoffreyDoggett, Dulăul Roșu din Hills. Proscris și condamnat, Ordinul nu
mai avea puterea să-i înfrunte pe oamenii regelui în bătălie deschisă,
așa încât Dulăul Roșu i-a trimis deghizați în cavaleri rătăcitori, pentru a-
i vâna și ucide pe susținătorii targaiyeniși pe „trădătorii Credinței”.
Prima lor victimă a fost ser Morgan Hightower, fost membru al
Ordinului lor, ucis și ciopârțit pe drumul spre Honeyholt. După aceea a
fost asasinat bătrânul lord Merryweather, urmat de fiul și moștenitorul
lordului Peake, de bătrânul tată al lui Davos Darklyn, ba chiar și de Jon
Hogg Orbul. Deși recompensa pentru capul unui Fiu al Războinicului era
un dragon de aur, oamenii de rând și țăranii din Ținut îi ascundeau pe
aceștia și-i protejau, amintindu-și ce fuseseră.
În Piatra Dragonului, regina-văduvă Visenya slăbise și se scofâlcise,
cu carnea topindu-i-se pe oase. Regina Alyssa a rămas de asemenea pe
insulă, cu fiul ei Jaehaerysși fiica ei Alysanne, practic captivi. Prințul
Viserys, cel mai mare dintre fiii supraviețuitori ai lui Aenysși ai Alyssei,
fusese chemat la Curte de Înălțimea Sa. Un flăcău promițător în vârstă
de cincisprezece ani, iubit de oamenii de rând, Viserys a fost numit
scutier al regelui… dar avea de-a pururi ca umbră un cavaler din Garda
Regelui, care să-l țină departe de comploturi și trădări.
Pentru scurt timp în anul 44 D.C. s-a părut că regele ar putea căpăta
în curând fiul pe care-l dorea cu atâta disperare. Regina Alys a anunțat
că rămăsese grea și Curtea s-a veselit. Marele Maester a obligat-o pe
Înălțimea Sa să rămână la pat pe măsură ce sarcina a înaintat și s-a
ocupat personal de ea, ajutat de două septe, o moașă și surorile reginei,
Jeyneși Hanna. Maegor a insistat ca și celelalte soții ale lui s-o slujească
pe regina gravidă.
Însă în cursul celei de-a treia luni a șederii la pat, lady Alys a început
să sângereze abundent prin partea de jos a trupului și a pierdut pruncul.
Când regele Maegor a venit să vadă fătul mort, a constatat îngrozii că
băiatul era un monstru, cu membre contorsionate, cap uriașși fără ochi.
 — Ăsta nu poate să fie fiul meu! a răcnit el, tulburat.
După aceea durerea i s-a preschimbat în mânie și a poruncit execuția
imediată a moașei și septelor ce o îngrijiseră pe regină, ca și pe a Marelui
Maester Desmond, cruțându-le doar pe surorile lui Alys.
Se spune că Maegor stătea pe Tronul de Fier cu capul Marelui
Maester în mâini, când regina Tyanna a venit și i-a spus că fusese înșelat.
Fătul nu fusese sămânța lui. Văzând-o pe regina Ceryse revenind la
Curte, bătrână, înverșunată și fără copii, AlysHarroway începuse să se
teamă că aceeași soartă o aștepta și pe ea dacă nu-i dăruia regelui un fiu,
așa că se adresase tatălui ei, Mâna Regelui. În nopțile când regele
împărțea patul cu regina Ceryse sau cu regina Tyanna, Lucas Harroway
trimitea bărbați în patul fiicei sale pentru a o lăsa grea. Maegor a refuzat
să creadă. I-a spus Tyannei că era o vrăjitoare invidioasă și stearpă,
după care a aruncat capul Marelui Maester spre ea.
— Păianjenii nu mint, a replicat stăpâna șoptitorilor și i-a întins
regelui o listă.
Pe aceasta erau scrise numele a douăzeci de bărbați despre care se
afirma că și-ar fi lăsat sămânța în regina Alys. Bătrâni și tineri, chipeși și
serbezi,cavaleri și scutieri, lorzi și slujitori, ba chiar și rândași, fierari și
menestreli; se părea că Mâna Regelui aruncase un năvod larg. Toți
bărbații aceia aveau un singur lucru în comun: potența tuturor fusese
dovedită și erau tați de băieți sănătoși.
Cu două excepții, toți au recunoscut fapta după ce au fost torturați.
Unul dintre ei, tată a doisprezece copii, avea încă aurul ce-i fusese plătit
de lordul Harroway pentru serviciile aduse. Interogarea lor s-a
desfășurat iute și în taină, astfel că lordul Harrowayși regina Alys n-au
știut nimic despre bănuielile regelui, până când Garda Regelui a năvălit
peste ei. Târâtă din pat, regina Alysși-a văzut surorile ucise sub ochii ei,
când au încercat s-o apere. Tatăl ei, care se afla în inspecție în Turnul
Mâinii, a fost aruncat de pe acoperișul acestuia și s-a zdrobit de stâncile
de dedesubt. Au fost de asemenea ridicați fiii, frații și nepoții lui
Harroway. Au fost azvârliți peste țărușii ascuțiți ce mărgineau șanțul
adânc din jurul Cetățuii lui Maegor, iar unii dintre ei s-au chinuit ceasuri
în șir până au murit; HorasHarroway cel sărac cu duhul a murit abia
după câteva zile. În scurtă vreme li s-au alăturat cele douăzeci de nume
de pe lista reginei Tyanna, apoi altă duzină de bărbați, numiți de primii
douăzeci.
Moartea cea mai crudă a fost rezervată reginei Alys înseși, care a fost
dată pe mâinile soției Tyanna ca s-o tortureze. Nu vom vorbi despre
moartea ei, căci unele lucruri este mai bine să fie îngropate și uitate.
Ajunge să spunem că a suferit aproape două săptămâni până să moară
și că Maegor însuși a fost prezent la toate torturile, martor la agonia ei.
După moarte, trupul reginei a fost tăiat în șapte părți, care au fost înfipte
în țepe deasupra celor șapte porți ale orașului, unde au rămas până au
putrezit.
Regele Maegor a părăsit Debarcaderul Regelui în fruntea unei trupe
puternice de cavaleri și soldați pe care a condus-o la Harrenhal, pentru
a încheia distrugerea Casei Harroway. Uriașul castel de la Ochiul Zeilor
avea o garnizoană mică și castelanul său, nepot al lordului Lucas și văr
al reginei răposate, a deschis porțile la apropierea regelui. Predarea nu
l-a salvat; Înălțimea Sa a trecut prin sabie toată garnizoana, alături de
toți bărbații, femeile și copiii despre care a găsit că aveau vreo picătură
de sânge Harroway. După aceea a intrat în orașul lordului Harroway de
pe Trident, unde a procedat la fel.
După vărsările acelea de sânge, oamenii au început să spună că
Harrenhal era blestemat, pentru că toate Casele ce-l1 deținuseră
sfârșiseră tragicși violent. Cu toate acestea, mulți dintre oamenii
ambițioși ai regelui tânjeau după reședința puternică a lui Harren cel
Negru, cu pământurile ei întinse și fertile… ba chiar atât de mulți, încât
regele Maegor s-a săturat de rugămințile lor și a decretat că Harrenhal
va reveni celui mai puternic dintre ei. În felul acesta, douăzeci și trei de
cavaleri din suita lui s-au luptat cu sabia, buzduganul și sulița pe străzile
scăldate în sânge ale orașului lordului Harroway. Ser Walton Towers a
învins și Maegor l-a numit lord de Harrenhal… însă meleul acela fusese
o încăierare sălbatică, iar ser Walton n-a trăit destul de mult ca să se
poată bucura de titlu, ci a murit în mai puțin de două săptămâni în urma
rănilor căpătate. Harrenhal i-a revenit fiului său cel mai vârstnic, deși
Domeniile i-au fost mult împuținate, fiindcă regele îi acordase lordului
AltonButterwell orașul lordului Harroway, iar resturile proprietăților
Harroway le dăruise lordului DarnoldDarry.
 Când Maegor a revenit în cele din urmă la Debarcaderul Regelui
pentru a sta din nou pe Tronul de Fier, a fost întâmpinat cu vestea că
mama sa, regina Visenya, murise. Mai mult încă, în confuzia ce urmase
morții reginei-văduvă, regina Alyssași copiii ei evadaseră din Piatra
Dragonului, cu dragonii Vermithorși Silverwing… și nimeni nu știa unde
plecaseră.Înainte de a fugi, ei furaseră de asemenea Sora întunecată.
Înălțimea Sa a poruncit ca trupul mamei sale să fie ars, iar osemintele
și cenușa să fie îngropate alături de ale Cuceritorului. După aceea, a
trimis Garda Regelui să-l aresteze pe scutierul său, prințul Viserys.
— Înlănțuiți-l într-o celulă neagră și interogați-l cu asprime, a
poruncit Maegor. Întrebați-l unde a fugit mama lui.
— Este posibil să nu știe, a protestat ser Owen Bush, un cavaler din
Garda Regelui.
— Atunci lăsați-l să moară, a sosit răspunsul faimos al regelui. Poate
că javra o să vină la funeraliile lui.
Prințul Viserys nu știa unde plecase mama lui și n-a știut nici după ce
Tyanna din Pentos l-a torturat cu magia ei neagră. După nouă zile de
interogatorii, a murit. La porunca regelui, trupul i-a fost lăsat în curtea
Fortăreței Roșii timp de două săptămâni.
— Să vină maică-sa și să-l ia, a spus Maegor.
Însă regina Alys n-a apărut și în cele din urmă Înălțimea Sa a poruncit
ca nepotul lui să fie dat pradă focului. Prințul avea cincisprezece ani
cânda fost omorât și fusese mult iubit de oamenii de rând și de lorzi
deopotrivă. Ținutul l-a plâns.
În anul 45 D.C. S-a încheiat într-un final construirea Fortăreței Roșii.
Regele Maegor a sărbătorit evenimentul, oferindu-le un ospăț
muncitorilor care trudiseră la castel, trimițându-le căruțe cu vinuri tari
și dulciuri, ca și prostituate din cele mai renumite bordeluri ale orașului.
Petrecerile au durat trei zile. După aceea au apărut cavalerii regelui și i-
au trecut pe toți prin sabie, ca să-i împiedice să dezvăluie vreodată
secretele Fortăreței Roșii. Oasele le-au fost îngropate sub castelul pe
care-l ridicaseră.
La scurtă vreme după terminarea castelului, regina Ceryse s-a
îmbolnăvit pe neașteptate și a murit. În Curte s-a zvonit că Înălțimea Sa
îl ofensase pe rege printr-o replică usturătoare, așa că el îi poruncise lui
ser Owen să-i taie limba. Potrivit zvonului, regina se zbătuse, iar cuțitul
lui ser Owen alunecase și-i retezase beregata. Deși povestea aceasta n-a
fost niciodată dovedită, i s-a dat crezare la momentul acela; în prezent
însă majoritatea maesterilor consideră că a fost o calomnie născocită de
inamicii regelui pentru a-i mânji mai mult reputația. Indiferent care ar
fi fost adevărul, moartea primei lui soții l-a lăsat pe Maegor cu o singură
regină, pentoshiTyanna cu păr negru și inimă neagră, stăpâna
păianjenilor, care era detestată și temută de toți.
Abia fusese așezată ultima piatră pe Fortăreața Roșie, când Maegor a
poruncit ca ruinele Septului Aducerii Aminte să fie curățate de pe vârful
Dealului lui Rhaenys, iar odată cu ele osemintele și cenușa Fiilor
Războinicului care pieriseră acolo. În locul lor, a decretat el, urma să fie
înălțat un uriaș„grajd pentru dragoni” din piatră, o vizuină demnă de
Balerion, Vhagar și urmașii lor. Așa a început construirea Gropii
Dragonului. Găsirea de constructori, pietrari și muncitori pentru
proiectul acela a fost dificilă, poate deloc surprinzător. Atât de mulți
oameni au dat bir cu fugiții, încât regele a fost silit până la urmă să
folosească deținuți din temnițele orașului ca forță de muncă, sub
supravegherea constructorilor aduși din Myrși Volantis.
Spre sfârșitul anului 45 D.C., regele Maegor a luat din nou armele,
pentru a-și continua războiul împotriva rămășițelor proscrise ale
Credinței Militante, lăsând-o pe regina Tyanna să conducă Debarcaderul
Regelui împreună cu noua lui Mână, lordul Edwell Celtigar. În codrul
uriaș aflat la miazăzi de Apa Neagră, trupele regelui au vânat zeci de
Frați Săracicare se refugiaseră acolo, trimițându-i pe mulți la Zid și
spânzurându-i pe cei care au refuzat să îmbrace veșmintele negre.
Conducătorul lor, femeia cunoscută sub numele PoxyJeynePoore, a
continuat să-i scape regelui, până ce, in cele din urmă, a fost trădată de
trei dintre propriii ei susținători, care au fost răsplătiți cu grațierea și
rangul de cavaler.
Trei septoni care călătoreau cu Înălțimea Sa au declarat-o vrăjitoare
pe PoxyJeyneși Maegor a poruncit să fie arsă de vie pe un câmp de lângă
Wendwater. Când a sosit ziua execuției, trei sute de susținători ai ei,
Frați Săraci și țărani, au năvălit din păduri pentru a o elibera. Regele
anticipase insă acțiunea aceea și oamenii lui erau pregătiți pentru atac.
Eliberatorii au fost încercuiți și măcelăriți. Printre ultimii care au murit
s-a numărat și conducătorul lor, care s-a dovedit a fi ser Horys Hill,
cavalerul rătăcitor bastard care scăpase cu trei ani in urmă din măcelul
de la Marea Furcă. De data aceea a fost mai puțin norocos.
În alte părți ale Ținutului însă roata timpului începuse să se întoarcă
împotriva regelui. Oameni de rând și lorzi deopotrivă ajunseseră să-l
disprețuiască pentru numeroasele lui cruzimi și mulți au început să
ofere ajutor inamicilor săi. Septonul Moon, „Înaltul Septon” ridicat de
Frații Săraci împotriva celui din Orașul Vechi, pe care-l porecliseră
Înaltul Lingău, călătorea în voie prin Ținuturile Riverane și Reach,
atrăgând mulțimi uriașe de câte ori ieșea din codri pentru a predica
împotriva regelui. Tărâmul deluros aflat la miazănoapte de Dintele de
Aur era condus practic de Dulăul Roșu, ser JoffreyDoggett,
autoproclamat Mare Căpitan al Fiilor Războinicului. Nici Casterly Rock,
nici Riverrun nu păreau dispuse să acționeze împotriva lui. Dermis
Ologul și Zdrențărosul Silas au rămas în libertate și, pe oriunde ar fi
umblat, oamenii de rând îi ajutau să fie în siguranță. Cavaleri și soldați
trimiși pentru a-i aduce la judecată au dispărut adesea.
În anul 46 D.C., regele Maegor a revenit la Fortăreața Roșie cu două
mii de țeste, roadele unui an de campanie. El le-a aruncat sub Tronul de
Fier și a anunțat că erau capetele Fraților Săraci și ale Fiilor
Războinicului… dar aproape toți credeau că majoritatea trofeelor acelea
hâde aparțineau unor simpli meșteșugari, țărani și porcari a căror
singură vină fusese urmarea Credinței.
Sosirea noului an l-a găsit pe Maegor tot fără fecior, nici măcar un
bastard care ar fi putut fi acceptat ca legitim. De asemenea, părea
improbabilca regina Tyanna să îi ofere moștenitorul pe care-l dorea.
Deși ea a continuat s-o slujească pe Înălțimea Sa ca stăpână a
șoptitorilor, regele nu-i mai căuta patul.
Consilierii lui Maegor au fost de acord că era timpul să-și ia o nouă
soție… dar părerile difereau în privința aceleia. Marele Maester Benifer
a propus-o pe frumoasa și mândra Lady de Starfall, ClarisseDayne, cu
speranța de a-i desprinde teritoriile și Casa de Dorne. AltonButterwell,
maestrul banilor, a oferit-o pe sora sa văduvă, o femeie robustă cu șapte
copii. Deși nu era nici pe departe o frumusețe, a susținut el, fertilitatea
îi fusese dovedită mai presus de orice îndoială. Mâna Regelui, lordul
Celtigar, avea două fiice fecioare, în vârstă de doisprezece, respectiv
treisprezece ani. El l-a îndemnat pe rege să aleagă pe una dintre ele sau
să se însoare cu ambele dacă dorea. Lordul Velaryon de Driftmark l-a
sfătuit pe Maegor să trimită după nepoata sa Rhaena, văduva lui Aegon
Neîncoronatul. Luând-o de soție, Maegor putea uni revendicările lor,
preveni orice rebeliuni care s-ar fi putut aduna în jurul ei și dobândi o
ostatică împotriva oricăror comploturi pe care le-ar fi putut urzi mama
ei, regina Alyssa.
Regele Maegor l-a ascultat pe fiecare consilier în parte. Deși până la
urmă a respins majoritatea femeilor pe care i le-au propus ei, unele
dintre motivele și argumentele lor au prins rădăcini în mintea sa. Dorea
o femeie cu fertilitatea dovedită, totuși nu pe sora grasă și banală a lui
Butterwell. Avea să ia mai multe soții, așa cum îl îndemnase lordul
Celtigar. Două soții i-ar fi dublat șansele de a căpăta un fiu; trei soții le-
ar fi triplat. Iar una dintre soțiile acelea trebuia într-adevăr să fie
nepoata sa; sfatul lordului Velaryon fusese plin de înțelepciune. Regina
Alyssași cei doi copii mici ai ei rămâneau ascunși (se credea că
zburaseră peste Marea îngustă, spre Tyrosh sau, poate, Volantis), însă
ei continuau să fie o amenințare pentru coroana lui Maegorși orice fiu
pe care l-ar fi putut zămisli. Dacă ar fi luat-o de soție pe fiica lui Aenys,
ar fi slăbit orice revendicări înaintate de frații și surorile ei mai mici.
După moartea soțului și fuga ei pe Insula Frumoasă, Rhaena
Targaryen acționase rapid pentru a-și proteja fiicele. Dacă prințul
Aegon fusese cu adevărat rege, potrivit legii fiica lui cea mai mare,
Aerea, îi era moștenitoare și de aceea putea revendica să fie regina
legitimă a celor Șapte Regate… totuși Aereași sora ei Rhaella aveau abia
un an, iar Rhaenaștia că trâmbițarea unor astfel de revendicări ar fi
însemnat practic condamnarea lor la moarte. De aceea, le-a vopsit părul,
le-a schimbat numele și le-a trimis de lângă ea, încredințându-le unor
aliați puternici, care aveau grijă să le vadă crescute în case bune, de către
oameni vrednici, care să nu aibă habar de adevăratele lor identități.
Prințesa a insistat ca nici chiar ea să nu știe unde vor merge fetele; ceea
ce nu știa nu putea dezvălui, nici sub tortură.
O asemenea evadare nu era însă posibilă pentru Rhaena Targaryen
însăși. Cu toate că și-ar fi putut schimba numele, vopsi părul și îmbrăca
straiele grosolane ale unei târfe de tavernă, ori robele unei septe, ea nu
avea cum să-și ascundă dragonul. Dreamfyre era o femelă dragon zveltă,
albastru-pal cu pete argintii, care produsese deja două rânduri de ouă
și pe care Rhaena o călărise de la vârsta de doisprezece ani.
Dragonii nu sunt ușor de ascuns. De aceea prințesa a plecat cu
Dreamfyre cât mai departe de Maegor, tocmai pe Insula Frumoasă, unde
MarqFarman i-a acordat ospitalitatea Castelului Frumos, ale cărui
turnuri înalte și albe se ridicau mult deasupra Mării Apusului. Acolo ea
s-a odihnit, citind, rugându-se și întrebându-se cât timp i se va oferi
înainte de a fi chemată de unchiul ei.Rhaena a spus după aceea că nu se
îndoise niciodată în privința aceea; se punea doar întrebarea când, nu
dacă.
Chemarea a sosit mai repede decât i-ar fi plăcut, deși nu pe atât de
curând pe cât s-ar fi putut teme. Nici nu se punea problema refuzului.
Așa ceva l-ar fi adus pe rege deasupra Insulei Frumoase călare pe
Balerion. Rhaena ajunsese să-l îndrăgească pe lordul Farman, ba chiar
într-o măsură mult mai mare pe al doilea fiu al său, Androw, și nu
intenționa să le răsplătească bunătatea cu foc și sânge. A încălecat pe
Dreamfyreși a zburat la Fortăreața Roșie, unde a aflat că trebuia să se
mărite cu unchiul ei, ucigașul soțului ei. Și tot acolo Rhaenași-a întâlnit
tovarășele mirese, fiindcă aceea urma să fie o nuntă triplă.
Lady Jeyne din Casa Westerling fusese măritată cu AlynTarbeck, care
murise alături de prințul Aegon în bătălia de sub Ochiul Zeilor. Peste
câteva luni, ea îi dăruise răposatului lord un fiu post-mortem. Înaltă și
zveltă, cu păr castaniu strălucitor, lady Jeyne, era curtată de un fiu mai
tânăr al lordului de Casterly Rock când Maegor a trimis după ea, dar așa
ceva nu avea niciun fel de însemnătate pentru rege.
Mai încurcat era cazul lui lady Elinor din Casa Costayne, soția lui ser
TheoBolling, un cavaler împroprietărit care luptase pentru rege în
ultima sa campanie împotriva Fraților Săraci. Deși avea doar
nouăsprezece ani,lady Elinor îi dăruise deja lui Bolling trei fii, când ochii
regelui se opriseră asupra ei. Cel mai mic dintre băieți încă îi sugea la
sân, când ser Theo a fost atestat de Garda Regelui și acuzat de complot
alături de regina Alyssa pentru a-l asasina pe rege și a-l aduce pe
Jaehaerys pe Tronul de Fier. Deși și-a declarat nevinovăția, Bolling a fost
găsit vinovat și decapitat în aceeași zi.În cinstea zeilor, regele Maegor i-
a acordat văduvei șapte zile pentru a jeli, după care a chemat-o și a
anunțat-o că se vor căsători.
În orașul Septului de Piatră, septonul Moon a acuzat planurile de
căsătorie ale regelui Maegorși sute de locuitori au ovaționat zgomotos,
dar puțini alții au cutezat să ridice vocile împotriva Înălțimii Sale. Înaltul
Septon s-a îmbarcat din Orașul Vechi, navigând spre Debarcaderul
Regelui pentru a oficia riturile de căsătorie. Într-o zi caldă de primăvară
a anului 47 D.C., Maegor Targaryen s-a însurat cu trei soții în curtea
Fortăreței Roșii. Deși fiecare dintre reginele sale era înveșmântată în
culorile Casei tatălui ei, cei din Debarcaderul Regelui le-au numit
„Miresele Negre”, pentru că toate erau văduve.
Prezența la nuntă a fiului lui lady Jeyneși a celor trei băieți ai lui lady
Elinor garanta că cele două femei își vor juca rolurile în ceremonie, dar
mulți se așteptau să vadă o demonstrație de sfidare din partea prințesei
Rhaena. Speranțele acelea au fost spulberate când regina Tyanna a
apărut însoțită de două fetițe cu păr argintiu și ochi liliachii, purtând
veșmintele roșu și negru ale Casei Targaryen.
— Ai fost nesăbuită, crezând că le poți ascunde de mine, i-a spus
Tyanna prințesei.
Rhaena a plecat capul și și-a rostit jurămintele cu glas rece ca gheața.
Multe povești ciudate și contradictorii se relatează despre noaptea ce
a urmat, iar după trecerea atâtor ani este greu de separat adevărul de
legende. Au împărțit cele trei Mirese Negre un singur pat, așa cum au
afirmat unii? Pare improbabil. A fost Înălțimea Sa la toate trei în cursul
nopții și a consumat toate trei căsătoriile? Poate că da. A încercat
prințesa Rhaena să-l ucidă pe rege cu un pumnal ascuns sub perne, așa
cum a susținut ea mai târziu? A zgâriat ElinorCostayne spinarea regelui
cu unghiile, brăzdând-o și însângerând-o, în timp ce s-au împreunat? A
băut JeyneWesterling licoarea fertilității despre care se spune că i-ar fi
adus-o regina Tyanna, sau i-a azvârlit-o în față? Și, de fapt, a existat o
astfel de licoare sau a fost oferită vreodată? Prima relatare despre ea nu
apare decât la mult timp dupăînceperea domniei regelui Jaehaerys, la
douăzeci de ani de la moartea celor două femei.
 Iată ce știm cu certitudine: după nuntă, Maegor a declarat-o pe Aerea,
fiica lui Rhaena, drept moștenitoarea lui legitimă, „până va sosi vremea
ca zeii să-mi dăruiască un fiu”, și în același timp a trimis-o pe sora ei
geamănă, Rhaella, în Orașul Vechi pentru a fi educată ca septă. Același
decret îl dezmoștenea explicit pe nepotul său Jaehaerys, succesorul de
drept la tron potrivit tuturor legilor celor Șapte Regate. Fiul reginei
Jeyne a fost confirmat ca lord de TarbeckHallși trimis la Casterly Rock,
pentru a fi crescut ca un copil vitreg al lui LymanLannister. Băieții mai
mari ai reginei Elinor au fost trimiși în mod similar, unul la Eyrieși unul
la Highgarden. Cel mai mic dintre fiii reginei a fost încredințat unei doici,
deoarece regele era iritat de alăptarea reginei.
Peste o jumătate de an, Mâna Regelui Edwell Celtigar a anunțat că
regina Jeyne era grea. Abia începuse pântecul să-i crească și regele
însuși a anunțat câși regina Elinor era cu prunc. Maegor le-a acoperit pe
ambele femei cu daruri și onoruri și a dăruit pământuri și ranguri noi
taților, fraților și unchilor lor, însă bucuria i s-a dovedit de scurtă durată.
Cu trei luni înainte de soroc, regina Jeyne a fost doborâtă la pat de dureri
neașteptate ale facerii și a născut un prunc mort la fel de monstruos
precum cel al lui AlysHarroway, o creatură fără mâini și fără picioare,
cu mădular de bărbat și sex de femeie. Mama nu a supraviețuit mult
pruncului.
Oamenii au spus că Maegor era blestemat. El își ucisese nepotul,
purtase război împotriva Credinței și a Înaltului Septon, îi sfidase pe zei,
comisese crime și incest, adulter și viol. Mădularul lui era otrăvit,
sămânța îi era plină de viermi și zeii n-aveau să-i dăruiască niciodată un
fiu viu. Cel puțin așa se șoptea. Maegor însuși a preferat altă explicație
și i-a trimis pe ser Owen Bush și ser Maladon Moore s-o ridice pe regina
Tyannași s-o arunce în temniță. Acolo regina pentoshi a mărturisit totul,
încă de când călăii regelui abia începuseră să-și pregătească
instrumentele: ea otrăvise copilul JeyneiWesterling în pântecul mamei
sale, tot așa cum făcuse și cu AlysHarroway. A promis de asemenea că la
fel se va întâmpla cu potaia lui ElinorCostayne.
S-a spus că regele a ucis-o cu propria lui mână, scoțându-i inima cu
Focul Negru și aruncând-o la câini. Însă Tyanna din Turn s-a răzbunat și
după moarte, deoarece lucrurile s-au petrecut așa cum făgăduise. A
trecut o lună,apoi încă una, iar în bezna nopții, regina Elinor a născut un
prunc mort și deformat, un băiat firă ochi și care avea pe umeri cioturi
de aripi.
Asta s-a petrecut în anul 48 După Cucerire, al șaselea al domniei
regelui Maegorși ultimul al vieții sale. Nimeni din cele Șapte Regate nu
se putea îndoi acum că regele era blestemat. Puținii lui susținători au
început să dispară ca rouă sub soarele dimineții. La Debarcaderul
Regelui a sosit vestea că ser JoffreyDoggett fusese văzut intrând în
Riverrun, dar nu ca prizonier, ci ca oaspete al lordului Tully. Septonul
Moon a apărut din nou, conducând mii de Credindoși într-un marș peste
Reach spre Orașul Vechi, cu intenția anunțată de a-l înfrunta pe Lingău
în Septul Stelat, pentru a-i cere să acuze „Spurcăciunea de pe Tronul de
Fier”și de a-și anula anatema aruncată asupra Ordinelor militare. Când
lorzii Oakheartși Rowan au apărut înaintea lui cu ostașii lor, ei n-au
făcut-o pentru a-l ataca pe Moon, ci pentru a i se alătura. Lordul Celtigar
a demisionat din funcția de Mâna Regelui și a revenit în reședința lui din
Insula Cleștilor. Rapoarte din Hotare au sugerat că dornishenii se
adunau în trecători, pregătindu-se să invadeze Ținutul.
Lovitura cea mai grea a sosit din partea Capătului Furtunii. Acolo, pe
țărmurile Golfului Naufragiilor, lordul Rogar Baratheon l-a proclamat
pe tânărul Jaehaerys Targaryen adevăratul și legitimul rege al Andalilor,
al Rhoynarilorși al Primilor Oameni, iar prințul Jaehaerys l-a numit pe
lordul Rogar Protector al Ținutului și Mâna Regelui. Mama prințului,
regina Alyssa, și sora lui, Alysanne, i-au stat alături când Jaehaerys a
scos-o pe Sora întunecată din teacă și a jurat să pună capăt domniei
unchiului său uzurpator. O sută de lorzi stegari și cavaleri din Capătul
Furtunii au ovaționat proclamația. Prințul Jaehaerys avea paisprezece
ani când a revendicat tronul; era un tânăr chipeș, iscusit cu lancea și
arcul lung și un călăreț destoinic. În plus, el călărea o fiară uriașă de
culoarea bronzului pe nume Vermithor, iar Alysanne, o fecioară de
doisprezece ani, avea propriul ei dragon, Silverwing.
— Maegor n-are decât un dragon, a spus lordul Rogar lorzilor
Furtunii. Prințul nostru are doi.
Și în curând aveau să fie trei. Când la Fortăreața Roșie s-a aflat că
Jaehaerys își aduna trupe la Capătul Furtunii, Rhaena Targaryen a
încălecat pe Dreamfyreși a zburat să i se alăture, abandonându-și
unchiul cucare fusese silită să se mărite. A luat cu ea pe fiica ei Aerea…
și pe Focul Negru, pe care o furase din teaca regelui în timp ce acesta
dormea.
Răspunsul lui Maegor a fost lent și confuz. El i-a poruncit Marelui
Maester să-și trimită corbii, chemându-și toți lorzii loiali și lorzii stegari
la Debarcaderul Regelui, doar pentru a afla că Benifer se îmbarcase spre
Pentos. După ce a descoperit că prințesa Aerea fugise, a trimis un călăreț
la Orașul Vechi pentru a cere capul surorii ei gemene, Rhaella, ca s-o
pedepsească pe mama lor pentru trădare, dar lordul Hightower l-a
întemnițat pe mesagerul acela. Doi cavaleri din Garda Regelui au
dispărut într-o noapte, trecând de partea lui Jaehaerys, iar ser Owen
Bush a fost găsit mort în fața unui bordel, cu propriul său mădular
îndesat în gură.
Lordul Velaryon de Driftmark s-a numărat printre primii care s-au
declarat de partea lui Jaehaerys. Deoarece Velaryonii erau amiralii
tradiționali ai Ținutului, Maegor s-a trezit că pierduse întreaga flotă
regală. A urmat Tyrell din Highgarden, cu toată armata din Reach. Casa
Hightower din Orașul Vechi, Redwyne din Arbor, Lannister din Casterly
Rock, Arryn din Eyrie, Royce din Runestone… una câte una, toate s-au
întors împotriva regelui.
În Debarcaderul Regelui, vreo douăzeci de lorzi mărunți au răspuns
poruncii lui Maegor, printre ei numărându-se lordul Darklyn de
Duskendale, lordul Massey de Stonedance, lordul Towers de Harrenhal,
lordul Staunton de Popasul Corbilor, lordul Bar Emmon de Sharp Point,
lordul Buckwell de Antlers, lorzii Rosby, Stokeworth, Hayford, Harte,
Byrch, Rollingford, Bywaterși Mallery. Toți aceștia laolaltă nu
comandau însă nici patru mii de oameni și doar o zecime dintre aceia
erau cavaleri.
Maegor i-a adunat pe toți în Fortăreața Roșie într-o seară pentru a
discuta planul bătăliei pe care-l gândise. Când lorzii au văzut însă cât de
puțini erau și au înțeles că nu li se va alătura niciun mare lord, mulți au
fost descurajați, iar lordul Hayford a mers atât de departe încât să-l
îndemne pe Înălțimea Sa să abdice și să îmbrace veșmintele negre.
Înălțimea Sa a poruncit decapitarea imediată a lui Hayfordși a continuat
sfatul de război cu capul nobilului lord înfipt într-o lance înapoia
Tronului de Fier. Lorzii au făcut planuri toată ziua, continuând până
târziu în noapte. Era ora lupului când Maegor le-a îngăduit în cele din
urmă să plece. Regele a rămassingur, cufundat în gânduri pe Tronul de
Fier, după ieșirea lor. Lorzii Towersși Rosby au fost ultimii care l-au
văzut pe Înălțimea Sa.
Când s-au ivit zorii, ultima dintre reginele lui Maegor a pornit in
căutarea sa. Regina Elinor l-a găsit tot pe Tronul de Fier, alb la față și
mort, cu veșmintele îmbibate de sânge. Brațele îi fuseseră spintecate de
la încheieturi până la coate cu ghimpi zimțați, iar un tăiș îi străpunsese
gâtul, ieșindu-i pe sub bărbie.
Mulți cred și în ziua de azi că Tronul de Fier însuși l-ar fi ucis. Ei susțin
că Maegor era viu când Rosby și Towers au părăsit sala tronului, iar
străjerii de la uși au jurat că nimeni n-a intrat după aceea, până când
regina Elinor a făcut descoperirea. Alții spun că regina însăși l-ar fi
împins pe ghimpii și tăișurile acelea, pentru a răzbuna uciderea
primului ei soț. Este posibil să fi fost mâna Gărzii Regelui, deși asta ar fi
necesitat ca ei să acționeze dimpreună, întrucât la fiecare ușă erau
postați câte doi cavaleri. Poate de asemenea să fi fost una sau mai multe
persoane necunoscute, care să fi intrat și ieșit din sala tronului printr-
un pasaj secret. Fortăreața Roșie avea tainele ei, ce erau cunoscute
numai de cei morți. Este de asemenea posibil ca regele să fi fost cuprins
de disperare în orele mici ale nopții și să-și fi luat singur viața, răsucind
tăișurile după cum era necesar și deschizându-și venele pentru a se
cruța de înfrângerea și dizgrația ce-l așteptau cu certitudine.
Domnia regelui Maegor I Targaryen, cunoscut în istorie și legendă ca
Maegor cel Crud, a durat șase ani și șaizeci și șase de zile. Leșul i-a fost
ars în curtea Fortăreței Roșii, iar cenușa i-a fost îngropată după aceea
pe Piatra Dragonului, lângă cea a mamei sale. A murit fără copii, astfel
că nu a lăsat niciun urmaș din carnea sa.
 De la prinț la rege

Întronarea luiJaehaerysÎntâiul

Jaehaerys Targaryen Întâiul a urcat pe Tronul de Fier în anul 48 D.C.,

la vârsta de paisprezece ani, și avea să conducă cele Șapte Regate pentru
următorii cincizeci și patru de ani, până la moartea sa din cauze naturale
în 103 D.C. În ultimii ani ai domniei sale, ca și în timpul domniei
succesorului său, el a fost numit Regele cel Bătrân, din motive evidente,
însă Jaehaerys a fost un bărbat tânăr și viguros mai multă vreme decât
a fost bătrân și nevolnic, iar cărturari știutori vorbesc despre el cu
respect, numindu-l„Conciliatorul”. Scriind după un veac,
ArhimaesterulUmbert a declarat în mod faimos că Aegon și surorile lui
au cucerit cele Șapte Regate (cel puțin șase dintre ele), dar
JaehaerysÎmpăciuitorul a fost cel care le-a preschimbat cu adevărat
într-un singur regat.
Sarcina lui n-a fost defel ușoară, întrucât predecesorii săi imediați
prăpădiseră multe din cele construite de Cuceritor, Aenys prin
slăbiciune și nehotărâre, iar Maegor prin cruzime și sete de sânge.
Ținutul moștenit de Jaehaerys era sărăcit, sfâșiat de războaie și măcinat
de dezbinare și neîncredere, în timp ce noul rege însuși era practic un
băiat, fără niciun fel de experiență în cârmuire.
Până și revendicarea de către el a Tronului de Fier nu era mai presus
de îndoială. Deși Jaehaerys era unicul fiu supraviețuitor al regelui Aenys
I,fratele lui mai mare Aegon pretinsese domnia înaintea sa. Aegon
Neîncoronatul murise în bătălia de sub Ochiul Zeilor, când încercase să-
l răstoarne pe unchiul său Maegor, dar nu înainte de a se însura cu
propria lui soră, Rhaena, cu care avusese două fiice, gemenele Aereași
Rhaella. Dacă Maegor cel Crud ar fi fost socotit doar un uzurpator, fără
niciun drept la domnie, așa cum au susținut unii maesteri, atunci prințul
Aegon ar fi fost adevăratul rege, iar succesiunea ar fi trebuit să revină
de drept fiicei lui cea mare, Aerea, nu fratelui său mezin.
Sexul gemenelor a cântărit însă împotriva lor, alături de vârstă;
fetițele nu aveau decât șase ani la moartea lui Maegor. În plus, istorisiri
lăsate de contemporanii lor sugerează că Aerea era o copilă timidă,
predispusă să plângă și să-și ude aștemuturile, pe când Rhaella, cea mai
îndrăzneață și mai robustă dintre cele două, era o novice care slujea în
Septul Stelat și fusese jurată Credinței. Niciuna nu părea să aibă croială
de regină; propria lor mamă, regina Rhaena, a recunoscut asta când a
fost de acord ca tronul să fie ocupat de fratele său Jaehaerys, nu de fiicele
ei.
Unii au sugerat că Rhaena însăși putea revendica în mod întemeiat
Coroana, fiind cea dintâi născută a regelui Aenysși a reginei Alyssa.
Existau chiar unii care șopteau că regina Rhaena fusese cea care
izbutise, cumva, să scape Ținutul de Maegor cel Crud, deși nu se stabilise
niciodată cu succes prin ce mijloace i-ar fi putut aranja moartea, după
ce fugise din Debarcaderul Regelui călare pe draga ei Dreamfyre. Sexul
i s-a pus însă împotrivă. „Aici nu-i Dorne“, a răspuns lordul Rogar
Baratheon când a fost întrebat, „și Rhaena nu-i Nymeria“. Mai mult încă,
regina rămasă de două ori văduvă ajunsese să urască Debarcaderul
Regelui și Curtea și-și dorea doar să revină pe Insula Frumoasă, unde
găsise o măsură de tihnă înainte ca unchiul ei să o facă una dintre
Miresele lui Negre.
Când a suit pe Tronul de Fier, prințul Jaehaerys mai avea un an și
jumătate până la majorat și de aceea s-a decis ca mama lui, regina-
văduvă Alyssa, să-i fie regentă, în vreme ce lordul Rogar să-i slujească
drept Mână și Protector al Ținutului. Să nu se creadă totuși că Jaehaerys
a fost doar o păpușă de paie. De la bun început, regele-băiat a insistat să
aibă un cuvânt de spus în toate deciziile luate în numele lui.
Prințul Jaehaerys s-a confruntat cu prima lui hotărâre esențială chiar
pe când rămășițele pământești ale lui Maegor I Targaryen erau depuse
pe un rug funerar: cum să procedeze cu acei susținători ai unchiului său
carerămăseseră în viață? După ce Maegor fusese găsit mort pe Tronul
de Fier, majoritatea marilor Case din Ținut și numeroși lorzi mărunți îl
abandonaseră… totuși majoritatea nu însemna toți. Mulți dintre cei ale
căror domenii și castele se aflau aproape de Debarcaderul Regelui și de
domeniile regale stătuseră lângă Maegor până chiar în clipa morții lui,
iar printre ei se număraseră lorzii Rosby și Towers, ultimii care-l
văzuseră în viață. Dintre cei ce se înrolaseră sub flamurile lui făceau
parte lorzii Stokeworth, Massey, Harte, Bywater, Darklyn, Rollingford,
Mallery, Bar Emmon, Byrch, Stauntonși Buckwell.
În haosul ce urmase descoperirii leșului lui Maegor, lordul Rosby
deșertase o cupă de cucută pentru a se alătura stăpânului său în moarte.
Buckwellși Rollingford se îmbarcaseră spre Pentos, iar aproape toți
ceilalți se refugiaseră în propriile lor castele și fortărețe. Doar Darklyn
și Staunton avuseseră curajul să rămână alături de lordul Towers
pentru a preda Fortăreața Roșie când prințul Jaehaerysși surorile sale,
Rhaenași Alysanne, coborâseră peste castel, călare pe dragonii lor.
Cronicarii Curții ne spun că atunci când tânărul prinț a coborât de pe
spinarea lui Vermithor, acești „trei lorzi loiali” au plecat genunchiul
înaintea lui, și-au depus spadele la picioarele sale și l-au întâmpinat ca
pe un rege.
— Ați venit târziu la ospăț, se spune că le-ar fi zis prințul Jaehaerys,
deși cu glas blând, și aceleași spade au ajutat la uciderea fratelui meu
Aegon sub Ochiul Zeilor.
La porunca sa, cei trei au fost pe dată puși în fiare, deși unii din suita
prințului au cerut să fie executați pe loc. În celulele întunecate, lor li s-
au alăturat Dreptatea Regelui, Lordul Confesor, Temnicerul-Șef,
comandantul Gărzii Orașului și cei patru cavaleri din Garda Regelui care
rămăseseră alături de regele Maegor.
După două săptămâni, lordul Rogar Baratheon și regina Alyssa au
ajuns la Debarcaderul Regelui cu oastea lor, iar alte sute de oameni au
fost arestați și închiși. Fie că erau cavaleri, scutieri, administratori,
septoni sau simpli slujitori, acuzația împotriva lor era aceeași: erau
învinovățiți că-l ajutaseră și-i fuseseră complici lui Maegor Targaryen în
uzurparea Tronului de Fier și în toate crimele, cruzimile și fărădelegile
ce urmaseră. Nici chiar femeile n-au fost cruțate; acele doamne de sânge
nobil care participaseră la nunta Mireselor Negre au fost de asemenea
arestate, alături de zeci de prostituate de stirpe umilă, și numite „târfele
lui Maegor”.
 Deoarece temnițele Fortăreței Roșii erau pline ochi, s-a ridicat
întrebarea ce trebuia făcut cu prizonierii. Dacă Maegor urma să fie
considerat uzurpator, atunci întreaga lui domnie era nelegitimă și cei
care-l sprijiniseră se făceau vinovați de trădare și trebuiau dați morții.
Acesta a fost cursul susținut de regina Alyssa. Regina-văduvă pierduse
doi fii pe seama cruzimii lui Maegorși nu intenționa să acorde nici măcar
demnitatea unei judecăți celor care-i îndepliniseră poruncile.
— Când băiatul meu Viserys a fost torturat și ucis, ei au rămas tăcuți,
fără un cuvânt de protest, a spus ea. De ce ar trebui să-i ascult acum?
Împotriva mâniei ei s-a ridicat lordul Rogar Baratheon, Mâna Regelui
și Protector al Ținutului. În vreme ce a fost de acord că oamenii lui
Maegor meritau fără doar și poate să fie pedepsiți, nobilul lord a atras
atenția că dacă își vor executa prizonierii, atunci aceia care rămăseseră
loiali uzurpatorului n-aveau să fie dispuși să plece genunchiul. Lordul
Rogar n-ar fi avut atunci de ales, decât să pornească spre castelele lor,
pe rând,și să-l nimicească pe fiecare dintre ei în fortăreața sa, trecându-
i prin oțelul spadelor și prin foc.
— Poate fi făcut, a rostit el, dar cu ce preț? Ar fi o campanie
sângeroasă ce ar putea înăspri inimi împotriva noastră.
Mai bine ca oamenii lui Maegor să fie supuși judecății și să-și
mărturisească trădarea, a îndemnat Lordul Protector. Cei care aveau să
fie găsiți vinovați de crimele cele mai rele puteau fi condamnați la
moarte, dar celorlalți aveau să li se ceară ostatici, care le-ar fi asigurat
loialitatea pe viitor, și li s-ar fi confiscat o parte din pământuri și castele.
Înțelepciunea cuvintelor lordului Rogar a fost limpede pentru
majoritatea susținătorilor tânărului rege, totuși este posibil ca ideile
acelea să nu fi prevalat, dacă n-ar fi intervenit Jaehaerys însuși. Deși în
vârstă de numai paisprezece ani, regele-băiat a dovedit de la bun
început că n-avea să se mulțumească să stea supus, în vreme ce alții
domneau în numele lui. Însoțit de maesterul său, de sora lui, Alysanne,
și de o mână de tineri cavaleri, Jaehaerys s-a așezat pe Tronul de Fier și
i-a chemat pe toți lorzii înaintea sa.
— Nu vor exista procese, nici torturi și nici execuții, i-a anunțat el.
Ținutul trebuie să vadă că eu nu sunt unchiul meu. Nu-mi voi începe
domnia cu o baie de sânge. Unii au sosit sub flamurile mele mai
devreme, alții au sosit mai târziu. Restul mi se pot alătura acum.
Jaehaerys nu fusese deocamdată nici încoronat, nici uns și nu avea
nici majoritatea de partea sa; ca atare, declarația lui nu avea nicio forță
legală, pe lângă faptul că el nu deținea autoritatea de a-și nesocoti
consiliul și regenta. Cu toate acestea, puterea vorbelor lui și hotărârea
pe care a dovedit-o, pe când îi privea pe toți de pe Tronul de Fier, au fost
atât de mari, încât lorzii Baratheon și Velaryon i-au oferit de îndată
susținerea lor, iar restul i-au urmat la scurt timp după aceea. Dar sora
lui, Rhaena, a cutezat să i se opună.
— Ei te vor aclama când coroana îți va fi pusă pe frunte, a spus ea, așa
cum, cândva, l-au aclamat pe unchiul nostru, și pe tatăl nostru mai
înainte.
În cele din urmă, decizia finală a aparținut regentei… și, cu toate că
regina Alyssa dorea răzbunare pentru sine, nu voia în același timp să se
împotrivească dorințelor fiului ei.
— Așa ceva l-ar face să pară slab, se pare căi-arfi spus ea lordului
Rogar, iar el nu trebuie niciodată să pară slab. Aceea a fost pierzania
tatălui său.
Așa s-a făcut că majoritatea oamenilor lui Maegor au fost cruțați.
În zilele următoare, temnițele din Debarcaderul Regelui au fost
golite. După ce au căpătat hrană, băutură și veșminte curate, captivii au
fost aduși înaintea tronului, câte șapte odată. Acolo, sub ochii zeilor și ai
oamenilor, ei au renunțat la loialitatea față de Maegorși s-au declarat
vasali ai nepotului său, Jaehaerys, stând în genunchi, după care tânărul
rege l-a ridicat pe fiecare dintre ei, pe rând, i-a acordat iertarea și i-a
înapoiat domeniile și titlurile. Nu trebuie crezut totuși că acuzații au
scăpat fără pedeapsă. Lorzi și cavaleri deopotrivă au fost siliți să trimită
câte un fiu la Curte, care să-l slujească pe rege și să fie ostatic; celor care
nu aveau fii, li s-a cerut o fiică. Cei mai avuți dintre lorzii lui Maegor au
cedat de asemenea unele domenii, printre ei numărându-se Towers,
Darklyn și Staunton. Alții și-au cumpărat iertarea cu aur.
Iertarea regală nu s-a extins asupra tuturor. Toți temnicerii lui
Maegor, călăii și confesorii au fost declarați vinovați de ajutarea Tyannei
din Turn în torturarea și uciderea prințului Viserys, care fusese pentru
așa puțin timp moștenitorul și ostaticul lui Maegor. Capetele lor au fost
trimise reginei Alyssa, însoțite de mâinile ce cutezaseră să se ridice
împotriva celor din sângele dragonilor. Înălțimea Sa s-a declarat
„mulțumită” de darurile acelea.
Un alt bărbat și-a pierdut de asemenea capul: ser Maladon Moore,
cavaler din Garda Regelui, care a fost acuzat că o ținuse pe
CeryseHightower, prima regină a lui Maegor, în vreme ce Fratele său
Jurat, ser Owen Bush, îi reteza limba, moment în care zbaterile Înălțimii
Sale duseseră la lunecarea tăișului, care o omorâse. (Ar trebui amintit
că ser Maladon a insistat că totul era o născocire și că numita regină
Ceryse murise de „răutate”.) El a recunoscut totuși că o dăduse pe
Tyanna din Turn pe mâinile regelui Maegorși că fusese de față când
acesta o ucisese, așa că era oricum mânjit de sângele unei regine.
Cinci dintre cei șapte cavaleri din Garda Regelui au supraviețuit însă.
Doi dintre ei, ser Olyver Bracken și ser RaymundMallery, jucaseră un rol
în căderea răposatului rege, deoarece își lepădaseră mantiile și
trecuseră de partea lui Jaehaerys, dar regele-băiat a observat pe bună
dreptate că, procedând astfel, ei își încălcaseră jurământul de a-l apăra
pe rege cu propria lor viață.
— În Curtea mea nu voi avea oameni fără cuvânt, a proclamat el.
De aceea toți cei cinci cavaleri au fost condamnați la moarte… dar la
insistențele prințesei Alysanne, s-a convenit să fie cruțați, dacă își vor
schimba mantiile albe cu cele negre, alăturându-se Rondului de Noapte.
Patru dintre ei au acceptat grațierea aceea și au plecat spre Zid;
trădătorilor ser Olyverși ser Raymund li s-au alăturat ser Jon Tollettși
ser SymondCrayne.
Al cincilea cavaler din Garda Regelui, ser HarroldLangward, a cerut o
judecată prin luptă. Jaehaerys i-a satisfăcut dorința și s-a oferit el însuși
să-l înfrunte pe ser Harrold în duel, dar în această privință a prevalat
regina regentă. Drept campion al Coroanei a fost ales ser GylesMorrigen,
un cavaler tânăr din Ținuturile Furtunii, nepotul lui Damon Cucernicul,
Mare Căpitan al Fiilor Războinicului, care-i condusese în Judecata celor
Șapte împotriva lui Maegor. Dornic să dovedească loialitatea Casei sale
față de noul rege, ser Gyles l-a răpus iute pe mai vârstnicul ser Harroldși
la scurtă vreme după aceea a fost numit Lord Comandant al
GărziiRegelui Jaehaerys.
 Între timp zvonul despre milostenia prințului s-a răspândit prin tot
Ținutul. Unul câte unul, restul susținătorilor regelui Maegorși-au lăsat
armiile la vatră, și-au părăsit castelele și au pornit spre Debarcaderul
Regelui pentru a-i jura supunere. Unii au făcut-o cu șovăială, temându-
se că Jaehaeryss-ar putea dovedi un rege la fel de bicisnic și nepriceput
cum fusese tatăl lui… dar, întrucât Maegor nu avusese urmași din
sângele său, nu mai exista niciun rival plauzibil în jurul căruia s-ar fi
putut strânge opoziția. Până și susținătorii cei mai fervenți ai lui Maegor
au fost cuceriți de îndată ce l-au întâlnit pe Jaehaerys, deoarece era întru
totul așa cum trebuia să fie un prinț: drept, deschis și pe atât de
curtenitor, pe cât era de viteaz. Marele Maester Benifer(revenit din
surghiunul pe care și-l autoimpusese în Pentos) a scris că era „învățat
ca un maesterși cucernic ca un septon“ și chiar dacă unele dintre
cuvintele acelea ar putea fi ignorate ca lingușiri, în ele exista de
asemenea și adevăr. Se spune că până și propria lui mamă, regina
Alyssa, l-ar fi numit pe Jaehaerys „cel mai bun dintre cei trei fii ai mei”.
Nu trebuie crezut că împăcarea lorzilor ar fi adus pacea în Westeros
peste noapte. Eforturile regelui Maegor de a-i extermina pe Frații Săraci
și pe Fiii Războinicului ridicaseră împotriva lui și împotriva Casei
Targaryen mulți cucernici, bărbați și femei deopotrivă. Deși strânsese
capetele a sute de Stele și Săbii, alte sute rămăseseră în libertate, iar zeci
de mii de lorzi mărunți, cavaleri împroprietăriți și oameni de rând îi
adăposteau, îi hrăneau și le ofereau ajutor și confort atunci când o
puteau face. Zdrențărosul Silasși Dennis Ologul comandau bande
rătăcitoare de Frați Săraci, care apăreau și dispăreau ca duhurile,
pierind prin codri de câte ori erau primejduiți. La miazănoapte de
Dintele de Aur, SerJoffreyDoggett, Dulăul Roșu din Hills, hălăduia după
voie între Ținuturile Apusene și Ținuturile Riverane, cu sprijinul și
complicitatea lui lady Lucinda, cucernica soție a lordului de Riverrun.
Ser Joffrey, care-și pusese pe umeri mantia de Mare Căpitan al Fiilor
Războinicului, își anunțase intenția de a restabili la fosta sa glorie
Ordinul acela cândva mândru și de a recruta cavaleri sub flamurile sale.
Cea mai mare amenințare se afla însă la miazăzi, unde septonul
Moonși susținătorii lui ridicaseră tabără sub zidurile Orașului Vechi,
apărat de lorzii Oakhcartși Rowanși de cavalerii lor. Moon era un bărbat
masiv, binecuvântat cu glas tunător și o prezență fizică impunătoare.
Deși Frații săi Săraci îl proclamaseră „adevăratul Înalt Septon“, acest
septon (dacă a fost într-adevăr așa ceva) nu era o imagine a smereniei.
Se lăuda cu mândrie că Steaua în Șapte Colțuri era singura carte pe care
o citise vreodată și mulți puneau sub semnul întrebării până și afirmația
aceea, întrucât nu se știa ca el să fi citat vreodată din cartea aceea sfântă
și nimeni nu-l văzuse citind sau scriind.
Desculț, bărbos și stăpânit de o fervoare colosală, „Fratele cel mai
Sărac” putea vorbi ceasuri la rând și adesea chiar o făcea… și vorbea
numai despre păcat. „Eu sunt un păcătos” erau cuvintele cu care
septonul Moon își începea toate predicile, și într-adevăr așa era. Un
bărbat cu pofte uriașe, mâncău și bețiv, renumit pentru desfrâul
trupesc, Moon se culca în fiecare noapte cu altă femeie, lăsând grele pe
atâtea dintre ele, încât discipolii săi au început să spună că sămânța lui
putea rodi și într-o femeie stearpă. Neștiința și nesăbuința
susținătorilor lui era într-atât de mare, încât povestea aceea a devenit
crezută cu adevărat; soți au început să-i ofere nevestele lor, iar mame
și-au adus fiicele la el. Septonul Moon n-a refuzat niciodată asemenea
oferte și după o vreme unii dintre cavalerii rătăcitori și oștenii lui au
început să picteze imagini ale „Sulei lui Moon” pe scuturile lor și s-a
întețit negoțul de măciuci, pandantive și toiege astfel lucrate încât să
semene cu mădularul lui Moon. Se credea că o atingere a capului acelor
talismane aducea prosperitate și noroc.
În fiecare zi septonul Moon acuza păcatele Casei Targaryen și ale
Lingăului care le îngăduise spurcăciunile, în vreme ce înăuntrul
Orașului Vechi adevăratul Tată al Credinței devenise practic un
prizonier în propriul lui palat, neputincios să iasă din Septul Stelat. Deși
lordul Hightower își închisese porțile înaintea septonuluiMoonși a
susținătorilor săi, refuzându-le intrarea în orașul lui, el nu dovedea
dorința de a ridica armele împotriva lor, în ciuda repetatelor rugăminți
ale Preacucerniciei Sale. Când fusese îndemnat să ofere un temei,
nobilul lord rostise ceva despre neplăcerea vărsării de sânge cucernic,
însă mulți susțineau că adevăratul motiv era reținerea lui de a lupta cu
lorzii Oakheartși Rowan, care-i oferiseră lui Moon protecția lor. Șovăiala
aceea i-a câștigat porecla de lordul Donnel Pregetătorul din partea
maesterilor Citadelei.
Lordul Rogarși regenta-mamă au căzut de acord că îndelungatul
conflict dintre regele Maegorși Credință făcea imperativă ungerea lui
Jaehaerys ca rege de către Înaltul Septon. Dar pentru asta era necesară
rezolvarea problemei ridicate de septonul Moonși hoarda lui de
zdrențăroși, astfel încât prințul să poată călători în siguranță spre
Orașul Vechi. Se sperase că vestea morții lui Maegor va fi suficientă
pentru a-i convinge pe susținătorii lui Moon să se împrăștie, iar unii
dintre ei chiar o făcuseră… dar nu fuseseră mai mult de câteva sute într-
o armie ce număra aproape cinci mii de suflete.
— Ce contează moartea unui dragon, când altul se ridică pentru a-i
lua locul? tunase septonul Moon înaintea oamenilor săi. Westerosul nu
va fi din nou curat, până ce toți targaryenii nu vor fi uciși sau aruncați în
mare.
În fiecare zi el predica din nou, cerându-i lordului Hightower să-i
predea Orașul Vechi, cerându-i Înaltului Lingău să părăsească Septul
Stelat și să înfrunte mânia Fraților Săraci pe care-i trădase și cerându-le
oamenilor de rând din Ținut să se ridice la luptă. (Și în fiecare noapte, el
păcătuia din nou.)
De cealaltă parte a Ținutului, în Debarcaderul Regelui, Jaehaerysși
consilierii lui se gândeau cum să scape de pacostea aceea. Regele-băiat
și surorile lui, Rhaenași Alysanne, aveau dragoni, iar unii apreciau că
modul cel mai bun de a trata cu septonul Moon era cel în care Aegon
Cuceritorul și surorile lui trataseră cu cei doi regi pe Câmpia de Foc. Pe
Jaehaerys nu-l încânta însă gândul unui asemenea măcel, iar mama lui,
regina Alyssa, l-a interzis apăsat, reamintindu-i soarta lui Rhaenys
Targaryen și a dragonului ei în Dorne. Cu destule reticențe, lordul Rogar,
Mâna Regelui, a declarat că-și va conduce propria oaste peste Reach și-
i va împrăștia pe susținătorii lui Moon prin forța armelor… deși asta ar
fi însemnat să-și opună oamenii din Ținuturile Furtunii și orice alți
oșteni ar fi putut strânge împotriva lorzilor Oakheartși Rowan, a
cavalerilor și soldaților lor, ca și împotriva Fraților Săraci.
— Cel mai probabil, a spus Protectorul, este că vom învinge, dar cu
un preț considerabil.
Poate că zeii îi ascultau, pentru că în vreme ce regele și consiliul
discutau în Debarcaderul Regelui, problema a fost rezolvată într-un chip
cu totul neașteptat. Amurgul pogora peste Orașul Vechi, când septonul
Moon s-a retras în cortul său pentru cină, epuizat după o zi de predici.
Ca întotdeauna era păzit de Frații săi Săraci, bărbați voinici cu bărbi
vâlvoi și topoare în spinare, dar, când o tânără drăgălașă a apărut la
cortul septonului cu un clondir de vin pe care dorea să-l dăruiască
Preacucemiciei Sale drept răsplată pentru ajutorul lui, ei au lăsat-o pe
dată să intre. Știau ce soi de ajutor căuta femeia – din acela care avea să-
i pună un prunc în pântece.
A trecut un timp, nu prea mult, iar cei din afara conului au auzit doar
hohote sporadice de râs din partea septonuluiMoon, la interior. Apoi
însă, pe neașteptate, s-au auzit un icnet și țipătul unei femei, urmate de
un muget de furie. Pânza de la intrarea în con a fost smucită în lături
șifemeia a năvălit afară, pe jumătate dezbrăcată și desculță, fugind, cu
ochii holbați și îngroziți, înainte ca vreunul dintre Frații Săraci să se fi
putut gândi s-o oprească. Septonul Moon însuși a urmat-o după câteva
clipe, gol-pușcă, răgind și roșu tot. Se ținea de gât, iar printre degete i se
prelingea sânge care picura în barbă din locul unde-i fusese retezată
beregata.
Se spune că Moon s-a împleticit prin jumătate de tabără,
bălăbănindu-se de la un foc la altul în urmărirea târfei care-l tăiase. În
cele din urmă, nici uriașele sale puteri nu l-au mai ajutat; s-a năruit și a
murit, în vreme ce susținătorii lui s-au strâns în jur, bocindu-și durerea.
Asasina dispăruse în noapte și n-a mai fost revăzută niciodată. Frați
Săraci scoși din minți au răscolit tabăra o zi și o noapte în căutarea ei,
dărâmând corturi, oprind zeci de femei și bătând orice bărbat care
încerca să le ațină calea… dar vânătoarea a fost zadarnică. Nici chiar
gărzile septonuluiMoon nu puteau cădea de acord despre cum arăta
ucigașa.
Gărzile și-au reamintit totuși că ea adusese un clondir de vin, ca dar
pentru septon. Jumătate din vin rămăsese în clondir când cortul a fost
scotocit și patru Frați Săraci l-au împărțit între ei când soarele răsărea,
după ce purtaseră trupul neînsuflețit al profetului lor înapoi în propriul
lui pat. Toți patru au murit înainte de amiază. Vinul fusese otrăvit.
După moartea lui Moon, oastea dezorganizată pe care el o adusese la
Orașul Vechi a început să se dezintegreze. Unii dintre cei care-l
urmaseră plecaseră deja când aflaseră de moartea regelui Maegorși
întronarea prințului Jaehaerys. Acum firicelul acela s-a transformat
într-un torent. Înainte ca leșul septonului să fi început măcar să
duhnească, câțiva rivali au ieșit în față pentru a-i revendica mantia și au
început să se lupte între ei. Poate că unii ar fi crezut că oamenii lui Moon
se vor întoarce spre cei doi lorzi aflați printre ei pentru a-i conduce, dar
nimic n-ar fi mai departe de adevăr. Mai ales Frații Săraci nu-i respectau
defel pe nobili… iar șovăiala lorzilor Oakheartși Rowan de a-și trimite
cavalerii și ostașii să asalteze zidurile Orașului Vechi îi făcuse să-i
privească suspicios pe cei doi.
Bunurile lui Moon au devenit ele însele obiect de dispute între doi
dintre cei care voiau să-i urmeze, doi Frați Săraci cunoscuți ca Rob
Nemâncatul și un anume Lorcas, poreclit Lorcas Luminatul, care se fălea
că știa pe dinafară toată Steaua în Șapte Colțuri.Lorcas mai susținea că
avusese o viziune în care Moon aducea Orașul Vechi în mâinile
discipolilor săi chiar și după moarte. După ce luase cu sila trupul
septonului de la Rob Nemâncatul,acest nebun „luminat” îl legase pe un
armăsar de luptă, gol-pușcă, însângerat și intrat în putrefacție, ca să
atace porțile Orașului Vechi.
Nici măcar o sută de oameni nu i s-au alăturat, însă și cei mai mulți
și-au găsit moartea sub o ploaie de săgeți, sulițe și pietre înainte să fi
ajuns la mai puțin de o sută de metri de ziduri. Cei care au reușit totuși
s-o facă au fost scăldați în ulei clocotit sau au fost arși de păcură
arzătoare, iar printre ei s-a numărat și Lorcas Luminatul. Când toți
oamenii lui au fost morți sau pe moarte, câțiva dintre cei mai bravi
cavaleri ai lordului Hightower au ieșit printr-o portiță tăinuită, au luat
trupul septonuluiMoonși i-au retezat capul. Tăbăcit și împăiat, avea să
fie adus ca dar Înaltului Septon din Septul Stelat.
Asaltul eșuat s-a dovedit a fi ultima suflare a cruciadei
septonuluiMoon. În mai puțin de un ceas, lordul Rowan a părăsit tabăra
cu toți cavalerii și soldații lui. Lordul Oakheart l-a urmat a doua zi. Restul
armiei, cavaleri rătăcitori, Frați Săraci, susținători și meșteșugari, s-au
împrăștiat în toate direcțiile (prădând și jefuind fermele, satele și
fortărețele din cale). Nici patru sute n-au mai rămas din cei cinci mii pe
care septonul Moon îi adusese la Orașul Vechi, când lordul Donnel
Pregetătorul a acționat în cele din urmă și a ieșit cu trupe din cetate
pentru a-i ucide pe cei rămași în urmă.
Uciderea lui Moon a îndepărtat ultimul obstacol major din calea lui
Jaehaerys Targaryen spre Tronul de Fier, dar de atunci și până acum n-
au încetat discuțiile despre cel care a fost responsabil pentru asasinat.
Nimeni n-a crezut cu adevărat că femeia care a încercat să-l otrăvească
pe „septonul păcătos”și a sfârșit prin a-i reteza beregata acționase pe
cont propriu. În mod limpede, ea fusese năimită… dar de cine? O
trimisese regele-băiat însuși sau era, poate, o agentă a Mâinii sale, Rogar
Baratheon, ori a mamei sale, regina regentă? Unii au ajuns să creadă că
femeia făcea parte dintre Oamenii fără Chip, infama ghildă de vrăjitori-
asasini din Braavos. În sprijinul acelei prezumții, s-a amintit dispariția
bruscă a femeii, modul cum păruse să se „topească în noapte” după
crimă și faptul că gărzile septonuluiMoon n-o putuseră descrie.
Cei mai înțelepți, ca și aceia mai familiarizați cu obiceiurile Oamenilor
fără Chip acordă puțin credit acelei presupuneri. Însăși stângăcia cu
care s-a comis asasinarea lui Moon dovedește că nu putea fi opera lor,
întrucât Oamenii fără Chip au multă grijă să procedeze astfel încât
crimele lor să pară morți naturale. Pentru ei, acesta este un motiv de
mândrie, ba chiarcheia de boltă a artei lor. Retezarea gâtului unui bărbat
și lăsarea lui să se împleticească în noapte, răcnind că a fost asasinat,
este mai prejos de ei. În ziua de azi, cărturarii cred că ucigașa n-a fost
decât o prostituată dintre cele ce urmau tabăra peste tot și care
acționase la porunca lordului Rowan sau a lordului Oakheart sau poate
a ambilor. Cu toate că niciunul nu cutezase să-l părăsească pe Moon cât
timp era în viață, iuțeala cu care ambii i-au abandonat cauza după
moartea lui sugerează că nemulțumirea lor fusese legată de Maegor, nu
de Casa Targaryen… și într-adevăr, ambii aveau să revină în scurt timp
în Orașul Vechi, pocăiți și supuși, ca să plece genunchiul înaintea
prințului Jaehaerys la încoronarea sa.
Întrucât drumul spre Orașul Vechi redevenise sigur, încoronarea a
avut loc în Septul Stelat în ultimele zile ale anului 48 După Cucerire.
Înaltul Septon – Înaltul Lingău pe care septonul Moon sperase să-l
înlocuiască – l-a uns el însuși pe tânărul rege și i-a așezat pe cap coroana
lui Aenys, tatăl său. Au urmat șapte zile de ospețe, timp în care sute de
lorzi mari și mărunți au venit să plece genunchiul și să-și jure spadele
lui Jaehaerys. Printre cei care au asistat la ceremonii s-au numărat
surorile sale, Rhaenași Aly- sanne; nepoțelele lui, Aere și Rhaella; mama
lui, regenta Alyssa; Mâna Regelui, Rogar Baratheon; ser GylesMorrigen,
Lordul Comandant al Gărzii Regelui; Marele Maester Benifer;
arhimaesteriiCitadelei… și un bărbat pe care nimeni nu s-ar fi putut
aștepta să-l vadă: ser JoffreyDoggett, Dulăul Roșu din Hills,
autoproclamat Mare Căpitan al Fiilor Războinicului scoși în afara legii.
Doggett venise alături de lordul și lady Tully de Riverrun… nu în lanțuri,
așa cum poate s-ar fi așteptat cei mai mulți, ci cu un salvconduct ce purta
chiar sigiliul regelui.
Marele Maester Benifer a scris mai târziu că întâlnirea dintre regele-
băiat și cavalerul proscris „a dat tonul” întregii domnii a lui Jaehaerys ce
a urmat. Când ser Joffreyși lady Lucinda l-au îndemnat să anuleze
decretele unchiului său Maegorși să reinstaleze Stelele și Săbiile,
Jaehaerys a refuzat ferm.
— Credința n-are nevoie de săbii, a declarat el. Ea se bucură de
protecția mea. De protecția Tronului de Fier.
Cu toate acestea, a abrogat recompensele puse de Maegor pe capetele
Fiilor Războinicului și Fraților Săraci.
— Nu voi purta război împotriva propriului meu popor, a spus
Jaehaerys, însă nici nu voi tolera trădarea și rebeliunea.
— Eu m-am ridicat împotriva unchiului tău, așa cum ai făcut și tu, a
replicat sfidător Dulăul Roșu din Hills.
— Este adevărat, a încuviințat Jaehaerys, și ai luptat cu bravură,
nimeni nu poate tăgădui asta. Fiii Războinicului nu mai există, iar
jurămintele tale de credință pentru ei sunt încheiate, dar nu la fel
trebuie să se întâmple și cu serviciile tale. Am un loc pentru tine.
Și prin cuvintele acelea tânărul rege a șocat Curtea, oferindu-i lui ser
Joffrey un loc lângă el în calitate de cavaler în Garda Regelui. Tăcerea s-
a pogorât atunci, a scris Marele Maester Benifer, iar când Dulăul Roșu
și-a tras din teacă spada lui cea lungă, unii s-au temut că l-ar putea ataca
pe rege… dar cavalerul n-a făcut-o, ci s-a lăsat într-un genunchi, a plecat
capul și a lăsat spada la picioarele lui Jaehaerys. S-a spus că pe obraji îi
străluceau lacrimi.
La nouă zile după încoronare, tânărul rege a plecat din Orașul Vechi
spre Debarcaderul Regelui. Majoritatea Curții sale l-a însoțit într-o
procesiune măreață ce a traversat Reach… dar sora lui, Rhaena, a rămas
alături de el doar până la Highgarden, unde a încălecat pe Dreamfyre, ca
să revină pe Insula Frumoasă și la castelul lordului Farman de deasupra
mării, despărțindu-se nu numai de rege, ciși de fiicele ei. Rhaella,
novicea jurată Credinței, rămăsese în Septul Stelat, pe când geamăna ei,
Aerea, a continuat alături de rege spre Fortăreața Roșie, unde avea să
slujească drept paharnic și damă de companie a prințesei Alysanne.
S-a observat totuși că ceva ciudat s-a petrecut cu fetele reginei
Rhaena după încoronarea regelui. Gemenele fuseseră imagini în oglindă
una a celeilalte ca înfățișare, dar nu și ca temperament. Pe când despre
Rhaella se spunea că era o copilă îndrăzneață și voluntară, și o teroare
pentru septele ce o aveau în grijă, Aerea fusese cunoscută ca o făptură
sfioasă, predispusă la spaime și lacrimi. „Se sperie de cai, câini, băieți cu
glasuri ascuțite, bărbați cu bărbi și dansuri și este îngrozită de dragoni”,
a scris Marele Maester Benifer când Aerea a sosit la Curte pentru prima
oară.
Asta se întâmpla însă înainte de căderea lui Maegorși de încoronarea
lui Jaehaerys. După aceea, fata care a rămas în Orașul Vechi s-a dedicat
rugăciunilor și studiului și n-a mai fost nevoie nidodată să fie mustrată,
pe când fata care a revenit la Debarcaderul Regelui s-a dovedit plină de
viață, spirituală și aventuroasă, iar în scurtă vreme își petrecea jumătate
din timp la cuștile câinilor, în grajduri și în curțile dragonilor. Deși nimic
n-a fost dovedit vreodată, foarte mulți au fost de părere că cineva –
poate chiar reginaRhaena, sau mama ei, regina Alyssa – se folosise de
încoronarea regelui pentru a le schimba pe gemene între ele. Dacă așa
s-a petrecut într-adevăr, nimeni n-a fost dispus să pună sub semnul
întrebării amăgirea, pentru că, până ce Jaehaerys avea să zămislească
un urmaș din vintrele sale, prințesa Aerea (sau fata care purta acum
numele acela) era urmașa la Tronul de Fier.
Toți cronicarii sunt de acord că revenirea regelui de la Orașul Vechi
la Debarcaderul Regelui a însemnat un triumf. Ser Joffrey a călărit
alături de el și pe tot drumul au fost aclamați de mulțimi ce
ovaționau.Ici-colo au apărut Frați Săraci, bărbați slăbănogi și nespălați,
cu bărbi lungi și topoare mari, care să cerșească aceeași milostivire ce-i
fusese acordată Dulăului Roșu. Jaehaerys le-a acordat-o tuturor, cu
condiția să pornească spre miazănoapte și să se alăture Rondului de
Noapte de la Zid. Sute de bărbați au jurat c-o vor face, iar printre ei
nimeni altul decât Rob Nemâncatul.„La nicio lună după ce a fost
încoronat”, a scris Marele Maester Benifer, „regele Jaehaerys a împăcat
Tronul de Fier cu Credința și a pus capăt vărsării de sânge care
tulburase domniile unchiului și tatălui său.”
 Anul celor Trei Mirese

49 D.C.

Anul al 49-lea după Cucerireadupă cucerirea lui Aegon a oferit

oamenilor din Westeros un răgaz bine-venit după haosul și conflictele
de până atunci. Avea să fie un an de pace, belșug și căsătorii, pe care
analele celor Șapte Regate aveau să-l numească Anul celor Trei Mirese.
Noul an începuse de numai două săptămâni, când vestea primei
dintre cele trei nunți a sosit din vest, de la Insula Frumoasă de pe Marea
Apusului. Acolo, într-o ceremonie scurtă și restrânsă desfășurată sub
cerul liber, Rhaena Targaryen s-a măritat cu AndrowFarman, al doilea
fiu al lordului de Insula Frumoasă. Era prima căsătorie pentru mire și a
treia căsătorie pentru mireasă. Deși rămăsese de două ori văduvă până
atunci, Rhaena avea doar douăzeci și șase de ani. Noul ei soț, care abia
împlinise șaptesprezece ani, era mult mai tânăr, un flăcău arătos și
amabil despre care se spunea că era cu totul fermecat de mireasa sa.
Nunta a fost condusă de tatăl mirelui, MarqFarman, lord de Insula
Frumoasă, și oficiată de propriul lui septon. LymanLannister, lord de
Casterly Rock, și soția lui Jocasta au fost singurii mari lorzi care au
participat la festivitate. Două foste favorite ale Rhaenei, Samantha
Stokeworth și Alayne Royce, au ajuns oarecum în pripă pe Insula
Frumoasă,pentru a fi alături de regina-văduvă, alături de lady Elissa,
sora plină de viață a mirelui. Restul nuntașilor au fost lorzi stegari și
cavaleri de casă, jurați fie Casei Farman, fie Casei Lannister. Regele și
Curtea au rămas cu totul neștiutori în privința căsătoriei până ce un corb
de la Rock le-a adus vestea, multe zile după ospățul de nuntă și
ceremonia nupțială.
Cronicarii din Debarcaderul Regelui au scris că regina Alyssa a fost
profund ofensată fiindcă fusese exclusă de la nunta fiicei sale și că
relațiile dintre mamă și fiică n-au mai fost după aceea niciodată la fel de
calde, pe când lordul Rogar Baratheon a fost furios că Rhaena cutezase
să se recăsătorească fără acordul Coroanei… Coroana în cazul de față
însemnând chiar el, ca Mână a tânărului rege. Dacă acordul acela i-ar fi
fost cerut însă, nu era sigur că l-ar fi aprobat, întrucât AndrowFarman,
al doilea fiu al unui lord mărunt, era considerat de mulți nici pe departe
demn de mâna unei femei care fusese de două ori regină și care rămânea
mama succesoarei regelui la tron. (Cel mai tânăr dintre frații lordului
Rogar rămăsese încă necăsătorit în anul 49 D.C., iar nobilul lord avea doi
nepoți din partea altui frate, care erau de asemenea de vârsta și
descendența cuvenită pentru a fi considerați perechi potrivite pentru o
văduvă Targaryen, ceea ce ar putea explica prea bine atât furia Mâinii,
cât și taina în care s-a măritat regina Rhaena.) Regele Jaehaerys însuși
și sora sa Alysanne s-au bucurat de veste și au trimis cadouri și felicitări
spre Insula Frumoasă, poruncind de asemenea să fie bătute clopotele
din Fortăreața Roșie în semn de sărbătoare.
În vreme ce Rhaena Targaryen își serba nunta pe Insula Frumoasă, în
Debarcaderul Regelui regele Jaehaerysși mama sa, regina regentă, erau
ocupați cu alegerea consilierilor care aveau să-i ajute la conducerea
Ținutului în următorii doi ani. Concilierea a rămas principiul lor
călăuzitor, deoarece dezbinările ce sfâșiaseră atât de recent Westerosul
nu se tămăduiseră nici pe departe. Tânărul rege a socotit că răsplătirea
propriilor săi susținători și excluderea de la putere a oamenilor lui
Maegorși a adepților Credinței n-ar fi făcut decât să deschidă și mai
adânc rănile, dând naștere la nemulțumiri noi. Mama lui a fost de
aceeași părere.
De aceea, Jaehaerys a trimis veste lordului de Insula Cleștilor, Edwell
Celtigar, care fusese Mâna Regelui sub Maegor, și l-a rechemat la
Debarcaderul Regelui pentru a sluji ca lord vistiernic și maestru al
banilor.
Ca lord amiral și comandant al flotei, tânărul rege a apelat la unchiul
său Daemon Velaryon, Lord al Valurilor, fratele reginei Alyssași unul
dintre primii mari lorzi care-l abandonaseră pe Maegor cel Crud.
PrentysTully, lord de Riverrun, a fost chemat la Curte pentru a sluji ca
maestru al legilor și a sosit împreună cu redutabila sa soție, lady
Lucinda, faimoasă pentru cucernicia ei. Regele a încredințat comanda
Gărzii Orașului, cea mai mare forță armată din Debarcaderul Regelui, lui
QarlCorbray, lord de Casa Inimii, care luptase alături de Aegon
Neîncoronatul sub Ochiul Zeilor. Deasupra tuturor se afla Rogar
Baratheon, lord de Capătul Furtunii și Mâna Regelui.
Ar fi o greșeală să subestimăm influența lui Jaehaerys Targaryen
însuși în anii regenței sale, pentru că, în ciuda tinereții lui, regele-băiat
a participat la majoritatea consiliilor (dar nu la toate, așa cum se va
arăta în curând) și nu s-a sfiit niciodată să-și facă auzit glasul. În cele din
urmă însă autoritatea finală în toată perioada aceasta o aveau mama sa,
regina regentă, și Mâna Regelui, un bărbat redutabil în sine.
Cu ochi albaștri, barbă neagră și musculos ca un taur, lordul Rogar
era cel mai vârstnic dintre cinci frați, toți nepoți ai lui Orys Ciungul,
primul lord Baratheon de la Capătul Furtunii. Orys fusese frate bastard
cu Aegon Cuceritorul și comandantul în care acesta avusese cea mai
mare încredere. După ce-l ucisese pe Argilac Arogantul, ultimul din Casa
Durrandon, el o luase de soție pe fiica sa, astfel că lordul Rogar putea
susține că prin venele lui curgea atât sângele dragonilor, cât și al
străvechilor regi de la Capătul Furtunii. Nobilul lord nu era un spadasin
de temut, ci prefera să mânuiască în bătălie un topor cu două tăișuri,
despre care spunea adesea că era „îndeajuns de mare și de greu pentru
a despica țeasta unui dragon”.
Cuvintele acelea erau periculoase în timpul domniei lui Maegor cel
Crud, însă, dacă Rogar Baratheon s-a temut de mânia lui Maegor, el și-a
tăinuit bine frica. Cei care-l cunoșteau n-au fost surprinși când le-a oferit
adăpost reginei Alyssași copiilor ei după ce fugiseră din Debarcaderul
Regelui și nici când a fost cel dintâi care l-a proclamat rege pe prințul
Jaehaerys. Propriul lui frate, Borys, a fost auzit spunând că Rogar visa
să-l înfrunte pe regele Maegor în duel și să-l doboare cu toporul său.
Soarta i-a refuzat visul acela. Lordul Rogar n-a devenit un ucigaș de
regi, ci un creator de regi, suindu-l pe prințul Jaehaerys pe Tronul de
Fier. Puțini i-au contestat dreptul de a sta ca Mână alături de tânărul
rege; uniiau mers chiar într-atât, încât să murmure că de acum înainte
Rogar Baratheon va conduce Ținutul, deoarece Jaehaerys nu era decât
un băiat și fiul unui tată slab, iar mama lui nu era decât o femeie. Iar
când s-a anunțat că lordul Rogarși regina Alyssa aveau să se
căsătorească, șoaptele au sporit în intensitate… întrucât ce este soțul
unei regine, dacă nu un rege?
Lordul Rogar mai fusese însurat o dată, dar soția lui murise de tânără,
răpusă de pojar la mai puțin de un an după nunta lor. Regina regentă
Alyssa avea patruzeci și doi de ani și se considera că trecuse de vârsta
zămislirii de copii; lordul de Capătul Furtunii era cu zece ani mai tânăr.
După niște ani, septonul Barth a scris că Jaehaerys se împotrivise
căsătoriei, considerând că Mâna Regelui exagera, motivat mai degrabă
de dorința pentru putere și poziție, decât de o afecțiune adevărată
pentru mama sa. De asemenea, a mai scris Barth, Jaehaerys era furios
pentru că nici mama lui, nici pețitorul ei nu-i ceruseră acordul… dar,
întrucât regele nu avusese obiecții față de măritișul surorii sale, nu
credea că avea dreptul să-l împiedice pe cel al mamei. De aceea, și-a
ținut gura și n-a lăsat să-i scape niciun semn despre îndoielile lui decât
unor confidenți foarte apropiați.
Mâna Regelui era admirat pentru vitejia sa, respectat pentru putere,
temut pentru abilitatea militară și măiestria în mânuirea armelor.
Regina regentă era iubită. Atât de frumoasă:, atât de bravă, atât de
încercată de tragedii, spuneau femeile despre ea. Până și acei lorzi care
poate că s-ar fi opus să fie conduși de o femeie erau de acord s-o accepte
deasupra lor, simțindu-se asigurați că îl avea pe Rogar Baratheon alături
și că tânărul rege nu mai avea niciun an până la majorat.
Alyssa fusese o copilă frumoasă, toți bărbații erau de acord, fiica
puternicului Aethan Velaryon, Lord al Valurilor, și al soției sale lady
Alarra din Casa Massey. Descendența îi era veche, mândră și bogată,
mama ei era socotită o mare frumusețe, iar bunicul i se numărase
printre prietenii cei mai vechi și mai apropiați ai lui Aegon Dragonul și
ai reginelor sale. Zeii o binecuvântaseră pe Alyssa însăși cu ochii violet-
intens și părul argintiu-strălucitor al Vechii Valyria și-i dăruiseră de
asemenea farmec, istețime și bunătate, iar pe măsură ce crescuse,
pețitorii se înghesuiseră în jurul ei, sosind din toate colțurile Ținutului.
Nimeni nu se întrebase însă cu adevărat cu cine se va mărita ea. Pentru
o fată ca Alyssa numai regalitatea ar fi fost satisfăcătoare, iar în anul 22
D.C. ea s-a măritat cu prințul Aenys Targaryen, moștenitorul
necontestat al Tronului de Fier.
Căsătoria lor a fost fericită și rodnică. Prințul Aenys era un soț blând
și atent, cu o fire caldă, generoasă și niciodată infidel. Alyssa i-a născut
cinci copii puternici și sănătoși, două fiice și trei fii (un al șaselea copil,
o fiică, a murit în pruncie, la scurtă vreme după naștere), iar când tatăl
său a murit în anul 37 D.C., coroana i-a revenit lui Aenysși Alyssa a
devenit regina sa.
În anii ce au urmat, ea a văzut cum domnia soțului ei s-a sfărâmat și
s-a preschimbat în cenușă, în vreme ce inamicii se ridicau împrejurul
lui. În 42 D.C., el a murit, un bărbat frânt și disprețuit, care împlinise
doar treizeci și cinci de ani. Regina abia a avut timp să-l jelească înainte
ca fratele lui să suie pe tronul ce aparținea de drept fiului ei cel mai
mare. Alyssași-a văzut fiul ridicându-se împotriva unchiului său și
murind, laolaltă cu dragonul lui. La scurtă vreme după aceea, al doilea
fiu al ei i-a urmat pe rugul funerar, torturat până la moarte de Tyanna
din Turn. Împreună cu copiii ei cei mai mici, Alyssa a devenit practic
prizoniera celui care cauzase moartea fiilor ei și a fost silită să fie
martoră la căsătoria cu sila a fiicei sale mai mari cu același monstru.
Urzelile tronurilor cunosc însă multe întorsături neașteptate și
Maegor însuși s-a prăbușit la rândul său, iar un rol deloc neînsemnat în
căderea aceea a fost jucat de curajul reginei-văduve Alyssași de
cutezanța lordului Rogar, care s-a împrietenit cu ea și i-a acordat
adăpost într-un moment când nimeni altul n-ar fi făcut-o. Zeii fuseseră
buni cu ei și le acordaseră victoria, iar acum femeia care fusese Alyssa
de Casa Velaryon urma să primească o a doua șansă la fericire, cu un
nou soț.
Căsătoria Mâinii Regelui cu regina regentă urma să fie tot atât de
splendidă pe cât de modestă fusese cea a reginei-văduvă Rhaena. Înaltul
Septon însuși avea să oficieze riturile, în a șaptea zi a celei de-a șapte
luni din noul an. Locul nunții avea să fie Groapa Dragonului doar pe
jumătate terminată și încă deschisă spre cer, ale cărei rânduri de bănci
din piatră ce se înălțau pe niveluri în amfiteatru aveau să îngăduie ca
zeci de mii de oameni să asiste la ceremonial. Serbările aveau să includă
un turnir măreț, șapte zile de ospețe și distracții, ba chiar și simularea
unei bătălii navale pe apele Golfului Apei Negre.
 Nicio căsătorie măcar pe jumătate atât de fastuoasă nu se mai ținuse
în Westeros de când știau bătrânii și lorzi mari și mărunți din toate cele
Șapte Regate și dincolo de ele au sosit pentru a lua parte.
DonnelHightowera venit din Orașul Vechi cu o sută de cavaleri și
șaptezeci și șapte de Cei Mai Cucernici, care-l escortau pe Preacucemicia
Sa, Înaltul Septon, în vreme ce LymanLannister a adus trei sute de
cavaleri din Casterly Rock. Brandon Stark, suferindul lord de Winterfell,
a întreprins lunga călătorie din Nord cu fiii săi Walton și Alaric, însoțit
de o duzină de lorzi stegari nordici aprigi și treizeci de Frați Jurați ai
Rondului de Noapte. Lorzii Arryn, Corbrayși Royce au reprezentat
Valea, lorzii Selmy, Dondarrionși Tarly au reprezentat Hotarele
dornishene. Nume mărețe și puternice au sosit chiar și dinafara
Ținutului; prințul de Dorne a trimis-o pe sora sa, Lordul Mării din
Braavosși-a trimis un fiu. Arhontele Tyroshului a traversat el însuși
Marea îngustă cu fiica sa fecioară, așa cum au făcut-o nu mai puțin de
douăzeci și doi de magisteri din Orașul Liber Pentos. Toți au adus daruri
minunate pentru Mâna Regelui și regina regentă; cele mai bogate au fost
din partea celor care recent fuseseră vasalii lui Maegor, ca și de la
RickardRowanși TorgenOakheart, care fuseseră alături de septo- nul
Moon.
Oaspeții au venit aparent pentru a sărbători însoțirea lui Rogar
Baratheon cu regina-văduvă, însă fără doar și poate ei aveau și alte
motive. Unii doreau să trateze cu Mâna Regelui, care era considerat de
mulți adevărata putere din Ținut; alții doreau să-l evalueze pe noul
rege-băiat. Iar Înălțimea Sa nu le-a refuzat ocazia aceea. Ser
GylesMorrigen, campionul regelui și scutul lui jurat, a anunțat că
Jaehaerys va fi încântat să primească în audiență orice lord sau cavaler
împroprietărit care dorea să-l cunoască și o sută douăzeci i-au acceptat
invitația. Ocolind sala mare și măreția Tronului de Fier, tânărul rege i-a
primit pe lorzi în intimitatea salonului său, doar în prezența lui ser
Gyles, a unui maesterși a câtorva slujitori.
Se spune că acolo el i-a încurajat pe toți să vorbească liber și le-a
împărtășit părerile sale despre problemele Ținutului și despre felul cum
puteau fi rezolvate cel mai bine.
— El nu-i fiul tatălui său, i-a spus după aceea lordul Royce
maesterului său; poate că fusese o laudă invidioasă, totuși fusese cu
adevărat o laudă.
Lordul Vance de Popasul Călătorului a fost auzit spunând: „Ascultă
bine, dar zice puține.”RickardRowan l-a găsit pe Jaehaerys blând și cu
vorba domoală, lui KyleConnington i s-a părut spiritual și cu simțul
umorului, iar Morton Caron l-a considerat precaut și șiret. „Râde adesea
și deschis, chiar de propria sa persoană”, a spus aprobator Jon Mertyns,
însăAlec Hunter l-a considerat sobru, iar lui TorgenOakheart i s-a părut
încruntat. Lordul Mallister l-a declarat mai înțelept decât anii pe care-i
avea, în vreme ce lordul Darry a spus că promitea să fie „soiul de rege
înaintea căruia orice lord ar fi fost mândru să îngenuncheze”. Lauda cea
mai de seamă a sosit din partea lui Brandon Stark, lord de Winterfell,
care a spus: „În el îl văd pe bunicul lui.”
Mâna Regelui n-a participat la niciuna dintre audiențele acelea, totuși
n-ar trebui să se creadă că lordul Rogar a fost o gazdă neglijentă. Însă
orele pe care le-a petrecut cu oaspeții lui au fost dedicate altor activități.
El a vânat împreună cu ei, atât cu hăitași, cât și cu șoimi, au jucat jocuri
de noroc, au prăznuit și au „secat beciurile regale”. După nuntă, când a
început turnirul, lordul Rogar a fost prezent la toate duelurile și
meleurile, înconjurat de o suită animată și adesea amețită de băutură,
alcătuită din mari lorzi și cavaleri faimoși.
Cea mai infamă însă dintre distracțiile nobilului lord a avut loc cu
două zile înaintea ceremoniei. Deși în nicio cronică a Curții nu există
vreo consemnare, povești spuse de servitori, și repetate mulți ani după
aceea printre oamenii de rând, afirmă că frații lordului Rogar au adus
șapte virgine peste Marea îngustă, de la cele mai rafinate case de plăceri
din Lys. Regina Alyssa își pierduse propria feciorie cu mulți ani în urmă
cu Aenys Targaryen, așa că nu putea fi vorba ca lordul Rogar s-o
defloreze în noaptea nunții. Fecioarele lysene erau menite să
compenseze lipsa aceea. Dacă șoaptele ce s-au auzit după aceea în Curte
erau adevărate, atunci se pare că nobilul lord a cules floarea a patru fete
înainte ca oboseala și băutura să-l oprească; frații lui, nepoții și prietenii
s-au ocupat de celelalte trei și de alte patruzeci de frumuseți mai coapte
ce le însoțiseră din Lys.
În timp ce Mâna Regelui chefuia și se destrăbăla, iar regele Jaehaerys
îi primea în audiență pe lorzii Ținutului, sora lui, prințesa Alysanne, le
întreținea pe nobilele sosite la Debarcaderul Regelui. Sora mai mare a
regelui, Rhaena, alesese să nu participe la eveniment, preferând să
rămână pe Insula Frumoasă cu noul ei soțși Curtea lor, iar regina
regentă Alyssa era ocupată cu pregătirile de nuntă, astfel că sarcinile
gazdei pentru soțiile, fiicele și surorile celor măreți și puternici au căzut
în seama Alysannei. Toți au fost de acord că, deși abia împlinise
treisprezece ani, tânăra prințesă a făcut față cu strălucire. Timp de șapte
zile și șapte nopți, ea a dejunat cu un grup de nobile, a prânzit cu un al
doilea grup și a cinat cu unal treilea. Le-a arătat minunile din Fortăreața
Roșie, a mers cu ele în croazieră pe Golful Apei Negre și s-a plimbat cu
ele prin oraș.
Alysanne Targaryen, cel mai mic dintre copiii regelui Aenysși ai
reginei Alyssa, fusese puțin cunoscută până atunci printre nobilii
Ținutului. Copilăria ei fusese petrecută în umbra fraților și a surorii mai
mari, Rhaena, iar când se vorbea totuși despre ea, era numită „copilița”și
„cealaltă fiică”. Era micuță, asta era adevărat; subțirică și scundă,
Alysanne a fost adesea descrisă ca fiind drăguță, dar rareori ca fiind
frumoasă, deși era vlăstarul unei Case renumită pentru frumusețe. Ochii
ei erau mai degrabă albaștri decât liliachii și părul era o claie de bucle
de culoarea mierii. Nimeni însă nu-i contestase istețimea.
Mai târziu avea să se spună despre ea că învățase să citească înainte
să fi fost înțărcată, iar bufonul Curții făcea glume despre micuța
Alysanne care băloșea laptele mamei peste pergamente valyriane, pe
când încerca să citească și în același timp să sugă din țâța doicii. Dacă ar
fi fost băiat, ar fi fost trimisă cu siguranță în Citadelă pentru a făuri
colanul de maester, ar fi spus septonul Barth despre ea… pentru că
bărbatul acela înțelept o aprecia chiar mai mult decât pe soțul ei, pe care
l-a slujit atâta vreme. Dar asta se găsea încă departe în viitor; în anul 49
D.C., Alysanne nu era decât o fată de treisprezece ani, însă toți cronicarii
au fost de acord că lăsase o impresie puternică acelora care o
cunoscuseră.
Când a sosit în cele din urmă ziua nunții, peste patruzeci de mii de
oameni de rând au suit Dealul lui Rhaenys spre Groapa Dragonului, ca
să asiste la însoțirea dintre regina regentă și Mâna Regelui. (Unii
observatori spun că ar fi fost vorba chiar despre mai mulți.) Alte mii i-
au aclamat pe lordul Rogarși regina Alyssa pe străzi, în vreme ce alaiul
lor traversa orașul, însoțit de sute de cavaleri pe cai cu valtrapuri bogate
și de șiruri de septe care sunau din clopoței. „Nicicând în analele
Westerosului n-a mai existat o asemenea minunăție”, a scris Marele
Maester Benifer. Lordul Rogar era înveșmântat din cap până în picioare
în straie de aur și avea un coif deschis cu coarne de cerb, în vreme ce
mireasa lui purta o mantie minunată care scânteia de nestemate, cu
dragonul tricefal al Casei Targaryen și căluțul-de-mare argintiu al
Velaryonilor față în față pe un câmp divizat.
În ciuda splendorii miresei și a mirelui, sosirea copiilor Alyssei i-a
făcut pe cei din Debarcaderul Regelui să povestească ani buni după
aceea despre cele văzute. Regele Jaehaerysși prințesa Alysanne au
apărut ultimii, coborând din cerul senin pe dragonii lor, Vermithorși
Silverwing(trebuie să ne reamintim că Groapa Dragonului încă nu avea
cupola uriașă care avea s-o încununeze în chip glorios), ale căror aripi
pieloase gigantice au ridicat nori de nisip, când au poposit unul lângă
altul, spre uimirea și groaza mulțimilor adunate. (Povestea adesea
spusă că sosirea dragonilor l-a făcut pe bătrânul Înalt Septon să se scape
pe el este mai mult ca sigur o simplă calomnie.)
Despre festivitate în sine, ca și despre ospățul și ceremonia nupțială
ce au urmat la vremea cuvenită, nu trebuie să spunem prea multe.
Uriașa sală a tronului din Fortăreața Roșie i-a găzduit pe cei mai măreți
lorzi și pe cei mai distinși oaspeți sosiți de peste mare; lorzii de rang mai
mic, laolaltă cu cavalerii și oștenii lor, au sărbătorit în curțile și sălile
mai mici ale castelului, pe când oamenii de rând din Debarcaderul
Regelui s-au veselit într-o sută de hanuri, vinării, olării și bordeluri. Din
surse demne de crezare se spune că, departe de a fi fost istovit de
presupusele eforturi pe care le depusese cu două nopți în urmă, lordul
Rogarși-a îndeplinit îndatoririle de soț cu vigoare, aplaudat de frații lui
amețiți de băutură.
După nuntă au urmat șapte zile de turnir, care i-au vrăjit pe lorzi și
pe locuitorii orașului deopotrivă. Toți au fost de acord că duelurile cu
sulițe au fost cele mai disputate și ațâțătoare ce fuseseră văzute de mulți
ani în Westeros… totuși luptele desfășurate pe sol cu sabia, lancea și
toporul au fost cele care au trezit cu adevărat pasiunile mulțimii, și din
motive cât se poate de întemeiate.
Ne vom reaminti că trei dintre cei șapte cavaleri care slujiseră ca
Gardă a Regelui pentru Maegor cel Crud muriseră; cei patru rămași în
viață fuseseră trimiși la Zid pentru a îmbrăca veșmintele negre. În
locurile lor, regele Jaehaerys îi numise până atunci doar pe ser
GylesMorrigenși ser JoffreyDoggett. Regina regentă Alyssa fusese cea
care venise cu ideea de a completa cele cinci locuri rămase libere prin
încercarea armelor, și ce ocazie mai bună putea fi decât nunta, când
aveau să se adune cavaleri din tot Ținutul?
— Maegor era înconjurat de bătrâni, lingăi, lași și brute, a declarat ea.
Eu vreau ca acei cavaleri care-l vor apăra pe fiul meu să fie cu adevărat
cei mai buni din tot Westerosul, bărbați cu adevărat onești, ale căror
loialitateși curaj să fie mai presus de orice îndoială. Fie ca ei să-și câștige
mantiile prin fapte de arme, sub ochii întregului Ținut.
Regele Jaehaerys i-a susținut fără întârziere propunerea, dar i-a
adăugat o precizare practică. Tânărul rege a decretat cu înțelepciune că
viitorii lui apărători trebuiau să-și dovedească iscusința pe jos, nu călări.
— Arareori aceia care doresc să-i facă rău regelui lor, a declarat
Înălțimea Sa, îl vor ataca de pe cal, cu lancea în mână.
Așa s-a făcut că duelurile cu lancea care au urmat nunții mamei lui au
cedat locul de onoare meleurilor sălbatice și înfruntărilor sângeroase pe
care maesterii aveau să le numească Războiul pentru Mantiile Albe.
Întrucât sute de cavaleri doreau să se întreacă pentru onoarea de a
sluji în Garda Regelui, luptele au durat șapte zile. Câțiva dintre
concurenții cei mai pitorești au devenit favoriții oamenilor de rând, care
i-au aclamat sonor de fiecare dată când au luptat. Un asemenea
concurent a fost Cavalerul Bețivan, ser WillamStafford, un bărbat scund
și voinic, cu pântec uriaș, care părea întruna atât de beat, încât era de
mirare că putea sta în picioare, cu atât mai puțin să lupte. Poporul l-a
poreclit „Bere-n burtă” și scanda „Luptă, luptă, Bere-n burtă”, de câte ori
ieșea pe câmpul de bătaie. Alt favorit al spectatorilor era Bardul din
Fundătura Puricilor, Tom Zdrăngănitorul, care-și batjocorea oponenții
cu cântece deșucheate înaintea fiecărei înfruntări. Cavalerul misterios
subțirel, cunoscut doar ca Șarpele Stacojiu, avea de asemenea o
sumedenie de susținători; când a fost în cele din urmă înfrânt și a trebuit
să-și scoată coiful, s-a dovedit că era o femeie, JonquilDarke, fiica
bastardă a lordului de Duskendale.
Într-un final, niciunul dintre aceia nu avea să câștige o mantie albă.
Cei care au izbândit, deși mai puțin nebunatici, s-au dovedit fără
pereche în privința valorii, cavalerismului și iscusinței în mânuirea
armelor. Unul singur dintre ei era vlăstarul unei case nobile: ser
LorenceRoxton, din Reach. Doi erau vasali; ser Victor Viteazul, din
reședința lordului Royce de Runestone, și ser Willam Viespea, care-l
slujea pe lordul Smallwood de Castelul Ghindei. Cel mai tânăr campion,
Pate Sitarul, a luptat cu o lance în loc de spadă și unii s-au întrebat dacă
era de fapt cavaler, dar s-a dovedit atât de iscusit cu arma aleasă, încât
ser JoffreyDoggett a pus capăt disputelor, alegându-l el însuși pe flăcău
în ovațiile a sute de spectatori.
Cel mai vârstnic campion a fost un cavaler rătăcitor cu părul sur pe
nume Samgood din Sour Hill, un bărbat tăbăcit și acoperit de cicatrici,
învârstă de treizeci și șase de ani, care afirma că luptase în o sută de
bătălii „și nu trebuie să știți de partea cui, fiindcă ăsta-i secretul meu și-
al zeilor”. Chior de un ochi, pleșuv și aproape complet știrb, cavalerul
numit Sam Ursuzul părea slăbănog ca un par, dar în lupte dovedea
iuțeala unuia de două ori mai tânăr și o dibăcie letală, șlefuită în
deceniile de bătălii, mari și mici.
JaehaerysÎmpăciuitorul avea să stea cincizeci și cinci de ani pe Tronul
de Fier și mulți cavaleri aveau să poarte mantia albă în slujba lui în
cursul domniei aceleia îndelungate, mai mulți decât s-a putut făli orice
alt monarh. Dar s-a spus, și pe bună dreptate, că niciodată un Targaryen
n-a mai avut o Gardă a Regelui care să-i poată egala pe primii Șapte ai
regelui-băiat.
Războiul pentru Mantiile Albe a marcat sfârșitul festivităților Nunții
de Aur, așa cum a devenit cunoscută în scurt timp. Pe când se pregăteau
să revină la domeniile și castelele lor, toți oaspeții au fost de acord că
fusese un eveniment magnific. Tânărul rege câștigase admirația și
afecțiunea multor lorzi, mari și mărunți, iar surorile, soțiile și fiicele
acelora aveau numai cuvinte de laudă pentru căldura ce le fusese
arătată de prințesa Alysanne. Poporul din Debarcaderul Regelui era de
asemenea mulțumit; regele-băiat păruse să dovedească toate semnele
unui domnitor drept, milos și cavaleresc, iar Mâna lui, lordul Rogar, era
la fel de deschis pe cât era de cutezător în bătălie. Cei mai mulțumiți
dintre toți au fost hangiii, proprietarii tavernelor, vinarii, negustorii,
hoții de buzunare, târfele și matroanele bordelurilor, care profitaseră
din plin de monedele aduse de cei sosiți în oraș.
Însă, deși Nunta de Aur a fost cea mai bogată dintre căsătoriile ce au
avut loc în anul 49 D.C. și a răsunat până hăt departe, a treia nuntă din
anul acela profetic avea să se dovedească cea mai importantă.
Imediat după plecarea oaspeților, regina regentă și Mâna Regelui și-
au întors atenția spre găsirea unei perechi potrivite pentru regele
Jaehaerys… și, într-o măsură mai mică, pentru sora lui, prințesa
Alysanne. Atâta vreme cât regele-băiat rămânea neînsurat și fără
urmași, fiicele surorii lui, Rhaena, aveau să-i fie moștenitoare… totuși
Aereași Rhaella erau deocamdată copile și mulți le considerau cu totul
nepotrivite pentru coroană.
În plus, lordul Rogarși regina Alyssa se temeau de soarta ce s-ar fi
putut abate asupra Ținutului dacă Rhaena Targaryen ar fi revenit din
apus ca să joace rolul de regentă pentru una dintre fiice. Deși nimeni nu
cuteza săvorbească despre asta, era limpede că între cele două regine
apăruse discordia, întrucât fiica nu participase la nunta mamei și nici n-
o invitase pe aceasta la propria ei nuntă. Ba chiar existau unii care
mergeau mai departe și șopteau că Rhaena era o vrăjitoare ce folosise
artele negre pentru a-l ucide pe Maegor pe Tronul de Fier. Prin urmare,
era imperios necesar ca regele Jaehaerys să se însoare și să procreeze
un fiu cât mai iute cu putință.
Alegerea unei perechi pentru tânărul rege a fost mai greu de rezolvat.
Lordul Rogar, despre care se știa că nutrea gânduri de extindere a
puterii Tronului de Fier peste Marea îngustă, către Essos, a înaintat
ideea stabilirii unei alianțe cu Tyrosh, prin căsătoria lui Jaehaerys cu
fiica Arhontelui, o fată drăgălașă de cincisprezece ani, care-i fermecase
pe toți la nuntă cu istețimea ei, cu cochetăria și cu părul albastru-verzui.
În privința aceea însă, nobilului lord i s-a opus chiar soția sa, regina
Alyssa. Oamenii de rând din Westeros n-aveau să accepte niciodată ca
regină o străină cu părul vopsit, a susținut ea, indiferent cât de delicios
i-ar fi fost accentul. Iar cucernicii i s-ar fi împotrivit cu fervoare,
deoarece se știa că tyroshii nu-i venerau pe Cei Șapte, ci pe R’hllor cel
Roșu, pe Zămislitorul-de-tipare, pe Trios cel cu trei capete și pe alți zei
ciudați. Preferința Alyssei se îndrepta mai degrabă spre Casele ce se
ridicaseră în sprijinul lui Aegon Neîncoronatul în Bătălia de sub Ochiul
Zeilor. Ea prefera ca Jaehaerys să se însoare cu o fată din Casele Vance,
Corbray, Westerling sau Piper. Loialitatea trebuia răsplătită, iar printr-
o asemenea căsătorie regele ar fi cinstit amintirea lui Aegon și valoarea
celor care luptaseră și muriseră pentru el.
Marele Maester Benifer a fost cel care a vorbit cel mai apăsat
împotriva unei asemenea căsătorii, arătând că sinceritatea dedicării lor
spre pace și împăcare putea fi pusă sub semnul îndoielii dacă ar fi fost
văzuți că-i favorizează pe cei care luptaseră pentru Aegon în
detrimentul celor care rămăseseră alături de Maegor. El considera că o
alegere mai bună ar fi fost o fiică provenită din una dintre marile Case
care nu participaseră deloc, sau prea puțin, la bătăliile dintre unchi și
nepot: Tyrell, Hightower sau Arryn.
Deoarece Mâna Regelui, regina regentă și Marele Maester nu se
înțelegeau între ei, alți consilieri s-au simțit încurajați să vină cu
propriile propuneri. Maestrul legilor PrentysTully a numit o soră mai
tânără a propriei lui soții, Lucinda, faimoasă pentru cucernicia ei. O
asemeneaalegere ar fi încântat cu certitudine Credința. Lordul amiral
Daemon Velaryon a sugerat ca Jaehaerys să se însoare cu regina-văduvă
Elinor din Casa Costayne. Căsătoria cu una dintre Miresele Negre, ba
poate chiar adoptarea celor trei fii ai ei din prima căsătorie, ar fi fost
modul cel mai bun de a le arăta susținătorilor lui Maegor că fuseseră
iertați. El a adăugat că fertilitatea dovedită a reginei Elinor reprezenta
un alt atu în favoarea ei. Lordul Celtigar avea două fiice nemăritate și
rămăsese faimos pentru că-i oferise lui Maegor să aleagă dintre ele;
acum le oferea pe aceleași fete lui Jaehaerys. Lordul Baratheon nici n-a
vrut să audă de așa ceva.
— Ți-am văzut fiicele, i-a spus el lui Celtigar. N-au bărbie, n-au țâțe și
n-au minte.
Regina regentă și consilierii ei au discutat în mod repetat problema
căsătoriei regelui timp de aproape o lună, dar n-au izbutit nicidecum să
cadă de acord. Jaehaerys însuși n-a participat la discuțiile acelea. În
privința asta regina Alyssași lordul Rogar au fost de aceeași părere. Deși
era mult mai înțelept decât cei de-o seamă cu el, continua să fie un băiat
și să fie condus de dorințele unui băiat, dorințe cărora nu li se putea
îngădui sub nicio formă să primeze asupra binelui Ținutului. Regina
Alyssa mai cu seamă nu avea nicio îndoială despre fata cu care ar fi ales
să se însoare fiul ei dacă l-ar fi lăsat să decidă: fiica ei mezină, propria
soră, prințesa Alysanne.
Desigur frații și surorile targaryene se căsătoriseră între ei de multe
veacuri, iar Jaehaerysși Alysanne crescuseră așteptându-se să se
căsătorească, așa cum făcuseră frații lor mai mari, Aegon și Rhaena. În
plus Alysanne era cu doar doi ani mai mică decât fratele ci și cei doi copii
fuseseră mereu apropiați și țineau mult unul la celălalt. Tatăl lor, regele
Aenys, și-ar fi dorit cu siguranță să se căsătorească între ei și, cândva,
poate că aceasta fusese și dorința mamei lor… însă ororile la care
asistase după moartea soțului o convinseseră pe regina Alyssa să-și
schimbe gândurile. Deși Fiii Războinicului și Frații Săraci fuseseră
risipiți și scoși în afara legii, mulți foști membri ai ambelor Ordine
continuau să trăiască în libertate în Ținut și ar fi putut să ia din nou
săbiile în mâini dacă ar fi fost provocați. Regina regentă se temea de
furia lor, deoarece avea amintiri vii despre cele abătute asupra fiului
Aegon și a fiicei Rhaena, când fusese anunțată căsătoria lor. „Nu cutezăm
să mai purcedem pe drumul acela”, se spune că ar fi zis ea, și nu doar o
dată.
În privința aceea era susținută de cel mai recent membru al Curții,
septonul Mattheus din Cei Mai Cucernici, care rămăsese în
Debarcaderul Regelui după ce Înaltul Septon și restul frăției sale
reveniseră la Orașul Vechi. Un bărbat gigantic, faimos atât pentru
corpolență, cât și pentru veșmintele-i magnifice, Mattheus susținea că
se trăgea din străvechii regi Gardener, care domniseră cândva peste
Reach din cetatea lor de scaun Highgarden. Mulți îl priveau ca fiind în
mod cert viitorul Înalt Septon.
Actualul Înalt Septon, pe care septonul Moonil poreclise în derâdere
Înaltul Lingău, era precaut și cooperant, așa că nu exista niciun pericol
ca vreo căsătorie să fie acuzată din Orașul Vechi atâta timp cât el
continua să vorbească în numele Celor Șapte de pe jilțul său din Septul
Stelat. Tatăl Credincioșilor nu mai era însă tânăr și se spunea că lunga
călătorie până la Debarcaderul Regelui pentru oficierea Nunții de Aur
însemnase aproape sfârșitul pentru el.
— Dacă se va întâmpla să-i îmbrac mantia, i-a asigurat septonul
Mattheus pe regina regentă și pe consilierii ei, bineînțeles că Înălțimea
Sa se va bucura de sprijinul meu în orice alegere ar face, însă nu toți
frații mei sunt înclinați în această privință și… cutez s-o spun… printre
ei există și alții precum Moon. Ținând seama de cele petrecute, căsătoria
dintre frate și soră în acest moment crucial va fi văzută ca un afront
dureros adus cucernicilor și mă tem de ce s-ar putea întâmpla.
Deoarece reținerile reginei fuseseră confirmate în felul acela, Rogar
Baratheon și ceilalți lorzi au îndepărtat posibilitatea ca prințesa
Alysanne să fie mireasă pentru fratele ei Jaehaerys. Prințesa avea
treisprezece ani și-și sărbătorise recent primul soroc, așa că era de dorit
să fie măritată cât mai curând. Deși continuau să nu se înțeleagă în
privința unei mirese potrivite pentru rege, consilierii au convenit destul
de iute asupra unui partener pentru prințesă; avea să se mărite în a
șaptea zi a noului an cu Orryn Baratheon, cel mai tânăr dintre frații
lordului Rogar.
Așa au statornicit regina regentă, Mâna Regelui și lorzii lor consilieri
și sfetnicii acestora, dar, precum atâtea aranjamente de felul acesta dea
lungul veacurilor, planul le-a fost în scurtă vreme spulberat, pentru că
subestimaseră în mod serios voința și hotărârea Alysannei Targaryen
însăși și a tânărului ei rege Jaehaerys.
Deocamdată niciun anunț nu fusese făcut despre măritișul Alysannei,
așa că nu se știe cum a ajuns la urechile ei vestea deciziei. Marele
MaesterBenifer a suspectat un servitor, deoarece mulți intraseră și
ieșiseră în timp ce lorzii dezbătuseră în salonul reginei. Lordul Rogar l-
a bănuit pe Daemon Velaryon, lordul amiral, un bărbat mândru, care era
posibil să fi crezut despre Casa Baratheon că exagera în acțiunile ei,
sperând să-l înlăture pe Lordul Valurilor din poziția de a doua Casă din
Ținut. După mulți ani, când evenimentele acelea intraseră deja în
legendă, oamenii de rând aveau să spună că „șoriceii din pereți”
auziseră discuțiile lorzilor și se grăbiseră să-i comunice prințesei știrea.
 Nu s-a păstrat nicăieri ce a spus sau ce a gândit Alysanne Targaryen
când a aflat că va fi măritată cu un bărbat cu zece ani mai vârstnic, pe
care abia îl cunoștea și (dacă se poate da crezare zvonurilor) pe care nu-
l plăcea. Noi știm doar ce a făcut ea. Poate că altă fată ar fi plâns, ar fi
fost cuprinsă de furie sau ar fi alergat la mama ei, rugând-o să se
răzgândească.În multe balade melancolice, fecioarele silite să se mărite
împotriva vrerii lor se aruncau din turnuri înalte, găsindu-și sfârșitul.
Prințesa Alysanne n-a făcut nimic din toate acelea, ci s-a dus direct la
Jaehaerys.
Tânărul rege a fost la fel de nemulțumit ca și sora lui la auzul veștii.
„Fără doar și poate”, a dedus el deîndată, „ei vor face planuri dc nuntă și
pentru mine”. Precum sora sa, Jaehaerys n-a irosit timpul cu reproșuri,
incriminări sau rugăminți. El a acționat imediat. A chemat Garda Regelui
și i-a poruncit să pornească de îndată spre Piatra Dragonului, unde avea
să-i aștepte.
— Mi-ați jurat spadele și ascultarea voastră, le-a reamintit el celor
Șapte. Nu uitați de jurămintele acelea și nu rostiți nicio vorbă despre
plecarea mea.
În noaptea aceea, la adăpostul întunericului, regele Jaehaerysși
prințesa Alysanne au suit pe dragonii lor, Vermithorși Silverwing, și au
plecat din Fortăreața Roșie către străvechea citadelă targaryană de sub
Muntele Dragonului. Se spune că primele cuvinte rostite de tânărul rege
după ce a descălecat au fost:
— Am nevoie de un septon.
Pe bună dreptate, regele nu avea încredere în septonul Mattheus,
care i-ar fi trădat cu siguranță planul, însă septul din Piatra Dragonului
era în grija unui bătrân pe nume Oswyck, care-i știa pe Jaehaerysși
Alysanne de la naștere și care-i învățase misterele Celor Șapte pe toată
durata copilăriei.În tinerețe, septonul Oswyck îl slujise pe regele Aenys,
iar în copilărie fusese novice la Curtea reginei Rhaenys. El era mai
familiarizat cutradiția targaryeană a căsătoriei între frați și când a auzit
porunca regelui a fost de acord pe dată.
Peste câteva zile, Garda Regelui a sosit cu o galeră de la Debarcaderul
Regelui. În dimineața următoare, când soarele a răsărit, Jaehaerys
Targaryen, Primul pe Numele Său, a luat de soție pe sora sa Alysanneîn
curtea cea mare din Piatra Dragonului, înaintea ochilor zeilor,
oamenilor și dragonilor. Septonul Oswyck a oficiat ritualul de căsătorie;
deși vocea bătrânului era slabă și tremurătoare, nicio parte a
ceremoniei n-a fost neglijată. Cei șapte cavaleri din Garda Regelui au
fost martori la însoțire, iar mantiile lor albe au fluturat și au pocnit în
vânt. Au fost de asemenea părtași garnizoana și servitorii din castel,
alături de mulți dintre locuitorii satului de pescari aflat lângă zidurile
mărețe ale Pietrei Dragonului.
Ceremonia a fost urmată de un ospăț modest și s-au închinat multe
toasturi în sănătatea regelui-băiat și a reginei sale. După aceea
Jaehaerysși Alysanne s-au retras în iatacul unde Aegon Cuceritorul
dormise cândva lângă sora sa Rhaenys, dar, ținând seama de tinerețea
miresei, n-a existat nicio ceremonie nupțială și căsătoria nu s-a
consumat.
Omisiunea aceea avea să se dovedească de mare importanță când
lordul Rogarși regina Alyssa au sosit cu întârziere de la Debarcaderul
Regelui înir-o galeră de război, însoțiți de doisprezece cavaleri,
patruzeci de oșteni, septonul Mattheusși Marele Maester Benifer, ale
cărui scrisori ne oferă relatarea cea mai completă a faptelor ce au urmat.
Jaehaerysși Alysanne i-au întâmpinat în interiorul porților castelului,
ținându-se de mână. Se spune că regina Alyssa a plâns când i-a văzut.
— Copii proști! a spus ea. Nu știți ce ați făcut!
După aceea a vorbit septonul Mattheus, care i-a admonestat cu glas
tunător pe rege și pe regină și a profețit că spurcarea aceea va azvârli
din nou în război întregul Westeros.
— Vă vor blestema incestul de la Hotarele dornishene până la Zid și
toți fiii cucernici ai Mamei și Tatălui vă vor acuza ca niște păcătoși ce
sunteți.
Benifer a scris că septonul se înroșise și se umflase la față în timp ce
zbiera, iar buzele îi împroșcau stropi de salivă.
JaehaerysÎmpăciuitorul este onorat pe bună dreptate în analele celor
Șapte Regate pentru purtarea calmă și temperamentul blând, totuși
nimeni n-ar trebui să creadă că în venele lui n-ar fi ars focul
targaryenilor.
Iar el și l-a arătat atunci. Când septonul Mattheus a făcut în cele din
urmă o pauză pentru a-și trage răsuflarea, regele a spus:
— Voi accepta mustrările Înălțimii Sale mama mea, dar nu ale tale.
Potolește-ți limba, grăsane! Dacă un singur cuvânt îți va mai ieși printre
buze, voi porunci să-ți fie cusute.
Septonul Mattheus n-a mai scos o vorbă.
Lordul Rogar nu era la fel de ușor de intimidat. Direct și fără
menajamente, el a întrebat doar dacă mariajul fusese consumat.
— Spune-mi adevărul, Înălțimea Ta! A existat o ceremonie nupțială?
I-ai cules fecioria?
— Nu, a răspuns regele. Este prea tânără.
La auzul cuvintelor acelora, lordul Rogar a zâmbit.
— Perfect! Nu sunteți căsătoriți.
S-a răsucit după aceea către cavalerii care-l însoțiseră de la
Debarcaderul Regelui.
— Despărțiți-i pe copiii aceștia, cu toată blândețea. Duceți-o pe
prințesă in Turnul Dragonului Mării și țineți-o acolo. Înălțimea Sa ne va
însoți înapoi în Fortăreața Roșie.
Dar când oamenii săi au dat să înainteze, cei șapte cavaleri din Garda
Regelui și-au scos spadele din teacă.
— Nu vă apropiați, i-a avertizat ser GylesMorrigen. Orice om care îi
va atinge pe regele și regina noastră va muri azi.
Lordul Rogar a rămas uluit.
— Vârâți-vă spadele în teacă și dați-vă în lături! a poruncii el. Ați
uitat? Eu sunt Mâna Regelui.
— Așa-i, a replicat bătrânul Sam Ursuzul, dar noi suntem Garda
Regelui, nu garda Mâinii, și flăcăul ăsta stă pe tron, nu tu!
Rogar Baratheon s-a zbârlit la auzul cuvintelor lui ser Samgoodși a
răspuns:
— Voi sunteți șapte, iar eu am înapoia mea o sută de spade. Ajunge
un singur cuvânt din partea mea și vă vor tăia în bucăți.
— S-ar putea să ne omoare, a zis tânărul Pate Sitarul, lustruindu-și
lancea, dar tu vei fi primul care va muri, nobile lord, îți dau cuvântul în
privința asta.
Nimeni nu poate spune ce s-ar fi întâmplat în continuare, dacă regina
Alyssa n-ar fi ales momentul acela pentru a vorbi.
 — Am văzut destulă moarte, a spus ea. Noi toți am văzut destulă
moarte. Cavaleri, băgați-vă săbiile în teacă! Ce s-a făptuit s-a făptuit, iar
acum noi toți trebuie să trăim cu asta. Fie ca zeii să aibă milă de Ținut.
S-a întors apoi către copiii ei: Vom pleca în pace. Nimeni nu trebuie să
sufle o vorbă despre ce s-a întâmplat azi aici.
— Așa cum poruncești, mamă.
Regele Jaehaerys a tras-o mai aproape pe sora sa și a cuprins-o cu
brațul.
— Dar să nu crezi că veți desface căsătoria aceasta. Noi suntem unul
acum și nici zeii, nici oamenii nu ne vor despărți.
— Niciodată, a încuviințat mireasa lui. Trimiteți-mă la capătul
pământului și măritați-mă cu regele lui Mossovy sau cu lordul Pustiului
Cenușiu, dar Silverwing mă va aduce mereu înapoi la Jaehaerys.
Iar după cuvintele acelea, s-a ridicat în vârfurile picioarelor, și-a
întors fața spre rege și l-a sărutat apăsat pe buze sub privirile tuturor2.
După ce Mâna Regelui și regina regentă au plecat, regele și tânăra sa
mireasă au închis porțile castelului și au revenit în odăile lor. Piatra
Dragonului avea să le rămână refugiu și reședință pentru restul
timpului până la majoratul lui Jaehaerys. Stă scris că tânărul rege și
regina lui au fost rareori despărțiți, împărțind fiecare masă, stând de
vorbă până noaptea târziu despre zilele copilăriei lor și despre
greutățile ce aveau să-i aștepte, pescuind împreună și vânând cu șoimii,
amestecându-se printre oamenii de rând de pe insulă în hanurile de
lângă docuri, citindu-și unul celuilalt din tomurile colbuite și legate în

2Cel puțin așa a fost redată confruntarea de la porțile Pietrei Dragonului de către
Marele Maester Benifer, care a văzut-o cu propriii lui ochi. De atunci și până acum,
povestea a fost o favorită a fecioarelor îndrăgostite și a scutierilor lor în cele Șapte
Regate și mulți barzi au cântat despre vitejia celor din Garda Regelui, șapte bărbați în
mantii albe care au înfruntat o sută de oșteni. Toate istorisirile acelea ignoră însă
existența garnizoanei castelului; consemnările ce ni s-au transmis arată că la vremea
respectivă în Piatra Dragonului se aflau douăzeci de arcași și tot atâtea gărzi, aflați sub
comanda lui ser Merrell Bullock și a fiilor săi, Alyn și Howard. Nu vom ști niciodată
care le erau loialitățile la momentul acela și ce rol s-ar putea să fi jucat în orice fel de
conflict, totuși poate fi cam mult să presupunem că cei Șapte ai regelui au fost singuri.
piele pe care le găsiseră în biblioteca din castel, luând lecții împreună
de la maesterii din Piatra Dragonului („pentru că mai avem încă multe
de învățat”, se spune că i-ar fi reamintit Alysanne soțului ei), rugându-
se lângă septonul Oswyck. De asemenea,au zburat împreună, în jurul
Muntelui Dragonului și adesea chiar până la Driftmark.
Dacă se poate da crezare poveștilor servitorilor, regele și regina lui
dormeau împreună goi-pușcă și se sărutau îndelung și pătimaș, în pat,
la masă și de multe ori în timpul zilei, totuși nu și-au consumat însoțirea.
Avea să mai treacă un an și jumătate înainte ca Jaehaerysși Alysanne să
se unească în cele din urmă ca bărbat și femeie.
De câte ori lorzi și membri ai consiliului au sosit în Piatra Dragonului
ca să se consulte cu tânărul rege, așa cum procedau la răstimpuri,
Jaehaerys i-a primit în Sala Mesei Pictate, unde bunicul lui își plănuise
cândva cucerirea Westerosului, și de fiecare dată Alysanne i-a fost
alături.
— Aegon, a spus el, n-a avut secrete față de Rhaenys și Visenya, și nici
eu n-am secrete față de Alysanne.
Deși poate să fi fost adevărat că n-au existat secrete între ei în zilele
acelea luminoase din zorii căsătoriei lor, însoțirea în sine a rămas un
secret pentru majoritatea Westerosului. După revenirea în
Debarcaderul Regelui, lordul Rogar le-a poruncit tuturor celor care-i
însoțiseră la Piatra Dragonului să nu sufle un cuvințel despre cele
petrecute acolo, dacă doreau să-și păstreze limbile întregi. De
asemenea, n-a fost făcută nicio proclamație către Ținut. Când septonul
Mattheus a încercat să trimită vorbă despre căsătorie Înaltului Septon
și Celor Mai Cucernici din Orașul Vechi, Marele Maester Benifer i-a ars
scrisoarea, în loc s-o trimită cu un corb, potrivit poruncii Mâinii.
Lordul de Capătul Furtunii avea nevoie de timp. Mânios pe lipsa de
respect pe care simțea că i-o arătase regele și neobișnuit cu înfrângerile,
Rogar Baratheon a stăruit să găsească o cale prin care să-i despartă pe
Jaehaerysși Alysanne. Era de părere că mai rămânea o șansă, atâta
vreme cât căsătoria lor rămânea neconsumată. De aceea era mai bine s-
o păstreze secretă, pentru ca să poată fi desfăcută fără ca nimeni să știe
că existase.
Regina Alyssa își dorea de asemenea timp, deși din cu totul alt motiv.
Ce s-afăptuit s-a făptuit, spusese ea la porțile Pietrei Dragonului și așa și
credea… totuși amintirile vărsărilor de sânge și ale haosului ce
urmaseră căsătoriei dintre celălalt fiu și cealaltă fiică a ei continuau să-
i bântuie nopțile și regina regentă era disperată să găsească un mod prin
care să se asigure că istoria nu se va repeta.
Între timp ea și soțul ei aveau de condus Ținutul aproape un an
întreg, până ce Jaehaerys împlinea șaisprezece ani și lua puterea în
mâinile sale.
Așa stăteau lucrurile în Westeros când Anul celor Trei Mirese s-a
apropiat de sfârșit și a lăsat locul următorului an, al cincizecilea de la
Cucerirea lui Aegon.
 Un prisos de domnitori

Toți oamenii sunt păcătoși, ne învață Părintele Credinței. Până și cei

mai nobili regi și cei mai galanți cavaleri pot fi copleșiți de furie, patimi
și invidie și pot comite fapte care să-i rușineze și să le păteze reputația.
Iar bărbații cei mai ticăloși și femeile cele mai stricate pot în același fel
să facă uneori fapte bune, deoarece iubirea, compasiunea și mila pot fi
găsite chiar și în inimile cele mai negre. „Noi suntem așa cum ne-au făcut
zeii”, a scris septonul Barth, omul cel mai înțelept care a slujit vreodată
caMână a Regelui, „puternici și slabi, buni și răi, cruzi și blânzi, viteji și
meschini. Să știți astea dacă veți domni vreodată peste regatele
oamenilor.”
Arareori a fost văzut mai clar adevărul cuvintelor lui ca în anul 50
După Cucerirea lui Aegon. Încă din primele sale zile, în tot Ținutul au
început să se întocmească planuri pentru a sărbători o jumătate de veac
de domnie a Targaryenilor în Westeros, prin ospețe, petreceri și
turniruri. Ororile domniei regelui Maegor se îndepărtau în trecut,
Tronul de Fier și Credința se împăcaseră, iar tânărul rege
JaehaerysÎntâiul era iubit de oamenii de rând și de marii lorzi
deopotrivă, din Orașul Vechi și până la Zid. Cu toate acestea, fără să fie
știut decât de foarte puțini, nori de furtună se adunau în zare și înțelepții
puteau auzi hăt departe bubuitul de tunet.

Un ținut cu doi regi este ca un om cu două capete, vor spune cei din
popor. În anul 50 D.C., ținutul Westeros s-a pomenit cu un rege, o Mână
și trei regine, ca în vremea regelui Maegor… dar pe când reginele lui
Maegor îi fuseseră consoarte, supuse voinței lui, trăind și murind după
cum i se năzărea, fiecare dintre reginele de acum reprezenta o putere în
sine.
În Fortăreața Roșie din Debarcaderul Regelui stătea regina regentă
Alyssa, văduva răposatului rege Aenys, mama fiului acestuia, Jaehaerys,
și soția Mâinii Regelui, Rogar Baratheon. De cealaltă parte a Golfului
Apei Negre, în Piatra Dragonului, apăruse o regină mai tânără, când fiica
Alyssei, Alysanne, o fecioară de treisprezece ani, se legase prin jurământ
de fratele ei regele Jaehaerys, în ciuda dorinței mamei ei și a soțului
acesteia. Iar departe spre apus, pe Insula Frumoasă, separată de mama
și de sora ei prin toată lățimea Westerosului, se afla fiica mai mare a
Alyssei, călăreața de dragoni Rhaena Targaryen, văduva prințului
Aegon Neîncoronatul. În Ținuturile de Vest, Ținuturile Riverane și părți
din Reach, existau oameni care o numeau deja Regina din Vest.
Două surori și o mamă, cele trei regine erau legate laolaltă prin sânge,
durere și suferință… și totuși între ele se întindeau umbre vechi și noi,
care se întunecau pe zi ce trecea. Armonia și unitatea de scop care le
îngăduise lui Jaehaerys, surorilor sale și mamei lor să-l răstoarne pe
Maegor cel Crud începuseră să se destrame, pe măsură ce se făceau
simțite resentimente ce mocneau de mult, ca și deosebiri de păreri.
Pentru tot restul regenței, regele-bâiatși micuța lui regină aveau să fie
în dezacord total cu Mâna Regelui și regina regentă, într-o rivalitate ce
avea să continue în domnia propriu-zisă a lui Jaehaerysși să amenințe
să întoarcă cele Șapte Regate înapoi în război3.
Cauza imediata a încordării a fost căsătoria neașteptată și secretă a
regelui cu sora sa, care-i luase prin surprindere pe Mână și pe regina
regentă, dându-le peste cap propriile planuri. Ar fi totuși o greșeală să
credem că aceea ar fi fost singura cauză a înstrăinării; celelalte căsătorii

3Pentru a nu fi acuzați de omisiune, ar trebui amintit că în anul 50 D.C. în Westeros mai

exista și o a patra regină. Regina Elinor din Casa Costayne, de două ori văduvă, care-l
găsise pe regele Maegor mort pe Tronul de Fier, plecase din Debarcaderul Regelui
după întronarea lui Jaehaerys. Îmbrăcați în straie de penitenți și însoțită doar de o
cameristă și de un oștean credincios, ea se îndreptase către Eyrie din Valea lui Arryn,
pentru a-l vizita pe cel mai mare dintre cei trei fii ai ei al cărui tată fusese ser Theo
Bolling, iar de acolo spre Highgarden în Reach, unde al doilea fiu îi fusese zămislit de
lordul Tyrell. După ce fusese mulțumită că erau sănătoși și prosperi, fosta regină îl
luase pe băiatul ei cel mai mic și revenise la reședința tatălui ei la Trei Turnuri în
Reach, unde declarase că va trăi în liniște pentru tot restul vieții. Soarta și regele
Jaehaerys aveau alte planuri pentru ea, așa cum vom povesti mai târziu. Ajunge să
spunem că regina Elinor n-a jucat niciun rol în evenimentele din anul 50 D.C.
care făcuseră ca 49 D.C. să fie numit Anul celor Trei Mirese lăsaseră de
asemenea cicatrici.
Lordul Rogar nu-i ceruse niciodată permisiune lui Jaehaerys să se
însoare cu mama lui, o omisiune pe care regele-băiat a luat-o ca pe un
semn de lipsă de respect. În plus, Înălțimea Sa nu aproba căsătoria; așa
cum avea să-i mărturisească mai târziu septonului Barth, îl prețuia pe
lordul Rogar ca prieten și sfetnic, dar nu avea nevoie de un al doilea tată
și considera că propria sa judecată, temperament și inteligență erau
superioare Mâinii. Jaehaerys simțea de asemenea că ar fi trebuit să fi
fost consultat asupra căsătoriei surorii sale Rhaena, deși asta nu-l afecta
chiar la fel de mult. Pe de altă parte, regina Alyssa fusese profund rănită
că ea nu fusese nici consultată, nici invitată la nunta Rhaenei de pe
Insula Frumoasă.
Departe în miazănoapte, Rhaena Targaryen nutrea propriile ei
nemulțumiri. După cum s-a încredințat vechilor prietene și favorite cu
care se înconjurase, ea nici nu înțelegea și nici nu împărtășea dragostea
mamei ei pentru Rogar Baratheon. Deși îl respecta, cu reticență, pentru
că se ridicase în sprijinul fratelui ei Jaehaerys împotriva unchiului lor
Maegor, nu putea nici să-i uite, nici să-i ierte pasivitatea de care dăduse
dovadă când propriul ei soț, prințul Aegon, îl înfruntase pe Maegor în
Bătălia de sub Ochiul Zeilor. De asemenea, odată cu trecerea timpului,
regina Rhaena devenise chiar mai ranchiunoasă pentru că revendicarea
Tronului de Fier de către ea și fiicele ei fusese ignorată în favoarea celei
a „frățiorului meu“ (așa cum obișnuia să-i spună lui Jaehaerys). Ea era
prima născută, le reamintea celor care o ascultau, și călărise un dragon
înaintea oricăruia dintre frații și surorile ei, și totuși ei toți, ba „chiar
propria-mi mamă”, conspiraseră s-o îndepărteze.
Privind faptele și profitând de știința celor petrecute, este lesne de
spus că Jaehaerysși Alysanne au avut dreptate în conflictele ce s-au iscat
în ultimul an de regență al mamei lor, iar regina Alyssași lordul Rogar
au fost personajele negative. Desigur, așa povestesc toți menestrelii;
căsătoria neașteptată și rapidă a lui Jaehaerysși Alysanne a fost o idilă
fără pereche încă din zilele lui Florian Bufonul și Jonquil. Iar în balade,
ca întotdeauna,iubirea cucerește totul. Adevărul, trebuie să
recunoaștem, este mult mai simplu. Neliniștile reginei Alyssa legate de
căsătorie se născuseră mai degrabă din îngrijorarea reală pentru copiii
ei, dinastia Targaryen și Ținutul ca un tot. De asemenea, temerile ei nu
erau neîndreptățite.
Motivele lordului Baratheon erau mai puțin altruiste. Bărbat mândru,
el fusese uluit și înfuriat de „ingratitudinea” regelui-băiat, pe care-l
privise ca pe un fiu, și se simțise umilit să se retragă de la porțile Pietrei
Dragonului în fața a cincizeci de oameni ai săi. Războinic până în
măduva oaselor Rogar visase cândva să-l înfrunte în duel pe Maegor cel
Crud și nu putea răbda să fi fost rușinat de un flăcău de cincisprezece
ani. Pentru a nu-l privi totuși cu ochi prea aspri, ar fi bine să ne amintim
cuvintele septonului Barth. Deși în ultimul său an ca Mână avea să
comită unele fapte crude, nebunești și ticăloase, Rogar Baratheon nu era
în adâncul inimii un om crud sau ticălos, și deloc nebun; odată fusese un
erou și trebuie să ne amintim asta când îi vom examina anul cel mai
întunecat al vieții.
În zilele imediat următoare confruntării cu Jaehaerys, lordul Rogar
nu s-a putut gândi aproape la nimic altceva decât la umilința pe care o
suferise. Primul lui impuls a fost de a reveni la Piatra Dragonului cu mai
mulți oșteni, destui ca să copleșească garnizoana castelului și să
tranșeze situația prin forță. Cât despre Garda Regelui, lordul Rogar a
reamintit consiliului că Spadele Albe juraseră să-și dea viața pentru rege
și „voi fi încântat să le ofer onoarea aceea”. Când lordul Tully a atras
atenția că Jaehaerys putea să închidă pur și simplu porțile Pietrei
Dragonului, lordul Rogar nu a cedat.
— N-are decât s-o facă. Dacă va fi nevoie, pot cuceri castelul prin
asediu.
În cele din urmă doar regina Alyssa a putut să se facă auzită prin furia
soțului ei și să-l convingă să-și abandoneze ideea nesăbuită.
— Iubirea mea, i-a spus cu blândețe, copiii mei călăresc dragoni, pe
când noi nu avem așa ceva.
Nu mai puțin decât soțul ei, regina regentă dorea anularea căsătoriei
pripite a regelui, întrucât era convinsă că vestea ei ar fi ridicat din nou
Credința împotriva Coroanei. Temerile îi erau ațâțate de septonul
Mattheus; după ce se îndepărtase de Jaehaerysși avusese siguranța că
buzele nu-i vor fi cusute, septonul își regăsise tăișul limbii și nu vorbise
decât despre felul cum „oamenii respectabili” vor condamna însoțirea
incestuoasă a regelui.
Dacă Jaehaerysși Alysanne ar fi revenit în Debarcaderul Regelui la
timp pentru a celebra noul an, așa cum se ruga regina Alyssa („își vor
veni în fire și se vor căi de nebunia aceasta”, a spus ea consiliului), poate
că împăcarea ar fi fost posibilă, dar asta nu s-a întâmplat. După ce au
trecut două săptămâni, apoi alte două și regele tot n-a reapărut la Curte,
Alyssași-a anunțat intenția de a reveni la Piatra Dragonului, de data
aceasta singură, pentru a-și ruga copiii să vină acasă, dar lordul Rogar i-
a interzis-o furios.
— Dacă te vei duce în genunchi în fața lui, a zis el, băiatul nu-ți va mai
da ascultare niciodată. El și-a pus propriile dorințe mai presus dc binele
Ținutului și așa ceva nu se poate accepta. Vrei să sfârșească precum tatăl
lui?
Așa că regina s-a supus voinței lui și n-a mai plecat.
„Nimeni n-ar trebui să se îndoiască”, a scris septonul Barth după niște
ani, „că regina Alyssa dorea să facă ceea ce era cel mai bine. Din păcate
însă, ea părea adesea să nu știe ce anume ar fi fost cel mai bine. Dorea
mai mult ca orice să fie iubită, admirată și lăudată, o dorință pe care a
împărtășit-o cu regele Aenys, primul ei soț. Un domnitor trebuie să
săvârșească uneori fapte necesare, însă nepopulare, deși știe că vor fi
primite cu siguranță cu oprobriu și dezaprobare. Regina Alyssa a fost
rareori în stare de astfel de fapte.”
Zilele au trecut și s-au transformat în săptămâni, apoi în luni, iar în
acest răstimp inimi s-au îndârjit și oamenii au devenit mai hotărâți de
ambele părți ale Golfului Apei Negre. Regele-băiat și micuța lui regină
au rămas în Piatra Dragonului, așteptând ziua când Jaehaerys avea să
preia în propriile-i mâini conducerea celor Șapte Regate. Regina
Alyssași lordul Rogar au continuat să țină frâiele puterii în Debarcaderul
Regelui, căutând o cale prin care să desfacă mariajul regelui și să evite
catastrofa despre care erau siguri că va urma. Cu excepția consiliului, ei
nu povestiseră nimănui ce se întâmplase în Piatra Dragonului, iar lordul
Rogar le poruncise celor care-i însoțiseră să nu sufle o vorbă despre cele
văzute, sub pedeapsa pierderii limbii. Nobilul lord socotea că, odată ce
căsătoria va fi anulată, pentru majoritatea Westerosului ar fi fost ca și
cum nu s-ar fi întâmplat nimic… atâta timp cât rămânea secretă. Până ce
avea să fie consumată, însoțirea putea fi anulată cu ușurință.
Speranța aceea avea să se dovedească deșartă, așa cum știm acum,
dar pentru Rogar Baratheon în anul 50 D.C. ea părea posibilă. Pentru o
vreme el trebuie să fi fost cu certitudine încurajat de tăcerea regelui.
Jaehaerys acționase iute pentru a se căsători cu Alysanne, însă după
aceea nu păruse să se grăbească s-o anunțe. Cu siguranță, dacă ar fi dorit
s-o facă, dispunea de mijloacele necesare. MaesterulCuliper, încă vioi la
optzeci de ani, slujise încă din zilele reginei Visenya și era ajutat cu
iscusință de doi maesteri mai tineri. De asemenea, în Piatra Dragonului
existau o mulțime de corbi. La un simplu cuvânt din partea lui Jaehaerys,
căsătoria lui ar fi putut fi anunțată dintr-un capăt în celălalt al Ținutului.
Însă el n-a rostit cuvântul acela.
De atunci și până în zilele noastre cărturarii au dezbătut motivele
tăcerii sale. Se căia pentru o căsătorie făcută în grabă, așa cum ar fi dorit
regina Alyssa? Îl rănise cumva Alysanne? Începuse să se teamă de
reacția Ținutului față de căsătorie, amintindu-și toate cele abătute
asupra lui Aegon și Rhaena? Era posibil ca profețiile teribile ale
septonuluiMattheus să-l fi zguduit mai mult decât ar fi vrut să
recunoască? Sau era pur și simplu un băiat de cincisprezece ani care
acționase pripit, fără să reflecteze asupra consecințelor, iar acum nu mai
știa în ce fel să procedeze?
Toate aceste explicații pot fi susținute și argumentate, dar ele sună
găunos în lumina celor ce știm acum despre Jaehaerys Targaryen
Întâiul. Tânăr sau bătrân, el a fost un rege care n-a acționat niciodată
fără să reflecteze. Pentru scriitorul acestor rânduri pare clar că
Jaehaerys nu se căia pentru căsătoria sa și nici nu intenționa s-o anuleze.
El își alesese regina pe care o dorea și avea să-și anunțe Ținutul la
momentul cuvenit, dar atunci când avea să aleagă el, într-o manieră
gândită cel mai bine pentru a duce la acceptare: când avea să fie bărbat
și rege cu drepturi depline, nu un băiat care se însurase în pofida
dorinței regentei sale.
Absența tânărului rege de la Curte n-a trecut neobservată mult timp.
Tăciunii focurilor de sărbătoare aprinse pentru celebrarea noului an
abia se răciseră când oamenii din Debarcaderul Regelui au început să
pună întrebări. Pentru a curma zvonurile, regina Alyssa a anunțat că
Înălțimea Sa se odihnea și medita în Piatra Dragonului, reședința
străveche a Casei sale… dar pe măsură ce a trecut și mai mult timp, fără
vreun semn din partea lui, lorzii și oamenii de rând au început să se
întrebe. Era oare regele bolnav? Fusese făcut prizonier, din motive încă
necunoscute? Regele-băiat chipeșși fermecător umblase printre
locuitorii din Debarcaderul Regelui liber, părând atât de încântat să se
amestece cu ei, încât această dispariție bruscă nu-i stătea deloc în fire.
Nici regina Alysanne nu se grăbea să revină la Curte.
— Aici te am numai al meu, zi și noapte, i-a spus lui Jaehaerys. Când
ne vom întoarce, voi fi norocoasă să prind un ceas cu tine, fiindcă fiecare
om din Westeros va dori o bucățică din tine.
Pentru ea, zilele acelea din Piatra Dragonului au însemnat o idilă.
— Peste mulți ani, când vom fi bătrâni și cărunți, ne vom aminti de
zilele astea și vom surâde, amintindu-ne cât de fericiți am fost.
Jaehaerys însuși a împărtășit fără doar și poate unele dintre
sentimentele acelea, totuși tânărul rege avea și alte motive pentru a
rămâne în Piatra Dragonului. Spre deosebire de unchiul său Maegor, el
nu era predispus la răbufniri de mânie, dar era perfect capabil de furie
și n-avea să uite niciodată, și nici să ierte, că fusese exclus în mod
deliberat de la întrunirile de consiliu la care fuseseră discutate căsătoria
sa și a surorii sale. Și cu toate că avea să-i rămână recunoscător lui Rogar
Baratheon pentru că-l ajutase să ajungă pe Tronul de Fier, nu intenționa
să se lase condus de el.
— Eu am avut un tată, i-a spus JaehaerysmaesteruluiCuliper în zilele
acelea petrecute în Piatra Dragonului. Nu-mi mai trebuie altul.
Regele recunoștea și aprecia calitățile Mâinii, însă în același timp era
pe deplin conștient de cusururile lui, care deveniseră foarte evidente în
zilele dinaintea Nunții de Aur, când fusese spectator alături de lorzii
Ținutului, în vreme ce lordul Rogar vâna, bea și deflora fecioare.
Jaehaerys își cunoștea de asemenea propriile cusururi – pe care
intenționa să le îndrepte înainte de a se așeza pe Tronul de Fier. Tatăl
lui, regele Aenys, fusese numit „slab”, pe de o parte fiindcă nu fusese
războinicul care era fratele său, Maegor. Jaehaerys a decis ca nimeni să
nu-i pună vreodată sub semnul întrebării propriul curaj sau măiestria
în mânuirea armelor. În Piatra Dragonului, el îi avea pe ser Merrell
Bullock, comandantul garnizoanei castelului, pe fiii acestuia, ser Alynși
ser Howard, pe ser ElyasScales, un maestru de arme experimentat, și pe
propriii săi Șapte, cei mai de seamă luptători din Ținut. În fiecare
dimineață Jaehaerys s-a antrenat cu ei în curtea castelului, strigându-le
să-l lovească cu mai multă energie, să-l încolțească și să-l atace în toate
felurile pe care le știau. De la răsăritul soarelui și până la amiază, se
antrena cu ei, șlefuindu-și abilitățile luptei cu spada, lancea, ghioaga și
toporul, sub privirile reginei sale.
Era un regim dur și brutal. Fiecare duel se încheia doar când regele
însuși sau oponentul lui îl declara mort. Jaehaerys a „murit” de atâteaori,
încât soldații garnizoanei făcuseră un joc din asta, strigând „Regele e
mort!” de fiecare dată când cădea și „Trăiască regele!” când el se ridica
iarăși. Oponenții lui au început un concurs, punând prinsoare între ei
cine îl putea omorî de mai multe ori pe rege. (Câștigătorul, ni s-a spus, a
fost tânărul ser Pate Sitarul, a cărui lance fulgerătoare se pare că-l
scotea din minți pe înălțimea Sa.) Până seara, Jaehaerys era adesea plin
de vânătăi și însângerat, spre tulburarea Alysannei, totuși iscusința i s-
a îmbunătățit atât de neîndoielnic încât, spre sfârșitul șederii sale în
Piatra Dragonului, bătrânul ser Elyas însuși i-a spus:
— Înălțimea Ta, nu vei face niciodată parte din Garda Regelui, dar
dacă prin cine știe ce vrăjitorie unchiul tău Maegor s-ar ridica din
mormânt, eu mi-aș paria galbenii pe tine.
Într-o seară, după o zi în care Jaehaerys fusese aspru scărmănat,
maesterulCuliper i-a spus:
— Înălțimea Ta, de ce te pedepsești cu atâta încrâncenare? În Ținut
domnește pacea.
Tânărul rege s-a mulțumit să surâdă, după care a replicat:
— În Ținut domnea pacea când a murit bunicul meu, dar tata abia
dacă a suit pe tron și dușmanii s-au ridicat din toate părțile. Ei îl
încercau, ca să afle dacă era puternic ori slab. Mă vor încerca și pe mine.
Nu s-a înșelat, deși prima lui încercare, atunci când a sosit, a fost de o
natură cu totul diferită, una pentru care nu l-ar fi putut pregăti niciun
fel de antrenamente în curțile din Piatra Dragonului. Pentru că aveau
să-i fie probate valoarea ca bărbat și iubirea lui pentru micuța regină.
 Cunoaștem foarte puține despre copilăria Alysannei Targaryen; fiind
al cincilea copil al regelui Aenysși al reginei Alyssa, și de asemenea fată,
observatorii de la Curte au găsit-o mai puțin interesantă decât pe frații
ei mai mari, aflați înaintea ei în linia de succesiune la tron. Din puținul
ajuns până la noi, știm că Alysanne a fost o fetiță inteligentă, dar cu nimic
remarcabilă; micuță, totuși niciodată bolnăvicioasă, amabilă,
ascultătoare, cu zâmbet dulce și voce plăcută. Spre marea ușurare a
părinților ei, nu dovedea nimic din sfiiciunea ce o afectase pe sora ei mai
mare, Rhaena, în copilărie. De asemenea, nu dovedise nici
temperamentul voluntar și încăpățânat al Aerei, fiica Rhaenei.
Ca prințesă regală, Alysanne a avut desigur servitoare și însoțitoare
de la o vârstă fragedă. În copilărie a avut cu siguranță o doică; ca
majoritatea femeilor nobile, regina Alyssa nu și-a alăptat propriii copii.
Mai târziu un maester a învățat-o să citească, să scrie și să facă adunări,
iar o septă a educat-o în cucernicie, comportare și tainele Credinței. Fete
de rând i-au slujit drept cameriste, spălându-i veșmintele și golindu-i
oala de noapte, iar la momentul potrivit ea a ales cu siguranță fete de
aceeași vârstă și de sânge nobil ca domnișoare de companie, ca să
călărească, să se joace și să coasă împreună.
Alysanne nu și-a ales singură însoțitoarele acelea; ele i-au fost
selectate de mama ei, regina Alyssa, și au fost schimbate destul de des,
astfel ca prințesa să nu se atașeze prea mult de una dintre ele.
Predilecția surorii ei Rhaena de a revărsa o cantitate necuviincioasă de
afecțiune și atenție asupra unei succesiuni de favorite, dintre care unele
nu erau considerate tocmai acceptabile, fusese sursa multor șușoteli la
Curte, iar regina nu dorea ca Alysanne să fie subiectul unor zvonuri
similare.
Toate acestea s-au schimbat când regele Aenys a murit în Piatra
Dragonului, iar fratele său Maegor s-a întors peste Marea îngustă pentru
a suipe Tronul de Fier. Noul rege a dovedit puțină iubire și încă și mai
puțină încredere față de vreun copil al fratelui său și a silit-o pe mama
lui, regina-văduvă Visenya, să-i îndeplinească voia. Cavalerii și slujitorii
reginei Alyssa au fost alungați, laolaltă cu slujitorii și însoțitoarele
copiilor ei, iar Jaehaerysși Alysanne au fost trecuți sub tutela
strămătușii lor, teribila Visenya. Practic ostatici, ei au petrecut domnia
unchiului lor, între Driftmark, Piatra Dragonului și Debarcaderul
Regelui, fiind mutați după voia altora, până când moartea Visenyei în
anul 44 D.C. i-a oferit reginei Alyssa ocazia de a fugi, o ocazie de care ea
a profitat prompt, fugind în Piatra Dragonului cu Jaehaerys, Alysanneși
sabia Sora întunecată.
Nu s-a păstrat până în zilele noastre nicio relatare demnă de
încredere despre viața prințesei Alysanne după evadarea aceea. Ea nu
reapare în analele Ținutului decât în ultimele zile ale domniei
sângeroase a lui Maegor, când mama ei și lordul Rogar au plecat din
Capătul Furtunii în fruntea unei armii, în vreme ce Alysanne,
Jaehaerysși sora lor Rhaena au coborât peste Debarcaderul Regelui
călare pe dragoni.
Neîndoios, prințesa Alysanne a avut cameriste și domnișoare de
companie în zilele ce au urmat morții lui Maegor. Din păcate, nu ni s-au
transmis numele și caracteristicile lor. Știm totuși că niciuna dintre ele
n-a însoțit-o pe prințesă când a părăsit Fortăreața Roșie alături de
Jaehaerys, călare pe dragonii lor. Cu excepția celor șapte cavaleri din
Garda Regelui, de garnizoana castelului, bucătărese, grăjdari și alți
slujitori, regele și mireasa lui nu au avut pe nimeni altcineva în Piatra
Dragonului.
Așa ceva nu era nici pe departe cuvenit pentru o prințesă, și cu atât
mai puțin pentru o regină. Alysanne trebuia să aibă slujitoarele ei, iar în
această privință mama ei Alyssa a întrezărit o ocazie pentru a le măcina,
și poate chiar desface, căsătoria. Regina regentă a decis să trimită în
Piatra Dragonului un grup ales cu multă grijă de dame de companie și
slujnice, pentru a se îngriji de nevoile tinerei regine. Planul, ne-a
asigurat Marele Maester Benifer, i-a aparținut reginei Alyssa… dar
lordul Rogar l-a aprobat cu încântare, întrucât a văzut imediat un mod
de a-l modifica pentru propriul lui câștig.
Bătrânul septonOswyck, care oficiase ritualurile de căsătorie pentru
Jaehaerysși Alysanne, și-a păstrat septul din Piatra Dragonului, însă o
tânără lady de obârșie regală necesita de asemenea o femeie, care să se
ocupe de educația ei religioasă. Regina Alyssa a trimis trei asemenea
femei: peredutabila septăYsabelși două novice de viță nobilă de vârsta
Alysannei, Lyiași Edyth. La conducerea slujitoarelor și cameristelor
Alysannei, ea a numit-o pe lady LucindaTully, soția lordului de Riverrun,
a cărei cucernicie pătimașă era renumită în tot Ținutul. Ea a fost însoțită
de sora ei mai mică,Ella din Casa Broome, o fecioară plină de modestie
al cărei nume fusese propus scurt timp ca mireasă pentru Jaehaerys. Au
fost de asemenea incluse fiicele lordului Celtigar, atât de recent
ridiculizate de Mâna Regelui, fiindcă nu aveau bărbie, sâni și minte.
(„Am putea măcar să le folosim cumva” se pare că ar fi spus lordul Rogar
tatălui lor.) Lor li s-au alăturat alte trei fete de obârșie nobilă ce
proveneau din Vale, din Ținuturile Furtunii și din Reach: Jennis din Casa
Templeton, Coryanne din Casa Wyldeși Rosamund din Casa Ball.
Regina Alyssa dorea fără doar și poate ca fiica ei să fie slujită de
însoțitoare potrivite, care să aibă vârsta și statutul ei, totuși acela n-a
fost singurul motiv pentru care le-a trimis în Piatra Dragonului.
SeptaYsabel, novicele Edythși Lyra, alături de foarte cucernica lady
Lucindași sora ei aveau și o altă sarcină. Regina regentă spera ca femeile
acelea extrem de morale să o convingă pe Alysanne, și poate chiar și pe
Jaehaerys, că împerecherea dintre frate și soră era spurcată în ochii
Credinței. „Copiii” (așa cum insista Alyssa să-i numească pe rege și
regină) nu erau răi în sine, ci doar tineri și îndărătnici; dacă ar fi fost
educați așa cum se cuvenea, ei ar fi putut înțelege greșeala drumului pe
care porniseră și s-ar fi putut căi de căsătoria lor înainte ca aceasta să
dezbine Ținutul. Sau cel puțin așa se ruga ea.
Motivele lordului Rogar erau mai simple. Fiindcă nu se putea bizui pe
loialitatea garnizoanei castelului sau pe cavalerii din Garda Regelui,
Mâna avea nevoie de ochi și urechi în Piatra Dragonului. El le-a informat
limpede pe lady Lucindași pe celelalte femei că trebuiau să-i raporteze
tot ce spuneau și făceau Jaehaerysși Alysanne. Lordul Rogar era mai cu
seamă doritor să afle dacă regele și regina intenționau să-și consume
căsătoria. Asta, a subliniat el, trebuia prevenit cu orice preț.
Și poate că au fost mai multe.
Iar acum, din păcate, trebuie să ne întoarcem privirile spre o anume
carte dezagreabilă care a apărut în cele Șapte Regate la vreo patruzeci
de ani după evenimentele pe care le discutăm acum. Copii ale ei
continuă să fie trecute din mână în mână în locurile îndoielnice din
Westeros și multe pot fi adesea găsite în bordeluri speciale (care se
adresează clienților ce știusă citească) și în bibliotecile bărbaților
imorali, unde este mai bine să fie ținute sub cheie, ferite de ochii
fecioarelor, soțiilor fidele, copiilor, ca și ale tuturor celor neprihăniți și
cucernici.
Scrierea respectivă este cunoscută sub diverse titluri, printre care
Păcatele trupești, Nobili și grăjdari, Povestea unei stricateși Nemernicia
bărbaților, însă toate versiunile poartă subtitlul Pentru tinerele fete,
spre luare aminte. Se afirmă că ar fi mărturia unei fecioare de obârșie
nobilă, care și-a cedat virtutea unui argat din castelul tatălui ei lord, a
născut un copil din flori, iar după aceea a participat la tot soiul de
perversiuni imaginabile, de-a lungul unei lungi vieți de păcate, suferințe
și sclavie.
Dacă povestea autoarei este adevărată (părți din ea pun la încercare
credulitatea), în cursul vieții ei a fost cameristă de regină, concubina
unui tânăr cavaler, târfă de bivuac în Ținuturile Discordiei din Essos,
servitoare într-o tavernă din Myr, saltimbanc în Tyrosh, jucăria unei
regine-corsar în Insulele Baziliscului, sclavă în Vechiul Volantis (unde a
fost tatuată și i-au fost puși cercei în tot felul de locuri), slujnica unui
vrăjitor din Qarth, și în cele din urmă patroana unei case a plăcerilor din
Lys… înainte de a reveni într-un final în Orașul Vechi și la Credință. Se
afirma că și-ar fi sfârșit viața ca septă în Septul Stelat, unde și-a scris
povestea vieții ca să le avertizeze pe alte tinere să nu-i urmeze exemplul.
Detaliile lubrice ale aventurilor erotice ale autoarei nu ne interesează
aici. Ne atrage atenția doar partea de început a poveștii ei sordide,
istoria tinereții ei… deoarece presupusa autoare nu este alta decât
CoryanneWylde, una dintre domnișoarele de companie trimise în Piatra
Dragonului pentru micuța regină.
Nu dispunem de nicio modalitate prin care să stabilim veridicitatea
poveștii ei, ba nici măcar dacă ea a fost cu adevărat autoarea acestei
cărți infame (unii argumentează în mod plauzibil că textul ar fi fost
produs de mai multe mâini, întrucât stilul variază evident de la un
episod la altul). Cu toate acestea, începuturile vieții lui lady Coryanne
sunt confirmate în istorisirile maesterului care a slujit în Casa Ploii în
perioada tinereții ei. La vârsta de treisprezece ani, a scris el, mezina
lordului Wylde fusese într-adevăr sedusă și deflorată de un „flăcău
ursuz” care lucra la grajduri. În Pentru tinerele fete, spre luare aminte,
flăcăul acela este descris ca un tânăr chipeș de vârsta ei, totuși relatarea
maesterului diferă, zugrăvindu-l pe seducătorca o secătură de treizeci
de ani, ciupit de vărsat, care ieșea în evidență doar printr-un „mădular
bărbătesc la fel de zdravăn ca al unui armăsar”.
Indiferent care ar fi fost adevărul, „flăcăul ursuz” a fost jugănit și
trimis la Zid de îndată ce fapta i-a fost aflată, iar lady Coryanne a fost
închisă în odăile ei pentru a da naștere fiului de obârșie umilă. La scurt
timp după ce s-a născut, băiețelul acela a fost trimis la Capătul Furtunii,
unde avea să fie crescut de unul dintre administratorii castelului și de
soția lui stearpă.
Potrivit jurnalelor maesterului, bastardul s-a născut în anul 48 D.C.,
lady Coryanne a fost supravegheată după aceea cu atenție, dar puțini
dinafara zidurilor Casei Ploii au știut de rușinea ei. Când corbul a sosit
s-o cheme la Debarcaderul Regelui, mama ei i-a atras atenția cu
severitate că nu trebuia să vorbească niciodată despre copilul ori despre
păcatul ei.
— În Fortăreața Roșie, ei te vor crede fecioară, însă pe când fata se
îndrepta spre oraș, însoțită de tatăl ei și de un frate, au tras peste noapte
într-un han de pe malul de miazăzi al Apei Negre, lângă debarcaderul
bacului. Acolo ea s-a pomenit așteptată de un mare lord.
Iar aici povestea devine încă și mai încâlcită, întrucât identitatea
bărbatului din han este o chestiune mult discutată chiar și de cei care
acceptă că Pentru tinerele fete, spre luare aminte conține doar crâmpeie
de adevăr.
De-a lungul anilor și veacurilor, pe măsură ce cartea a fost copiată și
recopiată, în text s-au strecurat multe schimbări și amendamente.
Maesterii care trudesc în Citadelă copiind cărți sunt instruiți cu
rigurozitate să reproducă originalul cuvânt cu cuvânt, totuși puțini
scribi obișnuiți sunt la fel de disciplinați. Adesea septonii, septeleși
surorile sfinte care copiază și anluminează cărți pentru Credință elimină
sau modifică orice pasaje despre care cred că sunt ofensatoare, obscene
sau false din punct de vedere teologic. Întrucât practic întreaga Pentru
tinerele fete, spre luare aminte este obscenă, este improbabil ca ea să fi
fost transcrisă fie de maesteri, fie de septoni. Ținând seama de numărul
copiilor a căror existență este cunoscută (sute, deși tot atât de multe au
fost arse de Baelor cel Binecuvântat), scribii responsabili au fost
probabil septoni alungați din Credință pentru beție, furt sau păcat
trupesc, învățăcei care dăduseră greșși părăsiseră Citadela fără colan,
scribi tocmiți din Orașele Libere sau saltimbanci (care erau cei mai
nepricepuți dintre toți). Întrucât nu dețineau rigorilemaesterilor, astfel
de scribi se simțeau adesea liberi să„improvizeze” pe textele pe care le
copiau. (Îndeosebi saltimbancii sunt predispuși spre așa ceva.)
În cazul lui Pentru tinerele fete, spre luare aminte, asemenea
„îmbunătățiri” au constat în general în adăugarea și mai multor
episoade de depravare și în modificarea celor existente, pentru a le face
și mai tulburătoare și mai lascive. Pe măsură ce modificările s-au
succedat de-a lungul anilor, a devenit tot mai greu de stabilit care era
textul original, astfel încât nici chiar maesterii din Citadelă nu pot
conveni asupra titlului cărții, așa cum am amintit. Identitatea bărbatului
care s-a întâlnit cu CoryanneWylde în hanul de lângă bac, dacă într-
adevăr a existat o astfel de întâlnire, este alt subiect contestat. În copiile
intitulate Păcatele trupeștiși Nobili și grăjdari (care tind să fie versiunile
mai vechi, și cele mai scurte), bărbatul de la han este identificat ca ser
Borys Baratheon, cel mai mare dintre cei patru frați ai lordului Rogar.
În Povestea unei stricateși Nemernicia bărbaților individul este însă
chiar lordul Rogar.
Toate aceste versiuni cad de acord asupra celor ce s-au petrecut în
continuare. Ignorandu-i pe tatăl și pe fratele Coryannei, lordul i-a cerut
fetei să se dezbrace pentru ca s-o poată cerceta. „El și-a trecut palmele
peste toate părțile mele”, a scris ea, „și m-a silit să mă-ntorc într-o parte
și în alta, să mă aplec, să mă-ntindși să-mi desfac picioarele sub ochii lui,
până când, în cele din urmă, s-a declarat mulțumit.” Abia atunci bărbatul
a dezvăluit scopul pentru care ea fusese chemată la Debarcaderul
Regelui. Urma să plece în Piatra Dragonului, chipurile ca fecioară,
pentru a sluji drept domnișoară de companie reginei Alysanne, însă
după ce ajungea acolo trebuia să-și folosească vicleșugurile și trupul
pentru a-l ademeni pe rege în pat.
— Jaehaerys este un bărbat mai degrabă neprihănit și îndrăgostit
până peste cap de propria lui soră, se spune că i-ar fi zis bărbatul acela
Coryannei, însă Alysanne nu-i decât o fetiță, în vreme ce tu ești o femeie
pe care și-ar dori-o orice bărbat. Odată ce Înălțimea Sa va gusta din
farmecele tale, s-ar putea să-și vină în fire și să abandoneze nebunia
acestei căsătorii. Este chiar posibil să aleagă să te păstreze după aceea,
cine poate ști? Desigur, nu poate fi vorba de nicio căsătorie, însă vei avea
giuvaieruri, slujnice și orice ți-ai putea dori. Cine încălzește patul regelui
se poate aștepta la răsplăți bogate. Iar dacă Alysanne va descoperi că voi
doi vă culcați, cu atât mai bine. Este o fată mândră și nu va pregeta să
abandoneze un soț infidel. Iar dacă vei rămâne iarăși grea, tu și copilul
veți fi bine îngrijiți,iar tatăl și mama ta vor fi răsplătiți din plin pentru
serviciul pe care l-ai adus Coroanei4.
Putem da crezare acestei povești? În prezent este imposibil să fim
siguri, deoarece ne aflăm la o depărtare mare de evenimentele în
chestiune și toți actorii principali au murit de mult. Cu excepția
mărturiei fetei în sine, nu dispunem de nicio sursă pentru a verifica dacă
întâlnirea de lângă bac a existat cu adevărat. Iar dacă totuși un
Baratheon s-a întâlnit în taină cu CoryanneWylde înainte ca ea să fi
ajuns la Debarcaderul Regelui, nu putem ști ce i-a spus. Este foarte
posibil s-o fi instruit doar în îndatoririle ei de iscodire și tragere de
limbă, la fel ca pe celelalte fete.
Scriind în Citadelă în ultimii ani ai lungii domnii a regelui Jaehaerys,
ArhimaesterulCrey a crezut că întâlnirea de la han a fost o calomnie
stângace care avusese intenția de a mânji numele lordului Rogarși a
mers într-atât încât să atribuie minciuna lui ser Borys Baratheon însuși,
care se sfădise aprig cu fratele lui spre sfârșitul vieții. Alți cărturari,
printre care maesterulRyben, cel mai de seamă cunoscător din Citadelă
al textelor proscrise, interzise, false și obscene, a considerat povestea o
simplă istorie indecentă din categoria celor despre care se știe că
stârnesc pasiunile băieților tineri, bastarzilor, târfelor și celor care se
bucură de favorurile lor. „Printre oamenii de rând“, a scris el, „există
întotdeauna unii cu firi lubrice, pe care îi încântă poveștile despre mari

4Unele copii ale Poveștii unei stricate includ un episod amoros suplimentar în care
lordul Rogar însuși se dedă cunoașterii cărnii fetei „cât îi noaptea de lungă”, însă acela
este aproape cu certitudine adăugirea ulterioară a unui scrib libidinos sau a unui
codoș depravat.
lorzi și nobili cavaleri ce pângăresc fecioare, întrucât asta îi convinge că
până și cei aflați mai presus de ei au aceleași patimi ale cărnii.”
Poate că așa este, totuși există unele amănunte pe care le știm cu
certitudine și care ne pot îngădui să tragem propriile concluzii. Știm
astfel că mezina lui Morgan Wylde, lordul din Casa Ploii, a fost deflorată
la o vârstă fragedă și a născut un fiu bastard. Putem fi rezonabil de siguri
că lordul Rogarștia despre rușinea ei; nu numai că el era seniorul
lordului Morgan, dar băiețelul a fost plasat chiar în gospodăria sa. Mai
știm despre CoryanneWylde că s-a numărat printre fecioarele ce au fost
trimise în Piatra Dragonului pentru a sluji drept însoțitoare ale reginei
Alysanne… o alegere notabil de stranie, dacă într-adevăr acela a fost
unicul ei scop,întrucât existau de asemenea zeci de alte fete tinere, de
obârșie nobilă și de vârstă potrivită, a căror feciorie era intactă și a căror
virtute era mai presus de orice reproș.
„De ce tocmai ea?“ au întrebat mulți în anii ce au trecut. Avea ea vreo
însușire specială, vreun farmec anume? Dacă așa a fost, nimeni nu i l-a
remarcat atunci. Era posibil ca lordul Rogar sau regina Alyssa să fi fost
îndatorați mamei ori tatălui ei pentru vreo favoare sau act de bunătate
din trecut? Nu dispunem de nicio mărturie în privința aceea. Nu s-a
oferit niciodată o explicație plauzibilă pentru alegerea CoryanneiWylde,
cu excepția răspunsului simplu și hâd din Pentru tinerele fete, spre luare
aminte: ea a fost trimisă în Piatra Dragonului nu pentru Alysanne, ci
pentru Jaehaerys5.
Documentele Curții arată că septaYsabd, lady Lucindași celelalte
femei alese pentru a o servi pe Alysanne Targaryen s-au îmbarcat pe
galera de negoțFemeia înțeleaptă în zorii celei de-a șaptea zile din a
doua lună din anul 50 D.C. și au pornit spre Piatra Dragonului cu fluxul
de dimineață. Regina Alyssa anunțase din timp sosirea lor printr-un

5S-a spus că după mulți ani, când regele Aegon era amețit de băutură, cineva ar fi
amintit subiectul în prezența sa. Înălțimea Sa ar fi râs și și-ar fi exprimat convingerea
că dacă lordul Rogar n-ar fi fost prost, le-ar fi instruit pe toate fecioarele trimise în
Piatra Dragonului în 50 D.C. să se culce cu tânărul rege, întrucât Mâna n-ar fi putut ști
pe care dintre ele ar fi preferat-o Jaehaerys. Sugestia aceea scandaloasă ar fi prins
rădăcini printre oamenii de rând, dar nu este susținută de nicio dovadă de vreun fel și
poate fi ignorată fără ezitare.
corb, totuși continua să nutrească unele temeri că Înțeleptele, așa cum
au devenit ele cunoscute din ziua aceea, vor găsi porțile Pietrei
Dragonului închise înaintea lor. Îngrijorarea aceea s-a dovedit fără
temei. Micuța regină și doi cavaleri din Garda Regelui le-au așteptat în
port când au debarcat, iar Alysanne le-a întâmpinat pe fiecare în parte
cu zâmbete bucuroase și daruri.
Înainte de a povesti ce s-a întâmplat după aceea, să ne întoarcem
privirea pentru scurt timp către Insula Frumoasă, unde
RhaenaTargaryen, „Regina din Vest“, trăia alături de noul ei soțși
propria ei Curte.
Să ne reamintim că a treia căsătorie a fiicei ei celei mai mari n-o
încântase pe regina Alyssa mai mult decât căsătoria pe care avea s-o
încheie în curând fiul ei, deși cea a Rhaenei a avut mai puține consecințe.
Ea n-a fost singură de altfel în această privință, pentru că, într-adevăr,
AndrowFarman a însemnat o aliere ciudată pentru o femeie prin venele
căreia curgea sângele dragonilor.
Despre Androw, care era al doilea fiu al lordului Farman, nici măcar
moștenitorul acestuia, se spunea că era un tânăr chipeș cu ochi de un
albastru-deschis și păr lung și bălai, însă avea cu nouă ani mai puțin
decât regina și chiar la Curtea tatălui său erau destui care-l zeflemiseau
ca „jumătate-fată”, deoarece vorbea încet și avea o fire blândă. După ce,
în mod cu totul singular, nu izbutise să facă față ca scutier, el nu
devenise niciodată cavaler, întrucât nu deținea niciuna dintre calitățile
de luptător ale tatălui și fratelui său mai mare. Pentru o vreme părintele
lui se gândise să-l trimită în Orașul Vechi, pentru a făuri un colan de
maester, până ce propriul său maester îi spusese că băiatul nu era pur
și simplu destul de inteligent și că, de fapt, abia putea citi ori scrie. Mai
târziu, când a fost întrebată de ce-și alesese o pereche atât de
nepromițătoare, Rhaena Targaryen a replicat:
— A fost bun cu mine.
Și tatăl lui Androw fusese bun cu ea, oferindu-i refugiu pe Insula
Frumoasă după Bătălia de sub Ochiul Zeilor, când unchiul ei, regele
Maegor, ceruse să fie capturată, iar Frații Săraci din Ținut o acuzaseră
că era o păcătoasă netrebnică, iar fiicele ei erau spurcăciuni. Unii
înaintaseră ideea că regina-văduvă se măritase cu Androw pe de o parte
pentru a-l răsplăti pe tatăl lui pentru bunătatea aceea, deoarece despre
lordul Farman, el însuși un al doilea născut care nu se așteptase
niciodată să conducă, se știa că ținea mult la Androw, în pofida lipsurilor
sale. Poate că în afirmația aceea exista un sâmbure de adevăr, însă o altă
posibilitate, propusă întâia dată de maesterul lordului Farman, poate fi
mai veridică. „Regina și-a găsit adevărata iubire pe Insula Frumoasă”, a
scris maesterulSmike către Citadelă, „nu în brațele lui Androw, ci ale
surorii acestuia, lady Elissa”.
Cu trei ani mai mare decât Androw, ElissaFarman avea ochii albaștri
și părul lung și bălai al fratelui ei, dar în rest era pe cât de deosebită de
el poate fi o soră de sânge. Cu inteligența ascuțită și cu limba încă și mai
ascuțită, ea iubea caii, câinii și șoimii. Era o bună cântăreață și un arcaș
iscusit, dar marea ei dragoste era navigația. Vântul, armăsarul nostru au
fost cuvintele celor din Casa Farman de pe Insula Frumoasă, care
navigaseră pe mările din apus încă din Era Zorilor, iar lady Elissa era
întruparea lor. Se spune că în copilărie petrecuse mai mult timp pe
maredecât pe uscat. Echipajele tatălui ei obișnuiau să chicotească atunci
când o vedeau cocoțându-se ca o maimuță pe greement. La vârsta de
paisprezece ani, ea dăduse ocol Insulei Frumoase de una singură în
propria ambarcațiune, iar până la douăzeci de ani ajunsese la
miazănoapte până la Insula Ursului, iar la miazăzi până la Arbor. Adesea,
spre oroarea ambilor ei părinți, fata vorbise despre dorința de a naviga
cu o corabie după zarea vestică, pentru ca să afle ce pământuri ciudate
și minunate se puteau găsi dincolo de Marea Apusului.
Lady Elissa fusese logodită de două ori, o dată la doisprezece ani și a
doua oară la șaisprezece ani, dar îi speriase pe ambii băieți, așa cum
propriul ei tată recunoscuse mâhnit. În Rhaena Targaryen însă a găsit o
însoțitoare cu aceeași fire, iar regina a găsit în ea o nouă confidentă,
împreună cu Alayne Royce și Samantha Stokeworth, două dintre
prietenele cele mai vechi ale Rhaenei, au devenit aproape de
nedespărțit, o Curte înăuntrul Curții, pe care ser FranklynFarman, fiul
cel mare al lordului Marq, a poreclit-o „Lighioana cu Patru Capete”.
AndrowFarman, noul soț al Rhaenei, era primit când și când în cercul
lor, dar niciodată atât de des pentru a fi considerat un al cincilea cap.
Grăitor este faptul că regina Rhaena nu a zburat niciodată cu el pe
spinarea lui Dream- fyre, o aventură pe care a împărțit-o de multe ori cu
lady Elissa, Alayneși Sam (pentru a fi cinstiți, trebuie să spunem că este
mai mult ca posibil ca regina să-l fi invitat pe Androw să suie în văzduh
alături de ea, însă tânărul să fi refuzat, întrucât nu era defel dedat
aventurii).
Ar fi totuși o greșeală să considerăm că tot timpul petrecut de regina
Rhaena pe Insula Frumoasă a fost idilic. În mod cert, nu toți îi salutau
prezența. Chiar și aici, pe insula aceasta îndepărtată, existau Frați Săraci
furioși că lordul Marq, la fel ca tatăl lui, oferise sprijin și sanctuar cuiva
pe care ei îl considerau un inamic al Credinței. Prezența permanentă a
lui Dreamfyre pe insulă crea de asemenea probleme. Întrezărit doar la
câțiva ani, un dragon era o minune, deși în același timp o teroare, și era
adevărat că unii dintre locuitorii Insulei Frumoase se mândreau că
aveau „propriul nostru dragon”. Alții se simțeau însă neliniștiți de
prezența uriașei fiare, mai ales pe măsură ce a devenit tot mai mare și…
mai flămândă. Nu este simplu să hrănești un dragon aflat în creștere. Iar
când s-a aflat că Dreamfyre avea un cuibar, un frate cerșetor de pe
dealurile din interiorul insulei a început să predice că Insula Frumoasă
va fi în curând năpădităde dragoni, „care vor devora deopotrivă oi, vite
și oameni”, dacă nu apărea un ucigaș de dragoni, care să pună capăt
năpastei. Lordul Farman a trimis cavaleri care să-l prindă pe ins și să-l
reducă la tăcere, dar asta s-a întâmplat abia după ce mii de oameni îi
auziseră profețiile. Deși predicatorul a murit în temnițele de sub
Castelul Frumos, cuvintele lui au dăinuit, umplând de spaimă inimile
neștiutorilor oriunde ar fi fost auzite.
Regina Rhaena avea dușmani până și între zidurile reședinței
lordului Farman, iar cel mai seamă dintre ei era urmașul nobilului lord.
Ser Franklyn luptase în Bătălia de sub Ochiul Zeilor și fusese rănit acolo,
vărsând sânge în slujba prințului Aegon Neîncoronatul. Bunicul lui
murise pe acel câmp de bătălie alături de fiul său cel mai mare și
rămăsese în sarcina lui să le aducă trupurile neînsuflețite acasă, pe
Insula Frumoasă. Cu toate acestea i se părea că Rhaena Targaryen
dovedea prea puține remușcări pentru durerea pe care o pricinuise
Casei Farmanși puțină recunoștință față de el personal. De asemenea,
nu-i plăcea prietenia ei cu sora lui, Elissa; în loc s-o încurajeze în
manifestările ei, pe care ser Franklyn le considera nebunești și
îndărătnice, ar fi fost mai bine ca regina s-o îndrume spre datoria față
de propria Casă, adică spre o căsătorie potrivită și zămislirea de urmași.
În plus, el nu aprecia nici felul în care Lighioana cu Patru Capete
devenise cumva centrul vieții Curții din Castelul Frumos, în vreme ce el
și tatăl lui, lordul, erau tot mai desconsiderați. În privința aceea era într-
adevăr justificat. MaesterulSmike a notat că tot mai mulți lorzi nobili din
Ținuturile Vestice și mai departe soseau pe Insula Frumoasă, dar când
ajungeau aici cereau să fie primiți în audiență de Regina din Vest, nu de
lordul mărunt al unei insulițe și de fiul său.
Nimic din toate acestea nu reprezenta mari motive de îngrijorare
pentru regină și prietenele ei, atâta timp cât MarqFarman domnea în
Castelul Frumos, întrucât nobilul lord era un bărbat amabil și cu fire
blajină, care-și iubea toți copiii, inclusiv pe fiica lui năbădăioasă și pe fiul
mai puțin dotat, și o iubea pe Rhaena Targaryen, care-i iubea de
asemenea. Însă la nici două săptămâni după ce regina și AndrowFarman
își aniversaseră primul an de căsnicie, lordul Marq a murit pe
neașteptate la masă, înecându-se cu un os de pește la vârsta de patruzeci
și șase de ani. Iar odată cu moartea sa, ser Franklyn a devenit lordul de
Insula Frumoasă.
El n-a irosit deloc timpul. A doua zi după funeraliile tatălui său, a
chemat-o pe Rhaena în sala mare (nu avea să se înjosească să se ducă la
ea) și i-a poruncit să părăsească insula.
— Nu ești dorită aici, i-a spus. Nu ești bine-venită. Ia-ți cu tine
dragonul, pe prietenele tale și pe frățiorul meu, care ar face cu siguranță
în pantaloni dacă ar fi silit să rămână aici. Dar nu te gândi s-o iei și pe
sora mea. Ea va rămâne aici și se va mărita cu bărbatul pe care i-l voi
alege.
Lui FranklynFarman nu-i lipsea curajul, așa cum a scris
maesterulSmike într-o scrisoare către Citadelă. Îi lipsea însă chibzuința,
iar în clipa aceea n-a părut să-și dea seama cât de mult se apropiase de
moarte. „Am putut zări focul din ochii ei”, a scris maesterul, „și pentru o
clipă am putut vedea Castelul Frumos arzând, turnurile albe
înnegrindu-se și năruindu-se în mare, cu flăcări revărsandu-se prin
toate ferestrele, și dragonul rotindu-se întruna deasupra lui.”
 Rhaena Targaryen era din sângele dragonilor și mult prea mândră
pentru a zăbovi acolo unde nu era dorită. A plecat de pe Insula
Frumoasă chiar în noaptea aceea, zburând spre Casterly Rock pe
Dreamfyre, după ce-și instruise soțul și doamnele de companie s-o
urmeze pe corabie „alături de toți cei care s-ar putea să mă iubească”.
Când Androw, învăpăiat la chip de furie, s-a oferit să-l înfrunte pe fratele
său în duel, regina l-a convins repede să n-o facă.
— Te va sfârteca, iubitul meu, i-a spus ea, iar dacă voi rămâne pentru
a treia oară văduvă, oamenii vor spune despre mine că sunt o vrăjitoare
sau mai rău și mă vor alunga din Westeros.
I-a reamintit de asemenea că LymanLannister, lordul de
CasterlyRock, o mai adăpostise și înainte. Regina Rhaena era convinsă
că o va primi din nou.
Androw Farma, Samantha Stokeworth și Alayne Royce au urmat-o a
doua zi dimineață, alături de mai bine de patruzeci de prieteni, slujitori
și profitori, deoarece Înălțimea Sa adunase în juru-i un grup
considerabil ca Regina din Vest. Lady Elissa îi însoțea de asemenea,
deoarece nu avea nicio intenție să rămână în urmă; corabia ei, Toanele
fecioarei, fusese pregătită pentru traversarea mării. Dar când au ajuns
pe docuri, l-au găsit acolo pe ser Franklyn care-i aștepta. Toți ceilalți
puteau pleca și drum bun, i-a anunțat el, însă sora lui avea să rămână pe
Insula Frumoasă ca să se mărite.
Noul lord adusese cu el însă doar dnci-șase oameni și se înșelase în
mod serios asupra iubirii pe care oamenii de rând o purtau surorii lui,
mai cu seamă corăbierii, marangozii, pescarii, hamalii și alți locuitori ai
cartierelor docurilor, pe care îi cunoscuse în mare parte încă din
copilărie. Când lady Elissași-a înfruntat fratele, tratându-l cu sfidare și
cerându-i să se dea în lături din calea ei, au fost înconjurați de o mulțime
a cărei iritare creștea întruna. Orb față de starea lor de spirit, nobilul
lord a încercat să o prindă pe sora lui… moment în care cei din jur s-au
repezit, copleșindu-i oamenii înainte de a-și putea scoate săbiile din
teacă. Trei dintre ei au fost îmbrânciți de pe doc în apă, iar lordul
Franklyn însuși a fost aruncat în cala unei corăbii pline cu cod abia
pescuit. ElissaFarmanși restul prietenilor reginei s-au îmbarcat neatinși
pe Toanele fecioarei și auridicat pânzele spre Lannisport.
 LymanLannister, lordul de Casterly Rock, le oferise refugiu Rhaeneiși
soțului ei Aegon Neîncoronatul când Maegor cel Crud le ceruse capetele.
Fiul său bastard, ser Tyler Hill, luptase cu prințul Aegon sub Ochiul
Zeilor. Soția lui, redutabila lady Jocasta din Casa Tarbeck, se
împrietenise cu Rhaena în timpul pe care-l petrecuse la Rock și fusese
cea dintâi care-și dăduse seama că era grea. Așa cum se așteptase regina,
ei au primit-o acum cu brațele deschise, iar când restul grupului a
debarcat în Lannisport, Lannisterii i-au acceptat de asemenea. Un
banchet generos a fost oferit în cinstea lor, un grajd întreg i-a fost alocat
lui Dreamfyre, iar regina Rhaena, soțul ei și doamnele ei de companie
din Lighioana cu Patru Capete au primit odăi mobilate regește în
adâncul lui Rock însuși, feriți de orice rele. Ei au adăstat acolo mai bine
de o lună, bucurându-se de ospitalitatea celei mai bogate Case din tot
Westerosul.
Dar odată cu trecerea zilelor, tocmai ospitalitatea aceea a devenit tot
mai neliniștitoare pentru Rhaena Targaryen. I se părea că toate
cameristele și slujitorii din castel ce le fuseseră atribuiți erau iscoade,
informându-i pe lordul și pe lady Lannister despre absolut orice ar fi
făptuit ei. Una dintre septele din castel a întrebat-o pe Samantha
Stokeworth dacă mariajul reginei cu AndrowFarman fusese consumat
vreodată și, dacă da, cine asistase la ceremonia nupțială. Ser Tyler Hill,
chipeșul fiu bastard al lordului Lyman, îl disprețuia fățiș pe Androwși în
același timp făcea tot ce-i stătea în putință să se dea bine pe lângă
Rhaena însăși, povestindu-i despre isprăvile lui în Bătălia de sub Ochiul
Zeilor și arătându-i cicatricile cu care se alesese acolo „în slujba lui
Aegon al tău“. La rândul său, lordulLyman începu să dovedească un
interes necuviincios față de cele trei ouă de dragon aduse de regină de
pe Insula Frumoasă, întrebând cum și când aveau să eclozeze. Soția lui,
lady Jocasta, a sugerat în privat că unul sau mai multe ouă ar fi fost un
dar cu adevărat regesc, dacă Înălțimea Sa dorea să-și arate recunoștința
față de Casa Lannister pentru că o găzduise. Când stratagema aceea a
dat greș, lordul Lyman s-a oferit direct să cumpere ouăle pentru o sumă
amețitoare în aur.
În clipa acea regina Rhaena a înțeles că lordul de Casterly Rock își
dorea ceva mai mult decât doar un oaspete regesc. Dedesubtul căldurii
sale aparente, el era prea șiret și prea ambițios ca să se mulțumească cu
așa puțin. Dorea o alianță cu Tronul de Fier, posibil prin căsătoria
Rhaenei cu bastardul lui, sau cu unul dintre fiii lui legitimi; o însoțire ce
ar fi ridicat Casa Lannister pe lângă Casele Hightower, Baratheon și
Velaryon, astfel încât să ajungă a doua din Ținut. În plus, el dorea
dragonii. Dacă ar fi avut propriii lor călăreți de dragorii, Lannisterii ar fi
fost egalii Targaryenilor.
— Ei au fost regi cândva, i-a reamintit Rhaena lui Sam Stokeworth. El
zâmbește, dar a fost crescut cu povești despre Câmpia de Foc, pe care
nu le-a uitat.
Rhaena Targaryen își cunoștea la fel de bine propria istorie; istoria
Ținutului Liber al Valyriei, care fusese scrisă cu sânge și foc.
— Nu mai putem rămâne aici, le-a destăinuit dragelor ei însoțitoare.
Acum însă o vom părăsi pe regina Rhaena pentru o vreme, pentru a
ne îndrepta din nou privirea spre răsărit, către Debarcaderul Regelui și
Piatra Dragonului, unde regenta și regele continuau să fie în conflict.
Oricât de iritantă ar fi fost căsătoria regelui pentru regina Alyssași
lordul Rogar, nu trebuie crezut că aceea era singura problemă care i-a
preocupat în cursul regenței lor. Banii, sau mai degrabă absența lor,
erau problema cea mai presantă a Coroanei. Războaiele regelui Maegor
fuseseră ruinător de costisitoare, secătuind vistieria regală. Pentru a-și
umple sipetele, maestrul banilor lui Maegor crescuse dările deja
existente și născocise altele noi, însă măsurile acelea aduseseră mai
puțin aur decât fusese anticipat și slujiseră doar la a spori ura cu care
lorzii Ținutului îl priveau pe rege. Situația nu se îmbunătățise deloc
după ajungerea pe tron a lui Jaehaerys. Încoronarea tânărului prințși
Nunta de Aur a mamei sale fuseseră două evenimente splendide care
contribuiseră la a-i câștiga iubirea lorzilor și a oamenilor de rând
deopotrivă, dar atrăseseră costuri însemnate. O cheltuială încă și mai
mare se ridica amenințător în viitor; lordul Rogar era hotărât să termine
Groapa Dragonului înainte de a-i preda orașul și regatul lui Jaehaerys,
dar nu mai avea fonduri.
Edwell Celtigar, lordul de Insula Cleștilor, fusese o Mână ineficientă
pentru Maegor cel Crud. Când regența îi acordase o a doua șansă, el se
dovedise un maestru al banilor la fel de ineficient. Nedorind să-i
ofenseze pe ceilalți lorzi, Celtigar decisese să impună impozite noi
oamenilor de rând din Debarcaderul Regelui, care se aflau convenabil
de aproape. Tarifele portuare au fost triplate, anumite bunuri urma să
fie taxate atât la intrarea, cât și la ieșirea din orașși impozite noi au fost
stabilite pentru hangii și constructori.
Niciuna dintre măsurile acelea n-a avut efectul dorit de umplere a
vistieriei. În loc de așa ceva, activitățile de construire au tot încetinit
până s-au oprit, hanurile s-au golit, iar negoțul a suferit o decădere
considerabilă, deoarece negustorii și-au abătut corăbiile de la
Debarcaderul Regelui, spre Driftmark, Duskendale, Iazul Fecioarelor și
alte porturi, unde puteau scăpa de dări. (Lannisport și Orașul Vechi,
celelalte mari orașe ale Ținutului, fuseseră de asemenea incluse în noile
dări ale lordului Celtigar, însă acolo decretul a avut mai puțin efect, în
principal deoarece Casterly Rock și Hightower le-au ignorat și n-au
întreprins niciun efort pentru a le strânge.) Practic, noile impozite au
stârnit ura întregului oraș față de lordul Celtigar. Lordul Rogarși regina
Alyssa s-au ales de asemenea cu partea lor de oprobriu. O altă victimă a
fost Groapa Dragonului; Coroana nu mai avea fonduri să-i plătească pe
constructori și munca la marea cupolă a încetat.
Furtuni se îndeseau de asemenea dinspre miazănoapte și miazăzi.
Întrucât lordul Rogar era ocupat în Debarcaderul Regelui, dornishenii
deveniseră mai îndrăzneți și întreprindeau incursiuni dese la Hotare, ba
tulburau chiar și Ținuturile Furtunii. Umblau zvonuri despre alt Rege
Vultur în Munții Roșii, iar frații lordului Rogar, Borysși Garon, insistau
că nu aveau oamenii și banii necesari pentru a-l scoate din văgăuni.
Situația din Nord era încă și mai amenințătoare. Brandon Stark,
lordul de Winterfell, murise în 49 D.C., la scurt timp după întoarcerea de
la Nunta de Aur; călătoria, spuneau oamenii lui, îl epuizase din cale
afară. La conducere i-a urmat fiul său, Walton, iar când o rebeliune
neașteptată a izbucnit în 50 D.C. printre membrii Rondului de Noapte
dinPoarta Promoroacei și Sala Îndoliată, el a strâns oameni și a pornit
spre Zid, pentru a se alătura fraților în negru ce rămăseseră loiali acolo
și a înăbuși revolta.
Rebelii erau foști Frați Săraci și Fii ai Războinicului care fuseseră
iertați de regele-băiat, iar acum erau conduși de ser Olyver Bracken și
ser RaymundMallery, cei doi cavaleri dezertori ce serviseră în Garda
Regelui lui Maegor, dar îl părăsiseră în favoarea lui Jaehaerys. Lipsit de
înțelepciune, Lordul Comandant al Rondului îi pusese pe Bracken și
Mallery la comanda celor două forturi dărăpănate, poruncindu-le să le
reclădească; cei doi bărbați deciseseră să facă din castele propriile lor
reședințe și să se autointituleze lorzi.
Revolta lor s-a dovedit de scurtă durată. Pentru fiecare bărbat din
Rondul de Noapte care se alăturase răzmeriței, alți zece rămăseseră
credincioși jurământului făcut. După ce li s-au alăturat lordului Stark și
lorzilor săi stegari, frații în negru au recâștigat Poarta Promoroacei și i-
au spânzurat pe rebeli, cu excepția lui ser Olyver însuși, care a fost
decapitat de lordul Stark cu faimoasa lui spadă Gheața. Când vestea a
ajuns la Sala îndoliată, rebelii de acolo au dat bir cu fugiții dincolo de
Zid, cu speranța de a se alătura sălbaticilor. Lordul Walton i-a urmărit,
însă după două zile de mers spre miazănoapte prin zăpezile din Pădurea
Bântuită, el și oamenii lui au fost atacați de uriași. S-a scris după aceea
că Walton Stark a ucis doi dintre ei, înainte de a fi smuls din șaua calului
și rupt în bucăți. Supraviețuitorii i-au adus rămășițele la Castelul Negru.
Cât despre ser RaymundMalleryși ceilalți dezertori, sălbaticii i-au
primit cu răceală. Rebeli sau nu, oamenii liberi nu aveau ce face cu
ciorile. După o jumătate de an, capul lui ser Raymund a fost adus la
Rondul de Est. Când a fost întrebată ce soartă avuseseră restul
oamenilor săi, căpetenia sălbaticilor a hohotit și a răspuns:
— I-am mâncat.
Alaric, al doilea fiu al lui Brandon Stark, a devenit lordul de
Winterfell. El avea să conducă Nordul vreme de douăzeci și trei de ani,
un bărbat capabil, deși sever… dar pentru multă vreme n-a avut nimic
bun de spus în privința regelui Jaehaerys, întrucât învinuia clemența
acestuia pentru moartea fratelui său Walton și a fost auzit adesea
spunând că Înălțimea Sa ar fi trebuit să-i decapiteze pe oamenii lui
Maegor, în loc să-i trimită la Zid.
Departe de necazurile din Nord, regele Jaehaerysși regina Alysanne
au rămas în surghiunul pe care și-l autoimpuseseră, însă nu stăteau nici
pe departe cu brațele încrucișate. Jaehaerysși-a continuat în fiecare
dimineață regimul riguros de instrucție cu cavalerii săi din Garda
Regelui, dedicându-și serile citirii de istorisiri despre domnia bunicului
Aegon Cuceritorul, după modelul căruia dorea să cârmuiască el însuși.
Cei trei maesteri din Piatra Dragonului îl ajutau în aceste căutări, ca și
regina.
Pe măsură ce zilele au trecut, tot mai mulți vizitatori au sosit în Piatra
Dragonului pentru a vorbi cu regele. Lordul Massey de Stonedance a fost
cel dintâi, însă lordul Staunton de Popasul Corbilor, lordul Darklyn de
Duskendale și lordul Bar Emmon de Sharp Point au sosit iute după
aceea, urmați de lorzii Harte, Rollingford, Mooton și Stokeworth.
Tânărul lord Rosby, al cărui tată își luase viața după moartea regelui
Maegor, a venit de asemenea, cerând cu sfială iertarea tânărului rege, pe
care Jaehaerys a fost încântat să i-o acorde. Deși Daemon Velaryon, ca
lord amiral și comandant al flotei Coroanei, se afla în Debarcaderul
Regelui cu regenții, asta nu i-a împiedicat pe Jaehaerysși Alysanne să
zboare pe dragonii lor la Driftmark și să-i vadă docurile pentru
construirea corăbiilor, însoțiți de fiii lordului, Corwyn, Jorgenși Victor.
Când veștile despre întâlnirile acelea au ajuns la urechile lordului Rogar
în Debarcaderul Regelui, acesta s-a mâniat, ba chiar l-a întrebat pe
lordul Daemon dacă flota velaryonă putea fi folosită pentru a-i
împiedica pe acei „lorzi lingăi” să se târască la Piatra Dragonului pentru
a se gudura pe lângă regele-băiat. Replica lordului Velaryon a fost
scurtă.
— Nu, a spus el, iar Mâna Regelui a considerai răspunsul acela ca alt
semn de lipsă de respect.
Între timp noile slujnice și dame de companie ale reginei Alysanne se
instalaseră în Piatra Dragonului și în scurt timp a devenit clar că
speranța mamei ei că înțeleptele acelea ar putea s-o convingă pe micuța
regină că mariajul ei fusese nechibzuit și lipsit de cucernicie fusese
complet greșită. Nici rugile, nici predicile și nici lecturile din Steaua în
Șapte Colțuri nu putuseră zgudui convingerea Alysannei Targaryen că
zeii meniseră ca ea să se căsătorească cu fratele ei Jaehaerys, pentru a-i
fi confidentă, ajutor și mama copiilor lui.
— El va fi un rege măreț, le-a spus septeiYsabel, Lucindeiși celorlalte,
iar eu voi fi o regină măreață.
Atât de fermă era în convingerea aceea, și în același timp atât de
blândă, amabilă și iubitoare în toate celelalte privințe, încât septași
restul înțeleptelor au constatat că n-o puteau condamna, iar cu fiece zi
care s-a scurs, ele au trecut mai mult de partea reginei.
Nici planul lordului Rogar de a-i îndepărta pe Jaehaerysși pe
Alysanne unul de celălalt n-a avut mai multe roade. Tânărul rege și
regina lui aveau să-și petreacă viețile împreună și, cu toate că aveau să
treacă printr-o ceartă de pomină și să se despartă mai târziu în cursul
vieții, doar pentru ca mai apoi să se reunească, atât septonul Oswyck,
cât și maesterulCuliper ne spun că niciun norișor sau cuvânt aspru nu
le-a tulburat vreodată timpul petrecut laolaltă în Piatra Dragonului
înainte ca Jaehaerys să ajungă la majorat.
Oare CoryanneWylde n-a izbutit să se culce cu regele? Este posibil ca
ea să nici nu fi încercat asta vreodată? Întreaga poveste a întâlnirii de la
han să fie așadar o simplă născocire? Oricare dintre răspunsurile
acestea este posibil. Autoarea scrierii Pentru tinerele fete spre luare
aminte susține altfel, însă textul rău-famat devine aici chiar mai puțin
demn de crezare, deoarece se ramifică în câteva versiuni contradictorii
ale evenimentelor, fiecare mai vulgară decât cea dinainte.
Stricatei care se află în mijlocul acestei povești nu i-ar fi stat bine să
admită că Jaehaerys o respinsese sau că ea nu găsise niciodată ocazia de
a-l ademeni într-un iatac. În loc de așa ceva ni se oferă o succesiune de
aventuri desfrânate, un adevărat festin de necuviințe. Povestea unei
stricate insistă că lady Coryanne nu numai că s-a culcat cu regele, ci a
făcut-o cu toți cei șapte membri ai Gărzii sale. Aparent Înălțimea Sa i-ar
fi trecut-o lui Pate Sitarul, după ce-și satisfăcuse propriile pofte, iar Pate
i-o dăduse apoi lui ser Joffreyși așa mai departe. Nobili și grăjdari omite
aceste detalii, dar ne spune că Jaehaerys nu numai că a primit-o cu
plăcere pe fată în patul său, ci a adus-o și pe regina Alysanne ca să se
zbenguie cu ei, în episoade asociate mai adesea infamelor case ale
plăcerii din Lys.
O istorie ceva mai plauzibilă ne este relatată în Păcatele trupești,
unde CoryanneWylde îl ademenește într-adevăr pe regele Jaehaerys în
patul ei, doar pentru a-l găsi bâjbâitor, nesigur și din cale afară de pripit,
așa cum se știe că sunt mulți băieți de vârsta lui când se culcă întâia dată
cu o femeie. La momentul acela însă lady Coryanne ajunsese s-o admire
și s-o respecte pe regina Alysanne, „de parcă ar fi fost propria mea soră
mai mică”și căpătase de asemenea sentimente calde față de Jaehaerys.
Ca atare, în locsă încerce să destrame căsătoria regelui, ea s-a străduit
ca aceasta să aibă succes, educându-l pe Înălțimea Sa în arta dăruirii și
primirii de plăceri trupești, astfel încât să nu se dovedească incapabil
când avea să vină momentul să se culce cu soția lui mai tânără.
Povestea aceasta ar putea fi la fel de născocită precum celelalte,
totuși are o anumită drăgălășenie care i-a condus pe unii cărturari să
recunoască posibilitatea de a fi adevărată. Istorisirile licențioase nu
înseamnă însă istorie, iar istoria ne poate spune un singur lucru cert
despre lady Coryanne de Casa Wylde, presupusa autoare a scrierii
Pentru tinerelefete, spre luare aminte. În ziua a cincisprezecea a lunii a
șasea a anului 50 D.C., ea a plecat din Piatra Dragonului în taina nopții,
însoțită de ser Howard Bullock, fiul mezin al comandantului garnizoanei
castelului. Bărbat însurat, ser Howard și-a abandonat soția, deși a avut
grijă s-o ușureze de cele mai multe giuvaieruri. O barcă de pescuit i-a
dus pe el și pe lady Coryanne la Driftmark, de unde s-au îmbarcat spre
Orașul Liber Pentos. De acolo s-au îndreptat către Ținuturile Discordiei,
unde ser Howard s-a năimit într-o companie liberă, numită, cu o
neașteptată lipsă de inspirație, Compania Liberă. A murit în Myr, după
alți trei ani, nu în bătălie, ci căzând de pe cal după o noapte de beție.
Singură și fără niciun ban, CoryanneWylde a trecut la următoarea dintre
încercările, tribulațiile și aventurile erotice relatate în cartea ei. Nu mai
este nevoie să auzim despre ea.
Până când vestea fugii lui lady Coryanne cu giuvaierurile furate și cu
soțul furat a ajuns la urechile lordului Rogar în Fortăreața Roșie,
devenise deja evident că planul lui dăduse greș, ca și cel al reginei
Alyssa. Nici cucernicia, nici patima carnală nu fuseseră în stare să
distrugă legătura dintre Jaehaerys Targaryen și Alysanne a sa.
În plus, vestea despre căsătoria regelui începuse să se răspândească.
Prea mulți oameni asistaseră la confruntarea de la porțile castelului, iar
lorzii care sosiseră după aceea în Piatra Dragonului nu putuseră să nu
observe prezența Alysannei alături de rege sau afecțiunea evidentă
dintre ei. Poate că Rogar Baratheon amenințase cu smulgerea limbilor,
dar era neajutorat împotriva șoaptelor ce se răspândeau prin Ținut… ba
chiar și peste Marea Îngustă, unde magisterii din Pentosși mercenarii
din Compania Liberă erau neîndoios încântați de poveștile
CoryanneiWylde.
— S-a făcut, le-a spus regina regentă consilierilor ei când a înțeles în
cele din urmă adevărul. S-a făcut și nu mai poate fi desfăcut, așa să
neapere Cei Șapte. De acum trebuie să trăim cu asta și trebuie să ne
folosim toate puterile pentru a-i proteja de ceea ce poate veni.
Alyssa pierduse doi fii din cauza lui Maegor cel Crud, iar între ea și
fiica ei cea mai mare exista o răceală; regina regentă nu putea suporta
ideea de a fi de-a pururi înstrăinată de cei doi copii care-i mai
rămăseseră.
Rogar Baratheon nu putea însă ceda la fel de cavalerește, iar
cuvintele soției lui i-au deșteptat furia. În fața Marelui Maester Benifer,
a septonuluiMattheus, a lordului Velaryon și a celorlalți, el i-a replicat
disprețuitor:
— Ești slabă, la fel de slabă cum a fost primul tău soț, la fel de slabă
ca fiul tău. Sentimentele pot fi iertate unei mame, dar nu unei regente și
niciodată unui rege. Am fost niște proști că l-am încoronat pe Jaehaerys.
Băiatul se gândește doar la el și va fi un rege mai rău decât a fost tatăl
lui. Slavă zeilor că nu-i prea târziu. Trebuie să acționăm imediat și să-l
îndepărtăm!
Tăcerea a pogorât peste încăpere la auzul cuvintelor acelora. Regina
regentă și-a privit soțul cu oroare și apoi, parcă pentru a confirma că
vorbele lui fuseseră adevărate, a început să plângă, iar lacrimile i-au
șiroit în tăcere pe obraji. Abia atunci ceilalți lorzi și-au regăsit graiul.
— Ți-ai pierdut mințile? a întrebat lordul Velaryon.
Lordul Corbray, Comandantul Gărzii Orașului, a clătinat din cap și a
rostit:
— Oamenii mei nu vor face asta niciodată.
Marele Maester Benifer a schimbat o privire cu PrentysTully,
maestrul legilor, care a spus:
— Spui așadar că revendici Tronul de Fier pentru tine?
Lordul Rogar a negat cu vehemență.
— Niciodată! Mă crezi un uzurpator? Eu nu doresc decât ce-i mai bun
pentru cele Șapte Regate. Asupra lui Jaehaerys nu trebuie să se abată
niciun rău. Îl putem trimite la Orașul Vechi, în Citadelă. Este un băiat
studios și colanul de maester i se va potrivi.
— Și atunci cine va sta pe Tronul de Fier? a întrebat lordul Celtigar.
— Prințesa Aerea, a răspuns de îndată lordul Rogar. În ea există un
foc pe care Jaehaerys nu-l are. Este încă tânără, dar eu pot continua ca
Mână a ei, o pot modela, călăuzi și învăța tot ce trebuie să știe. Este cea
dintâi îndreptățită, fiindcă mama și tatăl ei au fost primul și al doilea
născut ai regelui Aenys, pe când Jaehaerys a fost al patrulea.
Benifer ne spune că lordul Rogar a izbit atunci cu pumnul In masă.
— Mama ei, regina Rhaena, o va susține. Iar Rhaena are un dragon.
Marele Maester Benifer a consemnat și ce a urmat: „S-a lăsat liniște, deși
pe buzele tuturor erau aceleași cuvinte: «ȘiJaehaerys, și Alysanne aveau
de asemenea dragoni». QarlCorbray luptase în Bătălia de sub Ochiul
Zeilor și fusese martor la vederea teribilă a confruntării dintre dragoni.
Pentru noi ceilalți, cuvintele Mâinii trezeau imagini ale Vechii Valyrii
dinainte de Urgie, când lorzii dragonilor se înfruntaseră între ei pentru
supremație. Erau imagini îngrozitoare.”
Regina Alyssa a fost cea care a destrămat vraja, vorbind printre
lacrimi:
— Eu sunt regina regentă, le-a reamintit ea. Până ce fiul meu va
ajunge la majorat, voi toți îmi veți face voia. Inclusiv Mâna Regelui.
Benifer ne spune că atunci când s-a întors spre soțul ei, ochii îi păreau
întunecați și duri ca obsidianul.
— Serviciile tale nu ne mai mulțumesc, lord Rogar. Părăsește-ne și
întoarce-te la Capătul Furtunii și nu va mai trebui niciodată să vorbim
despre trădarea ta.
Rogar Baratheon a privit-o nevenindu-i a crede.
— Femeie, tu crezi că mă poți alunga pe mine? Nu. Apoi a tunat: Nu!
În clipa aceea lordul Corbray s-a ridicat în picioare și a tras din teacă
spada lui din oțel valyrian poreclită Lady Forlorn, care era mândria
Casei sale.
—Bada, aziselșia așezat pe masă spada, cu vârful spre lordul Rogar.
Abia atunci a înțeles nobilul lord că mersese prea departe, că era
singur împotriva tuturor bărbaților din sală. Sau cel puțin așa ne spune
Benifer.
 Lordul Rogar n-a mai rostit alt cuvânt. Palid la față, s-a ridicat și a
scos insigna din aur pe care regina Alyssa i-o dăduse ca semn al funcției
sale, i-a azvârlit-o cu disprețși a ieșit din încăpere. În chiar seara aceea,
a plecat din Debarcaderul Regelui și a traversat Apa Neagră cu fratele
său Orryn. S-a oprit pe malul celălalt și a adăstat acolo șase zile, în vreme
ce Ronnal, fratele său, i-a strâns pe oștenii și cavalerii lor pentru
întoarcerea acasă.
Legenda ne spune că lordul Rogar i-a așteptat în același han de lângă
bac unde el sau fratele lui, Borys, se întâlnise cu CoryanneWylde. Când
frații Baratheon și oastea lor au pornit în cele din urmă către Capătul
Furtunii, nu erau nici jumătate din cei care sosiseră cu doi ani în urmă
pentru a-l răsturna pe Maegor. S-ar părea că restul au preferat să
rămână peulițele, în hanurile și cu ispitele marelui oraș decât să revină
în pădurile ploioase, pe dealurile verzi și la bojdeucile acoperite cu
mușchi din Ținuturile Furtunii.
— Niciodată n-am pierdut în bătălii atâția oameni câți am pierdut în
bordelurile și tavernele din Debarcaderul Regelui, avea să spună cu
amărăciune lordul Rogar.
Printre cei pierduți s-a numărat Aerea Targaryen. În seara mazilirii
lordului Rogar, ser Ronnal Baratheon și o duzină din oamenii lui au
pătruns cu forța în odăile ei din Fortăreața Roșie, intenționând s-o
aresteze… dar au descoperit că regina Alyssa le-o luase înainte. Fata
dispăruse deja, iar slujitorii ei nu știau unde plecase. Mai târziu avea să
se afle că lordul Corbray o scosese de acolo, la porunca reginei regente.
Îmbrăcată în zdrențele unei fete de rând dintre cele mai umile, cu părul
galben-argintiu vopsit în castaniu noroios, prințesa Aerea avea să
petreacă restul regenței robotind într-un grajd de lângă Poarta Regelui.
Avea opt ani și iubea caii; peste ani avea să spună că fusese perioada cea
mai frumoasă a vieții ei.
Cu tristețe trebuie precizat că pentru regina Alyssa anii următori n-
aveau să aducă prea multă fericire. Debarcarea soțului ei din poziția de
Mâna Regelui distrusese orice afecțiune putuse simți vreodată lordul
Rogar pentru ea; din ziua aceea, căsătoria lor a fost un castel ruinat, o
cochilie pustie bântuită de fantome. „Alyssa Velaryon”, avea să scrie
septonul Barth privindu-i retrospectiv viața, „supraviețuise morții
soțului ei și celor doi fii mai mari, morții unei fiice care pierise în leagăn,
anilor de teroare de sub Maegor cel Crud și rupturii de ceilalți copii, dar
n-a mai putut supraviețui și la așa ceva. Asta a sfărâmat-o.“
Consemnările contemporane ale Marelui Maester Benifer îi dau
dreptate. După plecarea lordului Rogar, regina Alyssa l-a numit ca Mâna
Regelui pe fratele ei, Daemon Velaryon, a trimis un corb la Piatra
Dragonului pentru a-i spune lui Jaehaerys o parte din cele întâmplate
(dar nu totul), apoi s-a retras în odăile ei din Cetățuia lui Maegor. Pentru
restul regenței, ea a lăsat conducerea celor Șapte Regate în seama
lordului Daemon și n-a mai participat la viața publică.
Ar fi plăcut să spunem că după revenirea la Capătul Furtunii, Rogar
Baratheon a reflectat la erorile comportamentului său, s-a căit de
greșelile comise și a devenit un bărbat cumpătat. Din păcate, firea sa era
cu totul alta. Nobilul lord nu știa cum să cedeze. Gustul înfrângerii era
amar cafierea în gura lui. În război, se fălea el, n-avea să lase niciodată
toporul din mână, cât timp mai avea o fărâmă de viață în trup… iar
căsătoria regelui Jaehaerys devenise pentru el un război pe care era
hotărât să-l câștige. Mai rămânea să săvârșească o ultimă nebunie și nu
s-a dat înapoi dinaintea ei.
Așa s-a făcut că la mănăstirea Septului Stelat din Orașul Vechi a
apărut pe neașteptate ser Orryn Baratheon cu o duzină de oșteni și o
scrisoare purtând pecetea lordului Rogarși a cerut să-i fie predată de
îndată novicea Rhaella Targaryen. Întrebat asupra motivului, ser Orryn
a spus doar că lordul Rogar avea nevoie grabnică de fată în Capătul
Furtunii. Poate că șiretlicul ar fi izbândit, dar septaKarolyn, care păzea
ușa mănăstirii în ziua aceea, avea spinarea din oțel și firea bănuitoare.
Pe când îl tărăgăna pe ser Orryn sub pretextul căutării fetei, ea a trimis
vorbă după Înaltul Septon. Preacucernicia Sa dormea (poate din
fericire, atât pentru copilă, cât și pentru Ținut), dar administratorul lui
(un fost cavaler, care fusese căpitan al Fiilor Războinicului până la
desființarea Ordinului) era treaz și vigilent.
În locul unei fete speriate, oamenii lui Baratheon s-au pomenit în fața
a treizeci de septoni înarmați sub comanda administratorului Casper
Straw. Când ser Orryn a tras sabia din teacă, Straw l-a informat calm că
patruzeci de cavaleri ai lordului Hightower se îndreptau spre ei (ceea ce
era, de fapt, o minciună sfruntată), după care Baratheon s-a predat.
Supus întrebărilor, ser Orryn a dat în vileag întregul plan: urma să ducă
fata la Capătul Furtunii, unde lordul Rogar intenționa s-o silească să
mărturisească faptul că era prințesa Aerea, nu Rhaella. După aceea, voia
s-o numească regină.
Tatăl Credincioșilor, un bărbat pe atât de blând pe cât era lipsit de
voință, a ascultat confesiunea lui Orryn Baratheon și l-a absolvit de
păcate. Asta nu l-a împiedicat pe lordul Hightower, după ce a fost
informat, să-i azvârle pe captivi într-o temniță și să trimită o relatare
completă a celor întâmplate atât la Fortăreața Roșie, cât și la Piatra
Dragonului. DonnelHightower, care fusese pe bună dreptate poreclit
Donnel Pregetătorul din cauza șovăielii sale de a porni la luptă
împotriva septonuluiMoonși a susținătorilor săi, n-a părut să se teamă
că va ofensa Capătul Furtunii prin întemnițarea fratelui lordului Rogar.
— N-are decât să vină și să-ncerce să-l elibereze, a spus el când
maesterul său s-a îngrijorat despre cum ar putea reacționa fosta Mână
a Regelui. Propria lui soție i-a luat mâna și i-a tăiat boașele și în curând
regele va avea și capul lui.
De cealaltă parte a Westerosului, Rogar Baratheon a tunat și a
fulgerat când a aflat despre eșecul și întemnițarea fratelui său… totuși
nu și-a chemat lorzii stegari, așa cum se temuseră mulți. Din contră, el a
căzut în brațele disperării.
— Sunt terminat, i-a spus posomorât maesterului său. Mă așteaptă
Zidul, dacă zeii sunt miloși. Dacă nu, băiatul îmi va reteza capul și-l va
dărui mamei lui.
Deoarece nu avusese copii de la niciuna dintre soțiile lui, el i-a cerut
maesterului să-i întocmească un testament și o confesiune, prin care își
absolvea frații Borys, Garonși Ronnal de orice rol jucat în relele
înfăptuite de el, cerea îndurare pentru mezinul Orrynși-l desemna pe
ser Borys ca succesor la conducerea Capătului Furtunii. „Tot ce am făcut
și tot ce am încercat să fac a fost pentru binele Ținutului și al Tronului
de Fier”, a încheiat el.
Nobilul lord n-avea să aștepte mult pentru a-și afla soarta. Regența
era aproape încheiată. Întrucât fosta Mână și regina regentă erau ambii
îndurerați și tăcuți, lordul Daemon Velaryon și ceilalți membri ai
consiliului reginei au condus Ținutul pe cât au putut de bine, „spunând
puține și făcând încă și mai puține”, în cuvintele Marelui Maester
Benifer.
În ziua a douăzecea a lunii a noua a anului 50 D.C., Jaehaerys
Targaryen a împlinit șaisprezece ani și a devenit major. Potrivit legilor
celor Șapte Regate, era acum îndeajuns de matur pentru a domni singur,
fără a mai avea nevoie de regență. De-a lungul și de-a latul celor Șapte
Regate, lorzi și oameni de rând deopotrivă așteptau să vadă ce fel de
rege va fi.
 Vremea încercărilor

Refacerea Ținutului

Regele Jaehaerys Targaryen Întâiul a revenit ladebarcaderul Regelui

singur, pe aripile dragonului său Vermithor. Cinci cavaleri din Garda
Regelui sosiseră cu trei zile înaintea lui, pentru a se asigura că totul era
pregătit pentru venirea sa. Regina Alysanne nu l-a însoțit. Ținând seama
de nesiguranța ce le înconjura căsătoria și de natura sensibilă a relației
regelui cu mama sa, regina Alyssa, și cu lorzii consiliului, s-a considerat
prudent ca ea să rămână pentru o vreme în Piatra Dragonului, cu
înțeleptele și cu restul Gărzii Regelui.
N-a fost o zi cu vreme prielnică, ne spune Marele Maester Benifer.
Cerul era sur și o burniță a căzut insistent în prima jumătate a dimineții.
Beniferși restul consiliului au așteptat sosirea regelui în curtea
interioară a Fortăreței Roșii, în mantii și cu glugi împotriva ploii. Peste
tot în castel, cavaleri și scutieri, rândași, spălătorese și zeci de alți
slujitori și-au văzut de corvezile zilnice, oprindu-se la răstimpuri pentru
a cerceta cerul cu ochii. Iar când, în cele din urmă, s-a auzit zgomotul
aripilor și un străjer de pe zidurile de răsărit a zărit în depărtare solzii
arămii ai lui Vermithor, s-au auzit urale, care au crescut neîncetat,
răspândindu-se în afara zidurilor Fortăreței Roșii, în jos pe Dealul lui
Aegon, peste orașși hăt peste domeniile din jurul lui.
Jaehaerys n-a coborât de îndată. El a trecut de trei ori peste oraș, de
fiecare dată mai jos decât înainte, astfel ca toți bărbații și băieții și
femeile desculțe din Debarcaderul Regelui să poată flutura din brațe,
striga și minuna. Abia după aceea l-a coborât pe Vermithor în curte, în
fața Cetățuii lui Maegor, unde așteptau lorzii.
„Se schimbase de când îl văzusem ultima dată”, a scris Benifer.
„Adolescentul care plecase în Piatra Dragonului dispăruse și în locul lui
era un bărbat în toată firea. Era mai înalt cu cinci-șase centimetri, iar
pieptul și brațele i se împliniseră. Părul îi cobora în plete pe umeri și un
puf auriu fin îi acoperea obrajii și bărbia, pe când înainte se purtase
mereu bărbierit. Nu avea straie regești, ci veșminte din piele pătate de
sare, mai potrivite pentru vânătoare sau călărie, și doar o tunică bătută
în ținte care să-l apere. La brâu însă avea Focul Negru… spada bunicului
său, spada regilor. Chiar și în teacă, arma aceea nu putea fi confundată
cu alta. Un fior de teamă m-a străbătut când am văzut-o. Să fie acesta un
soi de avertisment? m-am întrebat, când dragonul a coborât pe pământ,
cu fum ridicându-se printre colții săi. După moartea lui Maegor, eu
fugisem în Pentos, temându-mă de soarta ce mă putea aștepta sub
succesorii lui, și, pentru o clipă, stând acolo în ploaie, m-am întrebat
dacă nu cumva fusesem nesăbuit să mă întorc.”
Tânărul rege – care nu mai era băiat de acum – a alungat în scurt timp
temerile Marelui său Maester. Lunecând cu grație de pe spinarea lui
Vermithor, el a surâs. „A fost ca și cum soarele străpunsese norii”, a
povestit lordul Tully. Lorzii s-au plecat înaintea lui și câțiva au căzut în
genunchi. În tot orașul, clopotele au început să bată a sărbătoare.
Jaehaerysși-a scos mănușile, le-a îndesat la cingătoare și a rostit:
— Bună ziua, lorzii mei! Avem multă treabă de făcut.
Un singur personaj de vază nu fusese prezent în curte pentru a-l
întâmpina pe rege: mama sa, regina Alyssa. Ca atare, Jaehaerys a pornit
în căutarea ei în Cetățuia lui Maegor, acolo unde se retrăsese. Nimeni nu
poate spune ce s-a întâmplat între mamă și fiu când s-au întâlnit pentru
prima dată după confruntarea de la Piatra Dragonului, dar ni s-a
povestit că ochii reginei erau roșii și umflați de lacrimi când a apărut, la
scurt timp după aceea, la brațul regelui. Regina-mamă, care de acum nu
mai era regentă, a fost prezentă la ospățul de bun-sosit din seara aceea,
ca și la numeroase alte evenimente de la Curte din zilele următoare, însă
n-a mai participat de atunci la întrunirile de consiliu. „Înălțimea Sa a
continuat să-șiîndeplinească îndatoririle față de Ținut și față de fiul ei”,
a scris Marele Maester Benifer, „dar bucuria pierise din ea”.
Tânărul rege și-a început domnia restructurând consiliul, păstrându-
i pe unii membri ai săi și înlocuindu-i pe alții, care nu se dovediseră pe
măsura sarcinii. El a confirmat numirea lordului Velaryon ca Mâna
Regelui și l-a păstrat pe lordul Corbray în funcția de comandant al Gărzii
Orașului. Lordului Tully i s-a mulțumit pentru serviciile aduse și a fost
trimis acasă la Riverrun împreună cu soția lui, lady Lucinda. În locul lui,
Jaehaerys l-a numit ca maestru al legilor pe Albin Massey, lord de
Stonedance, care fusese printre primii ce-l vizitaseră în Piatra
Dragonului. Cu numai trei ani în urmă, pe când învăța pentru colanul de
maester în Citadelă, Massey își pierduse ambii frați mai mari, cât și tatăl
din cauza frigurilor. Șira spinării strâmbe îl condamnase să șchiopăteze,
dar, așa cum el însuși a spus în mod faimos: „Nu șchiopătez nici când
citesc, nici când scriu.” Ca lord amiralși comandant al flotei, înălțimea Sa
l-a numit pe Manfryd Redwyne, lordul de Arbor, care a sosit la Curte cu
fiii lui cei mai tineri, Robert, Rickardși Ryam, toți trei paji. Era prima
dată când rangul de amiral era acordat cuiva care nu făcea pane din Casa
Velaryon.
Debarcaderul Regelui s-a bucurat când s-a anunțat că Jaehaerys îl
mazilise de asemenea pe maestrul banilor Edwell Celtigar. S-a spus că
regele îi vorbise cu blândețe, ba chiar lăudase serviciile loiale aduse de
fiicele lui reginei Alysanne la Piatra Dragonului, ajungând până a le
numi „două comori”. Fiicele aveau să rămână în continuare cu regina,
dar lordul Celtigar a plecat fără întârziere pe Insula Cleștilor. Iar odată
cu el au dispărut și toate dările, anulate prin decret regal la numai trei
zile după începerea domniei tânărului rege.
Găsirea unui om potrivit pentru a-l înlocui pe lordul Edwell în funcția
de maestru al banilor s-a dovedit anevoioasă. Câțiva consilieri l-au
îndemnat pe rege să-l numească pe LymanLannister, presupus a fi omul
cel mai bogat din Westeros, totuși Jaehaerys nu era înclinat s-o facă.
— Nu știu dacă lordul Lyman are răspunsul care ne trebuie nouă, a
spus înălțimea Sa, decât dacă poate găsi un munte de aur sub Fortăreața
Roșie.
Regele i-a cercetat mai îndelung pe unii veri și unchi ai lui
DonnelHightower, deoarece bogăția Orașului Vechi provenea mai mult
din negoț, decât din lucratul pământului, totuși a șovăit, amintindu-și de
loialitățile nesigure ale lui Donnel Pregetătorul când fusese înfruntat
deseptonul Moon. În cele din urmă Jaehaerys a făcut o alegere mult mai
îndrăzneață: un bărbat de pe celălalt țărm al Mării înguste.
 RegoDraz nu era lord, nici cavaler, ba nici chiar magister, ci negustor
și zaraf, care se ridicase de niciunde și devenise omul cel mai bogat din
Pentos, dar se pomenise ocolit de compatrioții pentoshiși i se refuzase
un loc în consiliul magisterilor, pe temeiul originii lui modeste. Scârbit
de disprețul lor, Draz a răspuns cu bucurie chemării regelui și s-a mutat
în Westeros cu familia, prietenii și averea vastă. Pentru a-i conferi
onoruri egale cu ceilalți membri ai consiliului, tânărul rege l-a numit
lord. Întrucât era însă un lord fără domenii, vasali jurați sau măcar
castel, un hâtru din Fortăreața Roșie l-a poreclit „Lordul de
Aer“.Pentoshi a fost amuzat.
— Aș fi cu adevărat un lord, a spus el, dacă aș putea pune un bir pe
aer.
Jaehaerys l-a trimis de asemenea de la Curte pe septonul Mattheus,
prelatul trupeșși furios care tunase și fulgerase împotriva însoțirilor
incestuoase și a căsătoriei lui. Mattheus nu a primit cu plăcere
îndepărtarea sa.
— Credința îl va privi bănuitor pe orice rege care crede că poate
domni fără a avea alături un septon, a anunțat el.
Jaehaerys avea răspunsul pregătit.
— Nu vom duce lipsă de septoni. Septonul Oswyckși septaYsabel vor
rămâne cu noi, iar din Highgarden va sosi un tânăr care să se îngrijească
de biblioteca noastră. Numele lui este Barth.
Mattheus a fost disprețuitor, declarând că Oswyck era un prost care
tremura din toate mădularele, că Ysabel era doar o femeie, iar el nu
auzise niciodată de septonul Barth.
— Așa cum n-ai auzit nici de multe alte lucruri, a replicat regele.
Probabil că la scurt timp după aceea a fost rostită faimoasa remarcă
a lordului Massey că regele ar fi avut nevoie de trei persoane pentru a-l
înlocui pe septonul Mattheus, dacă dorea să echilibreze cântarul,
presupunând, desigur, că ea a fost rostită cu adevărat.
După patru zile, Mattheus a plecat spre Orașul Vechi. Prea corpolent
pentru a sta pe cal, a călătorit într-o îmbarcațiune, însoțit de șase gărzi
și o duzină de slujitori. Legenda spune că, pe când a traversat Manderul
pe Podul Amar, s-ar fi încrucișat cu septonul Barth, care venea din sens
opus. Barth era singur, călare pe un asin.
 Schimbările întreprinse de tânărul rege nu s-au oprit la nobilii ce
făceau parte din consiliul său. El a făcut curățenie în alte zeci de
funcții,înlocuindu-i pe Păstrătorul Cheilor, administratorul-șef al
Fortăreței Roșii, și pe toți sub-administratorii săi, pe maestrul portului
din Debarcaderul Regelui (și, de-a lungul timpului, pe maeștrii
porturilor din Orașul Vechi, Iazul Fecioarelor și Duskendale), pe
Starostele Monetăriei Regelui, pe Dreptatea Regelui, pe maestrul de
arme, pe îngrijitorul câinilor, pe maestrul de echitație, ba chiar și pe
prinzătorii de șoareci din castel. A poruncit după aceea ca temnițele de
sub Fortăreața Roșie să fie curățate și golite și ca toți prizonierii găsiți
în celulele negre să fie aduși la soare, îmbăiați și să li se îngăduie să facă
apel. Se temea că unii dintre ei puteau fi oameni nevinovați, care
fuseseră întemnițați de unchiul lui (în privința aceea, s-a dovedit, din
păcate, că a avut dreptate, deși mulți dintre deținuții aceia își pierduseră
mințile în anii petrecuți în beznă și n-au putut fi eliberați).
Abia după ce toate acestea fuseseră înfăptuite în chip mulțumitor, iar
noii lui oameni fuseseră instalați, Jaehaerys i-a poruncit Marelui
Maester Benifer sa trimită un corb la Capătul Furtunii, pentru a-l
rechema în oraș pe lordul Rogar Baratheon.
Sosirea răvașului aceluia i-a pus în cumpănă pe lordul Rogarși pe
frații lui. Ser Borys, considerat adesea cel mai beligerant și nestatornic
dintre Baratheoni, s-a dovedit acum cel mai calm.
— Băiatul îți va lua capul dacă vei face așa cum ți-a poruncit, a spus
el. Du-te la Zid. Rondul de Noapte te va primi.
Frații mai mici, Garonși Ronnal, au susținut pe de altă parte să se
împotrivească. Capătul Furtunii era la fel de solid ca orice castel din
Ținut. Dacă Jaehaerys dorea să-i ia capul, au spus ei, atunci n-avea decât
să vină personal și s-o facă. Lordul Rogar s-a mulțumit să râdă la auzul
cuvintelor lor.
— Solid? a repetat el. Și Harrenhal a fost solid. Nu. Mă voi duce mai
întâi înaintea lui Jaehaerysși-mi voi explica faptele. Pot îmbrăca după
aceea veșmintele negre, dacă voi alege s-o fac, el nu-mi poate tăgădui
dreptul acesta.
În dimineața următoare a plecat spre Debarcaderul Regelui, însoțit
doar de șase dintre cei mai bătrâni cavaleri ai săi, bărbați care-l
cunoscuseră încă din copilărie.
Regele l-a primit stând așezat pe Tronul de Fier, cu coroana pe cap.
Erau de față lorzii din consiliul său, iar ser JoffreyDoggettși ser
LorenceRoxton din Garda Regelui stăteau la picioarele tronului în
mantii albeși armuri încrustate. În rest, sala tronului era goală. Marele
Maester Benifer ne spune că pașii lordului Rogar au născut ecouri când
a parcurs distanța lungă de la uși până la tron. „Mândria nobilului lord
era bine-cunoscută regelui”, a scris el, „și Înălțimea Sa nu dorea să-l
rănească încă și mai mult, silindu-l să se umilească înaintea întregii
Curți”.
Cu toate acestea, el s-a umilit. Lordul de Capătul Furtunii s-a lăsat
într-un genunchi, a plecat fruntea și și-a pus spada la picioarele tronului.
— Înălțimea Ta, a început el, mă aflu aici așa cum ai poruncit. Fă cu
mine după cum dorești. Te rog doar să-i cruți pe frații mei și Casa
Baratheon. Tot ce am făptuit a fost…
— … pentru binele Ținutului, așa cum l-ai văzut tu. Jaehaerys a ridicat
o mâna pentru a-l opri pe lordul Rogar înainte de a putea spune mai
multe. Știu ce ai făcut, ce ai spus și ce ai plănuit. Te cred când spui că n-
ai vrut să-mi faci vreun rău mie sau reginei mele… și nu te-ai înșelat, aș
fi fost un maester excelent. Dar sper să fiu un rege încă și mai bun. Unii
spun că noi doi suntem acum dușmani. Eu aș zice mai curând că suntem
doi prieteni care nu s-au înțeles. Când mama mea a venit să-ți caute
ajutorul, ne-ai găzduit, asumându-ți riscuri însemnate. Ți-ar fi fost ușor
să ne pui în lanțuri și apoi să ne trimiți unchiului meu. Nu ai făcut asta,
ci ți-ai jurat sabia în slujba mea, apoi ți-ai chemat lorzii stegari. Eu n-am
uitat asta.
Jaehaerys a tăcut o clipă, după care a urmat:
—Vorbele sunt ca vântul. Nobile lord… dragul meu prieten… ai vorbit
de trădare, dar n-ai comis-o. Ai vrut să-mi desfaci căsătoria, dar n-ai
izbutit. Ai sugerat aducerea prințesei Aerea pe Tronul de Fier în locul
meu, dar iată-mă aici. L-ai trimis pe fratele tău s-o scoată pe nepoata
mea Rhaella din mănăstire, este adevărat… dar în ce scop? Poate că ai
dorit s-o ai ca pupilă, fiindcă tu însuți nu ai copii. Acțiunile trădătoare
cer să fie pedepsite. Cuvintele prostești sunt cu totul altceva. Dacă vrei
cu adevărat să te duci la Zid, nu te voi opri. Rondul de noapte are nevoie
de bărbați puternici ca tine. Aș prefera totuși să rămâi aici, în slujba mea.
Eu nu aș sta acum pe tronul acesta dacă n-ai fi fost tu, iar asta o știe tot
Ținutul. Iar eu am în continuare nevoie de tine. Ținutul are nevoie de
tine. Când Dragonul a murit și tatăl meu a luat coroana, a fost asaltat din
toate părțile de așa-ziși regi și lorzi rebeli. Aceeași soartă mă poate
aștepta pe mine, și din același motiv… pentru a-mi pune la încercare
hotărârea, voința, puterea. Mama mea crede că oameni evlavioși din tot
Ținutul se vor ridica împotriva meacând îmi voi anunța căsătoria. Poate
că așa va fi. Pentru a face față acelor încercări, am nevoie să fiu
înconjurat de oameni capabili, de războinici dispuși să lupte pentru
mine, să moară pentru mine… și pentru regina mea, dacă va fi nevoie.
Ești tu un astfel de om?
Izbit de cuvintele regelui, lordul Rogar a ridicat fruntea și a vorbit cu
glas răgușit de emoție:
— Da, Înălțimea Ta, sunt.
— Atunci îți voi da iertării fărădelegile, a spus regele Jaehaerys, însă
vor exista anumite condiții. Glasul i-a devenit mai sever, pe măsură ce a
început să le enumere: Nu vei rosti niciodată altă vorbă împotriva mea
sau a reginei mele. Începând de acum, vei fi susținătorul ei cel mai
puternic și nu vei accepta ca în prezența ta să fie spus vreun cuvânt
împotriva ei. Mai mult încă, nu pot și nu voi accepta ca mama mea să fie
tratată cu lipsă de respect. Ea va reveni cu tine în Capătul Furtunii, unde
veți trăi din nou ca soțși soție. În faptă și în vorbă, îi vei arăta doar cinste
și curtenie. Poți să respecți aceste condiții?
— Cu dragă inimă, a zis lordul Rogar. Pot să întreb… ce se va întâmpla
cu Orryn?
Regele a căzut pe gânduri.
— Îi voi porunci lordului Hightower să-i elibereze pe fratele tău ser
Orrynși pe oamenii care l-au însoțit în Orașul Vechi, a spus el, totuși nu-
i pot lăsa să plece nepedepsiți. Zidul înseamnă toată viața, de aceea îi voi
condamna la zece ani de surghiun. Ei își pot năimi spadele în Ținuturile
Discordiei ori pot naviga la Qarth pentru a-și încerca norocul, asta nu
mă privește… dacă vor supraviețui și nu vor comite alte fărădelegi, peste
zece ani se pot întoarce acasă. De acord?
— Da, a încuviințat lordul Rogar. Înălțimea Ta ești mai mult decât
drept.
După aceea a întrebat dacă regele va cere ostatici din partea sa, ca
zălog a viitoarei lui loialități. A adăugat că trei dintre frații săi aveau
copii mici care puteau fi trimiși la Curte.
Drept răspuns, regele Jaehaerys a coborât de pe Tronul de Fier și i-a
cerut lordului Rogar să-l urmeze. L-a condus apoi din sală în curtea
interioară, unde era hrănit Vermithor. Un bou fusese ucis pentru masa
lui de dimineață și zăcea pe lespezile din piatră, fumegând înnegrit,
deoarece dragonii își pârlesc întotdeauna hrana înainte de a o mânca.
Vermithor înfuleca de zor, rupând hălci mari din carne cu fiecare
mușcătură, darcând regele s-a apropiat cu lordul Rogar, a ridicat capul
și i-a privit cu ochi ca oglinzi de bronz topit.
— Crește tot mai mult de la o zi la alta, a spus Jaehaerysși l-a
scărpinat sub falcă. Lordul meu, păstrează-ți nepoatele și nepoții. De ce
aș avea nevoie de ostatici? Mi-ai dat cuvântul tău și asta-i tot ce-mi
trebuie.
Însă Marele Maester Benifer a auzit și cuvintele pe care regele nu le-
a rostit. „Toți bărbații, femeile și copiii din Ținuturile Furtunii sunt
ostaticii mei, atâta vreme cât voi călări dragonul, a spus Înălțimea Sa
fără s-o spună", a scris Benifer, „iar lordul Rogar l-a auzit și a înțeles
foarte bine."
Astfel s-a făcut pace între tânărul rege și fosta sa Mână, iar noaptea
aceea a fost pecetluită printr-un ospăț în sala cea mare, la care lordul
Rogar a stat lângă regina Alyssa, din nou ca soțși soție, și a toastat în
sănătatea reginei Alysanne, jurându-i iubirea și loialitatea sa în fața
tuturor lorzilor și doamnelor strânse acolo. După patru zile, când lordul
Rogar a plecat înapoi spre Capătul Furtunii, regina Alyssa l-a însoțit,
escortată de ser Pate Sitarul și o sută de oșteni, care i-au păzit la
străbaterea regatului6.

6Ser Orryn llaratheon nu s-a mai întors niciodată în Westeros. Împreună cu cei care-l
însoțiseră în Orașul Vechi, el a traversat marea în Orașul Liber Tyrosh, unde a intrat în
slujba Arhontelui. După un an s-a însurat cu fiica Arhontelui, chiar cea cu care fratele
lui Rogar sperase să-l însoare pe regele Jachaerys ca mod de asigurare a unei alianțe
între Tronul de Fier și Orașul Liber. O fată pieptoasă cu păr verde albăstrui și purtare
fermecătoare, soția lui ser Orryn i-a născut în scurtă vreme o fiică, deși au existat unele
 În Debarcaderul Regelui, lunga domnie a lui Jaehaerys Targaryen
Întâiul a început cu adevărat. Tânărul rege s-a confruntat cu o
sumedenie de probleme, când și-a asumat cârmuirea celor Șapte
Regate, însă două le întreceau pe celelalte: vistieria era goală și datoriile
Coroanei creșteau, iar căsătoria lui „secretă”, care devenea de la o zi la
alta tot mai puțin secretă, era aidoma unui vas cu foc sălbatic ce stătea
pe o vatră și aștepta să explodeze. Ambele chestiuni trebuiau abordate,
și cât mai iute.
Nevoia imediată de aur a fost rezolvată de RegoDraz, noul maestru al
banilor, care a apelat la Banca de Fier din Braavosși la rivalele ei din
Tyroshși Myr, pentru a aranja nu unul, ci trei împrumuturi consistente.
Incitând fiecare bancă împotriva celorlalte, Lordul Aerului a negociat
termenii cei mai favorabili la care putea spera. Asigurarea
împrumuturilor a avut un efect imediat: lucrările la Groapa Dragonului
s-au putut relua și, o dată în plus, o mică armată de constructori și
pietrari a roit peste Dealul lui Rhaenys.
Lordul Regoși regele știau însă foarte bine că împrumuturile nu erau
decât o măsură provizorie, în cazul cel mai fericit; ele puteau încetini
hemoragia, dar n-aveau să închidă rana. Numai dările puteau reuși asta.
Impozitele lordului Celtigar nu aveau să fie de folos; Jaehaerys nu era
interesat să crească dările portuare ori să-i stoarcă pe hangii. De
asemenea, nu avea să ceară pur și simplu aur de la lorzii Ținutului, așa
cum făcuse Maegor. Dacă ar fi exagerat în această privință, lorzii s-ar fi
răzvrătit.
— Nimic nu este mai costisitor decât înăbușirea rebeliunilor, a
declarat regele.
Lorzii aveau să plătească, dar din proprie voință; regele avea să

îndoieli dacă fata era cu adevărat a sa, pentru că, aidoma multor femei din Orașele
Libere, mama își acorda cu generozitate favorurile și altor bărbați. După ce mandatul
de Arhonte al tatălui ei s-a încheiat, ser Orryn și-a pierdut de asemenea poziția și a fost
silit să plece din Tyrosh în Myr, unde s-a alăturat Oamenilor Fecioarei, o companie cu
o reputație extrem de îndoielnică. La scurtă vreme după aceea a fost ucis în Ținuturile
Discordiei, în timpul unei înfruntări cu Oamenii de Valoare. Nu avem știință despre
soarta soției și fiicei sale.
taxeze bunurile pe care le doreau ei, mărfuri minunate și scumpe de
peste mare. Mătasea avea să fie impozitată, de asemenea brocartul,
țesăturile cu fir de aur și cu fir de argint, nestematele, dantelele și
tapiseriile din Myr, vinurile din Dorne (dar nu și cele de pe Arbor),
armăsarii de nisip dornisheni, coifurile poleite și armurile filigranate
făurite de meșteșugarii din Tyrosh, Lysși Pentos. Mirodeniile aveau să
fie taxate cel mai mult; piperul, cuișoarele, șofranul, nucșoara,
scorțișoara și toate celelalte condimente rare de dincolo de Porțile de
Jad, care erau deja mai scumpe decât aurul, aveau să fie și mai scumpe.
— Noi punem bir pe toate lucrurile care m-au îmbogățit, a glumit
lordul Rego.
— Niciun om nu poate afirma că este asuprit de dările acestea, a
explicat Jaehaerys în fața Consiliului Restrâns. Dacă vrea să le evite, este
suficient să renunțe la piper, mătase și perle, și atunci nu va mai plăti
niciun gologan. Cei care doresc bunurile astea le doresc însă cu
disperare. Cum altfel se pot făli ei cu puterea pe care o au și cum pot
arăta lumii cât sunt de bogați? Poate că se vor tângui, dar vor plăti.
Dările nu s-au oprit însă la cele puse pe mirodenii și mătăsuri. Regele
Jaehaerys a promulgat de asemenea o lege nouă privind crenelările.
Orice lord care dorea să construiască un castel ori să-și extindă să-și
repare reședința existentă trebuia să plătească un preț considerabil
pentru privilegiulacela. Noua dare avea un rol dublu, i-a explicat
Înălțimea Sa Marelui Maester Benifer.
— Cu cât un castel este mai mare și mai solid, cu atât lordul lui este
mai ispitit să mă desfidă. Ai crede că au învățat ceva de la Harren cel
Negru, dar prea mulți nu-și cunosc istoria. Birul acesta îi va descuraja să
mai construiască, iar cei care trebuie să construiască oricum ne pot
umple vistieria, în timp ce le golesc pe ale lor.
După ce a făcut tot ce a putut pentru a reface finanțele Coroanei,
Înălțimea Sa și-a întors atenția spre cealaltă chestiune importantă care-
l aștepta. El a trimis, în cele din urmă, după regina sa. Alysanne
Targaryen și dragonul ei Silverwing au plecat din Piatra Dragonului la
nicio oră după chemarea sa, după ce fusese despărțită de rege aproape
o jumătate de an. Restul personalului ei a urmat-o pe corabie. La
momentul acela până și cerșetorii orbi de pe ulițele din Fundătura
Puricilor știau că Alysanneși Jaehaerys se căsătoriseră, dar, de dragul
aparențelor, regele și regina au dormit o lună în iatacuri separate, în
vreme ce s-au făcut pregătirile pentru a doua lor nuntă.
Regele n-a fost dispus să cheltuiască bani pe care nu-i avea pentru
altă Nuntă de Aur, oricât de splendid și de popular fusese evenimentul
acela. Patruzeci de mii de oameni asistaseră la căsătoria mamei sale cu
lordul Rogar. O mie de oameni s-au strâns în Fortăreața Roșie pentru a-
i vedea pe Jaehaerys luând-o din nou de soție pe propria lui soră
Alysanne. De data aceasta septonul Barth a fost cel care i-a declarat soțși
soție, sub Tronul de Fier.
Lordul Rogar Baratheon și regina-mamă Alyssa s-au numărat printre
cei prezenți de această dată. Împreună cu frații nobilului lord, Garonși
Ronnal, ei au revenit din Capătul Furtunii pentru a participa la
ceremonie. Totuși, cele mai multe discuții ațâțate au fost născute de alt
nuntaș: Regina din Vest. Călare pe Dreamfyre, Rhaena Targaryen a venit
pentru a-și vedea frații căsătorindu-se… și pentru a-și vizita fiica, pe
Aerea.
Clopote au răsunat prin oraș după terminarea ritualurilor și un stol
de corbi a pornit spre toate colțurile Ținutului, pentru a vesti „această
fericită însoțire”. A doua nuntă a regelui a diferit de cea dintâi printr-un
aspect esențial: a fost urmată de o ceremonie nupțială. Mai târziu regina
Alysanne avea să declare că asta fusese la insistența ei; era pregătită să-
și piardă fecioria și nu mai dorea să fie întrebată dacă era „cu adevărat”
măritată. Lordul Rogar însuși, mugind beat-mort, i-a condus pe bărbații
care au dezbrăcat-o și au dus-o în patul nupțial, în vreme ce doamnele
decompanie ale reginei, Jennis Templeton, Rosamund Ball, Prudenceși
Prunella Celtigar, s-au numărat printre cele care au făcut onorurile
pentru rege. Acolo, pe un pat cu baldachin din Cetățuia lui Maegor, în
Fortăreața Roșie din Debarcaderul Regelui, căsătoria lui Jaehaerys
Targaryen și a surorii lui Alysanne a fost consumată în cele din urmă,
pecetluindu-le însoțirea pentru totdeauna sub ochii zeilor și ai
oamenilor.
După ce secretul a fost dezvăluit într-un final, regele și Curtea sa au
așteptat să vadă cum va răspunde Ținutul. Jaehaerys ajunsese la
concluzia că opoziția violentă ce întâmpinase căsătoria fratelui său
Aegon avusese câteva cauze. Faptul că unchiul lor Maegor luase o a doua
soție în anul 39 D.C., sfidându-l atât pe Înaltul Septon, cât și pe propriul
lui frate, regele Aenys, sfărâmase înțelegerea delicată dintre Tronul de
Fier și Septul Stelat, astfel încât căsătoria lui Aegon cu Rhaena fusese
considerată alt scandal, care stârnise un pârjol peste Ținut, iar Stelele și
Săbiile preluaseră inițiativa, alături de vreo douăzeci de lorzi cucernici,
care se temeau de zei mai mult decât de regele lor. Prințul Aegon și
prințesa Rhaena fuseseră puțin cunoscuți printre oamenii de rând și-și
începuseră vizita regală fără dragoni (în mare parte pentru că Aegon nu
era încă un călăreț de dragoni), ceea ce-i lăsase vulnerabili în fața
gloatelor care-i atacaseră în Ținuturile Riverane.
Niciuna dintre condițiile acelea nu se aplica în ceea ce-i privea pe
Jaehaerysși pe Alysanne. Nu avea să existe nicio acuzare din partea
Septului Stelat: deși unii dintre Cei Mai Cucernici continuau să se
încrunte la tradiția targaryană a căsătoriilor între frați, actualul Înalt
Septon, „Înaltul Lingău” al septonuluiMoon, era serviabil și precaut,
nefiind înclinat să trezească dragoni adormiți. Ordinul Stelele și Săbiile
fusese desființat și scos în afara legii; doar la Zid, unde două mii de foști
Frați Săraci purtau acum veșmintele negre ale Rondului de Noapte, erau
suficient de mulți pentru a provoca necazuri, dacă ar fi intenționat s-o
facă. Iar regele Jaehaerys nu avea să repete greșeala fratelui său. El și
regina lui doreau să vadă Ținutul pe care-l cârmuiau, să-i afle nevoile în
mod direct, să-i întâlnească pe lorzi și să-i evalueze, să îngăduie să fie ei
înșiși văzuți de oamenii de rând și să le audă durerile… dar oriunde ar fi
mers, aveau să fie cu dragonii lor.
Din toate aceste considerente, Jaehaerys credea că Ținutul îi va
accepta căsătoria… totuși nu era un om care să se încreadă în șansă.
— Vorbele sunt ca vântul, a spus el consiliului său, însă vântul poate
să ațâțe un foc. Tatăl și unchiul meu au luptat cu oțelul și cu
foculîmpotriva vorbelor. Noi vom lupta cu vorbele împotriva vorbelor
și vom stinge focurile înainte să izbucnească.
Spunând asta, regele a trimis înaintea sa nu cavaleri și oșteni, ci
predicatori.
— Povestiți-le tuturor celor pe care-i întâlniți, i-a instruit Înălțimea
Sa, despre bunătatea Alysannei, despre firea ei bună și blândă, ca și
despre iubirea ei pentru toți cei din regatul nostru, puternici și umili
deopotrivă.
Șapte oameni au plecat la porunca sa: trei bărbați și patru femei. În
loc de spade și topoare, ei erau înarmați doar cu inteligența, curajul și
vorbele lor. Multe istorii au fost spuse despre călătoriile lor, iar isprăvile
aveau să le devină legende (crescând în decursul timpului, așa cum se
întâmplă cu toate legendele). Dintre cei șapte predicatori ce au pornit,
doar unul era cunoscut oamenilor de rând din Ținut – nimeni alta decât
regina Elinor însăși, Mireasa Neagră care-l găsise pe Maegor mort pe
Tronul de Fier. În straiele ei regale, care au devenit tot mai destrămate
și murdare odată cu trecerea zi- lelor, Elinor de Casa Costayne avea să
străbată Reach, oferind mărturii elocvente despre ticăloșia fostului rege
și despre bunătatea succesorilor lui. În ultimii ei ani de viață, renunțând
la orice pretenții de apartenență la nobilime, ea avea să se alăture
Credinței, urcând pe scara ierarhică și devenind până la urmă Maica
Elinor de la mănăstirea cea mare din Lannisport.
Numele celorlalți șase care au pornit pentru a vorbi în numele lui
Jaehaerys aveau, cu timpul, să devină la fel de faimoase ca ale reginei.
Trei erau septoni: șiretul septonBaldrick, învățatul septonRolloși
bătrânul și aprigul septonAlfyn, care-și pierduse ambele picioare cu ani
în urmă și era purtat peste tot într-o lectică. Femeile alese de tânărul
rege nu erau cu nimic mai puțin extraordinare. SeptaYsabel fusese
cucerită de regina Alysanne în vremea cât a slujit-o la Piatra Dragonului.
Micuța septăViolante era faimoasă pentru abilitățile de tămăduitoare. S-
a spus despre ea că a făcut miracole peste tot unde a mers. Din Vale a
sosit Maica Maris, care învățase generații de fete orfane într-o mănăstire
de pe o insulă din golful portului Gulltown.
În călătoriile întreprinse de ei prin Ținut, cei Șapte Propovăduitori au
vorbit despre regina Alysanne, despre cucernicia, generozitatea și
iubirea ei față de rege, fratele ei… însă pentru toți septonii, frații
cerșetori, cavalerii și lorzii cucernici care le contestau spusele, citând
pasaje din Steaua înȘapte Colțuri sau predicile înalților Septoni din
vechime, ei aveau un răspuns pregătit, unul pe care regele Jaehaerys
însuși îl meșteșugise înDebarcaderul Regelui, ajutat cu pricepere de
septonul Oswyckși (mai cu seamă) de septonul Barth. În anii ce au
urmat, atât Citadela, cât și Septul Stelat aveau să-l numească Doctrina
Excepționalismului.
Miezul său era simplu. Credința Celor Șapte fusese născută pe
dealurile vechiului Andalosși trecuse peste Marea Îngustă odată cu
andalii. Legile Celor Șapte, așa cum erau consemnate în textul sacru și
predate de septeși septoni în ascultare față de Tatăl Credincioșilor,
decreta că fratele nu trebuie să se culce cu sora și nici tatăl cu fiica ori
mama cu fiul, iar roadele unor asemenea împerecheri erau spurcăciuni,
detestate de zei. Toate lucrurile acestea le admiteau Excepționaliștii,
însă cu o excepție: Targaryenii erau diferiți. Rădăcinile lor nu erau în
Andalos, ci în Vechea Valyria, unde acționau alte legi și tradiții. Ajungea
să-i privești pentru a-ți da seama că nu erau precum ceilalți oameni;
ochii lor, părul, însăși ținuta lor le afirmau deosebirea. Iar ei zburau pe
dragoni. Ei singuri dintre toți oamenii din lume căpătaseră puterea de a
îmblânzi fiarele acelea înspăimântătoare, odată ce Urgia se abătuse
asupra Valyriei.
— Un singur zeu ne-a creat pe toți, andalii, valyrieniiși Primii
Oameni, proclama septonul Alfyn din lectica sa, dar nu ne-a făcut pe toți
la fel. Tot el a zămislit și leul, și zimbrul, care sunt animale nobile, însă a
trebuit să-l înzestreze pe unul cu anumite daruri, pe care nu le-a dat
celuilalt, iar leul nu poate trăi ca zimbrul, dar nici zimbrul nu poate trăi
ca leul. Pentru tine, ser, a te împerechea cu propria soră ar fi un păcat
amarnic… dar tu nu ești din sângele dragonilor, așa cum nici eu nu sunt.
Ei însă fac așa cum au făcut dintoideauna, și nu suntem noi cei care să-i
judecăm.
Legenda spune că istețul septonBaldrick a fost înfruntat într-un sătuc
de un cavaler rătăcitor voinic, cândva Frate Sărac, care i-a spus:
— Și dacă vreau să i-o trag și eu lui soră-mea, am slobozenia ta?
Septonul a zâmbit și a replicat:
— Du-te pe Piatra Dragonului și revendică un dragon. Dacă poți face
asta, ser, atunci eu însumi te voi căsători cu sora ta.
Toți cei care studiază istoria trebuie să se confrunte cu o dilemă. Când
privim trecutul și evenimentele ce s-au întâmplat cu atâta vreme în
urmă, putem spune că asta, sau asta, sau asta au fost cauzele celor
petrecute. Când privim însă evenimente din trecut care nu s-au
întâmplat, nu putem face decât presupuneri. Știm astfel că Ținutul nu s-
a ridicat împotriva regelui Jaehaerysși reginei Alysanne în anul 51 D.C.,
așa cum făcuse cu zece ani mai devreme împotriva lui Aegon și Rhaena.
Motivul însă pentru care n-a făcut-o este mult mai puțin sigur. Fără doar
și poate că tăcerea Înaltului Septon a transmis multe, iar lorzii și
oamenii de rând deopotrivă se săturaseră de războaie… totuși, dacă
vorbele aveau putere, indiferent dacă vântul ar fi bătut sau nu, cu
certitudine că și cei Șapte Propovăduitori au jucat un rol de seamă.
Deși regele era fericit alături de regina sa, iar Ținutul se bucura de
căsătoria lor, Jaehaerys nu se înșelase când presimțise că se va
confrunta cu o perioadă de încercări. După ce și-a alcătuit noul consiliu,
i-a împăcat pe lordul Rogar cu regina Alyssași a impus dări noi care să
reumple sipetele Coroanei, el a fost pus în fața problemei ce avea să se
dovedească cea mai spinoasă dintre cele de până atunci: sora sa,
Rhaena.
De când plecase de la LymanLannisterși Casterly Rock, Rhaena
Targaryen și Curtea ei ambulantă făcuseră propria lor vizită regală, la
Casele Marbrand de Ashemark, Reyne de Castamere, Lefford de Dintele
de Aur, Vance de Popasul Călătorului și, în cele din urmă, Piper de
Pinkmaiden. Indiferent unde ar fi ajuns însă, apăreau aceleași probleme.
— Toți mă primesc cu căldură la început, i-a spus fratelui ei când s-
au întâlnit după nunta lui, dar asta nu durează. Fie că nu sunt primită cu
brațele deschise, fie că brațele acelea sunt deschise prea larg. Ei
murmură despre costurile găzduirii mele și a alaiului meu, dar pe de altă
pane Dreamfyre îi captivează. Unii se tem de ea, mai mulți o doresc, iar
aceștia dinurmă mă neliniștesc în primul rând. Ei tânjesc după propriii
lor dragoni. Iar eu nu le voi da așa ceva, dar atunci… încotro să mă
îndrept?
— Vino aici, i-a propus regele. Întoarce-te la Curte.
— Și să trăiesc veșnic în umbra ta? Am nevoie de propria mea
reședință. Am nevoie de un loc unde niciun lord să nu mă poată
amenința, alunga sau cauza neplăceri celor pe care i-am luat sub
protecția mea. Am nevoie de domenii, de oameni și de un castel.
— Îți putem găsi domenii, a spus regele, și-ți putem construi un castel
— Toate domeniile au fost luate și toate castelele au fost ocupate, a
replicat Rhaena, totuși există unul la care am un drept… ba chiar un
drept mai mare decât al tău, frate. Eu sunt din sângele dragonilor. Vreau
căminul tatălui meu, locul unde m-am născut. Vreau Piatra Dragonului.
La cuvintele acelea, Înălțimea Sa n-a avut răspuns și a făgăduit doar
că se va gândi la rugămintea ei. Consilierii săi, când le-a prezentat
problema, au fost unanimi în a se opune să cedeze reginei-văduvă
castelul de scaun al Casei Targaryen, totuși niciunul n-a propus o soluție
mai bună.
După ce a reflectat, regele Jaehaerys s-a întâlnit din nou cu sora sa.
— Îți voi acorda Piatra Dragonului ca scaun, i-a spus el, pentru că nu
există un loc mai potrivit pentru cei din sângele dragonilor. Însă vei avea
atât insula, cât și castelul ca daruri din partea mea, nu ca drepturi ale
tale. Bunicul nostru a unit șapte regate în unul singur, cu foc și sânge. Eu
nu pot și nu vreau să fac două din unul, croindu-ți un regat separat. Ești
o regină din curtoazie, dar eu sunt regele și porunca mea este ascultată
de la Orașul Vechi, până la Zid… ca și în Piatra Dragonului. Suntem de
acord în această privință, sora mea?
— Ești într-atât de puțin sigur de tronul tău de fler, încât trebuie să-i
pui pe cei din propriul tău sânge să plece genunchiul înaintea ta, frate?
a replicat Rhaena. Așa să fie, atunci. Dă-mi Piatra Dragonului și încă ceva
și nu te voi mai tulbura niciodată.
— „Încă ceva“? a întrebat Jaehaerys.
— Pe Aerea. Vreau ca fiica mea să revină lângă mine.
— Bine, a încuviințat regele… poate prea pripit, fiindcă nu trebuie să
uităm că Aerea Targaryen, o fată de opt ani, era propria lui succesoare
la coroană, recunoscută ca atare, moștenitoarea Tronului de Fier.
Consecințele acelei decizii nu aveau să fie însă cunoscute decât abia
după mulți ani. Deocamdată cei doi frați au căzut la învoială și Regina
din Vest a devenit Regina din Est.
Anul a continuat fără alte crize sau încercări, iar Jaehaerysși Alysanne
au început să domnească în adevăratul sens al cuvântului. Dacă unii
membri ai Consiliului Restrâns au fost surprinși când regina a început
să participe la întâlnirile lor, ei și-au făcut cunoscute obiecțiile doar unul
altuia… și în scurt timp n-au mai făcut nici asta, fiindcă tânăra regină s-
a dovedit înțeleaptă, citită și inteligentă, un glas bine primit în orice
discuții.
Alysanne Targaryen avea amintiri fericite din copilăria ei, înainte ca
unchiul Maegor să ia coroana. În cursul domniei tatălui ei, Aenys, mama
ei, regina Alyssa, făcuse din Curte un loc splendid, unde abundau
cântecele, spectacolele și frumusețea. Muzicieni, saltimbanci și barzi se
întreceau pentru a câștiga favorurile ei și pe ale regelui. Vinuri de pe
Arbor curgeau ca apa la ospețele lor, sălile și curțile din Piatra
Dragonului răsunau de râsete, iar femeile de la Curte scânteiau în perle
și diamante. Curtea lui Maegor fusese un loc întunecat și sumbru, iar
regența oferise prea puțină schimbare, întrucât amintirile vremurilor
regelui Aenys erau dureroase pentru văduva lui, pe când lordul Rogar
avea o fire milităroasă și declarase odată că saltimbancii erau încă mai
puțin utili decât maimuțele, pentru că„atât unii, cât și ceilalți țopăie, fac
tumbe, se schimonosesc și zbiară, dar dacă un om este destul de
flămând, el poate mânca o maimuță”.
Regina Alysanne își amintea însă cu plăcere gloria de scurtă durată a
Curții tatălui ei și a decis ca Fortăreața Roșie să strălucească așa cum nu
mai strălucise niciodată, cumpărând tapiserii și covoare din Orașele
Libere și comandând fresce, statui și mozaicuri care să împodobească
sălile și odăile castelului. La porunca ei, oamenii din Garda Orașului au
trecut prin sită Fundătura Puricilor până l-au găsit pe Tom
Zdrăngănitorul, ale cărui cântecele batjocoritoare îi amuzaseră pe rege
și pe oamenii de rând în timpul Războiului pentru Mantiile Albe.
Alysanne l-a numit cântărețul Curții, primul dintre cei mulți care aveau
să se bucure de poziția aceea în deceniile următoare. Ea a adus apoi un
harpist din Orașul Vechi, o companie de saltimbanci din Braavos,
dansatori din Lysși l-a numit pe primul bufon din Fortăreața Roșie: un
bărbat gras, poreclit Jupâneasa, care se îmbrăca în straie femeiești și
care nu era văzut niciodată fără „copiii” lui din lemn, o pereche de
păpuși cioplite cu multă iscusință, care spuneau lucruri deșucheate.
Toate acestea i-au plăcut regelui Jaehaerys, totuși nimic nu i-a plăcut
mai mult decât cadoul pe care regina Alysanne i l-a făcut peste șapte
luni, când l-a anunțat că rămăsese grea.
 Nașteri,morți și trădări în timpul
domniei regelui JaehaerysÎntâiul

Jaehaerys Întâiul avea să se dovedească unul dintre regii cei mai

neobosiți care au stat vreodată pe Tronul de Fier. Vorbele lui Aegon
Cuceritorul au rămas celebre: oamenii de rând trebuiau să-și vadă la
răstimpuri regii și reginele, pentru ca să le poată înfățișa durerile și
nemulțumirile lor.
— Vreau ca ei să mă vadă, a declarat Jaehaerys când și-a anunțat
prima vizită regală la sfârșitul anului 51 D.C.
Multe altele aveau să urmeze de-a lungul anilor și deceniilor. În
timpul îndelungatei sale domnii, Jaehaerys avea să petreacă mai multe
zile și nopți ca oaspete al unui lord sau altul, sau ținând judecăți publice
în piețe de sate și târguri, decât în Piatra Dragonului și în Fortăreața
Roșie laolaltă. Iar de cele mai multe ori, Alysanne era împreună cu el, cu
dragonul ei argintiu zburând alături de fiara lui uriașă care lucea ca
bronzul.
Aegon Cuceritorul obișnuise să fie însoțit de până la o mie de cavaleri,
oșteni, rândași, bucătărese și alți slujitori. Deși asemenea alaiuri erau
fără doar și poate imagini mărețe, ele creau multe dificultăți pentru
lorzii ce erau onorați de vizitele regale. Era greu să găzduiești și să
hrănești atâția oameni, iar dacă regele dorea să meargă la vânătoare,
pădurile din preajmăaveau să fie secătuite de vânat. Până și lordul cel
mai avut se trezea adesea sărăcit până la plecarea regelui, cu beciurile
golite de vin, cămările goale și jumătate din slujnice purtând bastarzi în
pântece.
Jaehaerys era hotărât să procedeze altfel. În nicio vizită regală n-avea
să fie însoțit de mai mult de o sută de oameni; douăzeci de cavaleri, iar
restul oșteni și slujitori.
— Nu am nevoie să mă înconjur de spade, atâta timp cât îl călăresc
pe Vermithor, a spus el.
O suită mai mică îi îngăduia de asemenea să ajungă la lorzi mai
mărunți, ale căror castele nu fuseseră îndeajuns de încăpătoare pentru
a-l găzdui pe Aegon. Dorința lui era să vadă și să fie văzut în multe locuri,
dar să stea în fiecare mai puțin timp, astfel încât să nu ajungă niciodată
un oaspete detestat.
Prima vizită regală urma să fie scurtă, începând din domeniile
Coroanei la miazănoapte de Debarcaderul Regelui și înaintând doar
până la Valea lui Arryn. Jaehaerys dorea ca Alysanne să-l însoțească,
însă deoarece Înălțimea Sa era grea cu prunc, se temea ca drumul să nu
fie prea istovitor. Au început de la Stokeworth și Rosby, apoi au înaintat
pe coastă spre miazănoapte, până la Duskendale. Acolo, în vreme ce
regele a văzut docurile pentru construirea corăbiilor ale lordului
Darklyn și s-a bucurat de o după-amiază de pescuit, regina a condus
prima dintre Curțile femeilor, ce aveau să devină o parte importantă din
toate vizitele regale următoare. Doar femeile și fetele aveau dreptul să
participe la adunările acestea; indiferent de obârșie, toate erau
îndemnate să-și împărtășească temerile, grijile și speranțele cu tânăra
regină.
Totul s-a desfășurat fără incidente, până ce regele și regina au ajuns
la Iazul Fecioarelor, unde trebuiau găzduiți de lordul și de lady Mooton
vreme de două săptămâni, după care să traverseze Golful Crabilor spre
Wickenden, Gulltownși Vale. Orașul Iazul Fecioarelor era vestit până
departe pentru iazul lui cu apă dulce, unde, potrivit legendei, Florian
Bufonul o zărise întâia oară pe Jonquil scăldându-se, în Epoca Eroilor.
Ca mii de alte femei înaintea ei, regina Alysanne dorea să se scalde în
iazul lui Jonquil, despre ale cărui ape se spunea că aveau uimitoare
însușiri tămăduitoare. Cu multe veacuri în urmă, Lorzii de Iazul
Fecioarelor ridicaseră în jurul lui o baie comună din piatră, pe care o
încredințaseră unui ordin de surori sfinte. Niciun bărbat nu avea voie să
intre acolo, așa că atunci când regina a venit să se afunde în apele sacre,
era însoțită doar de doamnele ei de companie, de slujnice și de septe
(Edythși Lyra, care fuseseră alături de septaYsabel ca novice,
depuseseră recent jurământul pentru a deveni septe, sfințite în Credință
și devotate reginei).
Bunătatea micuței regine, tăcerea Septului Stelat și îndemnurile celor
Șapte Propovăduitori îi câștigaseră pe cei mai mulți Credincioși de
partea lui Jaehaerysși Alysanne… dar există întotdeauna unii care nu
vor fi mișcați, iar printre surorile ce îngrijeau Iazul Fecioarelor erau trei
asemenea femei, ale căror inimi erau împietrite de ură. Ele și-au spus
una celeilalte că apele sfinte vor fi pângărite pe vecie dacă regina se va
scălda acolo în timp ce purta în pântec „spurcăciunea” regelui. Regina
Alysanne abia își lepădase straiele, când au atacat-o cu pumnale pe care
le ascunseseră sub veșminte.
Din fericire, atacatoarele nu erau războinice și nu ținuseră seama de
curajul însoțitoarelor reginei. Deși dezbrăcate și vulnerabile, înțeleptele
n-au șovăit, ci au pășit între atentatoare și stăpâna lor. SeptaEdyth a fost
tăiată pe față, Prudence Celtigar a fost înjunghiată în umăr, iar
Rosamund Ball a primit în pântec un pumnal, care, după trei zile, i-a
adus moartea, însă niciunul dintre tăișurile ucigașe n-a atins-o pe
regină. Țipetele și zbieretele luptei i-au adus în goana mare pe
protectorii Alysannei, pentru că ser JoffreyDoggettși ser GylesMorrigen
păziseră intrarea în baia publică, fără să se fi gândit vreo clipă că
pericolul pândea înăuntru.
Garda Regelui a sfârșit repede cu atacatoarele, ucigându-le pe două
și capturând-o vie pe a treia pentru a fi descusută. Când a dezvăluit că
alte șase femei din ordinul ei ajutaseră la plănuirea agresiunii, dar nu
avuseseră și curajul de a mânui o armă, lordul Mooton a spânzurat-o pe
vinovată și poate că le-ar fi spânzurat și pe nevinovate, dacă n-ar fi
intervenit regina Alysanne însăși.
Jaehaerys a fost furios. Vizita în Vale a fost amânată și s-a revenit pe
dată în siguranța Cetățuii lui Maegor. Regina Alysanne urma să rămână
acolo până avea să nască, totuși experiența prin care trecuse a zguduit-
o și a pus-o pe gânduri.
— Am nevoie de o protectoare personală, i-a spus ea înălțimii Sale.
Cei Șapte ai tăi sunt loiali și bravi, dar sunt bărbați și există locuri unde
bărbații nu pot intra.
Regele n-a putut s-o contrazică. Chiar în seara aceea un corb a plecat
spre Duskendale, poruncindu-i noului lord Darklyn să o trimită la
Curtepe sora lui vitregă, bastarda JonquilDarke care-i încântase pe
spectatori în timpul Războiului pentru Mantiile Albe, când fusese
cavalerul misterios cunoscut doar ca Șarpele Stacojiu. Înveșmântată tot
în stacojiu, ea a sosit la Debarcaderul Regelui după câteva zile și a
acceptat cu plăcere numirea ca pavăză jurată a reginei. Cu vremea, avea
să fie cunoscută în Ținut ca Umbra Stacojie, într-atât de aproape își
păzea stăpâna.
La scurt timp după ce Jaehaerysși Alysanne s-au întors de la Iazul
Fecioarelor și regina s-a instalat în iatacul ei, din Capătul Furtunii a sosit
o veste minunată și neașteptată. Regina Alyssa rămăsese grea. Despre
regina-văduvă, care avea patruzeci și patru de ani, se crezuse că trecuse
de mult de vârsta la care mai putea naște, așa că sarcina aceea a fost
privită ca o minune. În Orașul Vechi, Înaltul Septon însuși a proclamat
că era o binecuvântare de la zei, „un dar de la Mama din Ceruri pentru o
mamă care suferise mult, și cu vitejie”.
În toiul bucuriei a existat însă și îngrijorare. Alyssa nu mai avea
robustețea din trecut; perioada de regență o istovise, iar a doua
căsătorie nu-i adusese fericirea la care nădăjduise cândva. Posibilitatea
unui copil a îmblânzit însă inima lordului Rogar, care și-a abandonat
mâniile și s-a căit pentru infidelități, după care a rămas alături de soția
lui. Alyssa însăși era temătoare, neuitând ultimul prunc pe care-l
născuse regelui Aenys, fetița Vaella care murise în leagăn.
— N-aș mai putea rezista încă o dată la așa ceva, i-a spus soțului ei.
Mi-ar sfâșia inima.
Însă copilul, când s-a născut în anul următor, avea să se dovedească
viguros și sănătos, un băiat voinic și roșu la față, care se născuse cu un
smoc de păr negru ca pana corbului și „un zbieret ce putea fi auzit din
Dorne până la Zid”. Lordul Rogar, care abandonase de mult orice
speranțe de a avea urmași de la Alyssa, și-a numit fiul Boremund.
Dar zeii dăruiesc și dureri, nu doar bucurii. Cu mult înainte ca mama
ei să nască, regina Alysanne a născut ea însăși un fiu, un băiat pe care l-
a numit Aegon, pentru a-l cinsti atât pe Cuceritor, cât și pe fratele ei
pierdut și mult deplâns, prințul neîncoronat. Întregul Ținut a mulțumit
cerului, în frunte cu Jaehaerys, însă tânărul prinț se născuse timpuriu.
Micuțși fragil, el a murit după numai trei zile. Regina Alysanne a fost atât
de îndurerată, încât maesterii s-au temut și pentru viața ei. De atunci, ea
a pus mereu moartea fiului ei pe seama femeilor care o atacaseră la
IazulFecioarelor. Dacă i s-ar fi îngăduit să se scalde în apele
tămăduitoare ale iazului lui Jonquil, spunea ea, atunci prințul Aegon ar
fi trăit.
Nemulțumirile chinuiau și Piatra Dragonului, unde Rhaena
Targaryen își instalase propria Curte micuță. Așa cum făcuseră cu
Jaehaerysînainte, lorzii vecini au început s-o viziteze, însă Regina din Est
nu era ca fratele ei. Mulți au fost primiți cu răceală, iar alții au trebuit să
plece fără să le fi fost acordată o audiență.
Nici reunirea reginei Rhaena cu fiica ei Aerea nu se desfășurare cu
bine. Prințesa nu-șiamintea mama și nici regina n-o cunoștea pe copilă.
De altfel nu avea niciun fel de dragoste pentru copii în general. Lui Aerea
îi plăcuse forfota din Fortăreața Roșie, cu lorzi și lady și soli din ținuturi
străine și ciudate care veneau și plecau întruna, cu cavaleri ce se
antrenau în curți diminețile, cu menestreli, saltimbanci și bufoni care
făceau șotii serile, ca și hărmălaia, pitorescul și agitația din
Debarcaderul Regelui, aflat imediat dincolo de ziduri. Ea iubise de
asemenea atenția ce se revărsa asupra ei ca moștenitoare a Tronului de
Fier. Lorzi nobili, cavaleri galanți, cameriste, spălătorese și rândași
deopotrivă o lăudaseră, o iubiseră și se întrecuseră între ei pentru a-i
câștiga favorurile, iar ea fusese capul unui grup de fete tinere, nobile și
umile, care terorizase castelul.
Iar toate acelea îi fuseseră luate când mama o adusese în Piatra
Dragonului, în pofida vrerii ei. Prin comparație cu Debarcaderul
Regelui, insula era banală, plicticoasă, somnolentă și tăcută. În castel nu
existau fete de vârsta Aereeiși nici nu i se îngăduia să se amestece
printre fetele pescarilor din satul de dincolo de ziduri. Mama îi era o
străină, uneori severă, iar alteori sfioasă, dedată timp îndelungat
propriilor gânduri, iar femeile ce o înconjurau nu păreau defel
interesate de Aerea. Dintre toate, prințesa s-a deschis doar spre
ElissaFarman de pe Insula Frumoasă, care îi povestea din aventurile ei
și care i-a promis c-o va învăța să navigheze. Nici lady Elissa nu era însă
mai fericită în Piatra Dragonului, fiindcă ducea dorul întinselor ei mări
apusene și pomenea adesea de revenirea acolo.
— Să mă iei cu tine, ii spunea atunci prințesa Aereași ElissaFarman
izbucnea în râs.
Cu toate acestea, în Piatra Dragonului exista ceva ce Debarcaderul
Regelui nu prea avea: dragoni.În citadela mare de sub umbra Muntelui
Dragonului, alți dragoni se nășteau la fiecare soroc al lunii, sau cel puțin
așa părea. Toate ouăle depuse de Dreamfyre pe Insula Frumoasă
eclozaserădupă ce ajunseseră pe Piatra Dragonului, iar Rhaena
Targaryen avusese grijă ca fiica ei să-i cunoască pe dragoni.
— Alege-ți unul și fă-l al tău! a îndemnat-o regina. Și într-o bună zi
vei zbura.
În curți existau de asemenea și dragoni mai mari, iar dincolo de ziduri
erau dragoni sălbatici, care evadaseră din castel și-și făcuseră sălașuri
în grote ascunse de pe versantul opus al muntelui. Prințesa Aerea îi știa
pe Vermithorși Silverwing din timpul pe care-l petrecuse la Curte, dar
nu i se îngăduise niciodată să se apropie prea mult de ei. Aici însă îi
putea vedea pe dragoni oricât de des ar fi vrut: cei abia ieșiți din găoace,
cei tineri, Dreamfyre a mamei… și pe cei mai mari dintre toți, Balerionși
Vhagar, uriași, bătrâni peste poate și somnoroși, dar încă înfricoșători
atunci când se trezeau, se foiau și-și deschideau aripile.
În Fortăreața Roșie, Aerea își iubise calul, copoii de vânătoare și
prietenele. În Piatra Dragonului, dragonii au devenit prietenii ei…
singurii prieteni, cu excepția ElisseiFarman… și fata a început să numere
zilele până când putea să încalece pe unul și să zboare hăt departe.
Regele Jaehaerys a reușit să-și facă vizita prin Valea lui Arryn în anul
52 D.C., oprindu-se la Gulltown, Runestone, Redfort, Castelul Longbow,
Casa Inimii și Porțile Lunii, înainte de a zbura cu Vermithor în sus pe
Lancea Uriașului până la Eyrie, așa cum făcuse regina Visenya în timpul
Cuceririi. Regina Alysanne l-a însoțit în unele dintre călătoriile acelea,
dar nu în toate; încă nu-și recăpătase pe de-a întregul puterile după
naștere și după amărăciunea care-i urmase. Cu toate acestea, prin
intermediul ei a fost aranjată logodna dintre lady Prudence Celtigar și
lordul Grafton de Gulltown. De asemenea, Înălțimea Sa a condus o Curte
a femeilor la Gulltownși a doua la Porțile Lunii; cele auzite și aflate aveau
să schimbe legile din cele Șapte Regate.
 În ziua de azi oamenii amintesc adesea de legile reginei Alysanne, dar
formularea aceea este neglijentă și incorectă. Înălțimea Sa nu avea
niciun fel de putere să promulge legi, să emită decrete, să facă
proclamații sau să anunțe sentințe. Este o eroare să vorbim despre ea
așa cum am putea vorbi despre reginele Cuceritorului, Rhaenys și
Visenya, totuși tânăra regină a avut o influență uriașă asupra regelui
Jaehaerys, iar când ea vorbea, el o asculta… așa cum a făcut la
întoarcerea lor din Valea lui Arryn.
Curțile femeilor au atras atenția Alysannei asupra situației văduvelor
din cele Șapte Regate. Mai cu seamă pe timp de pace, nu era ceva
neobișnuit ca un bărbat să trăiască mai mult decât soția cu care se
însurase in tinerețe, întrucât majoritatea bărbaților tineri mureau pe
câmpul de bătălie, iar majoritatea femeilor tinere mureau în patul unde
nășteau. Indiferent dacă erau nobili sau de rând, bărbații rămași văduvi
în felul acela se însurau de multe ori din nou, iar a doua soție era privită
cu ură de copiii primei neveste. Deoarece nu existau niciun fel de
legături afective, la moartea bărbatului urmașii lui nu ezitau s-o alunge
pe văduvă din casă, lăsând-o într-o stare de sărăcie lucie; în cazul
lorzilor, moștenitorii lor o puteau lipsi pur și simplu de toate
prerogativele, veniturile și slujitorii, reducând-o astfel la statutul unei
chiriașe.
Pentru a îndrepta toate acestea, regele Jaehaerys a promulgat în anul
52 D.C Legea Văduvei, reafirmând dreptul fiului sau fiicei celei mai mari
(acolo unde nu exista un fiu) de a moșteni, dar cerându-le
moștenitorilor să le ofere văduvelor supraviețuitoare aceleași condiții
de care se bucuraseră înainte de moartea soților lor. Văduva unui lord,
indiferent dacă era a doua, a treia sau altă nevastă, nu mai putea fi
alungată din castelul lui și nici lipsită de slujitori, haine și venituri.
Aceeași lege însă le interzicea bărbaților să-i dezmoștenească pe copiii
de la o primă soție, pentru a înzestra o soție ulterioară sau pe copii ei cu
pământurile, reședințele sau proprietățile lor.
Construirea a fost cealaltă preocupare a regelui în anul acela. Munca
a continuat la Groapa Dragonului, iar Jaehaerys a vizitat deseori
șantierul pentru a vedea progresul cu propriii lui ochi. Pe când călărea
însă de la Dealul lui Aegon spre Dealul lui Rhaenys, Înălțimea Sa a
observat și starea lamentabilă în care se afla orașul său. Debarcaderul
Regelui crescuse prea repede, cu case, prăvălii, maghernițe și bojdeuci
apărând precum ciupercile după o ploaie zdravănă. Străzile erau
înguste, întunecoase și murdare, cu casele atât de apropiate între ele,
încât puteai trece de pe o fereastră în casa de vizavi. Ulițele se
încolăceau ca niște șerpi beți. Noroiul, bălegarul și conținutul oalelor de
noapte erau la tot pasul.
— Mi-aș dori să pot goli orașul de oameni, să-l dărâm și să-l
reconstruiesc complet, a declarat regele consiliului său.
Întrucât nu dispunea nici de forța de muncă, nici de banii necesari
pentru o astfel de lucrare masivă, Jaehaerys a făcut ce a putut. Ulițele
aufost lărgite, îndreptate și pietruite acolo unde era posibil. Bojdeucile
și șandramalele cele mai mizerabile au fost demolate. A fost construită
o piață centrală măreață, în care s-au plantat arbori, pe sub care se
întindeau tarabe și prăvălii. Din punctul acela central porneau străzi
lungi și largi, drepte ca sulițele: Calea Regelui, Calea Zeilor, Calea
Surorilor, Calea Apei Negre (sau Calea Noroiului, așa cum au redenumit-
o iute oamenii de rând). Nimic din toate acelea n-a putut fi săvârșit peste
noapte; munca avea să continue vreme de ani, ba chiar decenii, însă
totul a început în anul 52 D.C., la porunca regelui Jaehaerys.
Costul reconstruirii orașului n-a fost neînsemnat și a supus la alte
presiuni vistieria Coroanei. Dificultățile au fost sporite de creșterea
nepopularității Lordului Aerului, RegoDraz. În scurt timp, maestrul
pentoshi al banilor devenise la fel de detestat ca predecesorul său, deși
din cu totul alte motive. Se spunea despre el că era corupt și că fura aurul
regelui pentru a-și umple propriile pungi, o acuzație pe care lordul Rego
a tratat-o cu dispreț.
— De ce ar trebui să fur de la rege? Sunt de două ori mai bogat decât
el.
Se mai spunea de asemenea că era păgân, fiindcă nu-i venera pe
CeiȘapte. Mulți zei ciudați sunt adulați în Pentos, însă despre Draz se
știa că nu-l venera decât pe unul, un idol mărunt al casei, care semăna
cu o femeie însărcinată, cu sânii doldora și cap de liliac.
— Ea este singurul zeu de care am nevoie, era singurul lui răspuns în
privința aceea.
 Despre Draz se mai spunea că era metis, o afirmație pe care n-o putea
nega, fiindcă toți pentoshi sunt parte andaliși parte valyrieni, amestecați
cu sclavi și cu popoare mai vechi, de mult uitate. Mai mult ca orice,
lumea îl ura pentru averea pe care nu catadicsea s-o tăinuiască, ci o etala
sfidător prin veșmintele-i de mătase, inelele cu rubine și palanchinul
aurit.
Nici chiar dușmanii lordului RegoDraz nu puteau contesta că era un
maestru al banilor iscusit, însă dificultățile cauzate de plățile pentru
terminarea Gropii Dragonului și reconstruirea Debarcaderului Regelui
puneau la încercare până și abilitățile lui. Impozitele puse pe mătase,
mirodenii și crenelări nu puteau face față, așa că lordul Rego a impus
fără chef o nouă dare: oricine intra sau ieșea din oraș trebuia să
plătească o sumă care era colectată de străjerii de la porțile orașului.
Dări suplimentare au fost puse pe cai, asini, măgari și boi, iar pentru
căruțe și cotigi se plătea cel mai mult. Ținând seama de traficul zilnic și
intens care era la intrarea și la ieșirea din Debarcaderul Regelui, birul
porții s-a dovedit extrem de profitabil, aducând bani suficienți pentru a
face față nevoilor… dar cu un cost considerabil pentru RegoDraz însuși,
întrucât mormăielile împotriva lui s-au înzecit.
Vara lungă, recoltele bogate și pacea și prosperitatea atât în Ținut, cât
și în afara hotarelor sale au ajutat totuși la știrbirea tăișului
nemulțumirii și, pe măsuri ce anul s-a apropiat de sfârșit, Alysanne i-a
dat regelui o veste splendidă.Înălțimea Sa era din nou însărcinată. De
data aceasta, a jurat regina, niciun dușman nu se va apropia de ea.
Planurile pentru a doua vizită regală fuseseră deja făcute și anunțate,
înainte ca starea reginei să devină cunoscută. Deși Jaehaerys a hotărât
imediat că va rămâne lângă soția lui până la nașterea pruncului,
Alysanne n-a vrut să audă de așa ceva. A insistat ca regele să plece.
Iar el i-a dat ascultare. Venirea anului nou l-a văzut pe Jaehaeryssuind
din nou în văzduh pe Vermithor, de data aceasta spre Ținuturile
Riverane. Vizita regală a început cu o ședere în Harrenhal, ca oaspete al
noului lord de acolo, MaegorTowers, în vârstă de nouă ani. Regele și
suita lui au trecut apoi pe la Riverrun, Castelul Ghindei, Pinkmaiden,
Atrantași Septul de Piatră. La cererea reginei Alysanne, lady Jennis
Templeton a călătorit cu regele, pentru a ține Curți ale femeilor la
Riverrunși Septul de Piatră în locul ei.Alysanne a rămas în Fortăreața
Roșie, conducând întâlnirile consiliului în absența regelui și acordând
audiențe de pe un scaun din catifea, la picioarele Tronului de Fier.
Pe când Înălțimea Sa înainta în sarcină, de cealaltă parte a Golfului
Apei Negre, peste Defileu, o altă femeie năștea alt copil, a cărui sosire pe
lume, deși mai puțin băgată în seamă, cu timpul avea să se dovedească
de o importanță uriașă pentru Westeros și mările din jurul său. Pe insula
Driftmark, fiul cel mai mare al lui Daemon Velaryon a devenit tată
pentru întâia oară, când doamna lui i-a dăruit un băiat chipeșși sănătos.
Copilul a fost numit Corlys, după stră-străunchiul care slujise cu atâta
noblețe ca Lord Comandant al primei Gărzi a Regelui, dar în anii
următori, cei din Westeros aveau să-l cunoască mai bine după porecla
sa: Șarpele Mărilor.
Copilul reginei Alysanne s-a născut la scurt timp după aceea. Asta s-
a întâmplat în luna a șaptea a anului 53 D.C., iar de data aceasta a fost o
fată puternică și sănătoasă, care a fost numită Daenerys. Regele a
primitvestea pe când se afla în Septul de Piatră. El a încălecat pe
Vermithorși a revenit imediat la Debarcaderul Regelui. Deși Jaehaerys
sperase ca un alt fiu să-i urmeze pe Tronul de Fier, a fost limpede că și-
a iubit la nebunie fiica din prima clipă când a luat-o în brațe. Tot Ținutul
s-a bucurat de asemenea de mica prințesă… mai puțin Piatra
Dragonului.
Aerea Targaryen, fiica lui Aegon Neîncoronatul și a surorii sale
Rhaena, avea unsprezece ani și fusese moștenitoarea Tronului de Fier
de câtă vreme ținea minte (mai puțin în cele trei zile dintre nașterea și
moartea prințului Aegon). Era o fată exuberantă, cu voință puternică și
limbă îndrăzneață, încântată de atenția care i se acorda în calitate de
viitoare regină, și n-a fost mulțumită când s-a pomenit înlocuită de
prințesa nou-născută.
Probabil că și mama ei, regina Rhaena, a împărtășit aceleași
sentimente, dar a rămas tăcută și n-a suflat niciun cuvânt în această
privință, nici chiar celor mai apropiate confidente. La momentul acela,
avea destule necazuri personale în propriul castel, deoarece între ea și
iubita ei ElissaFarman se căscase o prăpastie. Întrucât fratele ei, lordul
Franklyn, refuzase să-i acorde orice parte din veniturile Insulei
Frumoase, Elissa îi ceruse reginei-văduvă aur pentru a-și construi o
corabie nouă în docurile de pe Driftmark, o ambarcațiune mare și iute,
menită să navigheze până la Marea Apusului.Rhaena o refuzase.
— Nu aș putea suporta să mă părăsești, a spus ea.
Lady Elissa a auzit însă doar „Nu“.
Călăuziți de cunoașterea istoriei, putem acum examina trecutul și
vedea că toate semnele existau, desigur, semne amenințătoare ale unui
viitor dificil, dar nici chiar arhimaesterii Conclavului n-au deslușit
nimic, când au reflectat la anul ce se apropia de sfârșit. Nici măcar unul
dintre ei nu și-a dat seama că noul an avea să se numere printre cei mai
întunecați din lunga domnie a lui JaehaerysÎntâiul, un an atât de marcat
de moarte, dezbinare și dezastru, încât maesteriiși oamenii de rând
deopotrivă aveau să-l numească Anul Străinului.
Prima moarte din 54 D.C. a sosit la numai câteva zile după sărbătorile
ce marcaseră sosirea noului an: septonul Oswyck a murit în somn. Era
bătrân și destul de bolnav de ceva vreme, totuși stingerea lui a coborât
un lințoliu peste Curte. Într-un moment când regina regentă, Mâna
Regelui și Credința se opuseseră căsătoriei dintre Jaehaerysși Alysanne,
Oswyck fusese de acord să oficieze ritualurile pentru ei, iar curajul său
nu fuseseuitat. La cererea regelui, rămășițele i-au fost înhumate pe
Piatra Dragonului, acolo unde slujise atât de mult și atât de loial.
Fortăreața Roșie era încă în doliu când a sosit următoarea lovitură,
deși la momentul acela a părut o ocazie pentru sărbătoare. Un corb sosit
din Capătul Furtunii a adus un mesaj uimitor. Regina Alyssa era din nou
însărcinată, la vârsta de patruzeci și șase de ani.
— O a doua minune, a declarat Marele Maester Benifer când l-a
anunțat vestea pe rege.
Septonul Barth, care preluase îndatoririle lui Oswyck după moartea
acestuia, a fost mai rezervat. El a avertizat că Înălțimea Sa nu-și revenise
niciodată pe deplin după nașterea lui Boremundși a întrebat dacă ar mai
fi avut destulă putere să poarte altă sarcină până la termen. Rogar
Baratheon era însă în culmea fericirii față de posibilitatea altui fiu și nu
întrevedea nicio dificultate. Soția lui născuse șapte copii, a insistat el. De
ce n-ar fi născut și un al optulea?
În Piatra Dragonului probleme de alt soi se apropiau de punctul
critic. Lady ElissaFarman nu mai putea suporta viața pe insulă și i-a spus
reginei Rhaena că auzise chemarea mării; sosise vremea să plece.
Nefiind o femeie care să-și trădeze sentimentele, Regina din Est a primit
știrea cu chip împietrit.
— Te-am rugat să stai, a replicat ea. Nu te voi implora. Dacă trebuie
să pleci, pleacă.
Prințesa Aerea nu avea totuși stăpânirea de sine a mamei ei. Când
lady Elissa a venit să-și ia rămas-bun, fata a izbucnit în plâns și i s-a prins
de un picior, rugând-o să rămână sau, dacă nu putea, s-o ia și pe ea.
— Vreau să fiu cu tine, a spus Aerea. Vreau să navighez pe mări și să
am aventuri.
Ni se spune că lady Elissa a vărsat de asemenea o lacrimă, dar a
împins-o cu blândețe pe prințesă la o parte și i-a spus:
— Nu, copilă, locul tău este aici.
ElissaFarman a plecat spre Driftmark în dimineața următoare. De
acolo s-a îmbarcat peste Marea Îngustă către Pentos. După aceea a mers
pe uscat până la Braavos, ai cărui constructori de corăbii erau mai
faimoși, însă Rhaena Targaryen și prințesa Aerea nu avuseseră habar
care va fi destinația ei finală. Regina credea că ea se oprise pe Driftmark.
Lady Elissa avea însă motive întemeiate să pună o distanță cât mai mare
întreea și regină. La două săptămâni după plecarea ei, ser Merrell
Bullock, care continua să fie comandantul garnizoanei castelului, a adus
înaintea Rhaenei trei rândași îngroziți și pe paznicul curții dragonilor.
Lipseau trei ouă de dragon, iar o căutare de câteva zile nu a dus la
găsirea lor. După ce i-a interogat îndeaproape pe toți cei care aveau
acces la dragoni, ser Merrell a fost convins că lady Elissa plecase cu
ouăle.
Dacă trădarea aceea din partea unei persoane pe care o iubise a rănit-
o pe Rhaena Targaryen, ea și-a ascuns bine sentimentele, dar nu și furia.
I-a poruncit lui ser Merrell să-i chestioneze încă și mai aspru pe toți
rândașii. Când interogatoriile lui s-au dovedit nerodnice, ea l-a mazilit
din funcție și l-a alungat din Piatra Dragonului, împreună cu fiul său, ser
Alyn, și cu o duzină de alți bărbați care i s-au părut necurați. Rhaena a
ajuns chiar să-l cheme pe soțul ei, AndrowFarman, cerând să știe dacă
fusese părtaș la fapta surorii lui. Negările lui n-au făcut decât să
amplifice mânia reginei, iar răcnetele lor au putut fi auzite răsunând
prin sălile Pietrei Dragonului. Rhaena a trimis oameni la Driftmark, care
n-au aflat decât că lady Elissa se îmbarcase către Pentos. Regina a trimis
oameni la Pentos, dar acolo dispăreau toate urmele.
Abia atunci Rhaena Targaryen a încălecat pe Dreamfyreși a zburat la
Fortăreața Roșie, ca să-și informeze fratele despre cele petrecute.
— Elissa nu iubea dragonii, i-a spus ea regelui. Ea dorea doar aur ca
să construiască o corabie. Va vinde ouăle, care valorează…
— … cât o flotă întreagă.
Jaehaerys își primise sora în salonul său, avându-l ca martor doar pe
Marele Maester Benifer, care să consemneze ce se vorbea.
— Dacă ouăle acelea se vor deschide, a adăugat regele, în lume va
exista și un alt stăpân al dragonilor, unul care nu va fi din Casa noastră.
— Poate că nu se vor deschide, a spus Benifer. Poate că asta nu se
poate face departe de Piatra Dragonului. Căldura… se știe că unele ouă
de dragon se pietrifică pur și simplu.
— Atunci un negustor de mirodenii din Pentos se va trezi
proprietarul a trei pietroaie foarte scumpe, a zis Jaehaerys. Altfel însă…
ieșirea din găoace a trei pui de dragon nu-i ceva care să poată fi tăinuit
cu ușurință. Oricine va fi cel care-i are va dori să se fălească. Noi trebuie
să avem ochi și urechi în Pentos, Tyrosh, Myrși toate Orașele Libere. Să
oferim recompense pentru orice informație despre dragoni.
— Ce vrei să faci? l-a întrebat Rhaena.
— Ce trebuie să fac. Ce trebuie să faci și tu. Să nu crezi că te-ai spălat
pe mâini în privința asta, draga mea surioară. Ai vrut Piatra Dragonului
și ți l-am dat, iar tu ești cea care ai adus-o acolo pe femeia aia. Pe hoața
aia.
Domnia îndelungată a lui Jaehaerys Targaryen Întâiul a fost pașnică,
în mare parte; războaiele pe care le-a purtat au fost puține și scurte. Să
nu-lconfundăm totuși pe Jaehaerys cu tatăl său, Aenys. În el n-a existat
nimic slab, nimicșovăielnic, așa cum Rhaenași Marele Maester Benifer
au văzut atunci, când regele a continuat, spunând:
— Dacă dragonii vor apărea, oriunde între Ținut și Yi Ti, vom cere să
ne fie înapoiați. Ne-au fost furați și sunt ai noștri de drept. Iar dacă
cererea ne va fi refuzată, atunci ne vom duce să-i luăm. Îi vom aduce
înapoi dacă vom putea, sau îi vom ucide dacă asta nu va fi posibil. Niciun
pui de dragon nu le poate face față lui Vermithorși Dreamfyre.
— Dar Silverwing? a întrebat Rhaena. Sora noastră…
—… n-a avut niciun rol aici. N-o voi pune în ghearele primejdiei.
Regina din Est a zâmbit atunci.
— Ea este Rhaenys și eu sunt Visenya. Nicicând nu am gândit altfel.
— Înălțimea Ta vorbește despre purtarea unui război peste Marea
îngustă, a rostit Marele Maester Benifer. Costurile…
— … vor trebui suportate. Nu voi îngădui renașterea Valyriei.
Închipuie-ți ce ar face triarhii din Volantis cu dragonii. Să ne rugăm să
nu se ajungă niciodată la așa ceva.
Iar prin cuvintele acelea Înălțimea Sa a pus capăt întâlnirii,
avertizandu-i pe ceilalți să nu vorbească nimănui despre ouăle
dispărute.
— Nimeni nu trebuie să știe despre asta decât noi trei.
Era însă prea târziu pentru precauția aceea. Pe Piatra Dragonului,
furtul era știut de toți, chiar și de pescari. Iar pescarii, după cum se știe,
călătoresc pe alte insule și astfel rumoarea sa întins. Acționând prin
intermediul maestrului pentoshi al banilor, care avea agenți în toate
porturile, Benifer a trimis vorbă peste Marea Îngustă așa cum poruncise
regele… „plătind bani buni unor oameni răi” (în cuvintele lui RegoDraz)
pentru orice informații despre ouă de dragoni, dragoni sau
ElissaFarman. Iscoade, informatori, curteni și curtezane au produs sute
de rapoarte, dintre care vreo douăzeci s-au dovedit prețioase pentru
Tronul de Fier din alte motive… însă despre ouăle de dragoni nu s-a aflat
nimic valoros.
Știm acum că lady Elissa s-a îndreptat spre Braavos după ce a
debarcat în Pentos, deși nu înainte de a-și schimba numele. După ce
fusese alungată de pe Insula Frumoasă și dezmoștenită de fratele ei
lordul Franklyn, ea și-a născocit propriul nume de bastardă, spunându-
și AlysWesthill. Sub identitatea aceea a reușit să capete o audiență la
Lordul Mării din Braavos. Menajeriei sale i se dusese vestea până
departe și Lordul Mării a fost încântat să cumpere ouăle de dragon.
Elissa a încredințat Băncii de Fier aurul pe care l-a primit în schimbul
ouălor și l-a folosit după aceea pentru a finanța construirea
Urmăritoarei soarelui, corabia la care visase de atâția ani.
Nimic din toate acestea nu se știa însă pe atunci în Westeros și în
scurt timp regele Jaehaerys s-a trezit asediat de altă grijă. În Septul
Stelat din Orașul Vechi, Înaltul Septon s-a prăbușit pe când suia scara
spre iatacul său și a murit înainte să fi căzut până la treapta cea mai de
jos. În tot Ținutul, clopotele din toate septele au bătut îndurerate.
Părintele Credinței plecase să se alăture Celor Șapte.
Dar regele nu avea timp pentru rugăciuni sau jelanie. De îndată ce
Preacucemicia Sa avea să fie înhumat, Cei Mai Cucernici aveau să se
reunească în Septul Stelat pentru a-i alege succesorul, iar Jaehaerysștia
prea bine că pacea Ținutului depindea de continuarea de către noul ales
a politicilor predecesorului său. Regele avea propriul lui candidat
pentru coroana de cristal: septonul Barth, care sosise pentru a se îngriji
de biblioteca din Fortăreața Roșie și devenise unul dintre sfetnicii lui cei
mai de încredere. Barth însuși a avut nevoie de jumătate de noapte
pentru a-l convinge pe înălțimea Sa asupra nebuniei alegerii sale; el era
prea tânăr, prea puțin cunoscut, prea neortodox în opinii și nu făcea nici
măcar parte dintre Cei Mai Cucernici. Nu avea nicio speranță de a fi ales.
Jaehaerys avea nevoie de alt candidat, unul mai acceptabil pentru frații
săi de Credință.
Regele și lorzii din consiliu au căzut totuși de acord într-o privință:
trebuiau să facă tot ce era necesar pentru a se asigura că nu va fi ales
septonul Mattheus. Perioada pe care acesta o petrecuse în Debarcaderul
Regelui lăsase în urmă destulă neîncredere și Jaehaerys nu putea nici să
uite, nici să-i ierte cuvintele rostite la porțile Pietrei Dragonului.
RegoDraz a sugerat că unele mite bine plasate ar putea produce
rezultatul dorit.
— Dacă împrăștiem destul aur printre Cei Mai Cucernici, mă vor
alege pe mine, a chicotit el, deși n-aș dori funcția aceea.
Daemon Velaryon și QarlCorbray erau partizanii unei demonstrații
de forță, deși lordul Daemon dorea să-și trimită flota, pe când lordul
Qarl s-a oferit să conducă o oaste. Cocoșatul maestru al legilor Albin
Massey s-a întrebat dacă n-ar fi fost posibil ca septonul Mattheus să
sufere aceeași soartă ca Înaltul Septon care le adusese atâtea necazuri
lui Aenysși Maegor: o moarte neașteptată și misterioasă. Septonul
Barth, Marele Maester Beniferși regina Alysanne au fost îngroziți de
toate propunerile acelea, iar regele le-a respins de la bun început. În
locul lor, a decis ca el și regina să meargă de îndată la Orașul Vechi.
Preacucernicia Sa fusese un slujitor credincios al zeilor și un prieten de
nădejde al Tronului de Fier, așa încât era firesc ca ei să fie acolo și să
asiste la funeraliile lui.
Unicul mod prin care puteau ajunge în Orașul Vechi la timp era pe
aripile dragonilor.
Toți lorzii din consiliu, până și septonul Barth, au fost neliniștiți de
ideea ca regele și regina să meargă singuri în Orașul Vechi.
— Printre frații mei mai sunt unii care nu-l iubesc pe Înălțimea Ta, a
spus Barth.
Lordul Daemon i-a dat dreptate și i-a amintit lui Jaehaerys despre
cele întâmplate cu regina la Iazul Fecioarelor. Când regele a insistat că
va beneficia de protecția Casei Hightower, au fost schimbate priviri
îngrijorate.
— Lordul Donnel este intrigant și ranchiunos, a spus Manfryd
Redwyne. Eu n-am încredere în el și nici Înălțimea Ta n-ar trebui să aibă.
El face ceea ce crede că-i cel mai bine pentru sine, pentru Casa sa și
pentru Orașul Vechi și nu-i pasă câtuși de puțin de alții sau de altele. Nici
chiar de regele lui.
— Atunci trebuie să-l conving că ceea ce este cel mai bine pentru
regele lui este cel mai bine pentru el, pentru Casa lui și pentru Orașul
Vechi, a zis Jaehaerys. Cred că pot face asta.
A pus apoi capăt discuțiilor și a poruncit să fie aduși dragonii.
Chiar și pentru un dragon, zborul de la Debarcaderul Regelui la
Orașul Vechi este lung. Regele și regina au făcut două popasuri, o dată
la Podul Amar și o dată la Highgarden, odihnindu-se peste noapte și
ținând sfat cu lorzii lor. Lorzii din consiliu insistaseră să ia totuși cu ei
un minimum de protecție. Ser JoffreyDoggett a zburat cu Alysanne, iar
Umbra Stacojie, JonquilDarke, a zburat cu Jaehaerys, pentru a echilibra
greutatea pe care o purta fiecare dragon.
Apariția neașteptată a lui Vermithorși Silverwing deasupra Orașului
Vechi a adus mii de oameni pe străzi, care se holbau și arătau cu degetul.
Vestea sosirii lor nu fusese anunțată din vreme și mulți din oraș s-au
speriat, întrebându-se ce ar putea însemna asta… și poate niciunul mai
mult ca septonul Mattheus, care a pălit când a fost înștiințat. Jaehaerys
a coborât cu Vermithor în piața mare de marmură din fața Septului
Stelat, dar regina sa a fost cea care i-a făcut pe orășeni să icnească atunci
când Silverwing s-a lăsat chiar pe Turnul înalt, iar bătăile aripilor lui au
ațâțat flăcările faimosului său far.
Deși funeraliile Înaltului Septon erau aparent scopul vizitei lor,
Preacucernicia Sa fusese deja înhumat în criptele de sub Septul Stelat
până la sosirea regelui și a reginei. Jaehaerys a rostit totuși un panegiric,
adresându-se unei mulțimi uriașe de septoni, maesteriși oameni de
rând strânși în piața cea mare. El a încheiat, anunțând că va rămâne în
Orașul Vechi împreună cu regina până la alegerea noului Înalt Septon,
„ca să-i putem cere binecuvântarea”. Mai târziu ArhimaesterulGoodwyn
a scris: „Poporul a aclamat, maesterii au încuviințat cu înțelepciune din
capete, iar septonii au schimbat priviri și s-au gândit la dragoni.”
În timpul cât au rămas în Orașul Vechi, Jaehaerysși Alysanne au
dormit chiar în odăile lordului Donnel din vârful Turnului înalt, cu
întregul Oraș Vechi întins sub ei. Nu știm cu certitudine ce cuvinte au
fost schimbate între ei și gazda lor, întrucât discuțiile acelea s-au
petrecut înapoia ușilor închise, fără să fie prezent măcar un singur
maester. După ani însă, regele Jaehaerys i-a spus septonului Barth tot ce
se întâmplase și acesta a scris o relatare sumară pentru a rămâne în
istorie.
Casa Hightower din Orașul Vechi era veche, puternică, bogată,
mândră… și numeroasă. Tradiția sa de multă vreme fusese ca fiii, frații,
verii și bastarzii lor cei mai tineri să se alăture Credinței, în care mulți
avansaseră de-a lungul veacurilor. În anul 54 D.C., lordul
DonnelHightower avea un frate mai mic, doi nepoți și șase veri care-i
slujeau pe Cei Șapte; fratele, nepotul și doi veri purtau țesătura cu fir de
argint a Celor Mai Cucernici. Dorința lordului Donnel era ca unul dintre
ei să devină Înalt Septon.
Regelui Jaehaerys nu-i păsa din care Casă provenea Preacucernicia
Sa sau dacă era de obârșie nobilă ori umilă. Unica lui grijă era ca noul
Înalt Septon să fie un Excepționalist. Tradiția targaryană a căsătoriilor
între frați nu mai trebuia pusă niciodată sub semnul întrebării de Septul
Stelat.
El dorea ca noul Tată al Credinței să facă Excepționalismul doctrina
oficială a Credinței. Și cu toate că Înălțimea Sa nu avea nicio obiecție față
de fratele lui Donnel sau față de restul rudelor lui, niciunul dintre aceia
nu se exprimase deocamdată asupra subiectului, așa că…
După ore de discuții s-a ajuns la o înțelegere, care a fost pecetluită
printr-un banchet măreț, la care lordul Donnel a lăudat înțelepciunea
regelui și în același timp i-a făcut cunoștință cu frații, unchii, nepoții,
nepoatele și verii lui. De cealaltă parte a orașului, în Septul Stelat, Cei
Mai Cucernici s-au întrunit pentru a-și alege noul păstor, având printre
ei, fără s-o fi știut, agenți ai lordului Hightowerși ai regelui. Au fost
necesare patru tururi de scrutin. Septonul Mattheus a condus în cel
dintâi, așa cum se anticipa, totuși i-au lipsit voturile necesare pentru a-
și asigura coroana de cristal. După aceea numărul susținătorilor săi s-a
redus cu fiecare votare, pe când susținătorii altora s-au înmulțit.
În al patrulea tur de scrutin, Cei Mai Cucernici au abandonat tradiția
și au ales pe cineva care nu făcea parte dintre ei. Acesta a fost septonul
Alfyn, care traversase Reach de o duzină de ori, propovăduind din
lectică despre Jaehaerysși regina lui. Cele Șapte Regate nu aveau un
susținător mai viguros al Excepționalismului decât Alfyn, însă el era cel
mai vârstnic dintre cei Șapte Propovăduitori și, în plus, olog de ambele
picioare, astfel că părea probabil ca Străinul să-l caute foarte devreme.
Când urma să se întâmple asta, succesorul lui avea să fie din Casa
Hightower, l-a asigurat regele pe lordul Donnel, cu condiția ca rudele lui
să se alinieze ferm alături de Excepționaliști în decursul conducerii
septonuluiAlfyn.
Așa s-a căzut la înțelegere, dacă relatarea septonului Barth poate fi
crezută. Barth însuși n-a pus-o sub semnul întrebării, deși a deplâns
corupția care-i făcuse atât de lesne de manipulat pe Cei Mai Cucernici.
„Ar fi mai bine dacă Cei Șapte înșiși și-ar alege Glasul pe pământ, dar
când zeii tac, lorzii și regii se vor face auziți”, a scris el și a adăugat că
atât Alfyn, cât și fratele lordului Donnel, care i-a urmat, meritau coroana
de cristal mai mult decât ar fi putut-o merita vreodată septonul
Mattheus.
Nimeni n-a fost mai uluit de alegerea pentru Înaltul Septon decât
septonul Alfyn însuși, care se afla la Ashford când a primit vestea.
Călătorind în lectică, el a avut nevoie de mai bine de două săptămâni ca
să ajungă în Orașul Vechi. Pe când îi aștepta sosirea, Jaehaerys a fost la
Bandallon, Trei Turnuri, Uplandsși Honeyholt. Ba chiar a zburat cu
Vermithor pânăpe Arbor, unde a gustat unele dintre cde mai alese vinuri
ale insulei. Regina Alysanne a rămas în Orașul Vechi. Surorile tăcute au
găzduit-o în mănăstirea lor pentru o zi de rugăciuni și meditație. O altă
zi a petrecut-o cu septele ce-i îngrijeau pe bolnavii și săracii orașului.
Printre novicele cu care s-a întâlnit s-a numărat și nepoata ei Rhaella,
despre care Înălțimea Sa a declarat că era o tânără învățată și devotată,
„dar care suferă mult de bâlbâieli și îmbujorări la față”. Vreme de trei
zile, regina s-a afundat în marea bibliotecă a Citadelei, din care a ieșit
doar pentru a participa la prelegeri despre războaiele valyriene cu
dragoni, arta folosirii lipitorilor și zeii din Insulele Verii.
După aceea, cina cu arhimaesterii în propria lor sală de mese, ba chiar
și-a îngăduit să le țină o cuvântare.
— Dacă n-aș fi devenit regină, a spus ea Conclavului, mi-ar fi plăcut
să fiu maester. Citesc, scriu, gândesc, nu mă tem de corbi… sau de nițel
sânge. Există și alte fete de obârșie nobilă care simt la fel. De ce nu le
primiți în Citadela voastră? Dacă nu vor putea ține pasul, trimiteți-le
acasă, așa cum îi trimiteți acasă pe băieții care nu sunt destul de
inteligenți. Dacă le veți oferi fetelor o șansă, ați putea fi surprinși de
numărul mare al celor ce vor făuri un colan.
Nedorind s-o contrazică pe regină, arhimaesterii au surâs la auzul
cuvintelor ei, au încuviințat din capete și au asigurat-o pe Înălțimea Sa
că se vor gândi la propunerea aceea.
După ce a ajuns în Orașul Vechi, noul Înalt Septon și-a făcut veghea în
Septul Stelat, a fost uns și consacrat Celor Șapte, abandonându-și
numele laic și toate legăturile laice, iar apoi i-a binecuvântat pe regele
Jaehaerysși regina Alysanne într-o ceremonie publică solemnă. La
momentul acela, Garda Regelui și o suită de slujitori se alăturaseră deja
regelui și reginei, așa că Înălțimea Sa a hotărât să se întoarcă prin
Hotarele dornisheneși Ținuturile Furtunii. Au urmat vizite la Horn Hill,
Cântecul Nopții și Blackhaven.
Cel din urmă i-a plăcut în mod aparte reginei Alysanne. Deși castelul
era mic și modest, prin comparație cu reședințele mărețe ale Ținutului,
lordul Dondarrion a fost o gazdă minunată, iar fiul său, Simon, cânta la
harpă la fel de bine pe cât lupta în tumiruri, și a întreținut cuplul regal
cu balade triste despre îndrăgostiți nefericiți și despre căderea regilor.
Regina a fost atât de fermecată de el, încât suita a zăbovit la Blackhaven
mai multdecât intenționaseră. Se aflau încă acolo când un corb a sosit
de la Capătul Furtunii cu o veste tristă: mama lor, regina Alyssa, era pe
patul de moarte.
O dată în plus, Vermithorși Silverwing s-au ridicat în văzduh, pentru
a-i duce cât mai repede pe rege și pe regină la căpătâiul mamei lor.
Restul alaiului regal avea să-i urmeze pe uscat prin Stonehelm, Cuibul
Ciorii și Cuibarul Grifonului, sub comanda lui ser GylesMorringen, Lord
Comandant al Gărzii Regelui.
Măreața fortăreață Baratheon de la Capătul Furtunii nu avea decât
un singur turn, masivul turn tambur clădit de Durran Mâhnirea Zeilor
în cursul Epocii Eroilor, pentru a rezista mâniei zeului furtunilor. În
vârful turnului aceluia, având deasupra doar odăița maesteruluiși
cuibarul corbilor, Alysanneși Jaehaerys au găsit-o pe mama lor dormind
într-un pat ce duhnea a urină, scăldată în sudori și scofâlcită ca o
băbătie, cu excepția pântecului umflat. Un maester, o moașă și trei
cameriste îi erau în preajmă, toate posomorâte. Jaehaerys l-a găsit pe
lordul Rogar așezat pe un scaun în fața ușii camerei, beat și disperat.
Când regele l-a întrebat de ce nu era alături de soția sa, Lordul Capătului
Furtunii a mârâit:
— În camera aia a intrat Străinul. Îi simt duhoarea.
Maesterul Kyrie le-a spus că acel respiro scurt îi fusese îngăduit
reginei Alyssa doar de o cupă de vin în care îi turnase somn-dulce; cu
câteva ore înainte, ea fusese în agonie.
— A țipat din toți rărunchii, a adăugat o slujnică. Orice fărâmă de
mâncare i-am da o leapădă și suferă de dureri îngrozitoare.
— Nu-i venise vremea, a spus regina Alysanne în lacrimi. Nu încă.
— Abia peste o lună ar fi trebuit, a confirmat moașa. Astea nu-s
chinurile facerii, domniile voastre. Ceva s-a rupt înlăuntrul ei. Pruncul
moare sau va muri în curând. Mama-i prea vârstnică, n-are putere să-
mpingăși pruncul s-a răsucit înăuntru… nu-i bine. Până în zori se vor
stinge, amândoi. Să-mi fie cu iertare.
Maesterul Kyrie n-a contrazis-o. Laptele de mac ar fi alinat durerile
reginei, a zis el, și-l pregătise deja… dar o putea ucide pe Înălțimea Sa la
fel de lesne pe cât ar fi ajutat-o și aproape cu siguranță l-ar fi ucis pe făt.
Când Jaehaerys a întrebat ce se putea fi făcut, maesterul a răspuns:
— Pentru regină, nimic. Este mai presus de puterile mele s-o salvez.
Există totuși o șansă, o șansă măruntă, să pot salva copilul. Pentru asta
artrebui să tai pântecul reginei, s-o deschid și să scot pruncul din ea.
Pruncul poate sau nu să trăiască. Regina va muri.
Cuvintele lui au făcut-o pe regina Alysanne să izbucnească în plâns.
Regele a rostit apăsat doar atât:
— Femeia este mama mea și o regină.
După aceea a ieșit din odaie, l-a ridicat pe Rogar Baratheon în
picioare și l-a târât înapoi în încăperea pentru nașteri, unde i-a cerut
maesterului să-și repete cuvintele.
— Este soția ta, i-a reamintit regele Jaehaerys lordului Rogar. Tu
trebuie să hotărăști.
Ni se spune că lordul Rogar nu și-a putut privi soția. De asemenea, nu
și-a putut găsi cuvintele, până când regele l-a prins brutal de brațși l-a
zgâlțâit.
— Salvează-mi fiul! i-a spus Rogarmaesterului.
După aceea s-a smuls din strânsoarea regelui, s-a eliberat și a ieșit în
fugă din odaie. Maesterul Kyrie a încuviințat din cap și a trimis să-i fie
aduse cuțitele.
În multe dintre istorisirile ce ne-au parvenit ni se spune că regina
Alyssa s-a trezit din somnu-i înainte ca maesterul să fi început. Deși
sfâșiată de durere și de convulsii violente, ea a plâns lacrimi de fericire,
văzându-și copiii. Când Alysanne i-a spus ce urma să se întâmple,
Alyssași-a dat încuviințarea.
— Salvați-mi copilul! a șoptit ea. Eu mă voi duce să-mi revăd fiii. Baba
îmi va lumina calea.
Este plăcut să credem că acelea au fost ultimele cuvinte ale reginei.
Este trist să amintim că alte istorisiri ne spun că înălțimea Sa a murit
fără să se trezească atunci când maesterul Kyrie i-a deschis pântecul.
Într-o privință, toți cronicarii sunt de acord: Alysanneși-a ținut mama
de mână de la început până la sfârșit, când primul țipăt al pruncului a
răsunat în odaie.
Lordul Rogar nu a căpătat al doilea fiu pentru care se rugase. Copilul
a fost o fată, născută atât de mică și atât de slăbuță, încât moașa și
maesterul deopotrivă n-au crezut că va supraviețui. Ea i-a surprins pe
amândoi, așa cum avea să surprindă pe mulți alții în vremea ei. După
niște zile, când își revenise îndeajuns, Rogar Baratheon și-a numit fiica
Jocelyn.
Mai întâi însă, nobilul lord a avut de-a face cu o sosire mult mai
arțăgoasă. Zorii se ițeau și trupul reginei Alyssa încă nu se răcise,
cândVermithor a ridicat capul din locul unde se încolăcise și dormea în
curte și a scos un muget care a deșteptat jumătate din Capătul Furtunii.
Simțise apropierea altui dragon. După câteva clipe a coborât Dreamfyre,
cu smocuri argintii scânteindu-i în lungul spinării, în vreme ce aripile
albastru-deschis îi fâlfâiau pe fundalul roșu al răsăritului. Rhaena
Targaryen sosise să-i ceară iertare mamei ei.
Ajunsese însă prea târziu; regina Alyssa murise. Deși regele i-a spus
că nu trebuia să vadă rămășițele mamei, Rhaena a insistat, a smuls
cuverturile ce o acopereau și a privit lucrarea maesterului. După mult
timp, s-a întors cu spatele, apoi și-a sărutat fratele pe obraz și și-a
îmbrățișat sora mai mică. Se spune că cele două regine au rămas o
vreme una în brațele celeilalte, dar când moașa i-a întins Rhaenei copila
nou-născută, ea a refuzat.
— Unde-i Rogar? a întrebat.
L-a găsit în sala mare, ținându-l în poale pe fiul lui, Boremund,
înconjurat de frații și de cavalerii săi. Rhaena Targaryen și-a croit drum
printre toți, s-a oprit lângă el și a început să-l blesteme în față.
— Sângele ei îți mânjește mâinile! a răcnit ea. Sângele ei este pe
mădularul tău. Fie să mori, zbierând.
Rogar Baratheon a fost indignat de acuzațiile ei.
— Ce spui, femeie? Asta-i voința zeilor. Străinul vine după noi toți.
Cum poate să fie lucrarea mea? Ce am făcut?
— Ți-ai vârât mădularul în ea. Ea ți-a dăruit un fiu și asta ar fi trebuit
să fie îndeajuns. Salvează-mi soția, ar fi trebuit să spui, dar ce-nseamnă
soțiile pentru bărbați ca tine?
 Rhaena s-a întins, apoi l-a prins de barbă și i-a tras capul spre al ei.
— Ascultă-mă bine, lordul meu! Să nu te gândești să te mai însori
vreodată. Ai grijă de puiandrii pe care mama mea ți i-a dăruit, de fratele
și de sora mea vitregă. Ai grijă să nu ducă lipsă de nimic. Dacă vei face
asta, te voi lăsa în pace. Dar dacă voi auzi vreodată că ai luat de soție altă
sărmană fecioară, voi face din Capătul Furtunii un Harrenhal, cu tine și
cu ea înăuntru.
După ce a ieșit în trombă din sală, revenind la dragonul ei din curte,
lordul Rogarși frații lui au râs împreună.
— Este nebună, a declarat nobilul lord. Ce crede, că m-a speriat? Pe
mine? Eu nu m-am speriat de mânia lui Maegor cel Crud și m-aș speria
de nevricalele ei?
După aceea a băut o cupă de vin, și-a chemat administratorul ca să
facă aranjamentele pentru înmormântarea soției sale și și-a trimis
fratele, pe ser Garon, să-i invite pe rege și regină să rămână la un ospăț
în cinstea fiicei sale7.
Regele care a revenit la Debarcaderul Regelui de la Capătul Furtunii
era trist. Cei Mai Cucernici îi dăduseră Înaltul Septon dorit, Doctrina
Excepționalismului avea să fie integrată în Credință, iar el ajunsese la un
acord cu puternicii Hightower din Orașul Vechi. Totuși victoriile acelea
fuseseră întunecate de gustul amar al morții mamei sale. Cu toate
acestea, Jaehaerys nu era unul care să piardă mult timp afundat în
gânduri; așa cum avea să facă de multe ori în cursul îndelungatei sale
domnii, regele și-a îndepărtat tristețile și s-a cufundat în cârmuirea
Ținutului.
Vara lăsase de acum locul toamnei și frunzele cădeau în toate cele
Șapte Regate, un nou Rege Vultur apăruse în Munții Roșii, boala sudorii
izbucnise în Trei surori, iar Tyroshși Lys se îndreptau către un război,
care avea aproape cu siguranță să cuprindă Treptele de Piatră și să
perturbe negoțul. Toate acestea trebuiau soluționate și într-adevăr
tânărul rege le-a abordat.
Regina Alysanne a găsit un răspuns diferit. După ce pierduse o mamă,
ea și-a găsit tihna într-o fiică. Deși încă nu împlinise un an și jumătate,

7Rogar Baratheon nu s-a mai însurat niciodată.

prințesa Daenerys începuse să vorbească (într-un fel) cu mult înainte
de prima ei aniversare și trecuse de la târâșși umblatul de-a bușilea, la
mersul în picioare și alergare.
— Este o fată tare grăbită, i-a spus doica reginei.
Mica prințesă era o copilă fericită, nesfârșit de curioasă și complet
netemătoare, o încântare pentru toți care o cunoșteau. A fermecat-o
într-o asemenea măsură pe Alysanne, încât pentru o vreme Înălțimea Sa
a început chiar să lipsească de la întâlnirile consiliului, preferând să-și
petreacă zilele jucându-se cu ea și citindu-i poveștile pe care propria ei
mamă i le citise în copilărie.
— Este atât de isteață, i-a spus ea regelui, încât în scurtă vreme îmi
va citi ea mie. Va fi o regină măreață, știu asta.
Dar Străinul nu-și terminase treaba cu Casa Targaryen în anul acela
crud 54 D.C. De cealaltă parte a Golfului Apei Negre, în Piatra
Dragonului, Rhaena Targaryen găsise noi neplăceri când a revenit de la
CapătulFurtunii. Departe de a fi o bucurie și o liniște pentru ea, așa cum
era Daenerys pentru Alysanne, propria ei fiică Aerea devenise o teroare,
un copil sălbatic și încăpățânat care-și sfida septa, mama și pe maesteri
deopotrivă, își maltrata servitoarele, lipsea de la rugăciuni, lecții și mese
fără să fi cerut voie și se adresa bărbaților și femeilor de la Curtea
Rhaenei cu nume fermecătoare ca „Ser Dobitoc”, „lord Rât-de-porc”și
„lady pârțăgoasă”.
Deși mai puțin verbal și sfidător pe față, soțul Înălțimii Sale,
AndrowFarman, nu era mai puțin furios. Când în Piatra Dragonului
sosise vestea că regina Alyssa se afla pe patul morții, Androw anunțase
că-și va însoți soția la Capătul Furtunii. În calitate de soț, zisese el, locul
lui era alături de Rhaena, pentru a-i oferi alinare. Regina îl refuzase însă
și n-o făcuse defel cu blândețe. O ceartă violentă precedase plecarea ei
și înălțimea Sa fusese auzită spunând: „A plecat Farmanul care nu
trebuia.” Până în anul 54 D.C., căsătoria ei, care nu fusese niciodată
pasională, devenise o farsă a saltimbancilor.
— Și una deloc amuzantă, a comentat lady Alayne Royce.
AndrowFarman nu mai era flăcăul cu care Rhaena se măritase cu
cinci ani în urmă pe Insula Frumoasă, când el avea șaptesprezece ani.
Adolescentul chipeș se buhăise la chip, avea umerii gârboviți și era
corpolent. Nu fusese niciodată privit cu ochi buni de alți bărbați și se
trezea dat uitării și ignorat de gazdele lor în timpul călătoriilor
întreprinse alături de Rhaena în apus. Situația aceea nu se îmbunătățise
nici în Piatra Dragonului. Soția lui continua să fie o regină, totuși nimeni
nu-l considera pe Androw rege, ba chiar nici lord consort. Deși stătea
alături de regina Rhaena la mese, el nu-i împărțea patul. Onoarea aceea
revenea prietenelor și favoritelor ei. Propriul lui iatac se afla de altfel în
cu totul alt turn. Bârfele de la Curte afirmau că regina îi spusese că era
preferabil ca ei doi să doarmă separat, astfel ca el să nu fie deranjat dacă
găsea vreo fecioară frumușică în pat. Nu există nicio indicație că s-ar fi
întâmplat vreodată așa.
Zilele lui erau la fel de pustii ca și nopțile. Deși se născuse pe o insulă,
iar acum trăia pe alta, Androw nu naviga, nu înota și nici nu pescuia. Nu
reușise să ajungă scutier și nu avea nicio iscusință cu spada, toporul sau
lancea, așa că rămânea în pat când bărbații din garnizoana castelului se
antrenau în fiecare dimineață în curte. Crezând că ar fi mai degrabă
înclinat spre învățătură, maesterulCuliper încercase să-i arate comorile
din biblioteca Pietrei Dragonului, tomurile groase și pergamentele din
VecheaValyria care-l fascinaseră pe regele Jaehaerys, însă descoperise
că soțul reginei nu știa să citească. Androw călărea acceptabil și la
răstimpuri cerea să i se înșeueze un cal, pentru a se plimba la trap prin
curte, dar nu trecuse niciodată dincolo de porți pentru a explora
potecile stâncoase de pe Muntele Dragonului ori latura opusă a insulei,
ba nici chiar satul de pescari și docurile de la poalele castelului.
„El bea mult”, a scris maesterulCuliper către Citadelă, „și se știe că
petrece zile întregi în Sala Mesei Pictate, mișcând pe hartă soldăței din
lemn. Doamnele de companie ale reginei Rhaena obișnuiesc să spună că
plănuiește propria-i cucerire a Westerosului. De dragul reginei, nu-l
batjocoresc în față, dar râd de el pe la spate. Cavalerii și oștenii îl ignoră
cu desăvârșire, iar slujitorii îi dau sau nu ascultare, după cum le este
voia, fără a se teme de nemulțumirea lui. Copiii sunt cei mai cruzi, așa
cum sunt întotdeauna copiii, dar niciunul nu-i măcar pe jumătate la fel
de crud ca prințesa Aerea. Odată i-a răsturnat o oală de noapte în cap,
nu pentru ceva ce ar fi făcut el, ci pur și simplu fiindcă era furioasă pe
mama ei.“
 Nemulțumirea lui AndrowFarman în Piatra Dragonului s-a înrăutățit
după plecarea surorii lui. Lady Elissa îi fusese prietenul cel mai apropiat,
poate chiar singurul prieten, a remarcat Culiper, și în ciuda
dezmințirilor lui scăldate în lacrimi, Rhaenei i-a venit greu să accepte că
nu jucase niciun rol în furtul ouălor de dragon. După ce regina îl
destituise pe ser Merrell Bullock, Androw o rugase să-l numească pe el
comandant al garnizoanei castelului în locul lui Bullock. La momentul
acela înălțimea Sa dejuna cu patru dintre doamnele ei de companie.
Femeile izbucniseră în râs la auzul cererii și, după o clipă, regina râsese
de asemenea. Când Rhaena a zburat la Debarcaderul Regelui pentru a-l
informa pe regele Jaehaerys despre furtul ouălor, Androw se oferise s-o
însoțească. Soția lui îl respinsese cu dispreț:
— La ce ar folosi asta? Ce ai putea face tu, decât să cazi de pe dragon?
Refuzul reginei Rhaena de a-i satisface dorința s-o însoțească la
Capătul Furtunii nu fusese decât cea mai recentă și ultima din lungul șir
de umilințe pentru AndrowFarman. Când Rhaena a revenit de la patul
de moarte al mamei ei, bărbatul trecuse dincolo de orice intenție de a o
alina. Morocănos și rece, el a rămas tăcut în timpul meselor și a evitat
compania reginei în rest. Dacă RhaenaTargaryen a fost nemulțumită de
ursuzenia lui, n-a dat niciun semn în această privință. Ea și-a găsit
consolarea în schimbîn doamnele din suita ei, în prietene vechi ca
Samantha Stokeworth și Alayne Royce, dar și în însoțitoare mai noi, ca
verișoara ei Lianna Velaryon, Cassella, frumușica fiică a lordului
Staunton, și tânăra septăMaryam.
Oricare ar fi fost tihna pe care au ajutat-o ele s-o găsească, aceea a
fost de scurtă durată. Toamna sosise la Piatra Dragonului, ca în tot restul
Westerosului, iar odată cu ea au venit vânturi reci din miazănoapte și
furtuni din miazăzi, care răvășeau Marea îngustă. Negurile au pogorât
peste fortăreața străveche, care era oricum întunecoasă și vara; până și
dragonii păreau că simt umezeala. Iar pe măsură ce anul s-a apropiat de
capăt, în Piatra Dragonului a intrat boala.
N-a fost nici boala sudorii, nici boala tremuratului, nici vărsatul-
cenușiu, a consemnat maesterulCuliper. Primul semn a fost un scaun
însângerat, urmat de crampe teribile în măruntaie. Existau mai multe
boli cu simptomele acelea, i-a spus el reginei, însă n-a apucat să mai
determine care dintre ele putea fi, deoarece el însuși a fost cel dintâi
care a murit, la mai puțin de două zile după ce începuse să se simtă rău.
Maesterul Anselm, care i-a luat locul, s-a gândit că vârsta putea fi cauza.
Culiper era mai aproape de nouăzeci de ani decât de optzeci și deloc
robust.
CassellaStaunton a fost însă următoarea care a cedat în fața morții,
iar ea nu avea decât paisprezece ani. Apoi s-au îmbolnăvit
septaMaryamși Alayne Royce, ba chiar și voinica și gălăgioasa Sam
Stokeworth, căreia îi plăcea să se laude că nu fusese bolnavă nici măcar
o zi din viața ei. Toate trei au murit în aceeași noapte, la câteva ceasuri
una după cealaltă.
Rhaena Targaryen însăși a rămas neatinsă, deși prietenele și
însoțitoarele ei dragi cădeau una câte una. Sângele ei valyrian a salvat-
o, a sugerat maesterul Anselm; boli care ucideau în câteva ore niște
oameni obișnuiți nu puteau copleși sângele dragonului. De asemenea,
bărbații păreau în general imuni la maladia aceea ciudată. Cu excepția
maesteruluiCuliper, au fost afectate doar femei. Bărbații din Piatra
Dragonului, fie ei cavaleri, ajutori de bucătari, rândași sau menestreli,
au rămas sănătoși.
Regina Rhaena a poruncit ca porțile Pietrei Dragonului să fie închise
și zăvorâte. Și întrucât în afara zidurilor castelului nu apăruse niciun
semn al bolii, ea a hotărât ca lucrurile să rămână așa, pentru a-i proteja
pe oamenii de rând. Când a trimis veste la Debarcaderul Regelui,
Jaehaerys a acționat de îndată, poruncindu-i lordului Velaryon să-și
trimită galerele, pentru a se asigura că nimeni nu va părăsi insula,
pentru a răspândimolima aceea necunoscută. Mâna Regelui a făcut așa
cum i se poruncise, deși nu fără durere în suflet, întrucât propria lui
nepoată tânără se număra printre femeile ce încă mai trăiau în Piatra
Dragonului.
Lianna Velaryon a murit chiar pe când galerele unchiului ei porneau
din Driftmark. Maesterul Anselm îi făcuse clisme, îi luase sânge și o
acoperise cu gheață, dar totul în zadar. Ea a murit în brațele Rhaenei
Targaryen, în convulsii, în vreme ce regina plângea lacrimi amare.
— Plângi pentru ea, a spus AndrowFarman când a zărit lacrimile de
pe obrajii soției sale, dar ai plânge și pentru mine?
 Cuvintele lui au stârnit mânia reginei. Ea l-a pălmuit și i-a cerut să
plece, declarând că dorea să fie singură.
— Vei fi, a replicat Androw. Ea a fost ultima dintre ele.
Regina era atât de pierdută în durerea ei, încât nici atunci n-a înțeles
ce se întâmplase. RegoDraz, maestrul pentoshi al banilor, a fost cel
dintâi care a dat glas bănuielii când Jaehaerysși-a convocat Consiliul
Restrâns pentru a discuta despre morțile din Piatra Dragonului. Citind
descrierile maesterului Anselm, lordul Rego s-a încruntat și a spus:
— Boală? Asta nu-i boală. Mușcături ca de nevăstuică în măruntaie și
sfârșire într-o zi… astea sunt lacrimile Lysului.
— Otravă? a întrebat șocat regele Jaehaerys.
— Noi știm multe otrăvuri în Orașele Libere, l-a asigurat Draz. Sunt
lacrimile, nu încape îndoială. Bătrânul maesterși-ar fi dat seama până la
urmă, așa că a trebuit să moară primul. Eu, unul, așa aș fi făcut, deși,
desigur nu m-aș fi înjosit. Otrava este… dezonorantă.
— Au murit doar femei, a obiectat lordul Velaryon.
— Atunci înseamnă că doar femeilor le-a fost administrată otrava, a
zis RegoDraz.
Când septonul Barth și Marele Maester Benifer au fost de acord cu
spusele lordului Rego, regele a trimis un corb la Piatra Dragonului.
Odată ce Rhaena Targaryen a citit cuvintele mesajului, n-a mai avut
nicio îndoială. L-a chemat pe căpitanul gărzilor și i-a poruncit să-l
găsească pe soțul ei și să-l aducă deîndată.
AndrowFarman n-a fost găsit în iatacul său, nici în al reginei, nici în
sala mare, nici în grajduri, nici în sept și nici în Grădina lui Aegon. În
Turnul Dragonului Mării, în odăile maesterului de sub cuibarul corbilor,
maesterul Anselm a fost descoperit mort, cu un pumnal înfipt între
umeri. Deoarece porțile erau închise și zăvorâte, din castel nu se putea
ieși decât călare pe un dragon.
— Viermele meu de soț n-are curaj pentru așa ceva, a declarat
Rhaena.
AndrowFarman a fost găsit până la urmă în Sala Mesei Pictate, ținând
în mâna o spadă lungă. El n-a încercat să nege otrăvirile. Dimpotrivă, s-
a fălit:
— Le-am adus cupe de vin și ele au băut. Ba chiar mi-au mulțumitși
au băut. De ce nu? Un paharnic, un servitor, așa mă considerau. Androw
cel dulce. Androw cel lesne de batjocorit. Ce puteam eu să fac decât să
cad de pe dragon? Ei bine, aș fi putut să fac multe. Aș fi putut să fiu un
lord. Aș fi putut să dau legi, să fiu înțelept și să te sfătuiesc. Ți-aș fi putut
ucide dușmanii, la fel de ușor pe cât ți-am ucis prietenele. Ți-așfi putut
dărui copii.
Rhaena Targaryen n-a catadicsit să-i răspundă. S-a adresat doar
gărzilor, spunindu-le:
— Luați-lși jugăniți-l, dar cauterizați rana. Vreau ca mădularul și
boașele să-i fie fripte și îndesate pe git. Să nu-l lăsați să moară până n-a
înghițit toate îmbucăturile.
— Nu! a rostit AndrowFarman când gărzile au dat să ocolească Masa
Pictată pentru a-l supune. Soția mea poate să zboare, dar și eu pot.
Rostind cuvintele acelea, a lovit cu spada în van spre oșteanul cel mai
apropiat, s-a retras către fereastra din spatele său și a sărit afară. Zborul
i-a fost scurt: în jos, spre moarte. După aceea Rhaena Targaryen a
poruncit ca trupul să-i fie tăiat bucăți și aruncat dragonilor.
Moartea lui a fost cea din urmă notabilă din 54 D.C., dar în acel teribil
An al Străinului aveau să se mai întâmple și alte rele. Tot așa cum o
piatră aruncată într-un iaz va împrăștia vălurele în toate direcțiile, răul
făptuit de AndrowFarman avea să se lățească peste Ținut, atingând și
scâlcind viețile altora, la mult timp după ce dragonii terminaseră să se
ospăteze cu resturile lui carbonizate și fumegânde.
Primul vălurel a fost simțit chiar în Consiliul Restrâns, când lordul
Daemon Velaryon și-a anunțat dorința de a se retrage din funcția de
Mână a Regelui. Să nu uităm că regina Alyssa fusese sora lordului
Daemon, iar tânăra lui nepoată Lianna se numărase printre femeile
otrăvite în Piatra Dragonului. Unii au sugerat că un rol în decizia
lordului Daemon l-a jucat rivalitatea sa cu lordul Manfryd Redwyne,
care-l înlocuise ca lord amiral, dar așa ceva pare o calomnie meschină
aruncată asupra unui bărbat care a slujit cu atâta pricepere și atâta
vreme. Mai bine să acceptăm ca atare cuvântul nobilului lord și să
acceptăm că vârsta lui avansată și dorința de a-și petrece restul zilelor
cu copiii și nepoții pe Driftmark au fost cauza plecării sale.
Primul gând al lui Jaehaerys a fost să caute succesorul lordului
Daemon printre membrii consiliului său. Albin Massey, RegoDrazși
septonul Barth dovediseră toți capacități deosebite, câștigând
încrederea și recunoștința regelui, totuși niciunul nu părea pe de-a
întregul potrivit. Septonul Barth era suspectat că avea mai multă
loialitate față de Septul Stelat, decât față de Tronul de Fier. În plus,
originea lui era foarte umilă; marii lorzi din Ținut n-ar fi acceptat
niciodată ca fiul unui fierar să vorbească cu glasul regelui. Lordul Rego
era un pentoshi păgân și un negustor de mirodenii parvenit, iar obârșia
îi era chiar mai umilă decât a septonului Barth. Lordul Albin, cu
șchiopătatul și cu spinarea lui deformată, le-ar fi părut cumva sinistru
neștiutorilor.
— Dacă se uită la mine, ei văd un ticălos, i-a spus Massey însuși
regelui. Te pot sluji mai bine din umbră.
Nu se punea problema de a-l readuce pe Rogar Baratheon sau pe
oricare dintre Mâinile supraviețuitoare ale regelui Maegor. Durata
petrecută de lordul Tully în consiliu în timpul regenței nu ieșise cu nimic
în evidență. RodrikArryn, lordul de Eyrieși Protectorul Văii, era un băiat
de zece ani, care ajunsese prea timpuriu în rangul acela după morțile
unchiului său lordul Darnoldși tatălui său ser Rymond, uciși de tâlhari
sălbatici pe care îi urmăriseră nesăbuit în Munții Lunii. Abia recent
Jaehaerys ajunsese la o înțelegere cu DonnelHightower, însă tot nu se
încredea pe de-a întregul în el, tot așa cum nu se încredea în
LymanLannister. Despre Bertrand Tyrell, lordul din Highgarden, se știa
că era un bețiv, ai cărui fii bastarzi gălăgioși ar fi abătut dizgrație asupra
Coroanei, dacă ar fi locuit în Debarcaderul Regelui. Alaric Stark era mai
bine să fie lăsat în Winterfell; potrivit tuturor rapoartelor, era un bărbat
încăpățânat, rigid, aspru și neiertător, care ar fi fost o prezență
inconfortabilă la masa consiliului. Desigur, nimeni nu se gândea să
aducă un om de fier în Debarcaderul Regelui.
Deoarece nu găsise pe nimeni potrivit printre marii lorzi din Ținut,
Jaehaerys se întoarse către lorzii lor stegari. Era de dorit ca Mâna să fie
un bărbat mai vârstnic, a cărui experiență să echilibreze tinerețea
regelui. Întrucât consiliul includea deja bărbați învățați, cu înclinare
spre studiu, se dorea un războinic, un om încercat în bătălii a cărui
reputație de luptător să dezarmeze dușmanii Coroanei. După ce au fost
propuse și discutate o duzină de nume, alegerea a căzut în cele din urmă
asupra lui ser MylesSmallwood, lordul de Castelul Ghindei din
Ținuturile Riverane, care luptase pentru fratele regelui, Aegon, sub
Ochiul Zeilor, se înfruntase cu Wat Cioplitorulla Podul de Piatră și
călărise alături de răposatul lord Stokeworth pentru a-l aduce pe
Harren cel Roșu la judecată in timpul domniei regelui Aenys.
Pe bună dreptate faimos pentru curajul său, lordul Myles purta pe
chip și pe trup cicatricile din o grămadă de înfruntări sălbatice. Ser
Willam Viespea din Garda Regelui, care slujise la Castelul Ghindei, jura
că în toate cele Șapte Regate nu exista alt lord mai nobil, mai aprig sau
mai loial, iar PrentysTullyși redutabila lady Lucinda, lorzii lui suzerani,
nu aveau de asemenea decât cuvinte de laudă pentru Smallwood. Astfel
convins, Jaehaerysși-a dat acceptul, un corb și-a luat zborul și în mai
puțin de două săptămâni, lordul Myles pornise spre Debarcaderul
Regelui.
Regina Alysanne n-a jucat niciun rol în alegerea Mâinii Regelui. Pe
când regele și consiliul deliberau, Înălțimea Sa era absentă din
Debarcaderul Regelui, deoarece zburase cu Silverwing la Piatra
Dragonului, ca să fie alături de sora ei și s-o aline în durere.
Rhaena Targaryen nu era însă o femeie lesne de alinat. Pierderea
unui număr așa mare de prietene dragi și însoțitoare o azvârlise într-o
melancolie neagră și simpla menționare a numelui lui AndrowFarman
îi stârnea crize de furie. Departe de a-și primi cu brațele deschise sora
și orice consolări i-ar fi putut ea aduce, Rhaena a încercat de trei ori s-o
alunge, ajungând chiar până într-atât încât să zbiere la Înălțimea Sa sub
ochii a jumătate din castel. Când regina a refuzat să plece, Rhaena s-a
retras în odăile ei și a barat ușile, ieșind doar ca să mănânce… ba chiar
și asta tot mai rar.
Lăsată în voia ei, Alysanne Targaryen a început să restabilească un
minimum de ordine în Piatra Dragonului. A trimis după un maester nou
pe care l-a instalat în funcție și a numit un căpitan la comanda gărzii
castelului. SeptaEdyth, mult iubită de regină, a sosit pentru a ocupa locul
septeiMaryam, atât de plânsă de Rhaena.
Respinsă de sora ei, Alysanne s-a întors către nepoată, dar și acolo a
întâlnit furie și refuz.
 — De ce mi-ar păsa c-au murit ele? Ea o să-și găsească altele, așa se
întâmplă de fiecare dată, i-a spus prințesa Aerea.
Când Alysanne a încercat să-i povestească întâmplări din propria lor
copilărie, cum Rhaena îi pusese un ou de dragon în leagăn și o îngrijise
și avusese grijă de ea, „de parcă ar fi fost mama mea“,Aerea a replicat:
— Mie nu mi-a dăruit niciodată vreun ou, ci m-a dat altora, iar ea a
zburat pe Insula Frumoasă.
Dragostea Alysannei pentru propria ei fiică a mâniat-o de asemenea
pe prințesă.
— De ce trebuie să fie ea regină? Eu trebuie să fiu regină, nu ea!
După aceea Aerea a izbucnit în lacrimi și a implorat-o pe Alysanne s-
o ducă înapoi la Debarcaderul Regelui.
— Lady Elissa a spus că mă va lua, dar a plecat și a uitat de mine.
Vreau să mă-ntorc la Curte, unde sunt menestreli și bufoni și atâția lorzi
și cavaleri. Te rog, ia-mă cu tine.
Mișcată de lacrimile ei, regina Alysanne n-a putut face mai mult decât
să-i promită că va discuta despre asta cu mama fetei. Dar când Rhaena
a ieșit din odăile ei ca să mănânce, a respins propunerea din capul
locului.
— Tu ai totul, iar eu n-am nimic. Acum vrei să-mi iei și fata. Ei bine,
nu-ți voi îngădui. Ai tronul meu, mulțumește-te cu el.
În aceeași seară Rhaena a chemat-o pe prințesa Aerea în odăile ei ca
s-o muștruluiască și glasurile mamei și fiicei care țipau una la cealaltă
au răsunat prin Toba de Piatră. După aceea prințesa a refuzat să mai
vorbească cu Înălțimea Sa. Blocată la fiecare pas, regina Alysanne s-a
întors până la urmă la Debarcaderul Regelui, în brațele regelui
Jaehaerysși la râsetele voioase ale propriei ei fiice, prințesa Daenerys.
Anul Străinului se apropia de sfârșit și lucrul la Groapa Dragonului
era pe terminate. Cupola gigantică fusese instalată într-un final,
masivele porți din bronz fuseseră montate, iar edificiul cavernos
domina orașul din vârful Dealului lui Rhaenys, fiind întrecut doar de
Fortăreața Roșie de pe Dealul lui Aegon. Pentru a-i marca înfăptuirea și
a celebra sosirea noii Mâini, lordul Redwyne i-a propus regelui să
organizeze un turnir, cel mai mare și mai grandios pe care îl văzuse
Ținutul de la Nunta de Aur încoace.
 — Să lăsăm în urmă tristețile și supărările, a spus Redwyne, și să
începem noul an cu spectacole publice și festivități.
Recoltele toamnei fuseseră bune, dările lordului Rego aduceau un
șuvoi constant de galbeni și negoțul era în creștere, astfel încât
cheltuielile cu turnirul n-ar fi fost o problemă, iar evenimentul ar fi adus
mii de spectatori, dar și pungile lor, în Debarcaderul Regelui. Restul
consiliului a fost în favoarea propunerii și regele Jaehaerys a recunoscut
că un turnir putea într-adevăr să le ofere oamenilor de rând ceva ce să
ovaționeze „și să ne ajute să dăm uitării necazurile”.
Toate pregătirile acelea au fost însă răsturnate de sosirea complet
neașteptată a Rhaenei Targaryen din Piatra Dragonului. „Este foarte
posibil ca dragonii să simtă cumva și să oglindească dispoziția
sufletească a călăreților lor”, a scris septonul Barth, „întrucât Dreamfyre
a coborât din nori ca o furtună dezlănțuită în ziua aceea, iar Vermithorși
Silverwing s-au înălțat și i-au salutat, mugind, venirea, astfel încât noi
toți care i-am văzut și i-am auzit ne-am temut că dragonii se vor înfrunta
între ei cu văpăi și gheare, și se vor sfârteca, așa cum îi făcuse cândva
Balerion lui Quicksilver sub Ochiul Zeilor.”
În celee din urmă dragonii nu s-au luptat, deși au fost multe
șuierături și fâlfâituri după ce Rhaena a sărit de pe Dreamfyreși a intrat
ca un iureș în Cetățuia lui Maegor, strigându-și fratele și sora. Motivul
mâniei sale avea să fie aflat în scurt timp. Prințesa Aerea dispăruse. Ea
fugise în zori din Piatra Dragonului, furișându-se în curți și luându-și un
dragon. Și nu orice dragon.
— Balerion! a exclamat Rhaena. L-a luat pe Balerion, copilă nebună!
Pentru ea nu era bun un pui, nu, nu. Ea trebuia să aibă Teroarea Neagră.
Dragonul lui Maegor, fiara care i-a ucis tatăl. De ce tocmai pe el, dacă nu
pentru a-mi face mie rău? Cui am dat naștere? Ce fel de fiară este ea
însăși? Vă-ntreb pe voi, cui am dat naștere!
— Unei fetițe, a răspuns regina Alysanne. Ea nu-i decât o fetiță
furioasă.
Însă septonul Barth și Marele Maester Benifer ne spun că Rhaenan-a
părut s-o audă. Era disperată să știe unde putuse zbura „copila ei
nebună”. Primul ei gând fusese Debarcaderul Regelui, deoareceAerea își
dorise mereu să revină la Curte… dar dacă nu era aici, unde putea fi?
 — Bănuiesc că vom afla destul de repede, a spus regele Jaehaerys
calm ca întotdeauna. Balerion este prea mare ca să se ascundă ori să
treacă neobservat. Și are de asemenea un apetit înfricoșător.
După aceea s-a întors către Marele Maester Beniferși i-a poruncit să
trimită corbi la toate castelele din cele Șapte Regate.
— Vreau să știu de îndată, a zis el, dacă vreun om din Westeros îi
întrezărește măcar pe Balerion sau pe nepoata mea.
Corbii au zburat, însă nu s-a primit nicio veste despre prințesa Aerea
nici în ziua aceea, nici în ziua următoare și nici în cea de după aceea.
Rhaena a rămas tot timpul în Fortăreața Roșie, uneori urlând de mânie,
alteori tremurând, bând vin dulce ca să poată dormi. Prințesa Daenerys
a fost atât de înfricoșată de mătușa ei, încât izbucnea în plâns de câte ori
o vedea. După șapte zile, Rhaena a declarat că nu mai putea sta acolo cu
brațele încrucișate.
— Trebuie s-o găsesc. Dacă n-o pot găsi, cel puțin o pot căuta.
După aceea a încălecat pe Dreamfyreși a plecat.
În puținul timp care mai rămăsese în anul acela crud, nici mama, nici
fiica n-au fost zărite și nu s-a auzit nimic despre ele.
 Jaehaerysși Alysanne

Izbânzile și tragediile lor

Înfăptuirile regeluiJaehaerysTargaryen Întâiul sunt aproape prea

multe pentru a putea fi enumerate. În viziunea majorității cititorilor
cronicilor, de cea mai mare importanță sunt îndelungatele perioade de
pace și prosperitate care au marcat timpul șederii sale pe Tronul de Fier.
Nu se poate spune că a ocolit pe departe orice conflict, fiindcă așa ceva
e mai presus de puterile oricărui rege muritor, dar războaiele pe care
le-a purtat au fost scurte și victorioase, iar luptele s-au dat în mare
măsură pe apă sau pe meleaguri îndepărtate. „E un rege slab acela care
luptă împotriva propriilor săi lorzi și își lasă ținutul pârjolit, însângerat
și presărat cu leșuri”, avea să scrie Septonul Barth. „Înălțimea Sa a avut
înțelepciunea de a nu face așa ceva.”
Arhimaesterii se pot feri, și chiar se feresc să dea cifre exacte, dar cei
mai mulți sunt de acord că populația Westerosului de la nord de Dorne
s-a dublat în timpul cârmuirii împăciuitorului, iar cea din Debarcaderul
Regelui s-a împătrit. Și în Lannisport, Gulltown, Duskendale și Portul
Alb numărul locuitorilor a crescut, dar nu chiar atât de mult.
Cu mai puțini bărbați plecați la război, au rămas mai mulți care să
lucreze pământul. Pe tot timpul domniei sale, prețul grânelor a scăzut
întruna, pe măsură ce plugurile brăzdau tot mai multe pogoane.
Peșteles-a ieftinit simțitor, chiar și pentru oamenii simpli, căci satele de
pescari de pe coastă au fost din ce în ce mai prospere și din ce în ce mai
multe vase s-au lansat la apă. Au apărut livezi noi pretutindeni, din
Reach până la Gât. Carnea de miel și de oaie a început să se găsească din
abundență și să fie din ce în ce mai gustoasă, căci ciobanii și-au mărit
turmele. Negoțul a sporit de zece ori, în ciuda vânturilor puternice, a
vremii neprielnice și, din când în când, a războaielor și a harababurii
care le însoțea. Au înflorit și meșteșugurile: potcovarii și fierarii, zidarii,
dulgherii, morarii, tăbăcarii, țesătorii, postăvarii, vopsitorii, berarii,
podgorenii, aurarii și argintarii, brutarii, măcelarii și brânzarii s-au
bucurat, cu toții, de o bunăstare până atunci nemaiîntâlnită la vest de
Marea Îngustă.
Au fost, fără îndoială, ani buni și ani răi, dar se spune pe bună
dreptate că, sub cârmuirea lui Jaehaerysși a soției sale, anii buni au fost
buni într-o măsură de două ori mai mare decât au fost răi cei răi. N-au
lipsit atunci nici furtunile, nici vânturile aducătoare de necaz, nici iernile
grele, dar astăzi, când ne uităm în urmă, către domnia Împăciuitorului,
e ușor să le luăm drept o lungă și blândă vară scăldată în verde.
Puține dintre toate acestea i se vor fi părut astfel lui Jaehaerysînsuși
când răsunetul clopotelor din Debarcaderul Regelui l-a poftit în cel de-
al cincizeci și cincilea an de după Cucerirea lui Aegon. Rănile lăsate în
urmă de necruțătorul an care se încheiase, Anul Străinului, erau încă
proaspete… și regele, regina și consiliul se temeau, deopotrivă, de ceea
ce li s-ar fi putut așterne înainte, cu prințesa Aereași Balerion încă
dispăruți din ochii oamenilor și cu regina Rhaena plecată în căutarea lor.
Odată ce a părăsit curtea fratelui său, Rhaena Targaryen a zburat mai
întâi către Orașul Vechi, cu speranța că fiica ei îndărătnică s-ar fi putut
duce să-și caute sora geamănă. Atât lordul Donnel, cât și Înaltul Septon
au primit-o cu curtenie, dar niciunul n-a putut s-o ajute cu nimic. Regina
a avut prilejul să-și petreacă o vreme alături de fiica ei Rhaella, care
semăna pe de-o parte atât de mult și pe de alta atât de puțin cu sora sa
geamănă, și se poate spera că acolo a găsit o oarecare alinare. Când și-a
dat glas părerilor de rău pentru că nu fusese o mamă mai bună, novicea
Rhaella a îmbrățișat-o și a spus:
— Am avut cea mai bună mamă pe care și-o poate dori un copil,
Mama din Ceruri, și pentru asta ție trebuie să-ți mulțumesc.
După plecarea din Orașul Vechi, Dreamfyre a dus-o pe regină către
miazănoapte, mai întâi la Highgarden, apoi la Crakehallși la Casterly
Rock, unde lorzii o întâmpinaseră în trecut cu brațele deschise. Nicăieri
nu fusese văzut vreun alt dragon în afară de al ei; iar despre prințesa
Aerea nu se auzi niciun cuvințel. De acolo, Rhaena s-a dus în Insula
Frumoasă, ca să-l înfrunte din nou pe lordul FranklynFarman. Anii
scurși nu-l făcuseră nici să-nceapă să se topească de dragul ei, nici să-i
vorbească dând dovadă de mai multă înțelepciune.
— Am sperat că, odată ce-a fugit de la tine, nobila mea soră o să se
întoarcă acasă, să-și facă datoria, a spus lordul Franklyn, dar aici n-am
nicio veste nici despre ea, nici despre fiica ta. Nu pot pretinde c-o cunosc
pe prințesă, însă aș putea spune că-i e mai bine după ce-a scăpat de
prezența ta, așa cum ne e și nouă aici, pe Insula Frumoasă. Dacă apare
cumva, o s-o alungăm, cum am alungat-o pe mama ei.
— N-o cunoști pe Aerea, ăsta e singurul adevăr, a răspuns Înălțimea
Sa. Dacă o să vină către țărmurile astea, lordul meu, o să descoperi că e
nu tot atât de răbdătoare ca mama ei. O, și-ți doresc mult noroc dac-o
să-ncerci să-l alungi pe Balerion. Teroarea Neagră l-a savurat pe fratele
tău și acum s-ar putea să-și dorească să mănânce și felul doi.
După Insula Frumoasă, cronica pierde urma Rhaenei Targaryen. În
anul acela n-avea să se întoarcă nici la Debarcaderul Regelui, nici la
Piatra Dragonului și nici n-avea să apară la castelul vreunui lord din cele
Șapte Regate. Ne-au rămas fragmente de însemnări despre ivirea lui
Dreamfyre atât în miazănoapte, unde ar fi ajuns până în Gorgane și pe
malurile râului Fierbinte, cât și departe, spre miazăzi, la Munții Lunii și
la canionul Torrentine. Rhaenași dragonul ei au uluit cetăți și orașe când
au fost întrezăriți zburând pe deasupra Degetelor și a Munților Lunii,
peste pădurile verzi cufundate în ceață de la Capul Mâniei, peste Insulele
Scutului și peste Arbor… dar regina n-a dorit nicăieri tovărășia
oamenilor. A ales în schimb locuri sălbatice, pustii, lande măturate de
vânturi, câmpii năpădite de ierburi, smârcuri mohorâte, stânci, piscuri
și viroage ale munților. Era încă în căutarea unei urme lăsate de fiica ei,
sau voia pur și simplu să fie singură? Nu vom ști niciodată.
Îndelungata absență a Rhaenei din Debarcaderul Regelui a fost totuși
spre bine, pentru că regele și consiliul său erau din ce în ce mai iritați
defaptele ei. Istorisirile despre înfruntarea dintre ea și lordul Farman
de pe Insuila Frumoasă îi îngroziseră pe toți deopotrivă.
— Cum îi poate vorbi așa unui nobil în propriul lui castel, e nebună?
a spus lordul Smallwood. Dacă aș fi fost în locul lui, aș fi pus să i se
smulgă limba.
La asta regele a răspuns:
 — Sper că n-oi fi fost cu adevărat atât de neghiob, lordul meu.
Indiferent ce altceva ar fi, Rhaena rămâne din sângele dragonilor și e
sora mea, pe care o iubesc.
A se lua notă că Înălțimea Sa n-a fost nemulțumit de părerea lui
Smallwood, ci doar de cuvintele lui.
Septonul Barth a ales unele mai potrivite:
— Puterea Targaryenilor vine de la dragonii lor, aceste creaturi
înspăimântătoare care au pustiit cândva Harrenhalulși au nimicit doi
regi pe Câmpia de Foc. Regele Jaehaerysștie asta, așa cum o știa și
bunicul său Aegon; puterea există întotdeauna, ca și amenințarea. Iar
Înălțimea Sa mai înțelege și un adevăr care îi scapă reginei Rhaena:
amenințarea e mai puternică dacă rămâne nerostită. Lorzii din Ținut
sunt oameni mândri și nu câștigi nimic făcându-i de rușine. Un rege
înțelept îi lasă întotdeauna să-și păstreze demnitatea. Arată-le un
dragon, da. Își vor aduce aminte. Spune-le pe față că o să-i arzi în
propriile castele, laudă-te că ți-ai hrănit dragonii cu rudele lor, dar n-o
să izbutești decât să-i înfurii și să-i întorci împotriva ta.
Regina Alysanne se ruga în fiecare zi pentru nepoata sa Aereași se
învinovățea pentru fuga copilei, dar își învinovățea mult mai mult sora.
Jaehaerys, care nu-i dăduse mare atenție Aereei în anii când îi fusese
moștenitoare, se mustra pentru că o neglijase, dar cel mai tare îl
îngrijora Balerion, fiindcă își dădea seama ce periculoasă e o fiară atât
de mare în mâinile unei fete furioase, de numai treisprezece ani. Nici
peregrinările nerodnice ale Rhaenei Targaryen, nici furtuna de corbi
trimiși de Marele Maester Benifer în toate părțile nu-i ajutaseră să afle
vreo veste despre prințesă sau despre dragon, nimic altceva în afară de
obișnuitele minciuni, confuziiși amăgiri. Pe măsură ce treceau zilele și
ciclurile lunii, regele începea să se teamă că nepoata lui murise.
— Balerion e o fiară încăpățânată, nu una cu care să te joci, a vorbit
el în consiliu. Să sari în spinarea lui fără să mai fi zburat vreodată și să-
lridici în văzduh, și nu ca să te rotești în jurul castelului, nu, ci ca să treci
dincolo de apă… e foarte posibil s-o fi azvârlit pe biata fată și ea să zacă
acum pe fundul Mării înguste.
Septonul Barth l-a contrazis. Dragonii nu erau rătăcitori de felul lor,
a subliniat el. Cel mai adesea, își găseau un adăpost, o peșteră, un castel
în ruină sau un vârf de munte și se cuibăreau acolo, ieșind doar ca să
vâneze și întorcându-se apoi. Odată rămas fără călăreață, Balerion s-ar
fi întors cu siguranță în bârlogul lui. Având în vedere că nu fusese văzut
în Westeros, Barth bănuia că prințesa Aerea zburase spre răsărit,
dincolo de Marea îngustă, către câmpiile întinse din Essos. Regina a fost
de aceeași părere.
— Dacă fata ar fi fost moartă, aș fiștiut. E fără îndoială în viață. O simt.
Toți spionii și informatorii năimiți de Rego Diaz ca să dea de urma
ElisseiFarmanși a ouălor de dragon furate au primit o nouă însărcinare:
să-i găsească pe prințesa Aereași pe Balerion. Au început curând să
sosească vești de pe întreaga lungime a țărmurilor Mării înguste. Multe
s-au dovedit nefolositoare, ca și cele despre ouăle de dragon: zvonuri,
minciuni, apariții născocite, toate amestecate de dragul recompensei.
Unele erau auzite la a doua sau la a treia mână, iar altele, atât de sărace
în amănunte încât se rezumau la: „S-ar putea să fi văzut un dragon. Sau
ceva mare, cu aripi.”
Cel mai tare i-au pus pe gânduri veștile de la nord de Pentos, de pe
dealurile din Andalos, unde ciobanii povesteau înspăimântați despre un
monstru prădător ce devora turme întregi, lăsând în urmă doar oase
însângerate. Nici ciobanii nu erau cruțați dacă aveau ghinionul să dea
peste fiară, căci pofta de mâncare îmboldea creatura să nu se
mulțumească numai cu oi. Oricum, cine întâlnea monstrul nu trăia ca să-
l descrie… dar nicio istorisire nu pomenea nimic despre foc, fapt care,
pentru Jaehaerys, însemna că vina nu putea fi a lui Balerion. Vrând
totuși să fie sigur, a trimis o duzină de oameni conduși de ser Willam
Viespea, din Garda Regelui, dincolo de Marea îngustă, în Pentos, pentru
a prinde fiara.
Fără ca în Debarcaderul Regelui să știe, de cealaltă pane a aceleiași
Mări înguste, constructorii de corăbii din Braavosși-au încheiat munca
la Urmăritoarea Soarelui, visul cumpărat de ElissaFarman cu ouăle de
dragon furate. Spre deosebire de galerele care ieșeau zilnic în lume din
mâinile meșteșugarilor din Braavos, era un vas fără vâsle; îl făuriseră
pentru ape adânci, nu pentru golfuri, lagune și ape ce brăzdează uscatul.
Cu patru catarge, avea tot atât de multe pânze precum corăbiile-lebădă
dinInsulele Verii, dar era mai latăși cu coca mai adâncă, spre a fi
încărcată cu cât mai multe provizii pentru călătorii lungi. Când un
localnic a întrebat-o dacă are de gând să navigheze către Yi Ti, lady
Elissa a râs și a răspuns:
— S-ar putea… dar nu pe calea la care te gândești.
În noaptea dinaintea zilei în care plănuise să ridice ancora, Lordul
Mării a invitat-o în palatul său, unde i-a oferit heringi, bere și sfaturi.
— Călătorește cu mare grijă, doamna mea, i-a spus, dar pleacă. Ești
căutată de-a lungul și de-a latul întregii Mări Înguste. Se pun întrebări,
se oferă recompense. Nu mi-ar plăcea să fii găsită în Braavos. Noi am
venit aici ca să ne eliberăm de sub stăpânirea vechii Valyrii, iar
Targaryenii tăi sunt valyrieni până-n măduva oaselor. Navighează către
meleaguri cât mai îndepărtate. Și fă-o cu iuțeală!
În vreme ce femeia care-și spunea acum lady AlysWesthill își lua
rămas-bun de la Titanul din Braavos, în Debarcaderul Regelui viața își
urma cursul. Nereușind să-și găsească nepoata pierdută, Jaehaerys
Targaryen a făcut exact ce făcea întotdeauna în vremuri grele: s-a
afundat în muncă. În liniștea din biblioteca Fortăreței Roșii, regele a
început să lucreze la ceea ce avea să devină una dintre cele mai
importante înfăptuiri ale sale. Cu ajutorul Septonului Barth, al Marelui
Maester Benifer, al lordului Albin Massey și al reginei Alysanne – patru
oameni pe care-i numea „încă și mai restrânsul meu consiliu” –
Înălțimea Sa a început să reformuleze, să organizeze și să adune într-un
cod legile regatului.
Westerosul pe care îl găsise Aegon Cuceritorul fusese alcătuit, nu
doar cu numele, ci și în fapt, din șapte regate, fiecare cu propriile sale
legi, obiceiuri și tradiții. Chiar și în același regat, acestea difereau de la
un loc la altul. După cum avea să scrie lordul Massey: „Înainte de a fi
șapte, regatele fuseseră opt. Iar înainte de asta nouă, zece, douăsprezece
sau chiar treizeci, și tot mai multe pe măsură ce ne întoarcem în timp.
Vorbim despre cele O Sută de Regate ale Eroilor, când de fapt la un
moment dat au fost nouăzeci și șapte, într-un alt moment o sută treizeci
și două și așa mai departe, numărul s-a tot schimbat, pe măsură ce
războaiele erau pierdute și câștigate și fiii le urmau taților lor.“
Cel mai adesea, se schimbau și legile. Un rege era aspru, altul era
milostiv, altul căuta îndrumare în Steaua în Șapte Colțuri, altul respecta
legile străvechi ale Primilor Oameni, altul se lăsa condus de toanele sale,
altul se îndrepta într-o parte când era treaz și în cealaltă când era
beat.După mii de ani, rezultatul era o asemenea adunătură de
precedente ce se băteau cap în cap, încât orice lord, fie el învestit sau nu
cu puterea de a tăia și spânzura, se simțea liber să ia orice hotărâre ar fi
vrut când oamenii se înfățișau judecății sale.
Pentru Jaehaerys Targaryen, confuzia și dezordinea erau o ofensă și,
cu ajutorul „mai restrânsului” său consiliu, a trecut la „curățirea
grajdurilor”.
— Aceste Șapte Regate au acum un singur rege. E timpul să aibă și o
singură lege.
O însărcinare de o asemenea amploare nu avea să fie munca unui an,
nici a zece ani; pentru simpla adunare, organizare și studiere a tuturor
legilor existente avea să fie nevoie de doi ani, iar reformulările aveau să
se prelungească preț de câteva decenii, însă atunci, în toamna anului 55
D.C, a început lucrul la Marele Cod de Legi al septonului Barth.
Truda întocmirii urma să continue vreme de încă mulți ani pentru
rege și doar nouă cicluri ale lunii pentru regină. Către începutul
aceluiași an, regele Jaehaerysși poporul Westerosului au aflat, cu
încântare, că regina Alysanne e din nou grea. Prințesa Daenerys a
împărtășit bucuria tuturor, deși a spus, cu hotărâre, căîși dorește o
surioară.
—Vorbești deja ca o regină care dă legi, a râs mama ei.
Căsătoriile stăteau, de multă vreme, la temelia legăturilor între
marile Case din Westeros, erau calea demnă de încredere către făurirea
alianțelor și către sfârșitul neînțelegerilor. Așa cum făcuseră, înaintea
ei, soțiile Cuceritorului, Alysanne Targaryen punea cu încântare la cale
astfel de cununii.În anul 55 D.C. s-a simțit deosebit de mândră de
logodnele aranjate pentru două dintre înțeleptele aflate în serviciul său
încă din vremurile petrecute la Piatra Dragonului: lady Jennis
Templeton urma să se mărite cu lordul Mullendore de Uplands, iar lady
Prunella Celtigar avea să se unească prin căsătorie cu UtherPeake, lord
de Starpike, lord de Dunstonbuxyși lord de Whitegrove. Ambele partide
au fost considerate excepționale pentru nobilele doamne și un triumf
pentru regină.
 Turneul propus de lordul Redwyne pentru sărbătorirea terminării
Gropii Dragonului s-a ținut, în cele din urmă, la jumătatea anului. Arena
a fost pregătită dincolo de zidurile citadelei, pe câmpia dintre Poarta
Leului și Poarta Regelui, și se spune că înfruntările au fost splendide. Cel
mai vârstnic dintre fiii lordului Redwyne, ser Robert, și-a dovedit
priceperea in mânuirea lăncii, înfruntându-i pe cei mai buni luptători
dinȚinut, iar fratele său Rickard a câștigat turnirul scutierului și a fost
făcut cavaler acolo, în arenă, de însuși regele, însă laurii campionului au
ajuns la galantul și chipeșul ser Simon Dondarrion de Blackhaven, care
a cucerit inimile poporului și pe a reginei deopotrivă când a încoronat-
o pe prințesa Daenerys ca regină a dragostei și a frumuseții.
În Groapa Dragonului încă nu fusese instalată niciuna dintre fiarele
pe care avea menirea să le adăpostească, așa că acel edificiu colosal a
fost ales ca loc al marelui meleu al turnirului, unde zăngănitul armelor
a răsunat într-o încleștare care nu se mai văzuse niciodată la
Debarcaderul Regelui. Au luat parte șaptezeci și șapte de cavaleri,
împărțiți în unsprezece echipe. Au început lupta călare; dar, odată
doborâți de pe cai, au continuat să se înfrunte, bătându-se cu săbii,
ghioage, securi și buzdugane cu lanț. După ce toate echipele, în afară de
una, au fost scoase din luptă, membrii supraviețuitori ai acesteia s-au
întors unul împotriva altuia, până când a rămas un singur campion.
Deși participanții n-au avut decât arme boante, de turneu, între ei s-
au purtat lupte înverșunate și sângeroase, spre deliciul mulțimii. Doi
oameni au fost uciși și mai bine de patruzeci răniți. Dând dovadă de
înțelepciune, regina Alysanne le-a interzis favoriților săi, JonquilDarkeși
Tom Zdrăngănitorul, să participe, dar bătrânul Bere-n burtă a luat din
nou arena în stăpânire, în uralele de încântare ale gloatei. După căderea
lui, poporul și-a găsit un nou favorit, ser HarysHogg, care, datorită
numelui casei sale8și a coifului în formă de cap de porc, a fost poreclit
Harry Jambon. Printre celelalte figuri notabile care au luptat în meleu s-
au numărat ser Alyn Bullock, de curând de Piatra Dragonului, frații lui
Robert Baratheon, ser Borys, ser Garonși ser Ronnal, un rău famat
cavaler rătăcitor, pe nume ser Guyle Vicleanul, și ser AlastorReyne,

8În engleză, hog înseamnă porc (n. tr.)

campion al Ținuturilor din Vest și maestru de arme la Casterly Rock.
Însă, după ore de vărsare de sânge și zăngănit de arme, ultimul om
rămas în picioare a fost un tânăr cavaler robust din Ținuturile Riverane,
ser LucamoreStrong.
La scurt timp după încheierea turnirului, regina Alysanne a plecat din
Debarcaderul Regelui către Piatra Dragonului, să aștepte acolo venirea
pe lume a copilului ei. Pierderea prințului Aegon după numai trei zile de
viață continua să fie pentru Înălțimea Sa o suferință apăsătoare. În loc
săse supună rigorilor unei călătorii sau cerințelor vieții de la Curte,
regina a căutat liniștea vechii locuințe a familiei sale, unde îndatoririle
îi erau mai puține. SeptaEdythși SeptaLyra i-au rămas alături, împreună
cu douăsprezece tinere fecioare, de curând alese dintre cele o sută care
râvniseră onoarea de a fi însoțitoare ale reginei. Printre cele cărora li s-
a acordat această cinste se numărau două nepoate ale lui Rogar
Baratheon, precum și fiicele și surorile lorzilor Arryn, Vance, Rowan,
Royce și Dondarrion, ba chiar și o femeie din nord, Mara Manderly, fiica
lordului Theomore de Portul Alb. Spre a le înfrumuseța serile, Înălțimea
Sa și-a adus și bufonul preferat, pe Jupâneasa, cu păpușile lui.
La Curte erau oameni pe care dorința reginei de a pleca la Piatra
Dragonului îi umplea de îndoieli. În cele mai frumoase zile, insula era
umedă și întunecată, iar toamna vânturile puternice și furtunile erau
nelipsite.Tragediile din ultima vreme nu făcuseră altceva decât să
înrăutățească faima castelului, iar unii se temeau că stafiile prietenelor
otrăvite ale RhaeneiTargaryen ar fi putut bântui pe coridoare. Regina
Alysanne n-a luat în seamă niduna dintre aceste spaime, căci le-a
considerat prostești.
— Eu și regele am fost atât de fericiți la Piatra Dragonului, le-a spus
celor temători. Nu mă pot gândi la niciun loc mai bun pentru nașterea
copilului nostru.
Pentru anul 55 D.C. fusese plănuită o altă vizită regală, de data asta în
Ținuturile de Vest. Ca și atunci când fusese grea cu prințesa Daenerys,
regina a refuzat să-l lase pe rege să anuleze sau să amâne vizita și i-a
cerut să plece singur. Vermithor l-a purtat din nou pe deasupra
Westerosului, până la Dintele de Aur, unde l-a ajuns din urmă restul
escortei sale. Pe urmă, Înălțimea Sa a vizitat Ashemark, Cragul,
Castamere, Castelul Tarbeck, Lannisport și Casterly Rock, precum și
Crakehall. E notabil faptul că n-a mers și pe Insula Frumoasă. Spre
deosebire de sora lui, Rhaena,Jaehaerys Targaryen nu era omul care să
amenințe, dar își avea propriile căi de a-și face simțită dezaprobarea
Regele s-a întors din Vest cu o lună înainte de a-i sosi sorocul reginei,
pentru a-i fi alături în clipele nașterii. Copilul a venit pe lume exact când
spuseseră maesterii că trebuie să vină; un băiat, bine făcut și sănătos, cu
ochii la fel de deschiși la culoare precum florile de liliac. La naștere, tot
deschis la culoare îi era și părul, strălucitor ca aurul alb, o raritate chiar
și în Valyria din vechime. Jaehaerys l-a numit Aemon.
— Daenerys o să fie furioasă, a spus Alysanne, punându-și-l pe micul
prinț la sân. A repetat cu multă insistență că vrea o soră.
La asta, Jaehaerys a ras:
— Data viitoare!
În noaptea aceea, urmând sfatul soției sale, a pus în leagănul prințului
un ou de dragon.
O lună mai târziu, când Jaehaerysși regina Alysanne s-au întors la
Debarcaderul Regelui, mii de oameni încântați de vestea nașterii
prințului Aemon s-au înșirat pe străzile din afara Fortăreței Roșii,
sperând să-l zărească în treacăt pe noul moștenitor al Tronului de Fier.
Auzindu-le undele și ovațiile, regele s-a urcat în cele din urmă pe
meterezele porții principale a castelului și l-a ridicat pe băiat deasupra
capului, în văzul tuturor. Se spune că atunci glasurile mulțimii s-au unit
într-un strigăt atât de puternic, încât s-a auzit până dincolo de Marea
Îngustă.
Pe când cele Șapte Regate sărbătoreau, la urechile regelui a ajuns
vestea că sora sa, Rhaena, fusese văzută iarăși, de data asta la
Greenstone, vechiul castel al Casei Estermont de pe insula cu același
nume, din largul țărmurilor Capului Mâniei. Cea dintâi favorită a
Rhaenei, verișoara ei Larissa Velaryon, fusese măritată cu al doilea fiu
al Evenstarului din Tarth, după cum poate unii își amintesc. Soțul ei
murise, dar lady Larissa îi născuse o fată, cununată de curând cu mai
vârstnicul lord Estermont. În loc să rămână pe Tarth sau să se întoarcă
la Driftmark, văduva preferase să locuiască, după nuntă, cu fiica ei, la
Greenstone. Nimeni nu se poate îndoi că prezenta Larissei a atras-o pe
Rhaena Targaryen la Estermont, pentru că, altminteri, insula era
deosebit de lipsită de farmec, umedă, măturată de vânturi și săracă. Cu
fiica ei pierdută pentru ea și cu cele mai îndrăgite prietene și favorite în
mormânt, nu e de mirare că Rhaena a căutat alinare lângă cineva care-i
fusese alături în copilărie.
Regina ar fi fost surprinsă (și furioasă) dacă ar fi știut că o altă fostă
favorită a sa trecea chiar în acel moment prin apropiere. După o oprire
la Pentos pentru provizii, AlysWesthillși corabia ei, Urmăritoarea
Soarelui, se îndreptaseră spre Tyrosh, cu doar cea mai îngustă parte a
Mării Înguste între ele și Estermont. Le aștepta primejdioasa trecere
prin apele bântuite de pirați de la Treptele de Piatră și, ca orice căpitan
prudent, lady Alys a năimit arbaletrieri și mercenari care s-o scoată cu
bine din strâmtoare, în largul mării. Însă, mânați de capriciile lor, zeii au
hotărât să le împiedice pe regina Rhaenași pe trădătoarea ei prietenă să
afle una de prezența alteia și corabia a trecut nestânjenită prin Treptele
de Piatră. AlysWesthillși-a debarcat mercenarii în Lysși a luat la bord
apă proaspătă și provizii înainte de a se întoarce către apus, pentru a
porni spre Orașul Vechi.
În anul 56 D.C., în Westeros a venit iarna și, odată cu ea, au sosit vești
sumbre din Essos. Toți oamenii trimiși de regele Jaehaerys să afle ce
fiară uriașă prăda pe dealurile din partea de miazănoapte a Pentosului
erau morți. Comandantul lor, ser Willam Viespea, năimise o călăuză în
Pentos, un localnic care pretindea că știe unde se ascunde monstrul. Dar
îi condusese într-o capcană și undeva, pe Colinele de Catifea din
Andalos, ser Willamși oștenii lui fuseseră înconjurați de tâlhari. Cu toate
că luptaseră vitejește, ceilalți erau mai mulți și, în cele din urmă, îi
copleșiseră și îi măcelăriseră. Se spunea că ser Willam căzuse ultimul.
Capul său îi fusese adus unuia dintre oameni lordului Rego din Pentos.
— Nu există niciun monstru, trăsese septonul Barth concluzia după
ce auzise trista istorisire, numai hoți de oi, care spun basme ca să-
nspăimânte oamenii și să-i țină departe.
MylesSmallwood, Mâna Regelui, și-a îndemnat suveranul să
pedepsească Pentosul pentru ofensa adusă, dar Jaehaerys nu voia să
declare război unui întreg oraș pentru fărădelegile câtorva nelegiuiți,
așa că rezolvarea problemei a rămas în așteptare, iar soarta lui ser
Willam Viespea a fost înscrisă în Cartea Albă a Gărzii Regelui. Pentru a-
l înlocui, Jaehaerys l-a răsplătit cu o mantie albă pe ser LucamoreStrong,
învingătorul din marele meleu de la Groapa Dragonului.
De la oamenii de dincolo de apă ai lordului Rego au sosit curând și
alte vești. Una vorbea despre un dragon înfățișat în arenele de luptă din
Astapor, în Golful Sclavilor, o sălbăticiune cu aripile retezate pe care
negustorii de sclavi o puneau să lupte cu tauri, cu urși de peșteră și cu
grupuri de sclavi înarmați cu sulițe și securi, în timp ce miile de privitori
răcneau. Septonul Barth a respins imediat povestea.
— Un șarpe înaripat, fără nicio îndoială, a spus. Șerpi înaripați din
Sothoryos sunt luați adesea drept dragoni de oameni care n-au văzut
niciodată unul.
Interesul regelui și al consiliului său a fost stârnit într-o mai mare
măsură de incendiul care măturase Ținuturile Discordiei cu paisprezece
zile în urmă. Întețită de vânturile puternice și hrănită de ierburile
uscate,vâlvătaia se dezlănțuise vreme de trei zile și trei nopți, înghițind
șase sate și o companie liberă, Aventurierii, care se trezise prinsă între
năvala flăcărilor și o armie tyroshi, comandată de Arhonte în persoană.
Cei mai mulți preferaseră să fie uciși de sulițele tyroshilor, iar nu să ardă
de vii. Pieriseră până la unul.
Cum izbucnise incendiul rămânea un mister.
— L-a stârnit un dragon, a declarat ser MylesSmauwood. Ce altceva
ar fi putut fi?
Pe RegoDraz nu l-a convins.
— Un trăsnet, a sugerat acesta. Un foc de tabără. Un bețiv cu o torță,
în căutarea unei târfe.
Regele a încuviințat.
— Dacă ar fi fost isprava lui, Balerion ar fi fost văzut cu siguranță.
În Orașul Vechi, focurile din Essos nu-și aveau locul în gândurile
femeii care își spunea AlysWesthill; fixa cu privirea orizontul din partea
opusă, de dincolo de mările apusene biciuite de furtuni. Urmăritoarea
Soarelui ajunsese în port în ultimele zile ale toamnei și încă mai lâncezea
lângă doc, în timp ce lady Alys îi căuta un echipaj. Își propusese ceva
nemaiîncercat decât de o mână dintre cei mai cutezători corăbieri, adică
să meargă către apus, în căutarea unor pământuri la care nici măcar nu
visa cineva, de aceea nu voia la bord oameni care și-ar fi putut pierde
curajul și s-ar fi revoltat împotriva ei, silind-o să se întoarcă din drum.
Avea nevoie de oameni care să-i împărtășească visul, iar aceștia nu erau
ușor de găsit, nici măcar în Orașul Vechi.
Atunci, ca și acum, corăbierii neștiutori și superstițioși se agățau de
credința că lumea e plată și că se termină undeva, către apus. Unii
vorbeau de ziduri de foc și de mări în clocot, alții de nesfârșite cețuri
negre, iar unii de înseși porțile infernului. Înțelepții știau că adevărul e
altul. Soarele și luna sunt sfere, așa cum poate vedea orice om; rațiunea
sugerează că și pământul e tot o sferă, iar veacuri de studiu îi
convinseseră pe arhimaesterii din Conclav că, în privința asta, nu există
dubii. Stăpânii dragonilor din Ținutul Liber al Valyriei credeau același
lucru, ca și învățații din țări îndepărtate, din Qarth până în Yi Ti și până
în insula Leng.
Dar asupra mărimii lumii nu căzuseră cu toții de acord. În privința
asta, chiar și părerile arhimaesterilor din Citadelă erau împărțite. Unii
credeau că Marea Apusului e atât de întinsă, încât niciun om nu poate
spera s-otraverseze vreodată. Alții ziceau că s-ar putea să nu fie mai lată
decât Marea Verii, Intre Arbor și Marele Moraq; era, cu siguranță, vorba
de o distanță colosală, dar una pe care un căpitan curajos putea spera s-
o străbată cu o corabie potrivită. Un drum spre apus către mătăsurile și
mirodenii din Yi Ti și Leng ar fi putut însemna bogății incalculabile
pentru cel care-l descoperea… dacă lumea era o sferă atât de mică
precum sugerau înțelepții aceia.
AlysWesthill nu credea asta. Puținele scrieri rămase în urma ei
dovedesc că, încă din copilărie, ElissaFarman fusese convinsă că lumea
e „mult mai mare și mai stranie decât își închipuie maesterii”. Nu
împărtășea visul negustorilor de a ajunge în Ulthosși Asshai navigând
către apus. Viziunea ei era mult mai cutezătoare. Credea că, între
Westeros și țărmurile răsăritene îndepărtate ale Essosului se află alte
pământuri și alte mări ce așteaptă să fie descoperite: un alt Essos, un alt
Sothoryos, un alt Westeros. Visele ei erau pline de fluvii despărțitoare,
de câmpii măturate de vânturi și de munți impunători, cu creste
pierdute în nori, de insule înverzite lucind în soare, de animale ciudate,
niciodată îmblânzite, de fructe bizare, negustate nicicând de oameni, și
de orașe de aur strălucind sub stele stranii.
Nu era prima care nutrea acest vis. Cu mii de ani înainte de Cucerire,
când în Nord încă mai domneau Regii Iernii, Brandon Marangozul și-a
făurit o întreagă flotă pentru a traversa Marea Apusului. A plecat el
însuși la drum, pentru a nu se mai întoarce niciodată. Fiul și
moștenitorul său, un alt Brandon, a ars docurile unde fusese construită
și a rămas pentru totdeauna în amintire ca Brandon Incendiatorul. O
mie de ani mai târziu, niște oameni de fier plecați din Marele Wyk au
fost împinși de vânt către nord-vest cale de opt zile distanță de orice
țărm cunoscut, unde au dat de un grup de insule stâncoase. Căpitanul
lor a construit acolo un turn și un far, și-a spus Farwyndși și-a numit
cetatea Lumina Singuratică. Urmașii lui încă trăiesc pe stâncile
insulelor, unde focile îi depășesc numeric, fiind cincizeci la unu. Până și
ceilalți oameni de fier îi consideră pe cei din clanul Farwynd nebuni; unii
îi numesc selkii19.
Brandon Marangozul și oamenii de fier care au navigat pe urmele lui
au călătorit pe apele din miazănoapte, unde krakenii monstruoși,
dragoniide mare și leviatani de mărimea unor insule înoată în valuri reci
și cenușii, iar cețuri care-ți îngheață măduva-n oase ascund munți de
gheață plutitori. AlysWesthill n-avea de gând să facă același lucru. Voia
să meargă cu Urmăritoarei Soarelui pe o cale aflată mult mai către
miazăzi, în căutarea unor ape albastre și calde și a unor vânturi
statornice, despre care credea că o pot duce dincolo de Marea Apusului.
Dar mai întâi trebuia să-și găsească un echipaj.
Mulți au râs de ea, pe când alții i-au spus că e nebună și au înjurat-o
în față.
— Pe-acolo sunt fiare stranii, da, i-a spus un căpitan rival, și probabil
c-o să sfârșești în burta uneia.
Însă o bună parte din aurul plătit de Lordul Mării pentru ouăle de
dragon furate se odihnea, în siguranță, în seifurile Băncii de Fier din
Braavosși, susținută de o asemenea bogăție, lady Alys a izbutit să

9Creaturi mitologice din folclorul scoțian, irlandez și islandez, care trăiesc în mare
sub înfățișarea unor foci, iar când ies pe uscat își leapădă pielea și se preschimba în
oameni (n. tr.).
momească destui năieri, plătindu-le de trei ori mai mult decât își
permiteau alți căpitani să le ofere. Încetul cu încetul, echipajul a prins
formă.
Veștile despre strădaniile ei au atras, inevitabil, atenția lordului de
Hightower. Eustace și Norman, nepoții lordului Donnel, amândoi
corăbieri cu faimă, au fost trimiși s-o descoasă… și s-o pună în lanțuri
dacă prudența îi îndemna s-o facă. În schimb, s-au angajat amândoi s-o
însoțească, venind cu corăbiile și oamenii lor. Pe urmă, năierii s-au
călcat unii pe alții în picioare în graba de a se alătura echipajului ei. Dacă
mergeau Hightowerii, însemna că există bogății care așteaptă să fie
luate în stăpânire. Urmăritoarea Soarelui a plecat din Orașul Vechi în a
douăzeci și treia zi a celei de a treia luni a anului 56 D.C., îndreptându-
se spre Golful Șoaptelor, de unde a ieșit în largul mării însoțită de Luna
Toamnei, corabia lui ser Norman Hightower, și de Lady Meredith, care
îi aparținea lui ser Eustace Hightower.
Au plecat exact la timp… pentru că vestea despre AlysWesthillși
disperarea cu care-și căutase un echipaj a ajuns în sfârșit la
Debarcaderul Regelui. Regele Jaehaerys a descoperit-o imediat pe lady
Elissa în spatele numelui fals și s-a grăbit să trimită corbi în Orașul
Vechi, la lordul Donnel, poruncindu-i s-o aresteze imediat pe femeia aia
și să i-o trimită în Fortăreața Roșie, unde avea de răspuns la niște
întrebări. Numai că păsările au ajuns prea târziu… sau, poate, așa cum
unii continuă să sugereze și în zilele noastre, Donnel Pregetătorul a
tărăgănat din nou lucrurile. Nevrândsă riște să stârnească furia regelui,
nobilul lord a trimis o duzină dintre cele mai iuți corăbii ale sale în
urmărirea lui AlysWesthillși a nepoților lui, dar s-au întors toate în port,
răzlețite și înfrânte. Mările sunt întinse și corăbiile mici, iar lordul
Donnel n-avea niciuna la fel de iute ca Urmăritoarea Soarelui când îi
sufla vânt prielnic în pânze.
Când vestea evadării ElisseiFarman a ajuns la Fortăreața Roșie,
regele a chibzuit intens și îndelung, întrebându-se dacă n-ar fi trebuit să
plece el însuși în urmărirea ei. Nicio corabie nu poate naviga atât de
repede cum zboară un dragon, s-a gândit el; poate că Vermithor avea să
izbutească acolo unde vasele lordului Donnel dăduseră greș. Însă ideea
în sine a fost de-ajuns ca s-o înspăimânte pe regina Alysanne. Nici măcar
dragonii nu pot rămâne în văzduh la nesfârșit, i-a atras ea atenția, iar pe
hărțile Mării Apusului, atâtea câte existau, nu erau înfățișate nici insule,
nici stânci pe care să se poată odihni. Marele Maester Beniferși septonul
Barth au fost de partea ei și, văzând că i se împotrivesc cu toții, Înălțimea
Sa și-a abandonat cu părere de rău ideea.
A treisprezecea zi a celei de-a patra luni a anului 56 D.C. a fost rece și
cenușie încă din zori, cu vuiet de vânt dinspre răsărit. Cronicile Curții ne
spun că micul dejun al lui Jaehaerys Targaryen Întâiul a fost întrerupt
de un sol al Băncii de Fier, venit să ridice plata anuală a împrumutului
făcut de Coroană. ElissaFarman continua să fie prezentă în cele mai
multe dintre gândurile regelui, care știa, fără dubiu, că Urmăritoarea
Soarelui fusese construită în Braavos. Înălțimea Sa a vrut să afle dacă
asta se făcuse cu banii primiți de la Banca de Fier și dacă bancherii știau
ceva despre ouăle de dragon furate. Solul a negat și una, și alta.
Într-o altă parte a Fortăreței Roșii, regina Alysanneși-a petrecut
dimineața alături de copiii săi; prințesa Daenerys începuse în sfârșit să-
l îndrăgească pe fratele ei Aemon, deși încă își dorea o surioară.
Septonul Barth era în bibliotecă, iar Marele Maester Benifer se afla în
adăpostul corbilor, în cealaltă parte a orașului, lordul Corbray inspecta
oștenii din Garda Orașului adunați în Cazarma de Est, pe când, în vila sa
de sub Groapa Dragonului, RegoDraz distra o tânără lady cu virtutea
negociabilă.
Cu toții aveau să-și amintească vreme îndelungată ce făceau în clipa
când au auzit un corn răsunând în văzduhul dimineții.
— Sunetul mi-a alunecat pe șira spinării ca un cuțit rece, deși n-aș fi
putut spune de ce, avea să povestească mai târziu regina.
Dintr-un turn de veghe singuratic, de unde cuprindeai cu privirea
Golful Apei Negre, un străjer întrezărise în depărtare aripi întunecate și
dăduse alarma. A sunat pentru a doua oară când aripile au crescut și a
treia oară când a văzut clar dragonul, negru pe fundalul norilor.
Balerion se întorsese la Debarcaderul Regelui.
Trecuseră mulți ani de când Teroarea Neagră fusese văzut pentru
ultima oară pe cerul orașului și ivirea sa a umplut de spaimă o mare
parte a norodului, care s-a întrebat dacă Maegor cel Crud nu se întorsese
cumva din morți ca să-l încalece iarăși. Dar, vai!, de gâtul dragonului nu
se ținea un rege mort, ci o copilă pe moarte.
Balerion a coborât măturând cu umbra sa neagră curțile și palatele
din Fortăreața Roșie și izbind aerul cu aripile lui uriașe, pentru a se opri
în curtea interioară, lângă Cetățuia lui Maegor. Abia atinsese pământul
când prințesa Aerea a alunecat din spatele lui. Chiar și oamenii care o
cunoscuseră îndeaproape în anii petrecuți de ea la Curte au recunoscut-
o cu mare greutate. Era aproape dezbrăcată, din haine nu-i mai
rămăseseră decât niște zdrențe atârnate de brațele și picioarele subțiri
ca niște bețe. Părul îi era murdar și încâlcit.
— Vă rog! a strigat către cavalerii, scutierii și slujitorii care-i
priviseră coborârea. Apoi, când toată lumea s-a repezit spre ea, a
adăugat. Eu niciodată…
Și s-a prăbușit.
Ser LucamoreStrong se afla la postul său, pe podul peste șanțul fără
apă care înconjura Cetățuia lui Maegor. A împins privitorii într-o parte
și-n alta, a ridicat-o pe prințesă în brațe și a traversat castelul, ducând-
o la Marele Maester Benifer. Mai târziu, avea să istorisească oricui voia
să-l asculte că fata era roșie la față și avea fierbințeală atât de mare încât
i-a simțit pielea încinsă prin zalele smălțuite ale armurii. Cavalerul a
pretins și că avea ochii plini de sânge și că „în ea era ceva, ceva care se
mișca, făcând-o să se cutremure și să mi se zvârcolească în brațe.” (Însă
n-a spus poveștile astea prea multă vreme. A doua zi, regele Jaehaerys a
trimis după el și i-a poruncit să nu mai vorbească despre prințesă.)
Regele și regina au fost chemați de îndată, dar, când au ajuns în fața
camerelor maesterului, Benifer nu i-a lăsat să intre.
— Nu vreți s-o vedeți astfel, le-a spus, și aș fi nechibzuit dacă v-aș lăsa
să vă apropiați mai mult.
La ușă au fost puse străji, ca să nu intre nici servitorii. Numai septonul
Barth a fost primit, pentru ritualurile dinainte de moarte. Benifer a făcut
tot ce i-a stat în puteri pentru prințesa în agonie, i-a dat lapte de mac și
a cufundat-o într-o cadă cu gheață ca să-i scadă fierbințeala, dar
strădaniile lui au fost zadarnice.În vreme ce sute de oameni s-au
îngrămădit în septul din Fortăreața Roșie, rugându-se pentru ea,
Jaehaerysși Alysanne au stat de veghe la ușa maesterului. Soarele
apusese și sosise ora liliacului când Barth a ieșit ca să le dea de veste că
Aerea Targaryen a plecat dintre cei vii.
Prințesa le-a fost încredințată flăcărilor chiar a doua zi, la răsăritul
soarelui, cu trupul înfășurat în pânză fină, de in, din creștet până la
vârfurile picioarelor. Marele Maester Benifer, care îi pregătise trupul
pentru rugul funerar, părea el însuși pe jumătate mort, după cum le-a
destăinuit lordul Redwyne fiilor săi. Regele a dezvăluit că nepoata sa
fusese răpusă de o fierbințeală și le-a cerut tuturor locuitorilor
Ținutului să se roage pentru ea. În Debarcaderul Regelui a fost jelită
câteva zile înainte ca viața să-și reia vechiul curs, și asta a fost tot.
Însă misterele rămân. Nici măcar acum, după câteva veacuri, nu am
ajuns de fel mai aproape de descoperirea adevărului.
Mai mult de cincizeci de bărbați au slujit Tronul de Fier ca Mari
Maesteri. Jurnalele, scrisorile, registrele de cheltuieli, memoriile și
calendarele de Curte reprezintă cele mai folositoare istorisiri ale
evenimentelor la care au fost martori, dar nu au fost cu toții la fel de
sârguincioși. În timp ce unii ne-au lăsat tomuri de însemnări pline de
vorbe goale, neuitând niciodată să noteze ce a mâncat regele la cină (și
dacă a savurat sau nu mâncarea), alții n-au scris mai mult de șase într-
un an. În această privință, Benifer se numără printre cei de frunte,
jurnalele și scrisorile sale ne oferă informații amănunțite despre tot ce
a văzut și a făcut, ca și despre toate întâmplările la care a fost martor în
slujba regelui Jaehaerysși, mai înainte, în a lui Maegor, unchiul acestuia.
Și totuși, în toate scrierile lui, nu există nici măcar un singur cuvânt nici
despre întoarcerea Aereei Targaryen și a dragonului furat de ea la
Debarcaderul Regelui, nici despre moartea tinerei prințese. Din fericire,
septonul Barth n-a fost la fel de taciturn, așa că acum trebuie să acordăm
atenție istorisirii lui.
„Au trecut trei zile de când a murit prințesa”, a scris el, „și eu încă n-
am izbutit s-adorm. Nu știu dacă voi mai putea dormi vreodată. Am
crezut întotdeauna că Mama e îndurătoare și că Tatăl din Ceruri
judecătoți oamenii deopotrivă după dreptate… dar nu există nici
îndurare, nici dreptate în ceea ce s-a abătut asupra tinerei noastre
prințese. Cum au putut zeii fi atât de orbi sau atât de nepăsători încât să
îngăduie o asemenea grozăvie? Sau e cu putință să existe în acest
univers și alte zeități, niște monștri răuvoitori, precum aceia împotriva
cărora predică preoții lui R’hllor cel Roșu și în fața cruzimii cărora regii
și zeii oamenilor nu sunt cu nimic mai presus decât niște muște?
Nu știu. Nu vreau să știu. Dacă asta mă face un septon necredincios,
așa să fie. Marele Maester Beniferși cu mine am căzut de acord să nu
spunem nimănui ceea ce am văzut și am trăit în odăile lui când acea
sărmană copilă trăgea să moară… nimănui, nici regelui, nici reginei, nici
mamei ei, nici măcar arhimaesterilor din Citadelă… dar nu pot scăpa de
amintiri, așa că le aștern aici. Poate că, până când vor fi găsite și citite,
oamenii vor fi înțeles mai bine ce sunt astfel de grozăvii.
I-am spus lumii întregi că prințesa Aerea a fost ucisă de o fierbințeală,
ceea ce e, în mare, adevărat, dar a fost una cum nu mai văzusem până
atunci și cum sper că nu voi mai vedea vreodată. Fata ardea. Avea pielea
încinsă și roșie și, când mi-am pus mâna pe fruntea ei, să văd cât de
fierbinte este, a fost ca și cum mi-aș fi afundat-o într-o oală cu ulei în
clocot. Abia dacă mai avea vreun pic de carne pe oase, atât de sfrijită și
de înfometată părea, dar am putut să vedem niște… umflături înlăuntrul
ei, pentru că pielea i se înălța și apoi cobora iarăși, de parcă… nu, nu de
parcă, pentru că era o realitate, nu o părere… în ea se găseau niște
creaturi, creaturi vii, care înaintau și se răsuceau, poate căutând o cale
de ieșire, și îi dădeau asemenea dureri încât nici măcar laptele de mac
nu-i aducea vreo alinare. I-am spus regelui, așa cum trebuie cu siguranță
să-i spunem și mamei ei, că prințesa Aerea n-a vorbit deloc, dar e o
minciună. Mă rog să pot uita cât de curând unele dintre lucrurile pe care
le-a șoptit printre buze crăpate și sângerânde. Nu pot uita cât de des se
ruga să moară.
Toată priceperea maesterului a fost neputincioasă în lupta cu
fierbințeala ei, dacă-i putem da unei asemenea orori un nume atât de
obișnuit. E cel mai simplu mod de a spune că biata copilă se cocea din
interior. Carnea i s-a întunecat tot mai mult la culoare, apoi a prins să
crape, până când, cei Șapte să mă aibă în pază, a ajuns să semene cel mai
bine și mai bine cu friptura de porc rumenită. Din gură, din nas și, cel
mai obscen, dintre buzele de jos, îi ieșeau fuioare subțiri de fum. Atunci
a încetat să vorbească,însă creaturile din ea au continuat să se miște.
Până și ochii i s-au copt în țeastă și în cele din urmă au plesnit ca două
ouă lăsate prea mult în apă clocotită.
 Am crezut că e cel mai hidos lucru pe care-o să-l văd vreodată, dar
am fost curând adus la realitate, fiindcă mă aștepta ceva încă și mai
oribil. S-a întâmplat când eu și Benifer am pus-o pe sărmana fată într-o
cadă și am acoperit-o cu gheață. Îmi tot spun că șocul acelei cufundări i-
a oprit brusc inima… și, dacă e așa, a fost milostenie, pentru că atunci au
ieșit creaturile din ea…
Creaturile… Mamă din Ceruri, ai milă de mine, că nu știu cum
altcumva să vorbesc despre ele… erau… viermi cu chip omenesc… șerpi
cu mâini… orori răsucite, lipicioase, de nedescris, și păreau să se
zvârcolească, să zvâcnească și să se vânzolească pe când țâșneau din
carnea ei. Unele nu erau mai mari decât degetul meu mic, dar cel puțin
una a fost cât brațul meu… vai, Războinicul să mă aibă în pază, scoteau
niște sunete…
Totuși au murit. Trebuie să nu uit asta, să mă agăț de asta. Orice ar fi
fost, erau creaturi ale arșiței și focului și nu le plăcea deloc gheața, o, nu.
Una după alta, s-au zbătut și s-au chircit și au murit în fața ochilor mei,
slavă celor Șapte! Nu-mi pot îngădui să le dau nume… erau spurcăciuni.”
Prima parte a istorisirii septonului Barth se încheie aici. Dar a
continuat peste câteva zile:
„PrințesaAerea nu mai e printre noi, însă n-a fost uitată. Credincioșii
se roagă pentru sufletul ei curat în fiecare dimineață și în fiecare seară.
În afara septurilor, pe toate buzele sunt aceleași întrebări. Prințesa a
lipsit mai bine de un an. Unde s-ar fi putut duce? Ce i s-a putut întâmpla?
Ce a adus-o acasă? Era Balerion monstrul despre care se credea că
bântuie pe Colinele de Catifea din Andalos? Flăcările lui au fost pricina
focului care a măturat Ținuturile Discordiei? Teroarea Neagră ar fi putut
zbura tocmai până în Astapor, ca să fie el „dragonul din arenă”? Nu, și
nu, și nu. Astea sunt basme.
Totuși, chiar dacă nu luăm în seamă astfel de povești nebunești,
misterul rămâne. Unde s-a dus Aerea Targaryen când a plecat de pe
Piatra Dragonului? Regina Rhaena s-a gândit mai întâi că a zburat către
Debarcaderul Regelui; prințesa nu se ferea să spună că își dorește să se
întoarcă la Curte. Când s-a dovedit că se înșelase, Rhaena a căutat-o pe
Insula Frumoasă și în Orașul Vechi. Asta a avut un oarecare sens, numai
că Aereanu se afla în niciunul dintre cele două locuri, nici altundeva în
Westeros. Pe alții, printre care regina și eu însumi, asta i-a făcut să
creadă că prințesa nu zburase spre vest, ci spre est, și că se afla în Essos.
Fata s-ar fi putut gândi că, în Orașele Libere, mâna Rhaenei n-are cum s-
o ajungă, și mai ales regina Alysanne era convinsă că Aerea fugise de
mama ei în aceeași măsură în care fugise de Piatra Dragonului. Însă
spionii și informatorii lordului Rego nu dăduseră de urma ei nici dincolo
de Marea îngustă… și nu auziseră nici măcar o șoaptă despre dragonul
ei. De ce?
Deși nu am nicio dovadă, pot sugera un răspuns. Am impresia că ne-
am pus, cu toții, o întrebare greșită. Aerea Targaryen mai avea încă
destul de mult până la a treisprezecea aniversare în dimineața când a
plecat pe furiș din castelul mamei sale. Deși familiarizată cu dragonii, nu
mai călărise niriodată vreunul… și, din motive pe care s-ar putea să nu
le înțelegem niciodată, l-a luat tocmai pe Balerion, în locul unuia dintre
dragonii mai tineri și mai blânzi pe care i-ar fi putut alege. Mânată fiind
de neînțelegerile cu mama ei, poate a vrut pur și simplu unul mai mare
și mai fioros decât Dreamfyre, cu care zbura regina Rhaena. E posibil și
să fi simțit dorința de a îmblânzi fiara care-i ucisese pe tatăl ei și pe
dragonul acestuia. (Nu-și cunoscuse tatăl, dar nu putem știi ce simțea
când se gândea la el și la moartea lui.) Oricare i-ar fi fost motivele, a ales.
E foarte posibil să fi vrut să zboare către Debarcaderul Regelui, așa
cum a bănuit mama ei. E cu putință și să fi dorit să-și caute sora geamănă
în Orașul Vechi sau să-ncerce să dea de urma ElisseiFarman, care îi
promisese cândva s-o facă părtașă la aventurile ei. Oricare i-ar fi fost
planurile, n-an nicio importanță. E una să sari în spinarea unui dragon
și alta să-i impui voința ta, mai ales când ai ales unul atât de bătrân și de
sălbatic ca Teroarea Neagră. Ne-am întrebat cu toții, de la bun început:
Unde l-a dus Aerea pe Balerion? Ar fi trebuit să ne punem altă întrebare:
Unde a dus-o Balerion peAerea?
Un singur răspuns are sens. Reamintiți-vă, vă rog, că Balerion era cel
mai mare și cel mai bătrân dintre cei trei călăriți de regele Aegon și de
surorile lui în timpul cuceririi. Vhagar și Meraxes ieșiseră din nou pe
Piatra Dragonului, numai Balerion venise pe insulă cu Aenar
Surghiunitul și cu Daenys Visătoarea, era cel mai tânăr dintre cei cinci
dragoni pe care-i aduseseră cu ei. Ceilalți patru muriseră între timp, dar
el trăia, continuând să crească și devenind tot mai fioros și mai
încăpățânat. Dacă (așacum ar și trebui) nu luăm în seamă poveștile unor
vrăjitori șarlatani, el e, probabil, singura creatură in viață din întreaga
lume care a văzut Valyria înainte de Urgie.
Și acolo a dus-o pe sărmana copilă sortită pieirii, care se agăța de
spinarea lui. M-aș mira să fi mers ea de bunăvoie; n-a avut de ales,
fiindcă n-avea nici cunoștințele necesare, nicio voință destul de
puternică pentru a-l întoarce din drum.
Nu pot ghici ce anume i s-a întâmplat în Valyria. Judecând după starea
în care s-a întors la noi, nici nu vreau să aflu. Valyrienii nu erau doar
stăpâni ai dragonilor. Practicau magia sângelui și alte arte întunecate,
săpau adânc în căutarea unor secrete care ar fi fost mai bine să rămână
îngropate și deformau trupurile animalelor și ale oamenilor, modelând
himere monstruoase, împotriva firii. Aceste păcate au mâniat zeii, care
i-au nimicit. Valyria e blestemată, toată lumea e de acord, și până și cei
mai curajoși corăbieri își schimbă cursul, ocolind pe departe oasele ei
fumegande… dar ar fi o greșeală să credeam că acolo nu mai trăiește
acum nimic. Îndrăznesc să spun că în Valyria sălășluiesc creaturile pe
care le-am găsit în Aerea Targaryen… alături de alte asemenea orori pe
care nici măcar nu ni le putem imagina. Am scris aici pe larg cum a murit
prințesa, dar mai e ceva, ceva încă și mai înspăimântător, care trebuie
spus:
Și Balerion era rănit. Fiara aia uriașă, Teroarea Neagră, cel mai
înspăimântător dragon care s-a avântat vreodată în văzduhul
Westerosului, s-a întors la Debarcaderul Regelui cu răni pe jumătate
cicatrizate, pe care nimeni nu-și amintește să le mai fi văzut până atunci,
și cu o tăietură zdrențuită, de aproape trei metri, de-a lungul părții
stângi a trupului, o rană căscată, din care sângele încă mai picura,
fierbinte și fumegând.
Lorzii din Westeros sunt oameni orgolioși, iar septonii Credinței și
maesterii Citadelei sunt, în felul lor aparte, încă și mai orgolioși, dar
lumea, prin natura ei, înseamnă multe lucruri pe care nu le înțelegem și
nici nu le vom înțelege vreodată. Poate că e o dovadă de îndurare. Tatăl
din Ceruri i-a făcut pe oameni curioși, iar unii spun că a făcut-o ca să ne
pună la încercare credința. Păcatul care se ține scai de mine e dorința de
a afla ce se află dincolo de orice ușă în fața căreia ajung, dar e mai bine
ca unele uși să rămână închise. Aerea Targaryen a trecut dincolo printr-
una dintre acestea din urmă.”
Așa se încheie istorisirea septonului Barth. N-avea să mai scrie
niciodată nimic despre soarta prințesei Aereași până și aceste cuvinte
aveau să fie pecetluite și păstrate printre hârtiile lui personale, unde au
stat, nedescoperite, aproape o sută de ani. Totuși, ororile pe care le-a
văzut cu ochii lui l-au tulburat profund, stârnindu-i tocmai acea sete de
cunoaștere numită de el însuși „păcatul care se ține scai de mine”. După
această întâmplare, a început să facă tot felul de cercetări și de încercări
care, în cele din urmă, l-au îmboldit să scrie Dragoni, balauri și șerpi
înaripați. Istoria lor fantastică, un volum pe care Citadela avea să-l
condamne, ca „provocator, dar neîntemeiat”,și care, la porunca lui
Baelor cel Binecuvântat, avea să fie aruncat și distrus.
Probabil că septonul Barth i-a împărtășit regelui bănuielile sale. Deși
în consiliul restrâns nu s-a discutat niciodată despre asta, ceva mai
târziu, în același an, Jaehaerys le-a interzis, prin edict regal, tuturor
corăbiilor bănuite că ar fi ajuns pe insulele Valyriei sau că ar fi navigat
pe Marea Fumegândă să acosteze în porturile din cele Șapte Regate,
pedeapsa fiind moartea.
La scurt timp după aceea, Balerion a devenit primul dragon al Casei
Targaryen adăpostit în Groapa Dragonului. Tunelurile lungi și căptușite
cu cărămidă ale acesteia pătrundeau adânc în coasta dealului, fuseseră
construite după modelul peșterilor și erau de trei ori mai largi decât
bârlogurile de pe Piatra Dragonului. Trei dragoni tineri i s-au alăturat
curând Terorii Negre sub Dealul lui Rhaenys, iar Vermithorși Silverwing
au rămas în Fortăreața Roșie, aproape de călăreții lor. Ca să se asigure
că nu va mai exista o altă fugă ca a prințesei Aerea pe Balerion, regele a
decretat că dragonii trebuie păziți zi și noapte, indiferent unde sunt
adăpostiți. În acest scop, a luat ființă un nou ordin de străjeri: Paznicii
Dragonilor, șaptezeci și șapte de bărbați voinici, în armuri negre
strălucitoare, cu vârfurile coifurilor împodobite cu solzi de dragon ce se
prelungeau în josul spatelui, micșorându-se.
Despre întoarcerea Rhaenei Targaryen de la Estermont după
moartea fiicei sale nu e nevoie să spunem prea multe. Când a sosit
corbul la Greenstone, unde se afla Înălțimea Sa, prințesa era deja moartă
și trupul îi fusese ars. Când a adus-o Dreamfyre în Fortăreața Roșie,
mama ei nu i-a mai găsit decât cenușa și oasele.
— Se pare că mi-e dat s-ajung întotdeauna prea târziu, a spus Rhaena.
Când regele i-a sugerat să ducă la Piatra Dragonului cenușa prințesei,
pentru a fi înhumată alături de a regelui Aegon și ale celorlalți morți din
Casa Targaryen, ea a refuzat.
— Aerea ura Piatra Dragonului, i-a reamintit Înălțimii Sale. Voia să
zboare.
Spunând asta, s-a urcat în spatele lui Dreamfyre, a dus cenușa copilei
în văzduh și a împrăștiat-o în vânt.
Melancolia pusese stăpânire pe Rhaena. Piatra Dragonului continua
să-i aparțină, dacă o voia, i-a spus Jaehaerys surorii sale, dar ea a refuzat
din nou.
— Pentru mine, acum, acolo nu mai sunt decât stafii și jale.
Când Alysanne a întrebat-o dacă vrea să se întoarcă la Greenstone,
Rhaena a clătinat din cap.
— Și acolo e o stafie. Una mai prietenoasă, dar tot stafie este.
Regele i-a propus să rămână cu ei, la Curte, și i-a oferit un loc în
consiliul său restrâns. Asta a făcut-o să râdă.
— O, frate, ești un om minunat, dar mă tem că nu ți-ar plăcea niciunul
dintre sfaturile mele.
Atunci regina Alysanne a luat mâna surorii ei într-ale sale și i-a spus:
— Ești încă tânără. Dacă vrei, am putea găsi un lord curtenitor și
blând, care să te îndrăgească la fel de mult ca noi. Ai putea avea alți
copiii.
Asta n-a izbutit decât s-aducă pe buzele Rhaenei un rânjet. Și-a smuls
mâna dintr-ale reginei.
— Mi-am hrănit dragonul cu ultimul meu soț. Dacă mă silești să-mi
iau altul, s-ar putea să-l mănânc eu.
În cele din urmă, regele Jaehaerys a instalat-o pe sora sa Rhaena în
ultimul loc la care s-ar fi așteptat cineva: Harrenhal. Jordan Towers,
unul dintre ultimii lorzi care-i rămăseseră loiali lui Maegor cel Crud,
murise răpus de o aprindere de plămâni, iar imensa ruină a castelului
lui Harren cel Negru îi rămăsese singurului său fiu supraviețuitor, care
primise numele răposatului rege. După ce toți frații lui mai mari
pieriseră în războaiele regelui Maegor, MaegorTowers era ultimul din
stirpea sa, acum bolnav și sărăcit. Într-un castel construit ca să
adăpostească mii de oameni, ajunsese să locuiască doar alături de un
bucătar și de trei oșteni bătrâni.
— Castelul are cinci turnuri imense, a subliniat regele, iar băiatul lui
Towers nu se folosește decât de o parte dintr-unul. Tu le poți avea pe
celelalte patru.
Asta a amuzat-o pe Rhaena.
— Sunt sigură că unul îmi e de-ajuns. Am mai puțini servitori decât
el.
Când Alysanne i-a reamintit că, după cum se spune, și Harrenhalul
are stafii, Rhaena a ridicat din umeri.
— Nu sunt stafiile mele. Nu mă vor tulbura.
Și așa a ajuns Rhaena Targaryen, fiică a unui rege, soție a altor doi și
soră a unui al treilea, să-și petreacă ultimii ani ai vieții într-un loc cu
nume cum nu se putea mai potrivit: Turnul Văduvei din Harrenhal,
despărțit doar de lungimea curții de Turnul Groazei, unde își ducea
traiul un tânăr bolnav, ce purta numele regelui care-l ucisese pe tatăl
copiilor ei. Ni se povestește că, de-a dreptul bizar, între Rhaena
Targaryen și MaegorTowers s-a legat, cu timpul un soi de prietenie. În
61 D.C., după moartea lui, Rhaena i-a preluat servitorii, care i-au rămas
alături până la sfârșitul vieții ei.
Rhaena Targaryen a murit în anul 73 D.C., la vârsta de cincizeci de
ani. După moartea fiicei sale Aerea, n-a mai mers niciodată la
Debarcaderul Regelui sau pe Piatra Dragonului, nici n-a mai jucat vreun
rol în guvernarea Ținutului, dar zbura o dată pe an până în Orașul Vechi,
s-o viziteze pe Rhaella, fiica ei rămasă în viață, ajunsă septă în Septul
Stelat.Înainte de moarte, părul ei auriu cu argintiu a albit, iar oamenii de
rând din Ținuturile Riverane se temeau de ea, căci o credeau vrăjitoare.
Călătorii care băteau la porțile Harrenhalului, sperând să fie găzduiți,
primeau, în anii stăpânirii ei, pâine și sare și privilegiul de a se adăposti
acolo pentru o noapte, dar regina nu-i făcea niciunuia onoarea de a-i ține
companie. Norocoșii istoriseau că o zăriseră pe meterezele castelului
sau că o văzuseră plecând și întorcându-se, călare pe dragonul ei, căci
Rhaena a continuat că zboare pe Dreamfyre până la sfârșitul vieții, așa
cum zburase din fragedă tinerețe.
Când a murit, regele Jaehaerys a poruncit să fie arsă la Harrenhal și
să-i fie înhumată cenușa acolo.
— Fratele meu Aegon a murit de mâna unchiului nostru, în Bătălia de
sub Ochiul Zeilor, a spus Înălțimea Sa, lângă rugul ei funerar. Soția lui,
sora mea Rhaena, nu a luat parte la luptă, dar și ea a murit puțin în
aceeași zi.
După moartea Rhaenei, Jaehaerys a dat Harrenhalul, cu toate
pământurile și cu toate veniturile sale, în stăpânirea lui ser
BywinStrong, fratele lui ser LucamoreStrong din Garda Regelui și el
însuși cavaler cu renume.
Dar ne-am dus cu zeci de ani înainte pe firul istorisirii noastre, pentru
că Străinul a venit după Rhaena Targaryen abia în 73 D.C., și până atunci
la Debarcaderul Regelui și în cele Șapte Regate din Westeros s-au
întâmplat multe, și bune, și rele.
în 57 D.C., Jaehaerysși regina lui au avut un nou motiv de bucurie
când zeii i-au binecuvântat cu un alt fiu, Baelon, numit astfel după unul
dintre lorzii Targaryen care stăpâniseră Piatra Dragonului înainte de
Cucerire și fusese și el tot un al doilea fiu. Deși mai mic la naștere decât
fratele său Aemon, noul prunc era mai gălăgios și mai lacom și doicile se
plângeau, spunând că nu mai alăptaseră niciun copil care să sugă cu
atâta putere. Cu doar două zile înainte de nașterea lui, corbii albi își
luaseră zborul din Citadelă, vestind sosirea primăverii, așa că Baelon a
primit fără zăbavă un al doilea nume: Prințul Primăverii.
La nașterea fratelui lor, prințul Aemon avea doi ani, iar prințesa
Daenerys, patru. Cei doi nu semănau câtuși de puțin. Prințesa era un
copil plin de viață, care râdea tot timpul și țopăia zi și noapte prin
Fortăreața Roșie, „zburând” pretutindeni pe o coadă de mătură botezată
„dragon”, care devenise jucăria ei preferată. Plină de stropi de noroi și
de pete de iarbă, își punea la grea încercare atât mama, cât și pe
cameristele acesteia, pentru că îi pierdeau tot timpul urma. Însă prințul
Aemon era un băiat serios, prudent, grijuliu și ascultător. Încă nu
cunoștea slovele, dar îi plăcea să i se citească, iar regina Alysanne era
adesea auzită povestind, cu râsul pe buze, că primele două cuvinte
rostite de el fuseseră „de ce?”.
Copiii creșteau sub supravegherea atentă a Marelui Maester Benifer.
Rănile lăsate în urmă de dușmănia dintre fiii Cuceritorului, Aenysși
Maegor, erau încă proaspete în amintirea multor lorzi vârstnici, iar
Benifer se temea ca nu cumva și acei doi băieți să se întoarcă unul
împotriva altuia, scăldând Ținutul în sânge. N-ar fi trebuit să-și facă griji.
Poate doar în afara unei perechi de gemeni, n-ar fi putut exista alți doi
frați mai apropiați decât fiii lui Jaehaerys Targaryen. Imediat ce a ajuns
la vârsta la care să poată merge, Baelon a început să se țină scai după
Aemon, fratele lui, și să se străduiască să-l imite în toate. Când Aemonși-
a primit prima sabie de lemn și a început să învețe mânuirea armelor,
Baelon a fost considerat prea mic ca să i se alăture, dar asta nu i-a putut
sta în cale. Și-a făcut singur o sabie dintr-un bățși a dat fuga în curte,
unde a început să se bată cu fratele lui, iar maestrul lor de arme n-a
putut face nimic mai mult decât să râdă, neajutorat.
Pe urmă, Baelon nu s-a mai despărțit de bățul-sabie, pe care-l lua cu
el chiarși în pat, spre disperarea mamei lui și a cameristelor ei. Benifer
a observat că, la început, prințul Aemon a fost temător în preajma
dragonilor, ceea ce nu i s-a potrivit și lui Baelon, despre care se
povestește că l-a pocnit pe Balerion peste bot când a intrat prima oară
în bârlogul lui.
— Ăsta ori e plin de curaj, ori e nebun, a spus Sam Ursuzul și, din ziua
aceea, Prințul Primăverii a început să fie cunoscut și drept Baelon cel
Viteaz.
Era limpede că tinerii prinți își iubeau la nebunie sora și că ea era
încântată de ei, „plăcându-i mai ales să le spună ce să facă”. Însă Marele
Maester Benifer a mai observat și altceva. Jaehaerys își iubea cu ardoare
toți cei trei copii, dar, din momentul nașterii lui Aemon, începuse să
vorbească despre el numindu-l moștenitorul său, spre nemulțumirea
reginei Alysanne.
— Daenerys e mai mare, îi amintea ea Înălțimii Sale. E prima în linia
succesiunii; ea trebuie să fie regină.
Regele n-o contrazicea niciodată.
— O să fie regină când ea și Aemon se vor căsători, se mulțumea să
spună. Vor domni împreună, la fel ca noi doi.
 Dar, după cum a notat în scrierile sale, Benifer își dădea seama că
răspunsul regelui n-o mulțumea pe deplin pe regină.
Ne întoarcem din nou în 57 D.C., acesta fiind și anul în care Jaehaerys
i-a retras lordului MylesSmallwood titlul de Mână a Regelui. Deși fără
nido îndoială loial și bine intenționat, nu făcea față în consiliul restrâns.
— Am fost făcut să stau în șa, nu pe o pernă, susținea el însuși.
De-acum un rege mai vârstnic și mai înțelept, de astă dată
ÎnălțimeaSa a spus, în consiliu, că n-are de gând să irosească două
săptămâni alegând dintr-o listă de cincizeci de oameni. Urma să aibă
Mâna pe care și-o dorea: septonul Barth. Când lordul Corbray i-a
reamintit că Barth e de obârșie umilă, regele i-a respins obiecția cu o
ridicare din umeri.
— Puțin îmi pasă dacă tatăl lui a forjat săbii și a potcovit cai. Un
cavaler are nevoie de sabie, un cal are nevoie de potcoave și eu am
nevoie de Barth.
La numai câteva zile după înălțarea sa în rang, noua Mână s-a
îmbarcat pe o corabie și a plecat spre Braavos, să ducă tratative cu
Lordul Mării și cu Banca de Fier. L-au însoțit ser GylesMorrigenși șase
oșteni din gardă, dar numai el singur a luat parte la discuții. Țelul
misiunii lui era de mare importanță: război sau pace. Regele Jaehaerys
nutrea o mare admirațiepentru orașul Braavos, i-a spus Barth Lordului
Mării; din acest motiv nu venise el însuși, căci înțelegea foarte bine
amara istorie a tot ce însemnau, pentru Orașele Libere, Valyria și
stăpânii valyrieni ai dragonilor. Totuși, dacă Mâna lui nu putea lămuri
prietenește problema, Înălțimea Sa nu mai avea de ales, trebuia să vină
el însuși, purtat de Vermithor, pentru ceea ce a numit septonul Barth o
„discuție în forță”. Când Lordul Mării a întrebat despre ce problemă e
vorba, septonul i-a răspuns zâmbind cu tristețe:
— Asta e jocul în care trebuie să intrăm? E vorba despre trei ouă. E
nevoie să spun mai mult?
— Nu recunosc nimic, a ripostat Lordul Mării. Însă, dacă aș fi fost în
posesia unor astfel de ouă, asta s-ar fi întâmplat doar ca urmare a
cumpărării lor.
— De la o hoață.
— Cum se poate dovedi așa ceva? Hoața aia a fost prinsă, judecată,
găsită vinovată? Braavos e un oraș unde se respectă legile. Cine e
proprietarul de drept al ouălor? Îmi poate arăta o dovadă a deținerii lor?
— Înălțimea Sa îți poate arăta o dovadă a deținerii dragonilor.
La asta, Lordul Mării a zâmbit.
— Amenințare voalată. Regele tău se pricepe foarte bine la așa ceva.
E mai puternic decât tatăl lui și mai subtil decât unchiul. Da, știu ce ne-
ar putea face Jaehaerys, dacă vrea. Noi, cei din Braavos, n-avem
memoria scurtă, îi ținem minte pe stăpânii dragonilor din vechime. Dar
există și niște lucruri pe care i le-am putea face noi regelui tău. Să le
enumăr? Sau preferi amenințarea voalată?
— Prefer orice preferă luminăția ta.
— Prea bine. Regele tău îmi poate arde orașul din temelii. Nu mă
îndoiesc. Focul dragonului ar mistui zeci de mii de oameni. Bărbați,
femei, copii. Eu n-am putere să dezlănțui ceva atât de distrugător asupra
Westerosului. Mercenarii pe care i-aș putea năimi ar fugi din fața
cavalerilor voștri. Flota mea ar putea s-o măture pe-a voastră de pe
mare pentru o vreme, dar corăbiile sunt din lemn, iar lemnul arde.
Totuși, în orașul ăsta există o anumită… ghildă, ca să-i zicem așa… a unor
oameni care fac meseria cu o iscusință ieșită din comun. N-ar putea nici
să distrugă Debarcaderul Regelui, nici să-i umple străzile cu leșuri. Dar
ar putea ucide… câțiva oameni. Câțiva oameni bine-aleși.
— Înălțimea Sa e apărată zi și noapte de Garda Regelui.
— De cavaleri, da. Ca bărbatul care te așteaptă afară. Dacă într-
adevăr te mai așteaptă. Ce-ai zice dacă ți-aș spune că ser Gyles e deja
mort?
Când septonul Barth a dat să se ridice, Lordul Mării i-a făcut semn să
se așeze la loc.
— Nu, te rog, n-ai de ce să te grăbești să ieși. Am spus ce-arfi dacă.
Am luat asta în considerare. Iscusința lor e ieșită din comun, cum
spuneam. Totuși, dacă aș fi făcut așa ceva, s-ar fi putut să acționezi cu
nesăbuință și s-ar fi putut întâmpla să moară mai mulți oameni
cumsecade. Nu doresc asta. Când se ajunge la amenințări, nu mă simt în
apele mele. Voi, cei din Westeros, veți fi fiind luptători, dar noi, aici, în
Braavos, suntem negustori. Să negociem!
Septonul Barth s-a așezat din nou.
 — Ce oferi?
— N-am cele trei ouă, firește, a răspuns Lordul Mării. Nu poți dovedi
contrariul Și chiar dacă le-aș avea… ei bine, până ce nu iese nimic din
găoace, nu sunt decât niște pietre. Regele tău mi-ar purta pică pentru
trei pietre frumoase? Sigur, dacă aș avea trei… puișori… i-aș putea
înțelege îngrijorarea. Însă îl admir sincer pe Jaehaerys al vostru. E cu
extrem de mult mai bun decât unchiul lui, iar Braavosul nu vrea să-l
vadă atât de nefericit. Prin urmare, în loc de pietre, îngăduie-mi să-i
ofer… aur.
Și cu asta a început adevărata negociere.
Chiar și în zilele noastre, unii pretind cu insistență că septonul Banh
a fost prostit de Lordul Mării, care l-a mințit, l-a înșelat și l-a umilit.
Aceștia atrag atenția că s-a întors la Debarcaderul Regelui fără nici
măcar un singur ou de dragon. E adevărat.
Dar ceea ce a adus n-a fost nicidecum lipsit de valoare. La îndemnul
Lordului Mării, Banca de Fier din Braavos a iertat Tronul de Fier de tot
ce mai avea de plată pentru principalul său împrumut. Dintr-o singură
lovitură, datoria Coroanei s-a redus la jumătate.
— Și totul cu prețul a trei pietre, i-a spus septonul Barth regelui.
— Tot ce mai poate spera Lordul Mării e că vor rămâne pietre, a
răspuns Jaehaerys. Dacă aud fie și numai o singură șoaptă despre…
puișori… palatul lui o să ardă primul.
Acea înțelegere cu Banca de Fier urma să schimbe multe, pentru toți
oamenii din Ținut, în anii și în deceniile viitoare, deși importanța sa n-a
sărit în ochi de la bun început. După întoarcerea septonului Barth,
iscusitulmaestru al banilor aflat în slujba regelui, RegoDraz, a cercetat
cu atenție toate veniturile Coroanei și a tras concluzia că banii trimiși
până atunci în Braavos, pentru plata datoriei, puteau fi acum
întrebuințați fără teamă pentru a înfăptui ceea ce regele visa de multă
vreme să facă la el acasă: îmbunătățiri în Debarcaderul Regelui.
Jaehaerys lărgise și îndreptase străzile orașului, pe care le pavase cu
piatră, dar mai rămâneau de făcut multe altele. În starea sa de atunci,
Debarcaderul Regelui nu se putea compara cu Orașul Vechi, și nici
măcar cu Lannisportul, ca să nu mai vorbim de superbele Orașe Libere
de dincolo de Marea îngustă. Înălțimea Sa se hotărâse să facă asta cu
putință. Prin urmare, a întocmit planuri pentru canale și scurgeri, prin
care gunoaiele și necurățenii omenești să ajungă, pe sub străzi, în apele
fluviului.
Septonul Barth i-a atras atenția asupra unei probleme mult mai
urgente: după părerea multora, apa din Debarcaderul Regelui nu era
bună de băut decât pentru cai și porci. Fluviul era noroios, iar noile
scurgeri ale regelui aveau să înrăutățească asta; undele Golfului Apei
Negre erau sălcii în cele mai favorabile răstimpuri și sărate în cele mai
neprielnice. Regele, curtenii și nobilimea orașului beau mied și vin, dar,
de cele mai multe ori, sărăcimea n-avea nimic altceva în afară de apa aia
scârboasă. Ca să îndrepte lucrurile, Barth propunea săparea unor puțuri
adânci, unele chiar în orașși altele dincolo de ziduri, în partea de
miazănoapte. Apa curată putea fi adusă în oraș prin țevi de argilă
smălțuită și depozitată în patru cisterne imense, de unde ar fi putut
ajunge în fântâni publice, construite în anumite piețe și la anumite
răspântii.
Pentru înfăptuirea planului lui Barth era neîndoios nevoie de o
groază de bani, iar prețul i-a făcut pe RegoDrazși pe regele Jaehaerys să
refuze… până când regina Alysanne le-a adus câte un urcior cu apă din
fluviu și le-a cerut s-o bea. A rămas nebăută, iar construcția puțurilor și
a țevilor a fost aprobată curând. Lucrările au durat mai bine de
doisprezece ani, dar pe urmă „fântânile reginei” le-au oferit apă curată
multor generații de locuitori ai orașului.
Trecuseră destul de mulți ani de la ultima vizită a regelui în Ținut, așa
că Jaehaerysși Alysanne au plănuit să meargă, în 58 D.C., pentru prima
oară la Winterfell și în Nord. Dragonii aveau să-i însoțească, firește, dar
dincolo de Gât distanțele dintre așezări erau lungi și drumurile proaste,
iar Jaehaerys se săturase să tot zboare înainte și să aștepte să-l ajungă
dinurmă escorta. A hotărât ca, de data asta, Garda Regelui, servitorii și
suita să plece primii și să pregătească totul pentru sosirea sa. Așa se face
că trei corăbii și-au înălțat pânzele și au plecat din Debarcaderul Regelui
către Portul Alb, unde el și regina voiau să facă primul popas.
Numai că zeii și Orașele Libere aveau alte planuri. Pe când corăbiile
regelui înaintau către miazănoapte, în Fortăreața Roșie au sosit
mesageri trimiși la Înălțimea Sa din Pentosși Tyrosh. Cele două orașe
erau de trei ani într-un război căruia acum voiau să-i pună capăt, dar nu
izbuteau să găsească un loc mulțumitor pentru ambele părți, unde să se
întâlnească și să negocieze condițiile împăcării. Negoțul pe Marea
Îngustă avuse de suferit de pe urma luptelor într-o măsură atât de mare,
încât regele Jaehaerys le oferise ambelor orașe sprijinul său pentru
încheierea ostilităților. După discuții îndelungi, Arhontele Tyroshuluiși
prințul Pentosului au căzut de acord să se întâlnească la Debarcaderul
Regelui și să-și lămurească acolo neînțelegerile, cu condiția ca Jaehaerys
să le fie mijlocitor și să se pună chezaș pentru respectarea termenilor
tratatului.
Era o propunere pe care și regele, și consiliul lui simțeau că n-o pot
refuza, dar pentru asta ar fi trebui să amâne vizita Înălțimii Sale în Nord,
și se temeau că lordul de Winterfell, notoriu pentru ușurința cu care se
supăra, s-ar fi putut să creadă că e disprețuit. Soluția a oferit-o regina
Alysanne. Ea urma să viziteze Nordul după cum plănuiseră, singură, în
timp ce regele avea să fie gazda prințului și a arhontelui. Jaehaerys avea
să i se alăture la Winterfell imediat după încheierea păcii. Și așa a rămas.
Călătoria reginei Alysanne a început din Portul Alb, unde zeci de mii
de oameni ai nordului au aclamat-o și s-au uitat cu gura căscată la Sil-
verwing, cuprinși de venerație, dar și de o ușoară spaimă. Cu toții
vedeau un dragon pentru prima oară. Și erau atât de mulți, încât până și
lordul lor a fost surprins.
— Habar n-aveam că-n oraș sunt atâția oameni de rând, se
povestește că ar fi spus TheomoreManderly. De unde au apărut?
Printre nobilii lorzi din nord, Casa Manderly era unică. Cu veacuri în
urmă, se ridicase din rândurile locuitorilor din Reach și își găsise refugiu
în apropiere de gura de vărsare a Cuțitului Alb când rivalii o izgoniseră
de pe pământurile sale bogate, întinse de-a lungul Manderului. Deși
înfocat de loial Casei Stark din Winterfell, clanul Manderly își adusese
cu sine zeii din miazăzi și continua să-i venereze pe cei Șapte și să
păstrezetradițiile cavalerești. Întotdeauna dornică să unească tot mai
strâns cele Șapte Regate, Alysanne Targaryen a văzut în familia lordului
Theomore, faimoasă pentru mărimea sa, un prilej favorabil, și a început
imediat să aranjeze căsătorii. În momentul când și-a luat rămas-bun,
două dintre doamnele ei de onoare erau logodite cu doi dintre fiii mai
mici ai lordului, iar o a treia, cu un nepot de-al lui; pe de altă parte, cea
mai mare dintre fiicele lui și trei nepoate se adăugaseră suitei reginei,
după ce se stabilise că vor merge cu ea în sud, unde se vor cununa cu
lorzi și cavaleri de la Curtea Regală potriviți pentru ele.
Lordul Manderly n-a precupețit nimic pentru ca regina să se simtă
cât mai bine în ospeție. Pentru festinul de bun venit, a pus la frigare un
zimbru întreg, iar fiica lui, Jessamyn, a fost paharnica lui Alysanne,
având grijă să-i umple cana cu bere tare din Nord, despre care Înălțimea
Sa a spus că e mai bună decât orice vin pe care îl gustase vreodată. În
onoarea reginei, Manderly a organizat și un mic turnir, ca o dovadă a
vitejiei cavalerilor săi. Unul dintre luptătorii care au luat parte (deși nu
avea rang de cavaler) s-a dovedit a fi o femeie, o fată sălbatică, capturată
de cercetași dincolo de zid și dată în grija unui cavaler vasal al lordului
Manderly. Încântată de curajul fetei, regina Alysanne l-a chemat pe unul
dintre scuturile ei jurate, JonquilDarke, și sălbatica și Umbra Stacojie s-
au duelat, suliță contra sabie, în uralele aprobatoare ale oamenilor
nordului.
Câteva zile mai târziu, regina a ținut chiar în castelul lordului
Manderly o curte a femeilor, ceva de care nu se mai auzise până atunci
în Nord, și peste două sute de femei și fete s-au adunat să-i dezvăluie
Înălțimii Sale gândurile, grijile și nemulțumirile lor.
După plecarea din Portul Alb, suita reginei a navigat în susul Cuțitului
Alb, până la cataractele fluviului, apoi și-a continuat drumul către
Winterfell pe uscat, în timp ce Alysanne a zburat înaintea tuturor, cu
Silverwing. Primirea călduroasă din Portul Alb nu s-a repetat în
străvechea cetate de scaun a Regilor Nordului, unde numai Alaric Stark
și fiii lui au ieșit s-o întâmpine când dragonul a coborât în fața porților.
Lordul Alaric avea reputația unui bărbat lipsit de orice sensibilitate;
oamenii ziceau că e dur, aspru și necruțător, strâns la pungă aproape
până la avariție, fără simțul umorului, posac și rece. Nici măcar
TheomoreManderly, care îi era stegar, nu se declara de acord; spunea
că Stark e respectat în Nord, dar nu și iubit. Bufonul lordului vorbea
despre toate astea altfel:
— Mie mi se pare că lordul Alaric nu și-a mai golit mațele de când
avea doisprezece ani.
 Primirea de care a avut parte la Winterfell n-a spulberat câtuși de
puțin temerile reginei în privința purtărilor clanului Stark. Chiar înainte
să descalece ca să-și plece genunchiul, lordul Alaric s-a uitat pieziș la
hainele înălțimii Sale și a spus:
— Sper că ți-ai adus și îmbrăcăminte mai călduroasă.
Pe urmă a declarat că nu vrea să intre dragonul ei între zidurile lui.
— N-am văzut Harrenhalul, dar știu ce s-a întâmplat acolo.
Pe cavalerii și pe doamnele ei avea să-i primească, când soseau, ca și
pe rege, „dacă poate găsi drumul încoace”, dar nu se cuvenea să rămână
mai mult decât erau bine-veniți.
— Asta e Nordul și vine iama. Nu putem hrăni prea multă vreme o
mie de oameni.
Când regina l-a asigurat că numărul celor care vin e de zece ori mai
mic, el a mormăit înainte de a răspunde:
— Asta-i bine. Dacă ar fi fost mai puțini, ar fi fost și mai bine.
Așa cum se temuseră, se vedea limpede că nu e deloc încântat fiindcă
regele Jaehaerys nu binevoise s-o însoțească pe Alysanneși i-a
mărturisit că nu știe cum să distreze o regină.
— Dacă te-aștepți la baluri și măști și dansuri, n-ai nimerit unde
trebuia.
Lordul Alaric își pierduse soția cu trei ani în urmă. Când regina și-a
exprimat regretul fiindcă nu avusese niciodată ocazia s-o întâlnească pe
lady Stark, nordicul a răspuns:
— Era o Mormont din Insula Ursului, și nicidecum o doamnă în ochii
voștri, dar, când avea doisprezece ani, a înfruntat o haită de lupi cu o
secure, a omorât doi dintre ei și din blănile lor și-a cusut o mantie. Mi-a
dăruit doi băieți voinici și o fiică la fel de plăcută privirii ca oricare dintre
doamnele voastre din miazăzi.
Când Înălțimea Sa i-a dat de înțeles că ar fi încântată să aranjeze
căsătorii pentru fiii lui cu fiicele unor înalți lorzi din sud, Alaric Stark a
refuzat de îndată.
— Noi păstrăm credința în vechii zei ai Nordului. Când își vor lua
neveste, băieții mei se vor cununa în fața unui copac al inimii, nu într-
un sept din miazăzi.
Însă Alysanne Targaryen nu se dădea bătută cu ușurință. Lorzii din
sud cinsteau deopotrivă zeii vechi și pe cei noi, i-a spus lordului Alaric;
dintre castelele pe care le știa ea, cele mai multe aveau și o pădure a
zeilor, nu doar un sept. Iar anumite case nu-i acceptaseră niciodată pe
cei Șapte, nu mai mult decât oamenii Nordului, și dintre acestea de cea
mai mare importanță era Blackwood din Ținuturile Riverane, ca și,
poate, încă vreo douăsprezece. Până și un lord atât de aspru și de
insensibil ca Alaric Stark descoperea că e neajutorat în fața
încântătoarei încăpățânări a reginei Alysanne. A fost de acord să se
gândească la propunerea ei și să discute despre asta cu băieții lui.
Pe zi ce trecea, lordul Alaric devenea tot mai prietenos față de ea, iar
Alysanne a ajuns să-și dea seama că nu tot ce se spune despre el e
adevărat. Era grijuliu cu banii lui, dar nu zgârcit; simțul umorului nu-i
lipsea nicidecum, deși umorul lui avea ceva tăios, ascuțit ca o muchie de
cuțit; fiii și fiica lui, ca și toți oamenii din Winterfell, păreau să-l iubească
destul de mult. Gheața de la început odată topită, nobilul lord a dus-o pe
regină la vânătoare de elani și de mistreți în Pădurea Lupilor, i-a arătat
osemintele unui uriașși a lăsat-o să cotrobăiască după plac prin
biblioteca lui modestă. A binevoit chiar și să se apropie de Silverwing,
deși cu prudență. Și femeile din Winterfell au fost cucerite de farmecul
reginei, îndată ce au ajuns să o cunoască; Înălțimea Sa s-a atașat mai ales
de fiica lordului Alaric, Alarra. Când escorta reginei a apărut în sfârșit la
porțile castelului, după ce se trudise să înainteze prin mlaștini fără
drumuri și prin ninsori de vară, carnea și miedul au umplut mesele pe
săturate, în ciuda absenței regelui.
Între timp, la Debarcaderul Regelui lucrurile nu mergeau la fel de
bine. Negocierile de pace tărăgănau, prelungindu-se mai mult decât se
crezuse, pentru că dușmănia dintre cele două Orașe Libere avea
rădăcini mai adânci decât știuse Jaehaerys. Când Înălțimea Sa încerca să
echilibreze balanța, fiecare dintre cele două părți îl învinuia că o
favorizează pe cealaltă. În vreme ce prințul și arhontele se târguiau,
oamenii lor din oraș au început să se încaiere, prin hanuri, prin lupanare
și prin crame. Un bărbat din garda pentoshi a fost atacat prin
surprindere și ucis și, trei nopți mai târziu, chiar galera arhontelui a luat
foc în port. Plecarea regelui a fost amânată și iar amânată.
În Nord, regina Alysanneși-a pierdut răbdarea așteptând și a hotărât
să plece din Winterfell pentru o vreme, ca să-i viziteze pe oamenii
dinRondul de Noapte, la Castelul Negru. Distanța nu era deloc de trecut
cu vederea, nici măcar când zburai; Înălțimea Sa a făcut popasuri în
Ultima Vatrăși în mai multe alte fortărețe mici și avanposturi, spre
surprinderea și încântarea lorzilor acestora, pe când o parte din escortă
o urma înaintând cu greutate (cealaltă parte rămăsese la Winterfell).
Când, din văzduh, a zărit pentru prima oară Zidul, reginei i s-a tăiat
răsuflarea, avea să-i povestească ea regelui, mai târziu. Unii se
întrebaseră, cu îngrijorare, cum o să fie primită la Castelul Negru, pentru
că mulți dintre frații negri fuseseră Frați Săraci și Fii ai Războinicului
înainte de desființarea acestor ordine, însă lordul Stark trimisese corbi
să-i vestească sosirea, iar lordul comandant al Rondului de Noapte,
LothorBurley, adunase opt sute dintre cei mai buni oameni ai săi ca s-o
întâmpine. În noaptea aceea, frații negri s-au ospătat, alături de regină,
cu carne de mamut, ajutată de mied și bere neagră să coboare prin
gâtlej.
A doua zi în zori, lordul Burley a dus-o pe Înălțimea Sa pe culmea
Zidului.
— Aici se termină lumea, i-a spus, arătându-i, dincolo de el, imensa
întindere verde de pădure bântuită.
Burleyși-a cerut scuze pentru calitatea mâncării și a băuturii servite
reginei și pentru condițiile grosolane de trai din Castelul Negru.
— Ne dăm toată silința, Înălțimea Ta, i-a explicat lordul comandant,
dar paturile noastre sunt tari, încăperile noastre sunt friguroase, iar
mâncarea…
— ...e hrănitoare, a completat regina. Și asta e tot ce cer. Îmi face
plăcere să mănânc ceea ce mâncați voi.
La vederea dragonului reginei, bărbații din Rondul de Noapte au fost
tot atât de uluiți ca oamenii din Portul Alb, iar Alysanne însăși a observat
că lui Silverwing„nu-i place zidul âsta“. Deși era vară și Zidul plângea,
răceala gheții se simțea la fiecare suflare de vânt, și fiecare pală de aer
era întâmpinată de dragon cu șuierături și cu un clănțănit din dinți. „M-
am înălțat de trei ori cu Silverwing deasupra Castelului Negru și tot de
trei ori am încercat s-o duc la nord de zid”, i-a scris Alysanne lui
Jaehaerys, „dar de fiecare dată a virat către sud și a refuzat să meargă.
Până acum nu s-a mai întâmplat niciodată să refuze să mă ducă unde am
vrut să merg. Am râs de asta când am coborât, ca să nu-și dea frații negri
seama că e ceva în neregulă, dar faptul m-a neliniștit și continuă să mă
neliniștească.”
La Castelul Negru, regina a văzut pentru prima oară sălbatici. Nu cu
mult timp înainte, un grup de atacatori încercase să se urce pe Zid și o
duzină de supraviețuitori zdrențăroși ai luptei fuseseră închiși în cuști,
ca să-i vadă ea. Când a întrebat ce urma să se întâmple cu ei, i s-a spus
că li se vor tăia urechile înainte de a fi eliberați dincolo de Zid.
— Toți, în afară de ăia trei, a spus cavalerul care o însoțea, arătându-
i trei prizonieri care își pierduseră deja urechile. Pe ăia îi lăsăm fără
capete. Au mai fost prinși și altă dată.
Dacă sunt înțelepți, i-a explicat el reginei, pentru ceilalți tăierea
urechilor va fi o lecție care îi va ține de cealaltă parte a Zidului.
Înainte de a îmbrăca veșmintele negre, trei dintre frați fuseseră
menestreli și seara îi cântau pe rând înălțimii Sale, desfătând-o cu
balade, cântece de război și cântece de cazarmă deocheate. Lordul
Comandant Burley însuși a dus-o pe regină în pădurea bântuită (cu o
escortă de o sută de cavaleri călare). Când Alysanneși-a exprimat
dorința de a vedea și câteva alte forturi de lângă Zid, Primul Cercetaș,
Benton Glower, a condus-o pe coama Zidului, către apus; au trecut pe
lângă Poarta Zăpezii și au ajuns la Fortul Nopții, unde au coborât și au
rămas până a doua zi. Regina a spus că drumul până acolo fusese cea
mai uluitoare călătorie făcută de ca vreodată, „pe atât de incitantă pe cât
de aprig a fost frigul, deși acolo, sus, vântul suflă atât de tare încât m-am
temut c-o să ne măture de pe zid.“ Fortul Nopții, în sine, i s-a părut
neguros și sinistru.
— E atât de imens, încât face oamenii să pară pitici, ca niște șoareci
printre ruinele unui castel, i-a povestit ea lui Jaehaerys, și acolo e o
întunecime… și un gust ce plutește în aer… M-am bucurat când am
plecat din locul ăla.
Nu trebuie să ne imaginăm că zilele și nopțile petrecute de regină în
Castelul Negru au fost în întregime ocupate de astfel de plimbări
inutile.I-a amintit lordului Burley că se află acolo în interesul Tronului
de Fier, așa că în multe după-amiezi a discutat cu el și cu ceilalți frați
conducători despre sălbatici, despre Zid și despre nevoile Rondului de
Noapte.
— Mai presus de orice, o regină trebuie să știe s-asculte, spunea
adesea Alysanne Targaryen.
La Castelul Negru, a dovedit adevărul acestor cuvinte. A ascultat, nu
i-a scăpat niciun cuvânt și, prin tot ce a făcut, a câștigat eternul
devotament al bărbaților din Rondul de Noapte. A înțeles că e nevoie de
un castel între Poarta Zăpezii și Icemark, dar, i-a spus ea lordului Burley,
FortulNopții era dărăpănat, prea mare și cu interiorul zidurilor cu
siguranță distrus. Rondul ar fi trebuit să-l abandoneze, a adăugat ea, și
să construiască altul, mai mic și mai către răsărit. Lordul Burley nu
putea să nu fie de acord… însă a răspuns că Rondul de Noapte nu avea
bani pentru castele noi. Regina se așteptase să audă asta. A făgăduit că
pentru castel o să plătească ea însăși, că o să-și pună giuvaierurile zălog
ca să acopere costul.
— Am o mulțime de giuvaieruri, a zis.
Avea să fie nevoie de opt ani pentru înălțarea noului castel, care avea
să se numească Lacul Adânc. În fața corpului său principal se află și
astăzi o statuie a reginei Alysanne Targaryen. Fortul Nopții a fost
abandonat, așa cum dorise regina, înainte ca Lacul Adânc să fie gata în
întregime. De asemenea, în onoarea ei, lordul Comandant Burley a
schimbat numele castelului Poarta Zăpezii în Poarta Reginei.
Regina Alysanne a mai dorit și să asculte ce au de spus femeile din
Nord. Când lordul Burley i-a explicat că pe Zid nu sunt femei, ea a
insistat… până ce, în cele din urmă, fără pic de tragere de inimă, el a
escortat-o până într-o așezare aflată la miazăzi de zid, numită de frații
în negru Orașul Cârtiței. I-a spus că acolo o să găsească femei, deși cele
mai multe sunt curve. Bărbații din Rondul de Noapte nu se însurau, a
adăugat el, dar rămâneau tot bărbați, și unii erau robiți anumitor nevoi.
Regina i-a răspuns că asta n-are importanță pentru ea și astfel a ajuns
să țină o curte a femeilor printre târfele și celelalte femei cu reputație
îndoielnică din Orașul Cârtiței… și a auzit niște povești care aveau să
schimbe cele Șapte Regate pentru totdeauna.
În Debarcaderul Regelui, Arhontele de Tyrosh, prințul de Pentosși
Jaehaerys Targaryen Întâiul și-au pus într-un târziu pecețile pe „Un
Tratat de Veșnică Pace”. Simpla ajungere la încheierea unui tratat a fost
considerată, cumva, un miracol și i s-a datorat în cea mai mare măsură
regelui care a amenințat, voalat, că, dacă nu se ajunge la o înțelegere,
Westerosul însuși ar putea să intre în război. (Urmările tratatului s-au
apropiat de ceea ce se numește un triumf chiar mai puțin decât
negocierile. Când s-a întors în Tyrosh, arhontele a fost auzit spunând că
Debarcaderul Regelui e un „puroi duhnitor" care nu se poate numi oraș,
pe când magisterii din Pentosau fost atât de nemulțumiți de condițiile
înțelegerii, încât l-au sacrificat pe prinț zeilor lor bizari, așa cum era
obiceiul locului.) Numai dupăaceea a fost regele Jaehaerys liber să
zboare spre nord cu Vermithor. Elși regina s-au revăzut la Winterfell,
după o despărțire de o jumătate de an.
Răstimpul petrecut acolo de rege a început pe o notă de rău augur.
După sosire, Alaric Stark l-a condus pe Înălțimea Sa în criptele de sub
castel, ca să-i arate mormântul fratelui său.
— Walton zace aici, în beznă, nu în mică măsură mulțumită ție. Ce
nevoie aveam noi de Stele și Săbii, lepădăturile care se-nchină celor
șapte zei ai voștri? Și totuși i-ai surghiunit aici cu sutele și miile, atât de
mulți încât Rondul de Noapte abia a izbutit să-i hrănească… iar când cei
mai răi dintre sperjurii ăia pe care ni i-ai trimis s-au revoltat, fratele meu
i-a înfrânt plătind asta cu viața.
— Un preț dureros, a încuviințat regele, dar asta n-a fost nicidecum
intenția noastră. Primește regretele mele, lordul meu, și recunoștința
mea.
— Aș fi preferat să-l am pe fratele meu, a răspuns Alaric, posomorât.
Lordul Stark și regele Jaehaerys n-aveau să fie niciodată prieteni la
cataramă; umbra lui Walton Stark a rămas între ei până la sfârșit. N-au
izbutit să se înțeleagă decât mulțumită influenței reginei Alysanne. Ea
vizitase Darul lui Brandon, domeniul de la miazăzi de Zid dăruit de
Brandon Constructorul Rondului ca să se întrețină și să se hrănească.
— Nu e de-ajuns, i-a spus regelui. Pământul e în strat subțire și
pietros, iar dealurile prea puțin populate. Rondul duce lipsă de bani, iar
după venirea iernii nu va avea nici destulă mâncare.
Ca rezolvare, a propus un nou dar, o altă fâșie de pământ, la sud de
Darul lui Brandon.
 Ideea nu l-a încântat pe lordul Alaric; deși bun prieten al Rondului de
Noapte, știa că lorzii care stăpâneau acele pământuri ar fi obiectat dacă
ar fi fost date fără acordul lor.
— Nu mă îndoiesc că-i poți convinge, lord Alaric, a spus regina.
Și, în cele din urmă, fermecat de ea, ca întotdeauna, Alaric Stark a
spus că, da, ar putea să-i convingă. Și astfel mărimea darului s-a dublat
brusc.
Despre timpul petrecut de regina Alysanneși de regele Jaehaerys în
Nord nu mai sunt prea multe de spus. După ce au mai zăbovit la
Winterfell vreo două săptămâni, s-au îndreptat spre Castelul lui
Torrhenși de acolo către Barrowton, unde lordul Dustin le-a arătat
tumulul Primului Rege și a izbutit să organizeze în onoarea lor un turnir,
deși a fost o nimica toată pe lângă cele din sud. Pe urmă, Vermithorși
Silverwing i-audus pe Jaehaerysși Alysanne înapoi, la Debarcaderul
Regelui. Drumul suitei lor către casă a fost mai anevoios, fiindcă a mers
pe uscat de la Barrowton până la Portul Alb, unde s-a îmbarcat pe o
corabie.
Chiar înainte de a ajunge ceilalți în Portul Alb, în Fortăreața Roșie
regele Jaehaerysși-a convocat consiliul, ca să ia în considerare o
rugăminte arzătoare a reginei. După ce septonul Barth, Marele Maester
Beniferși toți ceilalți s-au adunat, Alysanne le-a povestit despre vizita ei
la Zid și despre târfele și celelalte femei decăzute din Orașul Cârtiței.
— Acolo, a spus regina, era o fată, nu mai vârstnică decât sunt eu
acum, când stau în fața voastră. O fată frumoasă, dar cred că nu atât de
frumoasă cum a fost cândva. Tatăl ei, un fierar, a măritat-o, când era o
fecioară de numai paisprezece ani, cu ucenicul lui. Ei îi era drag băiatul
și ea îi era dragă lui, prin urmare s-au cununat, așa cum se cuvenea… dar
abia își rostiseră jurămintele când lordul lor a apărut la nuntă cu oștenii
săi și și-a cerut dreptul la prima ei noapte. A dus-o în turnul lui și s-a
bucurat de ea, iar în dimineața următoare, oamenii lui i-au înapoiat-o
soțului ei.
Dar fecioria ei se dusese, împreună cu oricâtă dragoste o fi avut
pentru ea ucenicul. Tânărul nu putea să ridice mâna asupra lordului,
fiindcă ar fi plătit cu viața, așa că a ridicat-o în schimb asupra soției sale.
Când a fost limpede că ea purta copilul lordului, a bătut-o până ce l-a
pierdut. Din ziua aia, n-a mai numit-o altfel decât „curvă”, până când fata
a hotărât că, dacă tot i se spune astfel, ar trebui să și ducă viața unei
curve și a plecat în Orașul Cârtiței. Acolo locuiește și azi, o copilă tristă,
distrusă… și, în continuare, în alte sate, alte fecioare se cunună și alți
lorzi își cer dreptul la prima lor noapte.
Povestea ei a fost cea mai tristă, dar nu singura. În Portul Alb, în
Orașul Cârtiței, în Barrowton, și alte femei au vorbit despre primele lor
nopți. Eu n-am știut niciodată, lorzii mei. Vai, auzisem că există tradiția.
Chiar și pe Piatra Dragonului se spun povești despre bărbați din casa
mea, despre Targaryeni, care au profitat de nevestele pescarilor și de
ale servitorilor și au avut copii cu ele…
— Semințe de dragon, așa li se spune, a spus Jaehaerys, cu vădită
neplăcere. Nu e ceva cu care să ne lăudăm, dar s-a întâmplat, poate mai
des decât vrem să recunoaștem. Însă astfel de copii sunt îndrăgiți. Orys
Baratheon însuși a fost o sămânță de dragon, un frate bastard al
buniculuinostru. Nu pot spune dacă a fost sau nu rodul unei prime nopți,
dar lordul Aerion îi era tată, știa toată lumea. Se ofereau daruri…
— Daruri? l-a întrerupt regina, în zeflemea, cu o voce tăioasă. Nu văd
nicio onoare în așa ceva. Recunosc, știam că astfel de lucruri s-au
întâmplat cu sute de ani în urmă, dar nici prin gând nu mi-a trecut că
obiceiul continuă să fie atât de adânc înrădăcinat și în zilele noastre.
Poate că n-am vrut să știu. Am închis ochii, dar acea biată fată din Orașul
Cârtiței mi i-a deschis. Dreptul primei nopți!Înălțimea Ta, lorzii mei, e
timpul să-i punem capăt. Vă implor.
Marele Maester Benifer ne povestește că, după ce a terminat regina
de vorbit, s-a lăsat tăcerea. Lorzii din consiliul restrâns s-au foit
stânjeniți în jilțurile lor și au schimbat priviri, până când, într-un târziu,
a răspuns chiar regele, compătimitor, dar șovăielnic. Ceea ce propunea
regina avea să fie greu de înfăptuit, a spus el. Lorzii aduceau necazuri
când regii începeau să le ia lucrurile pe care le considerau ale lor.
— Pământurile, aurul, drepturile…
— … nevestele? a completat Alysanne. Mi-aduc aminte nunta noastră,
lordul meu. Dacă tu ai fi fost fierar și eu spălătoreasă și un lord ar fi venit
să mă ceară și să-mi ia fecioria în ziua când ne-am rostit jurămintele, ce-
ai fi făcut?
 — L-aș fi ucis, a răspuns Jaehaerys, dar eu nu sunt fierar.
— Am spus dacă, a insistat regina. Un fierar e totuși bărbat, nu? Ce
bărbat care nu e laș așteaptă, supus, în timp ce-și face altul mendrele cu
soția lui? Cu siguranță nu vrem să ucidă fierarii lorzi. Alysanne s-a întors
spre Marele Maester Benifer. Știu cum a murit GargonQoherys.
Gargon„Oaspetele”. Mă întreb de câte ori s-a mai întâmplat așa ceva.
— De mai multe ori decât aș vrea să spun, a recunoscut Benifer. Astfel
de povești nu se istorisesc des, de teamă că și alții ar putea face la fel,
dar…
— Dreptul primei nopți e o ofensă adusă Păcii Regelui, a fost
concluzia reginei. O ofensă adusă nu doar fecioarei, ci și soțului ei… ca
și soției lordului, să nu uitați niciodată asta. Ce fac doamnele de obârșie
înaltă când soții lor pleacă să defloreze fecioare? Cos? Cântă? Se roagă?
Eu m-aș ruga să cadă soțul meu, lordul, de pe cal când se întoarce acasă
și să-și frângă gâtul.
La asta, regele Jaehaerys a zâmbit, dar se vedea limpede că e din ce în
ce mai stânjenit.
— Dreptul primei nopți e străvechi, a argumentat el, deși nu cu
înfocare, și definește un lord, ca și dreptul de viață și de moarte asupra
supușilor săi. Mi s-a spus că la miazăzi de Gât e rar folosit, dar continuă
să existe, ca un privilegiu al lorzilor, la care vasalii mei mai agresivi nu
sunt deloc încântați să renunțe. Ceea ce vrei tu nu e greșit, dragostea
mea, dar uneori e cel mai bine să nu trezești un dragon adormit.
— Noi suntem dragoni adormiți, a ripostat regina. Lorzii ăștia
încântați de primele nopți sunt câini. De ce trebuie să-și astâmpere
poftele cu fecioare ce tocmai și-au promis dragostea altor bărbați? Nu
au soții? Nu sunt târfe pe domeniile lor? Nu mai știu cum să se folosească
de propriile mâini?
La asta i-a răspuns lordul Albin Massey, judele:
— Înălțimea Ta, dreptul primei nopți înseamnă mai mult decât poftă
trupească. Obiceiul e străvechi, mai vechi decât andalii, mai vechi decât
Credința. Coboară, în timp, până în Era Zorilor, nu mă îndoiesc de asta.
Primii Oameni erau o rasă barbară și, aidoma sălbaticilor de dincolo de
Zid, puneau preț doar pe putere. Lorzii și regii lor erau războinici și tot
războinici voiau să le fie și fiii. Dacă un lord războinic îi făcea unei
fecioare favoarea de a-și lăsa sămânța în ea în noaptea nunții ei, toată
lumea vedea în asta… un soi de binecuvântare. Și era cu atât mai bine
dacă din unirea lor se năștea un copil. Soțul femeii se putea bucura
atunci de onoarea de a crește fiul unui erou ca și cum ar fi fost copilul
său.
— Poate că acum zece mii de ani o fi fost așa, a ripostat regina, dar
lorzii care-și cer acum dreptul la prima noapte nu sunt eroi. N-ai auzit
cum vorbesc femeile despre ei. Eu le-am ascultat. Bărbați bătrâni,
bărbați grași, bărbați cruzi, băieți ciupiți de vărsat, siluitori, bărbați
băloși, râioși, plini de cicatrice sau de buboaie, lorzi care nu s-au spălat
de-o jumătate de an, bărbați cu păr unsuros și cu păduchi. Ăștia sunt
bărbații voștri puternici. Le-am ascultat pe fete, și niciuna nu s-a simțit
binecuvântată.
— În Andalos, dreptul primei nopți nu se număra printre obiceiurile
locului, a spus Marele Maester Benifer. După ce au venit în Westeros și
au cucerit regatele Primilor Oameni, andalii au găsit aici tradiția asta și
au hotărât s-o păstreze, așa cum au păstrat și pădurile zeilor.
Pe urmă a vorbit septonul Barth, întorcându-se spre rege:
— Sire, dacă pot cuteza s-o spun, cred că Înălțimea Sa are dreptate.
Poate că obiceiul ăsta o fi urmărit un țel pe vremea Primilor Oameni, dar
ei se luptau cu săbii de bronz și-și hrăneau copacii inimii cu sânge. Noi
nu suntem acei oameni și e mai mult decât timpul să punem capăt
acestei ticăloșii. Încalcă toate idealurile cavalerismului. Cavalerii noștri
jură să apere nevinovăția fecioarelor… dar s-ar părea că nu și când
lordul pe care-l slujesc vrea să siluiască una. Ne rostim legămintele de
cununie în fața Tatălui și a Mamei din Ceruri, jurându-ne fidelitate până
când vine Străinul să ne despartă, și în Steaua în Șapte Colțuri nu scrie
nicăieri că lorzii nu trebuie să respecte aceste jurăminte. Nu te înșeli,
Înălțimea Ta, cu siguranță că, mai ales în Nord, o parte dintre lorzi vor
bodogăni, nemulțumiți.. Dar ne vor mulțumi toate fecioarele, toți soții,
toți tații și toate mamele, întocmai cum a spus regina. Știu că și
Credincioșii vor fi încântați.Preacucernicia Sa își va face glasul auzit,
fără îndoială.
După ce a tăcut Barth, JaehaerysTargaiyenși-a aruncat brațele în sus:
— Știu când sunt înfrânt. Prea bine. Să se facă!
 Și așa a fost decretată a doua dintre legile pe care norodul le numește
ale Reginei Alysanne: abolirea străvechiului drept la prima noapte al
lorzilor. S-a hotărât că fecioria unei mirese îi va aparține numai soțului
ei, fie el lord sau plugar, indiferent dacă s-a cununat în fața unui septon
sau a unui copac al inimii,și că oricare alt bărbat, fie el lord sau plugar,
care o va poseda în noaptea nunții ei sau orice altă noapte se va face
vinovat de fărădelegea numită siluire.
Când al cincizedși patrulea an de după Cucerirea lui Aegon s-a
apropiat de sfârșit, regele Jaehaerys a sărbătorit a zecea aniversare a
încoronării sale în Septul Stelat din Orașul Vechi. Băiatul fraged,
încoronat atunci de înaltul Septon, dispăruse de multă vreme; locul îi
fusese luat de un bărbat de douăzeciși patru de ani, rege din creștet până
în tălpi. Barba și mustața, rare în primii ani de domnie, când și le lăsase
Înălțimea Sa să crească, se uniseră acum într-o frumoasă barbă aurie,
înspicată cu fire argintii.Își purta părul lung, împletit într-o coadă care-
i ajungea aproape până la brâu. Înalt și chipeș, Jaehaerys se mișca lejer,
cu grație, atât în sala de bal cât și pe terenul de instrucție. Despre
zâmbetul lui se spunea că poate înfierbânta inima oricărei fecioare din
cele Șapte Regate; iar când se încrunta, putea să-nghețe sângele din
vinele oricărui bărbat. Iar sora lui îi era o regină chiar mai iubită decât
el însuși. Din Orașul Vechi până la Zid, oamenii simpli o numeau „Buna
Regină Alysanne”. Zeii îi binecuvântaseră pe cei doi cu trei copii
puternici, doi tineri prinți superbi și o prințesă pe care o îndrăgea
întregul Ținut.
În cei zece ani de domnie avuseseră parte de tristețe și de groază, de
trădare și de bătălii, ca și de moartea unor oameni dragi, dar
ținuserăpiept furtunilor și le supraviețuiseră nenorocirilor, și tot ce
înduraseră îi făcuse mai puternici și mai buni. Înfăptuirile lor nu puteau
fi negate; în cele Șapte Regate era pace și mai multă prosperitate decât
își amintea cineva să fi fost vreodată.
Era un timp al sărbătoririi și au sărbătorit; la aniversarea încoronării
suveranului, la Debarcaderul Regelui s-a ținut un turnir. Prințesa
Daenerysși prinții Aemonși Baelor au stat în loja regală, alături de tatăl
și de mama lor, și au savurat uralele mulțimii. În arenă, pe culmile
întrecerii s-a înălțat strălucitorul ser Ryam Redwyne, fiul mezin al
lordului Manfryd Redwyne din Arbor, lordul amiral al lui Jaehaerysși
comandantul flotei. Într-o înșiruire de înfruntări, ser Ryam i-a doborât
de pe cal pe Ronnal Baratheon, ArthorOakheart, Simon Dondarrion,
HarysHogg (cunoscut de oamenii de rând ca Harry Jambon)și pe doi
cavaleri din Garda Regelui, LorenceRoxtonși LucamoreStrong. Când
tânărul galant s-a apropiat de loja regală și a încoronat-o pe Buna
Regină Alysanne ca regină a dragostei și a frumuseții, norodul a izbucnit
în urale.
Frunzele copacilor prinseră să-și schimbe culoarea în roșu-cafeniu,
portocaliu și auriu și doamnele de la Curte purtau rochii în nuanțe
asortate. La festinul care a urmat după turnir, lordul Rogar Baratheon a
apărut împreună cu copiii săi, Boremundși Jocelyn, pe care regele și
regina i-au îmbrățișat cu căldură. La sărbătorire au venit lorzi din tot
Ținutul: LymanLannister din Casterly Rock, Daemon Velaryon din
Driftmark, PrentysTully din Riverrun, RodrikArryn din Vale, ba chiar și
lorzii Rowan din Oakheart, ai căror oșteni mărșăluiseră cândva alături
de septonul Moon. Din Nord a sosit TheomoreManderly. Alaric Stark nu
a venit, dar au venit fiii lui și, alături de ei, fiica lui, Alarra, cu obrajii
împurpurați de sfială, pentru a-și lua în primire îndatoririle de doamnă
de onoare a reginei.Înaltul Septon era prea bolnav ca să poată călători,
dar a trimis-o pe cea mai nouă dintre septele sale, Rhaella, care fusese
Targaryen, încă timidă, dar zâmbitoare. Se povestește că, la vederea ei,
regina a plâns de bucurie, fiindcă era însăși imaginea surorii ei, Aerea,
maturizată.
A fost un timp al îmbrățișărilor, al zâmbetelor, al toasturilor și al
împăcărilor, al reînnoirii prieteniilor vechi și al înfiripării unora noi, al
râsetelor și al sărutărilor. Un timp bun, o toamnă aurie, o vreme a păcii
și a belșugului.
Dar iarna era pe drum.
 Îndelungata cârmuire

Jaehaerysși Alysanne – Politica, Urmașii și

Suferința

În a șaptea zi a celui de-al cincizeci și nouăleaan de DupăCucerirea lui

Aegon, o corabie cu înfățișare jalnică a fost văzută înaintând cu greu prin
Golful Șoaptelor, către portul Orașului Vechi. Pânzele erau peticite, cu
marginile zdrențuite și pline de pete de sare, vopseaua decolorată și
jupuită, iar flamura care flutura pe catarg atât de albită de soare, încât
devenise de neidentificat. Abia după ce a fost legată de doc a putut fi
recunoscută în acea stare de plâns. Era Lady Meredith, care fusese
văzută ultima oară cu trei ani în urmă, când plecase din Orașul Vechi ca
să traverseze Marea Apusului.
Când echipajul a început să coboare de la bord, mulțimea de
negustori, hamali, târfe, corăbieri și hoți a rămas cu gura căscată de
uimire. Nouă din zece oameni care puneau piciorul pe țărm erau negri
sau cafenii. Un val de incitare s-a răspândit pe docuri. Lady Meredith
chiar ajunse de cealaltă parte a Mării Apusului? Pământurile din vestul
îndepărtat nu erau o născocire și acolo toți oamenii aveau pielea
întunecată la culoare, ca locuitorii Insulelor Verii?
Șoaptele s-au stins abia când a apărut ser Eustace Hightower.
Nepotul lordului Donnel era numai piele și os, ars de soare, cu riduri pe
care nu le avusese la plecare. ÎI înconjurau o mână de bărbați din Orașul
Vechi,tot ce mai rămăsese din echipajul lui de la început. Unul dintre
vameșii bunicului său l-a întâmpinat pe doc și au schimbat câteva
cuvinte. Oamenii din echipajul lui Lady Meredith nu doar semănau cu
cei din Insulele Verii; erau din Insulele Verii, năimiți în Sothoryos(„și
plata lor mă ruinează”, s-a plâns ser Eustace) ca să înlocuiască năierii pe
care-i pierduse. A mai spus și că are nevoie de hamali. Calele lui erau
ticsite de mărfuri bogate… dar nu de pe pământurile de dincolo de
Marea Apusului.
— Ăla a fost un vis, a adăugat el.
Nu după mult timp, și-au făcut apariția cavalerii lordului Donnel, cu
ordinul de a-l escorta până la Hightower. Acolo, în grandioasa sală de
primire a bunicului său, cu un pocal de vin în mână, ser Eustace
Hightowerși-a spus povestea. Scribii lordului Donnel nu s-au oprit din
scris cât a vorbit el și, câteva zile mai târziu, mesagerii, barzii și corbii i-
au răspândit istorisirea în întregul Westeros.
Călătoria începuse atât de bine cât putea să spere, a povestit ser
Eustace. Odată ce trecuseră de Arbor, lady Westhill o îndreptase pe
Urmăritoarea Soarelui către sud prin sud-vest, în căutarea apelor mai
calde și a vânturilor prielnice, iar Lady Meredithși Luna Toamnei o
urmaseră. Imensa corabie construită în Braavos era foarte iute când îi
sufla vântul în pânze, iar cei doi Hightowerițineau cu greu pasul.
— La început, cei Șapte ne-au zâmbit. A fost soare ziua și lună
noaptea, dar și cel mai minunat vânt pe care și-l poate dori un bărbat
sau o fecioară. Nu eram cu desăvârșire singuri. Din când în când
întrezăream pescari, iar o dată am văzut o corabie mare, neagră, care nu
putea fi decât a vânătorilor de balene din Ib. Și pești, erau atât de mulți
pești… niște delfini înotau pe lângă noi, de parcă n-ar mai fi văzut
niciodată o corabie. Am crezut cu toții că suntem binecuvântați.
În douăsprezece zile de navigare lină scurse după plecarea din
Westeros, calculele spuneau că Urmăritoarea Soareluiși cele două
însoțitoare ale sale se aflau, către miazăzi, pe aceeași linie cu Insulele
Verii, iar către apus, mai departe decât ajunsese vreodată o corabie…
sau cel puțin una dintre cele care se întorseseră să povestească. Pe Lady
Meredith șiLunaToamnei, oamenii au dat cep butoaielor cu bere aurie
de Arbor ca să toasteze, sărbătorind acea înfăptuire; pe Urmăritoarea
Soarelui s-a băut mied cu mirodenii din Lannisport. Și dacă o fi fost
cineva neliniștit fiindcă în ultimele patru zile nu mai văzuseră nicio
pasăre, și-a ținut gura.
Septonii ne învață că zeii detestă aroganța oamenilor, iar Steaua în
Șapte Colțuri ne spune că după ce te umfli în pene, urmează întotdeauna
o cădere. Poate că AlysWesthillși Hightowerii au sărbătorit prea
zgomotos și prea devreme, acolo, în mijlocul oceanului, căci, curând
după aceea, în măreața lor călătorie, totul a început să meargă foarte
prost.
— Mai întâi am rămas fără vânt în pânze, le-a povestit ser Eustace
curtenilor bunicului său. Timp de aproape două săptămâni n-am avut
parte decât de o adiere, iar corăbiile au înaintat numai cât le-am putut
remorca. Pe urmă, s-a descoperit că în multe butoaie cu carne de pe
Luna Toamnei mișunau viermi. Era, în sine, un fapt destul de mărunt,
dar de rău augur. Vântul a reînceput într-o seară, cu puțin înainte de
apusul soarelui, când cerul s-a înroșit ca sângele, și priveliștea i-a făcut
pe oameni să bombăne. Eu le-am spus că e semn bun pentru noi, dar am
mințit. Către dimineață, stelele au dispărut și vântul a prins să urle, iar
oceanul și-a înălțat talazurile.
Aceea a fost prima furtună, a povestit ser Eustace. Peste două zile a
urmat alta și apoi o a treia, fiecare mai puternică decât cea dinaintea ei.
Valurile se înălțau mai sus decât catargele noastre, tuna de jur împrejur
și nu mai văzusem niciodată asemenea fulgere, erau imense, pârâiau și
îți ardeau ochii. Un trăsnet a lovit Luna Toamneiși i-a despicat catargul
de la teugă până pe punte. În toată nebunia aia, un om de-ai mei a strigat
că zărește brațe înălțându-se din apă, ultimul lucru pe care orice căpitan
are nevoie să-l audă. Între timp o pierdusem din vedere pe
Urmăritoarea Soarelui, nu mai rămăseseră alături decât Lady a mea și
Luna. Fiecare val se înălța îndeajuns ca să ne spele punțile și oamenii
erau măturați peste bord, agățându-se zadarnic de parâme. Luna
Toamnei s-a scufundat sub ochii mei. Acum am văzut-o, acolo, plină de
stricăciuni și arzând, dar acolo. Pe urmă s-a înălțat un val, înghițind-o, și
am clipit și apoi nu mai era, atât de repede a dispărut. N-a fost nimic mai
mult decât atât, un val, un val monstruos, dar toți oamenii mei urlau:
„Kraken, kraken!“,și nimic din tot ce le-am spus nu le-a putut scoate
vreodată asta din cap.
N-o să știu niciodată cum am izbutit să supraviețuim în noaptea aia,
dar am supraviețuit. În dimineața următoare, marea era din nou
liniștită, soarele strălucea și apa era atât de albastră și de nevinovată,
încât nimeni n-ar fi putut ști vreodată că sub ea plutește fratele meu,
mort, aidoma tuturor oamenilor lui. Lady Meredith era într-o stare
jalnică, cu pânzele rupte, cu catargele crăpate, cu nouă oameni lipsă. Am
înălțat rugăciuni pentrucei pierduți și am început să facem reparațiile
care se puteau face... și, în după-amiaza aceea, omul nostru de veghe a
zărit pânzeîn depărtare. EraUrmăritoarea Soarelui, se întorsese să ne
caute.
Lady Westhill făcuse mai mult decât să-i supraviețuiască pur și
simplu furtunii. Găsise pământ. Vânturile și talazurile furioase care o
despărțiseră de Hightoweri o împinseseră către apus și, la ivirea zorilor,
omul de pe teugă văzuse la orizont păsări rotindu-se în jurul piscului
unuimunte. Lady Alys navigase într-acolo și dădusede trei insule mici.
— Un munte escortat de două dealuri, a spus ea.
Lady Meredith nu-și putea întrebuința pânzele, dar, remorcată de
trei bărci de pe Urmăritoarea Soarelui, a ajuns cu bine până lainsule.
Cele două corăbii vătămate de furtună s-au adăpostit acolo mai bine
de două săptămâni, timp în care au făcut reparații și și-au împrospătat
proviziile. Lady Alys triumfa; către apus exista pământ, mai departe
decât oricare altul despre care se auzise vreodată, existau insule de
negăsit pe nicio hartă cunoscută. Erau trei, așa că le-a numit Aegon,
Rhaenysși Visenya. Nu erau locuite, dar bogate în izvoare și ape
curgătoare, prin urmare călătorii și-au putut umple butoaiele cu toată
apa proaspătă de care aveau nevoie. Erau și porci sălbatici și niște
șopârle cenuși de mărimea unui cerb, precum și copaci grei de nuci și
de alte fructe.
După ce le-au încercat pe unele dintre ele, ser EustaceHightowera
susținut că nu e nevoie sâ meargă mai departe.
— Descoperirea asta ne e de-ajuns, a spus. Aici sunt mirodenii din
care n-am mai gustat vreodată, iar fructele astea roz… averile noastre
sunt aici, le avem în mâini.
Lui AlysWesthill nu i-a venit să-și creadă urechilor. Trei insulițe, din
care cea mai mare nici măcar cât o treime din Piatra Dragonului,
nuînsemnau nimic. Adevăratele minunății se aflau mult mai departe,
către apus. Chiar dincolo de orizont putea fi un alt Essos.
— Sau poate fi o altă mie de leghe de ocean pustiu, a răspuns ser
Eustace.
Și, cu toate că lady Alys l-a lingușitși l-a imploratși a împletit cuvinte
meșteșugite, n-a izbutit să-l clintească.
— Chiar dacă eu aș fi vrut, echipajul meu ar fi fostîmpotrivă, i-a
povestit lordului Donnel, în Hightower. Năierii erau convinși până la
unul că văzuseră un kraken uriaș trăgând Luna Toamnei sub apă. Dacă
le-aș fi poruncit să meargă mai departe, m-ar fi aruncat în valuri și și-
arfi ales alt căpitan. Așa că, la plecarea din insule, călătorii s-au
despărțit. Lady Meredith s-a îndreptat spre răsărit, către casă, pe când
AlysWesthillși corabia ei și-au continuat drumul spre apus, urmărind
soarele. La întoarcere, călătoria lui ser Eustace s-a dovedit aproape la
fel de periculoasă cum fusese cea către insule. Au avut de înfruntat
multe furtuni, deși niciuna atât de cumplită ca aceea care înghițise
corabia fratelui său. Vântul le-a fost aproape tot timpul potrivnic,
silindu-i să-și schimbe iarăși și iarăși direcția. Luaseră la bord trei
dintreimensele șopârle cenușii și una i-a mușcat timonierul; piciorul
omului s-a înverzit și a trebuit tăiat. Câteva zile mai târziu, au întâlnit o
turmă de leviatani. Unul dintre ei, un mascul alb mai mare decât o
corabie, s-a izbit înadins de Lady Meredithși coca a crăpat. Pe urmă ser
Eustace a schimbat din nou direcția, a pornit-o către Insulele Verii, pe
care le credea uscatul cel mai apropiat. Însă se aflau mai departe, către
miazăzi, decât își dăduse seama, așa că a trecut pe la mare distanță de
insule și a ajuns în schimb pe coasta Sothoryosului.
— Am stat pe uscat un an întreg, i-a povestit bunicului său,
străduindu-ne s-o facem pe Lady Meredith în stare să străbată marea,
pentru că stricăciunea era mai gravă decât crezuserăm. Dar și acolo se
găsesc adevărate averi și n-aveam cum să nu le vedem. Smaralde, aur,
mirodenii, da, toate astea și multe altele. Și creaturi bizare… maimuțe
care merg ca oamenii, oameni care urlă ca maimuțele, șerpi înaripați și
o sută de soiuri de șerpi. Veninoși cu toții. O parte dintre oamenii mei
pur și simplu au dispărut peste noapte. Ceilalți au început să moară.
Unul a fost mușcat de o muscă, i-a lăsat pe gât o înțepătură mică, deloc
de temut. Peste trei zile, i s-a desprins pielea și au început să-i sângereze
urechile, mădularul și fundul. Dacă bei apă sărată înnebunești, orice
corăbier știe asta, dar acolo nici apa dulce nu poate fi băută fără să te
pui în pericol. În ea sunt viermi, aproape prea mici ca să-i poți vedea și,
dacă-i înghiți, își depun ouăle în tine. Și frigurile… Rareori am avut parte
de câte o zi în care toți oamenii mei să fie buni de muncă. Cred că am fi
murit cu toții, dar niște oameni din Insulele Verii, în trecere pe acolo, au
dat de noi. Probabil că știu mult mai multe decât lasă să le scape. Cu
ajutorul lor, am izbutit s-o duc pe Lady Meredith în Orașul Copacilor
Înalți, iar de-acolo s-o aduc acasă.
Așa s-a încheiat povestea lui, așa i s-a încheiat marea aventură.
Cat despre lady AlysWesthill, născută Elissa din Casa Farman, nu
putem spune cum s-a încheiat aventura ei. Urmăritoarea Soarelui a
dispărutundeva, în vest, în căutarea pământurilor de dincolo de Marea
Apusului, și n-a mai fost văzută niciodată.
Deși…
Cu mulți ani mai târziu, Corlys Velaryon, un băiat născut pe Driftmark
în anul 53 D.C., avea să facă, pe Șarpele Mărilor, corabia sa, nouă
călătorii lungi, ajungând mai departe decât ajunsese vreodată cineva din
Westeros. În prima, a ajuns dincolo de Porțile de Jad, până în Yi Ti și în
insula Leng, și s-a întors cu o asemenea avere în mirodenii și mătăsuri
și jad încât, pentru o vreme, Casa Velaryon a fost cea mai bogată de pe
întreg cuprinsul celor Șapte Regate. În a doua călătorie, ser Corlys a
ajuns încă și mai departe înspre răsărit, devenind primul om al Vestului
care a pus vreodată piciorul în Asshai lângă Umbră, sumbrul oraș
neguros al legătorilor de umbre de la capătul lumii. Acolo și-a pierdut
iubirea și jumătate din echipaj, dacă poveștile sunt adevărate… și tot
acolo, în portul din Asshai, a văzut o corabie veche, purtând urmele
înfruntării stihiilor dezlănțuite, despre care avea să jure întotdeauna că
nu putea fi decât Urmăritoarea Soarelui.
Însă în 59 D.C., Corlys Velaryon era un băiețel de șase ani, care visa
marea, așa că trebuie să-l părăsim și să ne întoarcem încă o dată la
sfârșitul toamnei acelui an funest, când s-a înnegurat văzduhul, s-au
întețit vânturile și iarna a venit din nou în Westeros.
Iarna din anii 59-60 D.C. a fost una din cale afară de crudă, în privința
asta toți cei care i-au supraviețuit sunt de acord. Nordul a fost lovit
primul și cel mai crunt, căci recoltele au pierit pe câmp, apele curgătoare
au înghețat și vânturile aspre au trecut peste zid urlând. Deși lordul
Alaric poruncise să fie pusă la păstrare, pentru iarna ce se apropia, câte
o jumătate din recolta fiecărui an de mai înainte, nu toți lorzii săi stegari
îi dăduseră ascultare. Pe măsură ce li s-au golit cămările și hambarele,
foametea s-a răspândii în Ținut și bătrânii și-au luat rămas-bun de la
copiii lor și au plecat să moară în zăpadă, ca să le poată supraviețui
familiile. Frigul a distrus recoltele înainte de a putea fi culese în
Ținuturile Riverane, în Vest și în Vale deopotrivă, ba chiar și mai jos, în
Reach. Cei care aveau mâncare au început să și-o pună la păstrare și, de
la un capăt la altul al celor Șapte Regate, a crescut treptat prețul pâinii.
Al cărnii a crescut chiar mai repede, iar fructele și legumele au dispărut
din orașe și cătune.
Și apoi au apărut Tremurăturile și Străinul a început să străbată
Ținutul.
Maesterii știau ce sunt Tremurăturile. Așa ceva se mai văzuse cu un
veac în urmă și molima era descrisă în tomurile lor. Se credea că vine în
Westeros de dincolo de mare, dintr-un Oraș Liber sau din locuri chiar
mai îndepărtate. Așezările care aveau porturi erau întotdeauna lovite
de boală primele și cel mai crunt. O mare parte a oamenilor din popor
credea că e adusă de șobolani; nu de obișnuiții șobolani cenușii din
Debarcaderul Regelui și din Orașul Vechi, mari și îndrăzneți și răi, ci de
cei negri, mai mici, pe care-i vedeai ieșind din calele corăbiilor ancorate
și alergând în josul parâmelor care le legau de docuri. Deși Citadela nu
avusese niciodată satisfacția de a demonstra vinovăția șobolanilor,
toate locuințele din cele Șapte Regate, de la cele mai mărețe castele până
la cele mai umile colibe, au avut dintr-odată nevoie de câte o pisică.
Înainte ca Tremurăturile să prindă a-și urma cursul în acea iarnă, pisoii
se vindeau la prețuri egale cu ale cailor de luptă.
Semnele bolii erau bine-cunoscute. Începea simplu, cu o senzație de
frig. Victimele se plângeau de asta, azvârleau încă un buștean pe foc, se
ghemuiau sub o pătură sau sub un morman de blănuri. Unii cereau o
supă caldă, vin fiert cu mirodenii sau, împotriva oricărei logici, bere. Nici
blănurile, nici supa nu putea pune stavilă molimei. Tremurăturile
apăreau curând: ușoare la început, câțiva fiori prin tot trupul, un
freamăt, dar se întețeau, neiertătoare. Pielea se făcea ca de găină pe o
din ce în ce mai mare parte a brațelor și picioarelor, noua înfățișare le
lua în stăpânire ca o oaste cotropitoare. Atunci bolnavul tremura deja
destul de tare ca să-i clănțăne dinții, iar brațele și picioarele începeau
să-i zvâcnească și să se crispeze. Când buzele se învinețeau și victima
începea să tușească, scuipând sânge, sfârșitul era aproape. Odată simțit
primul fior rece, boala se dezlănțuia cu iuțeală. Omul era mort după
numai o zi, iar șanse să-și revină n-avea decât o victimă din cinci.
Maesterii știau toate astea. Dar nu știau nici de unde venea molima,
nici cum s-o oprească și nici cum să vindece bolnavii. Încercau cu
cataplasme și cu poțiuni. Se sugera să se folosească muștar fierbinte,
ardei foarte iute și vin dres cu venin de șarpe, care amorțea buzele.
Bolnavii erau puși în căzi cu apă fierbinte, uneori aproape clocotită. Se
spunea că legumele verzi sunt un leac bun; ca și peștele crud; ca și
carnea roșie, cât mai în sânge cu putință. Anumiți vindecători scoteau
de pe listă carnea și sfâtuiau bolnavii să bea sânge. Se încerca inhalarea
fumului scos de maimulte soiuri de frunze aprinse. Un lord le-a poruncit
oamenilor săi să facă focuri în jurul lui, înconjurându-l cu un zid de
flăcări.
În iarna lui 59 D.C., Tremurăturile au pătruns în Ținut dinspre răsărit
și au înaintat trecând dincolo de Golful Apei Negre, au ajuns la gura de
vărsare a fluviului și au urcat de-a lungul lui. Chiar înainte de a ajunge
la Debarcaderul Regelui, boala a apărut în insulele de pe Domeniile
Coroanei. Edwell Celtigar, o vreme Mâna lui Maegorși mult disprețuit
maestru al banilor, a fost primul lord care și-a găsit sfârșitul. Fiul și
moștenitorul său l-a urmat în mormânt peste trei zile. La Popasul
Corbilor a murit lordul Staunton, apoi soția lui. Înspăimântați, copiii lor
s-au închis în propriile dormitoare, zăvorându-și ușile, dar asta nu i-a
salvat. Pe Piatra Dragonului a pierit septaEdyth, mult îndrăgită de
regină. Pe Driftmark, Daemon Velaryon, Stăpânul Valurilor, și-a revenit
după ce-a ajuns la un pas de moarte, dar al doilea fiul al său și trei dintre
fiice au plecat dintre cei vii. Lordul Bar Emmon, lordul Rosby, lady Jirelle
de Iazul Fecioarelor… clopotele au bătut pentru ei toți și pentru mulți
bărbați și femei de obârșie mai umilă.
Pe tot teritoriul celor Șapte Regate, nobilii și oamenii din popor erau
deopotrivă doborâți de molimă. Bătrânii și copiii erau în cel mai mare
pericol, dar nu erau cruțați nici bărbații și femeile în floarea vârstei. Pe
lista morților au fost cei mai importanți lorzi, cele mai nobile doamne și
cei mai bravi cavaleri. Lordul PrentysTully a murit tremurând la
Riverrun, urmat după o zi de doamna lui, Lucinda. Moartea l-a luat pe
LymanLannister, puternicul lord de Casterly Rock, laolaltă cu alți lorzi
din Vest; lordul Marbrand de Ashemark, lordul Tarbeck de TarbeckHall,
lordul Westerling de Cragul. La Highgarden, lordul Tyrell s-a
îmbolnăvit, dar a supraviețuit, numai ca să moară, beat fiind, când a
căzut de pe cal, la doar patru zile după ce-și revenise. Rogar Baratheon
a scăpat neatins de Tremurături, fiul și fiica dăruiți lui de regina Alyssa
s-au îmbolnăvit, dar s-au vindecat, însă au murit ser Ronnal, fratele lui,
și soțiile ambilor lui frați.
Marea cetate port numită Orașul Vechi a fost deosebit de greu lovită,
a pierdut un sfert din populație. Eustace Hightower, care se întorsese
teafăr din nenorocoasa călătorie a lui AlysWesthill dincolo de Marea
Apusului, a supraviețuit iarăși, dar soția și copiii lui n-au fost la fel de
norocoși. N-a avut norocul ăsta nici bunicul lui, lordul de Hightower.
Donnel Pregetătorul n-a putut face moartea să pregete. A pierit
tremurând. La fel s-au stins înaltul Septon, patruzeci dintre Cei Mai
Cucernici, o treime din arhimaesterii, discipolii și novicii din Citadelă.
Din întregul Ținut, în 59 D.C. niciun loc n-a fost atât de îndurerat ca
Debarcaderul Regelui. Printre morți s-au numărat doi cavaleri din
Garda Regelui, bătrânul ser Sam de Sour Hill și prea bunul ser Victor
Viteazul, alături de trei lorzi din Consiliu, Albin Massey, QarlCorbrayși
Marele Maester Benifer însuși. Benifer, care slujise Coroana timp dc
cincisprezece ani, atât în vremuri primejdioase, cât și în vremuri
prospere, venise în Fortăreața Roșie după ce Maegor cel Crud îi
decapitase pe cei trei care îl precedaseră. („Un act de curaj ieșit din
comun sau de o prostie la fel de ieșită din comun”, avea să remarce
sardonicul său succesor. „Sub Maegor, eu n-aș fi rezistat nici trei zile.”)
Toți morții aveau să fie jeliți și tuturor avea să li se simtă lipsa, dar,
imediat după moartea sa, pierderea lui QarlCorbray a fost cea mai
dureroasă. Cu comandantul mort și cu o mare parte din Garda Orașului
bolnavă și tremurând, străzile și aleile din Debarcaderul Regelui au
căzut pradă nelegiuirilor și desfrâului. Prăvăliile erau prădate, femeile
siluite, bărbații jefuiți și uciși pentru că trecuseră pe o stradă nepotrivită
într-un moment nepotrivit. Regele Jaehaerysși-a trimis propria gardă și
cavalerii Casei să restabilească ordinea, dar erau puțini, așa că, după nu
mult timp, n-a mai avut de ales, s-a văzut nevoit să-i cheme înapoi.
În toiul haosului, Înălțimea Sa avea să-și piardă încă un lord, nu din
pricina Tremurăturilor, ci dintr-a prostiei și a urii. RegoDraz nu locuise
niciodată în Fortăreața Roșie, deși acolo era loc destul și regele îl
invitase de nenumărate ori. Pentoshiul prefera vila lui de pe Strada
Mătăsii, cu Groapa Dragonului înălțându-se dominatoare deasupra lui,
pe culmea Dealului lui Rhaenys. Acolo își putea distra concubinele fără
să suporte dezaprobarea Curții. După zece ani în slujba Tronului de Fier,
lordul Rego se îngrășase simțitor și nu mai se simțea îndemnat să
călărească. În schimb, mergea de la vilă la castel și înapoi într-un
palanchin aurit. Drumul său, ales fără pic de înțelepciune, trecea prin
inima duhnitoare a Fundăturii Puricilor, cel mai murdar și cel mai plin
de nelegiuiți cartier al orașului.
În acea zi cumplită, o duzină dintre locuitorii nu prea respectabili ai
acelui loc fugăreau un purcel pe o alee, când întâmplarea a făcut să
treacă pe acolo lordul Rego. Unii erau beți și toți erau flămânzi –
purcelul le scăpase – și apariția pentoshiului i-a înfuriat, pentru că toți
îl credeau pemaestrul banilor vinovat de scumpirea pâinii. Unul avea o
sabie. Trei aveau cuțite. Ceilalți au înșfăcat pietre și bețe și s-au
îngrămădit în jurul palanchinului, alungându-i pe purtătorii lordului și
răsturnându-l pe el pe caldarâm. Privitorii au spus că l-au auzit strigând
după ajutor cu vorbe pe care nimeni nu le înțelegea.
Când lordul și-a ridicat mâinile ca să se apere de loviturile care
curgeau asupra lui, pe fiecare deget s-a văzut strălucirea aurului și a
nestematelor, și atacul a devenit și mai înverșunat.
— E pentoshi! a strigat o femeie. Nemernicii ăștia au adus aici
Tremurăturile!
Un bărbat a luat o piatră din noul pavaj al regelui și dat cu ea în capul
lordului Rego iarăși și iarăși, până când l-a preschimbat într-o mască
roșie, de sânge și os. Așa a murit Lordul Aerului, cu țeasta strivită de una
dintre pietrele pavajului pus de rege pe străzi cu ajutorul său. Dar, cu
asta, atacatorii lui n-au terminat cu el. Înainte de a fugi, i-au smuls
hainele scumpe și i-au tăiat toate degetele, ca să-i ia inelele.
Când vestea a ajuns în Fortăreața Roșie, Jaehaerys Targaryen însuși
a venit călare, înconjurat de garda sa, să ia trupul mortului. Ceea ce a
văzut l-a mâniat pe înălțimea Sa atât de tare, încât ser JoffreyDoggett
avea să spună, mai târziu:
— Când i-am privit fața, pentru o clipă am crezut că mă uit la unchiul
lui.
Strada era plină de curioși, veniți fie să-și vadă regele, fie să se uite la
leșul pentoshiului mânuitor de bani. Jaehaerysși-a întors calul spre ei,
strigând:
— Vreau numele celor care au făcut asta! Vorbiți acum, și veți fi
răsplătiți. Puneți-vă frâu limbilor, și le veți pierde.
Mulți au plecat, furișându-se, dar o fată desculță a ieșit în față,
strigând un nume.
Regele i-a mulțumit, apoi i-a poruncit să le arate cavalerilor lui unde
poate fi găsit bărbatul pe care-l numise. Ea a condus Garda Regelui către
o cârciumă, unde ticălosul stătea cu o târfă în poală și cu trei dintre
inelele lordului Rego pe degete. Torturat, a dezvăluit curând numele
celorlalți atacatori și au fost arestați toți, rând pe rând. Unul a pretins că
e un Frate Sărac și a spus, sus și tare, că vrea să îmbrace negrul.
— Nu, i-a răspuns Jaehaerys. În Rondul de Noapte sunt oameni de
onoare, iar voi sunteți mai prejos decât șobolanii.
Astfel de oameni nu erau demni de o moarte curată, de sabie sau de
secure, a decretat el.În schimb, au fost atârnați de zidurile Fortăreței
Roșii, li s-au tras măruntaiele din burțile spintecate și au fost lăsați să
moară zvârcolindu-se, cu mațele atâmându-le până la genunchi.
Fata care l-a condus pe rege la ucigași a avut o soartă mai bună. Luată
în primire de regina Alysanne, a fost vârâtă într-o cadă cu apă caldă și
spălată. Hainele i-au fost arse, capul i-a fost ras și a fost hrănită cu pâine
caldă și cu slănină.
— E un loc pentru tine la castel, dacă îl vrei, i-a spus regina după ce a
văzut-o sătulă. La bucătărie sau la grajduri, după cum preferi. Ai tată?
Fata a dat din cap și a recunoscut că da.
— A fost unul dintre cei cu burțile despicate. Ăla ciupit de vărsat, cu
ulcior la ochi.
Pe urmă i-a spus Înălțimii Sale că vrea să muncească la bucătărie.
— Acolo e ținută pâinea.
Anul s-a încheiat și a început altul, dar în Westeros prea puțini au
sărbătorit sosirea celui de-al șaizecilea an de după Cucerirea lui Aegon.
Cu un an înainte, în piețele publice fuseseră aprinse focuri și bărbații și
femeile dansaseră în jurul lor, bând și râzând, în timp ce clopotele
răsunau, vestind primele clipe ale noului an. Acum focurile mistuiau
cadavre, iar clopotele băteau pentru morți. Străzile din Debarcaderul
Regelui erau pustii, mai ales noaptea, pe alei zăpada era înaltă și de
acoperișuri atârnau țurțuri de gheață cât sulițele.
Pe culmea Dealului lui Aegon, regele Jaehaerys a poruncit să se
închidă și să se zăvorască porțile Fortăreței Roșii și a dublat paza pe
ziduri. El, regina lui și copiii lor au luat parte la slujba de seară din septul
castelului, s-au întors în Fortăreața lui Maegor pentru o cină modestă și
au mers la culcare.
Era ora bufniței când regina Alysanne a fost trezită de fiica ei, care a
scuturat-o ușor de braț.
— Mamă, a spus prințesa Daenerys, mi-e frig.
Nu e nevoie să insistăm asupra celor ce au urmat. Daenerys
Targaryen era iubită de toată lumea din Ținut și tot ce se putea face
pentru un om s-a făcut pentru ea. Au fost rugăciuni și cataplasme, supe
fierbinți și băi așijderea, pături și blănuri și pietre calde și ceai de urzică.
Prințesa împlinise șase ani, fusese înțărcată de multă vreme, dar a fost
totuși chemată o doică, fiindcă unii credeau că laptele de mamă ar putea
fi leacul Tremurăturilor.
Maesterii au venit și au plecat unii după alții, septoniiși septele s-au
rugat, regele a poruncit să fie năimiți de îndată încă o sută de prinzători
de șobolani și a oferit câte un cerb de argint pentru fiecare șobolan ucis,
fie el cenușiu sau negru. Daenerys a vrut pisoiul ei și i-a fost adus, dar,
când tremurul s-a întețit, micul animal s-a zbătut în strânsoarea ei și i-a
zgâriat mâna. În zori, Jaehaerys a sărit în picioare strigând că e nevoie
de un dragon, că fiica lui trebuie să aibă un dragon, și corbii și-au luat
zborul spre Piatra Dragonului, cerându-le paznicilor dragonilor de
acolo să aducă imediat un pui proaspăt ieșit din găoace în Fortăreața
Roșie.
Nimic din toate acestea n-a contat. La o zi și jumătate după ce își
trezise mama din somn plângandu-se că îi e frig, mica prințesă era
moartă. Regina s-a prăbușit în brațele regelui, tremurând atât de violent
încât unii s-au temut că se îmbolnăvise și ea. Jaehaerys a dus-o în odăile
ei și i-a dat lapte de mac ca să doarmă. Deși aproape mort de oboseală,
s-a dus în curte, l-a dezlegat pe Vermithorși a zburat la Piatra
Dragonului, să dea de veste că nu mai era nevoie de puiul abia ieșit din
ou. După ce s-a întors la Debarcaderul Regelui, a băut o cupă cu vinul
viselor și a trimis după septonul Barth.
— Cum a fost cu putință? l-a întrebat. Ce păcat a făptuit ea? De ce-au
luat-o zeii? Cum a fost cu putință?
Dar nici măcar Barth, înțeleptul Barth, n-a avut niciun răspuns.
Regele și regina n-au fost singurii părinți care au pierdut un copil
răpus de Tremurături; au fost și alții, cu miile, de obârșie înaltă sau
umilă, care au cunoscut în acea iarnă aceeași durere. Însă pentru
Jaehaerysși Alysanne moartea fiicei lor trebuie să fi părut deosebit de
crudă, fiindcă izbea chiar în inima Doctrinei Excepționalismului.
Prințesa Daenerys fusese o Targaryen și după tată, și după mamă, cu
sângele din Vechea Valyria curgându-i pur prin vene, iar descendenții
valyrienilor erau altfel decât ceilalți oameni. Targaryenii aveau ochii
violeți și păr auriu și argintiu, cârmuiau văzduhul călărind dragoni,
doctrinele Credinței și interzicerea incestului nu se refereau la ei… și nu
se îmbolnăveau.
De când Aenar Surghiunitul revendicase pentru sine Piatra
Dragonului, toată lumea știa asta. Targaryenii nu mureau nici de vărsat,
nici de pântecăraie, nu erau afectați de pojar, de pecingine sau de boala
tremuratului și nici uciși de viermele oaselor, de cheagurile care înfundă
plămânii sau de vreo alta dintre nenumăratele suferințe și molime pe
care, din motive de ei știute, zeii se gândiseră că se cuvine să le sloboadă
asupraoamenilor. Se spunea că în sângele dragonilor e foc, un foc
purificator, care arde astfel de boli. Era de necrezut că o prințesă cu
sânge pur poate muri tremurând, de parcă ar fi fost copilul unui om de
rând.
Și totuși ea murise.
în vreme ce își plângeau fiica și îi jeleau sufletul suav, probabil că
Jaehaerysși Alysanne încercau să-i facă față și acestei revelații cumplite.
Poate că Targaryenii nu erau atât de aproape de zei cum crezuseră.
Poate că, la urma urmelor, nici ei nu erau nimic mai mult decât oameni.
 Când molima s-a stins în sfârșit, Jaehaerys s-a întors la munca sa, cu
sufletul mai întristat ca oricând. Prima lui sarcină era sumbră: trebuia
să-și înlocuiască prietenii și sfetnicii pierduți. Cel mai mare dintre fiii
lordului Manfryd Redwyne, ser Robert, a fost numit comandant al Gărzii
Orașului. Ser GylesMorrigen a adus doi cavaleri destoinici, care să se
alăture Gărzii Regelui, ser Ryam Redwyne și ser Robin Shaw, iar
Înălțimea Sa le-a dăruit mantii albe, așa cum se cuvenea. Abilul Albin
Massey, judele său cocoșat, n-a fost ușor de înlocuit. Ca să umple locul,
regele s-a dus cu gândul la Valea lui Arrynși l-a chemat pe RodrikArryn,
tânărul și învățatul lord de Eyrie, pe care regina îl întâlnise pentru prima
oară când era un băiat de zece ani.
Citadela i-l trimisese deja pe succesorul lui Benifer, Elysar, un Mare
Maester cu limba ascuțită. Cu douăzeci de ani mai tânăr decât cel căruia
i-a moștenit colanul, Elysar nu avusese niciodată vreo idee pe care să nu
simtă nevoia să le-o împărtășească altora. Unii pretindeau că, de fapt,
Conclavul îl trimisese la Debarcaderul Regelui ca să scape de el.
Jaehaerys a șovăit cel mai mult înainte de a-și alege un nou lord
vistiernic și maestru al banilor. Oricât l-or fi disprețuit unii,RegoDraz
fusese un om de o mare abilitate.
— Mă simt ispitit să spun că nu găsești astfel de oameni trândăvind
pe străzi, dar, la drept vorbind, e mult mai probabil să dai de unul acolo
decât în vreun castel, a afirmat regele în fața consiliului său.
Lordul Aerului nu fusese însurat niciodată, dar avea trei fii bastarzi
care-i deprinseseră îndeletnicirea stând pe genunchii lui. Oricât l-ar fi
tentat să-l cheme pe unul dintre ei, regele știa că Ținutul n-ar mai
accepta niciodată un alt pentoshi.
— Trebuie să fie un lord, a tras concluzia, posomorât.
Au fost din nou rostite nume familiare: Lannister, Velaryon,
Hightower, case întemeiate pe puterea aurului în aceeași măsură ca pe
a oțelului.
— Sunt, cu toții, prea orgolioși, a obiectat Jaehaerys.
Septonul Barth a fost cel care a propus pentru prima oară un alt
nume.
— Casa Tyrell din Highgarden descinde dintr-o familie de
majordomi, i-a reamintit el regelui, iar Reach e un ținut mai întins decât
Vestul, cu un alt soi de bogății, și tânărul Martyn Tyrell ar putea fi un
adaos bine-venit pentru acest consiliu.
Lordului Redwyne nu i-a venit să-și creadă urechilor.
— Tyrellii sunt proști, a spus. Îmi cer iertare, Înălțimea Ta, sunt lorzii
mei suzerani, dar… sunt proști, iar lordul Bertrand e, pe deasupra, și
bețiv.
— S-ar putea să ai dreptate, a admis Barth. Oricum, lordul Bertrand
e acum în mormânt, iar eu vorbesc despre fiul lui. Martin e tânăr și
înflăcărat, dar nu pot garanta pentru inteligența lui. Însă are o soție, o
fată Fossoway, lady Florence, care a tot numărat mere de când a învățat
să meargă. Dc când s-a măritat, ea ține toate registrele la Highgardenși
trebuie spus că a mărit veniturile Casei Tyrell cu o treime. Dacă-l numim
pe bărbatul ei maestru al banilor, nu mă îndoiesc că va veni și ea la
Curte.
— Asta i-ar plăcea lui Alysanne, a zis regele. Savurează tovărășia
femeilor inteligente.
De când murise prințesa Daenerys, regina nu mai venea la întâlnirile
consiliului. Poate că Jaehaerys a sperat că asta o va face să-i stea din nou
alături.
— Bunul nostru septon nu ne-a călăuzit niciodată pe căi greșite. Să-l
încercăm pe prostul cu nevastă deșteaptă și să sperăm că loialul meu
norod nu-i va strivi capul cu vreo piatră de caldarâm.
Cei Șapte iau și tot cei Șapte dăruiesc. Poate că Mama din Ceruri și-a
coborât privirea către îndurerata regină Alysanneși i s-a făcut milă de
inima ei frântă. Înainte ca luna să-și încheie al doilea ocol de după
moartea prințesei Daenerys, Înălțimea Sa a aflat că e din nou grea. Iarna
continua să țină Ținutul în strânsoarea ei de gheață, așa că regina a ales
din nou prudența și a plecat să stea liniștită la Piatra Dragonului. Către
sfârșitul acelui an, 60 D.C., și-a adus pe lume al cincilea copil, o fată pe
care a numit-o Alyssa, după mama ei.
— O onoare pe care înălțimea Sa ar fi apreciat-o mai mult dacă ar fi
fost în viață, a remarcat noul Mare Maester, Elysar… deși nu unde l-ar fi
putut auzi regele.
Iarna s-a dat bătută la scurtă vreme după ce a născut regina, iar
Alyssa s-a dovedit a fi un copil vioi și sănătos. Ca bebeluș, semăna atât
de bine cu sora ei moartă, Daenerys, încât regina plângea adesea când o
vedea, amintindu-și de fetița pierdută. Însă asemănarea a dispărut pe
măsură ce prințesa creștea; cu fața prelungă și sfrijită, Alyssa avea prea
puțin din frumusețea surorii sale. Părul îi era de un blond murdar, fără
nicio urmă de argintiu care să-i evoce pe stăpânii dragonilor din
vechime și se născuse cu ochi ceacâri, unul violet și celălalt de un verde
surprinzător. Urechile îi erau prea mari, zâmbea strâmb și, când avea
șase ani și se juca în curte, o lovitură cu sabia de lemn de-a latul feței i-
a spart nasul. S-a vindecat, dar a rămas coroiat, însă ea nu părea să se
sinchisească. La acea vârstă, mama ei a început să înțeleagă că nu
creștea o altă Daenerys, ci un alt Baelon.
Exact așa cum îl urmase Baelon cândva pe Aemon pretutindeni, se
ținea acum Alyssa după el.
— Ca un cățeluș, se plângea Prințul Primăverii.
Baelon era cu doi ani mai mic decât Aemon, iar Alyssa cu aproape
patru ani mai mică decât el… „și fată”, ceea ce, în ochii lui, înrăutățea
lucrurile. Numai că prințesa nu se purta ca o fată. Se îmbrăca băiețește
ori de câte ori putea, se ferea de tovărășia altor fete, prefera să
călărească, să se cațereși să se dueleze cu săbii de lemn în loc să coasă,
să citească și să cânte și refuza să mănânce terci de ovăz.
Un vechi prieten, dar și vechi adversar, s-a întors la Debarcaderul
Regelui în anul 61 D.C., când lordul Rogar Baratheon a venit de la
Capătul Furtunii să aducă la Curte trei fete foarte tinere. Două erau
fiicele fratelui său Ronnal, care murise tremurând, ca și soția și fiii săi. A
treia era lady Jocelyn, fiica lui și a reginei Alyssa. Micul prunc firav venit
pe lume în Anul Străinului crescuse pentru a deveni o fată înaltă cu
ținută solemnă, ochi mari, întunecați și păr negru ca păcatul.
Însă părul lui Rogar Baratheon încărunțise și anii își luaseră tributul
de la Mâna Regelui. Fața îi era palidă și ridată și slăbise atât de tare încât
hainele atârnau pe el, largi, de parcă ar fi fost croite pentru un bărbat
mult mai voinic. Când și-a plecat genunchiul în fața Tronului de Fier, i-a
fost greu să se ridice și a avut nevoie de ajutorul unui cavaler din garda
regelui ca să stea din nou în picioare.
Lordul Rogari-a spus regelui și reginei că a venit să ceară o favoare.
Lady Jocelyn avea să-și sărbătorească a șaptea zi a numelui peste puțină
vreme.
— N-a știut niciodată ce-nseamnă să ai o mamă. Nevestele fratelui
meu i-au purtat de grijă atât cât au putut, dar, ca orice altă femeie, și-au
favorizat propriii copii, și acum au murit amândouă. Dacă Înălțimilor
Voastre le face plăcere, v-aș ruga să le acceptați pe Jocelynși pe
verișoarele ei ca pupile, pentru a fi crescute la Curte, alături de fiii și
fiicele voastre.
— Va fi o onoare și o plăcere pentru noi, a răspuns regina Alysanne.
N-am uitat că Jocelyn e sora noastră. Avem același sânge.
Lordul Rogar a părut mult ușurat.
— V-aș ruga și să aveți grijă de fiul meu. Boremund va rămâne la
Capătul Furtunii, sub supravegherea fratelui meu Garon. E un băiat bun,
un băiat puternic și, cu timpul, va deveni un lord măreț, nu mă îndoiesc
de asta, dar acum n-are decât nouă ani. Așa cum știu Înălțimile Voastre,
fratele meu Borys a plecat din Ținuturile Furtunii cu câțiva ani în urmă.
După nașterea lui Boremund a început să fie din ce în ce mai ursuz și
mai furios și între noi lucrurile au mers din rău în mai rău. Borys a stat
o vreme în Myrși apoi în Volantis, făcând numai zeii știu ce… însă acum
s-a întors în Westeros, în Munții Roșii. Se zvonește că i s-a alăturat
Regelui Vultur și năvălește peste propriii săi oameni, jefuindu-i. Garon
e destoinic și loial, dar n-a ajuns niciodată la înălțimea lui Borys, iar
Boremund nu e decât un copil. Mă tem de ceea ce se va abate asupra lui
și a Ținuturilor Furtunii, după plecarea mea.
Asta l-a surprins pe rege.
— După plecarea ta? De ce-ai pleca? Unde vrei să te duci, lordul meu?
Lordul Rogar a răspuns cu un zâmbet în care se întrezărea ceva din
vechea lui sălbăticie.
— În munți, Înălțimea Ta. Maesterul meu spune că sunt pe moarte. Îl
cred. Durerea era chiar și înainte de Tremurături. Pe urmă s-a înrăutățit,
îmi dă lapte de mac și asta mă ajută, dar nu folosesc decât foarte puțin.
Nu vreau să-mi petrec dormind viața care mi-a mai rămas. Nici n-o să
mor în pat, cu sânge scurgându-mi-se din fund. Vreau să-l găsese pe
fratele meu Borysși să mă socotesc cu el, ca și cu acel Rege Vultur. E o
strădanie fără speranțe de izbândă, spune fratele meu Garon. Nu se
înșală. Dar, când o să mor, vreau să fiu cu securea în mână, urlând un
blestem. Îmi îngădui asta, Înălțimea Ta?
Mișcat de cuvintele vechiului său prieten, Jaehaerys s-a ridicat, a
coborât de pe Tronul de Fier și l-a bătut pe lordul Rogar pe umăr.
— Fratele tău e un trădător, iar acest vultur – n-o să-l numesc rege –
ne-a făcut destul de multă vreme necazuri la hotare. Îți îngădui să faci
ce ți-ai pus în gând. Mai mult decât atât, îți ofer sabia mea.
Regele s-a ținut de cuvânt. În cronici, lupta care a urmat e numită Al
Treilea Război Dornishean, dar e o greșeală, fiindcă prințul din Dorneși-
a ținut oștile departe de câmpurile de bătaie. Norodul din acea vreme i-
a spus Războiul lordului Rogar, un nume mult mai potrivit. În timp ce
lordul de la Capătul Furtunii a plecat spre munți în fruntea a cinci sute
de bărbați, Jaehaerys Targaryen a urmat calea văzduhului, cu
Vermithor.
— Își zice vultur, a spus regele, dar nu zboară. Se ascunde. Ar trebui
să-și spună popândău.
Nu se înșela. Primul Rege Vultur comandase oști, condusese mii de
oameni în luptă. Al doilea nu era nimic mai mult decât un tâlhar plin de
sine, fiul neînsemnat al unei case fără importanță, cu câteva sute de
discipoli care-i împărtășeau gustul pentru jafuri și siluiri. Însă cunoștea
bine munții și, când era urmărit, dispărea pur și simplu, pentru a
reapărea după bunul său plac. Urmăritorii lui își găseau moartea, fiindcă
și la ambuscade se pricepea de minune.
Dar niciunul dintre aceste trucuri nu-i putea fi de folos împotriva
cuiva care putea să-l vâneze din văzduh. Legendele pretind că Regele
Vultur avea o fortăreață de necucerit, ascunsă printre nori. Jaehaerys n-
a găsit niciun bârlog secret, doar vreo douăsprezece tabere
rudimentare, împrăștiate din loc în loc. Vermithor le-a ars pe rând, iar
Vulturului nu i-a mai rămas nimic la care să se-ntoarcă, în afară de
cenușă. Oamenii din coloana condusă de lordul Rogar pe drumul
șerpuitor din înălțimi au fost curând nevoiți să-și abandoneze caii și să
meargă mai departe pe jos, pe poteci bătute de capre, în susul unor râpe
abrupte și prin peșteri, în timp ce dușmani ascunși pe înălțimi aruncau
cu bolovani în ei. Dar au continuat să înainteze fără teamă. În timp ce
oștenii din Ținuturile Furtunii veneau dinspre răsărit, Simon
Dondarrion, lord de Blackhaven, conducea o mică oaste de cavaleri de
la hotare, îndreptându-se către munți dinspre apus, pentru a face
imposibilă scăparea cu fuga într-acolo. Pe când vânătorii se furișau unii
spre alții, Jaehaerys îi privea de sus, îndrumându-i într-o parte sau alta,
așa cum făcuse cândva cu armii de jucărie în Sala Mesei Pictate.
În cele din urmă, și-au găsit vrăjmașii. BorysBarathcon nu cunoștea
cărările ascunse ale muntelui ca dornishenii, așa că a fost încolțit primul.
Oamenii lordului Rogar i-au înfrânt repede pe ai lui, dar, când cei doi
frați au ajuns față în față, regele Jaehaerys a coborât din văzduh.
— N-o să te las să fii numit fratricid, lordul meu, i-a spus Înălțimea Sa
fostei Mâini. Trădătorul e al meu.
La asta, ser Borys a râs:
— Mai bine să fiu eu numit regicid decât el fratricid! a strigat,
năpustindu-se spre rege.
Însă Jaehaerys avea în mână Focul Negru și nu uitase lecțiile primite
în curtea de pe Piatra Dragonului. Borys Baratheon a murit la picioarele
lui, răpus de o tăietură la gât care aproape că-i retezase capul.
Regelui Vultur i-a venit rândul la următoarea lună plină. Încolțit într-
un bârlog ars, unde sperase să găsească adăpost, s-a apărat până în
ultima clipă, trimițând către oamenii regelui o ploaie de sulițe și săgeți.
— Ăsta e al meu, i-a spus Rogar Baratheon Înălțimii Sale, când Regele
Vultur a fost adus în fața lor în lanțuri.
La porunca lui, tâlharului i s-au scos lanțurile și i s-au dat o suliță și
un scut. Lordul Rogar l-a înfruntat cu securea.
— Dacă mă ucide, să-l lăsați să plece.
Vulturul s-a dovedit jalnic de nepotrivit pentru o asemenea
înfruntare. Așa îmbătrânit, slăbit și chinuit de durere cum era, Rogar
Baratheon a respins atacurile dornisheanului cu dispreț, apoi l-a
despicat, dintr-o lovitură, de la umăr până la buric.
Și, când s-a terminat, a părut dezamăgit:
— Se pare că, până la urmă, n-o să mor cu securea în mână, i-a spus
regelui, cu tristețe.
Și așa a fost. Rogar Baratheon, lord de Capătul Furtunii și cândva
Mână a Regelui și Protector al Ținutului, s-a stins din viață un an mai
târziu, la Capătul Furtunii, în prezența maesteruluiși a septonului său, a
fratelui său Garonși a fiului și moștenitorului său, Boremund.
 Războiul lordului Rogar a ținut mai puțin de o jumătate de an; a
început în 61 D.C. și a fost câștigat în același an. Regele Vultur odată
îndepărtat, incursiunile de la Hotarele Dornishene au încetat pentru o
vreme. Când istorisirile despre campanie s-au răspândit în cele Șapte
Regate, chiar și cei mai războinici lorzi au început să-și privească
tânărul rege cu un nou respect. S-a risipit orice urmă de îndoială;
Jaehaerys Targaryen nu era tatăl său, Aenys. Cât despre rege, pentru el
războiul a fost un leac.
— În lupta cu Tremurăturile am fost neajutorat, i-a mărturisit
septonului Barth. În lupta cu Vulturul am fost din nou rege.
În anul 62 D.C., lorzii din cele Șapte Regate s-au bucurat când regele
i-a dat fiului său mai mare titlul de prinț de Piatra Dragonului, făcându-
l astfel moștenitor recunoscut al Tronului de Fier.
Prințul Aemon împlinise șapte ani și era pe atât de înalt și frumos pe
cât era de modest. Încă se mai antrena în fiecare dimineață în curte,
împreună cu prințul Baelon; cei doi frați erau prieteni foarte buni și se
luptau de la egal la egal Aemon era mai înalt și mai puternic, iar Baelon
mai iute și mai feroce. Întrecerile lor erau atât de însuflețite, încât
atrăgeau o mulțime de privitori. Servitorii și spălătoresele, cavalerii
casei și scutierii, maesteriiși septoniiși grăjdarii se adunau cu toții în
curte ca să-l ovaționeze pe un prinț sau pe celălalt. Printre cei veniți să-
i privească se afla Jocelyn Baratheon, fiica brunetă a răposatei regine
Alyssa, care creștea tot mai înaltă și se făcea tot mai frumoasă de la o zi
la alta. La ospățul care a urmat după învestirea lui Aemon ca prinț de
Piatra Dragonului, regina a așezat-o pe lady Jocelyn lângă el, iar cei doi
au fost văzuți stând de vorbă și râzând împreună pe toată durata serii,
fără să dea atenție altcuiva.
În același an, zeii i-au binecuvântat pe Jaehaerysși Alysanne cu un alt
copil, o fată căreia i-au spus Maegelle. O fată blândă, generoasă, dulce și
de o istețime sclipitoare, care s-a atașat repede de sora ei Alyssa,
aproape la fel cum se atașase prințul Baelon de prințul Aemon, deși asta
n-a adus la fel de multă fericire. Venise rândul Alyssei să se zbârlească
de ciudă că are „o bebelușă” agățată de fuste. O ocolea cât de mult putea,
iar Baelon râdea de furia ei.
Am vorbit deja despre mai multe înfăptuiri ale regelui Jaehaerys.
Când 62 D.C. se apropia de sfârșit, regele a privit înainte, către amurgul
anului și către anii ce aveau să-i urmeze, și a început să facă planuri
pentru ceva care avea să schimbe înfățișarea celor Șapte Regate. Îi
dăduse Debarcaderului Regelui străzi pietruite, cisterne și fântâni.
Acum și-a îndreptat ochii dincolo de porțile orașului, către câmpiile și
dealurile și mlaștinile care se întindeau de la Hotarele Dornishene până
la Dar.
— Lorzii mei, a vorbit el în consiliu, când eu și regina mergem în
vizite, suntem purtați de Vermithorși Silverwing. Când privim din nori
în jos, vedem cetăți și castele, dealuri și smârcuri, fluvii, râuri, pâraie și
lacuri. Vedem orașe de negustori și sate de pescari, păduri bătrâne,
munți, mlaștini și pajiști, turme de oi și ogoare cu grâne, câmpuri vechi
de luptă, turnuri în ruină, țintirimuri și septuri. Sunt multe de văzut în
aceste Șapte Regate ale noastre. Știți ce nu văd?
Regele a lovit cu palma în masă, cu putere.
— Drumuri, lorzii mei. Văd niște făgașe săpate de roți, dacă zbor
destul de jos. Văd și urme de vânat și, ici și colo, câte o potecă bătătorită,
către un pârâu. Dar nicăieri nu văd drumuri adevărate. Lorzii mei, voi
avea drumuri!
Construirea atâtor leghe de drum avea să continue pe toată durata
domniei lui Jaehaerysși în timpul domniei succesorului său, dar de
început a început în acea zi, acolo, în încăperile consiliului din
Fortăreața Roșie. Nu trebuie să se creadă că, înainte de urcarea lui pe
tron, în Westeros nu erau drumuri; în ținut se încrucișau cu sutele,
multe vechi de mii de ani, de pe vremea Primilor Oameni. Până și copiii
pădurii aveau poteci pe care mergeau când se mutau dintr-un loc în altul
pe sub copacii lor.
Însă, așa cum existau atunci, drumurile erau groaznice. Înguste,
noroioase, brăzdate de făgașe, întortocheate, treceau printre dealuri și
peste ape curgătoare fără niciun plan și fără niciun scop. Numai peste o
mână dintre aceste ape existau poduri. Vadurile erau adesea păzite de
oșteni carecereau bani sau altceva în schimbul dreptului de a trece pe
malul celălalt. O parte dintre lorzii pe ale căror domenii treceau
drumurile le întrețineau cât de cât, dar cei mai mulți nu o făceau deloc.
O furtună le putea distruge. Cavalerii-tâlhari și proscrișii jefuiau
călătorii care le întrebuințau. Înainte de Maegor, Frații Săraci apărau
oamenii simpli pe drumuri (când nu-i jefuiau chiar ei). După nimicirea
Stelelor, drumurile din Ținut au devenit mai periculoase ca oricând.
Chiar și înalții lorzi călătoreau cu escortă.
Să îndrepți toate astea în timpul unei singure domnii era imposibil,
însă Jaehaerys s-a hotărât să înceapă. Nu trebuie să uităm că
Debarcaderul Regelui era, ca oraș, de o vârstă foarte fragedă. Înainte ca
Aegon Cuceritorul și surorile lui să plece de pe Piatra Dragonului ca să
vină pe țărm, pe cele trei dealuri din locul unde Apa Neagră se varsă în
golful cu același nume nu se afla decât un sat modest, de pescari. Nu e
surprinzător că prea puține drumuri încep din astfel de sate sau se
sfârșesc la intrarea în ele. În cei șaizeci și doi de ani scurși de la
Cucerirea lui Aegon, din noul oraș au pornit puține drumuri, niște poteci
înguste care urmăreau linia țărmului până la Stokeworth, Rosby și
Duskendale, sau treceau peste dealuri, către Iazul Fecioarelor. În afară
de ele, nu mai exista nimic. Niciun drum nu lega capitala regelui de
marile castele și cetăți de pe continent. Debarcaderul Regelui era port,
un loc unde ajungeai mai lesne pe mare decât pe uscat.
De acolo avea să înceapă Jaehaerys. Pe malul dinspre miazăzi al
fluviului era o pădure bătrână, deasă și lăsată să crească în voie; perfectă
pentru vânătoare, groaznică pentru călătorii. A poruncit să se croiască
prin ea un drum care să lege Debarcaderul Regelui de Capătul Furtunii.
Același drum trebuia continuat în partea de miazănoapte a orașului, de
la Gura Apei Negre către Trident și mai departe, de-a lungul Furcii Verzi
și prin Gât, apoi prin sălbăticia fără drumuri din Nord, către Winterfell
și către Zid. Drumul Regelui, cum l-a numit norodul, cel mai lung și cel
mai costisitor dintre drumurile construite de Jaehaerys, a fost început
primul și tot primul a fost terminat.
Au urmat altele: Drumul Rozelor, Drumul Mării, Drumul Râului,
Drumul Aurului. Unele existau, în stare rudimentară, de sute de ani, dar
Jaehaerys le-a făcut de nerecunoscut, umplând făgașe, acoperindu-le cu
pietriș, construind poduri peste ape. Altele sunt creația oamenilor lui.
Costul tuturor cu siguranță n-a fost neglijabil, dar Ținutul era prosper,
iarnoul maestru al banilor, Martyn Tyrell – ajutat și susținut de
inteligenta sa soție, „numărătoare de mere” – s-a dovedit aproape tot
atât de priceput cum fusese Lordul Aerului. Drumurile au crescut pas cu
pas, leghe cu leghe, în deceniile ce au urmat. „A unit Ținutul, a făcut, din
șapte regate, unul singur” stă scris pe monumentul Regelui celui Bătrân
înălțat în Citadela din Orașul Vechi.
Poate că și cei Șapte au zâmbit, mulțumiți de munca lui, pentru că au
continuat să-i binecuvânteze pe el și pe Alysanne cu copii. În 63 D.C.,
regele și regina au sărbătorit nașterea lui Vaegon, al treilea fiu al lor și
al șaptelea copil. Un an mai târziu a sosit o altă fiică, Daella. Peste trei
ani a venit pe lume prințesa Saera, roșie la față și urlând. În 71 D.C. li s-
a născut al zecelea copil și a șasea fiică, o altă prințesă, frumoasa Viserra.
Deși născuți cu toții într-un răstimp de zece ani, patru frați și surori atât
de diferiți unul de altul ca acești patru copii mai mici ai lui Jachaerysși
Alysanne sunt greu de zămislit.
Prințul Vaegon se deosebea de frații lui mai mari ca noaptea de zi.
Niciodată robust, era un băiat tăcut, cu priviri prudente. Alți copii, ba
chiar și unii lorzi de la Curte, îl găseau morocănos. Deși nu era laș, nu-i
făceau plăcere nici jocurile brutale ale scutierilor și pajilor, nici
grandoarea cavalerilor tatălui său. Prefera biblioteca, nu curtea, și putea
fi găsit adesea acolo, citind.
Prințesa Daella, următoarea ca vârstă, era delicată și sfioasă. Foarte
sperioasă și mereu gata să plângă, a rostit primul cuvânt abia la doi ani,
apoi a rămas cel mai adesea tăcută. Sora ei Maegelle i-a devenit stea
călăuzitoare și își venera mama, însă Alyssa părea s-o sperie și roșea și
își ascundea fața în prezența băieților mai mari.
Prințesa Saera, cu trei ani mai mică, a fost un chin de la bun început:
violentă, pretențioasă, neascultătoare. Primul ei cuvânt a fost „nu”, pe
care apoi l-a rostit adesea, cu voce sonoră. Nu s-a lăsat înțărcată până la
vârsta de patru ani. Chiar și când alerga prin castel vorbind mai mult
decât frații ei Vaegonși Daella la un loc, voia laptele mamei ei și țipa și
urla ori de câte ori regina lăsa o doică să plece.
— CeiȘapte să ne aibă în pază, i-a șoptit Alysanne regelui într-o
noapte, când mă uit la ea o văd pe Aerea.
Pătimașă și încăpățânată, Saera Targaryen înflorea când i se dădea
atenție și se bosumfla când nu o primea.
Cea mai mică dintre cei patru, prințesa Viserra, avea și ea o voință
puternică, dar nu țipa niciodată și cu siguranță nu plângea. Vicleană era
unul dintre cuvintele folosite pentru a o descrie. Celălalt era vanitoasă.
Viserra era frumoasă, toți bărbații recunoșteau asta, binecuvântată cu
ochii pătrunzători, violeți, și cu părul auriu-argintiu al unui adevărat
Targaryen, cu piele albă, fără cusur, cu trăsături fine și cu o grație
oarecum stranie și neliniștitoare la cineva de o vârstă atât de fragedă.
Când un scutier tânăr i-a spus, bâlbâindu-se, că e o zeiță, ea a încuviințat.
Ne vom întoarce la acești patru prinți și la necazurile pe care le-au
abătut asupra mamei și tatălui lor, la timpul potrivit, dar deocamdată să
facem un pas înapoi, în anul 68 D.C., la scurt timp după nașterea
prințesei Saera, când regele și regina au anunțat logodna primului
născut dintre fiii lor, Aemon, prinț de Piatra Dragonului, cu Jocelyn
Baratheon de Capătul Furtunii. După tragica moarte a prințesei
Daenerys, apăruse ideea unei căsătorii între Aemonși Alyssa, cea mai
vârstnică dintre surorile lui rămase în viață, dar regina Alysanne o
respinsese cu hotărâre.
— Alyssa e pentru Baelon, a declarat ea. Se ține scai de el de când a
învățat să meargă. Sunt la fel de apropiați cum eram noi doi la vârsta lor.
Doi ani mai târziu, în 70 D.C., Aemonși Jocelyn s-au cununat, și
ceremonia a rivalizat, prin splendoare, cu Nunta de Aur. La șaisprezece
ani, lady Jocelyn se număra printre cele mai mari frumuseți din Ținut; o
fecioară cu picioare lungi și pieptul plin, cu păr des, negru ca pana
corbului, care-i curgea, drept, până la talie. Prințul Aemon era cu un an
mai tânăr, avea numai cincisprezece, dar toată lumea a fost de acord că
erau o pereche foarte frumoasă. Cu înălțimea ei de un metru optzeci și
doi, Jocelyn îi privea de sus pe cei mai mulți lorzi din Westeros, însă
prințul de Piatra Dragonului o depășea cu opt centimetri.
— Iată viitorul Ținutului, a spus ser GylesMorrigen când i-a văzut
alături pe cei doi, tânăra lady cu păr întunecat și prințul palid.
În anul 72 D.C., la Duskendale s-a ținut un turnir, în onoarea nunții
tânărului lord Darklyn cu fiica lui TheomoreManderly. Cei doi tineri
prinți au luat parte, însoțiți de sora lor Alyssa, și au concurat în meleul
scutierilor. L-a câștigat prințul Aemon, în parte pentru că i-a impus
fratelui său să cedeze. Pe urmă s-a distins și în luptele individuale și și-
a dobândit pintenii de cavaler, ca recunoaștere a iscusinței sale. Avea
șaptesprezece ani. Acum fiind deja cavaler, nu și-a irosit timpul, a
devenit și călăreț de dragoni, înălțându-se pentru prima oară în văzduh
la scurtă vreme după întoarcerea sa la Piatra Dragonului. Purtătorul său
a fost Caraxes cel roșu ca sângele, cea mai fioroasă dintre tinerele fiare
din Groapa Dragonului. Paznicii Dragonului, care-i cunoșteau pe
locuitorii Gropii mai bine decât oricine altcineva, îl numeau Balaurul de
Sânge.
Într-o altă parte a Ținutului, anul 72 D.C. a însemnat sfârșitul unei ere
din istoria Nordului, prin moartea lui Alaric Stark, lord de Winterfell.
Ambii săi fii puternici, cu care se lăudase cândva, muriseră înaintea lui,
așa că succesiunea a căzut pe umerii nepotului său, Edric.
Oriunde s-ar fi dus prințul Aemonși orice ar fi făcut, prințul Baelon se
ținea pe urmele lui, foarte aproape, după cum observau adesea mucaliții
de la Curte. Adevărul acestei remarci s-a dovedit în 73 D.C., când Baelon
cel Viteaz și-a urmat fratele în rândul cavalerilor. Aemon își câștigase
pintenii la șaptesprezece ani, așa că Baelon a simțit nevoia s-o facă la
șaisprezece, călătorind prin Reach ca să ajungă la Old Oak, unde lordul
Oakheart a sărbătorit nașterea fiului său cu un turnir de șapte zile. Sub
masca unui cavaler misterios, care își spunea Nebunul Argintiu, tânărul
prinț i-a înfrânt pe lordul Rowan, pe ser AlynAshford, pe ambii gemeni
Fossowayși pe moștenitorul lordului Oakheart, ser Denys, înainte de a
fi doborât de pe cal de ser Rickard Redwyne. După ce l-a ajutat să se
ridice, ser Rickard i-a scos masca, i-a cerut să îngenuncheze și l-a făcut
cavaler chiar atunci.
Prințul Baelon n-a mai zăbovit decât pentru a lua parte la ospățul din
seara aceea înainte de a se întoarce în galop la Debarcaderul Regelui,
pentru a desăvârși ceea ce-și propusese, devenind călăreț de dragoni.
Nefiind omul care să se lase pus în umbră, hotărâse de multă vreme de
cine vrea să fie purtat prin aer, iar acum și-a revendicat aleasa.
Nemaicălărită de la moartea reginei-văduve Visenya, cu douăzeci și
nouă de ani în urmă, uriașa femelă dragon Vhagar și-a întins aripile, a
scos un urlet și s-a înălțat din nou în văzduh, ducându-l pe Prințul
Primăverii de cealaltă parte a Golfului Apei Negre, la Piatra Dragonului,
ca să le facă o surpriză fratelui său Aemonși lui Caraxes.
— Mama din Ceruri a fost bună cu mine, m-a binecuvântat cu atât de
mulți prunci, cu toți sclipitor de isteți și frumoși, a declarat regina
Alysanne în anul 73 D.C., când s-a dat de veste că fiica ei Maegelle se va
alătura credinței, ca novice. E pur și simplu drept să îi înapoiez unul.
Prințesa Maegelle împlinise zece ani și era nerăbdătoare să-și
rostească jurămintele. Era o fată tăcută, studioasă, despre care se
spunea că citește din Steaua în Șapte Colțuri în fiecare seară, înainte de
culcare.
Oricum, abia dacă pleca un copil din Fortăreața Roșie că se și ivea
altul, căci, după cum se părea, Mama din Ceruri continua să o
binecuvânteze pe AlysanneTargazyen. În 73 D.C., a dat naștere celui de
al unsprezecelea copil al său, un fiu numit Gaemon, spre a-l cinsti pe
Gaemon cel Glorios, cel mai măreț dintre lorzii Targaryen care
stăpâniseră Piatra Dragonului înainte de Cucerire. Totuși, de această
dată, copilul a venit pe lume înainte de soroc, după ce îndelungatele
chinuri ale facerii au istovit-o pe regină și i-au făcut pe maesteri să se
teamă pentru viața ei. Iar Gaemon era un făt firav, nici pe jumătate cât
fusese fratele lui, Vaegon, la naștere, cu zece ani înainte. Regina și-a
revenit în cele din urmă, dar e întristător să spunem că nu și-a revenit
și copilul. Prințul Gaemon a murit la câteva zile după intrarea în noul an,
când nu avea nici măcar trei luni.
Ca întotdeauna, regina a făcut cu greu față pierderii unui copil,
întrebându-se dacă nu cumva prințul Gaemon nu supraviețuise din vina
ei. SeptaLyra, confidenta ei încă din zilele petrecute la Piatra
Dragonului, a asigurat-o că n-are motive să se învinovățească.
— Micul prinț e acum cu Mama din Ceruri, i-a spus Lyra, și ea îi va
purta de grijă mai bine decât am fi putut noi spera s-o facem aici, în
această lume a vrajbei și a durerii.
Pentru Casa Targaryen, n-a fost singura nefericire din anul 73 D.C.
Toată lumea avea să țină minte că, în același an, s-a stins din viață regina
Rhaena, la Harrenhal.
Către sfârșitul anului, un fapt straniu a ieșit la lumină, șocând atât
Curtea Regală, cât și orașul. Prietenosul și îndrăgitul ser
LucamoreStrong, din Garda Regelui, unul dintre favoriții mulțimilor, a
fost dat în vileag ca fiind însurat, în ciuda jurămintelor depuse când
devenise o Sabie Albă. Mai rău decât atât, nu-și luase doar o singură
nevastă, ci trei, având grijă să nu afle niciuna de existența celorlalte
două, și devenise tatăl a nu mai puțin de șaisprezece copii, aduși pe lume
de cele trei femei.
În Fundătura Puricilor și pe Strada Mătăsii, unde își câștigau traiul
târfele și codoșii, bărbați și femei de obârșie umilă și cu o morală mai
prejos decât obârșia au savurat cu răutate căderea unui cavaler
consacrat și au făcut glume porcoase pe seama lui „ser Lucamore
Libidinosul”, dar înFortăreața Roșie n-a râs nimeni. Jaehaerysși
Alysanne îl îndrăgiseră în mod deosebit pe LucamoreStrongși s-au
simțit umiliți când au aflat că își bătuse joc de ei.
Frații lui din Garda Regelui s-au mâniat încă și mai tare. Ser Ryam
Redwyne a fost cel care a descoperit păcatele lui ser Lucamoreși le-a
adus la cunoștința Lordului Comandant al Gărzii, care i-a povestit totul
regelui. Vorbind în numele fraților săi jurați, ser GylesMorrigen a spus
că Strong a dezonorat tot ceea ce reprezintă ei și a cerut să fie
condamnat la moarte.
Când a fost târât în fața Tronului de Fier, ser Lucamore a căzut în
genunchi, și-a recunoscut vinovăția și a implorat mila regelui. Jaehaerys
s-ar fi putut arăta îndurător, dar cavalerul rătăcit a făcut greșeala de a
adăuga la rugămintea lui cuvintele: „Pentru binele soțiilor mele și al
copiilor mei“. După cum a subliniat septonul Barth, a fost ca și cum și-ar
fi aruncat nelegiuirile în obrazul regelui.
— Când m-am ridicat împotriva unchiului meu Maegor, doi cavaleri
din Garda lui l-au abandonat ca să lupte pentru mine, a răspuns
Jaehaerys. E posibil să fi crezut că, odată ce voi învinge, le va fi îngăduit
să-și păstreze mantiile albe, sau chiar vor primi rang nobiliar sau o
poziție mai sus-pusă la Curte. În schimb, eu i-am trimis la Zid. Nu-mi
doream în jur sperjuri și nu-mi doresc nici acum. Ser Lucamore, ai făcut,
în fața zeilor și a oamenilor, un legământ sacru, ai jurat să ne aperi pe
mine și pe ai mei cu prețul vieții tale, să mi te supui, să lupți pentru mine,
să mori pentru mine dacă va fi nevoie. Ai jurat să nu-ți iei soție, să nu
zămislești copii și să rămâi cast. Dacă te-ai lepădat cu atâta ușurință de
al doilea jurământ, de ce ar trebui să cred că nu-l vei încălca și pe
primul?
Pe urmă a vorbit regina Alysanne:
 — Ți-ai bătut joc de jurămintele tale de cavaler din Garda Regelui, dar
nu sunt singurele jurăminte pe care le-ai încălcat. Ai dezonoratși
legămintele căsătoriei, nu doar o singură dată, ci de trei ori. Niciuna
dintre aceste femei nu ți-e soție legitimă, așa că toți acești copii pe care
îi văd în spatele tău sunt bastarzi. În toată povestea asta, ser, ei sunt
adevărații nevinovați. Mi s-a spus că soțiile tale n-au știut una de alta,
dar trebuie să fi știut cu siguranță că ești o Sabie Albă, un cavaler din
Garda Regelui. Pentru asta se facși ele vinovate, alături de tine, ca și
orice septon beat pe care l-ai convins să vă cunune. Pentru ele există
îndurare, dar pentru tine… N-o să te mai am alături de lordul meu, ser.
Nimic altceva nu mai era de spus. În vreme ce falsele soții și copiii
cavalerului plângeau, blestemau sau priveau în tăcere, Jaehaerys a
poruncit să fie imediat jugănit ser Lucamore, pentru a fi apoi pus în
lanțuri și trimis la Zid.
— Și Rondul de Noapte o să-ți ceară să faci legământ, l-a prevenit
Înălțimea Sa. Ai grijă să nu-l încalci, sau următorul lucru pe care ți-l vei
pierde o să fie capul.
Jaehaerysși-a lăsat regina să se ocupe de cele trei familii. Alysanne a
decretat că băieții lui ser Lucamore i se pot alătura tatălui lor la Zid, dacă
doresc. Cei doi băieți mai mari au preferat s-o facă. Fetele aveau să fie
primite ca novice ale Credinței, dacă nutreau această dorință. Numai
una a ales această cale. Ceilalți copii aveau să rămână alături de mamele
lor. Prima soție, cu copiii ei, a fost dată în grija fratelui lui Lucamore,
Bywin, care fusese ridicat la rangul de lord de Harrenhal cu mai puțin
de o jumătate de an înainte. A doua soție și copiii ei aveau să meargă la
Driftmark, pentru a le purta de grijă Daemon Velaryon, Stăpânul
Valurilor. A treia soție (ai cărei copii erau cei mai mici) urma să fie
trimisă la Capătul Furtunii, unde creșterea și educația vlăstarelor ei
cădeau în sarcina lui Garon Baratheon și a tânărului lord Boremund. Fiii
și fiicele lui ser Lucamore n-aveau să se mai numească niciodată Strong,
a mai decretat regina; de atunci înainte, aveau să poarte nume de
bastarzi: Rivers, Watersși Storm.
— Pentru acest dar îi puteți mulțumi tatălui vostru, cavalerul
fățarnic.
Rușinea aruncată de Lucamore Libidinosul asupra Gărzii Regelui și a
Coroanei nu a fost singurul necaz înfruntat de Jaehaerysși Alysanne în
73 D.C. Să ne întrerupem puțin și să avem în vedere supărătoarea
problemă a celor de al șaptelea și al optulea născuți dintre copiii lor,
prințul Vaegonși prințesa Daella.
Regina Alysanne era foarte mândră de căsătoriile pe care le aranja și
unise, cu urmări fructuoase, sute de tineri și tinere nobile din toate
colțurile ținutului, dar niciodată nu întâmpinase atâtea greutăți ca în
timp ce încerca să găsească perechi pentru cei mai mici patru copii ai
săi. Această strădanie avea s-o chinuie ani de-a rândul, fără să aducă
nimic altceva decât conflicte niciodată încheiate între ea și copiii ei (aici
fiind vorba mai ales de fiice), îndepărtarea ei de rege și atâta suferință
încât, pentru o vreme, Înălțimea Sa s-a gândit să renunțe la propria
căsătorie și să-și petreacă restul vieții printre Surorile Tăcute.
Deziluziile au început cu Vaegonși Daella. Despărțiți ca vârstă numai
de un an, prințul și prințesa au părut să se potrivească de minune cât au
fost foarte mici, iar regele și regina au presupus că, în cele din urmă, se
vor căsători. Fratele lor Baelon și sora lor Alyssa deveniseră deja de
nedespărțit și se făceau planuri pentru nunta lor. De ce nu s-ar fi
cununat și Vaegonși Daella?
— Poartă-te frumos cu surioara ta! i-a spus regele Jaehaerys
prințului, când acesta avea cinci ani. Într-o bună zi, o să devină Alysanne
a ta.
Dar, pe măsură ce creșteau copiii, devenea tot mai clar că nu puteau
fi perechea ideală, între ei nu exista pic de căldură, după cum spunea
limpede regina. Vaegon tolera prezența surorii sale, dar nu o căuta
niciodată. Daella părea înspăimântată de fratele ei posac și studios, care
prefera să citească în loc să se joace. Prințul o credea pe prințesă
proastă; ea îl credea pe el rău.
— Sunt doar niște copii, a subliniat Jaehaerys, când Alysanne i-a atras
atenția asupra problemei. Cu timpul, se vor apropia unul de altul.
N-au făcut-o niciodată. Dacă s-a schimbat ceva, repulsia cu care se
priveau unul pe altul s-a întețit.
Lucrurile s-au înrăutățit la culme în 73 D.C. Prințul Vaegon avea zece
ani, iar prințesa Daella, nouă, când una dintre însoțitoarele reginei, de
curând sosită în Fortăreața Roșie, i-a tachinat pe cei doi, întrebându-i
când vor face nunta. Vaegon a privit-o de parcă l-ar fi pălmuit.
— N-o să mă-nsor niciodată cu ea, a spus băiatul, în auzul unei
jumătăți din Curtea regală. Abia dacă e în stare să citească. Trebuie să
găsească un lord care-și dorește copii proști, fiindcă ea n-o să-i
dăruiască niciodată altceva.
Așa cum era de așteptat, prințesa Daella a izbucnit în plâns și a ieșit
în fugă din sală, cu mama ei, regina, grăbindu-se să plece după ea. A
rămas în seama Alyssei, cu trei ani mai mare decât Vaegon, să-i toarne
lui o carafă de vin în cap. Nici măcar asta nu l-a făcut să se căiască.
— Irosești auriul de Arbor, a fost tot ce-a spus prințul înainte de a
pleca, furios, să-și schimbe hainele.
Pe urmă, regele și regina au tras concluzia că, evident, pentru Vaegon
trebuia găsită o altă mireasă. S-au gândit, pentru scurt timp, la fiicele lor
mai mici. În 73 D.C., prințesa Saera avea șase ani, iar prințesa Viserra
numai doi.
— Vaegon nu s-a uitat niciodată de două ori la niciuna dintre ele, i-a
spus Alysanne regelui. Nici măcar nu sunt sigură că are habar de
existența lor. Poate dacă vreun maester ar scrie despre ele într-o carte…
— O să-i spun Marelui Maester Elysar să-nceapă mâine, a glumit
regele. Băiatul n-are decât zece ani. Nu le dă atenție fetelor, nu mai
multă decât îi dau ele lui, dar asta se va schimba curând. E destul de
atrăgător și e un prinț al Westerosului, al treilea în linia succesiunii la
Tronul de Fier. Peste câțiva ani, fecioarele îi vor roi în jur ca fluturii și
vor roși dacă el o să considere că sunt demne să-și întoarcă privirea
către ele.
Regina n-a părut convinsă. Atrăgător era, poate, un cuvânt prea
generos pentru prințul Vaegon, care avea părul argintiu-auriu și ochii
violeți ai Targaryenilor, dar fața îi era prelungă, iar umerii, la cei zece
ani ai lui, deja gârboviți, și strângea din buze cu o acreală care te făcea
să crezi că tocmai supsese zeama unei lămâi întregi. Ca mamă, Înălțimea
Sa era poate oarbă la aceste cusururi, dar nu și în privința firii băiatului.
— Mă tem pentru orice fluture care-și va flutura aripile în apropierea
lui. Probabil c-o să-l strivească sub o carte.
— Petrece prea mult timp în bibliotecă, a spus Jaehaerys. Lasă-mă să
vorbesc cu Baelon. O să-l scoatem în curte, o să-i punem o sabie în mână
și un scut pe brațși asta o să-l aducă pe calea cea dreaptă.
Marele Maester Elysar povestește că Înălțimea Sa a vorbit într-
adevăr cu Baelon, care, îndatoritor, și-a luat fratele sub aripa sa, l-a scos
în curte, i-a pus o sabie în mână și un scut pe braț. N-a fost adus pe calea
cea dreaptă. Detesta asta. Era un luptător jalnic și avea darul de a-i face
pe toți cei din jur, chiar și pe Baelon cel Viteaz, să se simtă de asemenea
jalnici.
La insistențele regelui, Baelon a continuat să-l instruiască vreme de
un an.
— Cu cât face mai multă instrucție, cu atât arată mai rău, a mărturisit
Prințul Primăverii.
Într-o zi, probabil într-o încercare de a-l face pe Vaegon să se
străduiască mai mult, a adus-o în curte pe sora lui Alyssa, strălucitoare
în zalele punate de bărbați. Prințesa nu uitase întâmplarea cu auriul de
Arbor. Râzând și bătându-și joc de el în gura mare, a dansat în jurul
frățiorului ei și l-a umilit de cincizeci de ori, în vreme ce prințesa Daella
îi privea de la fereastră. Rușinat mai mult decât putea să îndure, Vaegon
a aruncat sabia și a fugit din curte, pentru a nu se mai întoarce niciodată.

La prințul Vaegonși la sora lui Daella ne vom întoarce la momentul

potrivit, însă acum să ne îndreptăm atenția spre un eveniment vesel. În
74 D.C., regele Jaehaerysși regina Alysanne au fost din nou
binecuvântați de zei când soția prințului Aemon, lady Jocelyn, le-a
înfățișat primul lor nepot, o fată. Prințesa Rhaenys s-a născut în a șaptea
zi a celei de-a șaptea luni a anului, fapt considerat de septoni de un
deosebit de bun augur. Mare și puternică, avea părul negru al mamei ei
din Casa Baratheon și ochii de un violet palid ai tatălui ei Targaryen.
Fiind primul copil al prințului de Piatra Dragonului, mulți au aclamat-o,
considerând că e în linia de succesiune a Tronului de Fier, după tatăl ei.
Când a luat-o pentru prima oară în brațe, regina Alysanne a fost auzită
spunându-i fetiței „viitoarea noastră regină”.
Ca în multe alte privințe, Baelon n-a rămas cu mult în urma fratelui
său nici în privința procreării. În 75 D.C., Fortăreața Roșie a fost gazda
unei alte nunți superbe, când Prințul Primăverii și-a făcut-o mireasă pe
cea mai mare dintre surorile lui, prințesa Alyssa. Ea avea cincisprezece
ani, iar mirele optsprezece. Spre deosebire de tatăl și mama lor, Baelon
și Alyssa n-au amânat consumarea căsătoriei; ceremonia nupțială de
după ospățul de nuntă a inspirat multe glume obscene în zilele
următoare, pentru că, spuneau oamenii, strigătele de plăcere ale tinerei
mirese au putut fi auzite până în Duskendale. O fată mai sfioasă s-ar fi
simțit stingherită, dar Alyssa Targaryen era tot atât de nerușinată ca o
cârciumăriță din Debarcaderul Regelui, și îi plăcea să se laude.
— L-am încălecat și l-am dus la plimbare, a spus, sus și tare, în
dimineața de după nuntă, și am de gând să fac același lucru deseară.
Ador călăria.
Dar viteazul ei prinț nu era singurul armăsar pe care avea să-l
revendice Alyssa în acel an. Aidoma fraților săi mai mari, dorea să fie
călăreață de dragoni, și asta cât mai curând. Aemon zburase pentru
prima oară la șaptesprezece ani, iar Baelon la șaisprezece. Alyssa voia
s-o facă la cincisprezece. După cum spun poveștile Paznicilor
Dragonilor, tot ce-au putut aceștia să facă a fost s-o convingă să nu-l
aleagă pe Balerion.
— E bătrân și lent, prințesă, au fost nevoiți să-i spună. Vrei cu
siguranță un bidiviu mai iute.
În cele din urmă, au învins, și prințesa Alyssa s-a avântat în văzduh
purtată de Meleys, o splendidă femelă dragon stacojie, care nu mai
fusese călărită niciodată.
— Fecioare roșii, noi amândouă, s-a fălit prințesa, râzând, dar am fost
amândouă încălecate.
Din ziua aceea, prințesa nu s-a mai îndepărtat prea des de Groapa
Dragonului. Dintre cele mai minunate lucruri din lume, zborul era pe
locul doi, spunea ea adesea, iar despre cel mai minunat nu se putea vorbi
în prezența nobilelor doamne. Paznicii Dragonilor nu se înșelaseră.
Meleys era cel mai iute dragon din câți văzuse vreodată Westerosul, îi
întrecea cu ușurință pe Caraxesși Vhagar când Alyssași frații ei zburau
împreună.
Între timp, problema fratelui lor Vaegon continua să existe, parcă fă-
cându-i în ciudă reginei. Regele nu se înșelase întru totul în privința
fluturilor. Pe măsură ce anii treceau și Vaegon se maturiza, tinerele de
la Curte au început să-i dea atenție. Vârsta, ca și câteva discuții
stânjenitoare cu tatăl și cu frații săi, îl învățaseră pe prinț rudimentele
curtoaziei și, spre ușurarea regelui, nu strivea nicio fată. Dar nici nu
părea s-o remarce în mod special pe vreuna. Cărțile rămâneau singura
lui pasiune: istoria, cartografia, matematica, limbile. Marele Maester
Elysar, niciodată rob al decenței și al bunelor maniere, a mărturisit că-i
dăduse lui Vaegon un volum cu desene erotice, gândindu-se că, poate,
imaginile cu tinere femei goale, care se desfătau cu bărbați, animale sau
ele între ele, ar fi putut trezi interesul pentru farmecele femeiești.
Prințul păstrase cartea, dar purtarea nu i se schimbase câtuși de puțin.
În 78 D.C., în ziua celei de a cincisprezecea aniversări a lui Vaegon, pe
care acum nu-l mai despărțea decât un an de vârsta bărbăției,
Jaehaerysși Alysanne i-au vorbit Marelui Maester despre soluția care
părea evidentă:
— Crezi că Vaegon ar putea avea stofă de maester?
— Nu, a răspuns Elysar, fără menajamente. Îl vedeți învățând copiii
unui lord oarecare să citească, să scrie și să socotească? Ține în camera
lui vreun corb sau orice alt soi de pasăre? Îl vedeți tăind piciorul zdrobit
al unui bărbat sau ajutând o femeie să nască? Toate astea i se cer unui
maester. Vaegon n-are stofă de maester…, a continuat Elysar, după o
scurtă pauză, dar e posibil să poarte în el însușirile unui arhimaester.
Citadela e cel mai mare depozit de cunoștințe din toată lumea
cunoscută. Trimite-ți-l acolo. Poate că se va regăsi pe sine însuși în
biblioteca aceea. Sau, dacă nu, cărțile îl vor captiva într-o asemenea
măsură încât n-o să mai fie nevoie să vă faceți vreodată griji pentru el.
Cuvintele lui și-au atins ținta. Trei zile mai târziu, Jaehaerys l-a
chemat pe Vaegonîn apartamentele lui ca să-l înștiințeze că, peste două
săptămâni, o să se-mbarce pe o corabie care va pleca spre Orașul Vechi.
— Citadela te va lua în primire, a spus Înălțimea Sa. Ca să poți hotărî
ce vrei să faci cu viața ta.
Prințul a răspuns scurt, cum îi era obiceiul:
— Da, tată. Bine.
Pe urmă, Jaehaerys i-a povestit reginei că pe fața lui Vaegon păruse
să se contureze un zâmbet.
Din ziua nunții sale, prințul Baelon zâmbea necontenit. Când nu erau
în văzduh, el și Alyssa își petreceau tot timpul împreună, cel mai adesea
în dormitor. Prințul era un flăcău viguros, pentru că aceleași strigăte de
plăcere care răsunaseră pe coridoarele Fortăreței Roșii în noaptea
nunții lor s-au auzit în multe alte nopți din anii următori. Și, destul de
curând, a apărut rezultatul așteptat cu mari speranțe, Alyssa Targaryen
a rămas grea. În 77 D.C., i-a dăruit viteazului său prinț un fiu pe care l-
au numit Viserys. Septonul Barth l-a descris drept „un flăcău durduliu și
plăcut la înfățișare, care râdea mai mult decât oricare alt bebeluș văzut
de mine vreodată și sugea cu atâta poftă, încât secătuia laptele doicii”.
Nesocotind toate sfaturile, mama lui l-a înfășat și l-a legat de piept și l-a
luat cu ea în văzduh, în spinarea lui Meleys, când n-avea decât nouă zile.
Pe urmă a pretins că Viserys gângurise tot timpul.
Purtarea și aducerea pe lume a unui copil poate fi o încântare pentru
o femeie de șaptesprezece ani, ca Alyssa, dar e cu totul altfel pentru una
de patruzeci, ca mama ei, regina Alysanne. De aceea, bucuria n-a fost
întru totul neumbrită când s-a primit vestea că Înălțimea Sa rămăsese
grea încă o dată. Prințul Valerion s-a născut în 77 D.C., după o altă
naștere trudnică, în urma căreia Alyssa a fost țintuită la pat o jumătate
de an. Ca și fratele său Gaemon cu patru ani în urmă, copilul era firav și
bolnăvicios și nu și-a revenit niciodată. O jumătate de duzină de doici au
venit și au plecat fără vreun folos. În 78 D.C., Valerion a murit, cu două
săptămâni înainte de prima aniversare. Regina i-a acceptat moartea cu
resemnare.
— Am patruzeci și doi de ani, i-a spus regelui. Trebuie să te
mulțumești cu copiii pe care ți i-am dăruit deja. Mă tem că de-acum
pentru mine e mai potrivit să fiu bunică, nu mamă.
Regele nu împărtășea siguranța ei în această privință.
— Mama noastră, regina Alyssa, avea patruzeci și șase de ani când i-
a dat naștere lui Jocelyn, i-a spus el Marelui Maester Elysar. Poate că zeii
încă n-au terminat cu noi.
Nu s-a înșelat. Chiar în anul următor, Marele Maester a înștiințat-o pe
regina Alysanne că e din nou grea, spre surprinderea și disperarea ei.
Prințesa Gael a venit pe lume în 80 D.C., când regina avea patruzeci și
patru de ani. Numită „Copila Iernii”, ca urmare a anotimpului nașterii
sale (și, spun unii, fiindcă regina ajunsese în iarna anilor în care putea
deveni mamă), era mică, palidă și firavă, dar Marele Maester Elysar era
hotărât s-o ferească de soarta fraților ei Gaemon și Valerion. Și a izbutit.
Ajutat de septaLyra, care a vegheat asupra prințesei zi și noapte, Elysar
i-a purtat de grijă pe timpul plin de pericole al primului an, până când i-
a dat în sfârșit impresia că ar putea supraviețui. Când a ajuns la prima
aniversare, încă sănătoasă dacă nu și puternică, regina Alysanne le-a
mulțumit zeilor.
În acel an, s-a simțit recunoscătoare și fiindcă a izbutit în sfârșit să
aranjeze o căsătorie pentru cel de al optulea copil al său, prințesa Daella.
După ce Vaegonși-a găsit un rost, ea ar fi trebuit să fie următoarea,
numai că prințesa mereu înlăcrimată avea o cu totul altă problemă.
„Mica mea floare”, așa o descria regina. Ca și Alysanne însăși, Daella era
scundă – stând pe vârfuri ajungea la un metru șaizeci – și înfățișarea ei
avea ceva copilăresc, care făcea pe toată lumea s-o creadă mai tânără.
Spre deosebire de mama ei, era delicată în moduri în care regina nu
fusese. Alysanne fusese neînfricată; Daella părea întotdeauna
temătoare. Avusese un pisoi pe care-l iubise până când o zgâriase; de-
atunci nu se mai apropia de nicio pisică. O îngrozeau toți dragonii, chiar
și Silverwing. Cea mai ușoară încruntare o făcea să plângă. Odată
întâlnise pe coridoarele Fortăreței Roșii un prinț din Insulele Verii, cu
mantia lui din pene, și țipase îngrozită. Din pricina pielii lui negre, îl
luase drept demon.
Oricât de crude ar fi fost vorbele fratelui ei Vaegon, nu erau total
lipsite de adevăr. Daella nu era inteligentă, până și septa se văzuse
nevoită să recunoască asta. Învățase cât de cât să citească, dar se
poticnea și nu înțelegea totul pe deplin. Nu părea în stare să țină minte
nici cele mai simple rugăciuni. Avea voce dulce, dar îi era frică să cânte;
încurca întotdeauna cuvintele. Adora florile, dar o speriau grădinile; la
un moment dat, o albină fusese cât pe ce s-o înțepe.
În privința ei, Jaehaerys își pierduse speranța chiar într-o mai mare
măsură decât Alysanne.
— Nici măcar n-o să fie în stare să stea de vorbă cu un băiat. Cum ar
putea să se mărite? Am putea s-o dedicăm Credinței, dar nu-și știe
rugăciunile și septa ei spune că plânge când i se cere să citească din
Steaua în Șapte Colțuri cu glas tare.
Regina lua întotdeauna apărarea fetei.
 — Daella e dulce, bună și blândă. Are o inimă atât de iubitoare! Dă-
mi timp și-o să găsesc un lord care s-o îndrăgească. Nu e nevoie să
mânuiască toți Targaryenii o sabie și să călărească un dragon.
În anii de după prima ei înflorire, Daella Targaryen a atras privirile
multor lorzi tineri, așa cum era de așteptat. Era fiica unui rege și,
crescând, se făcuse mai frumoasă. Și mama ei se străduia din plin,
aranjând lucrurile astfel încât să aducă în fața ochilor prințesei tineri cu
care ar fi fost potrivit să se mărite.
Când avea treisprezece ani, Daella a fost trimisă la Driftmark, să-l
cunoască pe Corlys Velaryon, nepotul Stăpânului Valurilor. Cu zece ani
mai vârstnic decât ea, viitorul Șarpe al Mărilor era deja corăbier
respectat și căpitan de vas. Dar Daella a suferit de rău de mare în timpul
traversării Golfului Apei Negre, iar la întoarcere s-a plâns că „îi plac
corăbiile lui mai mult decât mă place pe mine”. (În privința asta, nu se
înșela.)
La paisprezece ani, și-a petrecut timpul cu DenysSwann, Simon
Staunton, Gerold Templeton și Ellard Crane, cu toții nobili promițători,
de vârsta ei, dar Staunton a încercat s-o facă să bea vin, iar Crane a
sărutat-o pe buze fără voia ei, făcând-o să plângă. La sfârșitul anului,
Daella a spus că-i detestă pe toți.
La cincisprezece ani, mama ei a dus-o de cealaltă parte a Ținuturilor
Riverane, la Raventree(cu trăsura, fiindcă Daella se temea de cai), unde
lordul Blackwood i-a oferit cu generozitate distracții reginei, iar fiul său
i-a făcut curte prințesei. Înalt, suplu, curtenitor și iscusit la vorbă, Royce
Blackwood era arcaș iscusit, spadasin excelent și cântărețși a topit
inima Daellei cu balade compuse de el însuși. Pentru scurtă vreme,
logodna a părut să bată la ușă și regina Alysanneși lordul Blackwood au
început să facă planuri de nuntă. Totul s-a spulberat când Daella a aflat
că vechii zei continuau să fie venerați de casa Blackwood și că ar fi
trebuit să-și rostească legămintele în fața unui copac al inimii.
— Ei nu cred în zei, i-a spus mamei sale, îngrozită. O s-ajung în infern.
A șaisprezecea aniversare a prințesei se apropia cu iuțeală și, odată
cu ea, maturitatea. Regina Alysanne nu mai știa ce să facă, iar regele își
pierduse răbdarea. În prima zi a celui de al optzecilea an de după
Cucerirea lui Aegon, i-a spus reginei că o vrea pe Daella măritată înainte
de a se încheia anul.
— Dacă dorește, pot găsi o sută de bărbați și îi pot alinia dezbrăcați
în fața ei, ca să-și aleagă unul pe plac, a spus el. Aș vrea să se mărite cu
un lord, dar, dacă ea preferă un cavaler rătăcitor sau un negustor, sau
pe Pate Porcarul10, nu-mi mai pasă, atâta timp cât alege pe cineva.
— O sută de bărbați goi ar înspăimânta-o, a spus regina, deloc
amuzată.
— Și o sută de rațe jumulite ar înspăimânta-o, a ripostat regele.
— Și dacă nu se mărită? a întrebat regina. Credința, spune Maegelle,
n-o să primească o fată care nu-și poate citi rugăciunile.
— Mai sunt și Surorile Tăcute, a zis Jaehaerys. Trebuie să se ajungă la
asta? Găsește-i pe cineva. Pe cineva blajin, cum e ea. Un bărbat bun la
suflet, care niciodată n-o să ridice nici vocea ca să țipe la ea, nici mâna
ca s-o lovească, care o să-i vorbească frumos, o să-i spună că e
neprețuită și o s-o apere… de dragoni, de cai, de albine, de pisoi, de băieți
buboși și de orice altceva o mai sperie.
— O să fac tot ce-mi stă în puteri, Înălțimea Ta, a făgăduit Alysanne.
În cele din urmă, n-a fost nevoie de o sută de bărbați, nici dezbrăcați,
nici îmbrăcați. Regina i-a explicat Daellei, cu blândețe, dar cu hotărâre,
ce poruncise regele și i-a dat de ales dintre trei pețitori, care râvneau
mâna ei cu înfocare. Trebuie spus că Pate Porcarul nu se număra printre
ei; cei trei aleși de Alysanne erau înalți lorzi sau fiii unor înalți lorzi.
Indiferent cu care avea să se mărite, Daella urma să fie bogată și să
ocupe o poziție înaltă.
Boremund Baratheon era cel mai impozant dintre pețitori. La
douăzeci și opt de ani, lordul de la Capătul Furtunii era imaginea vie a
tatălui său, vânjos și puternic, cu râs tunător, o barbă neagră stufoasă și
o claie deasă depăr negru. Ca fiu al lordului Rogarși al reginei Alyssa, era
frate vitreg cu Alysanneși Jaehaerys, iar Daella o cunoștea și o iubea pe

10„Pate Pătatul, porcarul (Spotted Pate thepig boy), era un erou din mii de snoave picante, un mocofan de
treabă, nătâng, care reușea întotdeauna să-i înfrângă pe grașii lorzi mărunți, pe cavalerii trufași și pe
septonii pompoși care îl hărțuiau. Cumva, prostia lui se dovedea, în cele din urmă, un fel de șiretenie
grosolană, iar poveștile se sfârșeau întotdeauna cu Pate Pătatul așezat în jilțul lordului sau culcându-se cu
fiica vreunui cavaler.” (Citat din Festinul Ciorilor de George R.R. Martin, traducere Laura Bocancios și Silviu
Genescu, Nemira, București. 2017) (n. tr.).
sora lui, Jocelyn, din vremea petrecută de aceasta la Curte, fapt care îl
favoriza îndeosebi.
Ser TymondLannister era cel mai bogat dintre pretendenți, avea să
moștenească și Casterly Rock, și tot aurul său. La douăzeci de ani, era
apropiat de vârsta Daelleiși considerat unul dintre cei mai chipeși
bărbați din întregul Ținut; suplu și mlădios, cu mustăți lungi, aurii, și păr
de aceeași nuanță, întotdeauna înveșmântat în mătase și atlaz. În
Casterly Rock prințesa avea să fie protejată; în tot Westerosul nu exista
niciun castel mai greu de cucerit. Totuși, pusă în balanță cu aurul și
frumusețea lui ser Tymond, reputația lui atârna greu. Se spunea că-i plac
foarte mult femeile și că vinul îi place și mai mult.
Ultimul dintre cei trei și mai prejos decât ceilalți doi în ochii multora
era RodrikArryn, lord de Eyrieși Protector al Văii. Era lord de la vârsta
de zece ani, fapt care îl favoriza; făcuse parte din consiliul restrâns, ca
lord jude și maestru al legilor, în ultimii douăzeci de ani, timp în care
devenise o figură familiară la Curte și un prieten loial, atât al regelui, cât
și al reginei, în Vale fusese un stăpân priceput, puternic, dar drept,
binevoitor, generos, iubit deopotrivă de norod și de lorzii săi stegari. În
plus, la Debarcaderul Regdui se achitase foarte bine de însărcinările lui;
rațional, bine informat, vesel, era considerat un membru valoros al
consiliului.
Lordul Arryn era însă cel mai vârstnic dintre cei trei pretendenți; la
treizeci și șase de ani, era cu douăzeci de ani mai bătrân decât prințesa,
și tată pe deasupra, cu patru copii dăruiți de răposata lui primă soție.
Scund, pleșuv și pântecos, Arryn nu era bărbatul visat de mai toate
fecioarele, regina Alysanne recunoștea asta, „dar, așa cum ai cerut, e bun
și blând și spune că o iubește pe fetița noastră de mulți ani. Știu că el o
va proteja.”
Spre uimirea tuturor femeilor de la Curte, poate în afară de regină,
Daella l-a ales ca soț pe lordul Rodrik.
— Pare bun și înțelept, ca tata, i-a spus ea reginei Alysanne, și are
patru copii! O să fiu noua lor mamă!
Ce-a gândit Înălțimea Sa despre răbufnirea asta nu s-a scris nicăieri.
În însemnările sale despre acea zi, Marele Maester Elysar a scris doar:
„Fie zeii buni!”
 Logodna n-a durat mult. Așa cum dorise regele, prințesa Daellași
lordul Rodrik s-au cununat înainte de sfârșitul anului. Ceremonia a fost
modestă,în septul de la Piatra Dragonului; au luat parte doar prietenii
foarte apropiați și rudele; orice grup de oameni mai numeros o aducea
pe prințesă într-o stare de neliniște soră cu disperarea. N-au avut nici
ceremonie nupțială.
— Vai, n-aș putea să suport așa ceva, aș muri de rușine, îi spusese
Daella viitorului ei soț, iar lordul Rodrik se declarase de acord cu toate
dorințele ei.
După nuntă, lordul Arrynși-a dus prințesa la el acasă, în Eyrie.
— Copiii mei trebuie să-și cunoască noua mamă, iar eu vreau să-i arăt
Daellei Valea. Acolo viața curge mai încet, cu mai puțin zgomot. O să-i
placă asta. Îți jur, Înălțimea Ta, că va fi în siguranță și fericită.
Și chiar așa a fost, pentru o vreme. Dintre cele patru vlăstare ale
lordului Rodrikși ale primei sale soții, primul născut era o fată, Elys, cu
trei ani mai mare decât noua ei mamă vitregă. Cele două au intrat în
conflict de la bun început. Însă Daella i-a îndrăgit nebunește pe ceilalți
trei copii, care, la rândul lor, păreau s-o adore. Credincios cuvântului
dat, lordul Rodrik era un soț blând și tandru și izbutea întotdeauna să-
și răsfețe și să-și protejeze soția, pe care o numea „neprețuita mea
prințesă”. În scrisorile trimise mamei sale (scrise în mare măsură
pentru ea de Amanda, fiica mezină a lordului Rodrik), Daella spunea,
radioasă, ce fericită este, ce frumos e în Vale, ce mult îi iubește pe
drăgălașii fii ai lordului și cât de frumos se poartă cu ea toată lumea din
Eyrie.
Prințul Aemonși-a sărbătorit a douăzeci și șasea aniversare în 81
D.C., când se dovedise deja mai mult decât iscusit atât la război, cât și pe
timp de pace. Fiind indiscutabilul moștenitor al Tronului de Fier, era de
dorit să primească un rol mai importam în guvernarea Ținutului,
devenind membru în consiliul regelui. Prin urmare, regele Jaehaerys l-a
numit pe prinț jude al său și maestru al legilor, în locul lui RodrikArryn.
— Te las pe tine să faci legi, frate, a declarat prințul Baelon, bând în
cinstea numirii prințului Aemon. Eu prefer să-mi fac fii.
Și tocmai asta și făcea, pentru că, ceva mai târziu, dar în același an,
prințesa Alyssa i-a născut Prințului Primăverii un al doilea fiu, căruia i
s-a pus numele Daemon. La două săptămâni după naștere, mama lui, de
nestăpânit ca întotdeauna, s-a urcat pe Meleysși a dus bebelușul în
văzduh, așa cum făcuse și cu fratele lui, Viserys.
Însă în Vale, surorii ei, Daella, nu-i mergea la fel de bine. La un an și
jumătate după ce se căsătorise, un corb a adus în Fortăreața Roșie un alt
fel de mesaj. Era foarte scurt, scris chiar de mâna nesigură a Daellei.
„Sunt grea. Mamă, te rog, vino. Mi-e frică.“
Și reginei Alysanne i s-a făcut frică, imediat ce a citit cuvintele. Peste
câteva zile, a încălecat pe Silverwingși a zburat cu iuțeală spre Vale,
poposind în Gulltown înainte de a se îndrepta spre Porțile Lunii și apoi
spre Eyrie. Erau în anul 82 D.C., și Înălțimea Sa a sosit cu trei luni
înaintea datei la care era de așteptat să nască Daella.
Deși prințesa s-a arătat încântată de sosirea mamei sale și i-a cerut
iertare fiindcă îi trimisese o scrisoare atât de „prostească”, teama ei era
palpabilă. Izbucnea în lacrimi pentru cel mai neînsemnat motiv, ba
uneori fără niciun motiv, a povestit lordul Rodrik. Fiica lui, Elys, era
disprețuitoare.
— Ai zice că e prima femeie care-a făcut vreodată un copil, i-a spus
Înălțimii Sale.
Dar Alysanne era îngrijorată. Daella era atât de delicată, și copilul o
îngreuna atât de mult!
„E o fată prea mică pentru o burtă atât de mare”, i-a scris regina lui
Jaehaerys. „În locul ei, și eu aș fi înspăimântată".
Regina Alysanne a rămas alături de prințesă în tot răstimpul în care
a fost țintuită la pat, a stat la căpătâiul ei, i-a citit seara ca să adoarmă și
i-a liniștit temerile.
— O să fie bine, i-a spus fiicei sale, de vreo cincizeci de ori. O să fie
fată, așteaptă și-o să vezi. O fiică. Știu. Totul o să fie bine.
Și nu s-a înșelat decât pe jumătate. AemmaArryn, fiica lordului
Rodrikși a prințesei Daella, a venit pe lume cu două săptămâni mai
înainte de soroc, după îndelungate și cumplite chinuri ale facerii.
— Doare! a tot strigat prințesa, o jumătate de noapte. Doare atât de
tare!
Dar se spune că a zâmbit când fiica ei i-a fost culcată la sân.
Numai că totul era departe de a fi bine. La scurt timp după naștere, a
apărut fierbințeala lăuzei. Deși prințesa Daella își dorea cu disperare să-
și hrănească fetița, nu avea lapte, și s-a trimis după o doică. Când
fierbințeala a crescut, maesterul a decretat că nici măcar n-ar trebui să
mai țină în brațe copilul, iar asta a făcut-o pe Daella să plângă. A plâns
până când a adormit, dar în somn a dat cu violență din picioare, s-a
zvârcolit și s-a răsucit și astfel i s-a întețit fierbințeala. În zori era
moartă. Avea optsprezece ani.
A plâns și lordul Rodrikși a implorat-o pe regină să-i îngăduie să-și
îngroape neprețuita prințesă în Vale, dar Alysanne l-a refuzat.
— Era din sângele dragonului. Va fi arsă, iar cenușa va fi îngropată pe
Piatra Dragonului, lângă a surorii ei Daenerys.
Moartea Daellei a sfâșiat inima reginei, dar, dacă ne uităm în urmă, se
vede limpede că a fost și primul indiciu al rupturii ce avea să se caște
între ea și regele ei. Zeii ne țin în mâini, au viața și moartea în stăpânire,
spre a le da și a le lua, însă oamenii, în trufia lor, caută alți oameni, ca să-
i învinuiască. În durerea ei, Alysanne Targaryen s-a învinuit pe sine
însăși, i-a învinuit pe lordul Arrynși pe maesterul din Vale, pentru
rolurile lor în tot ce privea moartea fiicei sale… dar, mai mult decât pe
oricine altcineva, l-a învinuit pe Jaehaerys. Dacă n-ar fi insistat să se
mărite Daella, să aleagă pecineva înainte de sfârșitul anului… ce rău i s-
ar fi întâmplat prințesei dacă ar fi dus o viață de fetiță încă un an, sau
doi, sau zece?
— Nu era nici destul de matură, nici n-avea destulă putere ca să
poarte un copil, i-a spus Înălțimii Sale, după întoarcerea la Debarcaderul
Regelui. N-ar fi trebuit s-o silim să se mărite.
Nimeni n-a scris nicăieri ce a răspuns regele.
Al optzeci și treilea an de după Cucerirea lui Aegon a rămas în
amintire ca anul celui de-Al Patrulea Război Dornishean… cunoscut
oamenilor de rând mai degrabă drept Nebunia prințului Morion sau
Războiul celor o Sută de Lumânări. Bătrânul prinț de Dorne murise, iar
fiul său, Morion Martell, îi urmase în castelul Sunspear. Prințul Martell,
un tânăr nesăbuit din fire, fusese nemulțumit de lașitatea tatălui său în
timpul Războiului lordului Rogar, când cavalerii din cele Șapte Regate
merseseră în Munții Roșii nestânjeniți, pe când oștile dornishene
rămăseseră acasă și-l lăsaseră pe Regele Vultur în voia sorții. Hotărât să
spele această pată de pe onoarea dornisheană, prințul plănuia o invazie
în cele Șapte Regate.
Deși știa că Dorne n-are speranțe să înfrângă forțele pe care Tronul
de Fier le putea aduna ca să-i stea împotrivă, prințul Morion s-a gândit
că l-ar fi putut lua pe regele Jaehaerys prin surprindere și ar fi izbutit
astfel să cucerească Ținuturile Furtunii, ajungând chiar până la Capătul
Furtunii, sau măcar până la Capul Mâniei. În loc să atace venind prin
Trecătoarca Prințului, plănuia s-o facă pe mare. Și-ar fi putut aduna
oștile la Dealul Fantomei și la Tor, le-ar fi îmbarcat pe corăbii cu care să
traverseze Marea Dornului și i-ar fi asaltat pe locuitorii din Ținuturile
Furtunii pe nepregătite. Dacă avea să fie înfrânt sau făcut să bată în
retragere, putea să se împace cu asta… dar jurase ca, mai înainte, să ardă
o sută deorașe și să radă de pe fața pământului o sută de castele, pentru
ca toată suflarea din Ținuturile Furtunii să știe că nimeni nu dă năvală
în Munții Roșii fără să fie pedepsit. (Planul era fără îndoială nebunesc,
pentru simplul fapt că, până la Capătul Furtunii, nu dai nici de o sută de
orașe și nici de o sută de castele, nu găsești nici măcar o treime acest
număr.)
Dorne nu se mai putea lăuda cu forța sa de pe mare de când Nymeria
îi arsese zece mii de corăbii, dar prințul Morion avea aur și-și găsise cu
ușurință ca aliați pirații de pe Treptele de Piatră, corăbierii mercenari
din Myrși corsarii de pe Coasta Piperului. Deși pentru asta a avut nevoie
de aproape un an, în cele din urmă corăbiile s-au adunat și prințul și
sulițașii săi au urcat la bord. Morion fusese înțărcat cu povești despre
trecuta glorie dornisheanăși, aidoma multor alți lorzi din Dorne, văzuse
la Hellholt oasele decolorate de soare ale dragonului Meraxes. De aceea,
pe toate corăbiile din flota lui erau arbaletrieri și scorpioni masivi, de
soiul celui care îl doborâse pe Meraxes. Dacă Targaryenii cutezau să-și
trimită dragonii împotriva lui, avea să umple aerul cu o ploaie de săgeți,
omorându-i pe toți.
Nebunia planurilor prințului Morion nu e o exagerare. În primul
rând, speranțele lui de a lua Tronul de Fier prin surprindere stârneau
râsul. Jaehaerys avea nu doar spioni chiar la Curtea lui Morion, ci și
prieteni printre lorzii mai inteligenți din Dorne, iar nici pirații de pe
Treptele de Piatră, nici mercenarii din Myrși nici corsarii de pe Coasta
Piperului nu sunt renumiți pentru că știu să-și țină gura. N-a fost nevoie
decât de câteva monede care au trecut dintr-o mână în alta. Când a
ridicat Morion pânzele, Jaehaerysștia de atacul lui de o jumătate de an.
Boremund Baratheon, lord de Capătul Furtunii, știa de asemenea și
aștepta la Capul Mâniei, pregătit să le facă dornishenilor o primire
însângerată după debarcare. Însă n-avea să i se ivească prilejul.
Jaehaerysși fiii săi Aemonși Baelon așteptau și, când flota lui Morion a
început să traverseze Marea Domului, dragonii Vermithor, Caraxesși
Vhagar au coborât spre ei din nori. S-au auzit strigăte, și dornishenii au
umplut aerul cu săgeți de scorpion, dar să tragi într-un dragon e una și
să-l ucizi e alta. Câteva săgeți au ricoșat de solzii dragonilor și una a lovit
o aripă de-a lui Vhagar, dar niciuna n-a nimerit vreun punct slab, iar
dragonii s-au năpustit asupra corăbiilor, s-au înclinat pe-o parte și au
slobozit rafale imense de foc. Corăbiile au izbucnit pe rând în flăcări.
Încă mai ardeau când s-au scufundat, „aidoma unei sute de lumânări
plutind pemare”. Valurile au adus leșuri arse pe țărmurile de la Capul
Mâniei vreme de o jumătate de an și nici măcar un singur dornishean
viu n-a pus piciorul pe pământul Ținuturilor Furtunii.
Al Patrulea Război Dornishean a fost purtat și câștigat într-o singură
zi. Pirații de pe Treptele de Piatră, corăbierii mercenari din Myrși
corsarii de pe Coasta Piperului au fost, pentru o vreme, mult mai puțin
supărători, iar Mara Martell a devenit prințesă de Dorne. La
Debarcaderul Regelui, regele Jaehaerysși fiii săi au fost întâmpinați cu
exaltare. Nici măcar Aegon Cuceritorul nu câștigase vreodată un război
fără să piardă niciun om.
Prințul Baelon mai avea încă un motiv de bucurie. Soția lui, Alyssa,
era din nou grea. De data asta, i-a spus fratelui său Aemon, se ruga să
aibă o fată.
Prințesa Alyssa s-a întins din nou pe patul de naștere în 84 D.C. După
îndelungate și grele chinuri ale facerii, i-a dăruit prințului Baelon un al
treilea fiu, un băiat căruia i-au dat numele Cuceritorului, Aegon.
— Mie mi se spune Baelon cel Viteaz, i-a spus prințul soției sale, stând
lângă patul ei, dar tu ești mai vitează decât mine. Eu mai degrabă aș
purta o sută de bătălii decât să fac ce ai făcut tu acum.
Alyssa a râs.
 — Tu ai fost făcut pentru bătălii, iar eu am fost făcută pentru asta.
Viserys, Daemon și Aegon, iată, sunt trei. Să mai facem unul îndată ce-
mi revin. S-avem o armată a noastră.
N-a fost să fie. Alyssa Targaryen avea o inimă de războinic în trup de
femeie și propriile puteri au trădat-o. După nașterea lui Aegon, nu și-a
mai revenit niciodată pe deplin, și a murit în același an, când ea n-avea
decât douăzeci și patru. Iar prințul Aegon nu i-a supraviețuit cu mult. S-
a stins o jumătate de an mai târziu, cu puțin înainte de prima aniversare.
Deși zguduit de pierdere, Baelon a găsit alinare în cei doi băieți puternici
care îi rămăseseră, Viserysși Daemon, și nu a încetat niciodată să
cinstească amintirea iubitei sale soții cu nasul frânt și ochii ceacâri.
Iar acum mă tem că trebuie să ne îndreptăm atenția către unul dintre
cele mai supărătoare și dezgustătoare capitole din lunga domnie a
regelui Jaehaerysși a reginei Alysanne: povestea celui de-al nouălea
copil al lor, prințesa Saera.
Născută în 67 D.C., la trei ani după Daella, Saera avea tot curajul care
îi lipsea surorii sale, plus o foame de lup… foame de lapte, de mâncare,
dedragoste, de laude. Bebeluș fiind, mai degrabă zbiera decât plângea,
și țipetele ei străpungeau zidurile, terorizând toate servitoarele din
Fortăreața Roșie. „Vrea ceea ce vrea. Și vrea de îndată”, a scris Marele
Maester Elysar despre prințesă în 69 D.C., când ea nu avea decât doi ani.
„Cei Șapte să ne aibă în pază când va fi mai mare. Paznicii dragonilor ar
face bine să-i zăvorască.” Nu știa cât de profetice aveau să se dovedească
aceste cuvinte.
Septonul Barth a scris despre prințesă în 79 D.C., fiind mai meditativ:
„E fiica regelui și e cât se poate de conștientă de asta. Servitorii îi fac
orice îi e necesar, deși nu întotdeauna atât de repede cum ar dori ea.
Înalți lorzi și cavaleri chipeși dau dovadă, față de ea, de toată curtoazia,
doamnele de la Curte o respectă, fetele de vârsta ei se iau la întrecere,
străduindu-se să-i devină prietene. Saera consideră că toate astea i se
cuvin de drept. Dacă ar fi prima născută a regelui sau, și mai bine,
singurul lui copil, ar fi cu adevărat mulțumită. Însă e a noua născută, are
șase frați și surori în viață mai mari decât ea și chiar mai îndrăgiți decât
ea. Aemon va fi rege, Baelon îi va fi probabil Mână, Alyssa ar putea
deveni tot ce e mama lor și chiar mai mult, Vaegon e mai învățat decât
ea, Maegelle e mai aproape de zei, iar Daella… trece vreo zi în care să nu
aibă Daella nevoie de mângâieri consolatoare? Și, în timp ce ea e alinată,
Saera e neglijată. Spun, cu toții, că o fetiță atât de puternică n-are nevoie
de niciun sprijin. Dar mă tem că aici se înșală. De un sprijin are nevoie
oricine.”
Despre Aerea Targaryen se spusese cândva că e impulsivă și
încăpățânată, cu înclinații spre nesupunere, dar, prin comparație cu
prințesa Saera, părea un model de bună-cuviință. Hotarul dintre farsele
nevinovate, poznele de copil zburdalnic și faptele răutăcioase nu e
întotdeauna clar la o vârstă atât de fragedă, dar nu ne putem îndoi că
prințesa îl trecea nestingherită. Aducea mereu pe furiș pisici în
dormitorul Daellei, știind foarte bine că sora ci se teme de ele. O dată i-
a umplut oala de noapte cu albine. Când avea zece ani, s-a strecurat în
Turnul Săbiei Albe, a furat toate mantiile albe pe care le-a găsit și le-a
vopsit în roz. La șapte ani, a învățat când și cum să pătrundă în bucătărie
ca să poată pleca de-acolo cu prăjituri, plăcinte și alte bunătăți. Înainte
de a împlini unsprezece ani, fura în loc de asta vin și bere. La
doisprezece ani, era foarte probabil să vină beată când era chemată la
sept pentru rugăciuni.
Tom Napul, bufonul prostănac al regelui, era victima multor farse de-
ale prințesei și, alteori, complicele ei fără de voie. Odată, înaintea unui
mareospăț la care au luat parte numeroși nobili, l-a convins pe Tom că
ar fi mult mai amuzat dacă ar veni dezbrăcat să distreze oaspeții. Farsa
n-a fost bine primită. Ceva mai târziu, dând dovadă de mult mai multă
cruzime, i-a spus că, dacă se urcă pe Tronul de Fier, poate fi rege, dar
bufonul era neîndemânatic în momentele sale cele mai bune și
predispus la convulsii, și tronul i-a umplut brațele și picioarele de
tăieturi.
— E un copil rău, a spus septa ei după aceea.
Până când a împlinit treisprezece ani, prințesa Saera a avut șase
septeși tot atâtea cameriste.
Nu se poate spune că prințesa n-avea și calități. Maesterii ei au
susținut că e foarte inteligentă, cu o minte aproape la fel de ascuțită ca
a fratelui său Vaegon. Era cu siguranță frumoasă, mai înaltă decât sora
ei Daella, dar nici pe jumătate la fel de delicată și la fel de puternică, de
iute și de curajoasă ca sora ei Alyssa. Când voia să fie fermecătoare, era
greu să-i reziști. Frații săi Aemonși Baelon erau întotdeauna amuzați de
năzbâtiile ei (deși nu le aflau niciodată pe cele mai urâte)și, cu mult
înainte de a ajunge la jumătatea drumului către maturitate, Saera
deprinsese arta de a obține de la tatăl ei orice își dorea: un pisoi, un
câine de vânătoare, un ponei, un șoim, un cal (Jaehaerys sa opus cu
fermitate când a vrut un elefant). Însă regina Alysanne era mai greu de
amăgit, iar septonul Barth ne spune că Saera le displăcea, mai mult sau
mai puțin, tuturor surorilor ei.
A venit și timpul primei înfloriri și apoi Saera a început să atragă cu
adevărat atenția. După tot ce pățiseră cu Daella, regele și regina s-au
simțit probabil ușurați văzând cu câtă înfocare începeau să-i placă
Saerei tinerii de la Curte, cărora ea le plăcea deopotrivă. La paisprezece
ani, i-a spus regelui că vrea să se mărite cu prințul de Dorne sau poate
cu Regele de Dincolo de Zid, ca fie regină, „ca mama”. În anul acela, a
sosit la Curte un negustor din Insulele Verii. Departe de a începe să țipe
la vederea lui, cum făcuse Daella, Saera a spus că poate și cu el i-ar plăcea
să se mărite.
La cincisprezece ani, lăsase astfel de fantezii prostești deoparte. De
ce să viseze monarhi din locuri îndepărtate, când putea avea scutieri,
cavaleri și probabil și lorzi, oricât de mulți ar fi dorit? Roiau în jurul ei
cu zecile, dar trei au ieșit curând în evidență, ca favoriți. Jonah Mooton
era moștenitorul Iazului Fecioarelor, Roy Connington Roșcatul era, la
cincisprezece ani, lord de Cuibarul Grifonului, iar BraxtonBeesbury,
supranumit Înțepătorul, era un cavaler de nouăsprezece ani, cel mai
iscusit lăncierdin Reach și moștenitorul DorneniuluiHoneyholt.
Prințesa avea și favorite: Perianne Moore și AlysTumbeny, două fete de
vârsta ei, i-au devenit cele mai dragi prietene. Saera le spunea Frumoasa
Peri și Frăguța. Vreme de peste un an, cele trei fecioare și cei trei tineri
lorzi au fost nedespărțiți la toate ospețele și la toate balurile. Mergeau
împreună și la vânătoare, cu câini sau șoimi, și o dată s-au îmbarcat pe
o corabie și au traversat Golful Apei Negre, ca s-ajungă la Piatra
Dragonului. Când cei trei lorzi culegeau inele cu lancea din fuga calului
sau își încrucișau săbiile în curțile castelului, cele trei fete erau acolo să-
i ovaționeze.
 Regele Jaehaerys, care își petrecea timpul discutând cu lorzi veniți în
vizită sau cu soli de dincolo de Marea îngustă, luând parte la adunările
consiliului sau făcând planuri pentru drumuri noi, era mulțumit. Nu era
nevoie să cutreiere Ținutul în căutarea unei perechi pentru Saera, când
aveau la îndemână trei tineri atât de promițători. Regina Alysanne era
mai puțin convinsă de asta.
— Saera e inteligentă, dar nu și înțeleaptă, i-a spus ea regelui.
Lady Perianneși lady Alys erau două gâsculițe frumoase, nesărate și
cu capul sec, iar Conningtonși Mooton erau doi tinerei cu caș la gură.
— Și nu-mi place Înțepătorul. Am auzit că are un bastard în Reach și
unul în Debarcaderul Regelui.
Jaehaerys a continuat să nu-și facă griji.
— Saera nu e niciodată singură cu niciunul dintre ei. Sunt
întotdeauna oameni în jur, servitori și cameriste, grăjdari și oșteni. Ce
prostie ar putea face sub atât de mulți ochi?
Când a primit răspunsul, nu i-a plăcut.
Una dintre glumele răutăcioase ale Saerei i-a dat de gol pe cei șase.
Într-o noapte caldă de primăvară din anul 84 D.C., țipetele care răsunau
într-un lupanar numit Perla Albastră au atras atenția a doi bărbați din
Garda Orașului. Țipetele erau ale lui Tom Napul, care alerga în cerc,
împleticindu-se neputincios, într-o încercare de a scăpa de șase târfe
dezbrăcate, pe când mușteriii casei râdeau zgomotos și aclamau
femeile. Dintre mușterii făceau pane Jonah Mooton, Roy Connington
Roșcatul și Înțepătorul Beesbury, unul mai beat decât altul. Se gândiseră
că ar fi fost amuzant să vadă cum „o face” bătrânul Nap, a recunoscut
Roy Roșcatul. Pe urmă Jonah Mooton a râs și a spus că gluma a fost a
Saereiși că ea e o fată foarte amuzantă.
Oștenii din garda l-au salvat pe bufonul neajutorat și l-au escortat
până în Fortăreața Roșie. Cei trei lorzi au fost aduși în fața lui ser Robert
Redwyne, comandantul lor. Ser Robert i-a dus la rege, fără să se
sinchisească de amenințările Înțepătorului și de stângacea încercare de
a-l mitui a lui Connington.
„Nu e nicicând plăcut să spargi un buboi”, a scris Marele Maester
Elysar despre întreaga poveste. „Nu știi niciodată nici cât puroi iese, nici
cât de urât miroase.” Puroiul țâșnit din Perla Albastră avea să miroasă
cu adevărat groaznic.
Cei trei lorzi beți au izbutit cumva să se trezească într-o oarecare
măsură până când au ajuns în fața regelui, așezat pe Tronul de Fier, și
au vorbit cu îndrăzneală. Au mărturisit că l-au răpit pe Tom Napul și l-
au dus la Perla Albastră. Niciunul n-a scos niciun cuvânt despre prințesa
Saera. Când Înălțimea Sa i-a cerut să repete ce spusese despre ea,
Mooton a roșit și a pretins, bâlbâindu-se, că bărbatul din gardă a înțeles
greșit. În cele din urmă, Jaehaerys a poruncit să fie duși toți trei în
temniță.
— Să doarmă în noaptea asta în bezna unei celule și poate că mâine-
dimineață vor spune altă poveste.
Regina Alysanne a fost aceea care, știind cât de apropiate de cei trei
lorzi erau lady Perianneși lady Alys, a sugerat să li se pună și lor
întrebări.
— Lasă-mă pe mine să stau de vorbă cu ele, Înălțimea Ta. Dacă te vor
vedea pe tron, fulgerându-le de sus cu privirea, vor fi atât de
înspăimântate încât nu vor putea scoate niciun cuvânt.
Ora era târzie și oștenii din garda ei le-au găsit pe cele două fete
dormind împreună într-un pat din odăile lui lady Perianne. Regina a
cerut să fie aduse în salonul ei. Acolo le-a spus că prietenii lor, cei trei
lorzi, sunt în temniță. Dacă nu voiau să li se alăture, tot ce puteau face
era să spună adevărul. N-a fost nevoie să mai adauge ceva. Frăguța și
Frumoasa Peri s-au întrerupt una pe alta în nerăbdarea lor de a
mărturisi. În scurt timp, plângeau amândouă, rugându-se cu disperare
să fie iertate. Alysanne le-a lăsat să vorbească, fără să scoată niciun
cuvânt. Le-a ascultat, așa cum făcuse și mai înainte, la o sută de curți ale
femeilor. Înălțimea Sa știa să asculte.
La început nu fusese decât un joc, a spus Frumoasa Peri.
— Saera o învăța pe Alys să sărute, așa că am întrebat-o dacă nu vrea
să mă-nvețeși pe mine. Băieții învață să lupte antrenându-se în
fiecaredimineață, așa că de ce n-am învăța și noi să sărutăm
antrenându-ne? Asta le e menit fetelor să facă, nu?
AlysTurnberry a susținut-o.
— Era plăcut să săruți, a zis ea, și într-o noapte am început să ne
sărutăm dezbrăcate și a fost înspăimântător, dar excitant. Ne-am
prefăcut pe rând că suntem băieți. N-am vrut nicio clipă să facem ceva
rău, a fost doar un joc. Pe urmă Saera m-a provocat să sărut un băiat
adevărat, iar eu am provocat-o pe Peri să facă același lucru, și amândouă
am provocat-o pe Saera, dar ea a spus că o să facă mai mult decât atât,
că o să sărute un bărbat în toată firea, un cavaler. Așa a început cu Roy,
cuJonahși cu Înțepătorul.
Lady Perianne a intrat atunci din nou în vorbă, spunând că, pe urmă,
Înțepătorul le-a instruit pe toate.
— Are doi bastarzi, a șoptit ea. Unul e în Reach, iar altul chiar aici, pe
Strada Mătăsii. Mama lor e o târfă de la Perla Albastră.
A fost singura rostire a numelui lupanarului. „Niciuna dintre
desfrânate nu știa nimic despre sărmanul Tom Napul, asta a fost ironia”,
avea să scrie apoi Marele Maester Elysar, „dar știau foarte multe despre
anumite alte lucruri, dintre care niciunul întâmplat din vina lor”.
— Unde-au fost septele voastre în tot acest timp? a întrebat regina
după ce le-a ascultat până la sfârșit. Unde v-au fost cameristele? Și lorzii,
și ei ar fi trebuit să fie însoțiți. Unde le-au fost grăjdarii, oștenii, valeții,
servitorii?
Pe lady Perianne a nedumerit-o întrebarea.
— Le-am spus să aștepte afară, a răspuns, pe tonul cuiva nevoit să
explice că soarele răsare dinspre răsărit. Sunt servitori, fac ce li se
spune. Ei știu prea bine că trebuie să păstreze tăcerea. Înțepătorul a
spus că le taie limbile dacă vorbesc. Iar Saera e mai deșteaptă decât
septele.
În clipa aceea, Frăguța nu s-a mai putut stăpâni, a început să plângă
și să-și rupă cămașa de noapte. Ii părea atât de rău, i-a spus reginei, ea
nu voise niciodată să fie rea, Înțepătorul o provocase și Saera spusese
că e lașă, și ea le arătase că nu e, dar acum rămăsese grea și nu știa cine
e tatăl, și ce putea face ea?
— Tot ce poți face în noaptea asta e să te duci la culcare, i-a spus
regina Alysanne. Mâine o să-ți trimit o septă, să-ți mărturisești păcatele.
Mama din Ceruri o să te ierte.
— Dar nu și mama mea, a spus AlysTurnberry, însă a plecat, așa cum
i se ceruse.
Lady Perianneși-a ajutat prietena înlăcrimată să se întoarcă în
camera ei. Când i-a povestit regina ce aflase, regelui Jaehaerys i-a venit
greu să creadă fie și un singur cuvânt. Gărzile au fost trimise prin castel
și mai mulți scutieri, grăjdari și cameriste au fost aduși pe rând în fața
Tronului de Fier, să li se pună întrebări. După ce-au fost auzite toate
răspunsurile, unii au ajuns în temniță, alături de stăpânii lor. Se iveau
zorii când ultimul a fost lăsat să plece. Abia apoi au trimis regele și
regina după Saera.
Prințesa și-a dat fără îndoială seama că se întâmplase ceva când
Lordul Comandant al Gărzii Regelui și cel al Gărzii Orașului și-au făcut
apariția împreună ca s-o escorteze în Sala Tronului. Nu era niciodată
semn bun când regele te primea stând pe Tronul de Fier. Când a fost
adusă, sala imensă era aproape pustie. Numai Marele Maester Elysarși
septonul Barth fuseseră chemați ca martori. Vorbeau în numele
Citadelei și al Septului Stelat și regele simțea că îndrumarea lor îi e
necesară, dar în acea zi aveau să se rostească lucruri pe care ceilalți lorzi
n-aveau nevoie să le afle vreodată.
Se spune adesea că în Fortăreața Roșie nu există secrete, că în pereți
sunt șobolani care aud totul și șoptesc noaptea la urechile celor
adormiți ceau aflat. Poate că e adevărat, căci în clipa când s-a înfățișat
înaintea tatălui ei, prințesa Saera părea să știe tot ce se întâmplase la
Perla Albastră și nu se rușina câtuși de puțin.
— Eu le-am spus s-o facă, dar nu mi-am închipuit nicidecum că o vor
face, a recunoscut ea, senină. Trebuie să fi fost atât de amuzant! Napul
dansând cu târfele.
— Nu și pentru Tom, a ripostat regele Jaehaerys de pe Tronul de Fier.
— E bufon, a răspuns prințesa Saera, ridicând din umeri. Rostul
bufonilor e să râdă alții de ei, și ce e rău în asta? Napului îi place grozav
când râzi de el.
— A fost o glumă plină de cruzime, a spus regina Alysanne, dar acum
alte lucruri mă îngrijorează mai mult. Am stat de vorbă cu… doamnele
tale de companie. Știi că AlysTuraberry e grea?
Abia atunci și-a dat prințesa seama că nu se afla acolo ca să dea
socoteală pentru cele petrecute cu Tom Napul, ci pentru păcate mult
mai rușinoase. Pentru o dipă a rămas fără cuvinte, dar nu mai mult de o
clipă. Pe urmă a icnit și a spus:
 — Frăguța mea? Serios? Ea… o, vai, ce-a făcut? O, dulcea mea
prostuță!
Dacă mărturia septonului Barth e demnă de crezare, pe obrazul
prințesei s-a prelins o lacrimă.
Mama ei n-a fost impresionată.
— Știi foarte bine ce-a făcut. Ce ați făcut toate. Acum vrem de la tine
adevărul, copilă.
Și, când prințesa s-a uitat la tatăl ei, n-a găsit acolo alinare.
— Minte-ne din nou, și totul o să se termine mult mai rău pentru tine!
a amenințat-o regele Jaehaerys pe fiica sa. Cei trei lorzi ai voștri sunt în
temniță, trebuie să știi asta, iar de ce-o să spui acum depinde unde-o să
dormi tu la noapte.
Atunci Saera s-a pierdut cu firea și cuvintele i s-au năpustit grăbite
unul după altul, într-o avalanșă care a lăsat-o aproape cu răsuflarea
tăiată. „A trecut de la negare la respingere, la tertipuri, la căință, la
învinuiri, la justificări și la sfidări, totul într-o singură oră, întrerupându-
se ca să chicotească sau ca să plângă”, avea să scrie septonul Barth. „Ea
n-a făcut-o niciodată, ceilalți mint, nu s-a întâmplat niciodată, cum pot
să creadă una ca asta, n-a fost decât o glumă, cine a spus asta, nu așa s-a
întâmplat, tuturor le place să se sărute, ei îi pare rău. Peri a început, a
fost atât de amuzant, nimeni n-a avut de suferit, nimeni n-a spus
vreodată că nu e bine să săruți. Frăguța a provocat-o, ei îi e atât de
rușine, Baelon o săruta tot timpul pe Alyssa, odată ce-a început ea n-a
mai știut cum să se oprească, i-a fost frică de Înțepătorul, Mama din
Ceruri a iertat-o, toate fetele au făcut-o, prima oară era beată, ea n-a vrut
niciodată asta, asta vor bărbații. Maegelle spune că zeii iartă toate
păcatele, Jonah a spus că o iubește, zeii au făcut-o frumoasă, nu e vina
ei, o să fie bună de-acum înainte, o să fie ca și cum nu s-ar fi întâmplat
niciodată, o să se mărite cu Roy Connington Roșcatul, ei trebuie s-o ierte,
n-o să mai sărute niciodată un bărbat, nici n-o să mai facă nimic din
celelalte lucruri, nu e ea cea care a rămas grea, e fiica lor, fetița lor, e
prințesă, dacă ar fi regină ar putea face tot ce vrea, de ce nu o cred, n-au
iubit-o niciodată, îi urăște, n-au decât s-o biciuiască dacă vor, dar sclava
lor n-o să fie niciodată. M-a lăsat cu gura căscată. În tot Ținutul n-a
existat vreodată un saltimbanc care să dea un asemenea spectacol, dar
la sfârșit era istovită și speriată. Și i-a căzut masca.”
— Ce-ai făcut? a întrebat regele, când prințesa a tăcut în sfârșit. Cei
Șapte să ne aibă în pază, ce-ai făcut! I-ai dat unuia dintre băieții ăștia
fecioria ta? Spune-mi adevărul!
— Adevărul? a zis Saera. În clipa aceea, cu acel cuvânt, nesupunerea
ei a ieșit la lumină. Nu, le-am dat-o tuturor. Dar fiecare crede că el a fost
primul. Băieții sunt din cale afară de proști.
Jaehaerys a fost atât de îngrozit încât a rămas fără grai, dar regina și-
a păstrat sângele rece.
— Văd că ești foarte mândră de tine. Pe deplin femeie la
șaptesprezece ani neîmpliniți. Sunt sigură că, după părerea ta, ai fost
foarte deșteaptă, dar să fii deștept e una și să fii înțelept e alta. Ce-ți
imaginezi c-o să se întâmple acum, Saera?
— O să mă mărit, a răspuns prințesa. De ce nu? Tu erai măritată la
vârsta mea. O să fiu cununată și o să am o ceremonie nupțială, dar cu
cine? Și Jonah, și Roy mă iubesc, l-aș putea lua pe unul dintre ei, dar sunt
atât de copilăroși! Înțepătorul nu mă iubește, dar mă face să râd și
uneori să țip. M-aș putea mărita cu toți trei, de ce nu? De ce să am un
singur bărbat? Cuceritorul a avut două soții, iar Maegorșase sau opt.
Mersese prea departe. Jaehaerys s-a ridicat în picioare și a coborât de
pe Tronul de Fier, cu fața o mască a furiei.
— Te compari cu Maegor? Așa îți dorești să ajungi?
Înălțimea Sa auzise destul.
— Duceți-o înapoi, în dormitorul ei, le-a spus gărzilor sale, și țineți-o
acolo până trimit din nou după ea!
Când i-a auzit cuvintele, prințesa a alergat spre el, plângând:
— Tată, tată!
Dar Jaehaerys i-a întors spatele, iar GylesMorrigen a prins-o de brațși
a tras-o deoparte cu forța. Saera nu a vrut să se clintească, așa că gărzile
au fost nevoite s-o scoată târâș din sală, în vreme ce ea țipa și plângea și
își striga tatăl.
Chiar și așa, ne spune septonul Barth, prințesa ar fi fost iertată și ar fi
reintrat în grații, dacă ar fi făcut ce i se spusese, dacă ar fi rămas în odăile
sale, supusă, reflectând la păcatele săvârșite și rugându-se pentru
iertare. Jaehaerysși Alysanneși-au petrecut toată ziua următoare cu
septonul Barth și cu Marele Maester Elysar, încercând să decidă ce era
de făcut cu cei șase păcătoși, dar mai ales cu prințesa. Regele era furios
și de neînduplecat, pentru că se simțea adânc rușinat și nu putea să uite
vorbele batjocoritoare ale Saerei despre nevestele lui Maegor.
— Nu mai e fiica mea, a spus, nu doar o singură dată.
Însă regina Alysanne nu găsea atâta asprime in sufletul său.
— E fiica noastră, i-a spus regelui. Da, trebuie să fie pedepsită, dar e
totuși copilul nostru. Și, acolo unde există păcat, există și izbăvire.
Stăpânul meu, iubirea mea, ai făcut pace cu lorzi care au luptat de partea
unchiului tău, ai iertat oameni care au străbătut Ținutul alături de
septonul Moon, ai găsit o cale de înțelegere cu Credința, ca și cu lordul
Rogar, după ce a încercat să ne despartă și s-o pună pe Aerea pe tronul
tău, așa că sigur vei izbuti să te împaci cu propria noastră fiică.
Cuvintele înălțimii Sale au fost blânde și suave și l-au mișcat pe
Jaehaerys, ne povestește septonul Barth. Alysanne era încăpățânată și
insistentă și știa cum să-l facă pe rege să vadă lucrurile la fel ca ea,
indiferent cât de potrivnice le-ar fi fost părerile la început. Dacă i se
dădea timp, l-ar fi putut face și să s-o privească pe Saera cu mai multă
blândețe.
Dar n-a avut timp. Chiar în acea noapte, prințesa Saerași-a pecetluit
soarta. În loc să rămână în camera ei, așa cum i se ceruse, s-a folosit de
prilejul ivit când a mers la privată ca să plece pe furiș, s-a îmbrăcat cu
hainele unei spălătorese, a furat un cal de la grajduri și a ieșit din castel.
A străbătut jumătate din oraș, până la Dealul lui Rhaenys, dar, când a
încercat să intre în Groapa Dragonului, a fost prinsă de paznici și adusă
înapoi, în Fortăreața Roșie.
Alysanne a plâns când a aflat, căci a înțeles că s-a pierdut orice
speranță. Jaehaerys era de neclintit, ca piatra. A spus doar atât:
— Saera cu un dragon. Mă întreb dacă și ea l-ar fi luat tot pe Balerion.
De data asta, prințesei nu i s-a îngăduit să se întoarcă în odăile ei.
Afost închisă într-o celulă din turn, zi și noapte sub paza lui
JonquilDarke, chiar și atunci când mergea la privată.
Pentru surorile ei într-ale păcatului au fost aranjate căsătorii în
grabă. Perianne Moore, care nu rămăsese grea, a fost cununată cu Jonah
Mooton.
 — Ai avut un rol în distrugerea ei, așadar poți avea unul și când e
vorba de mântuire, i-a spus regele tânărului lord.
Căsătoria s-a dovedit a fi un succes și, după o vreme, cei doi au
devenit lordul și lady de Iazul Fecioarelor.
Cu AlysTurnberry, care era grea, n-a fost la fel de simplu, fiindcă Roy
Connington Roșcatul a refuzat să se însoare cu ea.
— N-o să pretind că bastardul Înțepătorului e fiul meu, nici n-o să-l
fac moștenitorul Cuibarului Grifonului, i-a răspuns el regelui, sfidător.
În schimb, Frăguța a fost trimisa în Vale, să nască (o fată, cu părul de
un roșu strălucitor) într-o mănăstire de pe o insulă din portul Gulltown,
unde erau crescute fiicele naturale ale multor lorzi. Pe urmă a fost
măritată cu DunstanPryor, lord de Pietricica, o insulă din apropierea
Degetelor.
Lui Connington i s-a dat să aleagă între o viață în Rondul de Noapte
și zece ani de surghiun. Deloc surprinzător, a preferat surghiunul, a
traversat Marea îngustă către Pentosși de-acolo a ajuns în Myr, unde s-
a înhăitat cu mercenari și cu alți indivizi de joasă speță. Cu o jumătate
de an înainte de a se putea întoarce în Westeros, a fost înjunghiat mortal
de o târfă dintr-o casă a jocurilor de noroc.
Cea mai grea pedeapsă a fost rezervată pentru BraxtonBeesbury,
trufașul tânăr cavaler supranumit Înțepătorul.
— Aș putea să te jugănesc și să te trimit la Zid, i-a spus Jaehaerys.
Asta i-am făcut lui ser Lucamore, care era mai presus decât tine. Aș
putea să-i iau tatălui tău pământurile și castelele, dar așa n-aș face
nicidecum dreptate. Nici el, nici frații tăi n-au avut nicio legătură cu
faptele tale. Nu te putem lăsa să răspândești povești despre fiica mea,
așa că o să-ți tăiem limba. Cred că și nasul, ca să nu-ți mai fie atât de ușor
să momești fecioare. Te mândrești mult prea mult cu dibăcia ta în
mânuirea săbieiși a lăncii, așa că o să-ți luăm și asta. O să-ți rupem
brațele și picioarele, iar maesterii vor avea grijă să ți se vindece strâmbe.
De-acum înainte o să trăiești viața jalnică a unui olog. Dacă nu cumva…
— Dacă nu cumva? Beesbury era alb ca varul. Am de ales?
— Orice cavaler învinuit de fapte rele are de ales, i-a reamintit regele.
Îți poți dovedi nevinovăția punându-ți trupul în primejdie.
— Atunci, aleg judecata prin luptă, a răspuns înțepătorul.
 După cum îl descriu toate istorisirile, era un tânăr trufaș, sigur pe
iscusința sa în luptă. S-a uitat la cei șapte cavaleri din Garda Regelui, care
stăteau la picioarele Tronului de Fier, în mantiile lor lungi și albe și în
zale strălucitoare, și a întrebat:
— Cu care dintre bătrânii ăștia trebuie să mă bat?
— Cu acest bătrân, l-a înștiințat Jaehaerys Targaryen. Cu cel căruia i-
ai sedus și i-ai deflorat fiica.
S-au întâlnit in dimineața următoare, imediat ce s-au ivit zorii.
Moștenitorul Honeyholtului avea nouăsprezece ani, iar regele patruzeci
și nouă, dar nu era nici pe departe bătrân. Beesbury s-a înarmat cu un
buzdugancu lanț, gândindu-se că Jaehaerys e mai puțin obișnuit să se
apere de așa ceva. Regele a preferat o sabie, Focul Negru. Amândoi
purtau armură și aveau scuturi. Când a început lupta, Înțepătorul s-a
năpustit cu toată forța asupra Înălțimii Sale și, sperând că-l poate
copleși cu forța și iuțeala tinereții, și-a făcut bila cu țepi să se rotească,
să danseze și să cânte. Jaehaerys a parat toate loviturile cu scutul,
mulțumindu-se să se apere până ce pe tânăr l-au părăsit puterile. După
scurtă vreme, BraxtonBeesbury abia mai izbutea să-și salte brațul și
atunci a atacat regele. Chiar și cele mai bune zale respingeau cu greu
oțelul valyrian, iar el știa foarte bine care sunt toate punctele slabe. Când
s-a prăbușit, în cele din urmă, Înțepătorul sângera din vreo șase răni.
Jaehaerys i-a azvârlit scutul stâlcit cu o lovitură de picior, i-a săltat
viziera coifului, a sprijinit vârful Focului Negru de unul dintre ochii lui
și a înfipt sabia adânc.
Regina Alysanne nu a privit duelul. I-a spus regelui că nu suportă
gândul că el ar putea să moară. Prințesa Saera a urmărit totul de la
fereastra celulei sale. JonquilDarke, temnicerul ei, a avut grijă să n-o lase
să se uite în altă pane.
Două săptămâni mai târziu, Jaehaerysși Alysanne i-au dat Credinței o
altă fiică dc-a lor. Prințesa Saera, care încă nu împlinise șaptesprezece
ani, a plecat dc la Debarcaderul Regelui către Orașul Vechi, unde sora ei,
septaMaegelle, trebuia să se ocupe de pregătirea ei. S-a dat de știre că
va fi novice, urmând să li se alăture Surorilor Tăcute.
Septonul Barth, care știa mai bine decât oricine altcineva cum
gândește regele, avea să susțină mai târziu că, de fapt, nu era vorba
decât de o lecție. Nimeni, și mai ales tatăl său, nu o putea lua pe Saera
drept sora ei Maegelle. N-avea să fie niciodată septă, și cu atât mai puțin
Soră Tăcută, dar trebuia să fie pedepsită și câțiva ani de rugăciuni fără
grai, de disciplină aspră și de meditație aveau să-i prindă bine, s-o aducă
pe calea mântuirii.
Dar nu era o cale pe care își dorea Saera Targaryen să pășească.
Prințesa a îndurat tăcerea, băile reci, robele aspre care zgârie pielea,
mâncarea fără carne. Și-a lăsat capul ras și pielea frecată cu perii din păr
de cal și a fost chiar și bătută cu un baston ori de câte ori a dat dovadă
de nesupunere. A îndurat toate astea vreme de un an și jumătate… dar,
în 85 D.C., când i s-a ivit prilejul, a plecat din mănăstire în toiul nopții și
a coborât pe docuri. O soră mai bătrână a dat nas în nas cu ea în timp ce
fugea, darSaera a izbit-o cu piciorul, azvârlind-o in josul unui șir de
trepte și a sărit peste ea, năpustindu-se spre ușă.
Când vestea despre fuga ei a ajuns la Debarcaderul Regelui, s-a
presupus că se ascunde undeva, în Orașul Vechi, dar oamenii lordului
Hightower au căutat-o umblând din ușă în ușă și n-au găsit nici măcar o
urmă a trecerii ei. Pe urmă s-a crezut că e, poate, pe drum către
Fortăreața Roșie, ca să-i ceară iertare tatălui său. Fiindcă n-a apărut,
regele s-a întrebat dacă nu cumva a fugit la foștii ei prieteni, așa că lui
Jonah Mooton și lui Perianne, soția lui, li s-a cerut să fie cu ochii în patru
la Iazul Fecioarelor. Adevărul s-a aflat abia peste un an, când fosta
prințesă a fost văzută la Lys, într-o grădină a plăcerii, încă în veșminte
de novice. Când a auzit asta, regina Alysanne a început să plângă.
— Au făcut din fiica noastră o târfă, a-spus.
— Târfă a fost dintotdeauna, a răspuns regele.
Jaehaerys Targaryen și-a sărbătorit a cincizecea aniversare în 84 D.C.
Anii îi luaseră tribut și cei care îl cunoșteau bine spuneau că, după ce
Saera l-a făcut de ocară și l-a părăsit, n-a mai fost niciodată același. A
slăbit, era aproape numai piele și os, iar în barbă și în păr avea mai multe
fire cărunte decât aurii. Pentru prima oară, a început să fie numit mai
degrabă „Regele cel bătrân” decâtÎmpăciuitorul. Zguduită de toate
pierderile pe care le suferise, Alysanne s-a retras din ce în ce mai mult
de la guvernarea Ținutului și venea tot mai rar la adunările consiliului,
dar Jaehaerys încă îi mai avea pe credinciosul său septon Barth și pe fiii
săi.
— Dacă va mai fi un război, le-a spus celor doi, voi veți fi cei care îl
vor purta. Eu am drumuri de terminat.
„Se descurca mai bine cu drumurile decât cu fiicele sale”, avea să scrie
mai târziu Marele Maester Elysar, în obișnuitul său stil răutăcios.
În anul 86 D.C, regina Alysanne a anunțat logodna fiicei sale Viserra,
în vârstă de cincisprezece ani, cu TheomoreManderly, bătrânul și
aprigul lord de Portul Alb. Căsătoria avea să lege mai strâns Ținutul
laolaltă, prin unirea uneia dintre marile Case din nord cu Tronul de Fier,
a declarat regele. În tinerețe, lordul Theomore își câștigase o mare faimă
ca luptător și se dovedise un stăpân chibzuit, sub a cărui guvernare
Portul Alb prosperase din plin. Și regina Alysanneținea foarte mult la el,
fiindcă își amintea cu câtă căldură o primise când vizitase pentru prima
oară Nordul.
Dar nobilul lord rămăsese de patru ori văduv și, cu toate că era în
continuare un luptător curajos, se îngrășase foarte tare, fapt care nu-l
ajuta să fie pe placul prințesei Viserra. Ea visa un alt fel de bărbat. Încă
din copilărie, Viserra era cea mai frumoasă dintre fiicele reginei. Înalți
lorzi, cavaleri faimoși și băieți cu caș la gură roiau mereu în jurul ei,
hrănindu-i vanitatea până ce a ajuns foc dezlănțuit. Marea ei plăcere era
să întărâte un băiat împotriva altuia, îndemnându-i către încercări și
întreceri prostești. În schimbul favorurilor ei pe durata unui turnir, îi
punea pe cavalerii care o admirau să înoate în Gura Apei Negre, să se
cațere pe Turnul Mâinii, sau să elibereze toți corbii din adăpostul lor. O
dată, dusese la Groapa Dragonului șase băieți, ca să le spună că o să-și
dea fecioria aceluia care își va pune capul în gura unui dragon, dar zeii
au fost buni în ziua aceea și paznicii au pus capăt isprăvii.
Niciun scutier n-avea s-o câștige vreodată pe Viserra, regina
Alysanne o știa; n-avea să-i câștige inima și cu siguranță nici fecioria.
Era o copilă mult prea șireată ca să meargă pe aceeași cale ca sora ei
Saera.
— N-o interesează nici jocurile de-a sărutatul, nici băieții, i-a spus
regina lui Jaehaerys. Se joacă cu ei cum se juca în copilărie cu cățelușii,
dar nu e tentată să se culce cu niciunul, așa cum nu e tentată să se culce
cu un câine. Viserra noastră țintește mult mai sus. Am văzut cum se
gătește și se fudulește când îi dă târcoale lui Baelon. El e soțul pe care
și-l dorește, dar nu fiindcă l-ar iubi. Vrea să fie regină.
Prințul Baelon era cu paisprezece ani mai vârstnic decât Viserra, el
avea douăzeci și nouă și ea cincisprezece, dar lorzi mai bătrâni se
însuraseră cu fecioare mai tinere, ea știa asta foarte bine. Trecuseră doi
ani de la moartea prințesei Alyssa, dar Baelon încă nu se arătase
interesat de nicio altă femeie.
— S-a însurat cu o soră de-a lui, de ce nu s-ar însura și cu alta? i-a
spus Viserra celei mai bune prietene a ei, toanta Beatrice Butterwell.
Sunt mult mai frumoasă decât a fost Alyssa, doar ai văzut-o. Avea nasul
spart.
Dacă prințesa era hotărâtă să se mărite cu fratele său, regina era la
fel de hotărâtă s-o împiedice. Soluția ei erau lordul Manderlyși Portul
Alb.
— Theomore e un om bun, un bărbat înțelept, cu o inimă blândă și cu
un cap bun pe umeri, i-a spus Alysanne fiicei sale. Norodul de pe
domeniul lui îl îndrăgește.
Prințesa nu s-a lăsat convinsă.
— Mamă, dacă îți place atât de mult, ar trebui să te măriți tu cu el, a
zis, înainte de a fugi să i se plângă tatălui ei.
Jaehaeiys nu i-a oferit nicio alinare.
— E o pereche foarte potrivită pentru tine, i-a spus el, înainte de a-i
explica importanța atragerii Nordului mai aproape de Tronul de Fier.
Oricum, a adăugat apoi, căsătoriile erau treaba reginei, el nu se
amesteca niciodată în așa ceva.
Dacă bârfele de la Curte pot fi crezute, Viserra, înciudată, s-a întors
apoi către fratele ei Baelon, punându-și în el speranțele de salvare. Într-
o noapte, s-a furișat pe lângă gărzile lui și i-a pătruns în dormitor, unde
s-a dezbrăcat și l-a așteptat astfel, înfruptându-se din vinul lui ca să-și
omoare timpul. Când a apărut în sfârșit, prințul Baelon a găsii-o în patul
său, goală și beată, și a gonit-o. Ea era atât de nesigură pe picioare încât,
ca să ajungă cu bine înapoi, în apartamentele ei, a fost nevoie s-o ajute
două slujitoare și un cavaler din Garda Regelui.
N-o să știm niciodată cum s-ar fi încheiat lupta dintre regina
Alysanneși încăpățânata ei fiică de cincisprezece ani. La scurt timp după
întâmplarea din dormitorul lui Baelon, când regina făcea pregătiri
pentru plecarea prințesei din Debarcaderul Regelui, Viserrași-a
schimbat hainele cu ale uneia dintre cameristele sale, ca să scape de
gărzile însărcinate s-o ferească de propriile boroboațe, și a ieșit din
Fortăreața Roșie pentru ceea ce a numit „o ultimă noapte de râsete
înainte de a mă preschimba în sloi de gheață”.
Însoțitorii ei erau bărbați, doi lorzi din mica nobilime și patru
cavaleri tineri, cu toții dornici să-i câștige favorurile și la fel de lipsiți de
experiența vieții ca firele de iarbă la început de primăvară. Unul se
oferise să-i arate prințesei părți din oraș nemaivăzute de ea vreodată:
cârciumile și gropile cu șobolani din Fundătura Puricilor, birturile de pe
aleea Eelși de pe Ulița Fluviului, unde ospătărițele dansau pe mese,
lupanarele de pe Strada Mătăsii. Berea, miedul și vinul au făcut parte din
distracția serii și Viserra s-a înfruptat din toate cu lăcomie.
La un moment dat, cam pe la miezul nopții, prințesa și însoțitorii
care-i mai rămăseseră (pe câțiva cavaleri îi doborâse băutura) s-
auhotărât să se-ntoarcă la castel în goana cailor, luându-se la întrecere.
A urmat o cavalcadă nebună pe străzile orașului, cu trecătorii grăbindu-
se să li se ferească din cale ca să nu fie trântiți și călcați de copite.
Râsetele au răsunat in noapte și tot grupul a fost în culmea încântării
până când au ajuns lapoalele Dealului lui Aegon, unde calul Viserrei s-a
ciocnit cu al unuia dintre însoțitorii ei. Iapa cavalerului s-a dezechilibrat
și a căzut, rupându-și piciorul prins sub ea. Prințesa a fost azvârlită din
șa, cu capul înainte, într-un zid. Și-a frânt gâtul.
Era ora lupului, cel mai întunecat ceas al nopții, când a căzut în
sarcina lui ser Ryam Redwyne, din Garda Regelui, să-i trezească pe
Jaehaerysși Alysanne ca să le spună că fiica lor a fost găsită moartă pe o
alee de la poalele Dealului lui Aegon.
În ciuda neînțelegerilor dintre ele, moartea prințesei Viserra a fost
devastatoare pentru regină. Într-un răstimp de cinci ani, zeii îi luaseră
trei fiice: pe Daella în 82 D.C., pe Alyssa în 84 D.C. Și pe Viserra în 87 D.C.
Și prințul Baelon a fost înnebunit de durere, tot întrebându-se dacă n-ar
fi trebuit să-i vorbească Viserrei cu mai puțină asprime când o găsise
goală în patul lui. Deși el și Aemon, alături de soția acestuia, lady Jocelyn,
și de fiica lor Rhaenys, au fost o consolare pentru regele și regina în
suferință, Alysanne s-a întors să caute alinare către fiicele care-i mai
rămăseseră.
Maegelle, acum în vârstă de douăzeci și cinci de ani și septă, a căpătat
învoire de la septon ca să stea cu mama ei până la sfârșitul acelui an, iar
prințesa Gael, o fetiță de șapte ani, dulce și șmecheră, a devenit umbra
nelipsită a reginei, ba încă și dormeau noaptea în același pat. Prezența
ei îi dădea reginei putere… dar chiar și așa i se întâmpla tot mai des să-
i fugă gândul către fiica sa care nu-i era alături. Cu toate că Jaehaerys i-
o interzisese, a năimit oameni care să stea cu ochii pe copila ei de
dincolo de Marea Îngustă. De la ci știa că Saera e tot în Lys, tot în grădina
plăcerii. Acum în vârstă de douăzeci de ani, își distra adesea admiratorii
continuând să se îmbrace precum o novice a Credinței; existau cu
siguranță foarte mulți lyseni încântați să necinstească femei tinere și
inocente care făcuseră legământ de castitate, chiar dacă inocența era
măsluită.
Durerea pierderii Viserrei a făcut-o în cele din urmă pe regină să-i
vorbească din nou regelui despre Saera. L-a luat cu ea pe septonul Barth,
ca să descrie virtuțile iertării și puterile vindecătoare ale timpului.
Numai după ce și-a încheiat el spusele a rostit Înălțimea Sa numele
Saerei.
— Te rog, l-a implorat pe rege, e timpul s-o aducem acasă. A fost cu
siguranță pedepsită îndeajuns. E fiica noastră.
Jaehaerys a rămas de neclintit.
— E o târfă din Lys, a răspuns el. Și-a desfăcut picioarele pentru
jumătate din Curtea mea, a azvârlit o femeie bătrână în jos, pe trepte, a
încercat să fure un dragon. De ce altceva mai ai nevoie? Cum crezi c-a
ajuns la Lys? N-avea niciun ban. Cum crezi că și-a plătit călătoria?
Regina s-a tras înapoi, crispându-se la auzul asprimii vorbelor lui, dar
nu s-a dat bătută.
— Dacă n-o aduci pe Saera acasă de dragul ei, adu-o de dragul meu.
Am nevoie de ea.
— Ai nevoie de ea cum are un dornishean nevoie de un cuib de
vipere, a ripostat Jaehaerys. Îmi pare rău. În Debarcaderul Regelui sunt
destule curve. Nu vreau să-i mai aud niciodată numele.
Cu asta, s-a ridicat să plece, dar la ușă s-a oprit și s-a întors din nou
cu fața.
— Suntem împreună din copilărie. Te cunosc la fel de bine cum mă
cunosc pe mine însumi. În clipa asta te gândești că n-ai nevoie de
îngăduința mea ca s-o aduci acasă, c-o poți lua pe Silverwing ca să zbori
tu până în Lys. Și pe urmă ce-o să faci, o s-o vizitezi în grădina plăcerilor?
Îți imaginezi c-o să se-arunce în brațele tale și-o să te implore s-o ierți?
Mai degrabă o să te pălmuiască. Și ce-o să facă lysenii, dacă o să-ncerci
să pleci cu una dintre târfele lor? Pentru ei e valoroasă. Cât crezi că
plătesc cei dornici să se culce cu o prințesă Targaryen? În cel mai bun
caz, vor cere o răscumpărare pentru ea. În cel mai rău, s-ar putea hotărî
să te păstreze și pe tine. Și ce-ai face atunci? Ai chema-o pe Silverwing
să le ardă orașul din temelii? O să mă pui să-i trimit pe Aemonși Baelon
cu o armată, să vadă dacă o pot elibera? O vrei, da, te-am auzit, ai nevoie
de ea… dar ea n-are nevoie nici de tine, nici de mine, nici de Westeros. E
moartă. Îngroap-o!
Regina n-a zburat la Lys, dar nici nu l-a iertat vreodată pe rege pentru
cuvintele rostite în ziua aceea. Tocmai se făceau de ceva vreme planuri
pentru o altă vizită regală în anul care urma, o reîntoarcere în Ținuturile
de vest, pentru prima oară după douăzeci de ani.
La scurt timp după discuția lor, regina i-a dat de știre lui Jaehaerys că
va trebui să plece singur. Ea voia să se întoarcă la Piatra Dragonului, să-
și plângă fiicele moarte.
Așa se face că, în anul 88 D.C., Jaehaerys Targaryen a zburat singur
către Casterly Rock și către celelalte castele importante din Vest. De
data asta s-a oprit chiar și pe Insula Frumoasă, fiindcă disprețuitul lord

Franklyn era la loc sigur, în mormântul său. Regele a fost plecat mult
mai multă vreme decât se plănuise la început; avea drumuri în
construcție de inspectat și s-a trezit făcând popasuri neplanificate în
orașe și castele mai mici, spre încântarea multor lorzi mărunți și
cavaleri stăpânitori de pământuri. Prințul Aemon i se alătura când
ajungea la anumite castele, iar prințul Baelon când ajungea la altele, dar
niciunul nu izbutea să-l convingă să se întoarcă în Fortăreața Roșie.
— A trecut prea mult timp de când nu mi-am mai văzut regatul și nu
mi-am mai ascultat poporul, le răspundea înălțimea Sa. Debarcaderul
Regelui o duce destul de bine în mâinile voastre și ale mamei voastre.
Când s-a săturat în sfârșit să profite de ospitalitatea oamenilor
Vestului, nu s-a întors la Debarcaderul Regelui, ci s-a dus direct în Reach,
purtat de Vermithor de la Crakehall la Old Oak, pentru a începe o a doua
vizită chiar în momentul în care o încheia pe prima. Absența reginei
fusese deja observată și regele se trezea adesea așezat la ospețe alături
de câte o fecioară zveltă sau de câte o văduvă frumoasă sau călărind
alături de ele la vânătoarea cu șoimi sau câini, dar nu-i dădea atenție
niciuneia. La Bandallon, când fiica mezină a lordului Blackbar a fost
destul de îndrăzneață ca să i se așeze pe genunchi și să încerce să-i dea
ea să mănânce un strugure, regele i-a îndepărtat mâna spunând:
— Iartă-mă, dar am o regină și nu mă încântă amantele.
Regele a fost în mișcare pe toată durata anului 89 D.C. La Highgarden,
i s-a alăturat pentru o vreme nepoata lui, prințesa Rhaenys, și a zburat
alături de el purtată de Meleys, Regina Roșie. Au vizitat împreună
Insulele Scutului, unde regele nu mai fusese niciodată. Și a ținut să
coboare pe toate cele patru insule. Erau pe Scutul Verde, în castelul
lordului Chester, când prințesa i-a vorbit regelui despre planurile ei de
căsătorie și a primit binecuvântarea lui.
— Nu puteai alege un bărbat mai bun, i-a spus.
In cele din urmă, călătoria s-a încheiat în Orașul Vechi, unde
Jaehaerys a vizitat-o pe fiica lui, septaMaegelle, a primit binecuvântarea
înaltului Septon, a mers la festinul Conclavului și a savurat turnirul
organizat în cinstea lui de lordul Hightower. Serryam Redwyne a fost
iarăși campionul.
Maesterii vorbesc despre înstrăinarea dintre rege și regină din acel
an, numind-o Marea Ruptură. Trecerea timpului și o altă neînțelegere,
la fel

35*
^corycJLJL c/turtxn de amarii, i-au dat un alt nume: Prima Ceartă.
Așa i se spune și în zilele noastre. Despre A Doua Ceartă vom vorbi la
timpul potrivit.
SeptaMaegelle a fost cea care a cârpit ruptura.
— _Eo prostie, tată, i-a spus regelui. Rhaenys se va mărita anul viitor,
iar asta ar trebuie să fie prilejul unei festivități grandioase. Va dori să
fim de față cu toții, adică și tu, și mama. Arhimaesterii îți spun
împăciuitorul, așa am auzit. E timpul să vă împăcați.
Mustrarea a avut efectul dorit. Două săptămâni mai târziu, Jaehaerys
s-a întors la Debarcaderul Regelui, iar regina Alysanne a revenit de la
Piatra Dragonului, unde se surghiunise singură. N-o să știm niciodată ce
și-au spus unul altuia, dar, pentru o bună bucată de vreme după aceea,
au fost din nou la fel de apropiați ca mai înainte.
în al nouăzecilea an de după Cucerirea lui Aegon, regele și regina au
trăit împreună unul dintre ultimele lor momente fericite, când au
celebrat nunta celei mai vârstnice nepoate a lor, prințesa Rhaenys, cu
Corlys Velaryon de Driftmark, Stăpânul Valurilor.
La treizeci și șapte de ani, Șarpele Mărilor era deja aclamat drept cel
mai mare cutreierător al apelor pe care-l cunoscuse vreodată
Westerosul, dar, cu nouă călătorii îndelungate în urma sa, trebuia să
revină acasă pentru a se însura și a-și întemeia o familie.
— Numai tu mă poți îndepărta de mare, i-a spus prințesei. M-am
întors de la capătul pământului pentru tine.
La șaisprezece ani, Rhaenys era o tânără și neînfricată frumusețe, dar
și o pereche mai mult decât potrivită pentru corăbierul ei. Își călărea
dragonul de la treisprezece ani și a insistat să vină la nuntă cu Mcleys,
Regina Roșie, magnifica femelă care îi aparținuse cândva mătușii sale
Alyssa.
— Ne putem întoarce la capătul pământului împreună, i-a făgăduit ea
lui Corlys. Dar eu voi ajunge acolo prima, pentru că voi zbura.
— A fost o zi minunată, avea să spună regina Alysanne, cu un zâmbet
trist, în tot restul vieții sale.
În anul acela, ea avea cincizeci și cinci și, din păcate, nu-i mai
rămăseseră multe zile de trăit.
Această istorisire nu și-a propus să fie o cronică a nesfârșitelor
războaie, intrigi și rivalități dintre Orașele Libere din Essos, așa că nu ne
referim decât la influența acestora asupra destinului Casei Targaryen și
al celor Șapte Regate. Iar așa ceva s-a întâmplat în anii 91 și 92 D.C., în
timpul aceea ce numim Baia de sânge myrisheană. N-o să vă obosim cu
amănunte. E de ajuns să spunem că, în Myr, două facțiuni rivale se
luptau pentru supremație. Au fost asasinate, revolte, otrăviri, siluiri,
spânzurări, torturi și lupte pe mare înainte de a câștiga una dintre cele
două. Izgoniți din oraș, învinșii au încercat să se stabilească mai întâi pe
Treptele de Piatră, numai pentru a fi alungați și de acolo când Arhontele
din Tyroshși o alianță a regilor piraților a făcut din asta o cauză comună.
În disperarea lor, myrishenii s-au îndreptat către insula Tarth, unde
debarcarea lor l-a luat prin surprindere pe Evenstar. În scurt timp, au
pus stăpânire pe partea de răsărit a insulei.
Pe vremea aceea, myrishenii erau ca niște pirați, o bandă de
haimanale nemernice. Atât regele, cât și consiliul său au fost de părere
că nu era nevoie să se străduiască prea mult ca să-i alunge din nou pe
mare. Au hotărât să conducă prințul Aemon atacul. Myrishenii aveau o
oarecare forță pe mare, așa că mai întâi trebuia să-și ducă Șarpele
Mărilor flota în sud, să-l apere pe lordul Boremund în timp ce traversa
apele către Tarth cu armia sa din Ținutul Furtunilor, pentru a li se
alătura oștenilor recrutați de Evenstar. Forțele lor unite aveau să fie mai
mult decât suficiente pentru recucerirea insulei. Iar dacă se iveau
greutăți neașteptate, Aemon îl avea pe Caraxes.
— Îi place grozav să dea foc, a spus prințul.
Lordul Corlysși flota sa au plecat din Driftmark în a noua zi a celei de
a treia luni a anului 92 D.C. Prințul Aemon i-a urmat câteva ore mai
târziu, după ce și-a luat rămas-bun de la lady Jocelynși de la fiica lor,
Rhaenys. Prințesa tocmai aflase că e grea, altminteri și-ar fi însoțit tatăl,
cu Meleys.
— În luptă? a spus prințul. De parcă ți-aș fi îngăduit vreodată așa
ceva. Ai de purtat propria ta bătălie. Lordul Corlys își dorește un fiu, sunt
sigur, iar mie mi-ar plăcea să am un nepot.
Au fost ultimele cuvinte pe care i le-a spus vreodată fiicei sale.
Caraxes a luat-o repede înaintea Șarpelui Mărilor și a flotei lui și a
coborât din văzduh pe Tarth. Lordul Cameron, care era atunci Evenstar,
se retrăsese în munții din centrul insulei sale și își făcuse tabăra într-o
vale ascunsă, de unde putea urmări mișcările myrishenilor aflați mai
jos. Prințul Aemon l-a întâlnit acolo și au făcut planuri de luptă, în vreme
ce Caraxes înfuleca vreo șase capre.
Numai că tabăra Evenstarului nu era atât de ascunsă cum credea el,
iar fumul flăcărilor dragonului a atras atenția a două iscoade myrishene,
care se furișau către culmi. Unul l-a recunoscut pe Evenstar când se
plimba prin tabără cu pași mari, în amurg, vorbind cu prințul Aemon.
Oamenii din Myr nu sunt nici corăbieri, nici oșteni de mare valoare. Ca
arme, preferă pumnalul, spada scurtă și arbaleta, mai ales cu săgeți
otrăvite. Una dintre iscoade și-a încordat arbaleta, în spatele stâncilor
după care se ascunsese. A ridicat, l-a luat drept țintă pe Evenstar, aflat
cu vreo sută de metri mai jos, și a tras. Din pricina luminii împuținate
din amurg și a distanței, n-a putut ochi cu precizie și săgeata l-a ratat pe
lordul Cameron… dar l-a lovit pe prințul Aemon, aflat alături.
Săgeata de fier i-a străpuns gâtul, ieșind prin ceafă. Prințul de Piatra
Dragonului a căzut în genunchi, cu mâinile încleștate pe săgeată, ca și
cum ar fi vrut să și-o smulgă din gât, dar puterile îl părăsiseră. Aemon
Targaryen a murit străduindu-se să vorbească, înecat cu propriul sânge.
Avea treizeci și șapte de ani.
Cum ar putea cuvintele mele să povestească despre jalea care a
cuprins atunci cele Șapte Regate, despre durerea regelui Jaehaerysși a
reginei Alysanne, despre patul în care lady Jocelyn, acum singură, a
vărsat lacrimi amare, despre prințesa Rhaenys, care a plâns, știind că
tatăl ei n-o să țină niciodată în brațe copilul purtat de ea? E mult mai
ușor să vorbesc despre mânia prințului Baelon, care, purtat de Vhagar,
s-a năpustit spre Tarth, urlându-și setea de răzbunare. Corăbiile
myrishene au ars la fel cum arseseră cu nouă ani înainte ale prințului
Morion, așa că, atunci când Evenstarulși lordul Boremund au năvălit din
munți asupra lor, cotropitorii n-au avut unde să fugă. Au fost căsăpiți cu
miile și lăsați să putrezească pe plajă și toate valurile care au măturat
țărmul au căpătat o tentă de roz.
Baelon cel Viteaz a avut rolul său în măcel, cu Sora Întunecată în
mână. Când s-a întors la Debarcaderul Regelui cu trupul neînsuflețit al
fratelui său, norodul înșiruit pe străzi i-a scandat numele și l-a ovaționat
ca pe un erou. Dar se spune că îndată ce și-a revăzut mama, s-a prăbușit
în brațele ei și a plâns.
— Am măcelărit o mie de-ai lor, a zis, dar asta n-o să-l aducă pe el
înapoi.
Iar regina i-a mângâiat părul, spunând:
 — Știu, știu.
În anii care au urmat, anotimpurile s-au perindat unul după altul. Au
fost zile toride și zile calde și zile în care dinspre mare sufla,
înviorătoare, o briză sărată; au fost câmpuri înflorite primăvara și
recolte îmbelșugate și după-amiezi aurii de toamnă; toate drumurile au
continuat să se lungească încetul cu încetul prin Ținut, peste ape
străvechi s-au arcuit poduri noi. Din câte își dădeau seama cei din jur,
regelui nimic din toate astea nu-i mai făcea nicio plăcere.
— Acum e întotdeauna iarnă, i-a spus septonului Barth într-o noapte,
după ce băuse prea mult.
De când murise Aemon, bea întotdeauna câte un pocal de mied, ba
chiar două-trei, ca să poată dormi noaptea.
În 93 D.C., Viserys, fiul de șaisprezece ani al prințului Baelon, a intrat
în Groapa Dragonului și l-a luat pe Balerion. Bătrânul dragon încetase în
sfârșit să mai crească, dar era leneș, greoi și greu de ațâțat, și s-a străduit
din răsputeri când l-a îndemnat Viserys să se înalțe în văzduh. Tânărul
prinț a zburat de trei ori în jurul orașului înainte de a coborî. Avusese
de gând să zboare până la Piatra Dragonului, i-a povestit apoi tatălui său,
dar n-a crezut că Teroarea Neagră mai are destulă putere pentru asta.
Peste mai puțin de un an, Balerion a murit. „Ultima făptură vie din
întreaga lume care a văzut Valyria în culmea gloriei sale”, a scris
septonul Barth. El însuși s-a stins patru ani mai târziu, în 98 D.C. Marele
Maester Elysar i-o luase înainte cu o jumătate de an. Lordul Redwyne
murise în 89 D.C., iar fiul său, ser Robert, la scurt timp după aceea.
Locurile le-au fost luate de alți oameni, dar Jaehaerys era atunci cu
adevărat Regele cel Bătrân și uneori intra în sala consiliului întrebându-
se: „Cine sunt oamenii ăștia? Îi cunosc?”
Înălțimea Sa l-a jelit pe prințul Aemon până la sfârșitul zilelor sale,
însă nu și-a imaginat niciodată că moartea acestui fiu al său în 92 D.C.
avea să fie aidoma cornului din legenda valyriană, aducătoare de moarte
și distrugere asupra tuturor celor care i-au auzit sunetul.
Ultimii ani ai reginei Alysanne Targaryen au fost triști și singuratici.
În tinerețea ei, Buna Regină Alysanne își iubise supușii, fie ei nobili sau
oameni de rând. Își îndrăgise curțile femeilor, îi plăcuse să asculte, să
învețe, să facă tot ce-i stătea în puteri ca să preschimbe Ținutul într-un
loc mai bun. Văzuse o mai mare parte din cele Șapte Regate decât oricare
altă regină dinaintea și de după ea, dormise în o sută de castele, pusese
la caleo sută de căsătorii. Îndrăgise muzica și dansul, îi plăcuse să
citească. Și, vai, cât de mult îi plăcuse să zboare! Silverwing o dusese în
Orașul Vechi, la Zid și într-o mie de alte locuri aflate între acestea două,
și Alysanne văzuse totul privind în jos de deasupra norilor, așa cum
puțini alții aveau s-o mai facă vreodată.
În ultimii zece ani ai vieții sale, toate aceste lucruri pe care le îndrăgea
au fost pierdute pentru ea.
— Unchiul meu Maegor era necruțător, a fost auzită spunând, dar
vârsta e cu mult mai necruțătoare.
Istovită de nașteri, de călătorii și de jale, a slăbit și a devenit plăpândă
după moartea lui Aemon. Urcatul dealurilor ajunsese pentru ea o
încercare grea, iar în 95 D.C. a alunecat și a căzut pe treptele de pe
serpentine, rupându-și șoldul. Pe urmă n-a mai mers decât cu un baston.
A început să-și piardă auzul. Muzica nu mai exista pentru ea, iar când
încerca să ia parte la adunările consiliului, alături de rege, nu mai
izbutea să înțeleagă decât jumătate din ce se vorbea. Era mult prea
șubrezită ca să mai zboare. Silverwing a purtat-o pentru ultima oară
prin văzduh în 93 D.C. Când a revenit pe pământ și a coborât din spatele
dragonului, simțindu-și dureros orice mișcare, regina a plâns.
Mai mult decât toate acestea, își îndrăgise copiii. Niciodată nu și-a
iubit vreo mamă mai mult un copil, îi spusese Marele Maester Benifer
cândva, înainte de a fi răpus de tremurături. În ultimele zile ale vieții
sale, regina Alysanne s-a gândit la cuvintele lui. „Cred că s-a înșelat”, a
scris ea, „Mama din Ceruri mi-a iubit cu siguranță copiii mai mult decât
mine. Mi-a luat atât de mulți dintre ei.”
— Nicio mamă n-ar trebui să-și ardă vreodată copiii, spusese regina
lângă rugul funerar al fiului ei Valerion, dar, dintre cei treisprezece copii
ai regelui Jaehaerys pe care i-a purtat, doar trei i-au supraviețuit.
Aegon, Gaemon și Valerion muriseră în pruncie. Tremurăturile i-o
luaseră pe Daenerys la vârsta de șase ani. O arbaletă îl ucisese pe prințul
Aemon. Alyssași Daella muriseră în paturile lor de lăuze, iar Viserra,
beată, pe stradă. SeptaMaegelle, acel suflet blând, a murit în 96 D.C., cu
brațele și picioarele preschimbate în piatră de vărsatul cenușiu, pentru
că își petrecuse ultimii ani îngrijindu-i pe cei ajunși în acea stare oribilă.
Cea mai tristă dintre toate a fost pierderea prințesei Gael, Copila
Iernii, născută în 80 D.C., când regina Alysanne avea patruzeci și patru
de ani și credea că trecuse de vârsta la care mai putea aduce pe lume
copii. O fată dulce din fire, dar plăpândă și oarecum înceată la minte,
rămăsese lângă regină încă mult timp după ce toți ceilalți copii
crescuseră și plecaseră, dar în 99 D.C. dispăruse de la Curte și, la scurt
timp după aceea, se dăduse de veste că-și pierduse viața din pricina unei
fierbințeli a verii. Adevărata poveste a ieșit la iveală abia după ce s-au
stins amândoi părinții ei. Sedusă și părăsită de un menestrel ambulant,
prințesa dăduse naștere unui fiu mort, apoi, copleșită de suferință,
intrase în Golful Apei Negre și se înecase.
Unii spun că, după această pierdere, Alysanne nu și-a mai revenit
niciodată, căci Copila Iernii îi fusese o însoțitoare loială în anii decăderii
sale. Saera era în viață, undeva în Volantis (plecase din Lys cu câțiva ani
în urmă, rău famată, dar bogată), însă ea era moartă pentru Jaehaerys,
iar scrisorile pe care i le trimitea Alysanne din când în când, pe furiș, nu
primeau răspuns niciodată. Vaegon era arhimaester în Citadelă. Un copil
rece și distant, care crescuse pentru a deveni im bărbat rece și distant.
El îi scria, așa cum se cuvine să facă un fiu. Cuvintele lui erau
respectuoase, dar lipsite de orice strop de căldură, și trecuseră ani de
când Alysanne nu-l mai văzuse la față.
Numai Baelon cel Viteaz a rămas alături de ea până la sfârșit. Prințul
Primăverii o vizita ori de câte ori putea și de fiecare dată avea pe chip
un zâmbet pentru ea, dar el era prinț de Piatra Dragonului și Mână a
Regelui, într-un necontenit du-te-vino, când stând în consiliu alături de
tatăl său, când purtând negocieri cu lorzii.
— O să fii un rege măreț, chiar mai presus decât tatăl tău, i-a spus
Alysanne când s-au văzut pentru ultima oară.
Ea nu știa. Cum ar fi putut să știe?
După moartea prințesei Gael, Debarcaderul Regelui și Fortăreața
Roșie au devenit de nesuportat pentru regină. Nu-i mai putea sluji
regelui, ca altădată, ajutându-l să-și ducă munca la bun sfârșit, iar Curtea
era plină de străini ale căror nume nu prea voiau să-i vină în minte.
Căutând liniștea, s-a dus din nou la Piatra Dragonului, locul unde
petrecuse cele mai fericite zile din viața ei alături de Jaehaerys, între
prima și a doua lor nuntă. Regele cel Bătrân i se alătura când putea.
— Cum se face că eu sunt acum Regele cel Bătrân, dar tu ai rămas
Buna Regină? a întrebat-o el o dată.
Alysanne a râs.
— Suntși eu bătrână, totuși mai tânără decât tine.
Alysanne Targaryen a murit la Piatra Dragonului, în prima zi a celei
de a șaptea luni din anul 100 D.C., la un veac bătut pe muchie după
Cucerirea lui Aegon. Avea șaizeci și patru de ani.
 MostenitoriiDragonului

O problemă de succesiune

Semințele războiului sunt adesea plantate la vreme de pace. Așa s-a

întâmplat în Westeros. Sângeroasa luptă pentru Tronul de Fier,
cunoscută sub numele de Dansul Dragonilor și purtată între anii 129 și
131 D.C., a prins rădăcini cu o jumătate de veac înainte, în timpul celei
mai îndelungate și mai liniștite domnii de care a avut vreodată parte un
urmaș al Cuceritorului, domnia lui Jaehaerys Targaryen Întâiul,
Împăciuitorul.
Regele cel Bătrân și Buna Regină Alysanne au cârmuit împreună până
la moartea ei, în anul 100 D.C. (în afara celor două răstimpuri de
înstrăinare, cunoscute drept Prima și A Doua Ceartă),și au adus pe lume
treisprezece copii. Dintre aceștia, patru – doi fii și două fiice – au ajuns
la maturitate, s-au căsătorit și au avut la rândul lor copii. Niciodată
înainte și după aceea n-au mai fost cele Șapte Regate binecuvântate (sau
blestemate, în viziunea unora) cu atât de mulți prinți Targaryen. Din
vintrele Regelui celui Bătrân și ale iubitei sale regine a izvorât o
asemenea harababură de pretenții și de pretendenți, încât mulți
maesteri sunt de părere că Dansul Dragonilor – sau o luptă similară –
era de neevitat.
Dar asta nu se putea ști în primii ani ai domniei lui Jaehaerys, pentru
că, în prinții Aemonși Baelon, Înălțimea Sa avea proverbiala
pereche„moștenitor și înlocuitor”și rareori mai fusese Ținutul
binecuvântat cu doi prinți mai destoinici. În 62 D.C., la vârsta de șapte
ani, Aemon a fost uns oficial ca prinț de Piatra Dragonului și moștenitor
al Tronului de Fier. A devenit cavaler la șaptesprezece ani, câștigător de
turnir la douăzeci și jude și maestru al legilor în consiliul tatălui său la
douăzeci și șase. Nu și-a slujit niciodată tatăl ca Mână a Regelui, dar
numai fiindcă locul era deja ocupat de septonul Barth, vechiul și cel mai
de încredere prieten al lui Jaehaerys, ca și „omul cu care îmi împart
strădaniile”. Baelon Targaryen nu era mai puțin destoinic. Prințul mai
tânăr devenise cavaler la șaisprezece ani și se însurase la optsprezece.
Deși între el și Aemon exista o neîncetată rivalitate, nimeni nu se îndoia
de dragostea care îi lega. Succesiunea părea solidă ca o stâncă.
Stânca a început să crape în 92 D.C., când Aemon, prinț de Piatra
Dragonului, a fost ucis de săgeata slobozită de o arbaletă myrisheanăși
destinată omului de lângă el. Regele și regina l-au plâns, așa cum l-a
plâns întregul ținut, dar nimeni n-a fost mai îndurerat decât prințul
Baelon, care a plecat de îndată spre Tarth, unde și-a răzbunat fratele
scufundând corăbiile myrishene. Când s-a întors la Debarcaderul
Regelui, mulțimea l-a întâmpinat ca pe un erou, aclamându-l, iar tatăl
său, regele, l-a îmbrățișat și l-a făcut prinț de Piatra Dragonului și
moștenitor al Tronului deFier. A fost o hotărâre pe placul tuturor.
Norodul îl iubea pe Baelon cel Viteaz, iar lorzii din Ținut îl considerau
succesorul firesc al fratelui său.
Însă prințul Aemon avea un copil; fiica lui, Rhaenys, născută în 74
D.C., crescuse, devenind o tânără femeie inteligentă, destoinică și
frumoasă. În 90 D.C, la vârsta de șaisprezece ani, s-a măritat cu amiralul
regelui și maestrul corăbiilor sale, Corlys din casa Velaryon, Lordul
Valurilor, numit și Șarpele Mărilor, după numele celei mai faimoase
dintre numeroasele sale corăbii. Mai mult decât atât, când a murit tatăl
ei, prințesa Rhaenys era grea. Oferindu-i Piatra Dragonului lui Baelon,
regele Jaehaerys nu o dăduse deoparte doar pe Rhaenys, ci și pe copilul
ei nenăscut, poate băiat.
Hotărârea regelui respecta un obicei bine împământenit. Aegon
Cuceritorul fusese primul conducător al celor Șapte Regate, nu sora lui
Visenya, cu doi ani mai vârstnică. Jaehaerys însuși îi urmase la tron
unchiului său uzurpator, deși, dacă s-ar fi ținut cont doar de ordinea
nașterii, sora lui, Rhaena, ar fi avut mai multe drepturi. Jaehaerys nu
alesese fără chibzuință; se știe că a discutat despre asta cu consiliul său
restrâns. A cerut fără îndoială părerea septonului Barth, așa cum făcea
pentru tot ce era foarte important, iar vederile Marelui Maester Elysar
atârnau întotdeauna greu în balanță. Amândoi au fost de acord. Baelon,
un cavaler cu experiență, de treizeci și cinci de ani, era mult mai potrivit
pentru guvernare decât prințesa Rhaenys, de optsprezece ani, sau decât
bebelușul ei nenăscut (care putea fi băiat sau nu; pe de altă parte,
prințul Baelon avea deja doi fii, Viserysși Daemon). S-a ținut cont și că
Baelon cel Viteaz era îndrăgit de norod.
Unii au fost împotrivă. Rhaenys și-a arătat nemulțumirea înaintea
tuturor.
— Îi răpești fiului meu ceea ce i se cuvine prin naștere, i-a spus ea
regelui, cu o mână pe pântecul rotunjit.
Soțul ei, Corlys Velaryon, s-a înfuriat atât de tare, încât a renunțat la
rangul său de amiral și la locul din consiliul restrâns și a dus-o pe
prințesă pe Driftmark. Lady Jocelyn din Casa Baratheon, mama lui
Rhaenys, s-a mâniat de asemenea, ca și fratele ei, Boremund, lord de
Capătul Furtunii.
Cea mai de seamă dintre nemulțumiți a fost Buna Regină Alysanne,
care își ajutase ani de-a rândul soțul să domnească asupra celor
ȘapteRegate, pentru ca acum s-o vadă pe fiica fiului ei dată deoparte,
doar fiindcă nu era bărbat.
— Un domnitor are nevoie de un cap bun și de o inimă curată, a fost
faimoasa replică dată de ea regelui. Mădularul nu e esențial. Dacă
Înălțimea Ta crede într-adevăr că mintea femeilor e prea slabă ca să
poată conduce, e clar că de-acum nu mai ai nevoie de mine.
Și astfel regina Alysanne a părăsit Debarcaderul Regelui, ca să se
îndrepte spre Piatra Dragonului, purtată de Silverwing. Ea și regele
Jaehaerys au stat despărțiți doi ani, iar acest răstimp de înstrăinare a
rămas în cronici sub numele de A doua Ceartă.
Regele cel Bătrân și Buna Regină s-au împăcat din nou în 94 D.C,
mulțumită fiicei lor Maegelle, dar nu s-au pus niciodată de acord în
privința succesiunii. Regina a murit în 100 D.C., răpusă de o boală care
i-a istovit trupul, măcinându-i carnea de pe oase, dar până atunci a
continuat să repete că nepoata sa Rhaenys și copiii ei au fost
nedreptățiți, văduviți de ceea ce li se cuvenea prin naștere. „Băiatul din
pântec”, copilul nenăscut aflat în centrul atâtor dispute, s-a dovedit a fi
fată când a venit pe lume, în 93 D.C. Mama ei a numit-o Laena. În anul
următor, Rhaenys i-a dăruit un frate, Laenor. Între timp, prințul Baelon
a fost declarat oficial moștenitor, dar casele Velaryon și Baratheon au
continuat să se agațe de convingerea că tânărul Laenor avea mai multe
drepturi la Tronul de Fier, iar câțiva susțineau drepturile surorii lui mai
mari, Laena, și pe ale mamei lor, Rhaenys.
În ultimii ani ai vieții sale, zeii i-au dat reginei Alysanne mai multe
lovituri crude, despre care am povestit mai înainte. Totuși, în aceeași
ani, Înălțimea Sa a avut parte, pe lângă necazuri, și de bucurii, iar cele
mai importante au fost nepoții ei. Au fost și nunți. În 93 D.C a luat parte
la nunta celui mai mare fiu al prințului Baelon, Viserys, cu lady Aemma
din Casa Arryn, fiica de unsprezece ani a răposatei prințese
Daella(căsătoria s-a consumat abia după ce a înflorit mireasa, doi ani
mai târziu). În 97 D.C., Buna Regină l-a văzut pe al doilea fiu al lui Baelon,
Daemon, luând-o de soție pe lady Rhea din Casa Royce, moștenitoarea
străvechiului castel Runestone din Vale.
Și marele turnir organizat la Debarcaderul Regelui în 98 D.C., pentru
sărbătorirea celui de-al cincizecilea an de domnie a regelui Jaehaerys,
aîncântat cu siguranță inima reginei, căci cei mai mulți dintre copiii ei
supraviețuitori, nepoții și strănepoții s-au întors să ia parte la ospețe și
la festivități. S-a spus, pe bună dreptate, că de la Urgia din Valyria nu mai
fuseseră văzuți atât de mulți dragoni în același loc și în același timp.
Ultima înfruntare, în care doi cavaleri din Garda Regelui, ser Ryam
Redwyne și ser ClementCrabb, au rupt treizeci de lănci înainte ca regele
Jaehaerys să-i declare pe amândoi campioni, a fost considerată cea mai
frumoasă luptă dintr-un turnir văzută vreodată în Westeros.
Însă, la două săptămâni după încheierea turnirului, septonul Barth,
vechiul prieten al regelui, a încetat din viață fără suferință, în somn,
după ce slujise cu dibăcie, ca Mână, timp de douăzeci și unu de ani.
Jaehaerys l-a ales în locul lui pe Lordul Comandant al Gărzii sale, dar ser
Ryam Redwyne nu era septonul Barth și îndemânarea sa în lupta cu
lancea i-a fost de prea puțin folos pentru a face față îndatoririlor Mâinii.
— Anumite probleme nu pot fi rezolvate lovindu-le cu un băț, a spus
Marele Maester Allarși replica a devenit celebră.
Înălțimea Sa n-a avut încotro, după un an n-a putut decât să-l
înlocuiască pe ser Ryam. Ca înlocuitor l-a ales pe fiul său Baelon și, în 99
D.C., prințul de Piatra Dragonului a devenit și Mână a Regelui. S-a
descurcat admirabil; deși nu atât de învățat ca septonul Barth, s-a
dovedit un bun cunoscător al oamenilor și s-a înconjurat de subordonați
și sfătuitori loiali. Atât lorzii, cât și oamenii de rând erau de părere că
Ținutul va fi bine cârmuit după urcarea lui Baelon Targaryen pe Tronul
de Fier.
Dar n-a fost să fie. În 101 D.C., în timp ce vâna în pădurea regelui,
prințul Baelon s-a plâns de un junghi sub coaste. Durerea s-a întețit
după întoarcerea în oraș. Pântecul i s-a umflat și s-a întărit, iar durerea
a devenit atât de puternică, încât la țintuit în pat. Runciter, noul Mare
Maester sosit de curând din Citadelă după ce Allar fusese răpus de
apoplexie, a izbutit cumva să-i domolească fierbințeala și să-i ușureze
durerea cu lapte de mac, dar starea prințului a continuat să se
înrăutățească. În a cincea zi a bolii, Baelon a murit în dormitorul său din
Turnul Mâinii, cu tatăl lui alături, ținându-l de mână. După deschiderea
leșului, Marele Maester Runciter a pus moartea pe seama unei rupturi a
viscerelor.
Toată suflarea din cele Șapte Regate l-a plâns pe Baelon cel Viteaz,
dar nimeni mai mult decât regele Jaehaerys. De data asta, când a aprins
rugul funerar al fiului său, nici măcar n-a mai avut-o, ca alinare, pe iubita
sasoție alături. Regele cel Bătrân nu mai fusese niciodată atât de singur.
Și s-a văzut din nou pus în fața unei dileme supărătoare, fiindcă
succesiunea redevenise îndoielnică. Cu amândoi moștenitorii săi
indiscutabili morți și arși de flăcările rugului, nu mai exista un succesor
evident la Tronul de Fier… dar nu se putea spune că lipseau
pretendenții.
Baelon și sora sa Alyssa avuseseră trei fii. Doi dintre aceștia, Viserysși
Daemon, erau în viață. Dacă Baelon s-ar fi urcat pe Tronul de Fier,
Viserys i-ar fi urmat fără să-i pună nimeni legitimitatea la îndoială, însă
tragica moarte a prințului moștenitor la vârsta de patruzeci și patru de
ani tulburase claritatea succesiunii. Pretențiile prințesei Rhaenys și ale
fiicei sale, LaenaVelaryon, se făceau din nou auzite… și chiar dacă
puteau fi nesocotite pentru că erau femei, în fața fiului lui Rhaenys,
Laenor, nu stătea o astfel de piedică. Laenor Velaryon era bărbat și
pretențiile sale se puteau întemeia pe faptul că descindea din fiul mai
mare al regelui Jaehaerys, pe când băieții lui Baelon erau urmașii celui
de-al doilea fiu.
 Mai mult decât atât, regele Jaehaerys mai avea un fiu supraviețuitor
Vaegon, arhimaester în Citadelă, deținător al inelului, al toiagului și al
măștii de aur galben. Rămas în cronici ca Vaegon cel fără dragon, fusese
dat uitării de aproape toată lumea din cele Șapte Regate. Deși nu avea
decât patruzeci de ani, era palid și firav, un om al cărților, iubitor al
alchimiei, al astronomiei, al matematicii și al altor arte misterioase. Nici
în copilărie nu fusese pe placul tuturor. Puțini îl considerau o alegere
potrivită ca succesor la Tronul de Fier.
Și totuși Jaehaerys s-a întors către ArhimaesterulVaegon, chemându-
și ultimul fiu la Debarcaderul Regelui. Ce s-a petrecut între ei doi
rămâne subiect de dispute. Unii spun că regele i-a oferit tronul și că
Vaegon a refuzat. Alții susțin că regele n-a făcut altceva decât să-i ceară
sfatul. După cum s-a aflat la Curte, Corlys Velaryon își masa oamenii și
corăbiile la Driftmark, să „apere drepturile” fiului său Laenor, pe când
Daemon Targaryen, un tânăr iute din fire și arțăgos, își adunase propriul
grup de săbii jurate ca să-l susțină pe fratele său Viserys. Indiferent pe
cine ar fi ales Regele cel Bătrân, ar fi izbucnit o luptă aprigă pentru
succesiune. Fără îndoială că de aceea Înălțimea Sa a adoptat cu
înflăcărare soluția propusă de ArhimaesterulVaegon.
Regele Jaehaerys a dat de veste că are de gând să convoace Marele
Consiliu, ca să discute, să dezbată și în final să ia o hotărâre în
privințasuccesiunii. Nu doar toți înalții lorzi, ci și toți cei mărunți erau
invitați să ia parte, alături de maesteri din Citadela Orașului Vechi și de
septeși septoni care să vorbească în numele credinței. Pretendenții
aveau să-și susțină cazul în fața adunării, a decretat Înălțimea Sa. El avea
să respecte hotărârea consiliului, oricare ar fi fost aceasta.
S-a stabilit că adunarea se va ține la Harrenhal, cel mai mare castel
din Ținut. Nimeni nu știa cât de mulți lorzi vor veni, deoarece un astfel
de consiliu nu se mai întrunise niciodată, dar s-a socotit că e prudent să
fie loc pentru găzduirea unui număr de cel puțin cinci sute de nobili și a
escortelor lor. Au venit peste o mie. A fost nevoie de o jumătate de an ca
să se strângă cu toții (câțiva au sosit când consiliul deja își încheiase
dezbaterile).
Nici măcar Harrenhalul nu putea adăposti atâția oameni, căci fiecare
lord era însoțit de o suită alcătuită din cavaleri, scutieri, grăjdari,
bucătari și slujitori. TymondLannister, lordul de Casterly Rock, a adus
cu el trei sute de oameni. Pentru a nu fi întrecut, lordul MatthosTyrell
de Highgarden a venit cu cinci sute.
Lorzii au sosit din toate colțurile Ținutului, de la Hotarele Dornishene
până la umbra Zidului și de la Trei Surori până la Insulele de Fier.
Evenstarul din Tarth a fost acolo, ca și lordul de Lumina Singuratică. Din
Winterfell a venit lordul Ellard Stark, din Riverrun lordul GroverTully,
din Vale Yorbert Royce, regent și protector al tinerei JeyneArryn, lady
de Eyrie. Până și dornishenii au avut reprezentanți; prințul de Dorne și-
a trimis la Harrenhal, ca observatori, fiica și douăzeci de cavaleri. Înaltul
Septon a venit din Orașul Vechi ca să binecuvânteze adunarea. Tot soiul
de negustori au venit la Harrenhal cu sutele. Cavalerii rătăcitori și
mercenarii au apărut cu speranța că vor găsi în slujba cui să-și pună
săbiile, pungașii au dat buzna în căutare de bani, iar femeile bătrâne și
fetele tinere în căutare de soți. Tâlhari și curve, spălătorese și
vivandiere, menestreli și saltimbanci au venit dinspre răsărit, apus,
miazănoapte și miazăzi. În jurul zidurilor Harrenhalului și pe marginile
lacului s-a înălțat un oraș de conuri, întinzându-se pe mai multe leghe
în toate direcțiile. Pentru o vreme, Harrenhalul a fost, ca mărime, al
patrulea oraș din Ținut, după Orașul Vechi, Debarcaderul Regelui și
Lannisport.
Lorzii adunați au luat în considerare și au cântărit, cu băgare de
seamă, nu mai puțin de paisprezece revendicări. Din Essos au venit
treipretendenți rivali, nepoți ai regelui Jaehaerys aduși pe lume de fiica
lui Saera, fiecare având un alt tată. Se spune că unul era imaginea vie a
bunicului său la vârsta tinereții. Un altul, bastard al unui triarh din
Vechiul Volantis, a sosit cu saci plini cu aur și cu un elefant pitic. Darurile
generoase oferite unora dintre lorzii mai săraci i-au fost fără îndoială de
folos. Elefantul s-a dovedit mai puțin util. (Prințesa Saera era în viață și
îi mergea bine în Volantis și nu avea decât treizeci și patru de ani;
revendicând tronul, ar fi avut cu siguranță mai multe șanse decât
oricare dintre bastarzii ei, dar a preferat să n-o facă. „Îmi am propriul
regat aici”, a spus, când a fost întrebată dacă are de gând să se întoarcă
în Westeros.) Un alt pretendent a adus un snop de pergamente care
demonstrau că descinde din Gaemon cel Glorios, cel mai măreț din lorzii
Targaryen care stăpâniseră Piatra Dragonului înainte de Cucerire,
printr-una dintre fiicele mai mici ale acestuia, măritată cu un lord
mărunt, cu șapte generații înainte. A mai fost și un soldat robust, cu
părul roșu, care pretindea că e fiul bastard al lui Maegor cel Crud. Ca
dovadă, a adus-o pe mama lui, bătrâna fiică a unui hangiu, care a spus
că fusese cândva siluită de Maegor. (Lorzii au dat crezării că o siluise,
dar nu și că o lăsase grea.)
Marele Consiliu a deliberat vreme de treisprezece zile. Cererile prea
puțin justificate înfățișate de nouă pretendenți de mai mică însemnătate
au fost cântărite și respinse (unul dintre aceștia, un cavaler rătăcitor
care s-a dat drept fiu natural al lui Jaehaerys însuși, a fost arestat și
întemnițat după ce regele l-a dat în vileag, dovedind că e
mincinos).ArhimaesterulVaegon a fost respins ca urmare a
legămintelor sale, iar prințesa Rhaenys și fiica ei din pricina sexului lor,
așa că n-au mai rămas decât doi pretendenți care să se bucure de o
susținere masivă: Viserys Targaryen, fiul cel mare al prințului Baelon, și
Laenor Velaryon, fiul prințesei Rhaenys și nepotul prințului Aemon.
Viserys era nepotul Regelui celui Bătrân, iar Laenor, strănepotul lui.
Dreptul primului născut îl favoriza pe Laenor, iar dreptul celei mai
apropiate rude, pe Viserys. Viserys fusese, totodată, și ultimul
Targaryen care zburase cu Balerion… deși, după moartea Terorii Negre
în 94 D.C., nu se mai urcase niciodată pe un alt dragon, pe când băiețelul
Laenor încă nu zburase cu tânărul său dragon, o fiară superbă, gri cu alb,
pe care o numise Seasmoke.
Pe de altă parte, Viserys își moștenea dreptul la tron prin intermediul
tatălui său, iar Laenor prin intermediul mamei sale, și cei mai mulți
lorziconsiderau că descendența pe linie bărbătească trebuie să fie mai
presus decât cea pe linie femeiască. Mai mult decât atât, Viserys era un
bărbat de douăzeci și patru de ani, iar Laenor, un băiat de șapte ani. Din
toate aceste motive, revendicarea lui Laenor era, în general, privită
drept mai puțin întemeiată decât a lui Viserys, însă mama și tatăl
băiatului erau puternici și influenți, așa că nu putea fi respinsă cu
desăvârșire.
Poate că e locul potrivit pentru adăugarea câtorva cuvinte despre
tatăl lui Laenor, Corlys din Casa Velaryon, Lordul Valurilor și stăpânul
Driftmarkului, celebru în cântece și istorisiri sub numele de Șarpele
Mărilor și cu siguranță una dintre cele mai ieșite din comun figuri ale
vremii sale. Nobilii din Casa Velaryon, de legendară obârșie valyriană,
veniseră în Westeros chiar înaintea Targaryenilor și, dacă istoriei
familiei lor i se poate da crezare, se stabiliseră în Defileu preferând mai
joasa și mai fertila insulă Driftmark (numită astfel datorită lemnului
plutitor11 adus zi de zi de valuri pe țărmurile sale), nu stâncoasa și
fumegătoarea sa vecină, Piatra Dragonului. Deși nu călăriseră niciodată
dragoni, Velaryonii rămăseseră, veacuri de-a rândul, cei mai vechi și cei
mai fideli aliați ai Targaryenilor. Elementul lor era marea, nu văzduhul.
Corăbiile Casei Velaryon purtaseră oștenii lui Aegon de cealaltă parte a
Golfului Apei Negre în timpul Cuceririi, iar apoi alcătuiseră cea mai mare
parte a flotei regale. În primul veac de domnie a Casei Targaryen, atât
de mulți Lorzi ai Valurilor făcuseră parte din consiliul restrâns ca
maeștri ai corăbiilor, încât această demnitate era considerată de toată
lumea aproape ereditară.
Chiar și în comparație cu asemenea înaintași, Corlys Velaryon era un
bărbat aparte, pe cât de inteligent, pe atât de neobosit, pe cât de
aventuros, pe atât de ambițios. Era o tradiție ca fiilor calului de mare
(blazonul Casei Velaryon) să li se trezească din fragedă tinerețe gustul
unei vieți de năier, dar niciun Velaryon dinainte sau de după el n-a mai
fost atât de nerăbdător să plece pe mare ca băiatul căruia avea să i se
spună Șarpele Mărilor. A traversat pentru prima oară Marea Îngustă la
vârsta de șase ani, când a mers la Pentos împreună cu un unchi. Pe urmă
a făcut astfel de călătorii în fiecare an. Dar nu ca pasager; se urca pe
catarge, făcea noduri, freca punțile, vâslea, călăfătuia, ridica și cobora
pânzele, stătea pe gabie,învăța să navigheze și să manevreze cârma.
Căpitanii lui spuneau că nu mai văzuseră niciodată un astfel de corăbier
înnăscut.
La șaisprezece ani, devenise el însuși căpitan, dusese un vas de
pescuit numit Regina codului de la Driftmark la Piatra Dragonului și
înapoi. În anii care au urmat, a navigat pe corăbii din ce în ce mai mari
și mai iuți și a făcut călătorii din ce în ce mai lungi și mai primejdioase.

11Driftwood în lb. engleză (n. tr.).

A înconjurat, pe mare, partea de miazăzi a Westerosului, ca să vadă
Orașul Vechi, Lannisportulși Lordsportul de pe insula Pyke. A navigat
pană la Lys, Tyrosh, Pentosși Myr. Cu Fecioara Verii a mers la Volantis
și în Insulele Verii, iar cu Lupul de Gheațăs-a îndreptat spre
miazănoapte și a ajuns la Braavos, apoi la Rondul-de-Est-la-Mare și la
Sălașul Aspru, înainte de a se întoarce, ca să străbată Marea
Tremurătoare către Lorathși Portul Ibben. Într-o călătorie de mai târziu,
el și Lupul de Gheață au navigat din nou către miazăzi, căutând o bănuită
cale de trecere prin nordul Westerosului, dar n-au dat decât de mări
înghețate și de blocuri de gheață cât munții.
Călătoriile lui celebre sunt cele făcute cu corabia pe care a conceput-
o și a construit-o singur, Șarpele Mărilor. Negustorii din Orașul Vechi și
din Arbor ajungeau adesea până la Qarth în căutare de mirodenii,
mătăsuri și alte comori, însă, cu Șarpele Mărilor,Corlys Velaryon, a fost
primul care a mers mai departe, a trecut prin Porțile de Jad și a ajuns la
Yi Ti și pe insula Leng, de unde s-a întors cu o încărcătură atât de bogată
dc mătase și mirodenii încât a dublat brusc averea Casei Velaryon. În a
doua călătorie cu Șarpele Mărilor, a ajuns chiar mai departe, până la
Asshai lângă Umbră; în a treia, s-a aventurat pe Marea Tremurătoare și
a devenit primul om din Westeros care a navigat până la cele O Mie de
Insule și a călcat pe țărmurile sumbre și reci ale regatului N’ghaiși ale
ținutului Mossovy.
Șarpele Mărilor a făcut, în total, nouă călătorii. În cea de-a noua, ser
Corlysși-a dus corabia din nou în Qarth, încărcată cu îndeajuns de mult
aur ca să cumpere alte douăzeci și să le încarce pe toate cu șofran, piper,
nucșoară, elefanți și valuri din cea mai fină mătase. Numai paisprezece
corăbii din această flotă au ajuns cu bine la Driftmark și elefanții au
murit pe mare, dar chiar și așa călătoria i-a adus un câștig atât de mare,
încât Casa Velaryon a ajuns cea mai bogată din cele Șapte Regate,
punându-i în umbră pe Hightoweriși Lannisteri, deși doar pentru puțin
timp.
Ser Corlys i-a dat acestei bogății o bună întrebuințare când bătrânul
său bunic s-a stins din viață, la vârsta de optzeci și opt de ani, iar el
adevenit Lord al Valurilor. Reședința Casei Velaryon era Castelul
Driftmark, un loc întunecos și sumbru, întotdeauna umed și adesea
inundat. Lordul Corlys a înălțat un castel nou în partea opusă a insulei.
Valul Înalt era construit din aceeași piatră deschisă la culoare ca Eyrie,
cu turnurile zvelte încununate cu acoperișuri din plăci de argint care
străfulgerau sub razele soarelui. Dimineața și seara, în timpul fluxului,
castelul era înconjurat de apă și de Driftmarkul propriu-zis nu-l lega
decât un dig. Lordul Corlys a mutat în acest castel nou străvechiul Tron
de Lemn Plutitor (un dar de la Regele Merlan, dacă e să dăm crezare
legendei).
Șarpele Mărilor a și construit corăbii. Flota regală s-a triplat în anii
când a fost el maestrul corăbiilor Regelui cel Bătrân. Chiar și după ce a
renunțat la această demnitate, a continuat să construiască ambarcațiuni
pentru negoț, cu sau fără vâsle. Sub zidurile întunecate și pătate de sare
ale castelului Driftmark, trei sate de pescari de dimensiuni modeste s-
au unit, devenind un oraș înfloritor, numit Carena, din pricina
numeroaselor șiruri de carene de corăbii aflate tot timpul mai jos de
castel. În partea cealaltă a insulei, lângă Castelul Înalt, un alt sat a
devenit Orașul Mirodeniilor, cu cheiurile de descărcare și docurile
ticsite de corăbii din Orașele Libere și de dincolo de ele. Aflată de-a
curmezișul defileului, insula Driftmark e mai aproape de Marea îngustă
decât Duskendale sau Debarcaderul Regelui, așa că Orașul Mirodeniilor
a început curând să atragă mărfuri care altminteri s-ar fi îndreptat spre
celelalte două porturi, iar Casa Velaryon a devenit tot mai bogată și mai
puternică.
Lordul Corlys era ambițios. În timpul celor nouă călătorii cu Șarpele
Mărilor s-a străduit fără încetare să meargă tot mai departe, să ajungă
unde nu mai ajunsese nimeni înaintea lui, să vadă ce se află dincolo de
marginile hărților. Deși înfăptuise multe în viață, era rareori mulțumit,
spuneau cei care îl cunoșteau îndeaproape. În Rhaenys Targaryen, fiica
și moștenitoarea celui mai mare fiu al Regelui cel Bătrân, își găsise
perechea perfectă, o femeie mai cutezătoare, mai frumoasă și mai
orgolioasă decât oricare alta din Ținut și o călăreață de dragoni. Lordul
Corlys se aștepta ca toți copiii săi să se avânte în văzduh și, într-o bună
zi, unul dintre ei să se așeze pe Tronul de Fier.
Nu e surprinzător că Șarpele Mărilor a fost dezamăgit amarnic când
prințul Aemon a murit și regele Jaehaerys a dat-o deoparte pe fiica
acestuia, Rhaenys, în favoarea unchiului ei, Baelon, Prințul Primăverii.
Însăacum se părea că se întorsese din nou roata, și nedreptatea putea fi
îndreptată. Așa că lordul Corlysși soția sa, prințesa Rhaenys, au sosit cu
mare pompă la Harrenhal, unde s-au folosit de bogăția și de influența
Casei Velaryon pentru a convinge adunarea lorzilor că fiul lor, Laenor,
ar trebui recunoscut drept moștenitor al Tronului de Fier. I-au susținut
și alți nobili, printre care s-au numărat: lordul de Capătul Furtunii,
Boremund Baratheon (unchiul lui Rhaenys și străunchiul lui Laenor),
lordul Stark de Winterfell, lordul Manderly de Portul Alb, lordul Dustin
de Barrow- town, lordul Blackwood de Raventree, lordul Bar Emmon de
Sharp Point, lordul Celtigar de Insula Cleștilor.
Dar n-au fost nicidecum destui. Deși atât lordul, cât și lady Velaryon
au fost iscusiți la vorbă și largi la pungă în încercarea lor de a-și favoriza
fiul, hotărârea Marelui Consiliu nu s-a aflat nicio clipă cu adevărat în
cumpănă. Balanța s-a înclinat impresionant de mult când lorzii adunați
l-au desemnat pe Viserys Targaryen ca moștenitor legitim al tronului.
Deși maesterii care au făcut numărătoarea n-au dezvăluit niciodată
cifrele exacte, pe urmă s-a zvonit că Marele Consiliu l-a votat pe Viserys
cu o majoritate de peste douăzeci la unu.
Regele Jaehaerys n-a luat parte la dezbateri, dar, când a aflat
verdictul, le-a mulțumit lorzilor pentru efortul lor și, simțindu-se
ușurat, i-a conferit nepotului său Viserys titlul de prinț de Piatra
Dragonului. Capătul Furtunii și Driftmark au acceptat hotărârea, deși
scrâșnind din dinți; votul fusese atât de covârșitor, încât până și tatăl și
mama lui Laenorși-au dat seama că n-au sorți de izbândă. În ochii
multora, Marele Consiliu din anul 101 D.C. a însemnat un precedent
bătut în cuie în privința succesiunii: oricare ar fi fost gradul de rudenie,
Tronul de Fier al Westerosului nu putea fi nici moștenit de o femeie, nici
de descendenții de parte bărbătească ai unei femei.
Despre ultimii ani de domnie ai regelui Jaehaerys nu sunt multe de
spus. Baelon fusese atât Mână a Regelui, cât și prinț de Piatra
Dragonului, dar, după moartea lui, Înălțimea Sa a preferat să separe
aceste demnități. Ca nouă Mână, l-a chemat pe ser Otto Hightower,
fratele mai mic al lordului Hightower din Orașul Vechi. Ser Otto și-a adus
la Curte soția și copiii și l-a slujit pe rege cu credință în anii care i-au mai
rămas acestuia de trăit. Pe măsură ce a început să-și piardă puterea și
limpezimea minții, Regele cel Bătrân a fost tot mai des țintuit la pat.
Alicent, isteața fiică decincisprezece ani a lui ser Otto, a devenit
însoțitoarea nelipsită a Înălțimii Sale; îi aducea mâncarea, îi citea, îl
ajuta să se îmbăieze și să se îmbrace. Regele cel Bătrân o confunda
adesea cu câte una dintre fetele sale, pe al cărei nume o striga; când i s-
a apropiat sfârșitul, a căpătat convingerea că e fiica lui Saera, întoarsă la
el de dincolo de Marea Îngustă.
În anul 103 D.C., regele Jaehaerys a încetat din viață în patul său, în
vreme ce Alicent îi citea din Istoria Fantastică a septonului Barth.
Înălțimea Sa avea șaizeci și nouă de ani și domnise asupra celor Șapte
Regate de la paisprezece ani, când urcase pe Tronul de Fier. Trupul i-a
fost ars în Groapa Dragonului, iar cenușa i-a fost îngropată la Piatra
Dragonului, alături de a Bunei Regine Alysanne. L-a jelit întregul
Westeros. Chiar și în Dorne, care nu se aflase sub cârmuirea sa, l-au
plâns bărbații, iar femeile și-au sfâșiat veșmintele.
Respectând dorința lui și hotărârea Înaltului Consiliu din 101 D.C.,
nepotul său Viserys i-a urmat, urcând pe Tronul de Fier ca Viserys
Targaryen Întâiul. În momentul înscăunării sale, avea douăzeci și șase
de ani. Era însurat de zece ani cu o verișoară, lady Aemma din Casa
Arryn, ea însăși nepoată a Regelui celui Bătrân și a Bunei Regine
Alysanne, prinmama sa, răposata prințesă Daella(moartă în 82 D.C.). De
când se cununase, lady Aemma pierduse mai multe sarcini și un fiu încă
în leagăn (unii maesteri erau de părere că se măritase și consumase
căsătoria prea devreme), dar dăduse totuși naștere unei fete sănătoase,
Rhaenyra(venită pe lume în 97 D.C.). Atât regele, cât și regina își iubeau
nebunește fiica, singurul lor copil în viață.
Mulți consideră domnia regelui ViserysÎntâiul o culme a puterii
Targaryenilor în Westeros. Fără nicio îndoială, existau mai mulți prinți
și lorzi care puteau pretinde că sunt din sângele dragonului decât în
orice altă epocă, dinainte sau de după. Deși au continuat să-și respecte
obiceiul tradițional de a se cununa frate cu soră, unchi cu nepoată, văr
cu verișoară ori de câte ori a fost cu putință, s-au încheiat și în afara
familiei regale căsătorii importante, ale căror vlăstare aveau să joace
roluri de seamă în războiul ce se apropia. Existau și mai mulți dragoni
decât înainte și mai multe femele depuneau ouă cu regularitate. Nu
ieșeau pui din toate, dar din destule, iar tații și mamele își făcuseră
obiceiul să pună în leagănele prinților nou-născuți ouă, respectând
tradiția începută de prințesa Rhaena cu mulți ani în urmă; copiii astfel
binecuvântați își înfiripau întotdeauna o legătură cu puii ieșiți din acele
ouă și deveneau călăreți de dragoni.
Viserys Targaryen Întâiul avea o fire generoasă și prietenoasă și era
iubit de regi și de norod deopotrivă. Domnia Regelui celui Tânăr, cum i-
au spus oamenii de rând când a urcat pe tron, a fost pașnică și prosperă.
Generozitatea Înălțimii sale era legendară, iar Fortăreața Roșie a
devenit un loc al cântecului și al splendorilor. Regele Viserysși regina
Aemma găzduiau numeroase ospețe și tumiruriși le împărțeau
favoriților lor, cu dărnicie, aur, funcții înalte și onoruri.
În centrul distracțiilor, apreciată și adorată de toată lumea, era
prințesa Rhaenyra, singurul lor copil supraviețuitor, o fetiță pe care
menestrelii de la Curte o supranumiseră „Deliciul Ținutului”. La urcarea
tatălui ei pe Tronul de Fier, Rhaenyra Targaryen nu avea decât șase ani,
dar era o copilă de o istețime rară, strălucitoare, cutezătoare și
frumoasă, frumoasă cum numai cineva din sângele dragonilor poate fi.
La șapte ani a devenit călăreață de dragoni, purtată în văzduh de o
femelă tânără, numită de ea Syrax, după o zeiță din Valyria. La opt ani,
slujea ca paharnic… dar numai pentru tatăl ei, regele. De aceea, la masă,
în timpul turnirurilor și la Curte, regele Viserys era rareori văzut fără
fiica lui alături.
Corvoada guvernării a fost lăsată pe umerii consiliului restrâns al
regelui și ai Mâinii sale. Ser Otto Hightower rămăsese în continuare
deținătorul acestei demnități, slujindu-l pe nepot așa cum îl slujise pe
bunic; un bărbat destoinic, după cum recunoștea toată lumea, deși mulți
îl găseau orgolios, grosolan și trufaș. Pe măsură ce se învechea în înalta
sa funcție, ser Otto devenea tot mai poruncitor, sau cel puțin așa se
spunea, și mulți lorzi din marea nobilime și prinți au ajuns să-i poarte
pică pentru deprinderile lui și să-l invidieze pentru că putea fi mereu în
preajma Tronului de Fier.
Dintre potrivnicii săi, cel mai important era Daemon Targaryen,
ambițiosul, năvalnicul și capriciosul frate mai mic al regelui. Pe cât de
încântător, pe atât de iute la mânie, prințul Daemon își dobândise
pintenii de cavaler la șaisprezece ani, când însuși Regele cel Bătrân i-o
dăruise pe Sora Întunecată, ca recunoaștere a curajului și a îndemânării
sale. Se însurase cu lady de Runestone în 97 D.C., în timpul domniei
Regelui celui Bătrân, dar căsătoria nu se dovedise a fi un succes. Prințul
Daemon se plictisea în Valea lui Arryn(„în Vale, bărbații se împreunează
cu oile”, scria el. „Nu li se poate găsi nicio vină. Oile sunt mai frumoase
decât femeile lor.”)și a început să-i displacă soția lui, pe care-o numea
„nemernica mea de bronz”, din pricina armurii de bronz cu rune,
purtată de lorzii din Casa Royce. După urcarea fratelui său pe tron,
Daemon a cerut să-i fie desfăcută căsătoria. Viserys i-a respins cererea,
dar i-a îngăduit să se întoarcă la Curte, unde a intrat în consiliul restrâns
ca maestru al banilor din 103 până în 104, și apoi ca jude, pentru o
jumătate de an, în 104.
Însă cârmuirea Ținutului îl plictisea pe acel prinț războinic. S-a
descurcat mult mai bine după ce Viserys l-a numit Comandant al Gărzii
Orașului. Daemon a găsit oștenii din gardă prost înarmați și îmbrăcați
în vechituri și în zdrențe. I-a dat fiecăruia câte un pumnal, o sabie scurtă
și o bâtă, i-a înveșmântat în zale negre (căpitanii au primit și platoșe)și
mantii lungi, aurii, pe care le puteau purta cu mândrie. De atunci,
bărbaților din Garda Orașului li se spune „mantii aurii”.
Prințul Daemon s-a dedicat cu înflăcărare misiunii gărzii și patrula
adesea pe străzile din Debarcaderul Regelui alături de oamenii săi. A
făcut mai multă ordine în oraș, nimeni nu se putea îndoi de asta, dar a
impus-o cu brutalitate. Îi făcea mare plăcere să taie mâinile hoților de
buzunare, să jugănească siluitorii și să cresteze nasurile tâlharilor și, în
primul său an de comandant, a ucis trei bărbați în încăierările de pe
străzi. În scurttimp, a ajuns să fie bine-cunoscut în toate locurile rău
famate din Debarcaderul Regelui. A devenit o apariție familiară în
cârciumi (unde bea fără să plătească) și speluncile cu jocuri de noroc
(de unde pleca întotdeauna cu mai mulți bani decât avusese la intrare).
Deși a încercat nenumărate târfe din lupanarele orașului și se spune că-
i făcea o deosebită plăcere să defloreze fecioare, o anumită dansatoare
lysenă a devenit curând favorita lui. Se numea Mysaria, dar rivalele și
dușmanii îi spuneau Mizeria, Viermele Alb.
 Fiindcă regele Viserys n-avea niciun fiu în viață, Daemon se considera
moștenitorul legitim al Tronului de Fier și râvnea titlul de prinț de
Piatra Dragonului, pe care Înălțimea Sa refuza să i-l dea… dar, la sfârșitul
anului 105 D.C., era cunoscut printre prieteni drept Prințul Orașului, iar
printre oamenii de rând drept lordul de Fundătura Puricilor. Deși nu și-
l dorea ca succesor, regele continua să-și iubească fratele mai mic și se
grăbea să-l ierte pentru numeroasele ofense.
Și prințesa Rhaenyra își adora unchiul, fiindcă era foarte atent cu ea.
Ori de câte ori traversa Marea îngustă purtat de dragonul său, se
întorcea cu un dar exotic pentru nepoată. Pe măsura trecerii anilor,
regele se înmuiase și se îngrășase. După moartea lui Balerion, nu-și mai
alesese niciun dragon și nici nu-l încântau turnirurile, vânătoarea sau
mânuirea săbiei, pe când prințul Daemon excela în toate aceste privințe
și părea să fie tot ce nu era fratele lui: zvelt și dur, luptător renumit,
energic, cutezător și nu puțin primejdios.
Iar acum trebuie să mă abat de la subiect ca să vorbesc despre
istorisirile pe care mă bizui, pentru că multe dintre cele ce au urmat de
aici încolo s-au petrecut în spatele ușilor închise, în intimitatea caselor
scărilor, în săli de consiliu și în dormitoare. Și probabil că niciodată nu
se va afla întregul adevăr. Avem, firește, cronicile scrise de Marele
Maester Runciterși de succesorii săi, ca și multe hrisoave de la Curte,
toate decretele și proclamațiile regelui, dar acestea spun numai o mică
parte a poveștii. Pentru a afla restul, trebuie să căutăm cuvinte scrise cu
zeci de ani mai târziu, de copiii și nepoții celor care au luat parte la
evenimentele din acele vremuri; lorzi și cavaleri care povestesc fapte la
care au fost martori înaintașii lor, amintiri ale servitorilor bătrâni
despre scandalurile din tinerețea lor, istorisite la a treia mână. Toate
acestea sunt de folos, desigur, dar între fapte și momentul când s-a scris
despre ele s-a scurs atât de mult timp, încât înpoveste s-au strecurat,
inevitabil, confuzii și contradicții. Iar amintirile sunt uneori în dezacord
între ele.
Din nefericire, același lucru se poate spune și despre două istorisiri
la prima mână ajunse până la noi. Septonul Eustace, care a slujit în
septul regal din Fortăreața Roșie în cea mai mare parte a răstimpului
despre care vorbim și a fost urcat în rândurile Celor Mai Cucernici, a
scris cea mai amănunțită istorisire a faptelor. Confident și confesor al
regelui Viserysși al reginelor sale, s-a aflat pe o poziție care i-a permis
să afle multe și mărunte despre tot ce se petrecea. Nici nu s-a sfiit să
consemneze cele mai șocante și mai obscene zvonuri și acuzații, deși, în
cea mai mare parte, Domnia regelui Viserys, Primul pe Numele Său, și
Dansul Dragonilor care a urmat, rămâne o cronică decentă și, cumva,
plictisitoare.
Pentru a echilibra însemnările lui Eustace, avem Mărturia lui
Ciupercă, întemeiată pe istorisirea verbală a nebunului Curții
(așternută pe pergament de un scrib ce și-a trecut sub tăcere numele),
care făcea din când în când giumbușlucuri pentru amuzamentul regelui
Viserys, al prințesei Rhaenyrași al ambilor Aegoni, al doilea și al treilea.
Pitic, de aproape un metru înălțime, cu un cap imens (și, jură el, cu
mădularul de o și mai impresionantă imensitate), Ciupercă era
considerat slab de minte, așa că regii, prinții și lorzii nu se osteneau să-
și ascundă secretele față de el. Pe când septonul Eustace dezvăluie
tainele din dormitoare și lupanare pe tonuri șoptite, învinuitoare,
Ciupercă o face delectându-se, iar Mărturia lui, alcătuită din povești
scurte, dar porcoase, și bârfe, pune cap la cap înjunghieri, otrăviri,
trădări, seduceri și orgii. În ce măsură poate fi crezută e o întrebare la
care un cronicar onest nu poate spera să afle răspunsul, însă merită să
subliniem că regele Baelor cel Binecuvântat a poruncit să fie arse toate
exemplarele acestei cronici. Din fericire pentru noi, câteva au scăpat de
flăcările lui.
Septonul Eustace și Ciupercă nu sunt întotdeauna de acord asupra
amănuntelor și, din când în când, istorisirile lor diferă considerabil una
de cealaltă, ca și de hrisoavele Curții și de cronicile Marelui Maester
Runciterși ale succesorilor săi. Însă poveștile lor explică multe fapte
care altminteri ar părea încâlcite, iar istorisiri mai târzii le confirmă
îndeajuns încât să sugereze că includ măcar o anumită parte a
adevărului. Rămâne pe seama fiecărui cărturar să decidă ce să creadă și
de ce anume să se îndoiască.
Într-o anumită privință, Ciupercă, septonul Eustace, Marele Maester
Runciterși toate celelalte mărturii ajunse până la noi sunt întru totul de
acord: ser Otto Hightower, Mâna Regelui, nu putea să-l sufere pe fratele
acestuia. El l-a convins pe Viserys să-l înlăture pe prințul Daemon din
funcția de maestru al banilor și apoi din cea de maestru al legilor, fapte
pe care avea să și le regrete în scurt timp. Fiind Comandant al Gărzii
Orașului, cu două mii de oameni la ordinele lui, Daemon devenea mai
puternic ca niciodată până atunci.
„Prințul Daemon nu trebuie lăsat să ajungă pe Tronul de Fier nici în
ruptul capului” i-a scris Mâna fratelui său, lordul de Orașul Vechi. „Ar fi
un al doilea Maegor cel crud sau mai rău.” Prin urmare, era dorința lui
Otto ca Rhaenyra să-i urmeze la tron tatălui său. „Mai bine Deliciul
Ținutului decât lordul de Fundătura Puricilor”, a scris el. Și alții erau de
aceeași părere. Dar în fața partizanilor săi stătea o barieră redutabilă.
Dacă se ținea cont deprecedentul creat de Marele Consiliu din 101, un
pretendent de parte bărbătească avea câștig de cauză în fața unuia de
parte femeiască. În absența unui fiu legitim, fratele regelui trecea, în
linia succesiunii, înaintea fiicei aceluiași rege, așa cum Baelon fusese
preferat în locul lui Rhaenys în 92 D.C.
Cât despre părerea regelui, toate cronicile sunt de acord că Viserys
detesta neînțelegerile. Deși nicidecum orb la defectele fratelui său,
îndrăgea amintirea băiatului aventuros și fără prejudecăți care fusese
Daemon. Spunea adesea că fiica lui îi e marea bucurie a vieții, dar un
frate rămâne un frate. S-a străduit în repetate rânduri să facă pace între
prințul Daemon și ser Otto, însă dușmănia dintre cei doi se întindea, fără
margini, în spatele zâmbetelor prefăcute pe care și le așterneau pe
chipuri la Curte. Când era strâns cu ușa în privința succesiunii, regele nu
spunea decât că regina îi va dărui cu siguranță un fiu, cât de curând. Iar
în 105 D.C. a dat de veste Curții și consiliului restrâns că regina Aemma
e din nou grea.
În același an fatidic, ser Criston Cole a fost primit în Garda Regelui,
pentru a astupa golul lăsat de moartea legendarului ser Ryam Redwyne.
Fiu al unui intendent în slujba lordului Dondarrion de Blackhaven, ser
Criston avea douăzeci și trei de ani și era un tânăr cavaler atrăgător. A
atras pentru prima oară atenția Curții când a câștigat meleul ținut la
Iazul Fecioarelor cu ocazia înscăunării regelui Viserys. În ultimele
momente ale luptei, ser Criston a azvârlit-o pe Sora Întunecată din mâna
lui Daemon cu o lovitură a buzduganului său cu lanț, încântându-l pe
Înălțimea Sa și înfuriindu-l pe prinț. Pe urmă, i-a oferit prințesei
Rhaenyra, pe atunci în vârstă de șapte ani, cununa de aur a
învingătorului și a rugat-o să-i dea în schimb ceva cu însemnele ei, pe
care să-l poată purta în timpul turnirului. În întrecerile individuale, l-a
înfrânt din nou pe prințul Daemon și i-a doborât de pe cal pe faimoșii
gemeni Cargyll, ser Arrykși ser Erryk, amândoi din Garda Regelui,
înainte de a fi învins de lordul LymondMallister.
Cu ochii săi de un verde-pal, cu părul negru-cărbune și cu farmecul
său înnăscut, Cole a devenit în scurt timp favoritul tuturor doamnelor
de la Curte… și printre care nu în cea mai mică măsură al Rhaenyrei
Targaryen însăși. Prințesa a fost atât de copleșită de farmecul bărbatului
pe care-l numea „cavalerul meu alb”, încât și-a implorat tatăl să-l
numească pe ser Criston scutul și protectorul ei personal. Înălțimea Sa
i-a făcut pe plac în privința asta, ca și în multe altele. Pe urmă, ser Criston
a purtat întotdeauna însemnele ei la turniruri și a fost nelipsit de lângă
ea la ospețe și distracții.
La scurt timp după ce a îmbrăcat ser Criston mantia albă, regele
Viserys l-a invitat pe LyonelStrong, lord de Harrenhal, să se alăture
consiliului restrâns ca maestru al legilor. Înalt, voinic și chel, lordul
Strong avea reputația unui luptător formidabil. Cei care nu-l cunoșteau
îl credeau adesea o brută, luându-i tăcerile și încetineala cu care vorbea
drept prostie. Erau departe de adevăr. În tinerețe, lordul Lyonel
studiase în Citadelă și-și dobândise șase verigi ale colanului înainte de a
decide că viața de maester nu e pentru el. Era un învățat, un cărturar,
cunoștea legile celor Șapte Regate de-a fir a păr. De trei ori însurat și de
trei ori văduv, lordul de Harrenhal și-a dus la Curte două fiice fecioare
și doi fii. Fetele au devenit cameriste ale prințesei Rhaenyra, iar fratele
lor mai mare, ser HarwinStrong, supranumit Rupe-Oase, a intrat în
rândul Mantiilor Aurii, cu rang de căpitan. Băiatul mai mic, Larys Picior-
Strâmb, li s-a alăturat confesorilor regelui.
Așa stăteau lucrurile la Debarcaderul Regelui la sfârșitul anului 105
D.C., când regina Aemma a căzut la pat în Cetățuia lui Maegorși a murit
dând naștere fiului pe care Viserys Targaryen și-l dorea de atât de mult
timp. Băiatul (numit Baelon, după tatăl regelui) nu i-a supraviețuit
mamei sale decât cu o zi, îndurerându-i pe rege și pe toți curtenii… poate
în afară de prințul Daemon, care a fost văzut într-un lupanar de pe
strada Mătăsii, făcând, alături de bunii lui prieteni de obârșie înaltă,
glume de bețiv despre „moștenitorul de o zi”. Când a aflat (legenda
spune că târfa care stătea pe genunchii lui Daemon i-a dat de veste, dar
dovezile sugerează că a fost, de fapt, unul dintre tovarășii săi de beție,
un căpitan al Mantiilor Aurii dornic să ajungă mai sus), Viserys s-a albit
la față. Înălțimea Sa s-a săturat în sfârșit de fratele lui nerecunoscător și
de ambițiile acestuia.
Doliul după soția și fiul său odată încheiat, regele s-a grăbit să rezolve
îndelung amânata problemă a succesiunii. Nesocotind precedentele
create de regele Jaehaerys în 92 și de Marele Consiliu în 101, a declarat
că fiica sa, Rhaenyra, e moștenitoarea lui legitimă și a făcut-o prințesă
de Piatra Dragonului. Pe durata unei ceremonii fastuoase din
Debarcaderul Regelui, sute de lorzi au făcut legământ de credință față
de Deliciul Ținutului și au jurat să respecte și să apere dreptul ei de
moștenitoare, în timp de Rhaenyra stătea la picioarele tatălui ei, pe
treapta de jos a Tronului de Fier.
Însă prințul Daemon nu s-a numărat printre ei. Înfuriat de hotărârea
fratelui său, a plecat din Debarcaderul Regelui, renunțând la rangul său
de comandant al Gărzii Orașului. S-a dus mai întâi la Piatra Dragonului,
luând-o pe amanta sa Mysaria cu el, pe spinarea lui Caraxes, fiara zveltă
pe care oamenii de rând o numeau Balaurul de Sânge. A rămas acolo o
jumătate de an, timp în care a lăsat-o grea pe Mysaria.
Când a aflat că amanta îi va dărui un copil, i-a oferit un ou de dragon,
mergând astfel din nou prea departe și stârnind furia fratelui său.
Regele Viserys i-a poruncit să înapoieze oul, să-și alunge târfa și să se
întoarcă la soția lui legitimă, dacă nu vrea să fie declarat trădător.
Prințul s-a supus, deși în silă, a trimis-o pe Mysaria (fără ou) înapoi, în
Lys, iar el a zburat spre castelul Runestone din Vale și către neplăcuta
companie a „nemernicei lui de bronz”. Dar Mysaria a pierdut copilul în
timpul unei furtuni de pe Marea îngustă. Când a primit vestea, prințul
Daemon n-a scos niciun cuvânt care să-i trădeze amărăciunea, dar inima
i s-a înăsprit față de rege, fratele lui. Pe urmă a început să vorbească
despre Viserys doar cu disprețși să se gândească zi și noapte la
succesiune.
 Cu toate că prințesa Rhaenyra fusese proclamată moștenitoarea
tatălui său, în Ținut, atât la Curte, cât și în afara ei, erau mulți care sperau
că Viserys ar putea zămisli un urmaș de parte bărbătească, fiindcă
Regele cel Tânăr încă nu împlinise treizeci de ani. Marele Maester
Runciter a fost primul care l-a îndemnat pe rege să se recăsătorească și
chiar i-a sugerat o pereche potrivită: lady Laena Velaryon, care
împlinise de curând doisprezece ani. O fecioară focoasă, abia înflorită,
lady Laena moștenise de la mama ei, Rhaenys, frumusețea unui
adevărat Targaryen și curajul și firea aventuroasă a tatălui ei, Șarpele
Mărilor. Laenei îi plăcea să zboare tot atât de mult cât îi plăcea lordului
Corlys să străbată mările și o alesese pentru sine pe nimeni alta decât
puternica Vhagar, rămasă, după moartea lui Balerion din 94 D.C., cea
mai bătrână și cea mai mare dintre dragonii Targaryen. Luând-o de
soție, regele ar fi reparat ruptura dintre Tronul de Fier și Driftmark, a
subliniat Runciter. Iar Laena ar fi fost, cu siguranță, o regină superbă.
Trebuie spus că Viserys Targaryen Întâiul nu era regele cu cea mai
puternică voință; întotdeauna prietenos și dornic să fie pe placul
tuturor, se bizuia în mare măsură pe sfaturile celor din jurul său și cel
mai adesea le dădea ascultare. Numai că, de această dată, Înălțimea Sa
avea propria dorință și niciun argument din lume nu-l putea face să se
răzgândească. Avea să se recăsătorească, da… dar nu cu o fată de
doisprezece ani și nu din rațiuni de stat. O altă femeie îi atrăsese
privirile. A dat de veste că vreasă se cunune cu lady Alicent din Casa
Hightower, isteața și frumoasa fiică de optsprezece ani a Mâinii sale, fata
care îi citise regelui Jaehaerys pe patul de moarte.
Hightowerii din Orașul Vechi erau o familie nobilă străveche, de o
obârșie fără cusur; nu era cu putință să considere cineva alegerea
regelui nepotrivită. Cu toate acestea, unii șopteau pe la colțuri că Mâna
țintea mai sus decât s-ar fi cuvenit, că își adusese fiica la Curte cu gândul
să se ajungă la asta. Unii mergeau chiar până la a pune la îndoială
virtutea lui Alicent, sugerând că îl primise pe rege în patul ei chiar
dinainte de moartea reginei Aemma. (Adevărul acestor clevetiri n-a fost
dovedit niciodată, deși Ciupercă le repetă în Mărturia lui și insinuează
până și că cititul nu fusese singurul serviciu făcut de lady Alicent Regelui
celui bătrân în dormitorul său.) Se zvonea că, în Vale, prințul Daemon îl
biciuise aproape până la moarte pe slujitorul care îi adusese vestea.
Când noutatea a ajuns pe Driftmark, nici Șarpele Mărilor n-a fost
mulțumit. Casa Velaryon era din nou dată deoparte, fiica lui, Laena, era
desconsiderată, așa cum fuseseră desconsiderați fiul lui, Laenor, și soția
lui, Rhaenys, primul de Marele Consiliu, iar a doua de Regele cel Bătrân,
în 92 D.C. Numai lady Laena părea să nu se sinchisească. „Nobila lady e
mult mai interesată de zbor decât de băieți”, a scris, în misiva sa către
Citadelă, maesterul de la Valul înalt.
În 106 D.C., când regele Viserys a luat-o în căsătorie pe lady
AlicentHightower, Casa Velaryon s-a remarcat prin absență. Prințesa
Rhaenyra a umplut și pocalul mamei ei vitrege la ospăț, iar regina
Alicent a sărutat-o și i-a spus „fiica mea”. Prințesa s-a numărat printre
femeile care l-au dezbrăcat pe rege și l-au dus în dormitor, la mireasa
lui. În noaptea aceea, râsul și dragostea au domnit în Fortăreața Roșie…
pe când de cealaltă parte a Golfului Apei Negre, lordul Corlys, Șarpele
Mărilor, îl primea cu brațele deschise pe fratele regelui, Daemon, la un
consiliu de război. Prințul nu mai putea să suporte nici Valea lui Arryn,
nici Runestone, nici pe soția lui.
— Sora Întunecată e făcută pentru însărcinări mai nobile decât
tăiatul oilor, se povestește că i-ar fi spus el Lordului Valurilor. Îi e sete
de sânge.
Dar prințul nu se gândea la o rebeliune; întrezărea o altă cale către
putere.
Treptele de Piatră, șirul de insule stâncoase dintre Dorneși Ținuturile
Discordiei din Essos, erau de multă vreme un cuib de proscriși,
surghiuniți,jefuitori de corăbii naufragiate și pirați. Insulele în sine nu
aveau cine știe ce valoare, dar, aflându-se acolo unde se aflau, ofereau
controlul asupra călătoriilor pe apă dinspre și către Marea Îngustă, iar
corăbiile negustorilor care treceau prin preajmă erau adesea prădate de
locuitorii lor. Totuși, vreme de veacuri, jafurile acelea nu fuseseră nimic
mai mult decât o neplăcere neînsemnată.
Însă, cu zece ani în urmă, orașele libere Lys, Myrși Tyrosh își lăsaseră
deoparte vechile dușmănii și se uniseră într-un război împotriva
Volantisului. După ce câștigaseră lupta de la Pământul de Hotar, cele trei
orașe victorioase formaseră o „alianță pe vecie”, dând naștere unei noi
puteri redutabile: Triarhia, mai bine cunoscută în Westeros ca Regatul
celor Trei Fiice (fiecare oraș liber se considera o fiică a străvechii
Valyrii), sau sub un nume mai necuviincios, Regatul celor Trei Curve
(deși „regatul" nu avea rege, ci era guvernat de un consiliu alcătuit din
treizeci și trei de magis- teri). După ce Volantisul ceruse pace și se
retrăsese din Ținuturile Discordiei, cele Trei Fiice își întorseseră
privirea către apus și atacaseră Treptele de Piatră cu oștile și flotele lor
unite sub comanda prințului-amiral myrisheanCraghasDrahar,
supranumit Sufragiul Crabilor de când priponise sute de pirați capturați
de nisipul ud, ca să fie înecați de apele fluxului.
Cucerirea și anexarea Treptelor de Piatră de către Regatul celor Trei
Fiice se bucurase la început de aprobarea lorzilor din Westeros. Ordinea
luase locul haosului și, chiar dacă Triarhia îi cerea fiecărei corăbii în
trecere prin apele sale să plătească vamă, prețul părea mic și cei care îi
scăpaseră de pirați îl meritau.
Însă lăcomia lui Craghas Sufragiul Crabilor și a aliaților săi întorsese
curând pe toată lumea împotriva lor; vama crescuse neîncetat și
ajunsese foarte repede de-a dreptul ruinătoare, așa că negustorii care
mai întâi o plătiseră cu dragă inimă au început să se strecoare pe lângă
galerele Triarhiei, așa cum ocoleau înainte vasele piraților. Oamenii se
plângeau că Draharși coamiralii lui din Lysși Tyrosh par să se ia la
întrecere, pentru a dovedi care e cel mai lacom. Cei mai detestați erau
lysenii, care nu cereau de la corăbiile în trecere doar bani, ci mai luau și
femei, fete și băieți frumoși pentru grădinile și casele plăcerilor. (Printre
cei luați astfel în sclavie s-a numărat lady Johanna Swann, nepoata de
cincisprezece ani a lordului de Stonehelm. Infamul ei unchi zgârcit a
refuzat să plătească răscumpărarea, așa că a fost vândută unei case a
plăcerilor, unde a ieșit înevidență și a devenit nu doar renumita
curtezană cunoscută ca Lebăda 12Neagră, ci și conducătoarea Lysului, în
toate privințele, dar nu și cu numele. Dar, vai!, oricât ar fi de fascinantă,
povestea ei n-are importanță pentru această cronică.)
Dintre toți lorzii din Westeros, din pricina noilor obiceiuri nimeni n-
avea mai mult de suferit decât Corlys Velaryon, Lordul Valurilor, pe care

12Swan înseamnă „lebădă” (n. tr.).

flota sa îl făcuse mai bogat și mai puternic decât oricare alt bărbat din
cele Șapte Regate. Șarpele Mărilor era hotărât să pună capăt stăpânirii
Triarhiei asupra Treptelor de Piatră și găsise în Daemon Targaryen un
aliat gata să-l ajute cu dragă inimă, dornic de aurul și de gloria pe care i
le-ar fi adus victoria în război. Departe de nunta regelui, și-au făcut
planurile pe Insula Driftmark, în castelul Valul Înalt. Lordul Velaryon
avea să comande flota, iar prințul Daemon oastea. Forțele celor Trei
Fiice erau mult mai numeroase… dar prințul avea să aducă în luptă și
flăcările dragonului său, Caraxes, Balaurul de Sânge.
Țelul acestei cronici nu este istorisirea amănunțită a războiului
personal purtat de Daemon Targaryen și Corlys Velaryon pe Treptele de
Piatră. E de ajuns să spunem că luptele au început în anul 106 D.C
Prințului Daemon nu i-a fost greu să adune o oaste de aventurieri fără
pământuri și de fiii secunzi și a câștigat multe bătălii în primii doi ani de
război. În 108 D.C, când a ajuns în sfârșit față în față cu Craghas Sufragiul
Crabilor, l-a ucis cu o lovitură dată cu o singură mână și i-a tăiat capul
cu Sora Întunecată.
Fără îndoială încântat să scape de fratele său enervant, regele Viserys
l-a ajutat, trimițându-i cu regularitate aur și, în 109 D.C., Daemon
Targaryen și oastea lui de mercenari și ucigași luaseră în stăpânire toate
insulele, în afară de două, iar flota Șarpelui Mărilor controla în totalitate
apele dintre ele. În acel scurt răstimp de triumf, prințul Daemon s-a
proclamat rege al Treptelor de Piatră și al Mării înguste, iar lordul
Corlys i-a pus pe cap o coroană… însă „regatul lor” nu se afla nicidecum
în siguranță. În anul următor, cele Trei Fiice au trimis o nouă forță
invadatoare, condusă de un amiral viclean din Tyrosh, pe nume
RacallioRyndoon, cu siguranță unul dintre cei mai bizari și pompoși
pungași rămași în cronici, iar Dorne a intrat în război de partea
Triarhiei. Luptele au reînceput.
Deși Treptele de Piatră erau scăldate în sânge și foc, regele Viserysși
Curtea lui nu s-au neliniștit.
— Să-l lăsăm pe Daemon să se joace de-a războiul, se spune că ar fi
zis Înălțimea Sa, asta îl ajută să nu dea de belea.
Viserys era un om al păcii și, în anii aceia, la Debarcaderul Regelui s-
au ținut lanț ospețele, balurile și turnirurile, în timpul cărora
saltimbancii și menestrelii vesteau nașterea fiecărui prinț Targaryen.
Regina Alicent s-a dovedit curând a fi pe atât de fertilă pe cât era de
frumoasă.În 107 D.C., i-a născut regelui un băiat sănătos, pe care l-au
numit Aegon, ca pe Cuceritor. Doi ani mai târziu, i-a dăruit regelui o fată,
Helaena; în 110 a adus pe lume un al doilea fiu, Aemond, despre care s-
a spus că era doar pe jumătate cât fratele său mai mare, dar de două ori
mai puternic.
Prințesa Rhaenyra a continuat să stea la picioarele Tronului de Fier
când tatăl său își aduna Curtea, iar Înălțimea Sa a început s-o ia și la
întrunirile consiliului restrâns. Deși mulți lorzi și cavaleri se străduiau
să-i câștige favorurile, ea nu avea ochi decât pentru ser Criston Cole,
tânărul învingător din Garda Regelui și nelipsitul ei însoțitor.
— Ser Criston o apără pe prințesă de dușmanii de ei, dar cine o apără
de ser Criston? a întrebat regina Alicent într-o zi, la Curte.
Prietenia dintre Înălțimea Sa și fiica ei vitregă avusese viață scurtă,
pentru că fiecare dintre ele voia să fie prima doamnă a Ținutului, și, cu
toate că Alicent îi dăruise regelui nu doar unul, ci doi moștenitori de
parte bărbătească, Viserys nu făcuse nimic ca să schimbe ordinea
succesiunii. Prințesa de Piatra Dragonului rămăsese moștenitoarea lui
recunoscută, căreia jumătate dintre lorzii Westerosului juraseră să-i
apere drepturile. Cei care întrebau cum rămâne cu hotărârea luată de
Marele Consiliu în anul 101 descopereau că vorbesc către urechi surde.
Dinspre partea regelui Viserys, hotărârea fusese luată; nu era ceva la
care voia să se mai gândească.
Întrebarea continua totuși să existe, iar regina Alicent nu era singura
care o punea. Dintre susținătorii reginei, cel mai zgomotos era chiar
tatăl ei, ser Otto Hightower, Mâna Regelui. Fiindcă a mers prea departe
cu insistențele, în 109 D.C. Viserys i-a luat lui ser Otto colanul și l-a
numit în locul lui pe taciturnul lord de Harrenhal, LyonelStrong.
— Mâna asta n-o să mă bată la cap, a declarat Înălțimea Sa.
Chiar și după ce ser Otto s-a întors în Orașul Vechi, „facțiunea reginei”
a continuat să existe la Curte; era un grup de lorzi puternici, prieteni cu
regina Alicentși susținători ai drepturilor fiilor ei.Împotriva lor își
aduna forțele „facțiunea prințesei”. Regele își iubea și soția, și fiica și
detesta conflictele și certurile. Se străduia zi de zi să păstreze pacea
dintre cele două femei și să le mulțumească pe amândouă cu daruri și
onoruri. Atâta timp a trăit și cârmuit el, păstrând balanța în echilibru,
petrecerile și turnirurile au continuat ca mai înainte în întregul ținut…
deși unii cu privirea mai ageră, observau mereu că dragonii unei facțiuni
scrâșneau din dinți și scuipau foc către dragonii celeilalte, ori de câte ori
ajungeau unii în apropierea altora.
În 111 D.C., la Debarcaderul Regelui s-a ținut un turnir de mare
amploare, la a cincea aniversare a căsătoriei regelui cu regina Alicent.
La ospățul de deschidere, regina a purtat o rochie verde, în timp ce
prințesa s-a îmbrăcat spectaculos în roșu și negru, culorile Casei
Targaryen. Toată lumea a observat și apoi s-a format obiceiul de a spune
„verzii” și „negrii” când se vorbea de facțiunea reginei și de a prințesei.
La turnir, negrii s-au descurcat mult mai bine, căci ser Criston Cole,
purtând culorile prințesei i-a doborât de pe cal pe susținătorii reginei,
printre care s-au numărat doi veri de-ai lui Alicentși fratele ei mai mic,
ser GwayneHightower.
Însă a fost cineva care nu s-a îmbrăcat nici în verde, nici în negru, ci
mai degrabă în auriu și argintiu. Prințul Daemon s-a întors în sfârșit la
Curte. Purtând o coroană și numindu-se pe sine însuși Regele Mării
Înguste, a apărut fără să fi dat de veste în văzduhul de deasupra
Debarcaderului Regelui și a ocolit de trei ori arena turnirului… dar, după
ce a coborât în sfârșit pe pământ, a îngenuncheat în fața fratelui său,
apoi și-a scos coroana și i-a oferit-o, ca simbol al dragostei și loialității
sale. Regele i-a înapoiat-o și l-a sărutat pe amândoi obrajii, urându-i bun
venit acasă, iarlorzii și norodul au izbucnit într-o aclamație tunătoare a
împăcării fiilorPrințului Primăverii. Printre cei care ovaționau
zgomotos a fost și Prințesa Rhaenyra, încântată că se întorsese unchiul
ei preferat, și l-a implorat să zăbovească acolo o vreme.
Asta e tot ce se știe. Cât despre ceea ce s-a petrecut pe urmă, trebuie
să ne uităm în cronicile noastre mai puțin demne de încredere. Prințul
Daemon chiar a rămas la Debarcaderul Regelui o jumătate de an, asta e
sigur. După cum ne spune Marele Maester Runciter, și-a reluat chiar și
locul în consiliul restrâns, dar nici vârsta, nici surghiunul nu-i
schimbaseră firea. A reînnodat curând legătura cu vechii săi prieteni de
chefuri din rândul MantiilorAurii și s-a întors în speluncile de pe Strada
Mătăsii, unde fusese un mușteriu atât de apreciat. Deși o trata pe Alicent
cu toată curtenia datorată unei regine, între ei doi nu se simțea nicio
urmă de căldură și se spunea că prințul dădea dovadă de o răceală
vizibilă față de copiii ei, și mai ales față de nepoții lui, a căror naștere îl
împinsese mai jos pe linia succesiunii.
Cu prințesa Rhaenyra lucrurile stăteau cu totul altfel. Daemon
petrecea ceasuri îndelungate alături de ea, o încânta cu povești despre
călătoriile și bătăliile lui. I-a dat perle, mătăsuri și cărți, și o tiară de jad,
despre care se spunea că îi aparținuse împărătesei din Leng, îi citea
poezii, o distra bătându-și joc de verzii de la Curte, de „lingăii” care se
gudurau pe lângă regina Alicentși pe lângă copiii ei. Îi lăuda frumusețea,
proclamând-o cea mai frumoasă fecioară din cele Șapte Regate. Unchiul
și nepoata au început să zboare împreună, aproape zilnic, până la Piatra
Dragonului și înapoi, punându-i pe Syraxși Caraxes să se ia la întrecere.
De aici, istorisirile ajunse până la noi se despart. Marele Maester
Runciter spune doar că frații s-au certat iarăși și prințul Daemon a
plecat de la Debarcaderul Regelui și s-a întors la Treptele de Piatră și la
Război. În privința motivului certei, păstrează tăcerea. Unii presupun că
regina Alicent a insistat pe lângă rege să-l alunge pe Daemon. Însă
septonul Eustace și Ciupercă spun o cu totul altă poveste… sau, mai
degrabă, cu totul alte două povești diferite între ele. Eustace, cel mai
puțin obscen dintre ei, scrie că prințul Daemon a sedus-o pe nepoata lui,
prințesa, și i-a luat fecioria. Când ser ArrykCargyll, din Garda Regelui, a
dat peste cei doi amanți împreună în pat și i-a adus înaintea lui Viserys,
Rhaenyra a susținut că e îndrăgostită de unchiul ei, implorându-și tatăl
să-i îngăduie să-l ia de bărbat. Însă Înălțimea Sa nici n-a vrut s-audă și i-
a reamintit Rhaenyrei că prințul Daemon are deja o soție. În furia lui, și-
a încuiat fiica în odăile ei, i-a cerut fratelui său să plece și le-a poruncit
amândurora să nu sufle niciodată vreo vorbă despre cele întâmplate.
Povestea istorisită de Ciupercă e mult mai deocheată, așa cum e, cel
mai adesea, Mărturia lui. După cum pretinde el, prințesa nu tânjea după
Daemon, ci după ser Criston Cole, care însă era un cavaler în toată
puterea cuvântului și, cu toate că se afla alături de ea zi și noapte, nici
măcar nu încercase vreodată s-o sărute sau să-și declare dragostea.
— Când se uită Ia tine, o vede pe fetița care ai fost, nu pe femeia care
ai devenit, i-a spus Daemon nepoatei sale, dar te pot învăța cum să-l faci
să te privească acum ca pe o femeie.
Și, dacă lui Ciupercă i se poate da crezare, a început s-o învețe să
sărute. Pe urmă i-a arătat cum e cel mai bine să atingi un bărbat ca să-i
dăruiești plăcere, o lecție pentru care era uneori nevoie de bufonul pitic
și de pretinsul său mădular imens. Daemon a învățat-o pe fată să se
dezbrace cu mișcări ademenitoare, i-a supt sfârcurile ca să le facă mai
mari și mai sensibile și a zburat cu ea pe dragon către stâncile pustii din
Golful Apei Negre, unde se puteau distra toată ziua dezbrăcați și
nevăzuți de nimeni și unde prințesa putea să practice arta desfătării
unui bărbat cu gura ei. Noaptea o scotea din odăile ei deghizată în paj și
o ducea pe ascuns în lupanarele de pe Strada Mătăsii, unde prințesa
putea privi bărbați și femei în timpul împreunării și putea învăța mai
bine acele „arte femeiești” de la curvele din Debarcaderul Regelui.
Ciupercă nu spune cât au durat lecțiile, însă, spre deosebire de
septonul Eustace, repetă insistent că prințesa Rhaenyra a rămas
fecioară, fiindcă a vrut să-și păstreze nevinovăția ca dar pentru
preaiubitul ei. Dar, când s-a apropiat în sfârșit de cavalerul ei alb,
folosindu-se de tot ce învățase, ser Criston a fost îngrozit și a respins-o.
Întreaga poveste a ieșit curând la lumină, în mare parte mulțumită lui
Ciupercă însuși. Regele Viserys a refuzat să creadă fie și un singur
cuvânt, până când prințul Daemon i-a spus că totul e adevărat.
— Dă-mi-o mie de nevastă, zice povestea că i-a cerut fratelui său.
Cine altcineva o s-o mai ia acum?
Regele Viserysl-a trimis în schimb în surghiun, interzicându-i, sub
pedeapsa cu moartea, să se mai întoarcă vreodată în cele Șapte Regate.
(Lordul Strong, Mâna Regelui, a spus că prințul ar fi trebuit executat fără
întârziere, pentru trădare, dar septonul Eustace i-a reamintit Înălțimii
Sale că nu există om mai blestemat decât cel care omoară sânge din
sângele lui.)
Ca urmare, privind în urmă, iată ce știm, neîndoielnic: Daemon
Targaryen s-a întors pe Treptele de Piatră și a reînceput lupta pentru
acele stânci golașe măturate de furtuni. Atât Marele Maester Runciter,
cât și ser HarroldWesterling au murit în 112 D.C., ser Criston Cole a fost
numit Lord Comandant al Gărzii Regelui, în locul lui ser Harrold, iar
arhimaesterii din Citadelă l-au trimis pe maesterulMellos în Fortăreața
Roșie, pentru alua asupra sa colanul de Mare Maester și îndatoririle
acestuia. În rest, Debarcaderul Regelui și-a recăpătat liniștea și pacea
devenite obișnuință, pentru aproape doi ani… până în 113 D.C., când
prințesa Rhaenyra a împlinit șaisprezece ani, a luat în stăpânire Piatra
Dragonului și s-a măritat.
Cu mult înainte de a avea cineva motive să se îndoiască de
nevinovăția ei, alegerea unui consort potrivit pentru Rhaenyradevenise
una dintre grijile regelui și ale consiliului său. Înalți lorzi și cavaleri
cutezători roiau în jurul ei ca fluturii în jurul unei flăcări, luându-se la
întrecere ca să-i câștige favorurile. În 112, când Rhaenyra a mers în
vizită la Trident, fiul lordului Bracken și al lordului Blackwood s-au
bătut în duel pentru ea, iar unul din fiii mai tineri ai Casei Frey a fost atât
de îndrăzneț, încât i-a cerut mâna fără ocolișuri (de atunci i-a rămas
numele Frey Pătimașul). În vest, ser JasonLannisterși fratele său
geamăn, ser Tyland, s-au luat la întrecere pentru ea, la Casterly Rock, în
timpul unei petreceri. Fiii lordului Tully de Riverrun, lordul Tyrell de
Highgarden, lordul Oakheart de Old Oakși lordul Tarly de Horn Hill i-au
făcut curte prințesei, ca și cel mai mare dintre fiii Mâinii, ser
HarwinStrong. Rupe-Oase, cum i se spunea, era moștenitorul
Harrenhalului și se spunea că este cel mai puternic bărbat din cele Șapte
Regate. Viserys a vorbit chiar și de o nuntă a Rhaenyrei cu prințul de
Dorne, ca un mod de a uni teritoriul dornishenilor cu Ținutul.
Regina Alicent își avea propriul candidat: fiul său mai mare, prințul
Aegon, fratele vitreg al Rhaenyrei. Numai că era încă un băiețel, avea cu
zece ani mai puțin decât prințesa. În plus, cei doi frați vitregi nu se
înțeleseră bine niciodată.
— Un motiv în plus ca să-i unim prin căsătorie, a argumentat regina.
Viserys n-a fost de acord.
— Băiatul e sânge din sângele lui Alicent, i-a spus el lordului Strong.
Îl vrea pe tron.
În cele din urmă, toată lumea din consiliul restrâns al regelui a căzut
de acord că vărul Rhaenyrei, Laenor Velaryon, ar fi fost cea mai bună
alegere. Cu toate că Marele Consiliu din 101 îi respinsese pretenția la
tron, băiatul rămânea nepotul prințului de sacră amintire Aemon
Targaryen și strănepotul Regelui celui Bătrân. Căsătoria ar fi unit și
întărit descendența Casei Regale, iar Tronul de Fier ar fi recâștigat
prietenia Șarpelui Mărilor și puternica lui flotă.
A apărut o singură obiecție: Laenor Velaryon împlinise nouăsprezece
ani, dar nu se arăta deloc interesat de femei. În schimb, se înconjura de
scutieri frumoși, de vârsta lui, și se spunea că le preferă compania. Însă,
cu o fluturare a mâini, Marele Maester Mellos a dat deoparte
îngrijorarea trezită de acest fapt:
— Și ce dacă? a spus. Mie nu-mi place gustul peștelui, dar, când îmi e
adus la masă, îl mănânc.
Cu asta, căsătoria a fost hotărâtă.
Numai că nici regele, nici consiliul nu ceruseră părerea prințesei, care
s-a dovedit a fi într-o foarte mare măsură fiica tatălui său, cu propriile
idei despre bărbatul cu care voia să se mărite. Rhaenyraștia multe
despre Laenorși nu dorea nicidecum să-i fie mireasă.
— Frații mei vitregi i-ar plăcea mult mai mult, i-a spus ea regelui.
(Avea grijă să vorbească despre fiii reginei Alicent numindu-i
întotdeauna frați vitregi, niciodată doar frați.)
Și, cu toate că Înălțimea Sa a căutat s-o convingă cu vorbe înțelepte,
apoi a rugat-o, apoi a țipat la ea, numind-o fiică nerecunoscătoare, nimic
n-a izbutit s-o clintească… până când n-a pus problema succesiunii. Ce
poate face un rege, același rege poate desface, a subliniat Viserys. Avea
să se mărite cu cine i se poruncise, sau fratele ei vitreg Aegon avea să fie
desemnat ca moștenitor al Coroanei, în locul ei. La asta, prințesa a cedat.
Septonul Eustace spune că a căzut la picioarele tatălui ei și l-a implorat
s-o ierte, iar Ciupercă povestește că mai întâi și-a scuipat tatăl în față,
dar amândoi sunt de acord că, în final, a acceptat să se mărite.
De aici, poveștile diferă iarăși. Septonul Eustace istorisește că, în acea
noapte, ser Criston Cole s-a furișat în dormitorul prințesei și i-a
mărturisit că o iubește. I-a spus că are o corabie care așteaptă în port și
a implorat-o să fugă cu el dincolo de Marea Îngustă. Aveau să se cunune
în Tyrosh sau în Vechiul Volantis, unde nu domnea tatăl ei și unde nu-i
păsa nimănui dacă el își încălca jurămintele de cavaler din Garda
Regelui. Mânuia sabia și buzduganul cu lanț cu atâta îndemânare, încât
avea fără îndoială să găsească un prinț neguțător care să-l ia în serviciul
său. Însă Rhaenyra l-a refuzat. I-a reamintit că ea e din sângele
dragonului și că în viață îi este hărăzit ceva mai presus decât traiul soției
unui simplu mercenar. Și, dacă ser Criston putea să-și încalce
jurămintele făcute la intrarea în Garda Regelui, de ce ar fi însemnat
legămintele cununiei mai mult pentru el?
Ciupercă spune o cu totul altă poveste. În versiunea lui, Rhaenyra s-a
dus la ser Criston, nu a venit el la ea. L-a găsit singur în Turnul Săbiei
Albe, a zăvorât ușa, apoi și-a lăsat mantia să cadă, dezvăluindu-și
goliciunea de sub ea.
— Mi-am păstrat fecioria pentru tine, i-a spus. Ia-o acum, ca dovadă
a iubirii mele. Pentru logodnicul meu înseamnă mai puțin decât nimic și
poate că, dacă o să afle că nu sunt neprihănită, n-o să mă mai vrea.
În ciuda frumuseții ei, rugămintea i-a ajuns la urechi surde, căci ser
Criston era om de onoare și își respecta legămintele. Nu s-a lăsat ispitit
nici măcar când Rhaenyra s-a folosit de artele învățate de la unchiul ei.
Umilită și furioasă, prințesa s-a înfășurat din nou în mantie și a ieșit din
turn în noapte, unde s-a întâmplat să-l întâlnească pe ser HarwinStrong,
care se întorcea după un chef în lupanarele din oraș. Rupe-Oase o dorea
de multă vreme pe prințesă și îi lipseau scrupulele lui ser Criston. El a
fost cel care s-a bucurat de nevinovăția Rhaenyrei, revărsând sângele
fecioriei ei pe sabia bărbăției lui… după cum susține Ciupercă,
pretinzând că i-a găsit împreună în pat în zorii zilei.
Orice s-ar fi întâmplat, indiferent dacă prințesa l-a umilit pe cavaler
sau el a umilit-o pe ea, începând din ziua aceea, dragostea pe care ser
Criston i-o purtase mai înainte Rhaenyrei s-a preschimbat în scârbă și
dispreț, iar bărbatul care până atunci fusese mereu însoțitorul prințesei
și apărătorul ei i-a devenit cel mai aprig dușman.
La scurtă vreme, Rhaenyra a plecat către Driftmark pe Șarpele
Mărilor, însoțită de cameristele ei (dintre care două erau fiicele Mâinii
și surorile lui ser Harwin), de bufonul Ciupercă și de noul ei apărător,
nimeni altul decât Rupe-Oase însuși. În 114 D.C., Rhaenyra Targaryen,
prințesă de Piatra Dragonului, l-a luat de bărbat pe ser LaenorVelaryon
(intrat în rândurile cavalerilor cu două săptămâni înainte de nuntă,
fiindcă prințul consort trebuia să fie neapărat cavaler). Mireasa
aveașaptesprezece ani, iar mirele douăzeci, și toată lumea a fost de
acord că sunt o pereche frumoasă. Nunta s-a celebrat vreme de șapte
zile, cu ospețe și cu un turnir, unul de o măreție cum de foarte mulți ani
nu se mai văzuse. Dintre cei care s-au întrecut în arenă au făcut parte
frații reginei Alicent, cinci frați jurați din Garda Regelui, Rupe-Oase și
favoritul mirelui, ser JoffreyLonmouth, cunoscut drept Cavalerul
Săruturilor. Când Rhaenyra i-a dat jartiera sa lui ser Harwin, proaspătul
ei soț a râs și i-a dat lui ser Joffrey una de-ale lui.
Lipsit de însemnele Rhaenyrei, Criston Cole s-a întors în schimb către
regina Alicent. Purtându-le pe ale ei, tânărul Comandant al Gărzii
Regelui și-a înfrânt toți potrivnicii, luptând sub stăpânirea unei furii
sumbre. La lăsat pe Rupe-Oase cu o claviculă ruptă și cu un cot zdrobit
(ceea ce l-a făcut pe Ciupercă să-i spună apoi Oase Rupte), însă întreaga
măsură a mâniei lui s-a revărsat asupra Cavalerului Săruturilor. Arma
preferată de Cole era buzduganul cu lanțși ploaia lui de lovituri a crăpat
coiful campionului lui ser Laenorși l-a lăsat leșinat în noroi. Scos plin de
sânge din arenă, ser Joffrey a murit șase zile mai târziu, fără să-și fi
recăpătat cunoștința între timp. Ciupercă ne povestește că ser Laenorși-
a petrecut fiecare oră din cele șase zile lângă patul rănitului și a plâns
amar când l-a revendicat Străinul.
S-a înfuriat și regele Viserys; celebrarea unui eveniment fericit
ajunsese prilej de jale și învinovățire. Dar se spune că regina Alicent nu
i-a împărtășit nemulțumirea; la scurtă vreme, l-a cerut pe ser Criston
Cole ca protector personal. Răceala dintre soția regelui și fiica lui era
ușor de observat; până și solii Orașelor Libere au vorbit despre asta în
scrisorile trimise către Pentos, Braavosși Vechiul Volantis.
Ser Laenor s-a întors apoi la Driftmark, lăsându-i pe mulți să se
întrebe dacă își consumase sau nu căsătoria. Prințesa a rămas la Curte,
înconjurată de prieteni și admiratori. Ser Criston Cole nu se număra
printre ei, trecuse cu totul în tabăra reginei, printre verzi, dar masivul și
înfricoșătorul Rupe-Oase (sau Oase Rupte, cum i-a spus Ciupercă), i-a
luat locul, devenind cel mai înfocat dintre negri, mereu alături de
Rhaenyra, la ospețe, la baluri și la vânători. Soțul ei n-avea nimic de
obiectat. Ser Laenor prefera tihna de la Valul Înalt, unde și-a găsit
curând un nou favorit în persoana unui cavaler al casei, ser QarlCorrey.
De atunci înainte, deși i s-a alăturat soției sale cu prilejul
evenimentelor importante de la Curte, unde se cuvenea să fie prezent,
ser Laenorși-a petrecut cele mai multe zile departe de prințesă.
Septonul Eustace spune că n-au împărțit patul mai mult de o duzină de
ori. Ciupercă susține același lucru, dar adaugă că adesea împărțeau
același pat și cu ser Correy; prințesa se înfierbânta la vederea celor doi
bărbați care se desfătau unul pe altul, ne povestește el, și, din când în
când, cei doi o făceau părtașă la plăcerile lor. Totuși Ciupercă se
contrazice, fiindcă altundeva, în Mărturia lui,pretinde că prințesa își lăsa
bărbatul cu iubitul lui în astfel de nopți și căuta alinare în brațele lui
HarwinStrong.
Oricare ar fi fost adevărul din spatele acestor povești, s-a dat curând
de știre că prințesa a rămas grea. Născut la sfârșitul anului 114 D.C.,
băiatul ei era mare și voinic, cu păr castaniu, ochi căprui și nas câm. (Ser
Laenor avea nas acvilin, păr alb argintiu și ochi violeți, ca dovadă a
sângelui său valyrian.) Dorința lui Laenor de a numi copilul Joffrey a fost
respinsă de tatăl lui, lordulCorlys. Băiatul a primit în schimb un nume
tradițional în Casa Velaryon: Jacaerys (prietenii și frații aveau să-i spună
Jace).
Curtea încă mai sărbătorea nașterea copilului prințesei când mama
ei vitregă, regina Alicent, a intrat și ea în chinurile facerii, dăruindu-i lui
Viserys un al treilea fiu, Daeron… care, spre deosebire de Jace, avea
părul și ochii de culori ce adevereau că prin vene îi curge sângele
dragonului.Din porunca regelui, bebelușii Jacaerys Velaryon și Daeron
Targaryen au avut aceeași doică până ce au fost înțărcați. Se zvonea că
Viserys spera să prevină orice dușmănie între cei doi băieți, crescându-
i ca frați de lapte. Dacă a fost așa, o întristătoare dezamăgire a luat locul
speranțelor sale.
Un an mai târziu, în 115 D.C., s-a petrecut o tragedie, un ghinion din
soiul care modelează soarta regatelor: „nemernica de bronz” de la
Runestone, lady Rhea Royce, a căzut de pe cal în timpul unei vânători cu
șoimi și țeasta i-a crăpat, izbită de un bolovan. A zăcut nouă zile înainte
de a se simți în sfârșit destul de bine ca să coboare din pat… numai ca să
cadă și să moară la o oră după ce se ridicase. Așa cum se cuvenea, a fost
trimis un corb la Capătul Furtunii, iar lordul Baratheon i-a încredințat
mesajul unui sol pe care o corabie l-a dus la Piatra Însângerată, unde
prințul Daemon continua să lupte, apărându-și regatul sterp de oamenii
Triarhieiși de aliații ei dornisheni. Daemon a zburat imediat către Vale.
— Ca să-mi pun soția la loc de odihnă, a spus.
Dar e mult mai probabil să fi fost mânat de speranța că poate
revendica pământurile, castelele și banii ei. În privința asta a eșuat;
Runestone a fost moștenit de nepotul fostei sale soții, iar când s-a plâns
la Eyrie, nu numai că pretențiile i-au fost respinse, ci lady Jane l-a și
avertizat că nu e bine-venit în Vale.
Pe drumul său de întoarcere către Treptele de Piatră, prințul Daemon
și-a întrerupt zborul la Driftmark, să le facă o vizită de curtoazie
Șarpelui Mărilor, aliatul care îl ajutase să cucerească insulele, și soției
sale, prințesa Rhaenys. Valul Înalt era unul dintre puținele locuri din
cele Șapte Regate unde fratele regelui se putea duce fiind sigur câ n-o să
fie izgonit. Acolo i-au căzut ochii pe fiica lordului Corlys, Laena, o
fecioară de douăzeci și doi de ani, înaltă și zveltă, și surprinzător de
frumoasă (până și Ciupercă a fost încântat de chipul fetei și a scris că
„era aproape la fel de frumoasă ca fratele ei), cu o coamă de bucle
argintii-aurii care i se revărsau până mai jos de mijloc. Laena fusese
logodită de la 12 ani cu fiul Lordului Mării din Braavos… dar tatăl murise
înainte de a se face nunta, iar fiul se dovedise a fi un pierde-vară și un
prost, irosise averea și puterea familiei înainte de a pleca spre
Driftmark. Lordul Corlys nu mai dorea să se facă nunta, dar nu găsea un
mod elegant de a ieși din încurcătură, așa că o amânase în repetate
rânduri.
Menestrelii vor să ne facă să credem că Daemon s-a îndrăgostit de
Laena. Cinicii cred că prințul a văzut în ea o cale de a-și opri căderea.
Cândva considerat moștenitorul fratelui său, se prăbușise cu mult mai
jos în șirul succesiunii și nici negrii, nici verzii n-aveau un loc pentru el…
dar puterea Casei Velaryon era destul de mare ca să sfideze ambele
facțiuni fără să se sinchisească. Sătul de Treptele de Piatră și scăpat în
sfârșit de „nemernica de bronz”, Daemon Targaryen i-a cerut lordului
Corlys mâna fiicei sale.
Logodnicul surghiunit din Braavos a continuat să fie o piedică, dar nu
pentru mult timp; Daemon i-a aruncat în față, cu cruzime, vorbe atât de
batjocoritoare, încât băiatul n-a avut de ales, a fost nevoit să-i ceară să-
și apere cuvintele cu oțel. Înarmat cu Sora Întunecată, prințul a scăpat
repede de rivalul său și, două săptămâni mai târziu, s-a însurat cu Laena
Velaryon, abandonându-și regatul mizerabil de pe Treptele de Piatră.
(Cinci alți bărbați i-au urmat, ca regi al Mării înguste, până când scurta
și sângeroasa istorie a acelui sălbatic „regat” al mercenarilor s-a încheiat
o dată pentru totdeauna.)
Prințul Daemon știa că fratele său n-o să fie încântat când o să afle că
se căsătorise. Prudenți, prințul și mireasa lui au plecat departe de
Westeros la scurt timp după nuntă, traversând Marea îngustă purtați de
dragonii lor. Unii spun că s-au dus în Valyria, sfidând blestemul ce
atârna deasupra acelei pustietăți fumegânde, în căutarea secretelor
stăpânilor de dragoni din vechiul Ținut Liber. În Mărturia lui, Ciupercă
dă asta drept fapt neîndoielnic, dar avem din abundență dovezi că
adevărul e mai puțin romantic. Prințul Daemon și lady Laena au zburat
mai întâi spre Pentos, unde au fost primiți cu fast de prințul orașului.
Pentoshii se temeau de tot mai marea putere a Triarhiei din Sud și
vedeau în prințul Daemon un aliat puternic împotriva celor Trei Fiice.
Din Pentos, cei doi au traversat Ținuturile Discordiei către Vechiul
Volantis, unde s-au bucurat de o primire la fel de călduroasă. Pe urmă
au zburat în susul fluviului Rhoyne, ca să viziteze orașele Qohorși
Norvos. Acolo, departe de necazurile din Westeros și de puterea
Triarhiei, au avut parte de primiri mai puțin entuziaste. Totuși, oriunde
au ajuns, s-au adunat mulțimi imense, ca să-i privească pe Vhagar și
Caraxes.
Călăreții dragonilor s-au reîntors în Pentos când lady Laena a aflat că
poartă un copil. Ferindu-se să mai zboare iarăși, prințul Daemon și soția
lui s-au instalat într-un conac din afara zidurilor orașului, ca oaspeți ai
unui magisterpentoshi, până când s-a născut copilul.
Între timp, în Westeros, prințesa Rhaenyra născuse un al doilea băiat,
către sfârșitul anului 115 D.C. Copilul a fost numit Lucerys(Luke, pe
scurt). Septonul Eustace ne povestește că, pe timpul nașterii, atât ser
Laenor, cât și ser Harwin au stat lângă patul Rhaenyrei. Ca și fratele lui,
Jace, Luke avea ochi căprui și păr bogat, castaniu, nu părul argintiu-aurit
al prinților Targaryen, dar era mare și viguros și regele Viserys a fost
încântat când i-a fost înfățișat la Curte.
 Sentimentele nu îi erau împărtășite de regină. După cum povestea
Ciupercă, Alicent i-a spus lui ser Laenor:
— Continuă să încerci, mai curând sau mai târziu s-ar putea să
primești și unul care să semene cu tine.
Și rivalitatea dintre verzi și negri s-a adâncit, ajungând atât de
departe, încât prințesa și regina suportau rareori să se afle una în
prezența celeilalte. De aceea, Alicent a rămas în Fortăreața Roșie, în
vreme ce prințesa își petrecea zilele pe Piatra Dragonului, însoțită de
doamnele ei de onoare, de Ciupercă și de protectorul său, ser
HarwinStrong. Despre soțul ei, ser Laenor, se spunea că o vizitează
„adesea”.
În 116 D.C., în orașul liber Pentos, lady Laena a născut două fete
gemene, primii copii legitimi ai prințului Daemon. El le-a numit Baela
(după tatăl său) și Rhaena (după mamă). Din păcate, erau mici și
bolnăvicioase, dar amândouă aveau trăsături fine, păr alb-argintiu și
ochi violeți. Când au împlinit o jumătate de an și au mai prins putere,
fetele și mama lor au plecat spre Driftmark cu o corabie, iar Daemon le-
a luat-o înainte, zburând cu amândoi dragonii. Din Valul Înalt, a trimis
un corb la fratele său, la Debarcaderul Regelui, ca să-i dea vestea nașterii
nepoatelor sale și să-l implore să-l lase să le înfățișeze la Curte, pentru
a primi binecuvântarea regală. Deși Mâna și consiliul restrâns s-au
declarat împotrivă, susținându-și părerea cu aprindere, Viserys a
încuviințat, fiindcă încă își iubea fratele care îi fusese alături în tinerețe.
— Daemon e tată acum, i-a spus Marelui Maester Mellos. Se va fi
schimbat.
Și astfel, fiii lui Baelon Targaryen s-au împăcat pentru a doua oară.
În 117, pe Piatra Dragonului, prințesa Rhaenyra a născut un al treilea
fiu. Lui ser Laenor i s-a îngăduit în sfârșit să-i dea numele prietenului
săuucis în turnir, serJoffreyLonmouth. Joffrey Velaryon era voinic,
rumen la față și sănătos, ca și frații lui, și, la fel ca ei, avea ochi căprui,
păr castaniu și trăsături pe care o parte dintre curteni le numeau
„vulgare”. Șoaptele au reînceput. Printre verzi, faptul că tatăl copiilor
Rhaenyrei nu era bărbatul ei, Laenor, ci protectorul ei, HarwinStrong,
căpătase valoare de dogmă. Ciupercă o afirmă fără dubiu în Mărturia sa,
iar Marele Maester Mellos face aluzii, pe când septonul Eustace vorbește
despre zvonuri doar ca să le dezmintă.
Indiferent dacă astfel de învinuiri erau sau nu întemeiate, nimeni nu
s-a îndoit vreodată că regele dorea în continuare să fie urmat la tron de
fiica sa, iar băieții acesteia să fie urmașii ei. Prin decret regal, fiecare
băiat Velaryon a primit un ou de dragon încă de când se afla în leagăn.
Cei care puneau la îndoială paternitatea declarată a fiilor Rhaenyrei
spuneau că din ele nu vor ieși pui niciodată, dar trei dragoni au venit
rând pe rând pe lume, dându-le vorbele de minciună. Puii au fost numiți
Vermax, Arraxși Tyraxes. Iar septonul Eustace ne povestește că
Înălțimea Sa s-a așezat pe Tronul de Fier, cu Jace pe genunchi, în fața
întregii Curți adunate, și a fost auzit spunând:
— Într-o bună zi, ăsta va fi locul tău, flăcăule.
Nașterea copiilor i-a luat prințesei tribut: greutatea adăugată
trupului ei pe timpul sarcinilor nu l-a mai părăsit în întregime niciodată
și, când și-a adus pe lume băiatul cel mai mic, devenise deja corpolentă,
cu talia groasă, cu frumusețea ei de fecioară rămasă doar o palidă
amintire, deși nu avea decât douăzeci de ani. După părerea lui Ciupercă,
asta a făcut-o să-i poarte încă și mai mult pică mamei sale vitrege, regina
Alicent, care, deși avea o dată și jumătate vârsta ei, rămăsese zveltă și
grațioasă.
Înțelepții au spus că păcatele taților devin adesea și ale fiilor; și la fel
se întâmplă cu ale mamelor. Dușmănia dintre regina Alicentși prințesa
Rhaenyra a trecut la fiii lor și cei trei băieți ai celei dintâi, prinții Aegon,
Aemondși Daeron au devenit cei mai înverșunați rivali ai nepoților lor
Velaryon, pe care-i priveau cu ranchiună, pentru că le furaseră ceea ce
considerau că li se cuvine prin naștere: însuși Tronul de Fier. Deși cei
șase băieți luau parte la aceleași ospețe, baluri și distracții, uneori se
antrenau împreună în curte sub supravegherea aceluiași maestru de
arme și învățau sub supravegherea acelorași maesteri, această
apropiere silită sporea ura unora față de ceilalți în loc să-i unească
printr-o legătură frățească.
Pe când pe mama ei vitregă, regina Alicent, nu putea s-o sufere,
Rhaenyra a început s-o îndrăgească, și încă peste măsură, pe cumnata
ei, lady Laena. Driftmark și Piatra Dragonului fiind două insule atât de
apropiate, Daemon și Laena o vizitau adesea pe prințesă, iar ea îi vizita
pe ei. Zburau de multe ori împreună pe dragonii lor, iar Syrax, femela-
dragon a prințesei, a depus de mai multe ori ouă. În 118 D.C., cu
binecuvântarea regelui Viserys, Rhaenyra a anunțat logodna celor doi
fii mai mari ai săi cu fiicele lui Daemon și ale Laenei. Jacaerys avea patru
ani și Lucerys trei, iar fetele doi. Iar în 119 D.C., când Laena a aflat că e
din nou grea, Rhaenyra a zburat la Driftmark, ca să-i fie alături în timpul
nașterii.
Așa se face că prințesa se afla lângă cumnata ei în a treia zi a
blestematului an 120 D.C., Anul Primăverii Roșii. O zi și o noapte de
chinuri ale facerii au lăsat-o pe Laena Velaryon palidă și slăbită, dar în
final a dat naștere fiului dorit de atât de multă vreme de prințul Daemon
– numai că bebelușul era răsucit și diform și a murit după o oră.
Nașterea istovitoare o sleise pe lady Laena de puteri, iar jalea a stors tot
ce-i mai rămăsese. Fierbințeala lăuzei a găsit-o neajutorată. Fiindcă, în
ciuda eforturilor tânărului maester al Driftmarkului, s-a simțit din ce în
ce mai rău, prințul Daemon a zburat la Piatra Dragonului și s-a întors cu
maesterul prințesei Rhaenyra, un bărbat mai vârstnic, cu mai multă
experiență, renumit pentru priceperea sa de vindecător. Din nefericire,
maesterulGerardys a sosit prea târziu. După trei zile de delir, lady
Laenași-a părăsit învelișul muritor. Nu avea decât douăzeci și șapte de
ani. Se spune că, în ultima oră vieții, s-a ridicat din pat, le-a împins
deoparte pe septele care se rugau pentru ea și a ieșit din încăpere, cu
gândul să ajungă la Vhagar și să mai zboare pentru o ultimă oară înainte
de moarte. Însă puterile au părăsit-o pe treptele turnului și acolo s-a
prăbușit și a murit. Prințul Daemon a dus-o înapoi, în pat. Ciupercă ne
povestește că, după aceea, prințesa Rhaenyra a stat alături de el de
veghe lângă trupul Laeneiși i-a alinat suferința.
Moartea ei a fost prima tragedie din anul 120 D.C., dar nu avea să fie
și ultima. Pentru că, în anul acela, multe dintre îndelung mocnitele
încordări și invidii care năpăstuiau cele Șapte Regate au dat în sfârșit în
clocot și mulți aveau să plângă, să fie copleșiți de mâhnire și să-și rupă
hainele… dar nimeni mai mult decât Șarpele Mărilor, lordul Corlys
Velaryon, și nobila sa soție, prințesa Rhaenys, cea care ar fi putut fi
regină.
Lordul Valurilor și soția lui încă își jeleau fiica preaiubită, când
Străinul a venit din nou, de data asta ca să le ia fiul. Ser Laenor Velaryon,
soțul prințesei Rhaenyrași presupusul tată al copiilor ei, și-a găsit
sfârșitul în timpul unui târg din Orașul Mirodeniilor, înjunghiat de
prietenul și însoțitorul său, ser QarlCorrey. Cei doi bărbați s-au cerut
zgomotos înainte de a-și scoate armele, i-au povestit negustorii din jur
lordului Velaryon, când a venit să ia trupul fiului său. Correy fugise între
timp, rănind mai mulți bărbați care încercaseră să-l prindă. Unii pretind
că la țărm îl aștepta o corabie. N-a mai fost văzut niciodată.
Împrejurările săvârșirii crimei au rămas un mister până în zilele
noastre. Marele Maester Mellos scrie doar că ser Laenor a fost ucis de
unul dintre cavalerii Casei sale, după o ceartă. Septonul Eustace ne
dezvăluie numele ucigașului și spune că motivul crimei a fost gelozia:
Laenor Velaryon se săturase de ser Qarlși se îndrăgostise de un nou
favorit, un tânăr scutier chipeș, de șaisprezece ani. Ca întotdeauna,
Ciupercă e în favoarea celei mai sinistre teorii, sugerând că prințul
Daemon l-a plătit pe QarlCorrey ca să-l scape de soțul prințesei
Rhaenyra, a găsit o corabie care să-l ia de pe insulă, apoi i-a tăiat gâtul
și l-a aruncat în mare. Correy, un cavaler al Casei, de obârșie destul de
umilă, era cunoscut pentru gusturile sale de lord și punga de țăran și îl
ispiteau rămășagurile pe sume fabuloase, fapt care dă o anumită
credibilitate versiunii bufonului. Dar nu există, și nu a existat nici atunci,
nici cea mai mică dovadă, deși Șarpele Mărilor a oferit o recompensă de
zece mii de dragoni de aur pentru oricine îl putea duce la ser QarlCorrey
sau i-l putea preda pe ucigaș, ca să-și răzbune fiul.
Dar nici acesta nu a fost sfârșitul tragediilor care aveau să marcheze
acel an cumplit. Următoarea s-a petrecut la Valul Înalt, după funeraliile
lui ser Laenor, când regele și Curtea au mers pe Driftmark, mulți călare
pe dragonii lor, pentru a fi acolo la aprinderea rugului funerar. (S-au
adunat atât de mulți dragoni, încât septonul Eustace a scris că insula
devenise o nouă Valyria.)
Cruzimea copiilor e bine-cunoscută. Prințul Aegon Targaryen avea
treisprezece ani, prințesa Helaena unsprezece, prințul Aemond zece, iar
prințul Daeronșase. Aegon și Helaena călăreau dragoni. Helaena zbura
pe Dreamfyre, femela dragon care o purtase cândva pe Rhaena,
„mireasa neagră” a lui Maegor cel Crud, iar fratele ei Aegon pe tânărul
Sunfyre, despre care se spunea că e cel mai frumos dragon văzut
vreodată pe fațapământului. Până și prințul Daeron avea un dragon, o
minunată femelă albastră pe nume Tessarion, deși încă nu o călărise.
Numai fiul mijlociu, prințul Aemond, rămăsese fără dragon, dar
Înălțimea Sa spera să îndrepte asta și spusese că, după funeralii, Curtea
ar fi putut face o vizită pe Piatra Dragonului. Sub Muntele Dragonului
puteau fi găsite o mulțime de ouă, ca și mai mulți dragoni tineri. Prințul
Aemond putea să-și aleagă unul, „dacă flăcăul e destul de curajos”.
Chiar și la zece ani, lui Aemond Targaryen nu-i lipsea curajul.
Înțepătura regelui îl ustura și se hotărâse să nu aștepte până pe Piatra
Dragonului. Ce-ar fi putut face cu un pui plăpând sau cu o idioțenie de
ou? Acolo, la Castelul Înalt, se afla un dragon demn de el: Vhagar, cel mai
bătrân, mai mare și mai înfricoșător dintre toți dragonii din lume.
Chiar și pentru un fiu al Casei Targaryen, e întotdeauna periculos să
încerce să se urce în spinarea unui dragon, și mai ales a unuia bătrân,
țâfnos și care și-a pierdut de curând călărețul. Aemondștia că tatăl și
mama lui nu i-ar fi îngăduit niciodată să se apropie de Vhagar, și cu atât
mai puțin s-o călărească. De aceea s-a asigurat că nu vor ști, părăsindu-
și patul pe furiș în zori, când ei dormeau, și s-a dus în curtea exterioară,
unde erau hrăniți și adăpostiți Vhagar și ceilalți dragoni. Prințul sperase
s-o încalece pe Vhagar fără să știe nimeni, dar, când se furișa, a răsunat
o voce de băiat:
— Nu te apropia de ea!
Era vocea celui mai mic dintre nepoții lui vitregi, Joffrey Velaryon, un
băiețel de trei ani. Joff, care se trezea întotdeauna devreme, coborâse
din pat și se strecurase afară, ca să-l vadă pe dragonul lui tânăr, Tyraxes.
Temându-se că băiatul o să dea alarma, prințul Aemond a țipat la el,
cerându-i să tacă, apoi l-a împins, trântindu-l cu spatele pe un morman
de balegă de dragon. Când Joff a început să zbiere, Aemond s-a repezit
la Vhagar și s-a cățărat în spinarea ei. Mai târziu a povestit că îi fusese
atât de frică să nu fie prins, încât uitase să se teamă că ar fi putut fi ars
de viu sau mâncat.
Spuneți-i curaj, nebunie, noroc, voința zeilor sau capriciu de dragon.
Cine poate ști ce e în mintea unei asemenea fiare? Știm un singur lucru:
Vhagar a scos un răget, s-a ridicat în picioare clătinându-se, s-a scuturat
cu putere… apoi și-a rupt lanțul dintr-o mușcătură și s-a avântat în zbor.
Iar Aemond Targaryen, băiatul prinț, a devenit călăreț de dragoni,
ocolind de două ori turnurile Valului Înalt înainte de a reveni pe pământ.
Dar, când a ajuns jos, fiii Rhaenyrei îl așteptau.
Când Aemond se înălțase în văzduh, Joffrey fugise să-și aducă frații și
amândoi veniseră la chemarea lui. Prinții Velaryon erau mai mici decât
Aemond – Jace avea șase ani, Luke cinci, iar Joffnumai trei – dar erau trei
și se înarmaseră cu săbiile de lemn cu care se antrenau. S-au năpustit
asupra lui cu furie. Aemond s-a apărat, a spart nasul lui Luke cu o
lovitură de pumn, iar lui Jace i-a smuls sabia din mână și a crăpat-o când
l-a plesnit de-a curmezișul cefei, făcându-l să cadă în genunchi. Când
băieții mai mici s-au grăbit să se îndepărteze de el, plini de sânge și de
vânătăi, i-a batjocorit, râzând și spunându-le „Strongi”. Cel puțin Jace
era destul de mare ca să priceapă insulta. S-a repezit din nou la Aemond,
dar băiatul mai mare a început să-i tragă pumni cu sălbăticie… până
când Luke, sosit în ajutorul fratelui său, și-a scos pumnalul și a crestat
fața lui Aemond, scoțându-i ochiul drept. Când au sosit în sfârșit
grăjdarii să-i despartă pe bătăuși, prințul se zvârcolea pe pământ,
urlând de durere, iar Vhagar urla la rândul ei.
Pe urmă, regele Viserys a încercat să-i împace, poruncindu-i fiecărui
băiat să-și ceară iertare de la rivalii săi din cealaltă tabără, dar astfel
deamabilități nu le-au calmat pe mamele răzbunătoare. Regina Alicent
a pretins să fie scos unul din ochii lui Lucerys Velaryon, ca plată pentru
ochiul de care îl lipsise pe Aemond. Prințesa Rhaenyra nici n-a vrut s-
audă de așa ceva și a insistat să fie întrebat prințul Aemond, cu
„severitate”, pe cine a auzit spunându-le fiilor ei „Strongi”. Să-i numești
astfel era totuna cu a spune că sunt bastarzi, fără niciun drept la tron…
și că ea însăși se face vinovată de înaltă trădare. La insistențele regelui,
prințul Aemond a mărturisit că fratele lui Aegon îi spusese că sunt
Strongi, iar prințul Aegon s-a mulțumit să zică doar:
— Toată lumeaștie. E de-ajuns să te uiți la ei.
Regele Viserys a pus în cele din urmă capăt întrebărilor, declarând că
nu vrea să mai audă nimic. N-o să fie scos niciun ochi, a decretat el… dar,
dacă cineva – „bărbat sau femeie sau copil, nobil sau om de rând sau de
sânge regesc” – o să-și mai bată vreodată joc de nepoții lui spunându-le
Strongi, o să-i fie smulsă limba cu un clește înroșit în foc. Înălțimea sa
le-a poruncit apoi soției și fiicei sale să se sărute și să-și făgăduiască una
alteia dragoste și prietenie. Dar zâmbetele lor prefăcute și vorbele goale
n-au înșelat pe nimeni, în afară de rege. Cât despre băieți, prințul
Aemond a spus mai târziu că, în ziua aceea, pierduse un ochi și câștigase
un dragon și că numea asta un târg cinstit.
Pentru a împiedica alte încăierări și pentru a pune capăt „zvonurilor
răutăcioase și calomniilor josnice”, regele Viserys a mai decretat că
regina Alicentși fiii ei se vor întoarce cu el la Curte, pe când prințesa
Rhaenyra se va obliga să rămână, cu fiii ei, pe Piatra Dragonului. De
atunci înainte, ser ErrykCargyll va fi scutul ei jurat, iar Rupe-Oase se va
întoarce la Harrenhal.
Aceste hotărâri n-au fost pe placul nimănui, scrie septonul Eustace.
Ciupercă obiectează: decretul a încântat cel puțin un om, pentru că
Piatra Dragonului și Driftmark se aflau la mică distanță una de cealaltă,
ceea ce îi oferea lui Daemon Targaryen din plin prilejul s-o consoleze pe
prințesa Rhaenyra, nepoata sa, fără știrea regelui.
Deși ViserysÎntâiul avea să mai cârmuiască țara încă nouă ani,
semințele însângerate ale Dansului Dragonilor fuseseră deja plantate,
iar 120 D.C. a fost anul în care au început să încolțească. Următorii care
și-au pierdut viața au fost cei doi Strongi mai vârstnici. LyonelStrong,
lord de Harrenhal și Mână a Regelui, l-a urmat pe ser Harwin, fiul
șimoștenitorul său, la întoarcerea acestuia în imensul și pe jumătate
ruinatul castel de pe malul lacului. La scurt timp după sosirea lor, în
turnul în care dormeau a izbucnit un incendiu și atât tatăl, cât și fiul și-
au pierdut viața, odată cu trei oameni din suita lor și cu o mână de
servitori.
Nu s-a aflat niciodată cum s-a dezlănțuit focul. Unii l-au pus pe seama
unui simplu ghinion, pe când alții șopteau că vechiul castel al lui Harren
cel Negru e blestemat și aduce numai nenorociri asupra celor care îl
stăpânesc. Mulți au bănuit că focul a fost pus înadins. Ciupercă
sugerează că în spatele incendiului s-a aflat Șarpele Mărilor, dornic să
se răzbune pe bărbatul care îi încornorase fiul. Septonul Eustace are mai
demna de crezare bănuială că prințul Daemon a scăpat astfel de un rival
care l-ar fi putut împiedica s-o cucerească pe prințesa Rhaenyra. Alții au
spus că vinovat ar fi fost Larys Picior-Strâmb; tatăl și fratele lui mai
mare fiind morți, LarysStrong a devenit lord de Harrenhal. Cea mai
tulburătoare posibilitate e cea sugerată de nimeni altul decât Marele
Maester Mellos, care se întreabă dacă nu cumva a fost vorba de o
poruncă a regelui însuși. Dacă Viserys a ajuns să accepte că zvonurile
despre tatăl copiilor Rhaenyrei sunt întemeiate, s-ar putea să fi dorit să
scape de bărbatul care îi dezonorase fiica, de teamă că acesta ar fi putut
dezvălui cumva că băieții ei sunt bastarzi. Dacă astfel au stat lucrurile,
moartea lui LyonelStrong a fost un accident nefericit, fiindcă hotărârea
acestuia de a se întoarce la Harrenhal împreună cu fiul său nu fusese
prevăzută.
Lordul Strong fusese Mâna Regelui și Viserys ajunsese să se bizuie pe
forța și pe sfaturile lui. Înălțimea Sa împlinise patruzeci și trei de ani și
devenise de-a dreptul corpolent. Nu mai avea vigoarea unui bărbat
tânăr și era chinuit de gută, de dureri de încheieturi și de spate și de o
gheară care când i se punea în piept, când dispărea, lăsându-l adesea
roșu la față și cu răsuflarea tăiată. Cârmuirea Ținutului era o sarcină
descurajatoare; regele avea nevoie de o Mână puternică și pricepută, pe
umerii căreia să-și pună o parte din poveri. Pentru scurt timp, s-a gândit
să trimită după prințesa Rhaenyra. Cine ar fi fost mai potrivit să
domnească alături de el, decât fiica pe care și-o dorea urmașă pe Tronul
de Fier? Dar asta ar fi însemnat să-i aducă pe prințesă și pe fiii ei înapoi,
la Debarcaderul Regelui, și alte conflicte cu regina și cu copiii ei ar fi fost
de neocolit. S-a gândit și la fratele lui, până când și-a adus aminte de
vremurile în care Daemon făcuse parte din consiliul restrâns. Marele
Maester Mellos i-a sugerat săaducă un om mai tânăr și a rostit mai multe
nume, dar înălțimea Sa a preferat pe cineva cunoscut și l-a rechemat la
Curte pe ser Otto Hightower, tatăl reginei, care mai ocupase același loc
atât sub domnia lui, cât și sub a Regelui cel Bătrân.
Dar abia ce sosise ser Otto în Fortăreața Roșie, pentru a redeveni
Mână, când la Curte s-a primit veste că prințesa Rhaenyra se remăritase,
luându-și-l de bărbat pe unchiul ei, Daemon Targaryen. Ea avea
douăzeci și trei de ani, iar Daemon treizeci și nouă.
Regele, Curtea și norodul au primit vestea ca pe un ultragiu. Atât soția
lui Daemon, cât și bărbatul Rhaenyrei erau morți de mai puțin de o
jumătate de an; nunta făcută atât de curând era o insultă la adresa
amintirii lor, a declarat Înălțimea Sa, cu furie. Cununia avusese loc pe
Piatra Dragonului, pe neașteptate și în secret. Septonul Eustace pretinde
că Rhaenyraștia că tatăl său n-ar fi fost niciodată de acord cu căsătoria,
așa că s-a grăbit să se mărite, ca să fie sigură că el n-o poate împiedica.
Ciupercă vorbește de un cu totul alt motiv: prințesa era din nou grea și
nu voia să nască un bastard. Și astfel, cumplitul an 120 D.C. s-a încheiat
la fel cum începuse, cu o femeie în chinurile facerii. Sarcina Rhaenyrei a
avut un sfârșit mai fericit decât a Laenei. Când anul era pe ducă, ea a
adus pe lume un fiu micuț, dar robust, un prințișor cu pielea albă, ochii
de un violet închis și părul de un argintiu palid. L-a numit Aegon. Prințul
Daemon avea în sfârșit un fiu în viață, din sângele lui… iar acel nou prinț,
spre deosebire de cei trei frați vitregi ai săi, era fără îndoială un
Targaryen.
Însă, la Debarcaderul Regelui, regina Alicent a fost cuprinsă de furie
când a aflat că bebelușul fusese numit Aegon, a luat asta drept o
desconsiderare a fiului ei Aegon… ceea ce chiar și era13, aflăm din
Mărturia lui Ciupercă.
Pe bună dreptate, anul 122 D.C. ar fi trebuit să fie un an plin de
bucurie pentru Casa Targaryen. Prințesa Rhaenyra a născut din nou, i-a
dăruit unchiului ei Aemon încă un fiu, numit Viserys, după bunicul său.
Copilul era mai mic și mai puțin robust decât fratele lui, Aegon, și decât
frații lui vitregi Velaryon, dar s-a dovedit mult mai precoce… deși,
cumvaamenințător, din oul de dragon pus în leagănul lui n-a ieșit
niciodată un pui. Verzii au luat asta drept semn de rău augur și nu s-au
sfiit s-o spună.
Ceva mai târziu, în același an, la Debarcaderul Regelui s-a celebrat o
nuntă. Respectând vechiul obicei al Casei Targaryen, regele Viserys l-a
cununat pe fiul său Aegon cu fiica sa Helaena. Mirele avea cincisprezece
ani; un băiat leneșși, cumva, ursuz, ne spune septonul Eustace, dar plin
de pofte zdravene, lacom la mâncare, iubitor de bere spumoasă și de vin
tare și gata să ciupească și să mângâie orice servitoare pe care o putea

13Deaici înainte, ca să nu fie confundați cei doi prinți, îl vom numi pe fiul reginei Alicent
Aegon cel Vârstnic și pe fiul prințesei Aegon cel Tânăr (n. a.).
atinge. Mireasa, sora lui, n-avea decât treisprezece ani. Deși mai grăsuță
și de o frumusețe mai puțin izbitoare decât cei mai mulți Targaryeni,
Helaena era o fată plăcută, fericită, și toată lumea era de părere că va fi
o mamă minunată.
Și chiar așa a fost, și încă repede. După niciun an, în 123 D.C., prințesa
de paisprezece ani a născut doi gemeni, un băiat numit Jaehaerysși o
fată numită Jaehaera. Prințul Aegon își avea acum propriii moștenitori,
au declarat, în culmea încântării, verzii de la Curte. În leagănul fiecărui
copil a fost pus câte un ou și din ambele ouă au ieșit curând pui. Însă cu
acești noi gemeni nu era totul foarte bine. Jaehaera era mică și creștea
foarte încet. Nu plângea, nu zâmbea, nu făcea nimic din ceea ce face un
bebeluș. Fratele ei, deși mai mare și mai robust, nu era perfect cum te-
ai fi așteptat să fie un prinț Targaryen, avea câte șase degete la mâna
dreaptă și la ambele picioare.
O soție cu copii nu izbutea să domolească poftele trupești ale
prințului Aegon cel Vârstnic. Dacă Ciupercă poate fi crezut, în același an
în care au venit pe lume gemenii, i s-au născut doi bastarzi: băiatul unei
fete căreia îi câștigase fecioria la un joc de cărți, pe Strada Mătăsii, și fata
uneia dintre servitoarele mamei sale. Iar în 127 D.C., prințesa Helaena
i-a născut un al doilea fiu, care a fost numit Maegorși a primit un ou de
dragon în leagăn.
Și ceilalți fii ai reginei Alicent creșteau. În ciuda ochiului său pierdut,
prințul Aemond devenise, sub îndrumarea lui ser Criston Cole, un
spadasin iscusit și periculos, dar rămăsese un copil rebel și încăpățânat,
iute la mânie și necruțător. Fratele lui mai mic, prințul Daeron, cel mai
popular dintre fiii reginei, pe cât de inteligent, pe atât de curtenitor, era
totodată și cel mai frumos. În 126 D.C., când a împlinit doisprezece ani,
Daeron a fost trimis în Orașul Vechi, să-i slujească drept paharnic și
scutier lordului Hightower.
În același an, de cealaltă parte a Golfului Apei Negre, Șarpele Mărilor
a fost cuprins pe neașteptate de o fierbințeală. Când a căzut la pat,
înconjurat de maesteri, toată lumea s-a întrebat cine ar trebui să-i fie
moștenitor, ca Lord al Valurilor și stăpân al insulei Driftmark, dacă
boala l-ar fi doborât. Cu amândoi copiii lui legitimi morți, după lege,
pământurile și titlurile i se cuveneau celui mai vârstnic nepot, Jacaerys…
dar, fiindcă Jace avea probabil să urce pe Tronul de Fier după mama lui,
prințesa Rhaenyra i-a cerut socrului său să-l numească moștenitor pe al
doilea fiu al ei, Lucerys. Lordul Corlys avea și vreo șase nepoți, iar cel
mai vârstnic dintre ei, ser Vaemond Velaryon, a protestat, spunând că
moștenirea trebuie, de drept, să fie a lui, pentru că fiii Rhaenyrei sunt
bastarzi, copii ai lui HarwinStrong. Prințesa n-a stat pe gânduri, a
răspuns imediat provocării. L-a trimis pe prințul Daemon să pună mâna
pe ser Vaemond, a poruncit să i se taie capul, iar cu leșul a hrănit-o pe
Syrax, femela ei dragon.
Dar cu asta nu s-a terminat. Vărul mai tânăr al lui ser Vaemond s-a
dus, împreună cu soția și copiii lui, la Debarcaderul Regelui, să ceară să
li se facă dreptate și au venit cu plângerea lor în fața regelui și a reginei.
Regele Viserys se îngrășase foarte tare, era mereu foarte roșu la față și
abia mai avea putere să urce treptele Tronului de Fier. I-a ascultat într-
o tăcere de piatră, apoi a ordonat să li se smulgă tuturor limbile.
— Ați fost preveniți, le-a spus, în timp ce erau târâți afară. Nu vreau
să mai aud niciodată minciunile astea.
Când cobora de pe tron, Înălțimea Sa s-a împiedicat, a întins mâna ca
să se sprijine și și-a tăiat palma stângă până la os într-o lamă zimțată,
ieșită în afara tronului. Deși Marele Maester Mellos i-a spălat tăietura, a
uns-o cu vin și a bandajat mâna cu fâșii de in îmbibate cu uleiuri
vindecătoare, regele a fost curând cuprins de fierbințeală și mulți s-au
temut că ar putea să moară. Numai sosirea prințesei Rhaenyra de la
Piatra Dragonului a schimbat mersul lucrurilor, pentru că a venit cu
vindecătorul ei, maesterulGerardys, care s-a grăbit să treacă la fapte,
tăindu-i Înălțimii Sale două degete ca să-i salveze viața.
Deși mult slăbit de această grea încercare, regele Viserys a reînceput
curând să cârmuiască Ținutul. Pentru a-i sărbători însănătoșirea, în
prima zi a anului 127 D.C. a avut loc un mare ospăț. Prințesei și reginei
li s-a poruncit să ia parte, cu toți copiii lor. Ca demonstrație a prieteniei,
fiecare femeie a purtat culorile celeilalte și s-au rostit multe declarații
dedragoste, spre marea încântare a regelui. Prințul Daemon a ridicat
pocalul în cinstea lui ser Otto Hightowerși i-a mulțumit pentru
loialitatea cu care slujește ca Mână a Regelui. La rândul său, ser Otto a
vorbit despre curajul prințului, în vreme ce copiii lui Alicentși ai
Rhaenyrei s-au salutat sărutându-se și au rupt pâinea împreună la masă.
Sau cel puțin așa stă scris în cronicile Curții.
Totuși, Ciupercă ne povestește că seara, târziu, după ce Viserys se
retrăsese (pentru că Înălțimea Sa încă obosea repede), Aemond cel
Chior a ținut un toast în cinstea nepoților săi Velaryon, vorbind cu
admirație prefăcută despre părul lor castaniu, ochii lor căprui și…
puterea lor.
— N-am mai cunoscut niciodată pe cineva atât de puternic 14 ca dragii
mei nepoți, a încheiat el. Să ne golim așadar pocalele în cinstea acestor
trei băieți puternici.
Ceva mai târziu, istorisește bufonul, Aegon cel vârstnic s-a simțit
ofensat când Jacaerys a invitat-o la dans pe soția lui, Helaena. A urmat
un schimb de cuvinte furioase și s-ar fi ajuns la lovituri dacă n-ar fi
intervenit Garda Regelui. Nu știm dacă regele Viserys a aflat vreodată
cele întâmplate, dar prințesa Rhaenyrași fiii ei au plecat înapoi, la Piatra
Dragonului, chiar în dimineața următoare.
După pierderea degetelor, Viserys nu s-a mai așezat niciodată pe
Tronul de Fier. A ocolit sala tronului, preferând să-și adune Curtea în
salonul său, iar mai târziu în dormitor, unde era înconjurat de maesteri,
septoniși de credinciosul său bufon Ciupercă, singurul care mai izbutea
să-l facă să râdă (spune Ciupercă).
Moartea a vizitat din nou Curtea în scurt timp, când Marele Maester
Mellos s-a prăbușit într-o noapte, în vreme ce urca pe treptele în
serpentină. În consiliu, vocea lui fusese întotdeauna moderată,
îndemnând la calm și la compromisuri ori de câte ori apăreau
neînțelegeri între negri și verzi. Dar, spre nefericirea regelui, moartea
omului pe care-lnumea „prietenul meu de nădejde” a stârnit o nouă
dispută între cele două facțiuni.
Prințesa Rhaenyra îl voia pe maesterulGerardys, aflat de mult în
slujba ei la Piatra Dragonului, înălțat la rangul pe care-l avusese Mellos;
numai priceperea lui de vindecător izbutise să salveze viața regelui
când se tăiase la mână pe tron, a pretins ea. Însă regina Alicent a
subliniat cu insistență că prințesa și maesterul ei îl mutilaseră pe rege

14Strong, în lb. Engleză (n. tr.).

fără să fi fost necesar. A cerut în schimb numirea unui oarecare
maesterAlfador, în acel moment în slujbă la Hightower. Asaltat din
ambele părți, Viserys nu l-a vrut pe niciunul și le-a reamintit prințesei și
reginei că alegerea nu o face el. Marele Maester e ales de Citadela din
Orașul Vechi, nu de Coroană. La timpul cuvenit, Conclavul i-a acordat
colanul acelei demnități arhimaesteruluiOrwyle, unul dintre membrii
săi.
După sosirea noului Mare Maester la Curte, regele a părut să-și
recapete ceva din vechea vigoare. Septonul Eustace ne spune că a fost
urmarea rugăciunilor, dar aproape toată lumea credea că poțiunile și
tincturile lui Orwyle dădeau rezultate mai bune decât lipitorile pe care
le prefera Mellos. Dar astfel de refaceri s-au dovedit de scurtă durată și
guta, durerile în piept și răsuflarea tăiată au continuat să-l supere pe
rege. În ultimii ani ai domniei sale, pe măsură ce și-a pierdut sănătatea,
a lăsat în tot mai mare măsură cârmuirea Ținutului pe seama consiliului
său restrâns. De aceea e necesar să ne îndreptăm atenția către membrii
acestuia în ajunul importantelor evenimente din 129 D.C., pentru că au
avut un rol de seamă în tot ce a urmat.
Ca Mână a Regelui a rămas ser Otto Hightower, tatăl reginei și unchiul
lordului de Orașul Vechi. Marele Maester Orwyle era cel mai nou din
Consiliu și se credea că nu-i favorizează nici pe negri, nici pe verzi, însă
ser Criston Cole continua să fie Lordul Comandant al Gărzii Regelui, iar
în el Rhaenyra avea un dușman înverșunat. Vârstnicul lord
LymanBeebury era maestru al banilor, așa cum fusese, aproape fără
întrerupere, de pe vremea Regelui cel Bătrân. Membrii mai tineri erau
ser TylandLannister, fratele lordului de Casterly Rock, ca lord amiral și
maestru al corăbiilor, și LarysStrong, lordul de Harrenhal, ca Lord
Confesor și maestru al șoptitorilor. Lordul JasperWylde, maestru al
legilor, cunoscut printre oamenii din popor ca „Băț-de-Fier“, completa
consiliul. (Își căpătase porecla fiindcă, în materie de legi, era
întotdeauna rigid, ne spune septonul Eustace. Dar Ciupercă pretinde că
era numit astfel din pricina membrului său țeapăn, căci se alese cu
douăzeci și nouă de copii, de la patru neveste, înainte de a muri ultima,
istovită.)
Pe când cele Șapte Regate au întâmpinat al o sută douăzeci și nouălea
an de după Cucerirea lui Aegon cu focuri de tabără, ospețe și orgii
zgomotoase, regele Viserys a început să se simtă din ce în ce mai rău.
Dureriledin piept au devenit atât de puternice, încât nu putea să mai
urce nici măcar câteva trepte și era purtat prin Fortăreața Roșie așezat
pe un scaun, în a doua lună a anului, își pierduse pofta de mâncare și
cârmuia Ținutul din pat… când se simțea destul de puternic ca s-o facă.
În cele mai multe zile, prefera să lase toate problemele de stat în seama
Mâinii sale, ser Otto Hightower. Între timp, la Piatra Dragonului,
prințesa Rhaenyra rămăsese din nou grea. Era și ea nevoită să rămână
la pat.
În a treia zi a celei de-a treia luni a anului 129 D.C., prințesa
Helaenași-a adus cei trei copii să-l viziteze pe rege în odăile lui.
Jaehaerysși Jaehaera aveau șase ani, iar fratele lor Maegor numai doi.
Înălțimea Sa și-a scos de pe deget un inel cu perlă și i l-a dat micuțului
ca jucărie, iar gemenilor le-a povestit cum zburase străbunicul lor, tizul
lui Jaehaerys, cu dragonul său dincolo de Zid, ca să înfrângă o oaste de
sălbatici, uriași și oameni-lup. Deși mai auziseră povestea de cel puțin
zece ori, copiii l-auascultat cu atenție. Apoi regele le-a cerut să plece,
spunând că e obosit și simte din nou durere În piept. Pe urmă, Viserys
din Casa Targaryen, Primul pe Numele Său, Rege al Andalilor, al
Rhoynarilorși al Primilor Oameni, Stăpân al Celor Șapte Regate și
Protector al Ținutului, a închis ochii și a adormit.
Nu s-a mai trezit niciodată. Avea cincizeci și doi de ani și domnise
asupra celei mai mari părți din Westeros vreme de douăzeci și șase de
ani. Apoi s-a dezlănțuit furtuna și au dansat dragonii.
 Moartea Dragonilor Negriiși
verzii

Dansul dragonilor e numele bombastic al încrâncenateilupte pentru

Tronul de Fier purtate în Westeros, între anii 129 și131 D.C., de două
ramuri rivale ale Casei Targaryen. Descrierea faptelor sumbre,
furtunoase și sângeroase din acea epocă prin cuvântul „dans” izbește ca
grotesc de nepotrivită. A fost, fără îndoială, ideea vreunui menestrel.
„Moartea dragonilor” ar fi un nume mult mai potrivit, însă legenda,
timpul și Marele Maester Munkun l-au întipărit în paginile istoriei pe
acesta, mai poetic, așa că suntem nevoiți să dansăm alături de restul
lumii.
După moartea Regelui ViserysTargaiyen Întâiul, au fost doi
pretendenți de seamă la Tronul de Fier: fiica lui, Rhaenyra, singurul
copil care-i rămăsese în viață din prima căsătorie, și Aegon, cel mai mare
dintre fiii dăruiți de a doua nevastă. În haosul și măcelul stârnite de
rivalitatea lor, s-au mai ivit și alți pretinși regi, cu toții trâmbițându-și
drepturile, cu ifose de saltimbanci, preț de două săptămâni sau cel mult
o lună, pentru a dispărea apoi la fel de brusc cum apăruseră.
Dansul a împărțit cele Șapte Regate în două, căci lorzii, cavalerii și
oamenii de rând s-au declarat de partea unei tabere sau a alteia și s-au
ridicat unii împotriva altora. Chiar și Casa Targaiyen s-a rupt astfel, când
în lupta celor doi pretendenți s-au amestecat prietenii, rudele și copiii
lor.
Pentru cei peste doi ani de bătălie, marii lorzii din Westeros, vasalii
lor, cavalerii și norodul au plătit cumplit de mult. Deși dinastia a
supraviețuit, la sfârșitul luptei Casa Targaryen și-a văzut puterea
vlăguită, iar numărul ultimilor dragoni ai lumii s-a micșorat simțitor.
 Dansul nu a semănat cu niciun alt război din îndelungata istorie a
celor Șapte Regate. Cu toate că armatele s-au înfruntat cu sălbăticie și
pe câmpul de luptă, cea mai mare parte a măcelului s-a săvârșit pe apă
și… mai ales… în aer, unde dragonii s-au luptat între ei cu înverșunare,
atacându-se cu colții, cu ghearele și cu flăcări. A fost un război al hoțiilor,
crimelor și trădărilor, purtat în întuneric și prin cotloane, săli de consiliu
și curți de palate, cu pumnale, minciuni și otrăvuri.
Conflictul mocnea de mult, însă a izbucnit în a treia zi a celei de-a
treia luni a anului 129 D.C., când Regele Viserys Targaryen Întâiul,
bolnav și țintuit la pat în Fortăreața Roșie din Debarcaderul Regelui, a
ațipit pentru a nu se mai trezi niciodată. Moartea lui a fost descoperită
la ora liliacului de un servitor venit să-i aducă pocalul cu vin întăritor pe
care obișnuia să-l bea la ceas de seară. Servitorul s-a grăbit s-o
înștiințeze pe Regina Alicent, ale cărei apartamente se aflau un etaj mai
jos decât ale regelui.
Septonul Eustace, care, câțiva ani mai târziu, a scris despre cele
petrecute, subliniază că servitorul i-a împărtășit sumbra veste direct
reginei, fără să dea alarma și fără să sufle niciun cuvânt nimănui
altcuiva. Eustace nu crede că a făcut-o întru totul întâmplător; toată
lumea, a argumentat septonul, se aștepta de ceva vreme la moartea
regelui, iar Regina Alicentși partizanii ei, așa-numiții verzi, avuseseră
grijă să le spună tuturor gărzilor și servitorilor lui Viserys ce vor avea
de făcut când va sosi clipa.
(Piticul Ciupercă dă de înțeles că povestea ar fi fost mult mai urâtă,
că regina Alicent ar fi grăbit plecarea regelui adăugând un strop de
otravă în vinul lui întăritor. Trebuie să ținem cont că, în noaptea morții
lui Viserys, Ciupercă nu se afla la Debarcaderul Regelui, ci pe Piatra
Dragonului, în slujba prințesei Rhaenyra.)
Regina Alicent s-a dus de îndată în dormitorul regelui, însoțită de ser
Criston Cole, Lordul Comandant al Gărzii Regelui. Odată ce s-au
încredințat că Viserys murise, Înălțimea Sa a poruncit să fie încuiată
încăperea și pusă sub pază. Servitorul care a găsit trupul neînsuflețit al
regelui a fost arestat, ca să nu cumva să răspândească vestea. Ser Criston
s-a întors înTurnul Săbiei Albe și și-a trimis frații din Garda Regelui si
adune consiliul restrâns. Era deja ora bufniței.
 Atunci, ca și acum, Frăția Jurată a Gărzii Regelui era alcătuită din
șapte cavaleri, bărbați ce își dovediseră loialitatea, de al căror curaj nu
se îndoia nimeni și care juraseră solemn că își vor pune viața în slujba
apărării regelui și a familiei sale. În noaptea morții lui Viserys, doar cinci
dintre mantiile albe se aflau în Debarcaderul Regelui: ser Criston însuși,
ser ArrykCargyll, ser RickardThorne, ser Steffon Darklyn și ser Willis
Fell. Ser ErrykCargyll (frate geamăn cu ser Arryk) și ser
LorentMarbrand se aflau la Piatra Dragonului, împreună cu Prințesa
Rhaenyrași, neștiind ce se petrecea, au stat deoparte când frații lor de
arme i-au ridicat din pat, în miez de noapte, pe membrii consiliului
restrâns.
Aceștia s-au adunat în apartamentele reginei din Cetățuia lui Maegor.
Până la noi au ajuns numeroase cronici care descriu ceea ce s-a spus și
s-a făcut în acea noapte. A Marelui Maester Munkun, intitulată Dansul
Dragorilor. O istorisire adevărată, este, de departe, cea mai amănunțită
și cea mai demnă de încredere. Deși povestea lui nu a fost așternută în
întregime pe hârtie decât cu o generație mai târziu și ține cont de mai
multe feluri de informații, printre care se numără cronicile maesterilor,
memorii, însemnările intendenților și spusele a o sută patruzeci și șapte
de martori supraviețuitori ai evenimentelor de mare importanță din
acele vremuri, a istorisit ce sfori s-au tras atunci la Curte, bizuindu-se
pe mărturisirile Marelui Maester Orwyle, scrise înaintea execuției
acestuia. Spre deosebire de Ciupercă și de septonul Eustace, ale căror
versiuni sunt însăilate din zvonuri, vorbe prinse din zbor și legende de
familie, Marele Maester a fost de față la întrunire, și-a spus părerea și s-
a numărat printre cei care au luat hotărâri… deși trebuie să
recunoaștem că, în momentul când a scris despre asta, a avut grijă să se
înfățișeze într-o lumină favorabilă și să se absolve de orice vină pentru
ceea ce a urmat. De aceea, probabil că „adevărata istorisire” a lui
Munkun îi înfățișează predecesorul într-o lumină prea favorabilă.
În timp ce trupul soțului și stăpânului ei se răcea la etajul de
deasupra, în apartamentele reginei Alicent s-au adunat ser Otto
Hightower, tatăl ei și Mână a Regelui, ser Criston Cole, Lord Comandant
al Gărzii Regelui, Marele Maester Orwyle, lordul LymanBeesbury,
maestrul banilor, în vârstă de optzeci de ani, ser TylandLannister,
comandantul flotei și frateal Lordului de Casterly Rock, LarysStrong,
poreclit Larys Picior-Strâmb, maestrul șoptitorilor și lord de Harrenhal,
și lordul JasperWylde, poreclit Băț-de-Fier, maestrul legilor. În a sa
„Istorisire adevărată”, Marele Maester Munkun numește această
adunare „consiliul verde”.
Marele Maester Orwyle a vorbit primul, recapitulând îndatoririle
tradiționale și cutumele legate de moartea unui rege. A spus:
— Va fi chemat Septonul Eustace să oficieze ultimele ritualuri și să se
roage pentru sufletul regelui. Trebuie să trimitem imediat un corb la
Piatra Dragonului, ca s-o înștiințeze pe prințesa Rhaenyra că tatăl ei s-a
stins. Poate că Înălțimea Sa, regina, va dori să scrie ea însăși mesajul,
pentru a îndulci veștile triste cu niște cuvinte de alinare? Moartea unui
rege este întotdeauna vestită prin sunete de clopot, așa că cineva
trebuie să se îngrijească și de asta și, firește, va trebui să-ncepem
pregătirile pentru încoronarea reginei Rhaenyra…
Ser Otto Hightower l-a întrerupt:
— Toate astea trebuie s-aștepte până ce noi vom lămuri problema
succesiunii.
Fiind Mână a Regelui, ser Otto putea să vorbească în numele acestuia,
în a cărui absență îi era îngăduit chiar și să se așeze pe Tronul de Fier.
Viserys îi dăduse dreptul de a cârmui cele Șapte Regate și, „până la
încoronarea noului rege“, această împuternicire rămânea în picioare.
— Până la încoronarea noii regine, a spus cineva.
În istorisirea Marelui Maester Munkun, cuvintele îi aparțin lui
Orwyle, care le-a rostit cu voce înceată, ca un simplu calambur. Însă
Ciupercă și septonul Eustace susțin că a vorbit, tăios, lordul Beesbury.
— Rege, a subliniat regina Alicent. Tronul de Fier trebuie să-i revină
de drept celui mai vârstnic fiu legitim al Înălțimii Sale.
Discuția a durat până în zori, ne spune Marele Maester Munkun.
Ciupercă și septonul Eustace confirmă. Povestesc, cu toții, că lordul
Beesbury a vorbit în numele prințesei Rhaenyra. Acum gârbovit de
povara îndelungaților ani în care îi slujise pe regele Viserys, aproape pe
timpul întregii sale domnii, și, mai înainte, pe bunicul acestuia,
Jaehaerys, Regele cel Bătrân, maestrul banilor i-a amintit consiliului că
Rhaenyra e mai în vârstă decât frații ei și are mai mult sânge Targaryen,
că regretatul ei tată a ales-o ca urmașă la tron și că, în ciuda tuturor
rugăminților reginei Alicentși ale verzilor săi, a refuzat în repetate
rânduri să-și schimbe hotărârea, că sute de lorzi și cavaleri stăpânitori
de domenii și-au plecat genunchiul în fața prințesei încă din anul 105
D.C. și au jurat solemn că îi vor apăra drepturile. (Istorisirea
MaesteruluiOrwyle diferă de ale celorlalți numai fiindcă el pune în
propria sa gură, nu în a lui Beesbury, multe dintre argumentele înșiruite
aici; dar, după cum vom vedea, evenimentele care au urmat sugerează
că nu a fost așa.)
Însă aceste cuvinte au ajuns la urechi de piatră. Ser Tyland a arătat că
mulți dintre lorzii care juraseră să apere dreptul prințesei Rhaenyra la
tron muriseră cu mult în urmă.
— Au trecut douăzeci și patru de ani de atunci. Eu, unul, n-am făcut
un asemenea jurământ. Pe vremea aia eram copil.
Băț-de-Fier, maestrul legilor, le-a amintit ce-a hotărât Marele
Consiliu din 101 și că, în 92, Regele cel Bătrân l-a ales pe Baelon, în loc
s-o prefere pe Rhaenys; apoi a vorbit pe larg despre Aegon Cuceritorul
și surorile lui, precum și despre sacra tradiție a Andalilor, care punea
drepturile fiului legitim mai presus de ale unei simple fiice. Ser Otto le-
a reamintit că soțul Rhaenyrei e nimeni altul decât prințul Daemon.
— Îi cunoaștem cu toții adevărata fire, a spus despre acesta, apoi a
adăugat: Nu vă amăgiți, dacă Rhaenyra va ajunge vreodată pe Tronul
deFier, lordul de Fundătura Puricilor va fi adevăratul domnitor, un rege
consort la fel de crud și neiertător cum a fost Maegor întotdeauna. Sunt
sigur că primul cap căzut va fi al meu, dar va urma curând al reginei
voastre, fiica mea.
Regina Alicent i-a ținut isonul:
— Nu-mi vor cruța nici copiii. Aegon și frații lui sunt fiii legitimi ai
regelui, mai îndreptățiți la tron decât bastarzii ei. Daemon va găsi
repede nn motiv ca să-i condamne la moarte. Chiar și pe Helaenași pe
micuții ei. Să nu uitați vreodată că unul dintre acești Strongi i-a scos
ochiul lui Aemond. Era un copil atunci, da, dar copilul ăla e acum bărbat
în toată puterea, iar bastarzii sunt monștri prin însăși natura lor.
Pe urmă a vorbit ser Criston Cole. Le-a adus aminte că, dacă prințesa
va ajunge pe tron, urmașul ei va fi Jacaerys Velaryon.
 — Cei Șapte să aibă în pază regatul nostru dacă vom pune un bastard
pe Tronul de Fier.
Apoi a trecut la apucăturile de femeie stricată ale Rhaenyreiși la
nemernicia bărbatului ei.
— Vor transforma Fortăreața Roșie într-un lupanar. Niciun bărbat
nu-și va mai știi fiicele în siguranță, și nici nevasta. Nici măcar băieții…
știm bine ce era Laenor.
Nu există nicio mărturie despre vreun cuvânt rostit de lordul
LarysStrong în acea noapte, însă așa ceva nu era deloc ieșit din comun.
Deși slobod la gură când era nevoie, maestrul șoptitorilor s-a zgârcit la
vorbă, preferând să asculte în loc să grăiască.
— Dacă vom face asta, vom ajunge cu siguranță la război, a avertizat
Marele Maester Orwyle, după cum ni se povestește în Istorisirea
adevărată. Prințesa nu se va da umilă la o parte. Și mai are și dragoni.
— Și prieteni, a declarat lordul Beesbuxy. Oameni de onoare, care nu
vor uita ce au jurat în fața ei și a tatălui ei. Oi fi eu bătrân, dar nu chiar
atât de bătrân încât să stau aici liniștit când unii de teapa voastră
uneltesc ca să-i fure coroana.
Cu asta, s-a ridicat, vrând să plece.
Cât despre ceea ce s-a întâmplat pe urmă, istorisirile ajunse până la
noi diferă.
Marele Maester Orwyle ne povestește că, la porunca lui ser Otto
Hightower, lordul Beesbury a fost oprit la ușă și dus în temniță.
Închisîntr-o celulă întunecoasă, avea să piară, răpus de o răceală, în
vreme ce aștepta să fie judecat.
Septonul Eustace spune cu totul altceva. Ser Criston Cole l-a silit pe
lordul Beesbury să se reașeze și i-a tăiat beregata cu un pumnal.
Ciupercă îl învinuiește de moartea lordului tot pe Criston, numai că, în
versiunea lui, acesta l-a înșfăcat pe bătrân de guler și l-a aruncat pe
fereastră, să moară înfipt în țepii de fier ai șanțului de apărare golit de
apă.
Toate cele trei cronici sunt de acord într-o singură privință: primele
picături de sânge vărsate în Dansul Dragonilor i-au aparținut lordului
LymanBeesbury, maestru al banilor și lord vistiernic al celor Șapte
Regate.
 După moartea lui, părerile celorlalți au fost identice. Și-au petrecut
restul nopții făcând planuri pentru încoronarea noului rege (toată
lumea a fost de acord că trebuie să aibă loc foarte curând) și întocmind
liste atât cu cei care le-ar fi putut deveni aliați, cât și cu aceia care le-ar
fi fost probabil dușmani dacă prințesa Rhaenyra ar fi refuzat să-l
recunoască pe Aegon ca rege. Prințesa urma să nască și nu putea părăsi
insula Piatra Dragonului, așa verzii reginei Alicent se bucurau de un
avantaj: cu cât trecea mai mult timp înainte de a afla Rhaenyra de
moartea regelui, cu atât mai târziu avea să treacă la fapte.
— Poate curva o să moară în chinurile facerii, se povestește că ar fi
spus regina Alicent (în versiunea lui Ciupercă).
În noaptea aceea nu a zburat niciun corb. N-a răsunat niciun dangăt
de clopot. Servitorii care știau că murise regele au ajuns în temniță. Ser
Criston Cole a fost însărcinat să-i aresteze pe negrii rămași la Curte,
adică pe lorzii și cavalerii înclinați să o susțină pe prințesa Rhaenyra.
— Nu le faceți niciun rău dacă nu opun rezistență, a poruncit ser Otto
Hightower. Oricine e gata să plece genunchiul și să-i jure credință
regelui Aegon nu va avea nimic de suferit din partea noastră
— Și cei care nu-l vor pleca? a întrebat Marele Maester Orwyle.
— Aia sunt trădători, a răspuns Băț-de-Fier. Și trebuie să aibă parte
de moartea pe care-o merită trădătorii.
Atunci a vorbit pentru prima și singura dată lordul LarysStrong,
maestrul șoptitorilor:
— Să jurăm noi primii, a propus el, ca să nu fie cumva trădători
printre noi.
Picior-Strâmb și-a scos pumnalul și i-a încercat tăișul pe palmă.

— Să facem un legământ de sânge care să ne unească, să ne facă frați

jurați până la moarte, i-a îndemnat pe ceilalți.
Așa că toți conspiratorii și-au crestat palmele, s-au prins de mâini și
s-au unit, sub jurământ într-o frăție. Regina Alicent a fost singura scutită
de acest gest, pentru simplul motiv că era femeie.
Se crăpase deja de ziuă când ea a trimis Garda Regelui să-i aducă la
consiliu pe fiii săi, pe Aegon și Aemond. (Prințul Daeron, cel mai mic și
cel mai blajin dintre copiii ei, era în orașul Vechi, unde slujea ca scutier
al lordului Hightower.)
Prințul Aemond, zis și Aemond cel Chior, atunci în vârstă de
nouăsprezece ani, a fost găsit în sala de arme, punându-și armura
pentru antrenamentul de dimineață din curtea castelului.
— Aegon o să fie rege? l-a întrebat el pe ser Willis Fell sau va trebui
să-ngenunchemși să pupăm fofoloanca stricatei ăleia bătrâne?
Prințesa Helaena lua micul dejun împreună cu copiii săi când a sosit
la ea Garda Regelui… dar, când a fost întrebată unde este prințul Aegon,
fratele și soțul ei, s-a mulțumit să răspundă:
— Fiți siguri că n-o să-l găsiți în patul meu. N-aveți decât să căutați
sub pături.
Prințul Aegon era „la unul dintre chefurile lui”, spune Munkun, vag,
în Istorisirea adevărată. Mărturia lui Ciupercă pretinde că ser Criston l-
a găsit pe tânărul pretendent la Coroană într-o gaură de șobolan din
Fundătura Puricilor, unde două țopârlance cu dinții ascuțiți se mușcau
și se sfâșiau una pe alta ca să-l amuze, în timp ce o fată care nu putea
avea mai mult de doisprezece ani îi delecta mădularul cu gura. Să lăsăm
deoparte povestea asta murdară, punând-o pe seama simplului fapt că
Ciupercă era Ciupercă, și luăm în schimb în considerare cuvintele
septonului Eustace.
Deși recunoaște că prințul Aegon a fost găsit împreună cu una dintre
ibovnicele lui, bunul septon susține cu insistență că fata era fiica unui
negustor bogat, pe care o prețuia foarte mult. În plus, la început, prințul
a refuzat să ia parte la planul mamei sale.
— Sora mea este moștenitoarea tronului, nu eu, a spus el, după cum
scrie Eustace. Ce fel de frate e cel care fură dreptul dobândit prin naștere
de sora lui?
Hotărârea nu i-a slăbit decât după ce ser Criston l-a convins că, dacă
ar ajunge regină, prințesa i-ar executa, cu siguranță, și pe el, și pe frații
lui.
— Cât încă trăiesc Targaryeni cu sânge pur, niciun Strong nu poate
spera s-ajungă pe Tronul de Fier, i-a spus Cole. Dacă vrea să domnească
bastarzii ei după ea, Rhaenyra va fi silită să vă ia capetele.
Asta și numai asta l-a convins pe Aegon să accepte coroana oferită de
consiliul restrâns, insistă bunul septon.
În vreme ce cavalerii din Garda Regelui îi căutau pe fiii reginei
Alicent, alți mesageri i-au chemat în Fortăreața Roșie pe comandantul
Gărzii Orașului și pe căpitanii săi (erau șapte, câte unul în fruntea
oștenilor de la fiecare poartă a orașului). Când li s-au pus întrebări, s-a
tras concluzia că, dintre ei, cinci se simțeau înclinați să susțină cauza
prințului Aegon. Ceilalți doi, ca și șeful lor, au fost considerați nedemni
de încredere și s-au pomenit în lanțuri. Ser LuthorLargent, cel mai
înfricoșător „dintre cei cinci loiali”, a devenit noul comandant al
Mantiilor Aurii. Despre Largent, un bărbat voinic ca un taur și de peste
doi metri înălțime, se spunea că ar fi ucis odată un cal de luptă cu o
singură lovitură de pumn. Însă ser Otto, prevăzător din fire, a avut grijă
să-și numească propriul fiu, pe ser GwayneHightower (fratele reginei)
ca secund al lui Largent, cerându-i să stea cu ochii pe acesta, ca să nu-i
scape nici cel mai mic semn al lipsei de loialitate.
În locul răposatului lord Beesbury, în funcția de maestru al banilor a
fost numit ser TylandLannister, care a luat imediat în stăpânire vistieria
regală. Aurul Coroanei a fost împărțit în patru. O parte a fost
încredințată spre bună păstrare Băncii de Fier din Braavos, o alta a fost
trimisă sub pază la Casterly Rock, a treia parte a mers în Orașul Vechi.
Tot ce-a rămas urma să fie folosit pentru mită și plocoane, ca și, dacă
avea să fie nevoie, pentru plata unor mercenari. Pentru înlocuirea lui ser
Tyland la comanda flotei, ser Otto s-a gândit la cineva din Insulele de
Fier și a trimis un corb la Dalton Greyjoy, zis și Krakenul Roșu, lordul
Secerător de Pyke, un tânăr de șaisprezece ani, cutezător și însetat de
sânge, căruia i-a oferit demnitatea de amiral și un loc în consiliu în
schimbul loialității sale.
A trecut o zi, apoi încă una. Nici septoniiși nici Surorile Tăcute nu au
fost chemați în dormitorul unde zăcea regele Viserys, umflat și deja în
putrefacție. Nu a bătut niciun clopot. Corbii au zburat, dar nu spre Piatra
Dragonului. Au fost trimiși către Orașul Vechi, Casterly Rock, Riverrun,
Highgardenși mulți lorzi și cavaleri despre care regina Alicent credea că
ar putea fi de partea fiului ei.
Au fost aduse și citite pe îndelete analele Marelui Consiliu din 101 și
au fost notate numele lorzilor care luaseră cuvântul în favoarea lui
Viserys, precum și ale celor care-i susținuseră pe Rhaenys, Laena sau
Laenor. Consiliul se declarase în favoarea pretendentului la tron de
parte bărbătească, și asta cu o majoritate de douăzeci la unu, însă
existaseră și nemulțumiți, iar Casele lor ar fi putut lupta de partea
prințesei Rhaenyra într-un război. Ser Otto s-a gândit că Șarpele Mărilor
și flota lui ar fi trecut în tabăra prințesei, pesemne împreună cu alți lorzi
de pe țărmurile de răsărit: era cel mai probabil s-o facă lorzii Bar
Emmon, Massey, Celtigar și Crabb, ba poate chiar și Evenstarul din
Tarth. În afară de casa Velyryon, niciunul dintre clanurile acestora nu
avea cine știe ce putere. Nordicii reprezentau motive mai serioase de
îngrijorare: Winterfell vorbise în favoarea lui Rhaenys la Harrenhal, ca
și stegarii lordului Stark, Dustin de Barrowtonși Manderly de Portul Alb.
Nici pe Casa Arryn nu se puteau bizui, pentru că, în prezent, la Eyrie
cârmuia o femeie, lady Jane, Fecioara din Vale, ale cărei drepturi ar fi
putut fi puse la îndoială dacă prințesa Rhaenyra ar fi fost dată deoparte.
Capătul Furtunii a fost considerat cel mai mare pericol, deoarece
Casa Baratheon susținuse întotdeauna, cu fermitate, pretențiile
prințesei Rhaenys și pe ale copiilor ei. Bătrânul lord Boremund nu mai
era printre cei vii, însă fiul său, Borros, se dovedea chiar mai războinic
decât părintele lui, iar lorzii Furtunii de rang mărunt l-ar fi urmat cu
siguranță oriunde ar fi dorit să-i conducă.
— Atunci trebuie să ne asigurăm c-o să-i aducă în ajutorul regelui
nostru, a declarat Regina Alicent.
După care a poruncit să fie chemat al doilea fiu al ei.
Așa se face că, în ziua aceea, spre Capătul Furtunii nu a pornit în zbor
un corb, ci Vhagar, cel mai bătrân și mai mare dintre dragonii din
Westeros. Pe spatele ei călătorea prințul Aemond Targaryen, cu un safir
în locul ochiului lipsă.
— Țelul tău e să o iei de soție pe una dintre cele patru fiice ale
lordului Baratheon, i-a spus bunicul lui, ser Otto, înainte de a-și lua
zborul. Nu contează pe care. Fă-i curte și însoară-te cu ea, iar lordul
Borros îi va închina fratelui tău Ținuturile Furtunii. Dă greșși…
— Nu voi da, s-a grozăvit Prințul Aemond. Aegon va avea Capătul
Furtunii, iar eu o voi avea pe una dintre fetele lui.
La ora când Prințul Aemond își lua rămas-bun, mirosul greu din
camera regelui mort plutea deja prin toată Cetățuia lui Maegor, iar la
Curte și prin tot castelul se răspândiseră povești bizare și zvonuri.
Temnițele de sub Fortăreața Roșie înghițiseră atât de mulți oamenii
bănuiți de lipsă de loialitate, încât numeroasele dispariții l-au uluit până
și pe Înaltul Septon, care a trimis vorbă la Septul Stelat din Orașul Vechi,
întrebând de unii dintre cei cărora nu li se dădea de urmă. Ser Otto
Hightower, cel mai meticulos dintre toți bărbații care fuseseră vreodată
Mână a Regelui, a spus că are nevoie de mai mult timp pentru pregătiri,
dar regina Alicentștia că nu mai pot amâna dezvăluirea adevărului.
Prințul Aegon se săturase deja de atâtea secrete.
— Sunt rege sau nu? și-a întrebat el mama. Dacă sunt, încoronați-mă!
În a zecea zi din a treia lună a anului 129 D.C., dangătul lugubru al
clopotelor a dat de știre că un rege își încheiase domnia. Marelui
Maester Orwyle i s-a îngăduit în sfârșit să-și trimită corbii până în cele
mai îndepărtate colțuri ale regatului și sute de păsări negre au împânzit
văzduhul, ducând vestea despre înscăunarea lui Aegon. Au fost chemate
Surorile Tăcute, care urmau să pregătească trupul regelui pentru
arderea pe rug, iar călăreți pe cai albi au străbătut Debarcaderul Regelui
strigând:
— Regele Viserys a murit, trăiască Regele Aegon!
La auzul acestei vești, scrie Munkun, unii au plâns, iar alții s-au
bucurat, însă aproape toți oamenii de rând au amuțit, privind în jur
nedumeriți și bănuitori. Doar când și când se auzea câte un strigăt
stingher:
— Trăiască regina noastră!
Între timp, pregătirile pentru încoronare se făceau în mare grabă.
Imensa clădire numită Groapa Dragonului a fost aleasă ca loc al
ceremoniei. Sub măreața ei cupolă se aflau bănci de piatră îndeajuns
pentru optzeci de mii de oameni, iar zidurile groase, acoperișul
rezistent și înaltele uși din bronz o făceau ușor de apărat, dacă trădătorii
ar fi încercat să întrerupă festivitățile.
În ziua stabilită, ser Criston Cole a așezat coroana din fier cu rubine a
lui Aegon Cuceritorul pe fruntea celui mai mare fiu al regelui Viserysși
al reginei Alicent, proclamându-l Aegon din casa Targaryen, al Doilea pe
Numele Său, Rege al Andalilor, al Rhoynarilorși al Primilor Oameni,
Stăpân al Celor Șapte Regate și Protector al Ținutului. Regina Alicent,
mult îndrăgită de popor, și-a pus propria-i coroană pe capul fiicei sale,
Helaena,soție și soră a lui Aegon. După ce a sărutat-o pe obraji, mama a
îngenuncheat în fața fiicei, și-a plecat fruntea și a spus:
— Regina mea!
Numărul privitorilor veniți la încoronare rămâne îndoielnic. Pornind
de la scrierile lui Orwyle, Marele Maester Munkun ne spune că în Groapa
Dragonului s-au îngrămădit peste o sută de mii de oameni, pe când
Ciupercă susține că băncile de piatră nu se umpluseră decât pe
jumătate.Înaltul Septon din Orașul Vechi fiind prea bătrân și prea firav
pentru o călătorie până la Debarcaderul Regelui, ungerea frunții regelui
Aegon cu uleiuri sfinte și binecuvântarea lui în numele celor șapte zei
au căzut în sarcina septonului Eustace.
Puținii privitori cu ochii mai ageri decât ai majorității au putut
probabil să observe că la încoronarea noului rege au luat parte doar
patru mantii albe, nu cinci, ca în alte dăți. Primele dezertări din
rândurile susținătorilor lui Aegon al II-lea se petrecuseră cu o seară
înainte, când ser Steffon Darklyn, din Garda Regelui, fugise din oraș
împreună cu scutierul său, cu doi valeți și cu patru străjeri. La adăpostul
întunericului, izbutiseră să ajungă până la o poartă dosnică, unde îi
aștepta o barcă pescărească, pregătită să-i ducă la Piatra Dragonului.
Aveau asupra lor o coroană pe care o furaseră: o bandă din aur galben,
împodobită cu șapte nestemate de diferite culori. Era coroana purtată
de regele Viserysși, înaintea lui, de Jaehaerys, Regele cel Bătrân. Când
Prințul Aegon hotărâse că va purta coroana din fier cu rubine a tizului
său, Cuceritorul, regina Alicent poruncise să fie pusă coroana lui Viserys
sub cheie, însă valetul însărcinat s-o zăvorască fugise cu ea.
După încoronare, cavalerii rămași în Garda Regelui l-au escortat pe
Aegon până la locul unde îl aștepta dragonul său, o creatură splendidă,
cu solzii aurii scânteietori și cu membranele aripilor de un trandafiriu
palid. Sunfyre era numele acestui dragon poleit cu aurul zorilor.
Munkun ne spune că regele a zburat de trei ori în jurul orașului și apoi
a coborât între zidurile Fortăreței Roșii. Ser ArrykCargyll l-a condus pe
Aegon al II-lea în sala tronului, luminată de torțe, unde Înălțimea Sa a
urcat treptele Tronului de Fier în fața a o mie de lorzi și cavaleri. Uralele
lor au umplut sala de ecouri.
Pe Piatra Dragonului nu a ovaționat nimeni. În schimb, în sălile și pe
scările din Turnul Dragonului Mării au răsunat urletele venite din
apartamentele reginei, unde Rhaenyra Targaryen se încorda și se
cutremura în a treia zi a chinurilor facerii. Copilul ar fi trebuit să se
nască peste încă o lună, dar veștile primite de la Debarcaderul Regelui o
umpluseră pe prințesă de o furie neagră, care stârnise nașterea, de
parcă și pruncul ei ar fi fost mânios și s-ar fi zbătut, dornic să iasă la
lumină. Cât au durat durerile, prințesa a blestemat fără încetare,
chemând urgia zeilor asupra fraților ei vitregi și a mamei lor, regina, și
a descris în amănunt tonurile la care o să-i supună ea înainte de a le
îngădui să moară. Ciupercă ne spune că și-a blestemat și pruncul din
trup, zgâriindu-și pântecul în vreme ce maesterulși moașa se străduiau
s-o domolească și zbierând:
— Monstrule, monstrule, ieși, ieși, IEȘI AFARĂ!
Și când copilul a apărut, în cele din urmă, s-a dovedit a fi într-adevăr
o monstruozitate: o fată deja moartă, o pocitanie cu trup stâlcit, cu o
gaură în piept, acolo unde ar fi trebuit să-i fie inima, și cu o coadă
butucănoasă și solzoasă. Sau cel puțin așa o descrie Ciupercă. Piticul
povestește că el a dus creatura aia mică în curte, să fie arsă. În ziua
următoare, când laptele de mac îi mai domolise durerile, prințesa
Rhaenyra a dat de veste că fetița moartă fusese botezată Visenya.
— A fost singura mea fiică, și ei au ucis-o. Mi-au furat coroana și mi-
au omorât fiica, și vor da socoteală pentru asta.
Și așa a început Dansul, căci Prințesa a adunat ea însăși un consiliu,
în Istorisirea adevărată, grupul întrunit pe Piatra Dragonului e numit
„consiliul negru”, pentru a se deosebi de „consiliul verde” de la
Debarcaderul Regelui. Rhaenyra însăși a condus discuțiile, așezată între
prințul Daemon, care-i era unchi și totodată soț, și maesterulGerardys,
sfetnicul ei de încredere. Au fost de față și cei trei fii ai săi, cu toate că
niciunul nu ajunsese încă la vârsta bărbăției (Jace avea cincisprezece
ani, Luke paisprezece și Joffrey doisprezece). Alături le stăteau doi
cavaleri din Garda Regelui; ser ErrykCargyll, fratele geamăn al lui ser
Arryk, și ser LorentMarbrand, un bărbat din Vest. Treizeci de cavaleri, o
sută de arbaletrieri și trei sute de ostași erau restul garnizoanei de pe
Piatra Dragonului. Întotdeauna se considerase că sunt de ajuns pentru
o fortăreață atât de puternică.
— Însă dacă vrem să atacăm, oastea noastră lasă mult de dorit, a
subliniat prințul Daemon, cu acreală.
Din consiliul negru mai făceau parte doisprezece lorzi mărunți,
stegari și vasali ai Pietrei Dragonului, printre care se numărau: Celtigar
de Insula Cleștilor, Staunton de Popasul Corbului, Massey de
Stonedance, Bar Emmon de Sharp Point și Darklin de Duskendale. Însă
cel mai puternic dintre lorzii care i-au făgăduit prințesei că o vor sprijini
întru totul a fost Coriys Velaryon de Driftmark. Deși Șarpele Mărilor nu
mai era tânăr, îi plăcea să spună că se agață de viață „precum un marinar
pe cale să se înece de epava corăbiei sale scufundate. Poate cei Șapte m-
au ținut în viață anume pentru această ultimă bătălie”. Lângă lordul
Coriys stătea soția lui, prințesa Rhaenys, în vârstă de cincizeci și cinci de
ani, cu chipul supt și plin de riduri și cu părul negru brăzdat cu alb, însă
la fel de aprigă și neînfricată ca la douăzeciși doi de ani. „Regina-Care-
N-a-Fost-Să-Fie”, așa o numește Ciupercă. („Ce a avut vreodată Viserysși
n-a avut ea? Un cârnăcior? Asta e tot ce-ți trebuie ca să fii rege? Cârnatul
meu e de trei ori cât al lui.”)
Lorzii din consiliul negru se considerau loiali, dar știau foarte bine că
regele Aegon al II-lea o să-i numească trădători. Fiecare în parte fusese
deja chemat în Fortăreața Roșie, ca să jure credință noului rege. Toate
oștile lor, laolaltă, nu erau nici măcar pe măsura celei pe care-o
puteaaduce pe câmpul de bătaie Casa Hightower, de una singură. Iar
verzii lui Aegon mai aveau și alte avantaje. Orașul Vechi, Debarcaderul
Regelui și Lannisport erau cele mai mari și mai bogate așezări din ținut;
și toate trei se aflau sub stăpânirea verzilor. Și simbolurile vizibile ale
legitimității erau în posesia lui Aegon. El stătea pe Tronul de Fier. El
locuia în Fortăreața Roșie. El purta coroana Cuceritorului și îi mânuia
sabia și fusese uns rege de un septon al Credinței în fața a zeci de mii de
oameni. Marele Maester Orwyle făcea parte din consiliul său, iar Lordul
Comandant al Gărzii Regelui îi pusese coroana pe frunte. Plus că era
bărbat, ceea ce, în ochii multora, era de-ajuns pentru a vedea în el un
rege legitim și în sora lui vitregă o uzurpatoare.
Pe lângă toate acestea, avantajele Rhaenyrei erau puține. Câțiva lorzi
mai bătrâni și-ar fi putut aduce aminte de jurămintele depuse când își
primise titlul de Prințesă de Piatra Dragonului și fusese desemnată ca
moștenitoare a tatălui ei. Fusese o vreme când nobili și oameni de rând
o îndrăgiseră și o aclamaseră, numind-o Deliciul Ținutului. O mulțime
de tineri, lorzi și nobilii cavaleri deopotrivă, încercaseră pe atunci să-i
câștige favorurile… dar nimeni nu putea spune câți ar mai fi dorit să
lupte pentru ea acum, când era măritată, cu trupul îmbătrânit și îngroșat
după șase nașteri. Deși fratele ei vitreg pusese mâna pe tezaurul tatălui
lor, prințesa avea la dispoziție averea Casei Velaryon, iar flota Șarpelui
Mărilor îi oferea supremația pe apă. Soțul ei, prințul Daemon, călit în
luptele de la Treptele de Piatră, avea mai multă experiență pe câmpul
de luptă decât toți vrăjmașii lor la un loc. Și, nu în ultimul rând, Rhaenyra
avea dragoni.
— Are și Aegon, a subliniat maesterulGerardys.
— Noi avem mai mulți, a ripostat prințesa Rhaenys, Regina-Care- N-
a-Fost-Să-Fie, femeia care zburase cu un dragon mai mult decât toți cei
de față. Și ai noștri sunt mai mari și mai puternici, nu-i întrece decât
Vhagar. Dragonilor le priește aici mai mult decât oriunde altundeva.
I-a vorbit consiliului despre fiecare dragon în parte. Regele Aegon îl
avea pe Sunfyre. O creatură splendidă, deși destul de tânără. Aemond
cel Chior o călărea pe Vhagar, iar pericolul reprezentat de femela dragon
care-i aparținuse reginei Visenya nu putea fi pus la îndoială. Dragonul
reginei Helaena se numea Dreamfyre, era o femelă care pe vremuri o
purtase printre nori pe Rhaena, sora Regelui cel Bătrân. Dragonul
prințului Daemonera tot o femelă, Tessarion, cu aripile de culoarea
întunecată a cobaltului și ghearele, coama și solzii de pe burtă strălucind
precum arama veche.
— Asta înseamnă patru dragoni cu statura potrivită pentru luptă, a
spus Rhaenys.
Și gemenii reginei Helaena aveau dragoni, dar ai lor abia se
născuseră; iar Maelor, mezinul uzurpatorului, n-avea decât un ou.
Împotriva tuturor acestora, prințul Daemon îl avea pe Caraxes, iar
prințesa Rhaenyra o avea pe Syrax, două fiare uriașe, formidabile.
Caraxes, mai ales, era fioros și, după bătălia de la Treptele de Piatră,
sângele și focul nu-i erau străine. Toți cei trei fii ai Rhaenyreiși ai lui
Laenor Velaryon călăreau dragoni: lui Vermax, Arraxși Tyraxes le
mergea foarte bine, creșteau an de an văzând cu ochii. Aegon cel Tânăr,
cel mai mare dintre cei doi fii ai Rhaenyreiși ai prințului Daemon,
primise un pui de dragon, numit Stormcloud, dar mai avea până să
ajungă să-l călărească. Fratele lui mai mic, Viserys, nu mergea nicăieri
fără oul său de dragon. Femela-dragon a lui Rhaenys, Meleys,
supranumită Regina Roșie, se lenevise, dar, când era stârnită, arăta la fel
de înspăimântătoare ca întotdeauna. Cele două gemene pe care Laena
Velaryon i le dăruise Prințului Daemon încă nu călăreau dragoni.
Dragonul de un verde-deschis al Baelei, mlădiosul Moondancer, avea să
fie curând destul de mare ca s-o poată purta… și, cu toate că din oul
primit de Rhaena, sora ei, ieșise o vietate pocită, care trăise doar câteva
ore, Syrax făcuse recent alte ouă. Unul dintre ele îi fusese oferit
Rhaeneiși se spunea că fetița dormea cu el noapte de noapte și se ruga
să aibă și ea un dragon pe măsura celui stăpânit de sora sa.
În plus, alți șase dragoni își aveau bârloguri în peșterile pline de fum
din Muntele Dragonului, mai sus de castel. Aceștia erau: Silverwing,
dragonul care îi aparținuse cândva Bunei Regine Alysanne; Seasmoke,
fiara de un cenușiu-deschis care fusese mândria și marea dragoste a lui
ser Laenor Velaryon; Vermithor, bătrânul dragon albicios pe care nu îl
mai încălecase nimeni de la moartea regelui Jaehaerys. Iar de partea
cealaltă a vulcanilor sălășluiau trei dragoni sălbatici, niciodată
revendicați și niciodată călăriți. Oamenii din popor îi botezaseră
Sheepstealer, Grey Ghostși Cannibal.
— Găsiți călăreți care să-i poată stăpâni pe Silverwing, Vermithorși
Seasmokeși astfel vom avea nouă dragoni împotriva celor patru ai lui
Aegon. Încălecați și pe frații lor sălbatici și zburați cu ei, și vom
aveadoisprezece, chiar și fără Stormcloud, a subliniat prințesa Rhaenys.
Așa vom câștiga acest război.
Lorzii Celtigar și Staunton au fost de acord cu ea. Aegon Cuceritorul
și surorile lui dovediseră că niciun cavaler și nicio armată nu puteau ține
piept urgiei de foc și sânge. Celtigar a îndemnat-o pe prințesă să zboare
de îndată către Debarcaderul Regelui și să-l transforme într-un morman
de cenușă și oase.
— Și în ce fel ne va fi asta de ajutor, lordul meu? a întrebat Șarpele
Mărilor. Vrem să cârmuim orașul, nu să-l ardem din temelii.
— Nu se va ajunge până acolo, a stăruit Celtigar. Uzurpatorul nu va
avea de ales și va fi nevoit să-și folosească dragonii împotriva noastră.
Cei nouă ai noștri îi vor distruge cu siguranță pe cei patru ai lor.
— Cu ce preț? s-a întrebat prințesa Rhaenyra. Nu uita că fiii mei vor
călări trei dintre dragonii ăștia. Și nu vom fi nouă contra patru. Va mai
trece destulă vreme până ce îmi voi recăpăta eu puterile într-o destul de
mare măsură ca să pot zbura. Și cine îi va călări pe Silverwing,
Vermithorși Seasmoke? Tu, lordul meu? Nu prea cred. Vom fi cinci
contra patru și unul dintre cei patru dragoni ai lor este Vhagar. Nici
vorbă de avantaj pentru noi.
De-a dreptul surprinzător, prințul Daemon a fost de acord cu soția
lui:
— În bătălia de la Treptele de Piatră, dușmanii mei au învățat că
trebuie să fugă și să se ascundă când vedeau aripile lui Caraxes sau când
îi auzeau urletul… numai că ei n-aveau dragoni. Pentru un om, nu e deloc
ușor să ucidă dragoni. Dar dragonii se pot ucide între ei. V-o poate spune
orice maester care a studiat vreodată istoria Valyriei. Nu voi arunca
dragonii în lupta împotriva uzurpatorului decât dacă nu vom avea de
ales. Îi putem întrebuința în alte moduri, mult mai folositoare.
Și prințul i-a descris consiliului negru tacticile sale. Rhaenyra trebuia
să fie încoronată, ca răspuns la încoronarea lui Aegon. Apoi aveau să
trimită corbii către toți lorzii din Cele Șapte Regate, chemându-i să-i jure
credință adevăratei lor regine.
— În războiul ăsta, înainte de a ajunge pe câmpul de luptă, cuvintele
trebuie să ne fie arme, a declarat Daemon.
Și a adăugat că lorzii din marile Case dețin cheia victoriei; că stegarii
și vasalii lor îi vor urma oriunde. Aegon Uzurpatorul câștigase loialitatea
Casei Lannister din Casterly Rock, iar lordul Tyrell de Highgarden nuera
decât un țânc miorlăit, încă în fașă, a cărui mamă, ca regentă a lui, avea
probabil să treacă de partea lui Aegon, cu tot cu stegarii ei peste măsură
de puternici din Reach și cu Casa Hightower… însă ceilalți lorzi din Ținut
încă nu dezvăluiseră cui vor să i se supună.
— Capătul Furtunii va fi de partea noastră, a spus prințesa Rhaenys.
Dinspre partea mamei, ei înseși îi curgea prin vene sânge din acel loc,
iar răposatul lord Boremund îi fusese mereu cel mai credincios dintre
prieteni.
Prințul Daemon avea toate motivele să spere că Fecioara din Vale va
aduce Eyre alături de ei. Era sigur că Aegon va încerca să capete sprijinul
celor din Pyke; fiindcă numai cu ajutorul Insulelor de Fier ar fi putut
înfrânge Casa Velaryon pe mare. Dar nestatornicia oamenilor de fier era
notorie, iar lui Dalton Greyjoy îi plăcea vărsarea de sânge și lupta; ar fi
putut fi convins cu ușurință să treacă de partea prințesei.
Consiliul a fost de părere că Nordul e mult prea departe ca să aibă
vreo importanță în lupta lor; războiul s-ar fi putut încheia înainte de a-
și aduna Casa Stark stegarii pentru a mărșălui către sud. Prin urmare,
nu mai rămâneau decât lorzii Ținuturilor Riverane, arțăgoși din fire și
vestiți pentru asta, în fruntea cărora se afla, cel puțin cu numele, Casa
Tully din Riverrun.
— Avem prieteni în Ținuturile Riverane, a spus prințul, deși nu se
încumetă cu toții să spună sus și tare ce culori apără. Ne trebuie, pe
continent, un loc unde să se strângă, unul destul de întins ca să
găzduiască o armată de dimensiuni considerabile, îndeajuns de
puternică pentru a ține piept oricărei forțe trimise de uzurpator contra
noastră.
Le-a arătat lorzilor o hartă.
— Aici. La Harrenhal.
Și astfel hotărârea a fost luată. Prințul Daemon avea să conducă
atacul asupra Harrenhalului, zburând pe Caraxes. Prințesa Rhaenyra
urma să rămână pe Piatra Dragonului până ce avea să se întremeze.
Pornind din Piatra Dragonilor și din Driftmark, flota Casei Velaryon
trebuia să blocheze Defileul, neîngăduind niciunei corăbii să intre sau
să iasă din Golful Apei Negre.
— Nu suntem destul de puternici ca să ocupăm Debarcaderul Regelui
pe timp de furtună, a spus prințul Daemon, așa cum nici dușmanii noștri
nu pot spera să cucerească Piatra Dragonului. Însă Aegon e tânăr,
fărăexperiență, iar băietanii ca el sunt ușor de întărâtat. Poate-l stârnim,
și vine să ne-atace cu nesăbuință.
Șarpele Mărilor avea să comande flota, pe când prințesa Rhaenys
urma să vegheze asupra văzduhului, ca nu cumva să le atace vrăjmașii
corăbiile cu dragoni. Între timp, corbii lor aveau să zboare spre
Riverrun, Eyre, Pykeși Capătul Furtunii, ca să ceară jurământul de
credință al lorzilor de acolo.
— Noi ar trebui să ducem astfel de mesaje, a spus Jacaerys, cel mai
mare fiu al reginei. Dragonii îi vor câștiga pe lorzi de partea noastră mai
repede decât corbii.
Lucerys, fratele său, l-a susținut, subliniind că el și Jace erau deja
bărbați, sau cel puțin îndeajuns de aproape de vârsta bărbăției ca să
poată fi tratați ca atare.
— Unchiul nostru ne numește bastarzii lui Strong, dar, când ne vor
vedea călare pe dragoni, lorzii vor ști că minte. Numai Targaryenii
călăresc dragoni.
Ciupercă ne povestește că, la asta, Șarpele Mărilor a mormăit a
nemulțumire și a susținut, cu insistență, dar zâmbind, că toți cei trei
băieți sunt Velaryoni. Până și tânărul Joffrey s-a amestecat în vorbă,
oferindu-se să li se alăture fraților săi, călare pe Tyraxes, dragonul lui.
Numai că prințesa Rhaenyra i-a interzis s-o facă; Joff nu avea decât
unsprezece ani. Însă Jacaerys avea paisprezece, iar Lucerys
treisprezece; erau flăcăi frumoși și cutezători, pricepuți în mânuirea
armelor și scutieri de multă vreme.
— Dacă vă duceți, o faceți ca soli, nu considerându-vă cavaleri, le-a
spus ea. Nu trebuie să luați parte la nicio luptă.
Și abia după ce băieții au jurat solemn, pe un exemplar din Steaua în
Șapte Colțuri, că îi vor respecta vrerea, a consimțit Înălțimea Sa să-i
folosească drept mesageri. S-a hotărât apoi ca lui Jace, cel mai vârstnic
dintre cei doi, să-i fie încredințată cea mai lungă și mai primejdioasă
însărcinare, primul zbor la Eyrie, pentru a duce tratative cu Lady din
Vale. Apoi urma să plece spre Portul Alb, ca să-l câștige de partea lor pe
lordul Manderly, și, în cele din urmă, către Winterfell, pentru a-l întâlni
pe lordul Stark. Misiunea lui Luke era mai scurtă și mai ferită de
primejdii: trebuia să zboare doar până la Capătul Furtunii, unde era de
așteptat ca Borros Baratheon să-l întâmpine cu brațele deschise.
În ziua următoare a avut loc, in pripă, o ceremonie de încoronare.
Sosirea lui ser Steffon Darklyn, fost membru al Gărzii Regelui, a adus
multă bucurie la Piatra Dragonului, mai ales după ce s-a aflat că el și
ceilalți bărbați loiali (ser Otto avea să-i numească „trădători și să ofere
recompensă pentru prinderea lor) aduseseră pe insulă coroana furată a
regelui JaehaerysÎmpăciuitorul. Trei sute de perechi de ochi l-au privit
pe prințul Daemon Targaryen punând coroana Regelui cel Bătrân pe
capul soției sale și proclamând-o Rhaenyra din Casa Targaryen, Prima
pe Numele Său, Regină a Andalilor, a Rhoynarilorși a Primilor Oameni.
Prințul a cerut pentru sine titlul de Protector al Regatului, iar Rhaenyra
l-a făcut pe Jacaerys, fiul ei cel mare, prinț de Piatra Dragonului și
moștenitor al Tronului de Fier.
Ca primă hotărâre a sa, ca regină, Rhaenyra i-a declarat pe ser Otto
Hightowerși pe regina Alicent trădători și răzvrătiți.
— Cât despre frații mei vitregi și scumpa mea soră Helaena, a
adăugat ea, ei au fost conduși pe căi greșite de un consiliu al oamenilor
răi. Pot veni la Piatra Dragonului, să plece genunchiul și să-mi ceară
iertare, și le voi cruța bucuroasă viața și îi voi reprimi în inima mea,
pentru că sunt sânge din sângele meu și nu există pe lume bărbat sau
femeie mai blestemată decât acela sau aceea care își ucide rudele.
Vestea încoronării Rhaenyrei a ajuns în ziua următoare în Fortăreața
Roșie, spre marea nemulțumire a lui Aegon al II-lea.
— Sora mea vitregă și unchiul meu se fac vinovați de înaltă trădare,
a declarat tânărul rege. Vreau să fie scoși în afara legii, vreau să fie
arestați și vreau să-i văd morți.
Mințile mai puțin înfierbântate din consiliul verde au cerut să se ducă
tratative.
— Prințesa trebuie făcută să priceapă că luptă pentru un țel fără
speranță, a zis Marele Maester Orwyle. Fratele n-ar trebui să poarte
război împotriva surorii sale. Trimite-mă pe mine la ea, să-i vorbesc și
s-ajungem la o înțelegere prietenească.
Dar Aegon nici nu a vrut să audă. Septonul Eustace povestește că
Înălțimea Sa l-a acuzat pe Marele Maester de lipsă de loialitate și a
pomenit de aruncarea lui în negura temniței, „alături de prietenii tăi
negri”. Însă, când cele două regine, Alicentși Helaena – mama și soția lui
– au pledat în favoarea propunerii lui Orwyle, regele neîndurător a
cedat, deșifără tragere de inimă. Ca urmare, Marele Maester Orwyle a
fost trimis de cealaltă parte a Golfului Apei Negre cu o flamură a păcii și
în fruntea unei suite, din care făceau pane ser ArrykCargyll, din Garda
Regelui, și ser GwayneHightower, din rândul „mantiilor aurii”,
împreună cu vreo douăzeci de scribi și septoni, printre care și Eustace.
Condițiile lui Aegon al II-lea erau generoase, povestește Munkun în a
sa Istorisire Adevărată. Dacă prințesa îl recunoștea ca rege și făcea
legământ de supunere față de Tronul de Fier, el îi confirma stăpânirea
asupra Pietrei Dragonului și îngăduia să-i lase fiului ei Jacaerys
moștenire atât insula, cât și castelul. Celui de-al doilea fiu urma să i se
recunoască dreptul de moștenitor al castelului Driftmark și al tuturor
pământurilor și al celorlalte proprietăți ale Casei Velaryon. Aegon cel
Tânăr și Viserys, fiii ei și ai prințului Daemon, aveau să fie primiți la
Curtea Regală, la loc de cinste, primul ca scutier al regelui, iar al doilea
ca paharnic al Înălțimii Sale. Lorzii și cavalerii care trădaseră,
conspirând alături de ea împotriva regelui legitim, aveau să fie iertați.
Rhaenyra a ascultat condițiile într-o tăcere împietrită, apoi l-a
întrebat pe Orwyle dacă-lține minte pe tatăl ei, Regele Viserys.
— Bineînțeles, Înălțimea Ta, a răspuns maesterul.
— Atunci, presupun că ne-ai putea spune pe cine anume a desemnat
moștenitor al său și succesor la tron, a spus regina, care își purta
coroana.
— Pe Înălțimea Ta, i-a răspuns Orwyle.
Ea a dat din cap:
— Ai recunoscut, cu gura ta, că regina ta legitimă sunt eu. Și atunci,
pentru ce te afli în slujba fratelui meu vitreg, uzurpatorul?
Munkun ne istorisește că Orwyle i-a dat un răspuns lung, de erudit,
citând legile andalilorși hotărârea Marelui Consiliu din 101. Ciupercă
pretinde că s-a bâlbâit și i s-a golit bășica udului. Oricare ar fi adevărul,
răspunsul lui n-a mulțumit-o pe prințesă.
— Un Mare Maester ar trebui să cunoască legile și să fie în slujba lor,
a zis ea. Tu nu ești nicidecum Mare Maester, umpli de rușine și de
dezonoare colanul pe care-l porți.
Fiindcă Orwyle a protestat cu voce slabă, cavalerii Rhaenyrei i-au
smuls colanul și l-au silit să îngenuncheze în vreme ce prințesa punea
colanul la gâtul omului ei, MaesterulGerardys, „un adevărat și loial
slujitor al Ținutului și al legilor sale”.
 Rhaenyra i-a trimis pe Orwyleși pe ceilalți soli de unde veniseră.
— Spuneți-i fratelui meu vitreg că voi avea sau tronul, sau capul lui.
Cu mult timp după încheierea Dansului, menestrelul Luceon
dinTarth a compus o baladă tristă, intitulată „Adio, frate!“, care se mai
cântă și în zilele noastre. Cântecul povestește ultima întâlnire dintre ser
ArrykCargyllși fratele său geamăn, ser Erryk, din momentul când
Orwyleși însoțitorii săi se îmbarcau pe corabia care avea să-i ducă
înapoi, la Debarcaderul Regelui. Ser Arryk își pusese sabia, cu jurământ,
în slujba lui Aeron, iar ser Erryk, în slujba Rhaenyrei. În baladă, fiecare
frate încearcă să-l convingă pe celălalt să-și schimbe tabăra; fiindcă dau
greș, fiecare îi spune celuilalt cât de mult îl iubește, apoi se despart,
știind că, data viitoare, se vor întâlni ca dușmani. E posibil să-și fi spus
într-adevăr astfel „adio” în acea zi, la Piatra Dragonului; dar niciuna
dintre cronicile ajunse până la noi nu pomenește nimic despre asta.
Aegon al II-lea avea douăzeci și doi de ani, era iute la mânie și nu se
grăbea să ierte. Refuzul Rhaenyrei de a-l accepta ca rege l-a umplut de
furie.
— I-am oferit o pace onorabilă și curva m-a scuipat în obraz, a spus.
Tot ce va urma va fi din vina ei.
Și a urmat războiul.
Moartea dragonilor Fiu pentru
fiu

Aegon se proclamaseregeîn Groapa Dragonului, iar Rhaenyra pe

Piatra Dragonului. După ce strădaniile de a-i împăca s-au dovedit
zadarnice, a început de-a binelea Dansul Dragonilor.
Corăbiile Șarpelui Mărilor au părăsit insula Driftmark, ieșind în larg
din Hullși din Orașul Mirodeniilor, și au blocat Defileul, împiedicând
negustorii și să ajungă la Debarcaderul Regelui și să-l părăsească. După
un foarte scurt timp, Jacaerys Velaryon a pornit către nord, zburând pe
dragonul său, Vermax, iar fratele lui, Lucerys, s-a îndreptat spre sud,
purtat de Arrax, în vreme ce prințul Daemon a plecat spre Trident,
călare pe Caraxes.
Să ne îndreptăm mai întâi atenția spre Harrenhal.
Deși măreața construcție stranie înălțată de Harren era în mare parte
o ruină, zidurile exterioare semețe ale castelului încă mai făceau din el
o fortăreață tot atât de formidabilă ca oricare alta din Ținuturile
Riverane… numai că Aegon Dragonul îi dovedise deja vulnerabilitatea
în fața atacurilor din aer. Iar lordul său, LarysStrong, plecase la
Debarcaderul Regelui, lăsând în urmă o garnizoană prea puțin
numeroasă. Temându-se să nu aibă soarta lui Black Harren, castelanul
vârstnic care conducea Dorneniul, ser Simon Strong, s-a grăbit să
capituleze, coborându-și steagurile, imediat ce s-a oprit Caraxes pe
Turnul Rugului Regilor. Dintr-o singurălovitură, prințul Daemon a pus
astfel mâna, pe lângă castel, și pe deloc neînsemnata avere a Casei
Strongși pe doisprezece ostatici valoroși, dintre care făceau parte ser
Simon și nepoții lui. Tot prizonieri au devenit și oamenii simpli din
castel, printre care se număra o doică pe nume AlysRivers.
Cine era femeia aceea? O slugă care, printre altele, făcea poțiuni și
vrăji, spune Munkun. O vrăjitoare a pădurilor, pretinde septonul
Eustace. O fermecătoare rea, care se scălda în sânge de fecioare ca să-și
păstreze tinerețea, vrea Ciupercă să ne facă să credem. Numele ei dă de
înțeles că era bastardă… dar știm puține despre tatăl ei și încă și mai
puține despre mamă. Munkunși Eustace ne povestesc că a fost zămislită
de lordul LyonelStrong, când încă mai era un tinerel naiv, ceea ce face
din ea sora vitregă a fiilor acestuia, Harwin (Rupe-Oase) și Larys
(Picior-Strâmb). Însă Ciupercă repetă cu insistență că era mult mai
bătrână, că îi alăptase pe cei doi băieți și poate că fusese chiar și doica
tatălui lor.
Deși ea însăși nu născuse decât copii morții, șuvoiul laptelui izvorât
din sânul lui AlysRivers era atât de bogat, încât hrănise nenumărați
prunci ai altor femei din Harrenhal. Era cu adevărat o vrăjitoare care se
împreuna cu demoni și aducea pe lume copii morți, ca plată pentru ceea
ce afla de la ei? Era doar o femeie murdară și slabă de minte, așa cum
crede Eustace? O desfrânată, care-și folosea otrăvurile și poțiunile spre
a lega bărbații de ea, cu trup și suflet?
În timpul Dansului Dragonilor, AlysRivers avea cel puțin patruzeci de
ani, măcar atâta lucru se știe; Ciupercă spune că era chiar mai bătrână.
Toată lumea istorisește că arăta mai tânără decât în realitate, dar e încă
discutabil dacă din pură întâmplare sau fiindcă practica magia neagră.
Oricare i-ar fi fost puterile, s-ar părea că asupra lui Daemon Targaryen
n-avea niciuna, căci, câtă vreme a stăpânit el Harrenhalul, despre
această presupusă vrăjitoare nu s-a auzit mai nimic.
Căderea bruscă și fără vărsare de sânge a castelului lui Black Harren
a fost considerată o mare victorie pentru regina Rhaenyrași negrii ei. A
servit drept o tăioasă aducere aminte a curajului prințului Daemon în
război și a puterii lui Caraxes, Balaurul de Sânge, și i-a oferit reginei o
fortăreață în inima Westerosului, un loc unde susținătorii săi se puteau
aduna… și Rhaenyra avea mulți pe pământurile udate de apele
Tridentului. Când prințul Daemon și-a trimis către ei chemarea la luptă,
de-a lungul apelor s-au pregătit de bătălie cavaleri și oșteni și țărani
umili careîși aduceau aminte de Deliciul Ținutului, atât de iubită de tatăl
ei, și-o aminteau zâmbind și fermecându-i în tinerețea sa, când vizitase
Ținuturile Riverane. Sute și apoi mii de oameni s-au încins cu săbiile și
și-au pus zalele sau au înșfăcat o furcă sau o sapă și un scut grosolan,
din lemn și au pornit-o către Harrenhal, să lupte pentru fetița lui
Viserys.
Lorzii de pe malurile Tridentului, având mai mult de pierdut, nu s-au
pus de îndată în mișcare, însă au început destul de curând să i se alăture
reginei. De la Gemeni a plecat călare ser Forrest Frey, același „Frey
Pătimașul” care ceruse implorator mâna Rhaenyrei, acum un cavaler
autoritar. Lordul Samwell Blackwood, care pierduse cândva un duel
pentru favorurile ei, și-a înălțat steagurile la Raventree. (Ser Amos
Bracken, care câștigase duelul cu pricina, și-a urmat tatăl când Casa
Bracken s-a declarat de partea lui Aegon.) Casele Mooton, de la Iazul
Fecioarelor, Piper, de la Pinkmaiden, Roote, de la Harroway, Darry, de
la Darry, Mallister, de la Seagard, și Vance, de la Popasul Călătorului, au
dat de veste că o sprijină de Rhaenyra. (Casa Vance din Atranta a ales
cealaltă cale și și-a trâmbițat supunerea față de tânărul rege.) Petyr
Piper, căruntul lord de Pinkmaiden, a vorbit în numele multor altora
când a spus:
— Mi-am pus sabia în slujba ei sub jurământ. Sunt bătrân, dar nu
chiar atât de bătrân încât să fi uitat cuvintele pe care le-am rostit, și se
întâmplă să mai am încă sabia aia.
Lordul Paramount de Trident, GroverTully, fusese bătrân și în 101
când, la Marele Consiliu, se declarase de partea prințului Viserys; între
timp se șubrezise, dar rămăsese la fel de încăpățânat. În 101, vorbise în
favoarea pretendentului de parte bărbătească, iar anii scurși nu-i
schimbaseră părerea. Lordul Grover a spus, cu insistență, că Rivemmul
ar trebui să lupte pentru tânărul rege Aegon. Însă nu s-a dus vestea
despre asta. Bătrânul lord era țintuit la pat și nu mai avea mult de trăit.
— Aș prefera să nu murim și noi, ceilalți, odată cu el, a spus nepotul
lui, ser ElmoTully.
Riverrunul nu se putea apăra de focul dragonilor, le-a atras atenția
fiilor săi, iar ambele tabere călăreau dragoni. Așa că, pe când lordul
Grover tuna și fulgera pe patul de moarte, Riverrunulși-a zăvorât
porțile, și-a trimis oștenii pe metereze și a păstrat tăcerea.
În tot acest timp, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel în est, unde
prințul Jacaerys Velaryon a coborât de pe tânărul său dragon, Vermax,în
Eyrie, ca să câștige Valea lui Arryn de partea mamei sale. Fecioara din
Vale, lady JeyneArryn, era cu douăzeci de ani mai vârstnică decât el,
împlinise treizeci și cinci. Fără să se fi măritat vreodată, Lady Jeyne
domnise în Vale de la moartea tatălui și a fraților ei, uciși pe dealuri de
Stone Crows, când ea n-avea decât trei ani.
Ciupercă ne istorisește că vestita fecioară era de fapt o stricată de
obârșie înaltă, cu o nesățioasă poftă de bărbați, și ne înșiră o poveste
obscenă, pretinzând că această Jeyne i-a spus prințului Jacaerys că, dacă
și numai dacă el poate s-o aducă pe culmile plăcerii folosindu-și limba,
ea îi oferă loialitatea Văii. Septonul Eustace repetă larg răspânditul zvon
despre plăcerile lui JeyneArryn, care, în intimitate, ar fi preferat
compania femeilor, apoi adaugă că nu era adevărat. De data asta, trebuie
să-i fim recunoscători Marelui Maester Munkun pentru Istoria
adevărată, căci el e singurul care vorbește despre cele petrecute în Sala
Mare a castelului Eyrie, nu în dormitorul stăpânei acestuia.
— Înseși rudele mele au încercat de trei ori să mă înlocuiască, i-a
spus lady Jeyne prințului Jacaerys. Ser Arnold, vărul meu, obișnuiește să
spună că femeile sunt prea slabe ca să poată conduce. Dacă vrei să-l
întrebi despre asta, îl am într-una dintre celulele cerului. E adevărat că
prințul Daemon al vostru s-a folosit de prima lui nevastă cu cea mai
mare cruzime… dar, în ciuda prostului ei gust în privința soților, mama
ta rămâne regina noastră de drept și îmi mai e și rudă de sânge, după
mama ei e o Arryn. În această lume a bărbaților, noi, femeile, trebuie să
fim unite. Valea și cavalerii ei îi vor sta alături… dacă Înălțimea Sa îmi
îndeplinește o cerere.
Când prințul a întrebat-o ce dorește, a răspuns:
— Dragoni. Nu mă tem de oști. Multe și de multe ori s-au spulberat
izbindu-se de Poarta mea însângerată, iar despre Eyrie se știe că e de
neînfrânt. Însă tu ai coborât la noi din văzduh, la fel cum a făcut-o cândva
regina Visenya, pe vremea Cuceririi, iar mie nu mi-a stat în puteri să te
opresc. Nu-mi place deloc să mă simt neputincioasă. Trimite-mi
dragoni, cu călăreții lor.
Prințul a fost de acord, și Lady Jeyne a plecat genunchiul în fața lui,
apoi le-a poruncit și războinicilor ei s-o facă și să-și ofere săbiile cu
jurământ.
 Pe urmă Jacaerys s-a avântat în văzduh și și-a continuat drumul către
nord, zburând peste Degete și peste apele Mușcăturii. S-a oprit pentru
scurt timp la Sisterton, unde lordul Borrellși lordul Sunderland i s-
ausupus și i-au garantat că insulele Trei Surori îi vor fi alături, apoi s-a
îndreptat către Portul Alb, unde lordul Desmond Manderly l-a
întâmpinat în Curtea Tritonului.
Acolo prințul a avut de înfruntat un negociator mai viclean decât el.
— Portului Alb nu-i e indiferentă situația în care se află mama ta, a
spus Manderly. Înaintașii mei au fost jefuiți de drepturile ce li se
cuveneau prin naștere când vrăjmașii noștri ne-au surghiunit pe
țărmurile astea reci din miazănoapte. Când ne-a vizitat, cu mult timp în
urmă, Regele cel Bătrân a vorbit despre nedreptatea care ni s-a făcut și
ne-a făgăduit c-o să îndrepte lucrurile. Ca zălog pentru asta, i-a oferit
străbunicului meu mâna fiicei sale, prințesa Viserra, pentru ca astfel
cele două Case ale noastre să fie ca una, dar fata a murit și făgăduiala a
fost uitată. Prințul Jacaerys a știut ce i se cere. Înainte de a părăsi Portul
Alb, a fost scrisă și semnată o înțelegere care punea drept condiție
căsătoria mezinei lui Manderly cu Joffrey, fratele prințului, imediat după
încetarea războiului.
În cele din urmă, Vermax l-a dus pe Jacaerys Velaryon la Winterfell,
pentru negocieri cu formidabilul și tânărul stăpân al Domeniului, lordul
Cregan Stark.
Odată cu trecerea anilor, Cregan Stark avea să devină cunoscut ca
Bătrânul din Nord, dar, în 129 D.C., când a venit la el prințul Jacaerys,
lordul de Winterfell n-avea decât douăzeci și unu de ani. Devenise lord
la vârsta de treisprezece ani, în 121 D.C., după moartea tatălui său,
lordul Rickon. Până când ajunsese la majorat, Nordul fusese condus de
unchiul său Bennard, ca regent, iar în 124 D.C. când împlinise
șaisprezece ani, Cregan descoperise că unchiul său tărăgăna renunțarea
la putere. Relațiile dintre cei doi deveniseră tot mai încordate, căci pe
tânărul lord îl enervau stavilele impuse de fratele tatălui său. În cele din
urmă, în 126 D.C., Cregan Stark se revoltase, îi trimisese în temniță pe
Bennardși pe cei trei fii ai acestuia și luase cârmuirea Nordului în
propriile sale mâini. La scurt timp după aceea, se însurase cu lady Ana
Norrey, o prietenă pe care-o îndrăgise încă din copilărie, dar ea a murit
în 128 D.C., dând naștere fiului și moștenitorului lor, pe care Cregan îl
numise Rickon, după tatăl său.
Toamna se apropia de sfârșit când a ajuns prințul de Piatra
Dragonului la Winterfell. Zăpada se înălța în strat gros deasupra
pământului, dinspre miazănoapte sufla un vânt rece și lordul Stark era
în toiul pregătirilor pentru iarna care bătea la ușă, însă l-a întâmpinat
pe Jacaerys cucăldură. Se spune că zăpada, gheața și frigul îl iritau pe
Vermax, așa că prințul n-a zăbovit prea mult printre oamenii Nordului,
dar scurta lui ședere acolo a dat naștere unor povești stranii.
După cum scrie Munkun în Istorisirea adevărată, Creganși Jacaerys s-
au simțit atrași unul de celălalt, pentru că foarte tânărul prinț îi amintea
lordului de Winterfell de fratele lui mai mic, mort cu zece ani în urmă.
Au băut, au vânat, s-au antrenat împreună în mânuirea armelor și s-au
înfrățit cu jurământ pecetluit cu sânge. Toate astea sună mai credibil
decât versiunea lui Eustace, în care prințul își petrece cea mai mare
parte a timpului încercând să-l convingă pe lordul Cregan să renunțe la
zeii lui păgâni și să-i venereze pe Cei Șapte.
Dar ne întoarcem spre Ciupercă pentru a afla povești pe care celelalte
cronici nu le amintesc; și nu ne dezamăgește nici de această dată. În
istorisirea lui apare o tânără fată, sau o „fată-lup“, cum o poreclește el,
pe nume SaraSnow. Prințul s-a îndrăgostit de creatura aia, fiica bastardă
răposatului lord Rickon Stark, atât de tare încât s-a culcat într-o noapte
cu ea. Când a aflat că oaspetele său a luat fecioria surorii sale bastarde,
lordul Cregan s-a înfuriat peste măsură și s-a îmblânzit abia când
SaraSnow i-a spus că prințul se cununase cu ea. Își rostiseră jurămintele
în fața copacului inimii în pădurea zeilor a Winterfellului, și numai după
aceea i se dăruise ea, în zăpadă, înfășurată în blănuri, sub privirile
vechilor zei.
Povestea e cu siguranță încântătoare, dar, aidoma multor alte
istorisiri ale bufonului, pare să fie mai degrabă o născocire a imaginației
sale febrile, nu un adevăr istoric. Jacaerys Velaryon era logodit cu
verișoara lui, Baela, încă de când el avea patru ani și ea doi și, din câte
știm despre caracterul lui, pare foarte puțin probabil să fi încălcat un
astfel de legământ solemn, pentru a apăra îndoielnica virtute a unei
bastarde din Nord, pe jumătate sălbatică și nespălată. Dacă a existat
într-adevăr vreodată o SaraSnowși dacă prințul de Piatra Dragonului s-
a distrat cumva cu ea, asta nu e cu nimic mai mult decât ceea ce făcuseră,
în trecut, alți prinți și decât ceea ce vor face prinții de mâine, dar să
vorbești despre căsătorie e absurd.
(Ciupercă mai pretinde și că Vermax a lăsat la Winterfell un cuibar
plin cu ouă de dragon, ceea ce e tot atât de absurd. Deși e adevărat că e
aproape cu neputință să-ți dai seama care e sexul unui dragon viu, nicio
altă cronică nu istorisește că Vermax ar fi făcut vreodată fie și un singur
ou, așa că trebuie să presupunem că a fost mascul. Septonul Barth
presupune că, lanevoie, dragonii își pot modifica sexul, fiind „tot atât de
schimbători ca o flacără”, însă ipoteza lui e prea ridicolă ca să poată fi
luată în considerare.)
Iată ce știm fără dubiu: Cregan Stark și Jacaerys Velaryon au izbutit
să se pună de acord și au semnat o înțelegere pe care, în Istorisirea
adevărată, Marele Maester Munkun o numește „Pactul de Gheață și Foc”.
Aidoma multor alte pacte de același fel, era pecetluit printr-o căsătorie.
Fiul lui Cregan, Rickon, avea un an. Prințul Jacaerys era încă neînsurat
și nu avea copii, dar se presupunea că, după ce mama lui avea să se așeze
pe Tronul de Fier, urma să devină și el tată. Prin acel pact, se obliga să-
și trimită prima fiică venită pe lume în Nord după ce va fi împlinit șapte
ani, spre a fi crescută la Winterfell până ce avea să ajungă la vârsta
potrivită pentru măritișul cu moștenitorul lordului Cregan.
Când s-a reîntors, cu dragonul său, în văzduhul rece al toamnei,
prințul de Piatra Dragonului știa că atrăsese de partea mamei sale trei
lorzi puternici, împreună cu scutierii lor. Deși până la a cincisprezecea
aniversare mai era o jumătate de an, prințul Jacaerys dovedise deja că e
bărbat și că merită să moștenească Tronul de Fier.
Dacă zborul „mai scurt și mai ferit de primejdii” al fratelui său ar fi
mers la fel de bine, lumea ar fi scăpat de multă vărsare de sânge și de
amărăciune.
Toate cronicile ajunse până la noi sunt de acord că nenorocirea care
l-a lovit pe Lucerys Velaryon la Capătul Furtunii nu a fost pusă la cale.
Primele bătălii din Dansul Dragonilor s-au purtat cu mesaje aduse de
corbi, cu amenințări și făgăduieli, cu edicte și lingușiri. Vestea asasinării
lordului Beesbury în consiliul verde încă nu ajunsese la prea multe
urechi; se credea că bătrânul nobil fusese azvârlit în vreo temniță. Deși
prin curtea castelului nu se mai vedeau o droaie de chipuri cunoscute,
deasupra porților nu apăruseră capete retezate, așa că mulți continuau
să spere că problema succesiunii la tron se va rezolva fără luptă.
Străinul avea alte planuri. Căci, fără nicio îndoială, temuta lui mână s-
a aflat în spatele ghinionului care i-a adus pe cei doi tineri prinți în
același timp la Capătul Furtunii, când dragonul Arrax a gonit nebunește
ca să nu fie ajuns din urmă de o vijelie care-și aduna vânturile și l-a
depus pe Lucerys Velaryon cu bine în curtea castelului, doar ca să afle
că Aemond Targaryen sosise acolo înaintea lui.
Borros Baratheon avea o fire cu totul diferită de a tatălui său. „Lordul
Boremund era o stâncă, dur, puternic, neclintit”, ne istorisește
septonulEustace. „Lordul Borros era ca vântul care se dezlănțuie și urlă,
suflând în toate părțile.” Prințul Aemond nu știuse de ce soi de primire
va avea parte, dar Capătul Furtunii l-a întâmpinat cu ospețe, partide de
vânătoare și turniruri.
Lordul Borros se arătase mai mult decât doritor să-l distreze pe
prințul pețitor.
— Am patru fiice, i-a spus. Alege-o pe care vrei. Cass e cea mai mare
și va înflori prima, dar Floris e mai frumoasă. Iar dacă-ți dorești o soție
cu mintea ageră, asta e Maris.
Rhaenyra se încrezuse prea multă vreme în loialitatea
necondiționată a Casei Baratheon, i-a spus nobilul lord lui Aemond.
— Da, prințesa Rhaenys e rudă cu mine și cu ai mei, o mătușă de-a
mea pe care n-am cunoscut-o a fost măritată cu tatăl ei, dar amândoi
sunt morți, iar Rhaenyra… nu e Rhaenys, nu-i așa?
Lordul Borros a adăugat că n-are nimic împotriva femeilor; își iubea
fetele, o fiică e prețioasă… însă un fiu… ahhh… dacă i-ar da zeii vreodată
un fiu din sângele său, acela ar moșteni Capătul Furtunii, nu surorile lui.
— De ce-ar sta lucrurile altfel când e vorba de Tronul de Fier?
Și, cu o căsătorie cu cineva din familia regală la orizont… Cauza
Rhaenyrei era una pierdută, ea avea să înțeleagă asta imediat ce avea să
afle că pierduse Capătul Furtunii, ceea ce urma să-i dea chiar el de
veste… pleacă genunchiul în fața fratelui tău, da, e cel mai bine, și fetele
lui se mai certau între ele, cum fac fetele, dar el avea grijă ca ele să se
împace de fiecare dată…
În nicio cronică nu ne dezvăluie pe care dintre cele patru fiice a ales-
o prințul Aemond (deși Ciupercă ne povestește că le-a sărutat pe toate
patru, ca să „le guste nectarul buzelor”), ni se spune doar că n-a fost
Maris. Munkun scrie că prințul și lordul Borros se tocmeau în privința
datelor și a dotelor în dimineața când a apărut Lucerys Velaryon. Mai
întâi l-a simțit Vhagar. Străjerii de pe meterezele masivelor ziduri
exterioare și-au înșfăcat sulițele, brusc înspăimântați când ea s-a trezit
scoțând un urlet care a cutremurat din temelii fortăreața înălțată de
Durran. Se povestește că până și Arrax a început să tremure la auzul
acelui sunet, și că Luke l-a silit să coboare lovindu-l de mai multe ori cu
biciul.
Ciupercă s-a străduit să ne convingă că, înspre răsărit, fulgerele
brăzdau cerul și ploua torențial când Lucerys a sărit din spinarea
dragonului, strângând în mână mesajul mamei sale. Trebuie să fi știut
fără dubiu ceînseamnă prezența lui Vhagar, așa că nu s-a mirat când, în
Sala Rotundă, Aemond Targaryen l-a provocat sub privirile lordului
Borros, ale celor patru fiice ale sale, ale septonului, ale maesteruluiși ale
unui număr de vreo patruzeci de cavaleri, gărzi și servitori. (Unul dintre
cei de față a fost ser Byron Swann, al doilea fiu al lordului de Stonehelm
din Hotarele Dornishene, care urma să aibă micul său rol ceva mai
târziu, pe timpul Dansului.) Așa că, măcar de data asta, nu ne bizuim
doar pe spusele Marelui Maester Munkun, pe ale lui Ciupercă și pe ale
Marelui Maester Eustace. Nidunul dintre ei nu s-a aflat atunci la Capătul
Furtunii, dar au fost acolo mulți alții, așa că nu ducem lipsă de istorisiri
la prima mână.
— Uită-te la creatura asta jalnică, lordul meu! a strigat prințul
Aemond. Micuțul LukeStrong, bastardul. Ești ud, bastardule, i-a spus
apoi lui Luke. Plouă sau te-ai pișat pe tine de frică?
Lucerys Velaryon i-a vorbit doar lordului Baratheon:
— Lord Borros, ți-am adus un mesaj de la mama mea, regina.
— Adică de la curva din Piatra Dragonului.
Prințul Aemond a înaintat și a încercat să smulgă scrisoarea din mâna
lui Lucerys, însă lordul Borros a zbierat o poruncă și cavalerii săi i-au
despărțit pe cei doi prinți. Apoi unul dintre ei a dus scrisoarea
Rhaenyrei pe dais, unde nobilul lord stătea pe tronul regilor Furtunii
din vechime.
Nimeni nu poate ști cu adevărat ce anume a simțit Borros Baratheon
în acele clipe. Istorisirile celor prezenți diferă mult între ele. Unii spun
că s-a înroșit la față și părea stingherit, ca un bărbat prins de nevastă în
pat cu altă femeie. Alții pretind că părea să savureze ceea ce vedea, cu
vanitatea satisfăcută fiindcă atât regele, cât și regina îi doreau sprijinul.
Ciupercă spune (fără să fi fost de față) că era beat. Septonul Eustace
pretinde (tot fără să fi fost prezent) că era speriat.
Însă toți martorii sunt de acord în privința vorbelor și gesturilor
lordului Borros. Nicidecum deprins cu cititul, lordul a înmânat
scrisoarea de la regină maesterului său, care a rupt sigiliul și i-a șoptit
mesajul la ureche. Fața lordului a prins să se încrunte. Și-a mângâiat
barba, s-a uitat urât la Lucerys Velaryon și l-a întrebat:
— Dacă ar fi să fac ce-mi cere mama ta, cu care dintre fiicele mele ai
vrea să te-nsori, băiete? A arătat spre cele patru fete. Alege una!
Prințului Lucerys i s-au împurpurat obrajii.
— Lordul meu, nu sunt liber să mă căsătoresc. Sunt promis verișoarei
mele, Rhaena.
— Atâta lucru știu și eu, a spus lordul Borros. Du-te acasă, țâncule, și
spune-i curvei care ți-e mamă că lordul de Capătul Furtunii nu-i câine,
ca să-l fluiere când vrea să-l întărâte împotriva dușmanilor ei.
Prințul Lucerys s-a răsucit pe călcâie, vrând să plece din Sala
Rotundă.
Însă prințul Aemondși-a scos sabia.
— Așteaptă, Strong! a spus. Mai întâi plătește ce-mi datorezi.
Și-a smuls peticul de pe ochi și l-a azvârlit pe podea, scoțând la vedere
safirul de sub el.
— Ai cuțit, așa cum ai avut și-atunci. Scoate-ți un ochi, și te las să
pleci. Unul e de-ajuns. Nu vreau să te orbesc.
Prințul Lucerysși-a adus aminte ce-i făgăduise mamei sale.
— N-o să mă lupt cu tine. Am venit aici ca mesager, nu în calitatea
mea de cavaler.
— Ai venit aici ca papă-lapte și trădător, a ripostat prințul Aemond.
O să-ți iau sau ochiul, sau viața, Strong.
 Asta l-a neliniștit pe lordul Borros.
— Nu aici, a mormăit el. A sosit ca mesager. Nu vreau vărsare de
sânge sub acoperișul meu.
Străjerii lui s-au așezat între cei doi prinți, apoi l-au scos pe Lucerys
Velaryon din Sala Rotundă și l-au escortat până în curtea castelului,
unde Arrax, dragonul său, îl aștepta ghemuit în ploaie.
Și totul s-ar fi încheiat astfel, dacă n-ar fi fost Maris. A doua născută a
lordului Borros, nu tot atât de frumoasă ca surorile ei, era furioasă
fiindcă Aemond o preferase pe alta.
— Te-a lăsat fără un ochi sau fără un ou? l-a întrebat pe prinț, cu voce
dulce ca mierea. Sunt atât de bucuroasă că ai ales-o pe sora mea! Îmi
doresc soț fără nimic lipsă.
Cu gura strâmbată de furie, Aemond Targaryen s-a întors din nou
spre lordul Borrosși i-a cerut să-i îngăduie să plece. Lordul de Capătul
Furtunii i-a răspuns ridicând din umeri:
— Nu-i treaba mea să-ți spun ce să faci când nu ești sub acoperișul
meu.
Și cavalerii lui s-au dat deoparte, iar prințul Aemond s-a năpustit spre
ușă.
Afară se dezlănțuise furtuna. Tunetele se rostogoleau peste castel,
perdelele de ploaie te orbeau și, din când în când, fulgere imense, alb-
albăstrui, luminau ca ziua. Vremea nu era prielnică zborului nici măcar
pentru un dragon și Arrax se străduia din răsputeri să rămână în aer
când Aemond a încălecat pe Vhagar și a plecat pe urmele lui. Dacă
văzduhul ar fi fost limpede, poate că prințul Lucerys ar fi reușit să fugă,
pentru că Arrax era mai tânăr și mai sprinten… dar ziua era „tot atât de
neagră ca inima prințului Aemond”, ne povestește Ciupercă, și astfel cei
doi dragoni au ajuns să se înfrunte deasupra Golfului Naufragiilor.
Privitorii de pe meterezele castelului au văzut în zare răbufniri de foc și
au auzit un zbieret care s-a înălțat peste vuietul furtunii. Apoi cele două
fiare s-au încleștat înfuriate, printre fulgere și tunete. Vhagar era de
cinci ori mai mare decât potrivnicul său și scăpase cu viață din sute de
bătălii. Dacă s-au luptat, asta n-a avut cum să dureze prea mult.
Arrax s-a prăbușit, zdrobit, pentru a fi înghițit de talazurile din golf.
Trei zile mai târziu, valurile i-au aruncat capul și gâtul pe stâncile aflate
mai jos de Capătul Furtunii, ca ospăț pentru crabi și pescăruși. Ciupercă
pretinde că tot acolo a ajuns și trupul prințului Lucerysși că prințul
Aemond i-a scos ochii pentru a-i oferi lui Maris pe un pat de alge, dar
povestea asta pare trasă de păr. Unii spun că Vhagar l-a smuls pe
Lucerys din spatele dragonului său și l-a înghițit întreg. S-a pretins și că
prințul Lucerys ar fi supraviețuit căderii și a înotat până la mal, dar și-a
pierdut toate amintirile despre sine însuși, așa că și-a petrecut restul
zilelor ca pescar slab de minte.
Istorisirea adevărată le dă acestor povești considerația pe care o
merită… adică nu le ia în seamă. Munkun susține că prințul Lucerys a
murit odată cu dragonul său. Și ăsta e, fără îndoială, adevărul. Prințul
avea treisprezece ani. Trupul lui n-a fost găsit niciodată. Și moartea lui
a pus capăt războiului corbilor, al mesagerilor și al alianțelor prin
căsătorie, fiind începutul unui război de foc și sânge în toată puterea
cuvântului.
Aemond Targaryen… pe care, de atunci încolo, dușmanii să-i aveau
să-l numească Aemond Ucigașul-de-Nepoți… s-a întors la Debarcaderul
Regelui după ce a câștigat ajutorul Capătului Furtunii pentru fratele lui
și ura eternă a reginei Rhaenyra. Dacă se așteptase să fie întâmpinat ca
un erou, a fost dezamăgit. Când a auzit ce făcuse, regina Alicent s-a albit
la față și a strigat:
— Mama din Ceruri să aibă milă de noi toți!
Nici ser Otto n-a fost încântat.
— N-ai pierdut decât un ochi, se spune că ar fi zis. Cum ai putut fi atât
de orb?
Însă regele nu le împărtășea temerile. Aegon al II-lea a sărbătorit
întoarcerea fratelui său dând un mare ospăț, l-a salutat numindu-
l„adevăratul sânge al dragonului”și le-a dat tuturor de veste că Aemond
le-a oferit „un început minunat”.
La Piatra Dragonului, regina Rhaenyra a leșinat când i s-a spus că
Luke e mort. Jace era încă în Nord, îndeplinindu-și misiunea, dar Joffrey,
fratele mai mic al lui Luke, a făcut un jurământ cumplit de răzbunare
împotriva prințului Aemondși a lordului Borros. Numai Șarpele Mărilor
și prințesa Rhaenys au reușit să-l împiedice să încalece imediat pe
dragonul său. (Ciupercă vrea să ne convingă că a avut și el un rol.)
Consiliul negru s-a adunat, dar, înainte de a apuca să decidă ce lovitură
să dea ca răspuns, a sosit un corb de la Harrenhal.
„Ochi pentru ochi, fiu pentru fiu”, le scrisese prințul Daemon.
„Lucerys va fi răzbunat.”
Să nu uităm că, în tinerețe, Daemon Targaryen fusese „Prințul
Orașului”, că fața și râsul lui le erau bine cunoscute tuturor pungașilor,
curvelor și cartoforilor din Fundătura Puricilor. Încă avea prieteni în
locurile deocheate din Debarcaderul Regelui și acoliți printre mantiile
aurii. Fără ca regele Aegon, Mâna sau regina-văduvă să bănuiască nimic,
avea și aliați la Curte, ba chiar în consiliul verde… și mai avea pe cineva,
cineva aparte, în care avea încredere deplină, care cunoștea, exact așa
cum le cunoscuse pe vremuri Daemon, toate tavernele și toate gropile
de șobolan ce spurcau cotloanele Fortăreței Roșii și care putea să se
miște cu ușurință prin întunecimea orașului. Pentru a pune în faptă o
răzbunare cumplită, a luat legătura, pe căi secrete, cu acel cineva de
obârșie străină și cu chip palid.
Și astfel s-au găsit uneltele potrivite printre derbedeii din Fundătura
Puricilor. Unul fusese sergent în Garda Orașului; voinic și brutal, își
pierduse mantia aurie după ce, la beție, omorâse o curvă în bătaie.
Celălalt se îndeletnicea cu prinderea șobolanilor din Fortăreața Roșie.
Numele lor nu apar în cronici. Au rămas în amintire (de n-ar mai fi
rămas!) ca Sânge și Brânză.
Ciupercă ne spune că Brânză cunoștea Fortăreața Roșie mai bine
decât își cunoștea forma mădularului. Intrările și tunelurile secrete
construite de Maegor cel Crud îi erau la fel de familiare prinzătorului de
șobolani ca și rozătoarelor pe care le vâna. Brânză l-a condus pe Sânge
în inima castelului printr-un coridor părăginit, fără să-i vadă niciun
străjer. Unii spun că prada lor era însuși Aegon, însă acesta era însoțit
întotdeauna de Garda Regelui și nici măcar Brânză nu știa nicio altă cale
de intrare sau ieșire din Cetățuia lui Maegor în afară de podul mobil de
peste șanțul de apărare, plin nu cu apă, ci cu țepe de fier formidabil de
ascuțite.
Turnul Mâinii era mai puțin apărat. Cei doi s-au furișat pe lângă
ziduri, ocolindu-i pe lăncierii postați la uși. Apartamentele lui ser Otto
nu-i interesau. S-au strecurat în ale fiicei sale, aflat la un etaj mai jos.
Regina Alicent se mutase aici după moartea Regelui Viserys, când fiul ei,
Aegon, se instalase în Cetățuia lui Maegor, împreună cu regina lui. Odată
intrați, Brânză a imobilizat-o pe regina-văduvă și i-a pus căluș la gură,
iar Sânge i-a strangulat camerista. Pe urmă s-au așezat și au așteptat,
pentru că știau că regina Helaena obișnuiește să-și aducă în fiecare
seară copiii să-și vadă bunica înainte de culcare
Fără să bănuiască pericolul, regina a apărut când seara se pogora
peste castel. Jaehaerysși Jaehaera aveau șase ani, iar Maelor, doi.
Helaena a intrat cu cel mic de mână și și-a strigat mama. Sânge a blocat
ușa și l-a înjunghiat pe oșteanul din gardă care o însoțea pe regină, iar
Brânză l-a înșfăcat pe Maelor.
— Țipă și muriți cu toții! i-a spus Sânge Înălțimii Sale.
Regina Helaenași-a păstrat calmul.
— Cine sunteți? a vrut ea să știe.
— Ne ocupăm de rău platnici, a zis Brânză. Ochi pentru ochi, fiu
pentru fiu. Nu-l vrem decât pe unul, ca să fiți chit. Vouă, celorlalți, n-o să
vă facem niciun rău, frumușeilor, n-o să vă clintim niciun fir de păr. Pe
care vrei să-l pierzi, Înălțimea Ta?
Când a înțeles ce i se spusese, regina Helaena l-a implorat s-o ucidă
pe ea.
— O soție nu-i totuna cu un fiu, a răspuns Sânge. Trebuie să fie un
băiat.
Brânză a sfătuit-o să aleagă cât mai repede, înainte de a-i silui Sânge
fetița, ca să nu se plictisească așteptând.
— Alege, a adăugat, sau îi omorâm pe toți!
Prăbușită în genunchi și plângând, Helaena a rostit numele
mezinului, Maelor. Poate și-a închipuit că băiatul e prea mic ca să
înțeleagă ce se petrece sau poate a făcut-o fiindcă fiul ei mai mare,
Jaehaerys, era primul născut și moștenitorul regelui Aegon, succesorul
lui la Tronul de Fier.
— Ai auzit, puștiule? i-a șoptit Brânză lui Maelor. Mămica ta te vrea
mort.
A rânjit către Sânge, iar matahala l-a decapitat pe prințul Jaehaerys
cu o singură lovitură de sabie. Regina a început să urle.
Oricât ar părea de curios, prinzătorul de șobolani și casapul și-au
respectat cuvântul. Nu le-au făcut niciun rău reginei și copiilor ei rămași
în viață și au fugit cu capul prințului.
Turnul s-a umplut de țipete și de zarvă, dar Brânză cunoștea
coridoarele secrete mai bine decât gărzile, așa că ucigașii au scăpat.
Două zile mai târziu, Sânge a fost prins la Poarta Zeilor, când a încercat
să părăsească Debarcaderul Regelui cu capul prințului Jaehaerys ascuns
în coburi. Sub tortură, a mărturisit că-l ducea la Harrenhal, ca să-și
primească recompensa de la prințul Daemon. A descris și o târfă despre
care a pretins că i-ar fi angajat: o femeie care nu mai era tânără, străină
după cum vorbea, înfășurată într-o mantie cu glugă și foarte palidă la
față. Celelalte curve îi spuneau Mizeria.
După treisprezece zile de tortură, lui Sânge i s-a îngăduit să moară.
Regina Alicent i-a poruncit lui Larys Picior-Strâmb să-i afle adevăratul
nume, ca să-l poată scălda în sângele soției și copiilor lui, dar cronicile
ajunse până la noi nu spun dacă asta s-a întâmplat sau nu. Ser
LuthorLargentși mantiile lui aurii au scotocit Strada Mătăsii de la un
capăt la altul, au scos afară toate curvele din Debarcaderul Regelui și le-
au despuiat, dar n-au dat de nicio urmă a lui Brânză sau a Viermelui Alb.
Stăpânit de durere și mânie, regele Aegon al II-lea a poruncit să fie
spânzurați toți prinzătorii de șobolani, și asta s-a făcut. (Ca să-i
înlocuiască, ser Otto Hightower a adus în Fortăreața Roșie o sută de
pisici.)
Chiar dacă Sânge și Brânză îi cruțaseră viața, despre regina Helaena
nu se poate spune că i-a supraviețuit acelui amurg fatal. De-atunci n-a
mai avut poftă de mâncare, nu s-a mai îmbăiat, n-a mai ieșit din
camerele ei și nu s-a mai putut uita la fiul său Maelor, știind că îi rostise
numele ca să fie ucis. Regele n-a avut de ales, l-a luat pe băiat de lângă
ea și i l-a încredințat mamei lor, regina-văduvă Alicent, pentru a-l crește
ca pe copilul ei. Aegon și Helaena nici n-au mai împărțit patul și ea își
pierdea mințile pe zi ce trecea, iar el își lăsa furia să se dezlănțuie și se
îmbăta. Și iar se înfuria.
Moartea dragonilor Dragonul roșu
și cel auriu

După moartea lui Lucerys Velaryon înținuturile Furtunii și uciderea

prințului Jaehaerys sub ochii mamei sale în Fortăreața Roșie, Dansul
Dragonilor a devenit cu totul altul. Pentru negri și verzi deopotrivă,
sângele vărsat se cerea răzbunat cu vărsare de sânge, în tot ținutul, lorzii
și-au chemat stegarii și armatele s-au adunat și au pornit în marș.
În Ținuturile Riverane, năvălitori plecați din Raventree, purtând
flamurile Rhaenyrei15, au intrat pe pământurile Casei Bracken, unde au
ars recoltele, au împrăștiat oile și vitele, au jefuit satele și au prădat
orice sept la care au ajuns (Casa Blackwood era una dintre ultimele din
partea de miazăzi a Gâtului care încă mai venera zeii vechi.)
Când Brackenii au adunat o oaste destul de puternică pentru o
ripostă, lordul Samwell Blackwood i-a atacat în timp ce mărșăluiau,
luându-i prin surprindere în tabăra aflată mai jos de moara de pe un mal
înalt. În timpul luptei care a urmat, morii i s-a dat foc și oamenii s-au
luptat ore de-arândul și au murit scăldați în lumina roșie a flăcărilor.
Aflat în fruntea armiei de la Stone Hedge, ser Amos Bracken l-a înfrânt
în luptă unul la unul pe lordul Blackwood și l-a ucis, pentru a pieri apoi
și el, când o săgeată din lemnul copacului inimii a nimerit în

15La început, amândoi pretendenții la Tronul de Fier aveau pe stindarde dragonul Casei
Targaryen, roșu pe negru, dar, la sfârșitul anului 129 D.C, atât Aegon, cât și Rhaenyra au
făcut schimbări, ca să-și poată deosebi susținătorii de dușmani. Regele a înlocuit culoarea
roșie a dragonului cu auriu, ca preamărire a strălucitorilor solzi aurii ai dragonului său,
Sunfyre, pe când regina a adăugat la herbul Targaryenilor blazoanele Caselor Arryn și
Velaryon, în onoarea mamei sale, respectiv a primului său soț (n. a.).
deschizătura vizierei coifului său și i-a pătruns în țeastă. Se presupune
că săgeata a plecat din arcul surorii de șaisprezece ani a lordului
Samwell, Alysanne, care avea să fie cunoscută mai târziu ca Aly cea
Neagră, dar n-avem de unde ști dacă ăsta e un adevăr sau o legendă de
familie.
Ambele părți au suferit multe alte pierderi dureroase în înfruntarea
care avea să devină cunoscută drept Bătălia de la Moara Arsă… și, când
Casa Bracken a fost în cele din urmă înfrântă, oamenii săi au fugit înapoi,
pe propriile pământuri, sub comanda fratelui vitreg bastard al lui ser
Amos, ser RaylonRivers, doar ca să afle că Stone Hedge fusese cucerit în
lipsa lor. Condusă de prințul Daemon, purtat de Caraxes, o oaste
puternică, alcătuită din forțele unite ale Caselor Darry, Roote, Piper și
Frey, luase castelul în stăpânire la vreme de furtună și în absența unei
atât de mari părți a forțelor Casei Bracken. Lordul Humfrey Bracken și
copiii săi rămași cu el au fost luați prizonieri, ca și a treia lui soție și
amanta de obârșie umilă. Ca să nu li se facă niciun rău, ser Raylon s-a
predat.
Însă nu trebuie să ne închipuim că, în tot acest timp, consiliul verde a
stat degeaba. Și ser Otto Hightower a avut de lucru până peste cap,
atrăgând lorzi de partea sa, năimind mercenari, întărind apărarea
Debarcaderului Regelui și căutând cu stăruință noi alianțe. După
respingerea propunerii oficiale de pace trimise prin Marele Maester
Orwyle, Mâna și-a dublat din nou strădaniile, trimițând corbi către
Winterfell și Eyrie, către Riverrun, Portul Alb, Gulltown, Podul Amar și
Insula Frumoasă și către alte cincizeci de fortărețe și castele. Călăreții
au galopat prin noapte către Domenii mai apropiate, chemându-i pe
nobilii lor stăpâni la Curte, să-i jure credință regelui Aegon. Ser Otto s-a
străduit să atragă de partea sa și Dorne, al cărui prinț domnitor, Qoren
Martell, luptase împotriva prințului Daemon la Treptele de Piatră, însă
oferta i-a fost respinsă cu dispreț.
— Dorne a mai dansat cu dragonii, a spus prințul Qoren. Mai degrabă
aș dormi printre scorpioni.
Cu toate astea, ser Otto pierdea încrederea regelui, care greșea
luându-i eforturile drept lipsă de acțiune și prudența drept lașitate.
Septonul Eustace ne istorisește că, la un moment dat, când a intrat în
TurnulMâinii și l-a găsit pe ser Otto scriind încă o scrisoare, Aegon a
răsturnat călimara în poala bunicului său, spunând:
— Tronurile se câștigă cu sabia, nu cu pana. Varsă sânge, nu cerneală.
Căderea Harrenhalului în mâinile prințului Daemon a fost un șoc
cumplit pentru Înălțimea Sa, ne povestește Munkun. Până atunci, Aegon
al Il-lea crezuse că sora lui vitregă nu are sorți de izbândă. Însă după
pierderea Harrenhalului s-a simțit pentru prima oară vulnerabil. Au
urmat imediat înfrângerile de la Moara Arsă și Stone Hedge – alte
lovituri care l-au făcut să înțeleagă că se află într-un pericol mult mai
mare decât avusese impresia. Temerile i-au sporit când s-au întors
corbii de la Reach, locul unde verzii se credeau mai puternici decât
oriunde altundeva. Casa Hightower din Orașul Vechi îl sprijinea
temeinic pe regele Aegon, iar Înălțimea Sa încă se bucura de loialitatea
nobililor din Arbor… însă oriunde altundeva în sud, alți lorzi își declarau
loialitatea față de Rhaenyra, iar printre ei s-au numărat lordul Costaine
de Trei Turnuri, lordul Mullendore de Uplands, lordul Taryl de Horn
Hill, lordul Rowan de Crângul de Aur și lordul Grimm de Scutul Cenușiu.
Cel mai zgomotos dintre acești trădători era ser Alan Beesbury,
moștenitorul lordului Lyman, care cerea eliberarea bunicului său din
temniță, unde credea aproape toată lumea că se află fostul maestru al
banilor. Puși în fața unei astfel de cereri din partea propriilor stegari,
castelanul, administratorul și mama tânărului lord Tyrell, cu toții
regenți până la majoratul băiatului, s-au răzgândit în privința susținerii
regelui Aegon și au decis că, pentru Casa Tyrell, e mai bine să rămână în
afara luptei. Septonul Eustace ne spune că regele Aegon a început să-și
înece spaimele în vin tare. Ser Otto i-a trimis vorbă nepotului său, lordul
OrmundHightower, rugându-l fierbinte să se folosească de toate forțele
din Orașul Vechi ca să pună capăt valului de revolte din Reach.
Au urmat alte lovituri: Vale, Portul Alb, Winterfell, Casa Blackwood și
alți lorzi riverani s-au revărsat către Harrenhal, unde fluturau
stindardele prințului Daemon. Flota Șarpelui Mărilor a blocat Golful
Apei Negre și în fiecare dimineață regele Aegon avea parte de plângerile
negustorilor. Numai că Înălțimea Sa nu putea da niciun răspuns la
obiecțiile lor și se mulțumea să mai golească o cupă cu vin.
— Fă ceva! i-a cerut lui ser Otto.
 Mâna l-a asigurat că face; avea un plan de spargere a blocadei lui
Velaryon. Unul dintre cei mai importanți piloni pe care se sprijinea
pretenția Rhaenyrei la tron era soțul său, însă tot el era și cea mai mare
dintre slăbiciunile ei. De-a lungul aventuroasei sale vieți, prințul
Daemon își făcuse mai mulți dușmani decât prieteni. Ser Otto
Hightower, unul dintre primii care ajunseseră să-l urască, a luat
legătura cu alt vrăjmaș al lui Daemon, Regatul celor Trei Fiice, aflat pe
celălalt țărm al Mării Înguste.
De una singură, flota regală n-avea destulă putere să spargă
strânsoarea Șarpelui Mărilor, ce sufoca Defileul, iar propunerile făcute
de regele Aegon lui Dalton Greyjoy din Pyke nu reușiseră să atragă de
partea sa Insulele de Fier. Flotele unite din Tyrosh, Lysși Myr ar fi fost
mai mult decât pe măsura forțelor Casei Velaryon. Ser Otto le-a trimis
vorbă magisterilor, făgăduindu-le că numai și numai ei vor avea dreptul
de a face negoț în Debarcaderul Regelui dacă-l ajutau să curețe Defileul
de corăbiile Șarpelui Mărilor, pentru ca drumul pe mare să fie din nou
liber. Pentru a adăuga savoare ispitei, le-a făgăduit și că le va ceda celor
Trei Fiice Treptele de Piatră, deși adevărul era că Tronul de Fier nu
dorise nicicând să stăpânească aceste insule.
Numai că Triarhia nu se grăbea niciodată să facă o mișcare. În lipsa
unui rege adevărat, toate hotărârile importante din „regatul” cu trei
capete erau luate de Înaltul Consiliu, din care făceau parte câte
unsprezece magisteri din fiecare orașși toți țineau să-și dovedească
înțelepciunea, ascuțimea minții și importanța, străduindu-se totodată
să câștige toate avantajele posibile pentru orașul de baștină. Marele
Maester Greydon, care, cincizeci de ani mai târziu, avea să scrie o istorie
fără echivoc a Regatului celor Trei Fiice, îi descrie drept „treizeci și trei
de cai, fiecare trăgând în direcția aleasă de el însuși”. Până și problemele
urgente, ca războiul, pacea și alianțele, făceau obiectul unor dezbateri
nesfârșite… și, când au sosit solii lui ser Otto, Înaltul Consiliu nici măcar
nu era întrunit.
Așteptarea nu-i plăcea nicidecum tânărului rege. Tergiversările
bunicului său l-au făcut să-și piardă răbdarea. Deși mama lui, regina-
văduvă Alicent, a luat apărarea lui ser Otto, Aegon al II-lea nu și-a plecat
urechea către rugămințile și argumentele ei. L-a chemat pe ser Otto în
sala tronului, i-a smuls de la gât colanul, simbolul rangului său, și i l-a
aruncat lui ser Criston Cole.
— De acum înainte Mâna mea va fi un pumn de fier, s-a lăudat el. Am
terminat cu scrisorile.
Ser Criston n-a pierdut vremea, s-a grăbit să-și dovedească zelul.
— Înălțimea Ta n-are de ce să cerșească sprijinul lorzilor săi, ca un
milog care cere de pomană, i-a spus lui Aegon. Ești regele legitim al
Westerosului și toți cei care contestă asta sunt trădători. A venit vremea
să afle care e prețul trădării.
L-au plătit mai întâi lorzii care sufereau în temnițele de sub
Fortăreața Roșie, oameni care juraseră cândva să apere drepturile
prințesei Rhaenyrași care continuau să refuze cu încăpățânare să-și
plece genunchiul în fața lui Aegon. Au fost târâți rând pe rând în curtea
castelului, unde Dreptatea Regelui îi aștepta cu securea. Fiecăruia i s-a
dat o ultimă șansă de a-i jura credință Înălțimii Sale; numai lordul
Butterwell, lordul Stokeworth și lordul Rosby au preferat s-o facă.
Lordul Hayford, lordul Merryweather, lordul Harte, lordul Buckler,
lordul Caswellși Lady Fell au pus mai mult preț pe jurământul făcut
decât pe viața lor și au fost decapitați unul după altul, alături de opt
cavaleri cu feude și de patruzeci de slujitori și oameni din suită. Capetele
le-au fost înfipte în țepe, deasupra porților orașului.
Regele Aegon a vrut și să atace Piatra Dragonului, să zboare cu Sun-
fyre către cetatea de pe insulă pentru a-și ucide sora vitregă și pe „fii ei
bastarzi” ca răzbunare a morții moștenitorului său, decapitat de Sânge
și Brânză. A fost nevoie să insiste tot consiliul verde, sfătuindu-l să se
răzgândească. Ser Criston Cole i-a sugerat să aleagă o altă cale. Prințesa
pretendentă se folosise de trădare ca să-l omoare pe furiș pe prințul
Jaehaerys. Cole a propus să facă la fel.
— O să-i plătim prințesei cu propria ei monedă mânjită de sânge, i-a
spus el lui Aeron.
Comandantul Gărzii Regelui l-a ales ca unealtă a răzbunării pe Fratele
său Jurat, ser ArrykCargyll.
Ser Arryk cunoștea în amănunt vechiul castel al Casei Targaryen, pe
care-l vizitase adesea în timpul domniei regelui Viserys. Pe apele
golfului Apa Neagră trudeau încă mulți oameni, pentru că locuitorii
Pietrei Dragonului depindeau de mare ca să se hrănească. Cargyll putea
fi dus cu ușurință în satul de pescari aflat mai jos de castel. De acolo își
putea croi singur drum până la regină. El și fratele lui, ser Erryk, erau
gemeni, semănau, în toate privințele, ca două picături de apă; Ciupercă,
precum și septonulEustace subliniază că nici măcar ceilalți cavaleri din
Garda Regelui nu-i puteau deosebi. Odată îmbrăcat în alb, ser Arryk
putea să umble nestingherit prin Piatra Dragonului, a spus ser Criston;
orice străjer pe care l-ar fi întâlnit l-ar fi luat, cu siguranță, drept fratele
lui.
Ser Arryk n-a fost încântat de această însărcinare. Mai mult decât
atât, după cum ne povestește septonul Eustace, în noaptea dinaintea
îmbarcării sale, cavalerul, foarte tulburat, a mers în septul din
Fortăreața Roșie, unde i s-a rugat Mamei din Ceruri, implorându-i
iertarea. Dar făcea parte din Garda Regelui, jurase să i se supună
acestuia și comandantului, așa că singura lui alegere onorabilă a fost să
plece spre Piatra Dragonului, purtând veșmintele pătate de sare ale
unui simplu pescar.
Adevărata sa misiune rămâne subiect de dispută. Marele Maester
Munkun ne spune că i se poruncise s-o ucidă pe Rhaenyra, punând capăt
rebeliunii ei cu o singură lovitură, însă Ciupercă insistă că prada
cavalerului erau fiii reginei, că Aegon al II-lea voia să spele sângele fiului
său ucis cu al nepoților săi bastarzi, Jacaerysși Joffrey „Strong”.
Ser Arryk a ajuns la țărm fără nicio piedică, și-a îmbrăcat armura și
mantia albă și a pătruns lesne în castel, dându-se drept fratele său, exact
așa cum plănuise Criston Cole. A ajuns în inima Pietrei Dragonului, însă,
când se îndrepta către apartamentele regale, zeii l-au adus față în față
chiar cu ser Erryk, care a știut imediat ce înseamnă prezența fratelui său
acolo. Menestrelii ne istorisesc că și-a scos sabia din teacă spunând:
— Te iubesc, frate.
— Și eu pe tine, frate, a răspuns ser Arryk, scoțându-și-o pe a lui.
Marele Maester Munkun ne istorisește că gemenii s-au luptat
aproape o oră; zăngănind oțelului izbit de oțel a trezit jumătate din
Curtea reginei, dar privitorii n-au putut face nimic mai mult decât să-i
urmărească neputincioși, fiindcă nimeni nu putea spune care e un frate
și care e celălalt. În cele din urmă, ser Arrykși ser Erryk s-au rănit mortal
unul pe altul și au murit unul în brațele altuia, cu lacrimi pe obraji.
Istorisirea lui Ciupercă e mai scurtă, mai picantă și întru totul mai
dezgustătoare. Bufonul spune că lupta n-a durat mai mult de câteva
minute. N-a existat nicio declarație a dragostei frățești; când și-au
încrucișat săbiile, fiecare Cargyll l-a numit pe celălalt trădător. Aflat mai
sus decât fratele său pe scara în spirală, ser Erryk a dat prima lovitură
mortală, o tăietură sălbatică, de sus în jos, care a fost cât pe ce să reteze
din umăr mâna încare ținea ser Arryk sabia, dar, în cădere, acesta a
înșfăcat mantia albă a ucigașului său și l-a tras destul de aproape ca sâ-
i împlânte pumnalul adânc în pântec. Ser Arryk a murit înainte de
sosirea gărzilor, dar rana din măruntaie l-a omorât pe ser Erryk abia
după patru zile, timp în care a urlat, chinuit de dureri atroce,
blestemându-și totodată fratele trădător.
Din motive evidente, menestrelii și povestitorii au preferat
istorisirea lui Munkun. Maesterii și alți cărturari trebuie să hotărască
singuri care versiune e mai aproape de adevăr. Septonul Eustace nu ne
spune decât că gemenii Cargyll s-au ucis unul pe altul și aici trebuie să
încheiem această parte a poveștii.
La Debarcaderul Regelui, LarysStrong, zis Picior-Strâmb, maestrul
șoaptelor, întocmise o listă cu numele tuturor lorzilor care se adunaseră
la Piatra Dragonului când fusese încoronată Rhaenvrași care făceau
pane din consiliul negru. Lorzii Celtigar și Velaryon își aveau castelele
pe insule; Aegon al Il-lea era prea slab pe mare, așa că se aflau la adăpost
de furia lui. Însă lorzii „negri” cu Dornenii pe continent nu se bucurau
de o asemenea protecție.
Cu o sută de cavaleri și cei cinci sute de oșteni ai Casei Regale, alături
de trei ori mai mulți mercenari căliți în lupte, ser Criston a pornit în
marș către Rosby și Stokeworth, ai căror lorzi se căiseră de curând
pentru devotamentul lor față de regină, și le-a poruncit să-și dovedească
loialitatea unindu-și forțele cu ale sale. Astfel mărită, armia lui s-a
îndreptat spre zidurile portului Duskendale, luându-i apărătorii prin
surprindere. Orașul a fost jefuit, corăbiile din port incendiate, lordul
Darklyn decapitat. Cavalerilor vasali Casei lui și oștenilor din
garnizoană li s-a dat de ales între a-și pune săbiile, cu jurământ, în slujba
regelui Aegon sau a împărtăși soarta seniorului lor. Cei mai mulți au
preferat prima variantă.
Popasul Corbilor a fost următoarea țintă al lui ser Criston. Prevenit
din vreme că oastea regelui e pe drum, lordul Staunton a închis porțile
castelului și și-a sfidat asediatorii. Din spatele zidurilor, n-a putut decât
să privească neputincios cum îi sunt incendiate câmpurile și pădurile și
satele, cum îi sunt măcelărite oile și vitele și căsăpiți supușii. Când
proviziile din castel au ajuns pe sfârșite, lordul a cerut întăriri printr-un
corb trimis la Piatra Dragonului.
Pasărea a ajuns când Rhaenyrași negrii ei îl jeleau pe ser Errykși se
întrebau cum ar fi trebuit să răspundă ultimului atac al lui
„AegonUzurpatorul". Deși zguduită de încercarea de a lua viața ei (sau
pe ale fiilor ei), regina încă se codea să asalteze Debarcaderul Regelui.
Munkun (care, să nu uităm, a scris cu mulți ani după cele întâmplate)
spune că avea oroare de uciderea rudelor. Maegor cel Crud îl omorâse
pe Aegon, propriul său nepot, și fusese blestemat pentru asta până când
își dăduse ultima suflare pe tronul furat. Septonul Eustace pretinde că
Rhaenyraavea „o inima de mamă", de aceea se codea să pună în pericol
viețile fiilor care îi mai rămăseseră. Numai Ciupercă a fost de față la
întrunirile consiliului, și repetă cu insistență că Rhaenyra era încă atât
de îndurerată de moartea fiului ei Lucerys, încât nu venea la consiliul de
război, lăsând conducerea acestuia pe seama Șarpelui Mărilor și a soției
lui, prințesa Rhaenys.
De data asta, versiunea lui Ciupercă pare cea mai demnă de crezare,
fiindcă știm că, la nouă zile după ce-și trimisese lordul Staunton cererea
de ajutor, peste mare s-a auzit zgomot de aripi pieloase și deasupra
Popasului Corbilor a apărut Meleys, femela-dragon supranumită Regina
Roșie din pricina solzilor săi stacojii. Avea membranele aripilor roz, iar
coama, coamele și ghearele îi străluceau, arămii. Iar pe spatele ei, într-o
armură din oțel și aramă, se afla însăși Rhaenys Targaryen, „Regina-
Care-N-a-Fost-Să-Fie“.
Ser Criston Cole nu s-a înspăimântat. Mâna lui Aegon se așteptase să
apară, ba chiar contase pe asta. Răpăitul tobelor a dat o poruncă, iar
oștenii cu arcuri lungi și arbaletrierii s-au grăbit să înainteze, pentru a
umple văzduhul cu săgețile lor. Scorpionii s-au înclinat către cer și au
slobozit sulițe din fier, aidoma celor care îl doborâseră cândva pe
Meraxes în Dorne. Meleys a fost lovită de vreo douăzeci de ori, însă asta
n-a izbutit decât s-o înfurie mai tare. A coborât brusc, scuipând foc în
dreapta și-n stânga. Cavalerii au ars în șa când flăcările au aprins
coamele și pielea și hamurile cailor. Oștenii și-au aruncat sulițele și s-au
împrăștiat care încotro. Unii au încercat să se ascundă în spatele
scuturilor, dar nici lemnul de stejar, nici fierul nu puteau opri răsuflarea
unui dragon.
— Țintiți călăreața! striga ser Criston, de pe calul său alb, înconjurat
de fum și flăcări.
Meleys a scos un urlet, cu vălătuci de fum ieșindu-i din nări și cu un
armăsar zvâcnind din picioare în botul ei, cuprins de limbi de foc.
Apoi s-a auzit un urlet de răspuns. În zare au apărut alte două siluete
înaripate: regele însuși, călare pe Sunfyre, dragonul auriu, și fratele
său,Aemond, pe Vhagar. Criston Cole întinsese o cursă, iar Rhaenys
mușcase momeala. Cursa se închidea acum în jurul ei.
Prințesa Rhaenys n-a încercat nicidecum să fugă. Cu un strigăt de
bucurie și un plesnet de bici, a întors-o pe Meleys către dușmani. Poate
ar fi avut o șansă dacă s-ar fi luptat doar cu Vhagar, dar trebuia să-l
înfrunte totodată și pe Sunfyre, așa că pierirea îi era neîndoielnică.
Dragonii s-au încleștat cu violență, la trei sute de metri deasupra
câmpului de luptă, unde globuri de foc au răbufnit și au înflorit în
văzduh, atât de strălucitoare încât, mai târziu, martorii au jurat că se
umpluse cerul de sori. Fălcile stacojii ale lui Meleys s-au închis în jurul
gâtului auriu al lui Sunfyre preț de o clipă, până ce Vhagar s-a năpustit
asupra lor din înalturi. Toți trei s-au prăbușit răsucindu-se. S-au izbit de
pământ atât de tare încât, la o leghe distanță, din zidurile Popasului
Corbilor s-au desprins pietre.
Oamenii din apropierea dragonilor n-au supraviețuit ca să poată
povesti ce-au văzut. Cei aflați mai departe nu au putut să vadă nimic prin
flăcări și fum. Focurile s-au stins abia după câteva ore. Iar din cenușa
rămasă, doar Vhagar s-a ridicat nevătămată. Meleys murise, trupul i se
zdrobise de pământ, rupându-se în bucăți. Iar Sunfyre, superbul dragon
auriu, avea o aripă pe jumătate desprinsă, pe când călărețul lui, regele,
avea coastele rupte, un șold sfărâmat și arsuri pe jumătate de corp. Cel
mai rău arăta brațul lui stâng. Flăcările dragonului îi încinseseră armura
atât de tare încât se topise, pătranzându-i în carne.
Un trup despre care s-a crezut că e al lui Rhaenys Targaryen a fost
găsit ceva mai târziu lângă leșul dragonului ei, dar se înnegrise atât de
tare încât nimeni n-a putut să jure că e într-adevăr ea. Preaiubită fiică a
nobilei doamne Jocelyn Baratheon și a prințului Aemon Targaryen,
credincioasă soție a lordului Corlys Velaryon, mamă și bunică, „Regina-
Care-N-a-Fost-Să-Fie“ a trăit neînfricată și a murit într-un vârtej de
sânge și foc. Avea cincizeci și cinci de ani.
În ziua aceea și-au pierdut viața și opt sute de cavaleri, scutieri și
oameni de rând. O altă sută au murit nu după mult timp, când prințul
Aemondși ser Criston Cole au cucerit Popasul Corbilor și i-au executat
pe toți ostașii din garnizoană. Capul lordului Staunton a fost dus la
Debarcaderul Regelui și înfipt deasupra Porții Vechi… dar capul
dragonului Meleys, plimbat prin oraș într-o căruță, a fost o priveliște
copleșitoare pentru mulțimea care a amuțit de spaimă. Septonul
Eustace ne spune că,după asta, mii de oameni au tot părăsit
Debarcaderul Regelui, până când regina-văduvă Alicent a poruncit să se
zăvorască porțile orașului.
Regele Aegon al II-lea nu a murit, deși arsurile lui erau atât de
dureroase, își chema moartea. A fost dus la Debarcaderul Regelui într-o
lectică închisă, ca să nu se vadă cât de grav rănit este, și nu s-a ridicat
din pat tot restul anului. Septonii s-au rugat pentru el, iar maesterii l-au
îngrijit cu poțiuni și lapte de mac, însă Aegon dormea nouă ore din zece;
se trezea doar ca să ia câteva îmbucături, niciodată îndestulătoare, și se
culca iarăși.În afară de mama lui, regina-văduvă, și de Mâna regelui, ser
Criston Cole, nu-i era nimănui îngăduit să-i tulbure odihna. Soția lui nici
măcar n-a încercat vreodată să-l vadă, atât de pierdută era în durerea și
nebunia ei.
Prea mare și prea greu ca să poată fi mișcat și cu aripa prea grav
rănită ca să poată zbura, dragonul regelui, Sunfyre, a rămas pe câmp,
lângă Popasul Corbilor, unde se târa prin cenușă ca un uriaș vierme
auriu. În primele zile, s-a hrănit cu cadavrele arse din jur. După ce le-a
terminat, oamenii lăsați de ser Criston să-i poarte de grijă i-au adus viței
și oi.
— Acum trebuie să conduci tu regatul, până când fratele tău se va
înzdrăveni îndeajuns ca să-și poarte din nou coroana, i-a spus Mâna
Regelui prințului Aemond.
Septonul Eustace scrie că n-a fost nevoie să i-o spună de mai multe
ori. Așa a ajuns coroana din fier și rubine a lui Aegon Cuceritorul pe
capul lui Aemond cel Chior, zis și „Ucigașul-de-Nepoți”.
— Arăt mult mai bine cu coroana asta decât a arătat el vreodată, s-a
fălit Aemond.
Dar nu s-a considerat niciodată rege, s-a mulțumit să se numească
doar Protector al Ținutului și Prinț Regent. Ser Criston a rămas Mână a
Regelui.
În vreme ce s-au petrecut toate acestea, semințele aruncate de
Jacaerys Velaryon în timpul călătoriei sale prin nord au început să
rodească, oamenii se adunau în Portul Alb, Winterfell, Barrowton,
Sisterton, Gulltownși Porțile Lunii. Ser Criston i-a atras atenția noului
Prinț Regent că, dacă toți aceia și-ar uni forțele cu ale lorzilor riverani
care i se alăturaseră prințului Daemon la Harrenhal, nici măcar zidurile
puternice ale Debarcaderului Regelui nu le-ar putea ține piept.
Veștile dinspre miazăzi erau tot atât de rău prevestitoare. Dând
ascultare rugăminților unchiului său, lordul OrmundHightower plecase
din Orașul Vechi cu o mie de cavaleri, o mie de arcași și trei mii de
oșteni,plus multe alte mii de vivandiere, mercenari, călăreți liberi și
oameni de rând, numai ca să se trezească atacat de ser Alan Beesburyși
de lordul Alan Tarly. Deși aveau sub comanda lor mult mai puțini
oameni, cei doi îl hărțuiau zi și noapte, îi atacau taberele, îi omorau
iscoadele, incendiau locurile prin care trebuia să treacă. Mai către sud,
lordul Costayne plecase din Trei Turnuri ca să-i atace
OrmundHightower convoiul de bagaje. Mai rău decât atât, la urechile
nobilului lord ajunsese vestea că o oaste la fel de mare ca a lui cobora
pe malul Manderului, condusă de ThaddeusRowan, lord de Crângul de
Aur. Ca urmare, lordul Ormund ajunsese la concluzia că nu poate
continua să înainteze fără ajutor din partea Debarcaderului Regelui.
— Avem nevoie de dragonii voștri, scria în mesajul lui.
Cu o încredere oarbă în propriul său curaj, în priceperea sa de
războinic și în forța dragonului său, femela Vhagar, Aemond abia
aștepta să-și întâlnească dușmanii în luptă.
 — Curva din Piatra Dragonului nu e adevărata amenințare, a spus el.
Nu e nici Rowan, nici toți trădătorii lui din Reach. Pericolul e unchiul
meu. Dacă moare Daemon, toți neghiobii care flutură stindardele surorii
noastre vor da fuga să se-ascundă în castelele lor și niciunul n-o să ne
mai facă necazuri.
La est de Golful Apei Negre, nici reginei Rhaenyra nu-i mergea mai
bine. Moartea fiului ei, Lucerys, fusese o lovitură zdrobitoare pentru o
femeie deja zdruncinată de sarcină, de chinurile facerii și pruncul născut
mort. Când vestea despre moartea prințesei Rhaenys a ajuns la Piatra
Dragonului, regina și lordul Velaryon, care o considera vinovată de
moartea soției lui, și-au aruncat furioși vorbe grele.
— Tu ar fi trebuit să fii în locul ei, a țipat Șarpele Mărilor la Înălțimea
Sa. Ție ți-a cerut Staunton ajutorul, dar ai lăsat asta în seama nevestei
mele și le-ai interzis fiilor tăi să i se alăture!
Toată lumea din castel știa că prinții Jaceși Joff fuseseră dornici să
zboare pe dragonii lor la Popasul Corbilor, împreună cu prințesa
Rhaenys.
— Numai eu am fost în stare să înseninez inima Înălțimii Sale,
pretinde Ciupercă, în Mărturia sa. În acele clipe sumbre, i-am devenit
sfetnic, mi-am lăsat deoparte sceptrul de bufon și pălăria țuguiată, ca să-
i ofer toată înțelepciunea și toată compasiunea mea. Fără știrea
nimănui, am fost măscăriciul care i-a cârmuit, un rege nevăzut, în straie
pestrițe.
Sunt pretenții de prea mari proporții pentru un bărbat de o atât de
mică înălțime, și nu le confirmă nici alte cronici, nici faptele. Înălțimea
Sa nu era nicidecum singură. Îi rămăseseră în viață patru fii.
— Puterea mea și alinarea mea, îi numea regina.
Aegon cel tânăr și Viserys, fiii prințului Daemon, aveau nouă,
respectiv șapte ani. Prințul Joffrey n-avea decât unsprezece… însă
Jacaerys, prinț de Piatra Dragonului, era în pragul celei de-a
cincisprezecea aniversări.
Către sfârșitul anului 129 D.C., a fost rândul lui Jace să se facă
remarcat. Aducându-și aminte ce-i făgăduise Fecioarei din Vale, i-a
poruncit prințului Joffrey să zboare la Gulltown cu Tyraxes. Munkun
sugerează că, mai presus de orice, a hotărât asta ca să-și țină fratele
departe de bătălii. Ordinul nu i-a plăcut lui Joffrey, care era hotărât să-
și dovedească bărbăția pe câmpul de luptă. Numai după ce i s-a spus că
e trimis în Vale ca s-o apere de dragonii lui Aegon a consimțit fratele lui,
fără tragere de inimă, să plece. Rhaena, fiica de treisprezece ani dăruită
prințului Daemon de Laena Velaryon, a fost aleasă să-l însoțească.
Cunoscută ca Rhaena de Pentos, după locul nașterii sale, nu călărea
niciun dragon, căci puiul din oul încredințat ei murise cu câțiva ani în
urmă, dar a luat cu sine în Vale alte trei ouă și se ruga noapte de noapte
să iasă pui din ele.
Sora geamănă a Rhaenei, Baela, a rămas la Piatra Dragonului.
Logodită de multă vreme cu prințul Jacaerys, a refuzat să-l părăsească
și a insistat că poate lupta alături de el pe dragonul ei… deși Moondancer
era încă prea mic ca s-o poată purta. Și, cu toate că Baelași-a anunțat și
intenția de a se mărita de îndată cu Jace, n-a avut loc nicio nuntă.
Munkun spune că prințul nu voia să se însoare înainte de a se termina
războiul, pe când Ciupercă pretinde că era deja însurat cu SaraSnow,
misterioasa bastardă din Winterfell.
Prințul de Piatra Dragonului a avut grijă să-i trimită la loc sigur și pe
frații lui vitregi, Aegon cel Tânăr și Viserys, în vârstă de nouă ani primul
și de șapte ani al doilea. Tatăl lor, prințul Daemon, își făcuse mulți
prieteni în Orașul Liber Pentos în timpul vizitelor sale acolo, așa că
Jacaerys a trimis vorbă dincolo de Marea îngustă, la prințul din acel oraș,
care a fost de acord să le poarte de grijă celor doi băieți până ce avea să
se asigure Rhaenyra că Tronul de Fier îi aparține. În ultimele zile ale
anului 129 D.C, micii prinți s-au urcat la bordul corăbieiDulcea Uitare de
Sine – Aegon cu Stormcloud, iar Viserys strângându-și la piept oul de
dragon – și au pornitspre Essos. Șarpele Mărilor a trimis șapte dintre
corăbiile sale de război să-i escorteze, ca să ajungă cu bine la Pentos.
Prințul Jacaerys l-a adus curând pe lordul Valurilor înapoi, la Curte,
numindu-l Mână a reginei. Elși lordul Corlys au început apoi să pună la
cale un atac asupra Debarcaderului Regelui.
Cu Sunfyre lângă Popasul Corbilor, rănit și nefiind în stare să zboare,
și cu Tessarion în Orașul Vechi, alături de prințul Daeron, Debarcaderul
Regelui nu mai era apărat decât de doi dragoni maturi… iar călăreața lui
Dreamfyre, regina Helaena, își petrecea zilele în întuneric, plângând,
deci nu putea fi socotită o amenințare. Așa că nu mai rămânea decât
Vhagar. Printre dragonii în viață, niciunul n-o egala ca forță sau cruzime
pe „nemernica aia bătrână”, însă Jace s-a gândit că nici măcar ea n-ar fi
putut ține piept dacă Vermax, Syraxși Caraxes s-ar fi năpustit în același
timp asupra Debarcaderului Regelui.
Ciupercă nu era la fel de sigur de asta.
— Trei înseamnă mai mult decât unul, pretinde piticul că i-ar fi spus
prințului de Piatra Dragonului, dar patru înseamnă mai mult decât trei,
iar șase înseamnă mai mult decât patru, atâta lucru știe chiar și un
bufon.
Când Jace i-a atras atenția că Stormcloud n-a fost călărit niciodată,
Moondancer nu e decât un pui, iar Tyraxes se află tocmai în Vale, cu
prințul Joffrey, și a vrut să știe unde propune să scoată mai mulți
dragoni, piticul, după cum povestește chiar el, a râs și a zis:
— De sub cearșafuri și din stive de lemne, de oriunde v-ați împrăștiat
voi, Targaryenii, sămânța argintie.
Casa Targaryen stăpânea Piatra Dragonului de mai bine de două sute
de ani, încă de când venise din Valyria lordul Aenar Targaryen, cu
dragonii lui. Cu toate că obișnuiseră întotdeauna să se cunune frate cu
soră și văr cu verișoară, sângele tânăr se înfierbântă și nu era o taină că
bărbații din nobila casă își satisfăceau poftele trupului cu fiicele (ba și
cu nevestele) supușilor lor, oamenii de rând, lucrători ai pământului și
pescari, din satele de la poalele Muntelui Dragonului. Până în zilele
domniei regelui Jaehaerys străvechiul drept al primei nopți era invocat,
poate, mult mai des în Piatra Dragonului decât oriunde altundeva în cele
Șapte Regate, deși buna regină Alysanne ar fi fost probabil șocată dacă
ar fi auzit asta.
Cu toate că prima noapte era detestată în alte părți, după cum aflase
regina Alysanne din discuțiile ei cu femeile, astfel de sentimente erau
înăbușite în Piatra Dragonului, unde, în ochii localnicilor, Targaryenii
semănau mai mult a zei decât a oameni. Acolo, miresele astfel
binecuvântate în noaptea nunții erau invidiate, iar copiii născuți din
asemenea împreunări erau mai prețuiți decât ceilalți, pentru că lorzii de
Piatra Dragonului sărbătoreau adesea nașterea lor oferind mamelor
daruri bogate, sub formă de aur, mătăsuri și pământuri. Despre fericiții
bastarzi se spunea că sunt „născuți din sămânța dragonului”, dar cu
timpul au ajuns să fie numiți doar „Semințe”. Chiarși după ce tradiției
primei nopți i s-a pus capăt, anumiți Targaryeni au continuat să se
distreze cu fiicele hangiilor și cu nevestele pescarilor, așa că Piatra
Dragonului era plină de Semințele lor și de fiii Semințelor.
Către aceștia și-a îndreptat atenția prințul Jacaerys, îndemnat de
bufonul său, când a jurat că orice bărbat în stare să stăpânească un
dragon va primi pământuri și bogății și va fi făcut cavaler; fiii îi vor fi
înnobilați și fiicele măritate cu lorzi, iar el va avea onoarea de a lupta,
alături de prințul de Piatra Dragonului, împotriva uzurpatorului Aegon
Targaryen al II-lea și a trădătorilor trecuți pe partea lui.
Nu toți cei care au răspuns chemării prințului erau „Semințe”, sau
măcar fiii sau nepoți ai Semințelor. Vreo douăzeci dintre cavalerii
reginei s-au oferit să încalece dragonii, printre ei aflându-se și lordul
Comandant al Gărzii ei, ser Steffon Darklyn; au făcut-o și câțiva scutieri,
ajutoare de bucătar, corăbicri, saltimbanci și două servitoare.
Munkunvorbește despre izbânzile și tragediile care au urmat
spunându-le „Culesul Semințelor” (și subliniind că nu Ciupercă, ci
Jacaerys însuși le-a dat acest nume). Altora li se pare mai potrivit
„Culesul Roșu”.
Pe Ciupercă ne-am fi așteptat cel mai puțin să-l găsim printre cei
doritori să devină călăreți ai dragonilor; în Mărturia sa, piticul își
descrie pe larg încercarea de a se urca pe bătrânul Silverwing,
considerat cel mai blând dintre dragonii fără stăpân. E una dintre cele
mai amuzante istorisiri ale sale și se încheie cu el însuși traversând în
fugă curtea castelului Piatra Dragonului, cu turul pantalonilor în flăcări,
și aproape înecându-se după ce a sărit într-o fântână ca să stingă focul.
Greu de crezut, fără îndoială… dar strecoară o întâmplare hazlie în ceea
ce este, altminteri, o înșiruire de fapte înspăimântătoare.

Dragonii nu sunt cai. Nu se lasă cu ușurință călăriți de oameni și atacă

ori de câte ori se înfurie sau se simt amenințați. În Istorisirea
adevărată,Munkun ne spune că șaisprezece oameni și-au pierdut viața
dându-și silința să devină călăreți de dragoni. Iar de trei ori mai mulți
au fost fie arși, fie ologiți. Steffon Darklyn a murit în flăcări când a
încercat să se urce în spinarea dragonului Seasmoke. Lordul Gormon
Massey a avut aceeași soartă când a dat să se apropie de Vermithor.
Sheepstealer i-a smuls un braț unui bărbat pe nume Denys Argintiul, cu
părul și ochii de culori care te îndemnau să-l crezi când spunea că e
urmașul unui bastard al lui Maegor cel Crud. În vreme ce băieții lui se
străduiau să-i oprească sângerarea, Cannibal s-a năpustit din văzduh
asupra lor, l-a alungat pe Sheepstealerși i-a înfulecat pe toți, tată și fii.
Dar Seasmoke, Vermithorși Silverwing erau obișnuiți cu oamenii și le
suportau prezența. Odată încălecați, îi acceptau mai ușor pe noii lor
călăreți. Vermithor, dragonul Regelui cel Bătrân, și-a plecat grumazul în
fața bastardului unui fierar, un munte de om, pe nume Hugh Ciocanul
sau Hugh cel Tare. Pe Silverwing, multiubitul dragon al Bunei Regine
Alysanne, a încălecat un ostaș cu părul foarte deschis la culoare și de
aceea cunoscut și drept Ulf cel Alb, nu doar ca Ulf Bețivanul, cum i se
spunea fiindcă bea în neștire.
Iar Seasmoke, care pe vremuri îl purtase prin văzduh pe Laenor
Velaryon, s-a lăsat încălecat de Addam din Hull, un băiat de
cincisprezece ani, a cărui obârșie încă mai stârnește dispute între
cronicari.
Addamși fratele lui cu un an mai mic, Alyn, erau băieții Marildei,
tânăra și frumoasa fiică a unui marangoz. Pe fata aceea, o prezență
familiară printre corăbiile în construcție ale tatălui ei, o știa toată lumea
mai degrabă drept Șoricelul, fiindcă „era mărunțică și iute și te
împiedicai mereu de ea”. În 114 D.C., când l-a adus pe lume pe Addam,
încă n-avea șaptesprezece ani și abia împlinise optsprezece când
urmase Alyn, în 115. Mici de statură și iuți, aidoma mamei lor, amândoi
bastarzii din Hull aveau părul argintiu și ochii violeți și au dovedit, la o
vârstă fragedă, că „au sarea mării în sânge”, căci au crescut pe docurile
pentru construirea corăbiilor stăpânite de bunicul lor și au ieșit pe
mare, ca muși, înainte de a împlini opt ani. Când Addam avea zece ani,
iar Alyn nouă, bunicul lor a murit și mama lor a moștenit docurile, pe
care le-a vândut și a folosit banii pentru a pleca ea însăși pe mare, ca
stăpână a unei corăbii pentru negoț, pe care anumit-o Șoricelul.
Negustoreasă ageră și navigatoare cutezătoare, Marilda din Hull
stăpânea în 130 D.C. șapte corăbii, iar bastarzii ei munceau întotdeauna
pe una dintre ele.
Oricine se uita la Addamși Alyn nu se îndoia că sunt Semințe de
dragon, deși mama lor refuza, neabătută, să spună cine le e tată. Numai
când a dat prințul Jacaerys de știre că e în căutarea unor noi călăreți
pentru dragoni a rupt Marilda în sfârșit tăcerea și a pretins că amândoi
băieții sunt fiii naturali ai răposatului ser Laenor Velaryon.
Cei doi îi semănau într-adevăr și se știa că Laenor mergea des pe
docurile pentru construcția corăbiilor din Hull. Cu toate astea, atât în
Piatra Dragonului, cât și în Driftmark, mulți nu s-au încrezut în vorbele
Marildei, fiindcă își aminteau foarte bine că pe Laenor Velaryon nu-l
interesau femeile. Însă nimeni s-a îndrăznit s-o facă mincinoasă… căci
tatăl lui Laenor, lordul Corlys însuși, îi adusese pe băieți la prințul
Jacaerys, pentru Culesul Semințelor. După ce le supraviețuise tuturor
copiilor săi și fusese trădat de nepoți și de veri, Șarpele Mărilor părea
mai mult decât nerăbdător să-i recunoască pe nou descoperiții săi
nepoți. Iar când Addam din Hull s-a urcat pe Seasmoke, dragonul lui ser
Laenor, asta a părut o dovadă adevărului spuselor mamei sale.
De aceea n-ar trebui să fim surprinși că atât Marele Maester Munkun,
cât și septonul Eustace susțin, îndatoritori, paternitatea lui ser Laenor…
însă Ciupercă e, ca de obicei, de altă părere. În Mărturia sa, bufonul vine
cu ideea că „micul șoricel” nu-l avea drept tată pe fiul Șarpelui Mărilor,
ci chiar pe acesta din urmă. Ne atrage atenția că lordul Corlys nu
împărtășea preferințele erotice ale fiului său și că docurile pentru
construirea corăbiilor din Hull îi erau ca o a doua casă, le vizita mult mai
des decât Laenor. Prințesa Rhaenys, soția lui, era pătimașă din fire, ca
mulți alți Targaryeni, spune Ciupercă, și n-ar fi primit cu blândețe vestea
că nobilul ei soțaduce pe lume bastarzi împreună cu o fetișcană de două
ori mai tânără decât ea, care mai e și fiica unui marangoz. De aceea, după
nașterea lui Alyn, lordul a pus cu prudență capăt întâlnirilor sale
amoroase de pe docuri și i-a poruncit Șoricelului să-și țină băieții
departe de Curte. Abia după moartea prințesei Rhaenys a simțit lordul
Corlys că-și poate scoate bastarzii la lumină fără să-i pună în pericol.
Trebuie să fie spus că, de această dată, versiunea bufonului pare mai
veridică decât cele oferite de septonși maester. Probabil că la
Curteareginei Rhaenyra mulți au avut aceeași bănuială. Și, dacă a fost
așa, și-au ținut gura. La puțină vreme după ce Addam din Hull a dovedit
că poate zbura cu Seasmoke, lordul Corlys a mers până la a-i cere
Reginei Rhaenyra să retragă pata rușinoasă a nașterii nelegitime de pe
numele băiatului și al fratelui său. Când la rugămințile lui s-au adăugat
cele ale prințului Jacaerys, regina le-a dat ascultare. Addam din Hull,
sămânță de dragon și bastard, a devenit Addam Velaryon, moștenitor al
Driftmarkului.
Dar asta nu a pus capăt Culesului Roșu. Aveau să se mai întâmple
multe, mai rele, cu urmări cumplite pentru cele Șapte Regate.
Cei trei dragoni sălbatici din Piatra Dragonului nu au fost la fel de
ușor de luat în stăpânire ca aceia care mai avuseseră călăreți.
Sheepstealer, un dragon din cale-afară de urât, de culoarea noroiului,
ieșit din ou în tinerețea Regelui cel Bătrân, prinsese gustul oilor și se
năpustea asupra turmelor în tot ținutul dintre Driftmark și malul Apei
Line. Arareori le făcea vreun rău ciobanilor, dacă nu încercau să-i stea
împotrivă, dar se știa că, din când în când, înfuleca și câte un dulău.
GreyGhost sălășluia într-o hrubă adâncă, fumegătoare, de pe coasta de
răsărit a vulcanului numit Muntele Dragonului, prefera peștele și era
adesea văzut zburând pe deasupra Mării înguste și înhățându-și prada
din ape. De un cenușiu-pal, culoarea ceții din zori, era un dragon
deosebit de sfios, ani de-a rândul se ferise de oameni și ocolise tot ce
ieșea din mâinile lor.
Cel mai mare și mai bătrân dintre dragonii sălbatici era Cannibal,
numit astfel pentru că se hrănea cu hoiturile dragonilor morți și se
năpustea asupra locurilor de clocit din Piatra Dragonului, unde se
ghiftuia cu ouă și pui abia ieșiți din găoace. Era negru tăciune, cu ochii
verzi și răi și printre oamenii de rând se zvonea că-și făcuse bârlogul
acolo dinainte de sosirea Targaryenilor. (Atât Marele Maester Munkun,
cât și septonul Eustace sunt de părere, ca și mine, că e prea puțin
probabil să fie așa.) Încercări de a-l călări se făcuseră cu zecile; bârlogul
îi era plin cu oasele celor care râvniseră să zboare cu el. Dintre
Semințele de dragon, nimeni n-a avut mintea atât de slabă încât să-
ncerce să-l tulbure (dacă a făcut-o cineva, nu s-a întors ca să-și spună
povestea). Unii l-au căutat pe Grey Ghost, însă nu au izbutit să-i dea de
urmă, căci se pricepea de minune să se ascundă. Sheepstealer putea fi
scos cel mai ușor din culcuș, dar era rău și se înfuria lesne, așa că a ucis
mai multe Semințe decât toți cei trei dragoni din castel la un loc. Unul
dintre cei care au sperat să-l îmblânzească a fost Alyndin Hull(după ce
îl căutase zadarnic pe Grey Ghost). Dar Sheepstealer nu l-a vrut. Alyn a
ieșit din sălașul lui, împleticindu-se, numai iuțeala cu care a acționat
fratele lui i-a salvat viața. Seasmoke l-a alungat pe dragonul sălbatic, iar
Addam a stins focul cu propria sa mantie. Pentru tot restul lungii sale
vieți, Alyn Velaryon avea să poarte pe spate și pe picioare cicatricele
lăsate de întâlnirea cu dragonul. Însă s-a considerat norocos pentru că
a supraviețuit. Multe alte Semințe și oameni simpli care visau să se urce
în spinarea lui Sheepstealerși-au găsit sfârșitul în burta lui.
În cele din urmă, dragonul maroniu a fost învins de viclenia și
stăruința unei „fetișcane micuțe și oacheșe” de șaisprezece ani, care i-a
adus în flecare dimineață câte o oaie proaspăt tăiată, până când
Sheepstealer s-a învățat s-o accepte și s-o aștepte. Munkun scrie că
numele fetei din partea căreia nu te-ai fi așteptat să poată călări un
dragon era Nettles. Ciupercă ne povestește că era o bastardă pe nume
Netty, despre a cărei obârșie nu se știa mare lucru, în afară de faptul că
o adusese pe lume o curvă de pe docuri. Oricum o fi chemat-o, avea părul
negru, ochii căprui, pieleasmeadă, era slabă, spurcată la gură,
neînfricată… și a fost prima și ultima ființă omenească purtată prin
văzduh de Sheepstealer.
Prințul Jacaerysși-a atins astfel țelul. În schimbul numeroaselor
pierderi de vieți și multelor suferințe provocate, a marelui număr de
proaspete văduve și de oameni care aveau să-și poarte cicatricele
arsurilor până în ziua morții, fuseseră găsiți patru călăreți noi de
dragoni. Când anul 129 D.C se apropia de sfârșit, prințul făcea pregătiri
pentru zborul către Debarcaderul Regelui. Alesese ca dată a atacului
prima zi cu lună plină din noul an.
Însă planurile oamenilor sunt simple jucării ale zeilor. În timp ce Jace
își punea la cale atacul, dinspre răsărit se apropia o nouă amenințare.
Strădaniile lui ser Otto Hightower dăduseră roade; Înaltul Consiliu al
Triarhiei se întrunise în Tyroshși îi acceptase propunerea de alianță. Cu
flamurile celor Trei Fiice fluturând pe catarge, nouăzeci de corăbii de
război au plecat de pe Treptele de Piatră, vâslind spre Defileu… și, după
cum a fost vrerea sorții și a zeilor, Dulcea Uitare de Sine, corabia din
Pentos pe care se aflau cei doi prinți din Targaryen, a nimerit drept în
colții lor.
Vasele din escorta menită s-o protejeze au fost fie scufundate, fie
capturate; tot capturată a fost și Dulcea Uitare de Sine.
Vestea despre cele întâmplate a ajuns la Piatra Dragonului abia când
a apărut prințul Aegon, agățat cu disperare de grumazul dragonului său,
Stormcloud. Ciupercă povestește că băiatul era alb ca varul la față de
spaimă, tremura ca frunza în vânt și duhnea a urină. Avea doar nouă ani,
nu mai zburase niciodată până atunci… și nici nu avea să mai zboare
vreodată, pentru că Stormcloud fusese foarte grav rănit când fugise de
pe corabie: din burtă îi ieșeau nenumărate cozi de săgeți obișnuite, iar
una de scorpion îi străpungea gâtul. A murit după mai puțin de o oră,
răsuflând șuierat în vreme ce din răni i se revărsa sânge fierbinte,
fumegând.
Fratele mai mic al lui Aegon, prințul Viserys, n-a avut cum să fugă de
pe corabie. Era un băiat isteț, așa că și-a ascuns oul de dragon, s-a
îmbrăcat cu haine zdrențuite, pătate de sare, și s-a dat drept un simplu
mus, însă unul dintre adevărații muși l-a trădat și a fost luat prizonier.
Ciupercă scrie că un căpitan din Tyroshși-a dat seama primul pe cine
pusese mâna, dar amiralul flotei, SharakoLohar din Lys, l-a lăsat curând
fără prețiosul trofeu.
Amiralul lyseanși-a împărțit flota în două pentru atac. O parte trebuia
să intre în Defileu dinspre miazăzi față de Piatra Dragonului, iarcealaltă
dinspre miazănoapte. Lupta a început în primele ore ale dimineții celei
de-a cincea zile a celui de-al o sută treizecilea an de după Cucerirea lui
Aegon. Corăbiile lui Sharako au înaintat cu soarele care se înălța în
spatele lor. Ascunse de strălucirea razelor, au luat prin surprindere
multe dintre galerele lordului Velaryon; pe unele le-au izbit,
sfăramându-le, iar pe altele le-au abordat cu funii și cârlige cu patru
gheare. Jumătatea din miazăzi a lăsat Piatra Dragonului neatinsă și s-a
năpustit asupra țărmurilor insulei Driftmark, unde au debarcat
luptători în Orașul Mirodeniilor și au trimis în port corăbii în flăcări
pentru a le incendia pe cele ieșite să le oprească. Pe la jumătatea
dimineții, Orașul Mirodeniilor ardea, în timp ce oștenii din Myrși Tyrosh
băteau chiar la porțile castelului Valul Înalt.
Când, purtat de Vermax, prințul Jacaerys a trecut în zbor peste un șir
de galere lysene, a fost întâmpinat de o ploaie de sulițe și săgeți.
Corăbierii Triarhiei mai înfruntaseră dragonii și în alte dăți, când se
războiseră cu prințul Daemon la Treptele de Piatră. Nimeni nu le putea
pune la îndoială curajul; erau pregătiți să țină piept șuvoiului de foc al
fiarei cu armele pe care le aveau.
— Ucideți călărețul, și atunci dragonul o să plece, le-au spus căpitanii
și comandanții lor.
O corabie a izbucnit în flăcări, apoi o alta. Însă oamenii din Orașele
Libere au continuat să lupte… până când a răsunat un urlet și, ridicându-
și privirile, au văzut mai multe siluete înaripate ieșind de după Muntele
Dragonului și năpustindu-se spre ei.
Una e să te bați cu un dragon și alta să te atace deodată cinci. Când
Silverwing, Sheepstealer, Seasmokeși Vermithor au năvălit asupra lor,
oamenii Triarhieiși-au simțit curajul părăsindu-i. Șirul de corăbii de
luptă s-a frânt, căci galerele au făcut cale întoarsă una după alta.
Dragonii coborau din cer ca fulgerele, scuipând globuri de foc, albastre
și portocalii, roșii și aurii, unul mai strălucitor decât altul. Corăbiile s-au
spart în bucăți sau au fost mistuite de vâlvătăi. Cuprinși de flăcări,
oamenii se aruncau în mare urlând. Din apă se înălțau coloane înalte de
fum negru. Totul părea pierdut… totul erapierdut…
Cum și de ce a căzut dragonul s-a aflat pe urmă din multe povești,
toate diferite între ele. Unii au pretins că un arbaletrier l-a nimerit în
ochi cu o săgeată de fier, dar e dubioasă asemănarea cu sfârșitul pe care
și l-a găsitMeraxes în Dorne, cu multă vreme în urmă. O altă istorisire
spune că, de pe gabia unei galere myrishene, un corăbier a aruncat spre
Vermax un cârlig de abordaj. Unul dintre vârfurile lui a pătruns între doi
solzi, iar iuțeala cu care zbura dragonul l-a făcut să se înfigă mai adânc.
Năierul înfășurase capătul lanțului în jurul catargului și atât greutatea
corăbiei, cât și forța aripilor lui Vermax au tras de cârlig, lăsând în urmă,
pe burta lui, o tăietură lungă, zdrențuită. Acoperind zarva cumplită a
luptei, urletul de furie al dragonului s-a auzit tocmai până în Orașul
Mirodeniilor. Zborul lui Vermax s-a frânt brusc și el s-a prăbușit
fumegând, zbierând și lovind apa cu ghearele. Supraviețuitorii au
povestit că a vrut să iasă la suprafață, dar nu a izbutit decât să cadă cu
burta pe o galeră în flăcări. Lemnul s-a făcut țăndări, catargul a picat
rostogolindu-se, iar dragonul s-a zvârcolit, încâlcindu-se în tachelaj.
Corabia s-a înclinat puternic și s-a scufundat, iar Vermax s-a dus la fund
împreună cu ea.
Se spune că Jacaerys Velaryon a sărit și a reușit să se agațe de o
bucată din epava fumegândă, dar, câteva bătăi de inimă mai târziu, niște
arbaletieri de pe cea mai apropiată corabie myrisheanăși-au trimis
săgețile către el. A fost lovit o dată, apoi încă o dată. Din ce în ce mai
mulți corăbieri din Myr au pus mâna pe arbaletele lor. În cele din urmă,
o săgeată a străpuns gâtul lui Jaceși valurile l-au înghițit.
Bătălia din Defileu a continuat până târziu, în noapte, trimițându-și
zgomotele la miazănoapte și la miazăzi de Piatra Dragonului, și a rămas
una dintre cele mai sângeroase lupte purtate vreodată pe mare.
SharakoLohar plecase de pe Treptele de Piatră conducând o flotă
alcătuită din nouăzeci de corăbii de luptă din Myr, Lysși Tyrosh; însă
numai douăzeci și opt s-au întors acasă, șubrezite, și, dintre acestea,
doar trei nu erau lysene. Ca urmare, văduvele din Myrși Tyrosh l-au
acuzat pe amiral că a trimis flotele lor în luptă, ca să fie distruse, pe când
a lui a stat deoparte, și astfel a început o ceartă care, doi ani mai târziu,
avea să ducă la sfârșitul Triarhiei, căci cele trei orașe s-au întors unul
împotriva altuia, în Războiul Fiicelor. Dar asta e în afara țelurilor acestei
cronici.
Cu toate că au ocolit Piatra Dragonului, fără îndoială imaginându-și
că vechea fortăreață a Casei Targaryen e mult prea puternică pentru a fi
cucerită, atacatorii au făcut insula Driftmark să plătească din greu
pentru asta. Orașul Mirodeniilor a fost jefuit cu brutalitate, locuitorii,
bărbați, femei și copii deopotrivă, au fost măcelăriți pe străzi și lăsați ca
hranăpentru pescăruși, șobolani sau ciori, casele au fost arse. Orașul n-
a fost reconstruit niciodată. A fost incendiat și castelul Valul Înalt. Toate
comorile aduse de Șarpele Mărilor din est au fost mistuite de foc, iar
servitorii i-au fost uciși când au încercat să fugă de flăcări. Flota Casei
Velaryon a rămas fără aproape o treime din corăbii. Au murit mii de
oameni. Însă niciuna dintre aceste pierderi nu a provocat o suferință
atât de cumplită ca moartea lui Jacaerys Velaryon, prinț de Piatra
Dragonului și moștenitor al Tronului de Fier.
Se părea că pierise și cel mai mic dintre fiii Rhaenyrei. După toată
zăpăceala din timpul luptei, niciun supraviețuitor nu părea să știe, fără
dubiu, pe ce corabie fusese prințul Viserys. Luptătorii din ambele tabere
l-au crezut mort, înecat sau ars sau măcelărit. Și, cu toate că fugise și
rămăsese în viață, fratele lui, Aegon cel Tânăr, își pierduse toată voioșia;
n-avea să se ierte niciodată fiindcă sărise în spinarea lui Stormcloudși
fugise, lăsându-și fratele mai mic la bunul plac al dușmanilor. A rămas
scris că, atunci când a fost felicitat pentru victorie, Șarpele Mărilor a
răspuns:
— Dacă asta e o victorie, mă rog să nu mai am parte de nicio alta.
Ciupercă ne povestește că, în noaptea aceea, pe Piatra Dragonului,
doi bărbați au sărbătorit masacrul într-o tavernă plină de fum de sub
castel; călăreții de dragoni Hugh Ciocanul și Ulf cel Alb, care zburaseră
pe Vermithorși Silverwing în timpul bătăliei și supraviețuiseră ca să se
fălească.
— Acum suntem cu adevărat cavaleri, a spus Hugh cel Tare, cu un aer
solemn.
Iar Ulf a râs:
— Asta-i bătaie de joc! Ar trebui să fim lorzi.
Nettle nu a sărbătorit cu ei. Zburase împreună cu ceilalți, luptase cu
tot atâta curaj, pârjolise și ucisese la fel ca ei, dar, când se întorsese la
Piatra Dragonului, avea fața neagră de fum și brăzdată de lacrimi. Iar
Addam Velaryon, fost până nu demult Addam din Hull, l-a căutat pe
Șarpele Mărilor după bătălie; dar nici măcar Ciupercă nu spune despre
ce au vorbit.
Două săptămâni mai târziu, în Reach, OrmundHightower s-a trezit
prins între două oști dușmane. ThaddeusRowan, lord de Crângul de Aur,
și Tom Flowers, bastard de Podul Amar, s-au năpustit asupra lui dinspre
nord-est, cu o armie uriașă de cavaleri călare, pe când ser Alan
Beesbury, lordul Alan Tarlyși lordul Owen Costayne se aliaseră ca să-i
taie retragerea către Orașul Vechi. Când l-au împresurat armatele pe
malurileMiedului, atacându-l din toate părțile în același timp, lordul
Hightowerși-a văzut oastea rupând rândurile, spulberată. Înfrângerea
părea de neocolit… până când pe deasupra câmpului de luptă a trecut o
umbră și un urlet cumplit a cutremurat văzduhul, străpungând
zăngănitul oțelului lovit de oțel. Sosise un dragon. O femelă, Tessarion,
supranumită Regina Albastră, de culoarea cobaltului și a aramei.
Călărețul ei era cel mai tânăr dintre cei trei fii ai Reginei Alicent, Daeron
Targaryen, scutierul în vârstă de cincisprezece ani al lordului Ormund.
Prințul Daeronși dragonul lui au schimbat soarta bătăliei. Oamenii lui
Ormund au trecut acum la atac, împroșcându-și cu blesteme dușmanii
care au fugit. La apusul soarelui, lordul Rowan se retrăgea spre
miazănoapte cu rămășițele oștirii sale. Tom Flowers arsese, zăcea mort
printre buruieni, cei doi Alani fuseseră luați prizonieri, iar lordul
Costayne trăgea să moară, grav rănit de sabia neagră a Neînfricatului
Jon Roxton, supranumită Făcătoarea de Orfani. În vreme ce lupii și
corbii se înfruptau din victimele măcelului, lordul Hightower l-a ospătat
pc prințul Daeron cu carne de bour și vin tare și l-a ridicat la rangul de
cavaler cu legendara sabie valyriană Vigilența, numindu-l„ser Daeron
cel Cutezător”.
Prințul i-a răspuns cu modestie:
— Lordul meu e binevoitor, dar victoria îi aparține lui Tessarion.
Când vestea despre dezastrul de pe malurile Miedului a ajuns la
Piatra Dragonului, înfrângerea și disperarea au umplut aerul, plutind,
apăsătoare, peste Curtea negrilor. Lordul Bar Emmon a mers chiar până
la a spune că poate venise vremea să-și plece cu toții genunchiul în fața
lui Aegon al II-lea. Regina nici n-a vrut să audă. Numai zeii știu cu
adevărat ce se ascunde în sufletele bărbaților, iar ale femeilor sunt încă
și mai greu de înțeles. Distrusă de pierderea unui fiu, Rhaenyra
Targaryen părea să fi găsit puteri noi după pierirea celui de-al doilea.
Moartea lui Jace a întărit-o, i-a devorat temerile, lăsând în loc doar furie
și ură. Pentru că încă avea mai mulți dragoni decât fratele ei vitreg,
regina s-a hotărât să-i folosească pe toți, oricare ar fi fost prețul. A spus,
în consiliul negru, că o să dezlănțuie o furtună de foc și moarte asupra
lui Aegon și a susținătorilor lui și fie o să-l smulgă de pe Tronul de Fier,
fie o să moară ea încercând.
Pe celălalt țărm al golfului, o hotărâre asemănătoare prinsese
rădăcini în sufletul lui Aemond Targaryen, care domnea în numele
fratelui său, Aegon, țintuit la pat. Aemond cel Chior o disprețuia pe sora
sa vitregă,Rhaenyra, dar vedea o mult mai mare amenințare în unchiul
său, prințul Daemon, și în uriașa oaste pe care și-o strânsese la
Harrenhal. Prințul și-a chemat stegarii și consiliul și le-a dat de știre că
va porni la luptă împotriva unchiului său și îi va pedepsi crunt pe lorzii
riverani răzvrătiți.
A propus să atace Ținuturile Riverane atât dinspre răsărit, cât și
dinspre apus, silindu-i astfel pe lorzii Tridentului să lupte pe două
fronturi în același timp. JasonLannister adunase pe dealurile apusene o
oaste formidabilă; o mie de cavaleri în armură și de șapte ori pe atâția
arcași și alți oșteni. Trebuia să coboare la șes și să traverseze Furca
Roșie, trecând-o prin foc și sabie, în timp ce ser Criston Cole pornea din
Debarcaderul Regelui, însoțit de prințul Aemond însuși, pe Vhagar. Cele
două oști aveau să se întâlnească la Harrenhal, zdrobindu-i între ele pe
„trădătorii din Trident”. Iar dacă unchiul lui ieșea dintre zidurile
castelului ca să li se împotrivească, așa cum trebuia cu siguranță să facă,
Vhagar avea să-l înfrângă pe Caraxes, iar prințul Aemond avea să se-
ntoarcă la Debarcaderul Regelui cu capul prințului Daemon.
Cutezătoarea lovitură plănuită de prinț nu s-a bucurat de acordul
tuturor membrilor consiliului verde. L-au susținut ser Criston Cole,
Mâna Regelui, și ser Tylandlannister, însă Marele Maester Orwyle l-a
îndemnat să trimită mai întâi vorbă la Capătul Furtunii, pentru ca,
înainte de plecare, să-și sporească forțele adăugând-o pe a Casei
Baratheon; lordul JasperWylde, zis Băț-de-Fier, a insistat că trebuie
chemați din sud lordul Hightowerși prințul Daeron, fiindcă „doi dragoni
sunt mai puternici decât unul singur”.Și regina-văduvă prefera
prudența, așa că și-a rugat fiul să aștepte să se vindece atât fratele lui,
regele, cât și Sunfyre cel Auriu, dragonul acestuia, ca să ia parte și ei la
atac.
Însă prințului Aemond nu i-au fost pe plac astfel de amânări. A spus,
sus și tare, că n-are nevoie nici de frații lui, nici de dragonii lor; Aegon
era prea grav rănit, iar Daeron, prea tânăr. Da, sigur, Caraxes era o fiară
înspăimântătoare, sălbatică și vicleană și trecută prin multe bătălii… dar
Vhagar era mai bătrână, mai fioroasă și de două ori mai mare. Septonul
Eustace povestește că Ucigașul-de-Nepoți era convins că va învinge și
nu dorea nicidecum să-și împană gloria, nici cu frații lui, nici cu oricine
altcineva.
Nu i s-a putut sta împotrivă, căci era regent și, până ce Aegon al II-lea
avea să se ridice din pat și să-și ia sabia, toată puterea îi aparținea. A
rămasneclintit în hotărârea sa și, două săptămâni mai târziu, a ieșit
călare de la Poarta Zeilor, în fruntea unei armate de patru mii de oameni.
— Șaisprezece zile de marș până la Harrenhal, a trâmbițat. În a
șaptesprezecea o să benchetuiesc în castelul lui Harren cel Negru, iar
capul unchiului meu o să mă privească de sus, din sulița mea.
Iar de cealaltă pane a ținutului, supunându-se comandantului său,
JasonLannister, lord de Casterly Rock, și-a revărsat oastea în josul
dealurilor din vest, coborând cu toate forțele asupra Furcii Roșii și a
inimii Ținuturilor Riverane. Lorzii din Trident n-au avut de ales, s-au
întors spre el, să-l înfrunte.
Daemon Targaryen era prea vârstnic și prea călit în lupte ca să stea
cu mâinile în sân și să se lase încolțit între ziduri, chiar dacă era vorba
de zidurile masive ale Harrenhalului. Încă avea prieteni în Debarcaderul
Regelui și aflase ce punea la cale Aemond încă dinainte de plecarea
acestuia din cetate. Se spune că, imediat ce a auzit că Aemondși ser
CristonGole părăsiseră Debarcaderul Regelui, prințul Daemon a
izbucnit în râs, exclamând:
— Era și timpul!
Sosise un moment pe care-l aștepta de multă vreme. Din turnurile
răsucite ale Harrenhalului și-a luat zborul un stol de corbi.
La Furca Roșie, lordul JasonLannister s-a trezit față în față cu forțele
lordului de Pinkmaiden, bătrânul Petyr Piper, și cu ale lordului de
Popasul Călătorului, Tristan Vance. Vesticii erau mai numeroși decât
dușmanii lor, însă lorzii din Ținuturile Riverane cunoșteau locurile.
Oamenii Casei Lannister au încercat de trei ori să treacă și de fiecare
dată au fost respinși; în timpul ultimei încercări, lordul Jason a fost rănit
mortal de un scutier încărunțit, Pate din Longleaf. (După bătălie, lordul
Piper în persoană l-a ridicat pe acest bărbat la rangul de cavaler,
numindu-lLongleaf Omorâtorul-de-Lei.)Însă al patrulea atac al armiei
lui Lannister s-a făcut prin vad; de data asta a căzut lordul Vance,
doborât de ser Adam Tarbeck, care luase comanda forțelor din vest.
Tarbeckși o sută de cavaleri aleși pe sprânceană și-au scos armurile
grele și au trecut înot pe malul opus, mai sus de locul luptei, apoi au făcut
un ocol ca să ajungă în spatele liniilor lordului Vance. Frontul lorzilor
riverani a fost spart și oștenii din vest au dat năvală cu miile și au ajuns
dincolo de Furca Roșie.
Între timp, fără ca muribundul lord Jasonși stegarii lui să aibă habar,
o flotă de corăbii lungi din Insulele de Fier s-a năpustit asupra
țărmurilorDomeniului Lannister, condusă de Dalton Greyjoy de Pyke.
Curtat de ambii pretendenți la Tronul de Fier, Krakenul Roșu se
hotărâse. Oamenii lui de fier nu puteau spera să pătrundă în Casterly
Rock, odată ce lady Johanna zăvorâse porțile, dar au luat în stăpânire
trei sferturi dintre vasele din port, le-au scufundat pe celelalte, apoi au
năboit peste zidurile Lannisportuluiși au prădat orașul, alegându-se cu
nenumărate bogății și cu peste șase sute de femei și fete, printre care și
amanta preferată a lordului Jasonși fiicele lui naturale.
În altă parte a Ținutului, lordul Walys Mooton a plecat de la Iazul
Fecioarelor în fruntea unui grup de o sută de cavaleri, pentru a-și uni
forțele cu ale unor clanuri pe jumătate sălbatice, Crabbși Brune de la
Capul Ghearei Despicate, precum și cu ale Casei Celtigar din Insula
Cleștilor, împreună, au trecut în goană prin păduri de pini și peste
dealuri învăluite în ceață pentru a ajunge la Popasul Corbilor, unde au
luat garnizoana prin surprindere. După ce a pus din nou stăpânire pe
castel, lordul Mooton și-a condus cei mai curajoși oameni către câmpul
de cenușă dinspre apus, ca să pună capăt vieții dragonului Sunfyre.
Cei care visau să li se spună omorâtori de dragoni au nimicit străjerii
care înconjurau fiara, fiind însărcinați să o hrănească, să o slujească și
să o apere, însă Sunfyre însuși s-a dovedit mult mai cumplit în luptă
decât se așteptase cineva. Dragonii sunt stângaci când se află pe pământ,
iar uriașa creatură aurie cu o aripă sfâșiată nu se mai putea avânta în
văzduh. Atacatorii se așteptau s-o găsească aproape moartă. Dar
Sunfyre doar dormea; zăngănitul armelor și ropotul copitelor de cai l-
au trezit în scurt timp, iar prima suliță care l-a atins l-a înfuriat groaznic.
Plin de noroi și mișcându-se printre oasele a nenumărate oi, s-a
zvârcolit și s-a ondulat ca un șarpe, plesnind din coadă și azvârlind
flăcări aurii spre atacatori în timp ce încerca să-și ia zborul. De trei ori
s-a înălțat și de trei ori a căzut la pământ. Oamenii lui Mooton mișunau
în jurul lui cu săbii și sulițe și securi, rănindu-l grav de mai multe ori…
dar fiecare lovitură părea doar să-l întărâte din ce în ce mai mult. Șaizeci
de oameni au murit înainte de a o rupe ceilalți la fugă.
Unul dintre cei uciși a fost Walys Mooton, lord de Iazul Fecioarelor.
Două săptămâni mai târziu, când l-a descoperit fratele său, Manfyrd,
trupul nu-i mai era decât carne carbonizată în armura topită și colcăia
de viermi. Însă pe câmpul acela de cenușă, presărat cu cadavre de
oamenicutezători și cu leșuri de cai, arse și umflate, lordul Manfryd nu
a găsit și dragonul regelui Aegon. Sunfyre dispăruse. Nu se zăreau nici
urmele care ar fi trebuit să existe dacă ar fi plecat târâș. Se părea că
Sunfyre cel Auriu își luase iarăși zborul… dar în viață nu rămăsese
niciun om care să poată spune încotro.
Între timp, prințul Daemon Targaryen s-a grăbit să se îndrepte către
sud, purtat de aripile dragonului său, Caraxes. A zburat pe deasupra
țărmului apusean al Ochiului Zeilor, la o bună distanță de drumul pe
care mărșăluia oastea lui ser Criston, izbutind s-o facă fără să fie zărit
de dușmani, apoi a traversat Apa Neagră și a străbătut văzduhul pe
deasupra ei, către răsărit, spre mare, până la Debarcaderul Regelui. La
Piatra Dragonului, Rhaenyra Targaryen s-a înveșmântat în zale negre,
strălucitoare, și s-a urcat pe Syrax, care și-a luat zborul în vreme ce o
furtună începea să biciuiască apele golfului. Regina și soțul ei s-
auîntâlnit în văzduh, cu mult deasupra orașului, și au prins să se
rotească în jurul Dealului lui Aegon.
La apariția lor, groaza s-a înstăpânit pe străzile orașului, căci oamenii
au înțeles de îndată că atacul de care se temuseră era pe punctul să
înceapă. Când plecaseră să recucerească Harrenhalul, prințul Aemondși
ser Criston lăsaseră Debarcaderul Regelui fără apărători… și Ucigașul-
de-Nepoți o luase pe Vhagar, fiara fioroasă… așa că dragonilor reginei
n-avea cine să le țină piept, în afară de Dreamfyreși de câțiva dragoni
încă nematurizați pe deplin. Cei tineri nu fuseseră încălecați niciodată,
iar din călăreața lui Dreamfyre, regina Helaena, nu mai rămăsese decât
o femeie zdrobită; orașul era ca și fără dragoni.
Cărându-și în spate copiii și atât cât puteau duce din bunurile lor
lumești, mii de oameni s-au scurs pe porțile orașului, în căutarea unui
loc sigur afară, printre lucrătorii pământului. Alții au săpat sub
cocioabele lor gropi și tuneluri, găuri întunecate și umede în care sperau
să se poată ascunde dacă ardea orașul. (Marele Maester Munkun ne
spune că o mare parte dintre pasajele secrete și dintre tainicele pivnițe
de sub Debarcaderul Regelui datează de atunci.) În Fundătura Puricilor
au izbucnit răzmerițe. Când pe Golful Apei Negre au apărut pânzele
corăbiilor Șarpelui Mărilor, venind dinspre răsărit și îndreptându-se
către fluviu, clopotele tuturor septurilor din oraș au început să bată, iar
gloatele au năvălit pe străzi, jefuind totul în fuga lor. Zeci de oameni au
murit înainte de a izbuti mantiile aurii să reînstăpânească liniștea.
De vreme ce atât lordul Protector, cât și Mâna Regelui lipseau, iar
Aegon al II-lea însuși era plin de arsuri, țintuit la pat și pierdut în visele
aduse de laptele de mac, apărarea Debarcaderului Regelui a rămas în
seama reginei-văduve. Și ea a fost la înălțime; a poruncit să fie zăvorâte
porțile castelului și ale orașului, le-a ordonat Mantiilor Aurii să se urce
pe ziduri și a trimis mesageri pe cai iuți să-l caute pe prințul Aemondși
să-l aducă înapoi.
Totodată, i-a poruncit Marelui Maester Orwyle să trimită corbi la „toți
lorzii care ne sunt loiali”, cerându-le să sară în apărarea regelui lor
legitim. Orwyle s-a întors în goană în odăile sale, dar acolo îl așteptau
patru Mantii Aurii. Unul dintre cei patru bărbați i-a înăbușit strigătele,
iar trei l-au bătut și l-au legat fedeleș. Cu un sac tras pe cap,Marele
Maester a fost azvârlit într-una dintre celulele întunecate de sub castel.
Mesagerii reginei Alicent au ajuns doar până la porțile orașului, unde
alte Mantii Aurii i-au arestat. Fără ca Înălțimea Sa să fi știut, cei șapte
căpitani care păzeau porțile, aleși anume pentru loialitatea lor față de
regele Aegon, fuseseră arestați sau uciși în clipa ivirii lui Caraxes în
văzduh, deasupra Fortăreței Roșii… căci soldații de rând din Garda
Orașului încă îl adorau pe Daemon Targaryen, comandantul lor de
odinioară.
Fratele reginei, ser GwayneHightower, locțiitorul comandantului
Mantiilor Aurii, s-a repezit la grajduri, vrând să dea alarma; dar a fost
prins, dezarmat și târât în fața mai marelui său, ser LuthorLargent. Când
Hightower l-a numit schimbă-mantie, ca pe orice trădător, ser Luthor a
izbucnit în râs:
 — Daemon ne-a dat mantiile astea, a spus el, și sunt de aur pe orice
parte le-ai întoarce.
Apoi și-a înfipt sabia în pântecul lui ser Gwayneși a ordonat să se
deschidă porțile orașului în fața puhoiului de oameni revărsat de pe
corăbiile Șarpelui Mărilor.
În ciuda mult lăudatelor sale ziduri groase, Debarcaderul Regelui a
fost ocupat în mai puțin de o zi. La Poarta Fluviului s-a dus o luptă scurtă
și sângeroasă, în care treisprezece cavaleri loiali Casei Hightowerși o
sută de ostași au alungat mantiile aurii și au respins, vreme de aproape
opt ceasuri, atacurile venite atât din interiorul orașului, cât și din afara
lui. Însă eroismul lor a fost zadarnic, căci oștenii Rhaenyrei au pătruns
nestingheriți prin toate celelalte șase porți. Apariția dragonilor reginei
a descurajat orice împotrivire, iar susținătorii regelui Aegon rămași în
viață fie s-au ascuns, fie au fugit, fie și-au plecat genunchiul în fața
cuceritorilor.
Dragonii au coborât rând pe rând. Sheepstealer s-a oprit pe Dealul
Visenyei, iar Silverwingși Vermithor pe Dealul lui Rhaenys, lângă
Groapa Dragonului. Prințul Daemon s-a rotit în jurul turnurilor
Fortăreței Roșii înainte de a-l aduce pe Caraxes în curtea exterioară.
După ce s-a convins că apărătorii fortăreței nu au de gând să-i atace, i-a
făcut semn soției sale, regina, să coboare cu dragonul Syrax. Rămas în
văzduh, Addam Velaryon a început să zboare cu Seasmoke în jurul
zidurilor cetății, dând de veste, prin bătăile imenselor aripi pieloase ale
dragonului, că oricărei încercări de nesupunere i se va răspunde cu foc.
Odată ce și-a dat seama că împotrivirea e inutilă, regina-văduvă
Alicent a ieșit din Cetățuia lui Maegor împreună cu tatăl ei, ser Otto
Hightower, cu ser TylandLannisterși cu lordul JasperWylde, zis și Băț-
de-Fier. (Lordul LarysStrong nu era cu ei. Maestrul șoaptelor izbutise
cumva să se facă nevăzut.) Septonul Eustace, martor la tot ceea ce a
urmat, ne istorisește că regina Alicent a încercat să ducă tratative cu
fiica ei vitregă.
— Îngăduie-ne să convocăm un Mare Consiliu, cum a făcut odinioară
Regele cel Bătrân, a spus regina-văduvă, și să cerem părerea tuturor
lorzilor din regat despre succesiune.
Regina Rhaenyra i-a respins propunerea cu dispreț:
 — Mă iei drept Ciupercă? a întrebat. Știm amândouă foarte bine ce ar
hotărî consiliul ăla.
Apoi i-a cerut mamei sale vitrege să aleagă: supunere sau moarte în
flăcări.
Regina Alicentși-a plecat fruntea, învinsă, i-a înmânat cheile
castelului și le-a poruncit cavalerilor și oștenilor să depună armele.
— Orașul îți aparține, prințesă, se povestește că ar fi spus ea, dar nu
vei reuși să-l stăpânești prea multă vreme. Șoarecii joacă pe masă când
lipsește pisica, însă Aemond, fiul meu, se va întoarce, aducând cu sine
foc și sânge.
Oamenii Rhaenyrei au dat de soția rivalului său, regina nebună
Helaena, încuiată în dormitorul ei… dar, când au spart și ușa
apartamentelor regelui, nu au găsit decât „patul gol și oala de noapte
plină.” Regele Aegon al II-lea fugise. Ca și copiii lui, prințesa Jaehaera, de
șase ani, și prințul Maelor, de doi ani, împreună cu cavalerii Willis Fellși
RickardThorne, din Garda Regelui. Nici măcar regina-văduvă nu părea
să știe unde plecaseră, iar LuthorLargent s-a jurat că nimeni nu ieșise
pe porțile orașului.
Dar n-au putut să ia cu ei Tronul de Fier. Iar Regina Rhaenyra nu s-a
simțit în stare să meargă la culcare înainte de a-l lua ea în stăpânire. Așa
că în sala tronului au fost aprinse făcliile, iar ea a urcat treptele din fier
și s-a așezat acolo unde stătuse regele Viserys înaintea ei, Regele cel
Bătrân înaintea lui, iar Maegorși Aenysși Aegon Dragonul în zilele din
vechime. Cu chipul împietrit și încă în armură, Rhaenyra a stat acolo,
sus, până când toți bărbații și femeile din Fortăreața Roșie au fost aduși
înaintea ei, siliți să îngenuncheze, s-o implore să-i ierte și să-și pună în
slujba ei, cu jurământ, viețile și săbiile și onoarea, recunoscând-o ca
regină.
După cum istorisește septonul Eustace, ceremonia a durat întreaga
noapte. Zorii se iviseră de ceva vreme când Rhaenyra Targaryen s-a
ridicat de pe tron și a coborât. „Iar când soțul ei, prințul Daemon, a
escortat-o afară din sală, pe picioarele Înălțimii Sale și în palma sa
stângă s-au zărit tăieturi”,scrie Eustace. „Stropi mari de sânge au căzut
pe podea, în urma ei, și oamenii cu mintea limpede au schimbat priviri
cu subînțeles, dar niciunul nu a cutezat să rostească adevărul cu glas
tare: Tronul de Fier o respinsese pe Rhaenyrași zilele ei de domnie
aveau să fie puține.”
 Moartea dragonilorRhaenyra
triumfătoare

În vreme ce Debarcaderul Regelui era cucerit de Rhaenyra și de

dragonii ei, prințul Aemond și ser Criston Cole înaintau spre Harrenhal,
iar oastea lui Lannister, condusă acum de Adrian Tarbeck, se îndrepta
spre răsărit.
La Castelul Ghindei, oamenii vestului au fost opriți repede când
lordul JosethSmallwood a ieșit pe neașteptate și li s-a alăturat lordului
Piper și rămășițelor oștii sale înfrânte, dar Piper a murit în bătălia care
a urmat (și-a simțit inima plesnind în piept la vederea capului nepotului
său favorit înfipt într-o suliță, ne spune Ciupercă), iar lordul Smallwood
s-a retras în castelul său. O a doua bătălie a urmat peste trei zile, când
riveranii s-au regrupat sub conducerea unui cavaler rătăcitor, ser Harry
Penny. Acest erou îndoielnic a murit la scurt timp după aceea, în timp
ce îl ucidea pe Adrian Tarbeck. Lannisterii au învins din nou, secerându-
i pe riveranii care fugeau. Când și-a reluat marșul spre Harrenhal, oastea
vesticilor se afla sub comanda bătrânului lord HumfreyLefford, care se
alesese cu atât de multe răni încât o conducea dintr-un palanchin.
Lordul Lefford nu bănuia că, în curând, va trebui să facă față unei
încercări mai grele, pentru că spre oastea sa se îndrepta, dinspre
miazănoapte, o armie de dușmani odihniți: două mii de oameni sălbatici
ai Nordului,fluturând stindardele cu mai multe blazoane ale Rhaenyrei.
În fruntea lor călărea lordul de Barrowtown, Roderick Dustin, un
războinic atât de bătrân și de încărunțit, încât i se spunea Roddy Ruină.
Oștenii săi erau bărbați cu plete și bărbi sure, înveșmântați în zale vechi
și blănuri zdrențuite, cu toții luptători căliți în bătălii și cu toții călare.
Își spuneau Lupii Iernii.
 — Am venit să murim pentru regina-dragon, a dat de veste lordul
Roderick la Gemenii, când lady SabithaFrey a ieșit călare în
întâmpinarea lor.
Între timp, drumurile noroioase și furtunile cu ploaie au încetinit
înaintarea lui Aemond, pentru că armia lui era alcătuită mai ales din
pedestrași și o urma un convoi lung de bagaje. Avangarda lui ser Criston
a câștigat, pe malul lacului, o scurtă bătălie îndârjită cu ser Oswald
Wodeși cu lorzii Darryși Roote, dar altminteri nu i s-a pus nimeni în cale.
După nouăsprezece zile de marș au ajuns la Harrenhal… și au găsit
porțile castelului larg deschise și nici urmă de prințul Daemon și de
oamenii lui.
Prințul Aemond a ținut-o pe Vhagar aproape de grosul oștii în timpul
marșului, crezând că unchiul lui ar putea încerca să-i atace din văzduh,
cu Caraxes. A ajuns la Harrenhal la o zi după Cole și în noaptea ce a
urmat au sărbătorit marea victorie. Daemon și „lepădăturile lui
riverane” dăduseră bir cu fugiții în loc să-i înfrunte mânia, a declarat sus
și tare Aemond. Nu e de mirare că, odată ce a aflat vestea despre
cucerirea Debarcaderului Regelui, prințul s-a simțit ca un prost. Furia
lui nu poate fi descrisă în cuvinte.
Primul care a avut de suferit de pe urma ei a fost ser Simon Strong.
Prințul Aemond nu se topea de dragul nimănui din neamul acestuia, iar
graba cu care castelanul îi predase Harrenhalul lui Daemon Targaryen
l-a convins că bătrânul e trădător. Ser Simon a protestat, pledând pentru
nevinovăția sa, a repetat insistent că e un slujitor loial și sincer al
Coroanei. Strănepotul lui, LarysStrong, era lord de Harrenhal și maestru
al șoptitorilor regelui Aegon, i-a reamintit el prințului regent. Toate
astea n-au izbutit decât să întețească bănuielile lui Aemond. Și Picior-
Strâmb era trădător, a considerat el. Cum altfel aflaseră Daemon și
Rhaenyra că Debarcaderul Regelui e mai lipsit de apărare ca oricând?
Cineva din consiliul restrâns le dăduse de veste… iar Larys Picior-
Strâmb era fratele lui Rupe-Oase, adică unchiul bastarzilor Rhaenyrei.
Aemond a poruncit să i se dea lui ser Simon o sabie.
— Să hotărască zeii dacă spui adevărul, a zis. Dacă ești nevinovat,
Războinicul o să-ți dea putere să mă înfrângi.
Duelul care a urmat a fost pe de-a întregul o luptă de unul singur, o
spun toate istorisirile; prințul l-a tăiat pe bătrân bucăți și i-a oferit leșul
lui Vhagar. Nepoții lui ser Simon nu i-au supraviețuit prea mult. Toți
bărbații și băieții cu sânge Strong în vene au fost târâți pe rând în fața
prințului și dați morții, până când mormanul alcătuit din capetele lor a
ajuns înalt de un metru.
Astfel, floarea Casei Strong, un neam străvechi de războinici nobili
care se făleau cu descendența lor din Primii Oameni, și-a găsit un sfârșit
dezonorant în curtea castelului Harrenhal. N-a fost cruțat niciun copil
legitim din familie, niciun bastard… în afară de… bizar… AlysRivers. Deși
doica avea de două ori vârsta lui (de trei, dacă-l putem crede pe
Ciupercă), prințul Aemonși-a luat-o în pat, ca pradă de război, imediat
după ce a intrat în stăpânirea Harrenhalului, părând s-o prefere tocmai
pe ea dintre toate femeile din castel, printre care se numărau multe
fecioare frumoase, de vârsta lui.
La vest de Harrenhal, în Ținuturile Riverane, luptele continuau, în
vreme ce oastea Casei Lannister înainta cu greu. Vârsta înaintată și
neputința comandantului, lordul Lefford, îi silea să meargă de parcă s-
ar fi târât, iar când s-au apropiat de țărmurile vestice ale marelui lac
numit Ochiul Zeilor, au găsit drumul blocat de o armie imensă.
Cu Roddy Ruină în frunte, Lupii Iernii se aliaseră cu Forrest Frey, lord
de Crossing, și cu RobbRivers cel Roșu, cunoscut drept Arcașul din
Raventree. Nordicii erau două mii, Frey comanda două sute de cavaleri
și de trei ori mai mulți pedestrași, Rivers adusese trei sute de arcași. Și,
abia se oprise lordul Lefford ca să înfrunte vrăjmașii din fața lui, când
alți dușmani au apărut dinspre miazăzi, unde lui Longleaf, Omorâtorul-
de-Lei, și unui grup de supraviețuitori istoviți din bătăliile de mai
înainte li se alăturaseră lorzii Bigglestone, Chambersși Perryn.
Prins între două oști dușmane, Lefford n-a intrat în luptă cu niciuna,
căci s-a temut să nu fie cumva atacat din spate de cealaltă. În schimb, s-
a retras lângă lac, a săpat șanțuri de apărare și a trimis corbi la
Harrenhal, unde știa că se află prințul Aemond, cerându-i disperat
ajutorul. Deși douăsprezece păsări și-au luat zborul, niciuna nu a ajuns
vreodată la țintă. RobbRivers cel Roșu, despre care se spunea că e cel
mai iscusit arcaș din întregul Westeros, i-a doborât pe toți din zbor.
În ziua următoare au apărut și alți riverani, conduși de ser Garibald
Grey, de lordul Jon Charlton și de noul lord de Raventree, Benjicot
Blackwood, atunci în vârstă de numai unsprezece ani. Cu numărul sporit
de noile întăriri, oamenii reginei au căzut de acord că e timpul să atace.
— Am face bine să nimicim leii înainte s-apară dragonii, a zis Roddy
Ruină.
Cea mai sângeroasă bătălie de pe uscat din Dansul Dragonilor a
început a doua zi, imediat ce-a răsărit soarele. În analele Citadelei a
rămas sub numele de Bătălia de pe Malul Lacului, însă cei care au
supraviețuit ca să povestească despre ea i-au spus întotdeauna „Ospățul
Peștilor”.
Atacați din trei părți, oamenii vestului au fost împinși pas cu pas către
țărm, până în apele Ochiului Zeilor. Sute de oșteni au pierit uciși în lupta
dintre trestii. Alte sute s-au înecat când au încercat să scape cu fuga.
Până la apusul soarelui au murit două mii de oameni, printre care mulți
nobili: lordul Frey, lordul Lefford, lordul Bigglestone, lordul Charlton,
lordul Swyft, lordul Reyne, ser ClarentCrakehallși ser Tyler Hill,
Bastardul din Lannisport. Armata Lannisterilor a fost împrăștiată și
măcelărită într-o asemenea măsură, încât tânărul Ben Blackwood, micul
lord de Raventree, a izbucnit în lacrimi la vederea mormanelor de morți.
Nordicii au suferit cele mai grele pierderi, fiindcă Lupii Iernii ceruseră
să li se acorde onoarea de a conduce atacul și șarjaseră de cinci ori
printre sulițele Lannisterilor. Peste două treimi dintre călăreții lordului
Dustin au murit sau au fost grav răniți.
Luptele au continuat și în alte părți ale Ținutului, deși nu s-au
comparat cu marea bătălie de la Ochiul Zeilor. În Reach, lordul
Hightowerși pupilul său, prințul Daeron cel Cutezător, au continuat să
poarte victorii și au silit Casele Rowan de Crângul de Aur și Oakheart de
Old Oak să li se supună, ceea ce s-a întâmplat și cu lorzii de pe Insulele
Scutului, fiindcă nimeni nu cuteza s-o înfrunte pe Tessarion, Regina
Albastră. Lordul Borros Baratheon și-a chemat stegarii și a adunat
aproape șase mii de oameni la Capătul Furtunii, declarând că are de
gând să mărșăluiască spre Debarcaderul Regelui… numai ca să-și
conducă în schimb oastea către miazăzi, în munți. Ca justificare, a
pretins că dornishenii făceau incursiuni în Ținuturile Furtunii, dar se
șoptea tot mai des că nu oștenii din Dorne din spatele său, ci dragonii
din față îl îndemnaseră să se răzgândească. Pe Marea Apusului, corăbiile
lungi ale Krakenului Roșu au atacatInsula Frumoasă, cotropind-o de la
un capăt la altul, în vreme ce lordul Farman s-a adăpostit în spatele
zidurilor sale, de unde a trimis mesaje ce implorau un ajutor pe care nu
l-a primit niciodată.
La Harrenhal, Aemond Targaryen și Criston Cole se întrebau cum e
cel mai bine să riposteze la atacurile reginei. Deși cetatea lui Harren cel
Negru era prea bine fortificată ca să fie cucerită, iar lorzii riverani nu
cutezau să o asedieze de teama lui Vhagar, proviziile de hrană și nutreț
ale oștii regelui erau pe sfârșite și foamea și bolile ucideau oameni și cai.
Cât vedeai cu ochii, în jurul castelului nu erau decât câmpuri înnegrite
și sate incendiate, iar cei care s-au aventurat să se îndepărteze prea mult
în căutare de hrană nu s-au mai întors niciodată. Ser Criston a propus o
retragere către sud, unde Aegon se bucura de cea mai puternică
susținere, dar prințul a refuzat, spunând:
— Numai un laș fuge de trădători.
Pierderea Debarcaderului Regelui și a Tronului de Fier îl scoseseră
din minți, iar când vestea despre Ospățul Peștilor a ajuns la Harrenhal,
lordul Protector a fost cât pe ce să-l strângă de gât pe scutierul care
adusese mesajul. Doar intervenția amantei sale, AlysRivers, a salvat
viața băiatului. Prințul Aemond s-a declarat în favoarea unui atac
neîntârziat asupra Debarcaderului Regelui. Niciunul dintre dragonii
reginei nu-i putea ține piept lui Vhagar, a susținut el.
Ser Criston a numit asta nebunie.
— Unul contra șase e o luptă prostească, prințul meu, a subliniat el.
L-a îndemnat din nou să meargă spre miazăzi și să-și unească forțele
cu ale lordului Hightower. Prințul Aemond putea să lupte alături
Daeron, fratele său, și de dragonul acestuia. Regele Aegon reușise să
scape din mâinile Rhaenyrei, măcar atâta lucru aflaseră, și cu siguranță
că avea să-l ia pe Sunfyreși să li se alăture fraților săi. Și poate că
prietenii lor din oraș izbuteau s-o elibereze cumva pe regina Helaena,
care ar fi adus-o în luptă și pe Dreamfyre. Patru dragoni, dintre care unul
era Vhagar, aveau șanse să înfrângă șase.
Prințul Aemond nici n-a vrut să se gândească la o „acțiune atât de
lașă”. Fiind regent al fratelui său, i-ar fi putut porunci Mâinii să i se
supună, dar n-a făcut-o. Munkun spune că l-a oprit respectul față de
bărbatul mai vârstnic, însă Ciupercă sugerează că între cei doi apăruse
o rivalitate, amândoi o voiau pe doica AlysRivers, care se folosea de
poțiuni și filtrede dragoste ca să le întețească focul pasiunii. Septonul
Eustace e de aceeași părere, dar numai în parte, spune că femeia Rivers
nu sucise decât capul lui Aemond, într-o asemenea măsură încât nu se
putea nici măcar gândi s-o părăsească.
Oricare ar fi fost motivul, ser Cristonși prințul Aemond s-au hotărât
să se despartă. Cole avea să conducă armia lor către sud, pentru a li se
alătura lui OrmundHightowerși prințului Daeron. Prințul Regent nu
intenționa să-l însoțească. În schimb, dorea să-și poarte propriul război,
să reverse din văzduh o ploaie de foc asupra trădătorilor. Mai curând
sau mai târziu, „curva de regină” avea să trimită un dragon sau doi ca
să-l oprească, iar Vhagar avea să-i ucidă.
— Nu va cuteza să-i trimită pe toți,susținea Aemond cu tărie. Pentru
că Debarcaderul Regelui ar rămâne fără apărare și ar fi o pradă ușoară.
Și n-o s-o pună în primejdie pe Syrax, așa cum n-o să riște nici viața
ultimului și adoratului său fiu. Rhaenyra s-o fi crezând regină, dar trupul
și inima temătoare îi sunt de femeie și are toate spaimele unei mame.
Și așa s-au despărțit Făcătorul de Regi și Ucigașul-de-Nepoți,
urmându-și fiecare destinul, în vreme ce, în Fortăreața Roșie, regina
Rhaenyra Targaryen își răsplătea prietenii și îi pedepsea crunt pe toți
cei care îi slujiseră fratele vitreg. Ser LuthorLargent, comandantul
Mantiilor Aurii, a fost înnobilat. Ser LorentMarbrand a fost numit lord
Comandant al Gărzii Reginei și însărcinat să găsească alți șase cavaleri
demni să o protejeze alături de el. Marele Maester Orwyle a fost dus în
temniță, iar Rhaenyra a trimis către Citadelă un mesaj prin care a dat de
știre că loialul ei slujitor Gerardys este de atunci înainte „singurul
Marele Maester legitim”. Eliberați din temnița care l-a înghițit pe
Orwyle, lorzii și cavalerii supraviețuitori din facțiunea negrilor au fost
răsplătiți cu pământuri, funcții și onoruri.
Au fost făgăduite recompense uriașe pentru orice informație care ar
fi putut duce la capturarea „uzurpatorului care își spune Aegon al II-lea”,
a fiicei sale Jaehaera, a fiului său Maelor, a „cavalerilor vinovați de înaltă
trădare” WillisFellși RickardThomeși a lui LarysStrong, Picior-Strâmb.
Fiindcă asta nu a avut efectul dorit, Înălțimea Sa a trimis poteri alcătuite
din „cavaleri inchizitori” însărcinați să caute „trădătorii și
răufăcătorii”care scăpaseră și să pedepsească pe oricine se afla că i-a
ajutat.
Regina Alicent a fost legată de mâini și de picioare cu lanțuri din aur,
dar fiica ei vitregă i-a cruțat viața „de dragul tatălui nostru, care te-a
iubit cândva”.Însă tatăl lui Alicent nu a avut același noroc. Ser Otto
Hightower, Mână sub trei regi, a fost primul trădător decapitat. Pe
eșafod i-a urmat Băț-de-Fier, încă insistând că, după lege, fiul unui rege
trebuie să aibă întâietate în fața fiicei. Ser TylandLannister a fost supus
torturilor, cu speranța că astfel s-ar fi putut recupera o parte din
vistieria Coroanei.
Lorzii Rosby și Stokeworth, negrii care deveniseră verzi ca să nu
ajungă în temniță, au încercat să se reîntoarcă printre negri, dar regina
a declarat că prietenii necredincioși sunt mai răi decât dușmanii și a
poruncit să le fie smulse „limbile mincinoase” înainte de a fi executați.
Însă moartea lor i-a pus pe umeri problema spinoasă a succesiunii. Din
întâmplare, amândoi „prietenii necredincioși” au lăsat în urmă câte o
fiică; a lui Rosby era o fecioară de doisprezece ani, iar a lui Stokeworth,
o fetiță de șase. Prințul Daemon a propus să fie măritată prima cu Hugh
cel Tare, fiul fierarului (care prefera să-și spună Hugh Ciocanul), iar a
doua cu Ulf cel Bețiv (acum numit doar Ulf cel Alb), păstrând astfel
pământurile celor două Case în tabăra negrilor și în același timp
răsplătind Semințele pentru curajul dovedit în luptă.
Însă Mâna Reginei n-a fost de acord, fiindcă ambele fete aveau frați
mai mici. Dreptul Rhaenyrei la Tronul de Fier era un caz aparte, a
insistat Șarpele Mărilor; tatăl ei o desemnase ca moștenitoare. Lorzii
Rosby și Stokeworth nu făcuseră așa ceva. Dezmoștenirea fiilor în
favoarea fiicelor ar fi negat veacuri de legi și de precedente și ar fi pus
sub semnul întrebării drepturile altor zeci de lorzi din întregul
Westeros, ale căror pretenții la moștenire ar fi fost considerate mai
prejos decât ale surorilor lor mai vârstnice.
În Istorisirea adevărată,Munkun presupune că, de teamă să nu piardă
sprijinul unor astfel de nobili, regina a hotărât să-i dea ascultare
lordului Corlys, nu prințului Daemon. Pământurile, castelele și banii
Caselor Rosby și Stokeworth le-au fost date fiilor celor doi lorzi
executați, iar Hugh Ciocanul și Ulf cel Alb au fost făcuți cavaleri și au
primit câte o mică proprietate pe insula Driftmark.
Ciupercă ne povestește că Hugh Ciocanul a sărbătorit evenimentul
omorându-l în bătaie pe unul dintre cavalerii de casă ai reginei într-un
lupanar de pe Strada Mătăsii, când s-au certat pentru fecioria unei
copile,în timp ce Ulf cel Alb a călărit pe străzile din Fundătura Puricilor
beat și fără alte veșminte în afară de pintenii lui de aur. Sunt genul de
povești pe care Ciupercă adoră să le spună și adevărul lor nu poate fi
verificat… dar, mai presus de orice îndoială, locuitorii Debarcaderului
Regelui au ajuns curând să-i disprețuiască deopotrivă pe cei doi noi
cavaleri ai reginei.
Dacă așa ceva e cu putință, încă și mai puțin iubit a fost omul ales de
Înălțimea Sa ca lord vistiernic și maestru al banilor: susținătorul ei de
multă vreme, Bartimos Celtigar, lord de Insula Cleștilor. Lordul Celtigar
părea foarte potrivit pentru așa ceva: prieten loial și un statornic
partizan al reginei, era, în ochii tuturor, sever, incoruptibil și ingenios,
și bogat pe deasupra. Rhaenyra avea mare nevoie de un asemenea om,
pentru că lipsa banilor o punea într-o situație disperată. Deși Coroana
avusese aur din belșug în momentul morții regelui Viserys, Aegon al II-
lea își însușise și tezaurul regal odată cu tronul, iar TylandLannister, cel
care îi fusese maestru al banilor, trimisese trei treimi din averea fostului
rege „spre păstrare la loc sigur”. Regele Aegon cheltuise partea rămasă
la Debarcaderul Regelui până la ultimul bănuț, așa că, după ce cucerise
orașul, sora lui vitregă găsise vistieria cu totul goală. Restul tezaurului
lui Viserys le fusese încredințat Casei Hightower din Orașul Vechi, Casei
Lannister din Casterly Rock și Băncii de Fier din Braavos, și de neatins
pentru regină.
Lordul Celtigar a trecut imediat la rezolvarea problemei; în acest
scop, a reintrodus aceleași dări înființate de strămoșul său, lordul
Edwell, în timpul regenței lui JaehaerysÎntâiul, și le-a adăugat multe
altele. Dările pentru vin și bere s-au dublat, iar cele din porturi s-au
triplat. Orice negustor din oraș trebuia să plătească pentru a avea
dreptul să-și țină deschise ușile prăvăliei. Hangiilor li se cerea câte un
cerb de argint pentru fiecare pat din han. Dările puse cândva de lordul
Aerului pe intrarea și ieșirea mărfurilor au fost reînființate și triplate. S-
a înființat și o dare pe proprietate, cerută atât de la negustorii bogați, cu
conace, cât și de la cerșetorii adăpostiți în colibe; cu toții erau obligați
să plătească, pentru cât pământ ocupau.
— Nici măcar curvele nu mai sunt în siguranță, își spuneau unii altora
oamenii din popor. O să urmeze birul pe fofoloancă, apoi pe coadă. Și
șobolanii trebuie să-și plătească partea lor.
Dările impuse de lordul Celtigar îi împovărau cel mai tare pe
negustori. Când închisese flota lordului Velaryon Defileul, o mulțime de
corăbii se treziseră blocate în Debarcaderul Regelui. Iar noul maestru al
banilornumit de regină le cerea acum bani grei înainte de a le îngădui să
plece. Mai mulți căpitani au protestat, spunând că plătiseră deja vamă,
dări și biruri, după cum li se ceruse, iar unii au venit și cu dovezi scrise.
Lordul Celtigar le-a respins plângerile.
— Banii plătiți uzurpatorului nu pot fi decât o dovadă a trădării. Nu
anulează datoriile față de buna noastră regină.
Corăbiile și mărfurile celor care nu au vrut sau nu au putut să
plătească au fost sechestrate și apoi vândute.
Chiar și execuțiile au devenit un mod de a face bani. De atunci înainte,
a decretat Celtigar, trădătorii, rebelii și ucigașii aveau să fie executați în
Groapa Dragonului, iar cu leșurile lor aveau să fie hrăniți dragonii
reginei. Oricine era bine-venit să vadă ce soartă îi așteaptă pe
răufăcători, dar, ca să poată intra, fiecare trebuia să plătească trei
gologani.
Astfel și-a reumplut regina Rhaenyra vistieria, plătind un preț
dureros. Nici Aegon și nici fratele său, Aemond, nu fuseseră niciodată
prea îndrăgiți de oamenii din Debarcaderul Regelui și o mare parte a
norodului se bucurase când se întorsese regina… însă dragostea și ura
sunt două fețe ale aceleiași monede și, după ce au început să apară zilnic
alte și alte capete în țepele de pe porțile orașului, însoțite de dări din ce
în ce mai mari, moneda s-a întors pe partea cealaltă. Oamenii spuneau
că fata pe care o iubiseră și o numiseră Deliciul Ținutului se
transformase într-o femeie hrăpăreață și răzbunătoare, într-o regină la
fel de nemiloasă ca toți regii dinaintea ei. Un hâtru a numit-o pe
Rhaenyra„Regele Maegor cu țâțe“ și, vreme de o sută de ani după aceea,
„țâțele lui Maegor” a fost o înjurătură des auzită în Debarcaderul
Regelui.
Cu orașul, castelul și tronul acum în posesia ei si apărate de nu mai
puțin de șase dragoni, Rhaenyra se simțea în siguranță și a trimis după
fiii săi. Douăsprezece corăbii au pornit din Piatra Dragonului, cu
doamnele de onoare ale reginei și cu fiul ei, Aegon cel Tânăr, la bord.
Rhaenyra l-a numit pe băiat paharnicul reginei, ca să-i fie mereu în
preajmă. O altă flotă a pornit din Gulltown, cu prințul Joffrey, ultimul
dintre cei trei fii ai reginei și ai lui Laenor Velaryon, și cu Tyraxes,
dragonul băiatului. (Rhaena, fiica prințului Daemon, a rămas în Vale, cu
lady Arryn, a cărei pupilă era, pe când sora ei geamănă, călăreața de
dragoni Baela, își împărțea zilele între Driftmark și Piatra Dragonului.)
Înălțimea Sa a început apoi să facă planuri pentru o ceremonie fastuoasă
care să marcheze proclamarea oficială a lui Joffrey ca Prinț de Piatra
Dragonului și moștenitor al Tronului de Fier.
Până și Viermele Alb a venit la Curte; târfa lyseanăMysaria a ieșit din
umbră și s-a instalat în Fortăreața Roșie. Deși nimeni nu-i oferise oficial
un loc în consiliul restrâns al reginei, femeia cunoscută acum drept lady
Mizeria devenise maestra șoptitorilor întru totul – dar nu și cu numele–
, cu ochi și urechi în fiecare lupanar, berărie și cârciumă din
Debarcaderul Regelui, ca și în saloanele și dormitoarele nobilimii. Cu
toate că anii îi îngroșaseră trupul cândva atât de suplu și de mlădios,
prințul Daemon continua să fie subjugat de ea și o chema la el în fiecare
seară… cu aparenta binecuvântare a reginei Rhaenyra.
— Daemon n-are decât să-și astâmpere poftele unde vrea, se
povestește că ar fi spus ea, iar eu voi face același lucru.
(Septonul Eustace sugerează, cumva pe tonul unei înțepături, că
poftele Înălțimii Sale erau astâmpărate cel mai adesea cu bomboane,
prăjituri și plăcintă cu mreană, căci Rhaenyra s-a îngrășat mai tare în
timpul petrecut la Debarcaderul Regelui.)
După deplina sa victorie, Rhaenyra Targaryen nu bănuia cât de
puține zile îi mai rămăseseră. Totuși, ori de câte ori se așeza pe Tronul
de Fier, lamele lui necruțătoare îi luau sânge proaspăt din palme, brațe
și picioare, un semn prevestitor pe care toată lumea putea să-l priceapă.
Septonul Eustace pretinde că decăderea reginei a început într-un han
numit „Căpățâna Porcului”, aflat în Podul Amar, pe malul de
miazănoapte al Manderului, lângă piciorul vechiului pod de piatră de la
care își luase orășelul numele.
Fiindcă, la treizeci de leghe către sud-est, OrmundHightower asedia
castelul Longtable, Podul Amar era plin de bărbați și femei care fugiseră
din fața oștii sale. Lady Caswell, văduva unui lord decapitat de Aegon al
II-lea, la Debarcaderul Regelui, fiindcă refuzase să părăsească tabăra
Rhaenyrei, își închisese porțile castelului și nu-i primea nici măcar pe
cavalerii învestiți și pe lorzii care îi cereau adăpost. Noaptea, printre
copaci se vedeau de pe malul de miazăzi focurile oamenilor rămași pe
drumuri, iar septul din orășel adăpostea răniți cu sutele. Toate hanurile
erau pline, chiar și „Căpățâna Porcului”, o mică tavernă mizerabilă. Așa
că hangiul n-a avut loc pentru un bărbat sosit dinspre nord, cu un toiag
în mână și cu un băiețel în cârcă… decât după ce călătorul a scos din
pungă un cerb de argint. Pe urmă hangiul i-a îngăduit să doarmă cu fiul
lui în grajd, cucondiția să-l curețe mai întâi. Omul a fost de acord, și-a
pus deoparte mantia și traista și s-a apucat de treabă printre cai, cu
lopata și cu grebla.
Zgârcenia hangiilor, a birtașilor și a altora de soiul lor e bine-
cunoscută. Proprietarul „Căpățânii Porcului”, un nemernic pe nume Ben
Buttercakes, s-a întrebat dacă acolo unde fusese un cerb de argint n-ar
mai fi putut fi și alții. Când călătorul a asudat muncind, Buttercakes i-a
oferit o cană cu bere, ca să-și potolească setea. Bărbatul a acceptat și l-a
urmat în tavernă, nebănuind că hangiul îi ceruse unui grăjdar, despre
care nu știm decât că i se spunea Vicleanul, să se uite în traista lui, în
căutare de arginți. Vicleanul n-a găsit niciun ban, dar a dat peste ceva
mult mai prețios… o mantie grea, țesută din lână albă fină, cu borduri de
atlaz de culoarea zăpezii, înfășurată în jurul unui ou de dragon de un
verde-pal, cu vârtejuri argintii. Căci „fiul” călătorului era
MaelorTargarycn, mezinul regelui Aegon al Il-lea, iar călătorul era ser
RickardThorne din Garda Regelui, protectorul și scutul lui jurat.
Dar Buttercakes n-a avut parte să se bucure de înșelăciunea lui. Când
Vicleanul a dat buzna în tavernă cu mantia și oul în mână, vestind în
gura mare ce descoperise, călătorul și-a aruncat drojdia din cană în ochii
hangiului, apoi și-a scos din teacă sabia lungă și i-a despicat trupul de la
gât până la vintre. Câțiva dintre ceilalți băutori și-au scos la rândul lor
săbiile și pumnalele, dar niciunul nu era cavaler și ser Rickardși-a croit
drum printre ei. Și-a abandonat prețioasele obiecte care i se furaseră, și-
a înșfăcat „fiul”, a fugit în grajd, a furat un cal și a ieșit din han în goană,
îndreptându-se cu hotărâre către vechiul pod de piatră și către malul
dinspre miazăzi al Manderului. Izbutise să ajungă până acolo și știa fără
îndoială că găsește un adăpost sigur la numai treizeci de leghe distanță,
în tabăra lordului Hightower de sub zidurile castelului Longtable.
Din păcate, cele treizeci de leghe erau totuna cu treizeci de mii,
fiindcă drumul care traversa Manderul era închis și Podul Amar îi
aparținea reginei Rhaenyra. Au răsunat țipete. Și alții au încălecat pe cai
și s-au repezit pe urmele lui RickardThorne, zbierând:
— Crimă, trădare, crimă!
Auzind strigătele, străjerii de la piciorul podului i-au poruncit lui ser
Rickard să se oprească. Cavalerul a încercat să treacă printre ei,
doborându-i. Când unul i-a prins calul de frâu, Thorne i-a tăiat brațul
din umăr și a intrat pe pod. Dar și pe malul dinspre miazăzi erau străjeri,
i se puseseră încale ca un zid. Oamenii se apropiau din ambele părți, cu
fețe roșii de furie și strigând, agitând săbii și securi și îndreptând spre
el sulițe lungi în timp ce Thorne se tot întorcea într-o parte și în alta,
făcându-și calul furat să alerge în cerc în căutarea unui gol plin care s-ar
fi putut strecura. Prințul Maelor se ținea strâns de el, țipând.
În cele din urmă, l-au doborât cu arbaletele. O săgeată l-a nimerit în
braț, iar următoarea i-a străpuns gâtul. Ser Rickard a căzut de pe cal și a
murit pe pod, cu sângele care-i bolborosea printre buze înecându-i
ultimele cuvinte. A continuat să-l țină strâns pe băiatul care plângea și
pe care jurase să-l apere, până când o spălătoreasă căreia i se spunea
Willow Mai-de-Piatră i l-a smuls din brațe.
Dar, cavalerul odată ucis și copilul prins, mulțimea n-a știut ce e de
făcut cu trofeul. Cineva și-a amintit că regina Rhaenyra oferise o
recompensă uriașă pentru el, dar Debarcaderul Regelui era la multe
leghe depărtare. Oastea lordului Hightower se afla mult mai aproape.
Poate că el avea să plătească mai mult. Cineva a întrebat dacă
recompensa rămâne aceeași indiferent dacă prințul e viu sau mort.
Willow Mai-de-Piatră l-a strâns mai tare pe Maelor în brațe și a zis că
nimeni n-o să-i facă niciun rău noului ei fiu. (Ciupercă ne spune că
femeia era un monstru de aproape două sute de kilograme, înceată la
minte și pe jumătate nebună, care își căpătase porecla bătând cu maiul
rufele pe care le spăla în apa fluviului.) Pe urmă Vicleanul și-a făcut loc
prin mulțime, plin de sângele stăpânului său, strigând că prințul e al lui,
fiindcă el găsise oul. Și arbaletrierul care-l omorâse pe ser
RickardThorne avea pretenții. Și astfel s-au certat, urlând unii la alții,
îmbrâncindu-se și călcând în picioare leșul cavalerului.
Cu atât de mulți oameni pe pod, nu e de mirare că avem mai multe
istorisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu Maelor Targaryen. Ciupercă
spune că Willow Mai-de-Piatră l-a strâns pe băiat atât de tare încât i-a
frânt șira spinării și a murit strivit. Septonul Eustace nici măcar nu
pomenește de Willow. În povestea lui, măcelarul orașului l-a tăiat pe
băiat în șase cu satârul, ca să ia câte-o bucată toți cei care se certau
pentru el. În Istorisirea adevărată, Marele Maester Munkun povestește
că băiatul a fost sfâșiat în bucăți de mulțime și nu dă niciun nume.
Tot ce știm sigur este că, în momentul când lady Caswellși cavalerii
ei și-au făcut apariția, ca să împrăștie mulțimea, prințul era mort.
Ciupercă spune că, la vederea lui, nobila doamnă a pălit, spunând:
— Pentru asta, blestemul zeilor va cădea asupra noastră, a tuturor.
La porunca ei, grăjdarul numit Vicleanul și Willow Mai-de-Piatră au
fost spânzurați de arcada podului împreună cu stăpânul calului furat de
la han, despre care s-a crezut (greșit) că-l ajutase pe Thome să fugă.
Lady Caswell a trimis la Debarcaderul Regelui trupul cavalerului,
înfășurat în mantia lui albă, și capul lui Maelor. Cât despre oul de dragon,
pe acesta i l-a trimis lordului Hightower la Longtable, cu speranța că i-
ar fi putut domoli mânia.
Ciupercă bufonul, care o iubea mult pe regină, ne spune că Rhaenyra
a plâns pe Tronul de Fier când în fața ei a fost adus micul cap al lui
Maelor. Septonul Eustace, care o iubea mai puțin, spune că mai degrabă
a zâmbit și a poruncit să fie ars capul prințului, „pentru că era din
sângele dragonului”. Nimeni n-a anunțat moartea băiatului, dar vestea
s-a răspândit oricum în oraș. Și curând a început să se facă auzită și o
altă poveste, care spunea că regina Rhaenyra poruncise să-i fie dus
capul prințului mamei sale, regina Helaena, într-o oală de noapte. Deși
era o minciună sfruntată, a ajuns în curând pe toate buzele din oraș.
Ciupercă e de părere că a fost lucrarea lui Picior-Strâmb. „Un om care
adună șoaptele e în stare să le și răspândească.”
Dincolo de zidurile orașului, luptele au continuat pe tot cuprinsul
celor Șapte Regate. Castelul Frumos a căzut în mâinile lui Dalton
Greyjoyși, după aceea, Insula Frumoasă nu li s-a mai putut împotrivi
oamenilor de fier. Krakenul roșu le-a cerut pe patru dintre fiicele
lordului Farman ca neveste de sare și i-a dat-o pe a cincea („pe cea
urâtă”) fratelui său Veron. Farmanși fiii lui au fost trimiși la Casterly
Rock după ce au fost răscumpărați cu greutatea lor în argint. În Reach,
lady Merryweather i-a predat castelul Longtable lordului
OrmundHightower; lordul și-a respectat cuvântul, nu le-a făcut niciun
rău ei și familiei ei, dar i-a luat din castel toate bogățiile și toată
mâncarea, până la ultima fărâmă, și-a hrănit miile de oșteni cu grânele
ei înainte de a-și ridica tabăra și de a mărșă- lui spre Podul Amar.
Când lady Caswell a apărut pe meterezele castelului său și a cerut să
i se accepte capitularea în aceleași condiții în care capitulase lady
Merryweather, Hightower l-a lăsat pe prințul Daeron să-i răspundă:
— O să ai parte de aceleași condiții pe care i le-ai oferit nepotului meu
Maelor.
Nobila doamnă n-a putut face nimic mai mult decât să privească
distrugerea Podului Amar. „Căpățâna Porcului” a fost prima clădire arsă.
Hanuri, case ale breslelor, magazii, locuințe ale săracilor și ale bogaților,
toate au fost mistuite de focul dragonului. A fost ars și septul, cu sute de
răniți încă înăuntru. Numai podul a rămas neatins, fiindcă era nevoie de
el pentru traversarea Manderului. Oamenii din oraș au fost căsăpiți cu
săbiile dacă au încercat să lupte sau să fugă, sau au fost mânați în apele
fluviului, să se înece.
Lady Caswell a privit totul de pe metereze, apoi a poruncit să se
deschidă larg porțile.
— Niciun castel nu poate fi apărat de atacul unui dragon, le-a spus ea
oștenilor din garnizoană.
Când s-a apropiat călare, lordul Hightower a găsit-o pe acoperișul
corpului de gardă, cu gâtul într-un laț.
— Ai milă de copiii mei, lordul meu! l-a implorat ea, înainte de a se
arunca în gol, spânzurându-se.
Poate că asta l-a mișcat pe lordul Ormund, fiindcă fiica și fiii ei
nevârstnici au fost cruțați și trimiși în lanțuri în Orașul Vechi. Singura
milă de care au avut parte bărbații din garnizoană a fost lovitura de
sabie.
În Ținuturile Riverane, ser Criston Cole a părăsit Harrenhalulși s-a
îndreptat spre miazăzi, de-a lungul țărmului apusean al Ochiului Zeilor,
în fruntea unei armate de trei mii șase sute de oameni (moartea, bolile
și dezertările răriseră rândurile oștenilor plecați din Debarcaderul
Regelui). PrințulAemond era deja departe, purtat de Vhagar.
Castelul a rămas pustiu nu mai mult de trei zile, până ce s-a năpustit
lady Sabitha Grey să-l ia în stăpânire. Înăuntru a găsit-o doar pe
AlysRivers, doica și presupusa vrăjitoare care încălzise patul prințului
Aemond în zilele petrecute de el la Harrenhal și care acum pretindea că
îi poartă copilul.
— Am bastardul dragonului în mine, a spus femeia, stând dezbrăcată
în pădurea zeilor, cu o mână pe burta ei umflată. Îi simt focurile
lingându-mi pântecul.
Copilul nu era singurul foc aprins de Aemond Targaryen. Fără să mai
fie legat nici de castel, nici de oaste, prințul chior era liber să zboare
încotro voia. Războiul lui era aidoma celui purtat cândva de Aegon
Cuceritorul și de surorile lui, cu foc de dragon, căci Vhagar a coborât iar
și iar din cerul toamnei ca să pârjolească pământurile și satele și
castelele lorzilorriverani. Casa Darry a fost prima care a cunoscut mânia
prințului. Oamenii care strângeau recolta au ars sau au fugit când
grânele au luat foc, iar Castelul Darry a fost mistuit de flăcări. Lady
Darryși copiii ei mai mici au reușit să supraviețuiască doar adăpostindu-
se în pivnițele de sub fortăreață, însă soțul ei, lordul, și moștenitorul lui
au murit pe metereze, împreună cu patruzeci dintre spadele jurate și
arcașii lui. Trei zile mai târziu, orașul stăpânit de lordul Hightower a fost
cel lăsat în urmă fumegând. Au urmat Moara Stăpânului, Catarama
Neagră, Catarama, Groapa cu Argilă, Vadul Vrăjii, Pădurea
Păianjenului… furia lui Vhagar s-a revărsat pe rând asupra tuturor, până
când jumătate din Ținuturile Riverane au părut o mare de flăcări.
Și ser Criston a înfruntat focul. Și-a condus oamenii către miazăzi
străbătând Ținuturile Riverane, cu fumul înălțându-se înaintea și în
urma lui. Toate satele prin care a trecut erau arse și părăsite. Oastea a
mărșăluit prin păduri moarte, deși doar cu câteva zile înainte toți
copacii fuseseră vii, căci lorzii riverani ardeau totul în calea lui. În
fiecare pârâu, iaz, fântâna nu găsea decât moarte: cai morți, vaci moarte,
oameni morți, umflați și duhnind, care otrăveau apa. Oriunde puteau
ajunge, iscoadele lui dădeau peste scene înspăimântătoare: cadavre în
armuri și veșminte putrede, așezate sub copaci într-o batjocoritoare și
grotescă imitație a unui festin. Erau oșteni căzuți în bătălia numită
Ospățul Peștilor, acum doar cranii rânjind sub coifuri ruginite, pe când
carnea verde li se desprindea descompusă de pe oase.
La patru zile după plecarea din Harrenhal au început atacurile.
Arcașii ascunși printre copaci doborau cu arcurile lor lungi călăreții
trimiși ca iscoade și oștenii răzlețiți. Oamenii mureau. Oamenii rămași
în urma ariergărzii dispăreau fără urmă. Oamenii își aruncau scuturile
și sulițele și se ascundeau în păduri. Oamenii treceau de partea
dușmanului. Pe islazul satului Ulmii încrucișați au găsit un alt ospăț al
morților. Obișnuite deja cu asemenea priveliști, iscoadele călări ale lui
ser Criston s-au strâmbat cu dezgust și au trecut mai departe,
neacordându-le atenție leșurilor putrezite… decât după ce s-au ridicat
brusc și s-au năpustit asupra lor. Doisprezece călăreți au murit până să
priceapă că se lăsaseră păcăliți de un șiretlic, lucrarea unui mercenar
din Myr (după cum s-a aflat mai târziu), un fost saltimbanc pe nume
Trombo cel Negru, ajuns în slujba lordului Vance.
Dar acesta n-a fost decât preludiul, căci lorzii Tridentului își uniseră
forțele. Când ser Criston s-a îndepărtat de lac, îndreptându-se spre Apa
Neagră, i-a găsit așteptându-l pe o culme stâncoasă; trei sute de cavaleri
călare, în armuri, tot atâția țintași cu arcuri lungi, trei mii de arcași
obișnuiți, trei mii de riverani zdrențăroși înarmați cu sulițe, sute de
nordici ce-și agitau amenințători securile, ciocanele de lemn, ghioagele
cu țepi și săbiile vechi, din fier. Deasupra capetelor tuturor fluturau
flamurile reginei Rhaenyra.
— Cine sunt ăștia? a întrebat un scutier la vederea dușmanului,
pentru că nu se zărea niciun alt blazon în afară de al reginei.
— Moartea noastră, i-a răspuns Criston Cole, pentru că vrăjmașii
erau odihniți, mai bine hrăniți și mai bine înarmați, cu cai mai buni și pe
un teren mai înalt, pe când oamenii lui se împleticeau, bolnavi și
descurajați.
Mâna regelui Aegon a cerut un steag de pace și a înaintat, dornic să
negocieze. De pe culme au coborât spre el trei bărbați. Îi conducea ser
Garibald Grey, purtându-și platoșa și zalele bogate în urme de lovituri.
Îi însoțeau Pate de Longleaf, Omorâtorul-de-Lei, cel care îl doborâse pe
JasonLannister, și Roddy Ruină, purtându-și cicatricele rănilor de la
Ospățul Peștilor.
— Dacă-mi înclin steagurile, ne făgăduiți viața? i-a întrebat ser
Criston pe cei trei.
— Eu le-am făgăduit ceva morților, a răspuns ser Garibald. Le-am
spus că voi construi un sept din oasele trădătorilor. Sunt departe de a
avea destule, așa că…
— Dacă aici se va da o luptă, vor muri și mulți de-ai voștri, a răspuns
ser Criston.
La auzul cuvintelor sale, nordicul Roderick Dustin a râs.
— De-asta am venit. Iarna e aici. E timpul să plecăm. Nu poți muri
nicidecum mai bine decât cu arma în mână.
Ser Cristonși-a scos din teacă sabia lungă.
— Așa cum o să și mori. Putem începe aici, noi patru. Eu contra voi
trei. Suntem de-ajuns pentru o bătălie?
— Eu mai vreau încă trei, i-a răspuns Longleaf, Omorâtorul-de-lei, și
sus, pe culme, RobbRivers cel Roșu și doi dintre oamenii săi și-au ridicat
arcurile lungi.
Trei săgeți și-au luat zborul, nimerindu-l pe Cole în pântec, în gât și
în piept.
— Nu vreau cântece despre moartea ta vitejească, Făcătorule de Regi,
a declarat Longleaf. Porți vina a sute de mii de morți.
Vorbea cu un cadavru.
Bătălia care a urmat a făcut victime doar în una dintre tabere, așa
cum s-a întâmplat în mai toate luptele din Dansul Dragonilor. Lordul
Roderick Dustin și-a dus cornul la buze, vestind începerea atacului, și
atunci oamenii reginei au coborât urlând de pe creastă, conduși de Lupii
Iernii pe nețesălații lor cai din Nord și de cavaleri pe armăsari de luptă,
cu armuri. Cu ser Criston zăcând mort, oamenii care îl urmaseră de la
Harrenhal până acolo și-au pierdut curajul. Au rupt rândurile și au fugit,
aruncându-și scuturile. Vrăjmașii i-au urmat și i-au căsăpit cu sutele.
Pe urmă, ser Garibald a fost auzit spunând:
— Azi am făcut treabă de măcelari, nu ne-am luptat.
Când i s-a povestit asta, Ciupercă a numit bătălia Balul Măcelarului și
așa i-a rămas numele până în ziua de azi.
Cam în același timp s-a petrecut una dintre cele mai bizare întâmplări
din Dansul Dragonilor. Legenda spune că, în Epoca Eroilor, Serwyn
Scutul-Oglindă l-a ucis pe dragonul Urrax, ghemuindu-se în spatele unui
scut atât de lustruit, încât fiara nu și-a văzut decât propria imagine.
Șiretlicul l-a ajutat pe cavaler să se apropie destul de mult ca să-și
împlânte sulița în ochiul dragonului, dobândindu-și numele sub care ne
e cunoscut și acum. Nu ne putem îndoi că ser Byron Swann, al doilea fiu
al lordului de Stonehelm, știa această poveste. Înarmat cu o suliță și cu
un scut de oțel poleit cu argint și însoțit doar de un scutier, a plecat să
omoare un dragon, exact așa cum făcuse Serwyn.
Dar de aici încolo apar îndoielile, pentru că Munkun spune că Swann
voia s-o omoare pe Vhagar, pentru a pune capăt atacurilor prințului
Aemond… numai că nu trebuie să uităm că versiunea istorisită de
Munkun se bizuie, în cea mai mare parte, pe istorisirea Marelui Maester
Orwyle, care era în temniță când s-au întâmplat toate astea. Ciupercă,
aflat atunci în Fortăreața Roșie, alături de Rhaenyra, spune că, mai
degrabă, Swann a încercat să se apropie de Syrax, femela-dragon a
reginei. Septonul Eustace nu vorbește despre asta în cronica sa, dar,
după câțiva ani, într-o scrisoare, sugerează că omorâtorul de dragoni
spera să-l ucidăpe Sunfyre… ceea ce e cu siguranță o greșeală, fiindcă în
acel moment nu știa nimeni unde se află Sunfyre. Dar toate cele trei
istorisiri spun că șiretlicul cu care și-a câștigat Serwyn Scutul-Oglindă o
faimă nepieritoare nu i-a adus lui ser Byron Swann nimic altceva decât
moartea. Dragonul – indiferent care a fost el – s-a neliniștit când s-a
apropiat cavalerul și și-a slobozit focul, topind scutul-oglindă și
prăjindu-l pe omul ghemuit în spatele lui. Ser Byron a murit în urlete de
durere.
În anul 130 D.C., de Ziua Fecioarei, Citadela din Orașul Vechi a trimis
trei sute de corbi albi să vestească venirea iernii, dar Ciupercă și
septonul Eustace sunt de acord că, pentru regina Rhaenvra Targaryen,
acela era miezul verii. În ciuda nemulțumirilor norodului din
Debarcaderul Regelui, orașul și coroana erau ale ei. Pe celălalt țărm al
Mării înguste, Triarhia începuse să se destrame. Valurile îi aparțineau
Casei Velaryon. Cu toate că zăpada închisese trecătorile din Munții
Lunii, Fecioara din Vale își respectase cuvântul, trimisese pe mare
întăriri pentru oastea reginei. Alte corăbii aduceau luptători din Portul
Alb, conduși chiar de fiii lordului Manderly, Medrickși Torrhen. Puterea
reginei Rhaenyra era pretutindeni în creștere, pe când a regelui Aegon
scădea.
Însă despre niciun război nu se poate spune că a fost câștigat dacă ți-
au rămas dușmani neîngenuncheați. Ser Criston Cole, Făcătorul de Regi,
fusese doborât, însă undeva, în Ținut, Aegon al II-lea, regele pus de el pe
tron, trăia și era liber. Tot în libertate era și fiica lui Aegon, Jaehaera.
LarysStrong, Picior-Strâmb, cel mai misterios și mai viclean membru al
consiliului verde, dispăruse. Capătul Furtunii rămăsese sub stăpânirea
lordului Borros Baratheon, nicidecum un prieten al reginei. Și
Lannisterii se numărau printre dușmanii Rhaenyrei, chiar dacă lordul
Jason murise, cea mai mare parte a cavaleriei din vest fusese măcelărită
sau împrăștiată la Ospățul Peștilor, Krakenul Roșu prădase Insula
Frumoasă și țărmul apusean, iar în Casterly Rock domnea debandada.
Prințul Aemond ajunsese teroarea Tridentului, cobora din văzduh ca
să potopească ținuturile riverane cu foc și moarte, apoi se făcea nevăzut,
doar ca să lovească a doua zi la cincizeci de leghe depărtare. Flăcările lui
Vhagar au preschimbat Salcia Bătrână și Salcia Albă în cenușă, iar
Castelul Vierului în piatră înnegrită. În Vâlceaua Voioșiei, treizeci de
oameni și trei sute de oi au murit în flăcările dragonului. Apoi Ucigașul-
de-Nepoți s-a întors pe neașteptate la Harrenhal, unde a ars tot ce era
de lemn încastel. Șase cavaleri și patruzeci de soldați au pierit încercând
să-i omoare dragonul, iar Lady SabithaFrey a scăpat de foc ascunzându-
se într-o privată. Curând după aceea, s-a grăbit să se întoarcă la
Gemenii… dar prețioasa ei prizonieră, vrăjitoarea AlysRivers, a fugit cu
prințul Aemond. Vestea despre atacurile lui s-a răspândit și alți lorzi au
început să privească temători spre cer, întrebându-se cui îi va veni
rândul. Lordul Mooton de Iazul Fecioarelor, Lady Darklyn de
Duskendale și lordul Blackwood de Raventree s-au grăbit să-i scrie
reginei, implorând-o să le trimită dragoni care să le apere proprietățile.
Însă, pentru Rhaenyra, cea mai mare amenințare nu era Aemond cel
Chior, ci fratele mai mic al acestuia, prințul Daeron cel Cutezător, cu
uriașa sa oștire din sud, condusă de lordul OrmundHightower.
Hightower traversase Manderulși înainta încet către Debarcaderul
Regelui, strivindu-i pe lorzii loiali reginei oriunde și oricând îi ieșeau în
cale și obligându-i pe toți cei care plecau genunchiul să-și adauge oștenii
la oastea lui. Zburând pe Tessarion înaintea grosului armiei, prințul
Daeron se dovedea o iscoadă neprețuită, căci descoperea toate mișcările
dușmanilor și îl prevenea pe lordul Ormund. Cel mai adesea, oamenii
reginei se grăbeau să scape cu fuga de îndată ce întrezăreau aripile
Reginei Albastre. Marele Maester Munkun ne spune că, pe când își croia
drum în susul apei, oastea sudicilor număra peste douăzeci de mii de
oameni, dintre care aproape o treime cavaleri călare.
Cunoscând toate aceste amenințări, Mâna reginei Rhaenyra, bătrânul
lord Corlys Velaryon, i-a sugerat Înălțimii Sale că e vremea tratativelor.
A îndemnat-o să-i ierte pe lorzii Baratheon, Hightowerși Lannister, dacă
își plecau genunchiul, îi jurau credință și îi ofereau Tronului de Fier
ostatici. Șarpele Mărilor a propus să le lase pe reginele Alicentși Helaena
în grija Credinței, ca să-și petreacă restul vieții în rugăciune și meditație.
Jaehaera, fiica Helaenei, ar fi putut deveni pupila lui, pentru ca apoi, la
timpul cuvenit, să se cunune cu prințul Aegon cel Tânăr, unind din nou
cele două jumătăți ale Casei Targaryen.
— Și cu frații mei vitregi cum rămâne? a întrebat Rhaenyra, după ce
Șarpele Mărilor i-a înfățișat planul lui. Cum rămâne cu falsul rege,
Aegon, și cu Aemond, ucigașul celor de-un sânge cu el? Vrei să-i iert și
pe ei, pe cei care mi-au furat tronul și mi-au omorât fiii?
— Cruță-le viața și trimite-i la Zid, a răspuns lordul Corlys. Să
îmbrace negrul și să fie până la moarte oșteni ai Rondului de Noapte,
legați cu jurământ sacru.
— Ce înseamnă jurămintele pentru sperjuri? a întrebat din nou
regina Rhaenyra. Nu s-au împiedicat de ale lor când mi-au răpit tronul.
Prințul Daemon împărtășea presimțirile sumbre ale reginei. Cruțând
rebelii și trădătorii plantai semințele altor răzvrătiri, a subliniat el.
— Războiul se va sfârși când capetele tuturor trădătorilor vor sta în
țepe, deasupra Porții Regelui, nicidecum înainte.
Aegon al II-lea avea să fie găsit până la urmă, „ascuns sub vreo piatră”,
dar puteau și erau nevoiți să continue războiul cu Aemondși Daeron. Și
Lannisterii și Baratheonii trebuiau nimiciți, pentru ca pământurile și
castelele lor să le fie date unor oameni care și-au dovedit loialitatea.
Capătul Furtunii să-i fie dat lui Ulf cel Alb, iar Casterly Rock lui Hugh
Ciocanul, a propus prințul… spre groaza Șarpelui Mărilor.
— Jumătate dintre lorzii din Westeros se vor întoarce împotriva
noastră dacă vom fi atât de cruzi încât să distrugem două Case atât de
străvechi și de nobile, a spus lordul Corlys.
A rămas în seama reginei să aleagă între sfaturile consortului ei și ale
Mâinii. Și a ales calea de mijloc. S-a hotărât să trimită soli la Capătul
Furtunii și la Casterly Rock, oferind condiții corecte de capitulare și
iertarea… dupăceavea să pună capăt vieților fraților uzurpatorului, care
continuau să lupte împotriva ei.
— Ei odată morți, ceilalți vor pleca genunchiul. O să le ucidem
dragonii, ca să le pun capetele pe pereții Sălii Tronului. Să fie privite în
anii ce vor veni, ca să se știe care e prețul trădării.
Debarcaderul Regelui nu trebuia lăsat fără apărare. Regina Rhaenyra
avea să rămână în oraș cu Syraxși cu fiii ei, Aegon și Joffrey, pe care nu
voia să-i pună în pericol. Joffrey, care încă nu împlinise treisprezece ani,
ardea de nerăbdare să-i dovedească priceperea în bătălie, dar, când i s-
a spus că e nevoie de el și de Tyraxes pentru apărarea Fortăreței Roșii
în cazul unui atac, a jurat solemn că își va ajuta mama. Și Addam
Velaryon, moștenitorul Șarpelui Mărilor, avea să rămână în oraș, cu
Seasmoke. Trei dragoni ar fi trebuit să fie de ajuns pentru apărarea
Debarcaderului Regelui; ceilalți puteau merge la luptă.
Prințul Daemon însuși avea să zboare pe Caraxes spre râul Trident,
împreună cu tânăra Nettles, purtată de Sheepstealer, ca să-i găsească pe
prințul Aemondși pe Vhagar și să-i omoare. Ulf cel Alb și Hugh cel Tare,
zis și Ciocanul, aveau misiunea să zboare la Tumbleton, ultima
fortăreață a lorzilor loiali reginei, aflată la vreo cincizeci de leghe sud-
vest de Debarcaderul Regelui, în calea lordului Hightower, pentru a
ajuta la apărarea castelului și a orașului și a-i distruge pe prințul
Daeronși pe Tessarion. Lordul Corlys a spus că, poate, prințul ar fi
trebuit prins viu și păstrat ca ostatic. Dar regina Rhaenyra a fost de
neînduplecat.
— N-o să rămână pentru totdeauna un băiat. Lăsați-l să ajungă la
vârsta bărbăției și, mai curând sau mai târziu, va căuta să se răzbune pe
fiii mei.
Vestea despre planurile lor a ajuns curând la urechile reginei-văduve,
îngrozind-o. Temându-sc pentru fiii ei, a căzut în genunchi în fața
Tronului de Pier, implorând să se facă pace. De data asta, regina în
lanțuri a venit cu ideea împărțirii Ținutului: Rhaenyra avea să păstreze
Debarcaderul Regelui și Domeniile Coroanei, Nordul, Valea lui Arryn,
pământurilestrăbătute de Trident și Insulele. Lui Aegon al II-lea aveau
să-i revină Ținuturile Furtunii, Vestul și Reach, pentru a le cârmui din
Orașul Vechi.
Rhaenyra a respins cu dispreț propunerea mamei sale vitrege.
— Fiii tăi ar fi avut locuri de frunte la Curtea mea, dacă mi-ar fi rămas
credincioși, a declarat Înălțimea Sa, dar ei s-au străduit să mă jefuiască
de ceea ce mi se cuvine prin naștere și au mâinile pătate de sângele
iubiților mei fii.
— Sânge de bastarzi, vărsat în război, a ripostat Alicent. Fiii fiului
meu au fost copii nevinovați, uciși cu cruzime. Câți oameni mai trebuie
să moară ca să-ți potolească setea de răzbunare?
Cuvintele reginei-văduve n-au izbutit decât să ațâțe furia Rhaenyrei.
— Nu vreau să mai aud alte minciuni, a avertizat-o ea. Mai vorbește
încă o dată despre bastarzi, și pun să ți se smulgă limba!
Sau cel puțin asta aflăm de la septonul Eustace. Munkun spune același
lucru în Istorisirea adevărată.
Ciupercă povestește din nou altceva. Piticul vrea să credem că
Rhaenyra nu s-a mulțumit să amenințe, a poruncit să i se smulgă imediat
limba mamei ei vitrege. Bufonul susține că numai lady Mizeria a izbutit
să-i oprească mâna; Viermele Alb a propus o altă pedeapsă, mai crudă.
Soția și mama regelui Aegon au fost puse în lanțuri și duse într-un
anumit lupanar, unde i-au fost vândute oricui dorea să se desfete cu ele.
Prețul era mare: un dragon de aur pentru regina Alicentși trei pentru
regina Helaena, care era mai tânără și mai frumoasă. Însă Ciupercă
povestește că în oraș erau mulți bărbați care-l considerau un preț mic,
dacă în schimbul banilor puteai cunoaște carnal o regină.
— Să stea acolo până rămân grele, se zice că ar fi spus lady Mizeria.
Dacă vorbesc cu atâta ușurință despre bastarzi, să aibă fiecare câte unul.
Cu toate că poftele trupești ale bărbaților și cruzimea femeilor nu pot
fi niciodată puse la îndoială, aici nu-i dăm crezare lui Ciupercă. Nu ne
îndoim că o astfel de poveste trecea din gură-n gură în tavernele și în
cârciumile din Debarcaderul Regelui, dar e foarte posibil să fi fost
născocită mai târziu, când regele Aegon al II-lea căuta o scuză pentru
propria sa cruzime. Nu trebuie să uităm că piticul a început să-și spună
poveștile la mulți ani după ce s-au petrecut evenimentele pe care le
istorisește. Prin urmare, să nu mai vorbim despre Lupanarul cu Regine,
ci să ne întoarcem la dragonii care și-au luat zborulpentru a intra în
luptă. Caraxesși Sheepstealer au plecat spre nord, iar Vermithorși
Silverwing către sud-vest.
La izvoarele Manderului se afla Tumbleton, un târg prosper și
reședința Casei Foorly. Castelul care domina orașul era masiv, dar mic,
apărat doar de patruzeci de oameni, însă alte mii veniseră dinspre Podul
Amar, Longtableși din alte așezări, aflate mai la sud. Sosirea unei armii
puternice a lorzilor riverani le mărise numărul și le întărise hotărârea.
La scurt timp după victoria lor în bătălia numită Balul Măcelarului,
sosiseră Garibald Grey și Longleaf, Omorâtorul-de-Lei, cu capul lui ser
Criston Cole într-o suliță, RobbRivers cel Roșu și arcașii lui, ultimii Lupi
ai Iernii și vreo douăzeci de lorzi mărunți, ale căror pământuri se
întindeau pe malurile Apei Negre și printre care se aflau oameni
remarcabili, ca Moslander de Yore, ser GarrickHall de Middleton, ser
Merrell cel Neînfricat și lordul OwainBourney.
În total, oștirile lorzilor riverani adunate la Tumbleton sub
stindardele reginei Rhaenyra numărau aproape nouă mii de oameni,
după cum aflăm din Istoria adevărată. Alte cronici vorbesc de
douăsprezece mii, sau numai de șase, dar, în toate cazurile, e limpede că
oamenii reginei erau cu mult depășiți numericește de ai lordului
Hightower. Fără îndoială că sosirea dragonilor Vermithorși Silverwing
a fost întâmpinată cu cea mai mare bucurie de apărătorii
Tumbletonului. N-aveau de unde știi ce orori îi așteaptă.
Cum, când și de ce s-a ajuns la ceea ce a rămas în cronici drept
Trădarea de la Tumbleton sunt întrebări fără răspuns și subiecte pentru
numeroase dispute, iar adevărul probabil că nu se va afla niciodată. Dar
se pare că, din mulțimea care umpluse orașul, fugind din fața armiei
lordului Hightower, unii făceau de fapt parte din armia aceea și fuseseră
trimiși să se amestece printre apărători. Fără niciun dubiu, doi dintre
nobilii de pe malurile Apei Negre care li se alăturaseră riveranilor în
drumul lor spre sud – lordul OwainBourneyși ser Roger Corne – erau, în
taină, susținători ai regelui Aegon. Însă trădările lor ar fi contat prea
puțin dacă ser Ulf cel Alb și ser Hugh Ciocanul nu ar fi ales tocmai acel
moment ca să treacă în cealaltă tabără.
Aproape tot ce se știe despre cei doi bărbați e desprins din Mărturia
lui Ciupercă. Piticul nu se sfiește să vorbească despre josnicia acestor
doi călăreți de dragoni, descriindu-l pe primul drept un bețiv, iar pe al
doileadrept o brută. Amândoi erau lași, ne spune el; când au văzut
oastea lui ser Ormund, cu vârfurile sulițelor lucind în soare, au hotărât
să i se alăture în loc să i se opună. Totuși, deasupra apelor din preajma
Driftmarkului, amândoi înfruntaseră fără șovăire furtuni de săgeți și
sulițe. Poate că îi speria lupta cu Tessarion. În Defileu, toți dragonii
fuseseră de partea lor. E posibil și să fi fost acesta motivul… deși atât
Vermithor, cât și Silverwing erau mai bătrâni și mai mari decât dragonul
prințului Daeronși era așadar mult mai probabil să învingă ei, în orice
luptă.
Alți sugerează că nu lașitatea, ci dorința de înavuțire i-a îndemnat pe
cel Alb și pe Ciocan să trădeze. Onoarea conta prea puțin pentru ei;
tânjeau doar după bogăție și putere. După lupta din Defileu și căderea
Debarcaderului Regelui, fuseseră ridicați la rang de cavaler… dar se
visau lorzi și disprețuiau proprietățile modeste oferite de regina
Rhaenyra. Când au fost executați lorzii Rosby și Stokeworth, s-a propus
să le fie date celui Alb și Ciocanului pământurile și castelele acestora, ca
urmare a căsătoriei cu fiicele lor, dar Înălțimea Sa le-a îngăduit în
schimb fiilor trădătorilor să-i moștenească. Pe urmă le-au fost fluturate
în fața ochilor Capătul Furtunii și Casterly Rock, dar nerecunoscătoarea
regină le-a refuzat aceste recompense.
 Fără îndoială, sperau că regele Aegon îi va răsplăti cu mai multă
generozitate dacă îi ajutau pe cei dornici să-i înapoieze tronul. Poate că,
în această privință, chiar li s-au făcut promisiuni, pesemne prin lordul
Larys Picior-Strâmb sau prin oamenii lui, deși acest fapt nu a fost
dovedit și rămâne de nedovedit. Pentru că niciunul dintre ei nu știa să
citească și să scrie, nu vom afla niciodată ce anume i-a îndemnat pe cei
Doi Trădători (cum aveau să-i numească toate cronicile) să facă tot ceea
ce au făcut.
Însă despre Bătălia de la Tumbletonștim multe. Șase mii de oameni
ai reginei s-au adunat, sub comanda lui ser Garibald Grey, ca să-l
înfrunte pe lordul Hightower pe câmpul de luptă. O vreme s-au luptat
cu mult curaj, dar o ploaie nimicitoare de săgeți trimisă asupră-le de
arcașii lordului Ormund le-a rărit rândurile și un atac furtunos al
cavaleriei le-a rupt, făcându-i pe supraviețuitori să alerge către zidurile
orașului. Arcașii lui RobbRivers cel Roșu le-au acoperit retragerea cu
arcurile lor lungi.
Când aproape toți supraviețuitorii se aflau în siguranță în oraș, Lupii
Iernii, conduși de Roddy Ruină, au ieșit la atac pe o poartă dosnică, cu
înfricoșătoarele lor urlete de luptă din Nord, și au înconjurat flancul
stângal asediatorilor. În haosul care a urmat, nordicii și-au croit drum
printre oștenii dușmani, de zece ori mai mulți decât ei, până la locul
unde se afla lordul OrmundHightower, în șaua calului său de război, sub
dragonul auriu al Regelui Aegon și sub flamurile Orașului Vechi și ale
Casei Hightower.
Menestrelii povestesc că lordul Roderick s-a năpustit, plin de sânge
din cap până în tălpi, cu scutul spart și cu coiful crăpat, dar atât de
cuprins de beția luptei, încât nu părea să-și simtă rănile. Ser
BryndonHightower, vărul lordului Ormund, s-a așezat între nordic și
suzeranul său și, cu o lovitură năprasnică a securii sale lungi, i-a retezat
din umăr brațul în care Ruină ținea scutul… însă sălbaticul lord de
Barrowton a continuat să lupte și, cu ultimele puteri, i-a ucis și pe ser
Bryndon, și pe lordul Ormund înainte de a cădea mort. Flamurile
lordului Hightower s-au prăbușit, iar oamenii din Tumbleton au
izbucnit în urale, crezând că soarta luptei se schimbase. Nici măcar
apariția lui Tessarion deasupra câmpului de luptă nu i-a îngrozit, căci
știau că au doi dragoni de partea lor… dar, când Vermithorși Silverwing
s-au înălțat în văzduh și și-au slobozit focul asupra orașului, uralele s-
au preschimbat în urlete.
A fost o nouă Câmpie de Foc, mai mică, scrie Marele Maester Munkun.
Tumbleton a izbucnit în flăcări: prăvălii, case, septe, oameni, totul a
luat foc. Oștenii s-au prăbușit arzând de pe corpul de gardă și de pe
metereze, iar locuitorii au năvălit pe străzi zbierând și împleticindu-se,
preschimbați în torțe vii. În afara zidurilor, prințul Daeron s-a năpustit
din văzduh cu Tessarion. Pate de Longleaf a fost trântit de pe cal și a
murit zdrobit, călcat în picioare, iar pe ser Garibald Grey, străpuns mai
întâi de o săgeată, l-a înghițit focul dragonului. Cei Doi Trădători au
biciuit orașul cu șfichiuiri de flăcări de la un capăt la altul.
Ser Roger Corne și oamenii lui au ales acel moment ca să dezvăluie ce
culori apără, măcelărind apărătorii de la porțile orașului, pe care le-au
deschis apoi larg în fața năvălitorilor. Lordul OwainBourney a făcut
același lucru în castel, împlântând o suliță în spatele lui ser Merrell cel
Neînfricat.
Jaful care a urmat a fost unul dintre cele mai barbare din istoria
Westerosului. Din Tumbleton, târgul negustoresc prosper, n-au mai
rămas decât tăciuni și cenușă. Mii de oameni au ars și tot atâția s-au
înecat, încercând să treacă râul înot. Mai târziu, unii au spus că aceia au
fost ceinorocoși, pentru că supraviețuitorii au fost tratați fără pic de
milă. Oamenii lordului Footlyși-au aruncat săbiile și s-au predat, dar au
fost înlănțuiți și decapitați. Femeile scăpate de furia focului, printre care
și fetele de numai opt sau zece ani, au fost siluite în nenumărate rânduri.
Bătrânii și băieții au fost trecuți prin ascuțișul săbiilor, pe când dragonii
s-au hrănit cu leșurile stâlcite și fumegânde ale victimelor lor. Orașul nu
și-a mai revenit niciodată; deși, mai târziu, Casa Footly a încercat să
reconstruiască peste ruine, noul lor oraș n-a ajuns niciodată nici măcar
la a zecea parte din mărimea celui vechi, fiindcă oamenii din popor
spuneau că locul e bântuit.
La o sută șaizeci de leghe distanță către nord, alți dragoni străbăteau
văzduhul deasupra Tridentului, unde prințul Daemon Targaryen și fata
mărunțică și smeadă pe nume Nettles l-au căutat zadarnic pe Aemond
cel Chior. Se instalaseră la lazul Fecioarelor, la invitația lordului
Manfryd Mooton, îngrozit la gândul că Vhagar i-ar putea ataca orașul.
Însă prințul Aemond a lovit la Țeasta de Piatră, la poalele Munților Lunii;
la SalciaDulce, pe malul Furcii Verzi, și la Sallydance, pe malul Furcii
Roșii. A transformat în cenușă Podul Bătaia Săgeții, a incendiat Vechiul
Pod Plutitor și Moara Babei, a distrus mănăstirea de la Bechester,
făcându-se mereu nevăzut în înaltul cerului înainte de apariția
urmăritorilor lui. Vhagar nu zăbovea niciodată, iar supraviețuitorii nu
reușeau să cadă de acord când erau întrebați încotro a zburat dragonul.
În zorii fiecărei zile, Caraxesși Sheepstealer părăseau Iazul
Fecioarelor avântându-se în zbor și se roteau deasupra Ținuturilor
Riverane în cercuri din ce în ce mai mari, sperând să-l zărească undeva
pe Vhagar… dar se întorceau învinși în amurg. Din Cronicile Iazului
Fecioarelor aflăm că lordul Mooton a cutezat să le sugereze călăreților
de dragoni să se despartă, ca să poată acoperi un teritoriu de două ori
mai mare. Prințul Daemon a refuzat. Vhagar era ultima dintre cei trei
dragoni aduși la Westeros de Aegon Cuceritorul și de surorile sale, i-a
amintit el lordului. Chiar dacă nu mai era la fel de iute cum fusese cu o
sută de ani în urmă, Vhagar crescuse aproape la fel de mare ca Teroarea
Neagră pe vremuri. Azvârlea flăcări destul de fierbinți ca să topească
pietrele și îi întrecea în sălbăticie și pe Caraxes, și pe Sheepstealer.
Numai împreună puteau spera să-i facă față. Așa că Daemon o ținea pe
tânăra Nettles lângă el zi și noapte, în văzduh și pe pământ.
Dar era oare teama de Vhagar singurul motiv pentru care nu se
despărțea prințul de Nettles? Ciupercă încearcă să ne convingă că nu.
Piticul ne povestește că Daemon Targaryen se îndrăgostise de mica
bastardă cu piele smeadă și o luase în patul lui.
În cât de mare măsură putem da crezare mărturiei bufonului? Nettles
n-avea mai mult de șaptesprezece ani, iar prințul împlinise patruzeci și
nouă, dar se știe foarte bine ce multă putere au tinerele fecioare asupra
bărbaților vârstnici. Știm și că Daemon Targaryen nu era un consort
credincios reginei. Până și de obicei reținutul septon Eustace scrie că o
vizita noaptea pe lady Mysaria, cu care împărțea des patul cât se afla la
Curte… cu binecuvântarea reginei, după cum se presupune. Nu trebuie
să uităm nici că, în tinerețe, stăpânii tuturor lupanarelor din
Debarcaderul Regelui știau că lordului de Fundătura Puricilor îi fac o
deosebită plăcere fecioarele și le păstrau pe cele mai tinere, mai
frumoase și mai neștiutoare ca să se bucure el deflorându-le.
Nettles era tânără, fără nicio îndoială (deși probabil nu la fel de
tânără ca fetele pervertite de el când era tânăr), dar pare puțin probabil
să fi fost fecioară. Crescută printre vagabonzii, orfanii și săracii din
Orașul Mirodeniilor și din Carena, pesemne că renunțase la neprihănire
la scurt timp după ce înflorise (dacă nu chiar înainte), în schimbul unei
jumătăți de ban de argint sau al unei coji de pâine. Și oile pe care i le
adusese lui Sheepstealer ca să-l lege de ea… cum făcuse rost de ele, dacă
nu săltându-și fustele pentru un cioban? Despre Netty nici măcar nu se
putea spune că e cu adevărat frumoasă. „O fată sfrijită și negricioasă pe
un dragon sfrijit și negricios”, scrie Marele Maester Munkun despre ea
în Istorisirea adevărată (deși n-a văzut-o niciodată). Septonul Eustace
spune că avea dinții strâmbi și o cicatrice pe nas, acolo unde îi fusese
crestat cândva pentru hoție. S-ar putea crede că nu era nicidecum
amanta potrivită pentru un prinț.
Împotriva tuturor acestora vorbește Mărturia lui Ciupercă… și, în
cazul de față, i se adaugă Cronicile Iazului Fecioarelor așa cum au fost
scrise de maesterul lordului Mooton. MaesterulNorren scrie că „prințul
și fata lui bastardă”cinau împreună în fiecare seară și mâncau împreună
în fiecare dimineață, că dormeau în camere alăturate, că prințul „o iubea
pe fata negricioasă nebunește, ca pe fiica lui”, o deprindea cu „purtările
curtenitoare”, o învăța cum să se îmbrace și cum să se așeze și îi peria
părul, că i-a dat în dar „o perie de păr cu mâner de fildeș, o oglindă
argintată, o mantie bogată, de catifea cafenie cu borduri de atlaz, o
pereche de cizme de călărie din piele moale ca untul.” Prințul o învăța
pe fată să se îmbăieze, povestește Norren, și slujnicele care le aduceau
apa au spus că intra adesea în cadă împreună cu ea, „o săpunea pe spate
sau îi spăla părul, ca să nu mai duhnească a dragon și amândoi erau goi
ca în ziua în care își primiseră numele.” Nimic din tot ce istorisește nu
poate dovedi că a cunoscut-o pe fata bastardă trupește, dar, în lumina
celor ce au urmat, trebuie cu siguranță să ne gândim că această poveste
a lui Ciupercă e posibil să fie adevărată, cu mult mai posibil decât oricare
alta. Însă, oricum și-ar fi petrecut cei doi călăreți de dragoni nopțile, e
sigur că zilele și le petreceau cutreierând văzduhul, căutându-i zadarnic
pe prințul Aemondși pe Vhagar. Să-i părăsim deocamdată și să aruncăm
o scurtă privire de cealaltă parte a Golfului Apei Negre.
Cam tot la vremea aceea, o corabie negustorească veche, jalnică la
înfățișare și numită Nessaria, a intrat cu chiu, cu vai, în portul Pietrei
Dragonului pentru reparații și ca să-și împrospăteze proviziile. Venea
dinPentosși se îndrepta către Vechiul Volantis când o furtună puternică
o abătuse din drum… așa au spus volantenii din echipaj, însă i-au
adăugat acestei povești obișnuite despre pericolele mării ceva straniu.
Când navigau către vest, în față le-a apărut Muntele Dragonului,
profilându-se imens pe cerul apusului… și atunci au zărit doi dragoni
luptându-se și le-au auzit urletele stârnind ecouri când se loveau de
stâncile negre și abrupte de pe coasta răsăriteană a muntelui fumegător.
În toate tavernele, hanurile și lupanarele de țărm s-a tot spus și răspus
povestea asta, cu înflorituri, până când au auzit-o toți oamenii de pe
insulă.
Pentru locuitorii Vechiului Volantis, dragonii erau un miracol; cei doi
dragoni încleștați în luptă erau o imagine care avea să rămână adânc
întipărită în amintirea năierilor de pe Nessaria. Oamenii născuți pe
Piatra Dragonului crescuseră alături de asemenea fiare… dar povestea
străinilor le-a stârnit totuși interesul. În dimineața următoare, câțiva
pescari de-ai locului s-au urcat în bărci, au dat ocol Muntelui Dragonului
și, la întoarcere, au spus că au văzut la poalele muntelui rămășițele arse
și sfărâmate ale unui dragon. După culoarea aripilor și a solzilor era
leșul lui Grey Ghost. Zăcea rupt în două, fusese sfâșiat și parțial mâncat.
La auzul veștii, ser Robert Quince, prietenosul și incredibil de obezul
cavaler numit de regină, înainte de plecarea ei, castelan de Piatra
Dragonului, s-a grăbit să susțină că ucigașul e Cannibal. Aproape toată
lumea a fost de acord cu el, pentru că se știa că, în trecut, Cannibal mai
atacase dragoni mai mici, deși niciodată cu o asemenea sălbăticie.
Temându-se că i-ar fi putut ataca și pe ei, câțiva pescari i-au cerut lui
Quince să-și trimită cavalerii la sălașul dragonului, să-l omoare. Dar
castelanul a refuzat.
— Dacă-l lăsăm în pace, ne lasă și el pe noi în pace, a spus.
Și, ca să se asigure că așa avea să fie, a interzis pescuitul în apele din
estul muntelui, acolo unde putrezea leșul dragonului înfrânt.
 Porunca lui n-a fost pe placul neastâmpăratei tinere care-i fusese
lăsată în grijă, Baela Targaryen, fiica prințului Daemon și a primei lui
soții, Laena Velaryon. La paisprezece ani, Baela era sălbatică și
încăpățânată, mai degrabă băiețoasă decât feciorelnică, și în foarte mare
măsură fiica tatălui ei. Deși slăbuță și scundă, nu se temea de nimic, trăia
ca să danseze, să meargă la vânătoare cu șoimi și să călărească. În
frageda copilărie fusese adesea dojenită fiindcă se lua la trântă cu
scutierii în curte, dar în ultima vreme începuse să se joace cu ei de-a
sărutatul. La scurt timp după ce Curteareginei se mutase la
Debarcaderul Regelui (lăsând-o pe ea la Piatra Dragonului), Baela
fusese surprinsă în timp ce-i îngăduia unui ajutor de bucătar să-și
strecoare mâna sub vesta ei. Ultragiat, ser Robert poruncise să i se taie
băiatului mâna ofensatoare. Numai rugămințile fetei înlăcrimate îl
salvaseră.
„Îi plac foarte mult băieții”, îi scrisese castelanul tatălui Baelei, prințul
Daemon, după acea întâmplare, „ar trebui să fie măritată cât de curând,
altminteri o să-și dea fecioria cuiva nedemn de ea”.
Însă, chiar mai mult decât îi plăceau băieții, Baelei îi plăcea să zboare.
De când, cu mai puțin de o jumătate de an în urmă, se avântase pentru
prima oară în văzduh pe dragonul ei, Moondancer, zburase în fiecare zi,
rătăcind în voie oriunde deasupra Pietrei Dragonului și chiar traversând
apele golfului, până la Driftmark.
Întotdeauna dornică de aventură, fata s-a oferit să afle adevărul
despre cele petrecute, ducându-se de cealaltă parte a muntelui. I-a spus
lui ser Robert că nu se teme de Cannibal. Moondancer era mai tânără și
mai sprintenă; îi era ușor să zboare mai repede decât celălalt dragon.
Însă castelanul i-a interzis să se pună astfel în pericol. Garnizoana a
primit porunci severe: lady Baela nu avea voie să iasă din castel. Când,
chiar în noaptea următoare, a fost prinsă încercând să nesocotească
ordinul, fata furioasă a fost închisă în camerele ei.
Deși de înțeles, hotărârea asta s-a dovedit mai târziu a fi nefericită.
Dacă i s-ar fi îngăduit să zboare, lady Baela ar fi putut vedea barca
pescarilor, care ocolea tocmai atunci insula. La bord se aflau un pescar
bătrân, pe nume Tom Barbă încâlcită, fiul său, Tom Limbă împleticită și
doi „veri” de pe Driftmark, rămași fără adăpost după distrugerea
Orașului Mirodeniilor. Tom cel tânăr, a cărui pricepere la golirea
stacanelor de bere nu era egalată decât de nepriceperea lui la pescuit,
își petrecuse o grămadă de timp cinstindu-i cu băutură pe năierii
volanteniși ascultând tot ce povesteau despre dragonii pe care îi
văzuseră luptându-se.
— Cenușii și aurii erau, străfulgerând în lumina soarelui, a spus un
bărbat… iar acum, sfidând interdicția lui ser Robert, cei doi Tom erau
hotărâți să-și ducă „verii” pețărmul pietros unde zăcea dragonul ars și
sfâșiat, ca să-i poată căuta ucigașul.
Între timp, pe țărmul apusean al Golfului Apa Neagră, vestea despre
lupta și trădarea de la Tumbleton a ajuns la Debarcaderul Regelui. Se
spune că regina-văduvă Alicent a râs când a aflat.
— Acum vor culege ce au semănat, a prezis.
Pe Tronul de Fier, regina Rhaenyra s-a albit la față, părând în pragul
leșinului, și a poruncit să se zăvorască porțile orașului; din clipa aceea,
nimănui nu i s-a mai îngăduit să intre în Debarcaderul Regelui sau să-l
părăsească.
— Niciun trădător n-o să se strecoare în orașul meu ca să le deschidă
rebelilor porțile, a spus ea sus și tare.
Oastea lordului Ormund ar fî putut ajunge în fața zidurilor peste o zi
sau două. Purtați de dragoni, trădătorii ar fi putut sosi mai devreme.
Asta l-a ațâțat pe prințul Joffrey:
— N-au decât să vină, a zis, cu aroganța tinereții, dornic să-și răzbune
frații. O să-i înfrunt cu Tyraxes.
Vorbele lui i-au neliniștit mama.
— N-o să înfrunți pe nimeni, a hotărât ea. Ești prea tânăr ca să lupți.
Totuși i-a îngăduit băiatului să rămână în sala unde consiliul negru
încerca să-și dea seama cum i-ar fi putut face cel mai bine față
dușmanului care se apropia.
În Debarcaderul Regelui rămăseseră șase dragoni, dar numai unul se
afla în Fortăreața Roșie: Syrax, femela-dragon a reginei. Scoseseră caii
dintr-un grajd din curtea exterioară și o adăpostiseră acolo. O legaseră
de pământ cu lanțuri grele. Deși destul de lungi ca să poată ieși în curte,
o împiedicau să-și ia zborul fără călăreț. Iar ea se obișnuise de mult cu
lanțurile; mult prea bine hrănită, nu mai vânase de ani.
 Ceilalți erau în Groapa Dragonului. Sub uriașa sa cupolă, în osatura
dealului lui Rhaenys fuseseră săpate, în cerc, patruzeci de grote imense.
Toate aceste peșteri făcute de mâna omului aveau uși groase din fier la
ambele capete; cele din interior se deschideau către nisipul din groapă,
iar cele din exterior erau pe coasta dealului. Caraxes, Vermithor,
Silverwingși Sheepstealer își avuseseră bârlogul acolo înainte de a pleca
la luptă. Înăuntru mai rămăseseră cinci: Tyraxes, dragonul prințului
Joffrey, pal-cenușiul Seasmoke al lui Addam Velaryon, tinerii dragoni
Morghulși Shrykes, unul al prințesei Jaehaera (fugită) și cealaltă a
prințului Jaehaerys (mort)… și Dreamfyre, femela îndrăgită de regina
Helaena. Era multă vreme obiceiul ca în groapă să locuiască și cel puțin
un călăreț de dragoni, care să se poată înălța imediat, dacă era nevoie să
fie apărat orașul. Fiindcăregina Rhaenyra prefera să-și țină fiii alături,
asta rămăsese în seama lui Addam Velaryon.
Dar în consiliul negru se ridicau acum voci care puneau la îndoială
loialitatea lui ser Addam. Semințele de dragon Ulf cel Alb și Hugh
Ciocanul trecuseră de partea dușmanului… mai erau oare și alți
trădători din mijlocul lor? Cum stăteau lucrurile cu Addam din Hullși cu
tânăra Nettles, și ei tot bastarzi? Li se putea acorda încredere?
Lordul Bartimos Celtigar credea că nu.
— Bastarzii sunt trădători din fire, a spus. Au trădarea în sânge.
Pentru ei e ceva tot atât de simplu ca loialitatea pentru copiii legitimi.
A îndemnat-o pe Înălțimea Sa să-i aresteze pe cei doi imediat, înainte
de a se alătura și ei dușmanilor, cu tot cu dragoni. De aceeași părere au
fost și alții, printre care ser LuthorLargent, Comandantul Gărzii
Orașului, și ser LorentMarbrand, lordul Comandant al Gărzii Reginei.
Chiar și cei doi cavaleri din Portul Alb, înfricoșătorul ser
MedrickManderlyși fratele său, inteligentul și trupeșul ser Torrhen, au
atras-o pe regină pe panta neîncrederii.
— Mai bine să nu riscăm, a zis ser Torrhen. Dacă dușmanul capătă
încă doi dragoni, suntem pierduți.
Numai lordul Corlysși Marele Maester Gerardys au vorbit în apărarea
Semințelor de dragon. Marele Maester a spus că nu aveau nicio dovadă
a lipsei de loialitate a celor doi; când mergi pe calea înțelepciunii, cauți
dovezi înainte de a învinui. Lordul Corlys a mers încă și mai departe,
spunând sus și tare că ser Addamși fratele lui, Alyn, erau „Velaryoni
adevărați”, demni să moștenească Driftmarkul. Cât despre fată, o fi fost
jegoasă și urâtă, dar se luptase cu vitejie în Bătălia din Defileu.
— Așa cum au luptat și cei doi trădători, a ripostat lordul Celtigar.
Protestele pătimașe ale Mâinii au fost zadarnice, ca și avertizările
calme ale Marelui Maester. Reginei i se treziseră bănuieli. „Înălțimea Sa
fusese trădată atât de des și de atât de mulți, încât era gata să creadă tot
ce e mai rău despre oricine”, scrie septonul Eustace. „Trădarea n-o mai
putea surprinde. Ajunsese chiar să se aștepte să fie trădată, chiar și de
cei pe care îi iubea cel mai mult.”
E posibil să fi fost așa. Dar regina n-a trecut imediat la fapte, ci a trimis
după Mysaria, târfa și dansatoarea care îi era maestră a șoptitorilor
întru totul, dar nu și cu numele. Cu pielea ei albă ca laptele, lady Mizeria
s-aînfățișat în mijlocul consiliului într-o robă din catifea neagră, cu
dungi din mătase roșie ca sângele și cu glugă, și a rămas cu fruntea
plecată cu umilință în vreme ce regina a întrebat-o dacă ea crede că ser
Addamși Nettles plănuiesc să-i trădeze. Pe urmă, Viermele Alb și-a
ridicat privirea și a răspuns cu glas suav:
— Fata te-a trădat deja, regina mea. Chiar acum își împarte patul cu
soțul tău și cât de curând îi va purta bastardul în pântec.
Regina Rhaenyra a ajuns brusc în culmea furiei, scrie septonul
Eustace. Cu voce rece ca gheața, i-a poruncit lui ser LuthorLargent să se
ducă în Groapa Dragonului cu douăzeci de Mantii Aurii și să-l aresteze
pe ser Addam Velaryon.
— Puneți-i întrebări cu asprime și vom afla, mai presus de orice
îndoială, dacă e sincer sau nu.
Cât despre tânăra Nettles:
— E o femeie de rând, care duhnește a vrăjitorie, a spus regina.
Altminteri prințul meu nu și-ar fi luat niciodată în pat o creatură atât de
neînsemnată. E de-ajuns să te uiți la ea ca să știi că n-are pic de sânge de
dragon în vene. A legat dragonul de ea cu vrăji, așa cum a făcut și cu
bărbatul meu.
Pe prințul Daemon nu se puteau bizui atâta vreme cât era în mrejele
fetei, a continuat Înălțimea Sa. De aceea, a cerut să fie imediat trimisă o
poruncă la Iazul Fecioarelor, dar numai pentru ochii lordului Mooton.
 — S-o invite la masa sau în patul lui și apoi să-i ia capul. Numai așa o
să fie eliberat prințul meu.
Și astfel, o trădare a dus la alte trădări și apoi la pierzania reginei. În
timp ce ser LuthorLargentși mantiile lui aurii se îndreptau în șeile cailor
spre Dealul lui Rhaenys, ca să ducă la îndeplinire porunca reginei,
porțile Gropii Dragonului s-au deschis brusc și Seasmoke a întins aripile
lui de un cenușiu-deschis și și-a luat zborul, scoțând fum pe nări. Ser
Addam Velaryon fusese prevenit la timp și izbutise să scape. Înciudat și
furios, ser Luthors-a întors imediat în Fortăreața Roșie, a dat buzna în
Turnul Mâinii și l-a înșfăcat pe lordul Corlys, acuzându-l de trădare.
Bătrânul Șarpe al Mărilor nici măcar nu s-a obosit să nege. Legat și bătut,
dar fără să fi scos vreo vorbă, a fost dus în temniță și azvârlit într-o
celulă întunecată, ca să-și aștepte judecata și osânda.
Bănuielile reginei au căzut și asupra Marelui Maester Gerardys
pentru că, aidoma Șarpelui Mărilor, și el luase apărarea Semințelor de
dragon.
Gerardys a negat că ar fi avut vreun amestec în trădarea lordului
Corlys. Știind că o slujise îndelung și cu credință, Rhaenyra nu l-a
aruncat în temniță, dar l-a scos din consiliul ei și l-a trimis chiar atunci
înapoi, la Piatra Dragonului.
— Nu cred că ai fi în stare să mă minți în față, i-a spus lui Gerardys,
dar nu pot păstra în jurul meu oameni în care nu mă încred întru totul,
iar când mă uit acum la tine nu-mi pot aduce aminte decât cum mi-ai
înșirat verzi și uscate despre fata aia, Nettles.
În tot acest timp, în oraș se răspândeau povești despre masacrul de
la Tumbleton… și, odată cu ele, groaza. O să urmeze Debarcaderul
Regelui, își spuneau oamenii unul altuia. Dragonii se vor lupta cu
dragoni și, de data asta, orașul o să ardă cu siguranță. De frica
dușmanului care se apropia, sute de oameni au încercat să fugă, dar
mantiile aurii i-au oprit la porți. Captivi între zidurile orașului și
temându-se c-o să înceapă curând furtuna de foc, unii și-au căutat
adăpost în pivnițe adânci, în vreme ce alții s-au cufundat în rugăciuni,
iar alții s-au lăsat în voia băuturii și a desfătărilor ascunse între coapsele
unei femei. La căderea nopții, toate tavernele, lupanarele și septele din
Debarcaderul Regelui erau pline ochi de bărbați și femei; căutau acolo
alinare sau scăpare și își spuneau unii altora povești de groază.
În acel ceas întunecat, a apărut în Piața Cârpaciului un anumit frate
rătăcitor, un bărbat ca o sperietoare, desculț, în cămașă din pânză de sac
și pantaloni până la genunchi, dintr-o țesătură la fel de aspră și tot atât
de jegoși, nespălat, duhnind a cocină și cu un castron de cerșetor atârnat
de gât cu un șnur de piele. Fusese hoț, fiindcă în locul mâinii drepte avea
un ciot înfășurat în piele zdrențuită. Marele Maester Munkun sugerează
că e posibil să fi fost un Frate Sărac; deși ordinul fusese de mult scos în
afara legii, drumurile din cele Șapte Regate încă erau bântuite de Stele
rătăcitoare. Nu putem ști de unde venea. În cronici nu i-a rămas nici
măcar numele. Cei care l-au auzit predicând, dintre care unii aveau să
povestească mai târziu despre ticăloșia lui, îi spuneau doar Păstorul.
Ciupercă îl numește „Păstorul Mort“, fiindcă pretinde că era tot atât de
palid și de urât mirositor ca un cadavru abia scos din mormânt.
Indiferent cine și ce o fi fost, acel Păstor ciung a trezit un spirit al
răului, invocând osândirea și nimicirea reginei Rhaenyra în auzul
tuturor celor adunați să-l asculte. Pe atât de neobosit pe cât de
neînfricat, apredicat toată noaptea și o bună parte a zilei următoare, cu
vocea furioasă răsunandu-i în piața Cârpaciului.
Dragonii erau creaturi împotriva firii, a declarat Păstorul, demoni
chemați din gropile celor șapte iaduri de necruțătoarea magie neagră
din Valyria, „haznaua scârboasă unde fratele se împreunează cu sora și
mama cu fiul, unde bărbații călăresc în luptă demoni și unde femeile își
desfac picioarele pentru câini.” Targaryenii scăpaseră de urgie fugind
dincolo de mare, la Piatra Dragonului, dar „zeilor nu le poți juca feste“,și
acum urma o a doua urgie.
— Falsul rege și regina curvă trebuie distruși, cu toate lucrările lor,
și abia atunci creaturile lor demonice vor pieri de pe fața pământului! a
tunat Păstorul.
Și toți cei care le stăteau alături aveau să piară. Numai curățând
Debarcaderul Regelui de dragoni și de stăpânii lor putea Westerosul
sperasă scape de soarta Valyriei. Mulțimea din jurul lui era tot mai
numeroasă pe timp ce trecea. O duzină de oameni care-l ascultau au
devenit douăzeci, apoi o sută, iar la ivirea zorilor în piață se înghesuiau
cu miile, împingându-se și îmbrâncindu-se în vreme ce-și încordau
auzul ca să nu scape niciun cuvânt. Mulți aveau torțe, așa că, la căderea
nopții, păstorul stătea în centrul unui cerc de foc. Mulțimea se
descotorosea cu sălbăticie de toți cei care încercau să-l facă să tacă.
Chiar și mantiile aurii au fost puse pe fugă când au venit, în număr de
patruzeci, încercând să golească piața cu ascuțișul sulițelor.
În Tumbleton, șaizeci de leghe către sud, domnea un alt fel de haos.
Pe când locuitorii din Debarcaderul Regelui tremurau de spaimă,
dușmanii de care se temeau nu făcuseră nici măcar un pas pe drumul
către oraș, pentru că susținătorii regelui Aegon s-au pomenit fără
conducători, împărțiți în tabere, măcinați de conflicte și de îndoieli.
OrmundHightower zăcea mort, alături de vărul său, ser Bryndon, cel
mai de seamă cavaler din Orașul Vechi. Fiii săi rămăseseră la Hightower,
la o mie de leghe depărtare, și, pe deasupra, erau mult prea tineri și
lipsiți de experiență. Și, cu toate că lordul Ormund îl numise pe
DaeronTargaryen „cel Cutezător” și îi lăudase curajul în luptă, prințul
rămânea doar un băiat. Crescut în umbra fraților săi mai mari, mezinul
reginei Alicent era obișnuit mai degrabă să se supună ordinelor, nu să
le dea. Cel mai vârstnic Hightower rămas în viață și aflat la fața locului
era ser Hobert, alt văr al lordului Ormund, care condusese convoiul cu
provizii. „Pe cât de gras, pe atât de lent în mișcări”, HobertHightower
trăise șaizeci de ani fără să se facă remarcat într-un fel sau altul, iar
acum se presupunea că va deveni comandantul întregii oști, căci gradul
său de rudenie cu regina Alicent îi dădea acest drept.
Lordul UnwinPeake, ser Jon Roxton cel Neînfricat și lordul
OwainBourney au încercat de asemenea să preia comanda. Lordul
Peake se putea lăuda cu descendența dintr-un lung șir de războinici cu
mare faimă și avea sub flamurile sale o sută de cavaleri și nouă sute de
oșteni. Lui Jon Roxton i se știa de frică atât fiindcă era mai tot timpul
negru de furie, cât și datorită săbiei sale negre, din oțel valyrian, numită
Făcătoarea de Orfani. Lordul Owain Trădătorul susținea cu tărie că
numai mulțumită vicleniei sale căzuse Tumbletonulși numai el putea
cuceri Debarcaderul Regelui. Nici- unul dintre cei trei nu era destul de
puternic și de respectat ca să țină înfrâu setea de sânge si lăcomia
oștenilor de rând. În timp ce se certau pentru întâietate și pradă,
oamenii lor se alăturau nestânjeniți orgiei de jafuri, siluiri și distrugeri.
 Ororile din acele zile nu pot fi puse la îndoială. De când există cele
Șapte Regate, rareori a mai ajuns vreo așezare omenească ținta unui jaf
atât de îndelungat sau barbar sau turbat, cum s-a întâmplat cu
Tumbletonul după Trădări. Fără un lord autoritar care să-i strunească,
până și cei mai cumsecade oameni pot deveni fiare. Așa a fost acolo.
Bande de oșteni beți au cutreierat străzile, jefuind toate prăvăliile și
toate casele și măcelărind orice bărbat care încerca să-i oprească. Toate
femeile le stârneau poftele trupești, chiar și babele și fetițele. Bogații au
fost torturați până la moarte ca să spună unde își ascund aurul și
nestematele. Pruncii au fost smulși din brațele mamelor și înfipți în
sulițe. Pioasele septe au fost fugărite goale pe străzi și siluite nu doar de
un singur bărbat, ci de o sută; și Surorile Tăcute au fost astfel
batjocorite. Nici măcar morții n-au fost cruțați. În loc să fie îngropați
după cuviință, au fost lăsați să putrezească, să fie hrană pentru corbi și
câini sălbatici.
Atât septonul Eustace, cât și Marele Maester Munkun susțin că
prințul Daeron a fost îngrețoșat de toate cele văzute și i-a poruncit lui
ser HobertHightower să le pună capăt, dar strădaniile acestuia s-au
dovedit la fel de inutile pe cât de incapabil era el însuși. Stă în firea
oamenilor de rând să urmeze pilda celor care îi conduc și toți cei care
doreau să ia locul lordului Ormund s-au lăsat stăpâniți de lăcomie, sete
de sânge și orgoliu. Neînfricatul Jon Roxton s-a îndrăgostit de frumoasa
lady SharisFootly, soția lordului de Tumbleton, și a cerut-o ca „pradă de
război”. Când bărbatul ei a protestat, ser Jon l-a tăiat aproape în două cu
Făcătoarea de Orfani.
— Poate face și văduve, a spus, rupând rochia înlăcrimatei lady
Sharis.
Numai două zile mai târziu, lordul Peakeși lordul Boumey s-au certat
cu sălbăticie în timpul unui consiliu de război, până când primul și-a
scos pumnalul și l-a înfipt adânc în ochiul celui de-al doilea.
— Cine-și schimbă mantia o dată și-o schimbă mereu, a exclamat, sub
privirile prințului Daeronși ale lui ser Hobert, încremeniți de groază.
Totuși, cele mai cumplite samavolnicii au fost săvârșite de cei Doi
Trădători, bastarzii călăreți de dragoni Hugh Ciocanul și Ulf cel Alb. Ser
Ulf s-a lăsat în voia băuturii, „cufundându-se în vin și în plăcerile cărnii”.
 Ciupercă spune că viola cate trei fecioare în fiecare noapte. Cu cele
care nu izbuteau să-l mulțumească își hrănea dragonul. Rangul de
cavaler primit de la regina Rhaenyra nu-i era de ajuns. Nu l-a săturat
nici titlul de lord de Podul Amar, oferit de prințul Daemon. Tânjea după
un trofeu de mai mare însemnătate: dorea nici mai mult, nici mai puțin
decât castelul Highgarden, căci, susținea el, nobilii din Casa Tyrell nu
luaseră parte la Dansul Dragonilor, drept care se cuvenea să fie osândiți
pentru trădare.
Ambițiile lui ser Ulf păreau modeste pe lângă ale confratelui său
schimbător de mantie, Hugh Ciocanul. Fiu de fierar, Ciocanul era un
bărbat uriaș, cu mâini atât de puternice, încât se zvonea că poate răsuci
drugi de fier. Deși arta războiului îi era străină, statura și forța lui îl
făceau un dușman de temut. Arma lui preferată era ciocanul de luptă,
ucidea cu lovituri zdrobitoare. Zbura cu Vermithor, cel călărit odinioară
chiar de Regele cel Bătrân; dintre toți dragonii din Westeros, numai
Vhagar îl întrecea ca vârstă și mărime.
Din toate aceste motive, lordul Ciocan (cum se autointitula acum) a
ajuns să viseze coroane.
— De ce să te mulțumești să fii lord, când poți fi rege? întreba, privind
oamenii care începuseră să i se adune în jur.
Iar în tabără se vorbea despre o prorocire din vechime, care spunea:
„Când va cădea ciocanul asupra dragonului, se va ridica un nou rege și
nimic nu-i va sta în cale.” De la cine au pornit aceste cuvinte rămâne un
mister (nu de la Ciocan, care nu știa nici să citească, nici să scrie), dar,
după numai câteva zile, în Tumbleton nu mai rămăsese nimeni care să
nu le fi auzit.
Niciunul dintre cei Doi Trădători nu părea dornic să-l ajute pe prințul
Daeron să atace Debarcaderul Regelui. Aveau o armie numeroasă, plus
trei dragoni, dar și regina avea tot trei (după cum știau prea bine) și
urma să aibă cinci după întoarcerea prințului Daemon și a lui Nettles.
Lordul Peake voia să amâne plecarea până ce își putea aduce lordul
Baratheon oastea de la Capătul Furtunii, ca să li se alăture, în vreme ce
ser Hobert dorea să se întoarcă în Reach, pentru completarea
proviziilor, care se împuținau cu iuțeală. Nimănui nu părea să-i pese că
oastea se împuțina de la o zi la alta, ca rouă dimineții sub razele soarelui.
Tot mai mulți oșteni furau tot ce puteau să care și dezertau ca să-și vadă
de casele și de recoltele lor.
La multe leghe distanță spre nord, într-un castel care domina Golful
Crabilor, un alt lord se simțea cu o sabie deasupra capului. De la
Debarcaderul Regelui venise un corb cu mesajul reginei pentru Manfiyd
Mooton, lord de lazul Fecioarelor: trebuia să-i trimită capul bastardei
Nettles care fusese judecată în lipsă și găsită vinovată de înaltă trădare.
„Soțul meu, prințul Daemon din Casa Targaryen, să nu sufere nici cea
mai mică vătămare”, poruncea regina. „Trimiteți-l la mine după
săvârșirea faptei, căci avem grabnică nevoie de el.”
MaesterulNorren, păstrătorul Cronicilor Iazului Fecioarelor,
povestește că, după ce a citit mesajul reginei, lordul Mooton a fost într-
atât de zguduit, încât i-a pierit vocea. Nu și-a recăpătat-o decât după ce
a băut trei cupe cu vin. Pe urmă a trimis după căpitanul gărzii, după
fratele său și după cel mai bun luptător al său, ser Florian Greysteel. I-a
poruncit și maesterului să rămână. După ce s-au adunat cu toții, le-a citit
scrisoarea și le-a cerut sfatul.
— E ușor de făcut, a spus comandantul gărzii. Prințul doarme lângă
ea, dar a îmbătrânit. Trei oameni ar trebui să fie de-ajuns ca să-l înfrângă
dacă încearcă să se amestece, dar o să iau șase, ca să fiu sigur. Lordul
meu vrea să se facă la noapte?
— Și dacă iei șase, și dacă iei șaizeci, el tot Daemon Targaryen
rămâne, a obiectat fratele lordului Mooton. Mai înțelept ar fi să-i punem
prafuri de somn în vinul pe care-l bea seara. Și să se trezească doar după
ce fata e moartă.
— E doar o copilă, oricât de mârșavă i-a fost trădarea, a spus ser
Florian, un cavaler vârstnic, cărunt și sever. Regele cel Bătrân nu i-ar fi
cerut una ca asta unui om de onoare.
— Vremurile sunt mârșave, a ripostat lordul Mooton, și regina asta
mi-a dat o însărcinare mârșavă. Fata e oaspete sub acoperișul meu. Dacă
fac ce mi se cere, Iazul Fecioarelor va fi blestemat pe vecie. Dacă refuz,
voi fi arestat și nimicit.
— S-ar putea să fim nimiciți indiferent ce hotărâre vom lua, a răspuns
fratele lui. Prințul e mai mult decât îndrăgostit de copila asta negricioasă
și își ține dragonul aproape. Un lord înțelept i-ar ucide pe amândoi, ca
nu cumva prințul mânios să dea foc Iazului Fecioarelor.
— Regina ne-a interzis să-i facem vreun rău, le-a amintit lordul
Mooton, iar, dacă ucidem doi oaspeți în patul lor, mârșăvia e de două ori
maimare. Voi fi de două ori blestemat. Ce bine ar fi fost dacă n-aș fi citit
scrisoarea! a adăugat, oftând din greu.
— Poate că nici n-ai citit-o, a spus, sec, maesterulNorren.
Cronicile Iazului Fecioarelor nu ne spun ce-au mai vorbit pe urmă.
Tot ce știm e că maesterul, un tânăr de douăzeci și doi de ani, i-a găsit în
acea seară pe prințul Daemon și pe tânăra Nettles când se aflau la cină.
Și le-a arătat scrisoarea reginei.
„Obosiți după o zi de zbor zadarnic, când am intrat, împărțeau o cină
amplă, carne fiartă, de vită, și sfeclă, și vorbeau încet între ei, nu pot
spune despre ce. Prințul m-a salutat curtenitor, dar, pe măsură ce citea,
am văzut bucuria pierindu-i din ochi și tristețea pogorând asupra lui ca
o povară prea grea. Când fata l-a întrebat ce e în scrisoare, a răspuns:
— Cuvintele unei regine, lucrarea unei curve.
Apoi și-a tras sabia din teacă și a întrebat dacă oamenii lordului
Mooton așteaptă afară, gata să-i aresteze.
— Sunt singur, am zis, apoi, jurând strâmb, am pretins că nici lordul,
nici nimeni altcineva din Iazul Fecioarelor nu au citit cuvintele de pe
pergament.
— Iartă-mă, prințul meu, am adăugat. Mi-am încălcat jurămintele de
maester.
Prințul Daemon și-a pus sabia în teacă.
— Ești un maester prost, dar un om bun, a spus.
Apoi mi-a poruncit să-i las singuri și să nu-i suflu nicio vorbă despre
mesaj nici lordului, nici altcuiva, până mâine-dimineață.”
Cronica nu ne spune cum și-au petrecut prințul Daemon și bastarda
ultima noapte sub acoperișul lordului Mooton, dar, imediat ce s-au ivit
zorii, au apărut împreună în curte și prințul Daemon a ajutat-o pentru o
ultimă oară pe Nettles să pună șaua pe Sheepstealer. Ea obișnuia să-și
hrănească dragonul în fiecare zi înainte de a pomi în zbor; dragonii li se
supun mai lesne călăreților când sunt sătui. În dimineața aceea i-a dat
să mănânce un berbec negru, cel mai mare din tot Iazul Fecioarelor,
căruia i-a tăiat beregata ea însăși. Hainele ei de piele pentru călărie erau
pătate cu sânge când s-a urcat în spinarea dragonului, a scris
maesterulNorren, iar „obrajii îi erau pătați de lacrimi”. Bărbatulși fata
n-au rostit niciun cuvânt de rămas-bun, dar, când Sheepstealerși-a
fluturat aripile cafenii și s-a înălțat către lumina zorilor, Caraxesși-a
ridicat capul și a scos un urlet atât de puternic, încât au zăngănit toate
geamurile Turnului lui Jonquil. Sus,deasupra orașului, Nettlesși-a întors
dragonul înspre Golful Crabilor și a dispărut în ceața dimineții, pentru a
nu mai fi văzută niciodată, nici la Curte și nici în vreun castel.
Daemon Targaryen a reintrat în castel doar ca să ia micul dejun cu
lordul Mooton.
— E ultima oară când ne mai vedem, a spus prințul. Îți mulțumesc
pentru ospitalitate. Dă de veste pe toate pământurile tale că am plecat
la Harrenhal. Iar dacă nepotul meu, Aemond, cutează să mă-nfrunte, mă
va găsi acolo, singur.
Așa a părăsit prințul Daemon Iazul Fecioarelor pentru ultima oară.
După plecarea lui, maesterulNorren s-a dus la lordul său.
— Scoate-mi colanul de la gât și leagă-mi mâinile cu el, i-a cerut.
Trebuie să mă predai reginei. Când am prevenit-o pe trădătoare și am
ajutat-o să scape, am devenit și eu trădător.
Lordul Mooton nici n-a vrut să audă.
— Păstrează-ți colanul, a zis. Aici toți suntem trădători.
Și, în noaptea aceea, flamurile cu mai multe blazoane ale reginei
Rhaenyra au fost date jos de deasupra porților Iazului Fecioarelor
pentru a fi înălțate în locul lor cele cu dragoni aurii ale regelui Aegon al
Il-lea.
Nicio flamură nu flutura deasupra turnurilor înnegrite și fortărețelor
în ruine din Harrenhal când prințul Daemon a coborât din văzduh ca să-
l ia în stăpânire. Câțiva vagabonzi se aciuiaseră în beciurile și
subteranele lui, dar fâlfâitul aripilor lui Caraxes i-a pus pe fugă. După ce
a plecat și ultimul, Daemon Targaryen a cutreierat prin interioarele
cavernoase ale castelului lui Harren, însoțit doar de dragonul său. La
fiecare apus de soare, făcea câte o crestătură în scoarța copacului inimii
din pădurea zeilor, ca să însemne trecerea unei alte zile. Încă mai pot fi
văzute treisprezece tăieturi în lemnul acelui copac; răni vechi, adânci și
întunecate, dar lorzii care au stăpânit Harrenhalul de la Daemon încoace
spun că din ele curge sânge proaspăt în fiecare primăvară.
în cea de-a paisprezecea zi de când stătea de veghe prințul, o umbră
s-a plimbat pe deasupra castelului, mai neagră decât orice nor în
trecere. Toate păsările din pădurea zeilor au zburat înspăimântate și un
vânt fierbinte a biciuit frunzele căzute prin curte. Vhagar apăruse în
sfârșit, purtându-l pe prințul cel chior, Aemond Targaryen, înveșmântat
într-o armură neagră ca noaptea, încrustată cu aur.
N-a venit singur. AlysRivers zbura cu el, cu părul lung și negru
fluturându-i în urmă și cu un copil în pântecele rotunjit. Prințul Ae-
mond s-a rotit de două ori pe deasupra turnurilor Harrenhalului, apoi a
coborât cu Vhagar în curtea exterioară, la vreo sută de metri distanță de
Caraxes. Dragonii s-au uitat urât unul la altul, iar Caraxesși-a întins
aripile și a șuierat, cu flăcări dansându-i printre colți.
Prințul și-a ajutat femeia să coboare de pe Vhagar, apoi s-a întors
spre unchiul său.
— Am auzit că ne-ai căutat, unchiule.
— Numai pe tine, i-a răspuns Daemon. Cine ți-a spus unde mă
găsești?
— Doamna mea, l-a lămurit Aemond. Te-a văzut într-un nor de
furtună, în apa unui iaz de munte în amurg, în focul la care ne pregătim
cina. Alys a mea vede multe și de toate. Ai făcut o prostie venind singur.
— Dacă n-aș fi fost singur, n-ai fi venit tu, a ripostat Daemon.
— Dar iată-te singur. Și iată-mă aici. Ai trăit prea mult, unchiule.
— Cu asta suntem de acord, a zis Daemon.
Pe urmă prințul vârstnic i-a cerut lui Caraxes să-și plece grumazul și
s-a urcat în spinarea lui cu mișcări țepene. Prințul cel tânăr și-a sărutat
iubita, a sărit sprinten pe Vhagar și a avut grijă să-și prindă de centură
cele patru lanțuri scurte ale șeii. Daemon și-a lăsat lanțurile să atârne.
Caraxes a șuierat din nou, umplând aerul cu flăcări, iar Vhagar i-a
răspuns cu un urlet. Cei doi dragoni s-au avântat în văzduh ca unul.
Prințul Daemon l-a înălțat pe Caraxes cu iuțeală, șfichiuindu-l cu un
bici cu vârful de oțel, până au dispărut amândoi într-un pâlc de nori. Mai
bătrână și mult mai mare, Vhagar era și mai lentă în mișcări, îngreunată
de propria sa masivitate, așa că a urcat mai încet în văzduh, rotindu-se
în cercuri din ce în ce mai largi, care i-au adus pe ea și pe călărețul ei
deasupra apelor Ochiului Zeilor. Ora era târzie, soarele coborâse spre
asfințit, iar apele calme ale lacului sclipeau ca o coală de aramă veche.
Vhagar s-a înălțat tot mai sus, căutându-l pe Caraxes, în vreme ce
AlysRivers îl urmărea cu privirea de pe acoperișul Turnului Rugul
Regelui.
Atacul a venit pe neașteptate, ca trăsnetul. Cu un zbieret ascuțit, auzit
până la mai bine de patru leghe distanță, Caraxes, învăluit în lumina
orbitoare a soarelui la apus, s-a năpustit din partea lipsită de ochi a
prințului Aemond. Balaurul de sânge s-a izbit cu o forță înfiorătoare de
mai bătrâna Vhagar. Urletele lor au stârnit ecouri de o parte și de alta
aOchiului Zeilor când s-au încleștat în luptă și au început să se sfâșie,
uriașe siluete negre profilate pe cerul roșu ca sângele. Atât de
strălucitoare le erau flăcările, că pescarii de pe lac s-au temut că ard
înșiși norii. Fălcile lui Caraxes s-au închis în jurul grumazului lui Vhagar
și colții negri i s-au împlântat adânc în carnea femelei dragon. În timp ce
Vhagar i-a sfârtecat burta cu ghearele și i-a smuls cu colții o aripă,
Caraxes a mușcat-o și mai adânc, mărindu-i rana, iar lacul a prins să se
apropie de ei cu o viteză cumplit de mare.
Povestea spune că în acea clipă prințul Daemon Targaryen și-a trecut
un picior peste șa și a sărit de pe un dragon pe celălalt. O avea în mână
pe Sora cea întunecată, sabia reginei Visenya. Când Aemond-cel-Chior
s-a uitat în sus îngrozit, încercând disperat să desfacă lanțurile care îl
țineau legat de șa, Daemon i-a smuls coiful de pe cap și i-a împlântat
sabia în ochiul fără vedere cu atâta forță, încât vârful i-a ieșit prin ceafă.
O jumătate de bătaie de inimă mai târziu, dragonii s-au izbit dc oglinda
lacului, azvârlind un jet de apă despre care s-a spus că a egalat în
înălțime Turnul Rugul Regelui.
Niciun om și niciun dragon nu ar fi putut supraviețui după o
asemenea prăbușire, au zis pescarii care au văzut totul. Și nici nu au
supraviețuit. Cu mațele ieșite în afară, cu o aripă smulsă și cu apele
lacului fumegând în jurul lui, doar Balaurul de sânge Caraxes a găsit
destulă putere ca să se târască pe mal, dar și-a dat ultima suflare sub
zidurile Harrenhalului. Trupul lui Vhagar a ajuns pe fundul lacului și
sângele fierbinte izvorât din rana căscată a făcut apa să clocotească
deasupra ultimului ei loc de odihnă. Când a fost găsită, câțiva ani mai
târziu, după ce s-a terminat Dansul Dragonilor, scheletul în armură al
prințului Aemond era tot prins cu lanțuri de șa, cu Sora întunecată
înfiptă până la mâner într-un găvan gol al craniului.
Nimeni nu se îndoiește că și prințul Daemon a murit acolo.
Rămășițele lui nu au fost găsite niciodată, dar în lac au apărut niște
curenți ciudați și un soi de pești mai flămânzi. Menestrelii ne spun că,
de fapt, vârstnicul prinț a supraviețuit căderii și a reușit să dea de urma
tinerei Nettles, pentru a-și petrece restul vieții alături de ea. Astfel de
povești dau farmec cântecelor, dar sunt departe de adevăr. Nici măcar
Ciupercă nu le crede, și nu le credem nici noi.
Dragonii au dansat și au murit deasupra Ochiului Zeilor în a douăzeci
și doua zi din luna a cincea a anului 130 D.C. Daemon Targaryen avea
patruzeci și nouă de ani. Prințul Aemond nu împlinise decât douăzeci.
Vhagar, cea mai masivă dintre dragonii Casei Targaryen după moartea
lui Balerion Spaima Neagră, număra o sută optzeci și unu de ani trăiți pe
pământ. Așa s-a stins ultima creatură din zilele lui Aegon Cuceritorul, la
ceasul când întunericul înghițea blestematul Domeniu al lui Harren cel
Negru. Însă încleștarea celor doi dragoni a avut atât de puțini martori,
încât a trecut destulă vreme până ce s-a răspândit pretutindeni
povestea ultimei lupte purtate de prințul Daemon.
 Moartea dragonilorRhaenyra
detronată

La DebarcaderulRegelui, regina Rhaenyra se simțea tot mai singură

după fiecare nouă trădare. Addam Velaryon, presupusul schimbă-
mantie, fugise înainte de a i se putea pune vreo întrebare. Fuga lui îi
dovedește vinovăția, a murmurat Viermele Alb. Lordul Celtigar a fost de
aceeași părere și a propus un nou bir. Unul de pedeapsă, pus pe fiecare
copil născut în afara căsătoriei. Astfel nu numai că s-ar fi umplut sipetele
Coroanei, ci și Ținutul ar fi putut scăpa de mii de bastarzi.
Însă Înălțimea Sa avea griji mult mai apăsătoare decât vistieria.
Poruncind arestarea lui Addam Velaryon, regina nu pierduse doar un
dragon și un călăreț de dragoni, își pierduse și Mâna… iar mai mult de
jumătate din oastea care venise pe mare de la Piatra Dragonului ca s-o
așeze pe Tronul de Fier era alcătuită din oameni loiali Casei Velaryon.
Când s-a aflat că lordul Corlys zace într-o temniță sub Fortăreața Roșie,
aceștia au început s-o părăsească pe regină cu sutele. Unii au reușit să
ajungă în Piața Cârpaciului și s-au alăturat gloatei adunate în jurul
Păstorului, pe când alții s-au strecurat pe porțile dosnice ale orașului
sau au sărit peste ziduri, hotărâți să se întoarcă la Driftmark. Iar cei
rămași nu mai erau demni de încredere. Asta s-a dovedit când doi dintre
vasalii Șarpelui Mărilor, ser DenysWoodrightși ser ThoronTrue, au
pătruns în temniță, vrând să-l elibereze.I-a trădat o târfă cu care se
culcase ser Thoron – de la ea a aflat lady Mizeria – și cavalerii care se
doreau salvatori au fost prinși și spânzurați.
Cei doi au murit în zori, dând din picioare și zvârcolindu-se, atârnați
de zidurile Fortăreței Roșii, în vreme ce lanțurile li se strângeau în jurul
gâturilor. În aceeași zi, la puțină vreme după asfințitul soarelui, la Curtea
Rhaenyrei s-a întâmplat din nou ceva groaznic. Helaena Targaryen,
sora, soția și regina lui Aegon al II-lea și mama copiilor săi, s-a aruncat
de la fereastra ei din Cetățuia lui Maegorși a murit străpunsă de țepele
din fier din șanțul fără apă din jur. Nu avea decât douăzeci și unu de ani.
După o jumătate de an de captivitate, de ce a ales regina Helaena
tocmai acea noapte ca să-și pună capăt vieții? Ciupercă susține că
rămăsese grea după zilele și nopțile în care fusese vândută ca o târfă
oarecare, dar explicația e tot atât de credibilă ca povestea lui despre
Lupanarul cu Regine, care nu convinge pe nimeni. Marele Maester
Munkun presupune că groaza care a cuprins-o când i-a văzut pe ser
Thoronși pe ser Denys murind a împins-o către o asemenea faptă, dar
tânăra regină nu i-ar fi putut cunoaște pe cei doi decât ca temniceri și
nici măcar nu există vreo dovadă că ar fi fost de față la execuția lor.
Septonul Eustace sugerează că lady Mizeria, Viermele Alb, a ales
noaptea aceea ca să-i dea Helaenei vestea morții fiului ei Maelor,
spunându-i și de ce sfârșit înfiorător avusese parte, deși e greu de
înțeles ce motiv ar fi avut s-o facă, în afară de o pură răutate.
Maesterii se pot contrazice în privința adevărului acestor
presupuneri… dar, în acea noapte fatidică, o poveste mai sinistră se
răspândea pe străzile și aleile din Debarcaderul Regelui, prin hanuri,
lupanare și taverne, ba chiar și prin septele sacre. Regina Helaena fusese
ucisă, se spunea peste tot în șoaptă, așa cum se întâmplase mai înainte
cu fiii ei. Prințul Daeronși dragonii lui aveau să sosească în curând la
porțile orașului și odată cu ei avea să vină și sfârșitul domniei
Rhaenyrei. Bătrâna regină nu voise ca mai tânăra ei soră vitregă să
trăiască și să se bucure văzând-o detronată, așa că îl trimisese pe ser
LuthorLargent s-o înșface pe Helaena cu mâinile lui mari și aspre și s-o
azvârle pe fereastră în țepele de dedesubt.
Unii s-ar putea întreba de unde pornise acea calomnie veninoasă
(pentru că e calomnie, aproape fără nicio îndoială). Marele Maester
Munkun dă vina pe Păstor, pentru că mii de oameni l-au auzit
condamnând atât crima, cât și pe regină. Dar el născocise minciuna sau
era pur și simplu ecoul cuvintelor desprinse de pe alte buze? Ciupercă
vrea să credem a douaversiune. O defăimare atât de infamă nu putea fi
decât lucrarea lui LarysStrong, susține piticul, căci, așa cum avea să se
afle curând, Picior-Strâmb nu părăsise nicidecum Debarcaderul Regelui,
se mulțumise să se furișeze în umbră, unde continua să comploteze și să
șoptească.
Moartea Helaenei ar fi putut fi o crimă? Poate… dar pare puțin
probabil să se fi aflat regina Rhaenyra în spatele ei. Helaena Targaryen
era o creatură distrusă, nu reprezenta o amenințare pentru Înălțimea
Sa. Iar cronicile vremii nu vorbesc despre nicio dușmănie aparte între
ele. Dacă Rhaenyra ar fi dorit să asasineze pe cineva, către țepe ar fi
zburat cu siguranță regina Alicent. Mai mult decât atât, avem din belșug
dovezi că, în momentul morții reginei Helaena, ser LuthorLargent,
presupusul ei asasin, mânca, împreună cu trei sute dintre Mantiile lui
Aurii, în cazarma de lângă Poarta Zeilor.
Cu toate acestea, zvonul despre „uciderea” reginei Helaena s-a aflat
curând pe buzele a jumătate din locuitorii Debarcaderului Regelui.
Iuțeala cu care i s-a dat crezare dovedește că orașul se întorsese cu
desăvârșire împotriva cândva îndrăgitei sale regine. Pe Rhaenyra o
urau. Pe Helaena o iubiseră. Norodul din oraș nu uitase nici cruzimea cu
care-l omorâseră Sânge și Brânză pe prințul Jaehaerys, nici cumplita
moarte a prințului Maelor la Podul Amar. Din mila proniei cerești,
sfârșitul reginei Helaena fusese rapid; o țeapă îi străpunsese gâtul și
murise pe loc, fără să scoată vreun sunet. În clipa morții ei, în cealaltă
parte a orașului, pe culmea Dealului lui Rhaenys, cu un urlet care a
cutremurat Groapa Dragonului, Dreamfyre s-a înălțat brusc rupând
două dintre lanțurile cu care era legată. Când a aflat de moartea fiicei
sale, regina-văduvă Alicentși-a sfâșiat straiele și a aruncat un blestem
cumplit asupra rivalei sale.
În noaptea aceea, în Debarcaderul Regelui a izbucnit o răzmeriță
sângeroasă.
A început pe străzile înguste din Fundătura Puricilor, când sute de
bărbați și femei au năvălit afară din cârciumi, găuri de șobolani și
taverne, furioși, beți și speriați. De acolo s-au împrăștiat în tot orașul,
urlând și cerând dreptate pentru prinții morți și pentru mama lor
asasinată. Căruțele au fost răsturnate, prăvăliile au fost jefuite, casele au
fost prădate și incendiate. Mantiile Aurii care au încercat să înăbușe
revolta au fost atacate și bătute până la sânge. Nimeni nu a fost cruțat,
fie el nobil sau om de rând. Lorzii au fost ținta ploilor de gunoaie,
cavalerii au fost doborâțide pe cai. Lady Daria Deddings l-a văzut pe
fratele ei, Davos, înjunghiat în ochi când a încercat să o apere de trei
grăjdari beți, hotărâți s-o siluiască. Năierii care nu se puteau întoarce pe
corăbiile lor au atacat Poarta Fluviului și au purtat o bătălie înverșunată
cu Garda Orașului. Ser LuthorLargent a avut nevoie de patru sute de
sulițași ca să-i împrăștie. Dar poarta fusese deja pe jumătate făcută
bucăți și o sută de oameni îi zăceau în jur, morți sau pe moarte, un sfert
dintre ei fiind Mantii Aurii.
Niciun salvator n-a venit în sprijinul lordului Bartimos Celtigar, a
cărui vilă înconjurată de ziduri n-a fost apărată decât de șase oșteni din
gardă și de câțiva servitori înarmați în grabă. Când răzvrătiții au trecut
puhoi peste ziduri, acești apărători șovăielnici și-au aruncat armele și
au fugit sau li s-au alăturat atacatorilor. Arthor Celtigar, un băiat de
cincisprezece ani, a stat în pragul ușii, cu sabia în mână, ținând la
distanță mulțimea care-și urla furia, pentru câteva minute… până când
o servitoare trădătoare le-a deschis răzvrătiților o ușă dosnică. Băiatul
curajos a fost ucis de o suliță azvârlită din spate. Lordul Bartimos a
izbutit să-și croiască drum până la grajduri, numai ca să găsească morți
toți caii care nu-i fuseseră furați. Căzut în mâinile gloatei, a fost legat de
un stâlp și torturat până când a spus unde își ține toate avuțiile. Pe urmă,
un tăbăcar pe nume Wat a dat de știre că nobilul lord nu și-a plătit „birul
pe mădular”și, ca pedeapsă, trebuie să-i ofere Coroanei bărbăția sa.
În Piața Cârpaciului se auzeau zgomotele revoltei din toate colțurile
Debarcaderului Regelui. Păstorul a sorbit cu sete întreaga furie,
declarând că ziua osândei bate la ușă și chemând mânia zeilor asupra
„acestei regine monstruoase care stă pe Tronul de Fier sângerând, cu
buzele ei de curvă strălucind roșii de sângele suavei sale surori.” Oseptă
din mulțime și-a înălțat glasul, cerându-i să salveze orașul.
— Numai îndurarea Mamei din Ceruri v-ar mai putea salva, a răspuns
el, dar ați gonit-o din acest oraș când v-ați lăsat în voia mândriei, a
poftelor cărnii și a lăcomiei. Acum cel care vine aici e Străinul. Vine pe
un cal negru, cu ochii arzând și cu un bici de foc în mână, să curețe
groapa asta de păcate, de demoni și de toți cei care li se închină.
Ascultați! Auziți tropotul copitelor în flăcări? Vine! Vine!
 — Vine! Vine! a început gloata să urle, văicărindu-se în timp ce o mie
de torțe au umplut piața cu pete de lumină galbenă, fumegândă.
Strigătele s-au stins curând și, în noapte, tropotul de copite pe
pietrele pavajului a devenit mai puternic. „Nu venea un singur Străin, ci
erau cinci sute“, scrie Ciupercă în Mărturia lui.
Garda Orașului a apărut în forță: cinci sute de oșteni în zale negre,
coifuri din oțel și mantii lungi, aurii, înarmați cu săbii scurte, sulițe și
bâte cu țepi. S-au aliniat pe latura sudică a pieței, în spatele unui zid din
scuturi și sulițe. În fruntea tuturor, în șaua unui cal cu armură, stătea ser
LuthorLargent, cu o sabie lungă în mână. Simpla lui apariție a fost de
ajuns ca să trimită sute de oameni în goană către străzile înguste și
ulițele lăturalnice din preajmă.. Alte sute au dat bir cu fugiții când l-au
auzit ordonându-le Mantiilor Aurii să înainteze.
Însă vreo zece mii au rămas locului. Erau atât de înghesuiți unii în
alții, încât mulți dintre aceia care s-ar fi bucurat dacă ar fi putut fugi n-
aveau loc să miște și s-au trezit împinși și îmbrânciți și călcați în
picioare. Alții au dat buzna înainte, s-au prins de mâini și au început să
zbiere și să înjure în vreme ce sulițele avansau către ei în ritmul lent al
bătăilor unei tobe.
— Faceți loc, proști afurisiți! a urlat ser Luthor la mieii Păstorului.
Duceți-vă acasă! N-o să pățiți nimic. Duceți-vă acasă! Nu-l vrem decât pe
Păstor.
Unii zic că un brutar a murit primul, gemând când vârful unei sulițe
i-a străpuns carnea și și-a văzut șorțul umplându-sc de sânge. Alții
pretind că a fost vorba de o fetiță, călcată de copitele calului lui ser
Luthor. O piatră țâșnită din mulțime l-a nimerit pe un sulițaș drept în
frunte. S-au auzit țipete și înjurături, de pe acoperișuri a prins să plouă
cu bâte, pietre și oale de noapte, un arcaș a început să tragă dintr-o
margine a pieței. Un străjer a fost lovit de o torță aruncată și mantia lui
aurie a izbucnit imediat în flăcări.
În partea opusă a Pieței Cârpaciului, Păstorul se îndepărta grăbit,
protejat de adepții săi.
— Opriți-l! a strigat ser Luthor. Prindeți-l! Opriți-l!
A dat pinteni calului, croindu-și drum prin mulțime, și Mantiile lui
Aurii l-au urmat, lăsându-și din mâini sulițele, ca să-și scoată săbiile și
bâtele. Adepții Păstorului țipau, fugeau, cădeau. Alții și-au înșfăcat
propriile arme, cuțite, pumnale, ciocane de lemn și ciomege, sulițe rupte
și săbii ruginite.
Mantiile Aurii erau bărbați masivi, tineri, puternici, disciplinați, cu
arme și armuri bune. Zidul lor de scuturi a rezistat pe o distanță de
pestedouăzeci de metri și au croit o cărare însângerată prin mulțime,
lăsând în urmă morți și muribunzi. Dar nu erau decât cinci sute, pe când
numărul celor adunați să-l asculte pe Păstor era de vreo zece mii. A
căzut un străjer, apoi un altul. Răzvrătiții au început pe neașteptate să
se strecoare prin golurile șirurilor de oșteni. Zbierându-și înjurăturile,
turma păstorului a atacat cu pietre și cuțite, ba chiar și cu dinții,
îngrămădindu-se peste Garda Orașului și în jurul ei, atacând-o din spate,
aruncând țigle de pe balcoane și de pe acoperișuri.
Lupta a devenit răscoală, apoi măcel. Înconjurați din toate părțile,
oștenii cu Mantii Aurii s-au pomenit încolțiți și striviți, n-au mai avut
nici măcar loc să-și mânuiască armele. Mulți au murit înfipți în vârfurile
propriilor săbii. Alții au murit sfâșiați, loviți cu picioarele, zdrobiți sub
tălpi, ciopârțiți cu sape sau cu satâre. Nici măcar înspăimântătorul ser
LuthorLargent n-a scăpat cu viață. I s-a smuls sabia din mână, a fost
doborât din șa, înjunghiat în burtă și pocnit cu o piatră de caldarâm până
și-a dat sufletul, cu coiful și capul atât de zdrobite, încât a doua zi, când
au venit căruțele să ridice leșurile, a fost recunoscut doar după statură.
Septonul Eustace ne povestește că, în toată acea lungă noapte,
Păstorul a stăpânit o jumătate de oraș, în vreme ce în cealaltă jumătate
s-au certat lorzi bizari și regi ai debandadei. Sute de oameni s-au adunat
în jurul lui Wat Tăbăcarul, care a umblat pe străzi călare pe un cal alb,
fluturând capul retezat al lordului Celtigar și părțile lui bărbătești
însângerate și vestind că s-a terminat cu birurile.Într-un lupanar de pe
Strada Mătăsii, curvele și-au găsit propriul rege, un băiat de patru ani pe
nume Gaemon, cu părul deschis la culoare, un presupus bastard al
dispărutului rege Aegon al II-lea. Ca să nu rămână mai prejos, un cavaler
rătăcitor, ser Perkin Puricele, l-a încoronat pe scutierul său, Trystane,
un mucos de șaisprezece ani, pretinzând că e copilul din flori al
răposatului rege Viserys. Orice cavaler are dreptul să facă pe altcineva
cavaler și, când ser Perkin s-a apucat să dea acest titlu oricărui
mercenar, hoțși ucenic de măcelar din turma adunată sub flamura
zdrențuită a lui Trystane, au apărut cu sutele bărbați și băietani care să
jure credință cauzei lui.
La ivirea zorilor, întregul oraș era cuprins de flăcări, Piața
Cârpaciului era presărată cu cadavre și bande de nelegiuiți cutreierau
prin Fundătura Puricilor, spărgând prăvălii și case și torturând orice om
cumsecade care avea ghinionul să le iasă în cale. Mantiile Aurii rămase
în viață seretrăseseră în cazărmile lor, în vreme ce scursuri care se
pretindeau cavaleri, regi marionetă și profeți nebuni făceau legea pe
străzi. Aidoma gândacilor cu care semănau, cei mai răi au fugit înainte
de răsăritul soarelui, ascunzându-sc prin spelunci și beciuri, să-și
doarmă somnul de bețivi, să-și împartă prada și să-și spele sângele de
pe mâini. Atunci au atacat Mantiile Aurii de la Poarta Veche și de la
Poarta Dragonului, sub comanda căpitanilor lor, ser Balon Byrchși ser
Garth Buză-de-Iepure, și, până la amiază, au izbutit să reinstaureze ceva
care semăna a ordine pe străzile de la nord și est de Dealul lui Rhaenys.
Ser MedrickManderly, în fruntea unui grup de o sută de oșteni din
Portul Alb, a făcut același lucru pornind din nord-estul Dealului lui
Aegon până la Poarta de Fier.
Restul Debarcaderului Regelui a rămas în haos. Când ser
TorrhenManderlyși-a condus nordicii de-a lungul Ciocului, a găsit Piața
Negustorilor de Pește și Ulița Fluviului mișunând de scursurile
înnobilate de ser Perkin. La Poarta Fluviului, flamura zdrențuită a
„regelui” Trystane flutura pe metereze, iar cadavrele căpitanului și ale
trei dintre sergenții lui atârnau de poartă. Tot ce mai rămăsese din
garnizoana „Picior Noroit” trecuse de partea lui ser Perkin. Ser
Torrhenși-a pierdut în luptă un sfert din oameni încercând să se
întoarcă la Fortăreața Roșie… însă a scăpat ușor, în comparație cu ser
LorentMarbrand, care a intrat în Fundătura Puricilor cu o sută de
cavaleri și soldați. Numai șaisprezece s-au întors de acolo, ser Lorent,
Lordul Comandant al Gărzii Reginei, nu se afla printre ei.
La căderea nopții, Rhaenyra Targaryen s-a trezit asediată din toate
părțile, cu regatul în ruină. „Regina a plâns când i s-a povestit cum
murise ser Lorent”, depune mărturie Ciupercă, „dar a urlat de furie când
a aflat că Iazul Fecioarelor trecuse de partea dușmanului, că tânăra
Nettles fugise, că preaiubitul ei prinț consort o trădase; și s-a
cutremurat de spaimă când Lady Mysaria a prevenit-o că bezna aduce
pericole noi, că urmează o noapte mai rea decât cea de dinainte. În zori,
în Sala Tronului, i-au fost alături o sută de oameni, dar, unul câte unul,
au plecat pe furiș sau fiindcă li s-a spus că pot pleca, până când acolo, cu
ea, n-au mai rămas decât fiii ei și cu mine.
— Credinciosul meu Ciupercă, mi-a spus Înălțimea Sa, aș vrea să fie
toți bărbații la fel de loiali ca tine. Ar trebui să te fac Mâna mea.
Când i-am răspuns că aș prefera mai degrabă să-i fiu consort, a râs.
Niciun sunet nu mi s-a părut vreodată mai dulce. Era bine s-o aud
râzând.”
În Istorisirea adevărată, Munkun nu spune nicidecum că regina ar fi
râs, ci doar că Înălțimea Sa a trecut de la furie la deznădejde și iar la
furie, agățându-se cu atâta disperare de Tronul de Fier încât la apusul
soarelui îi sângerau palmele. I-a dat comanda Mantiilor Aurii lui ser
Balon Byrch, căpitanul de la Poarta de Fier. A trimis corbi la Winterfell
și la Eyrie, cerând mai mult ajutor, a poruncit să fie scris un decret prin
care Casei Mooton de Iazul Fecioarelor să i se ia toate proprietățile și să
i se retragă toate drepturile și l-a numit pe tânărul ser GlendonGoode
Lord Comandant al Gărzii Reginei. (Deși în vârstă de numai douăzeci de
ani și de nici măcar o lună în rândul Săbiilor Albe, Goode se făcuse
remarcat în ziua aceea, în lupta dusă mai devreme din Fundătura
Puricilor. El recuperase cadavrul lui ser Lorent, ca să nu fie pângărit de
răzvrătiți.)
Nici septonul Eustace, în înșiruirea celor petrecute în Ultima Zi, nici
Marele Maester Munkun, în Istorisirea adevărată, nu pomenesc de
bufonul Ciupercă, dar amândoi vorbesc despre fiii reginei. Aegon cel
Tânăr, deși nelipsit de lângă mama lui, vorbea arareori. Prințul Joffrey,
în vârstă de treisprezece ani, își pusese armura de scutier și o implora
pe regină să-i dea voie să se ducă la Groapa Dragonilor și să încalece pe
Tyraxes.
— Vreau să lupt pentru tine, mamă, cum au făcut frații mei. Lasă-mă
să-ți dovedesc că sunt la fel de curajos ca ei!
Cuvintele lui n-au izbutit decât să întărească hotărârea reginei.
— Curajoși au fost, acum sunt morți amândoi. Dragii mei băieți…
 Și, încă o dată, i-a interzis prințului să plece din castel.
La asfințit, scursurile din Debarcaderul Regelui au ieșit din nou din
găurile de șobolani, din spelunci și din beciuri, în număr chiar mai mare
decât în noaptea dinainte.
Pe Dealul Visenyei, o armată de târfe își oferea gratis favorurile
oricărui bărbat dornic să-și pună, cu jurământ, sabia în slujba lui
Gaemon Păr-Alb („Regele Fofoloancă”, în limba vulgară a orașului). La
Poarta Fluviului, ser Perkinși-a ospătat lepădăturile preschimbate de el
în cavaleri cu bunătăți furate și le-a condus pe malul apei, unde au jefuit
debarcaderul și magaziile și toate corăbiile care încă nu-și ridicaseră
ancora, chiar în vreme ce Wat Tăbăcarul își conducea gloata de zurbagii
zgomotoși într-un atac asupra Porții Zeilor. Debarcaderul Regelui se
fălea cu ziduri groase și turnuri solide, numai că fuseseră menite să
apere orașul de atacurile din afara lor, nu din interior. Iar garnizoana de
la Poarta Zeilor eradin cale afară de slăbită, pentru că o treime din ostași
și căpitanul muriseră alături de ser LuthorLargent în Piața Pietrarilor.
Cei rămași în viață, printre care mulți răniți, au fost înfrânți cu ușurință.
Adepții lui Wat s-au revărsat afară din cetate și au pomit-o pe Drumul
Regelui, cu capul intrat în putrefacție al lordului Celtigar în fruntea
alaiului… dar nici măcar Wat nu părea să știe sigur încotro se îndreptau.
După nicio oră au fost deschise și Poarta Regelui, și Poarta Leului.
Mantiile Aurii de la prima au fugit, pe când „leii” din garnizoana
celeilalte au trecut de partea mulțimii. Trei dintre cele șapte porți ale
Debarcaderul Regelui erau acum deschise în fața dușmanilor Rhaenyrei.
Totuși, cea mai cumplită amenințare la adresa domniei reginei s-a
dovedit a se afla chiar în oraș. Când s-a lăsat noaptea, Păstorul a
reapărut în Piața Cârpaciului, unde și-a continuat predica. Ni se
povestește că leșurile din noaptea dinainte fuseseră adunate în timpul
zilei, dar nu înainte de a fi jefuite de haine, bani și orice alte obiecte de
valoare și, în unele cazuri, rămăseseră și fără capete. O sută de căpățâni
retezate se legănau în vârfurile unor sulițe lungi și în ale unor pari
ascuțiți, privind în jos, către profetul ciung care zbiera, blestemând-o pe
regina din Fortăreața Roșie. Mulțimea, spune septonul Eustace, era de
două ori mai numeroasă și de trei ori mai înfricoșată decât în noaptea
dinainte. La fel ca regina pe care o disprețuiau atât de tare, „mieii”
Păstorului priveau cerul cu groază, temându-sc că dragonii regelui
Aegon aveau să sosească înaintea zorilor, urmați îndeaproape de o
întreagă oaste. Nu mai credeau că regina îi poate apăra și își priveau
Păstorul, așteptând să îi salveze el.
Iar profetul a spus:
— Când vor veni dragonii, carnea voastră se va aprinde. Se va umple
de bășici și se va preschimba în cenușă. Femeile voastre vor dansa în
rochii din foc, vor arde urlând, destrăbălându-se despuiate sub flăcări.
O să vă vedeți copilașii plângând, vărsând lacrimi până ce li se vor topi
ochii și li se vor prelinge pe obraji ca piftia, până ce carnea lor trandafirie
se va înnegri și, crăpând, le va cădea de pe oase. Vine Străinul, vine, vine
să ne pedepsească pentru păcatele noastre. Rugăciunile nu pot sta în
calea furiei sale, nu mai mult decât sunt lacrimile voastre în stare să
stingă focul dragonilor. Numai sângele îl poate stinge. Sângele vostru,
sângele meu, sângele lor!
Pe urmă și-a ridicat brațul drept, îndreptându-și ciotul către Dealul
lui Rhaenys din spatele lui, unde Groapa Dragonului se profila, neagră,
pe cerul înstelat.
— Acolo sălășluiesc demonii, acolo sus. Foc și sânge; sânge și foc.
Orașul ăsta e al lor. Dacă vreți să-l luați în stăpânire, trebuie să-i
distrugeți pe ei mai întâi! Dacă vreți să vă curățați de păcate, mai întâi
trebuie să vă scăldați în sânge de dragon! Pentru că numai sângele poate
stinge focurile iadului!
Din zece mii de guri s-a înălțat un strigăt:
— Să-i omorâm! Să-i omorâm!
Și, aidoma unui monstru cu zece mii de picioare, mieii s-au pus în
mișcare, împingându-se și îmbrâncindu-se, agitându-și torțele, rotindu-
și săbiile și cuțitele și alte arme, mult mai necruțătoare, mergând la pas
și alergând pe străzi și ulițe strâmte către Groapa Dragonului. Unii s-au
răzgândit și s-au furișat spre casele lor, dar, pentru fiecare om plecat,
alți trei li se alăturau ucigașilor de dragoni. Când au ajuns la dealul lui
Rhaenys, numărul lor se dublase.
În cealaltă parte a orașului, pe culmea Dealului înalt al lui Aegon,
Ciupercă privea atacul de pe acoperișul Cetățuii lui Maegor, alături de
regină, de fiii ei și de curteni. Noaptea era neagră, cu cerul plin de nori,
iar torțele erau atât de numeroase, încât „părea că toate stelele
coborâseră din cer ca să ia cu asalt Groapa Dragonului”, spune bufonul.
Imediat ce aflase că turma sălbatică a Păstorului s-a pus în mișcare,
Rhaenyra trimisese călăreți la ser Balon, la Poarta Veche, și la ser Garth,
la Poarta Dragonului, ordonându-le să împrăștie mieii, să-l prindă pe
Păstor și să apere dragonii Coroanei… dar, cu atâtea frământări în oraș,
nu era deloc sigur că mesagerii ei își pot croi drum. Chiar dacă au izbutit,
Mantiile Aurii încă loiale reginei erau prea puține pentru a avea
speranțe de izbândă. „A fost ca și cum Înălțimea Sa le-ar fi poruncit să
pună stavilă curgerii Apei Negre”, povestește Ciupercă. Când Prințul
Joffreyși-a implorat mama să-l lase să li se alăture cavalerilor ei și celor
sosiți din Portul Alb, ea a refuzat.
— Dacă pun mâna pe dealul ăla, va urma ăsta, a spus. Avem nevoie
de toate săbiile de aici ca să apărăm castelul.
— Vor omorî dragonii, a spus îndurerat prințul Joffrey.
— Sau îi vor omorî dragonii pe ei, a ripostat regina, neînduplecată.
Să-i lăsăm să ardă. Ținutul n-o să le simtă prea mult lipsa.
— Dar, mamă, dacă-l omoară pe Tyraxes? a insistat tânărul prinț.
Regina nu credea una ca asta.
— Sunt doar niște lepădături. Bețivi și nebuni și șobolani împuțiți.
Odată ce vor simți prima flacără, o vor lua la fugă.
Atunci a vorbit Ciupercă:
— Or fi bețivi, dar omul beat nu știe ce e frica. Or fi nebuni, dar un
nebun poate ucide un rege. Or fi și șobolani, dar o mie de șobolani pot
doborî un urs. Am văzut așa ceva o dată, în Fundătura Puricilor.
De data asta Înălțimea Sa nu a mai râs. I-a poruncit bufonului să-și
țină gura dacă nu vrea să-și piardă limba, apoi s-a întors iarăși spre
parapet. Numai Ciupercă l-a văzut pe prințul Joffrey plecând îmbufnat
(dacă Mărturia lui poate fi crezută)… iar lui i se poruncise să-și țină
gura.
Abia când au auzit urletul lui Syraxși-au dat privitorii de pe acoperiș
seama că prințul nu mai e cu ei. Era prea târziu.
— Nu! au auzit-o pe regină spunând. Îți interzic, îți interzic!
Chiar în timp ce vorbea, dragonul ei și-a fluturat aripile, luându-și
zborul din curte, s-a oprit o clipă pe meterezele castelului și apoi s-a
avântat în noapte, purtându-i în spate fiul, cu o sabie în mână.
— După el! a strigat Rhaenyra. Cu toții, bărbații și băieții, pe cai, pe
cai, fugiți după el! Aduceți-l înapoi, aduceți-l înapoi, el nu știe! Fiul meu,
scumpul meu, fiul meu…
În noaptea aceea, din Fortăreața Roșie chiar au plecat șapte oameni
călare, în nebunia din oraș. Munkun spune că erau oameni de onoare,
cărora datoria le cerea să i se supună reginei. Septonul Eustace vrea să
credem că dragostea unei mame pentru fiul ei le-a înmuiat inimile.
Ciupercă îi numește imbecili și netrebnici, dornici de o recompensă
bogată și prea grei de cap ca să priceapă că ar fi putut muri. De data asta,
e posibil să aibă dreptate toți cei trei cronicari ai noștri, măcar în parte.
Septonul, maesterulși bufonul sunt de acord în privința numelor lor.
Cei Șapte Călăreți au fost: ser MenrickManderly, moștenitorul Portului
Alb; ser LorethLansdaleși ser Harold Darke, cavaleri din Garda Reginei;
ser Harmon din Casa Reed, supranumit Bate-Fierul; ser
GylesYronwood, un cavaler exilat din Dorne; ser Willam Royce, înarmat
cu vestita sabie valyriană Tânguirea; și ser GlendonGoode, Lordul
Comandant al Gărzii Reginei. Șase scutieri, opt Mantii Aurii și douăzeci
de oșteni au plecatcălare, alături de cei șapte campioni, dar, din păcate,
numele lor nu au ajuns până la noi.
Mulți menestreli au compus cântece despre Cavalcada celor Șapte și
s-au spus multe povești despre pericolele pe care le-au înfruntat pe
drumul lor prin Debarcaderul Regelui, în vreme ce orașul le ardea în jur
și sângele înroșea străzile înguste din Fundătura Puricilor. Dintre
acestea, anumite cântece au crâmpeie de adevăr, dar nu e menirea
noastră să le povestim aici. Există și cântece despre ultimul zbor al
prințului Joffrey. Dintre menestreli, unii pot descoperi gloria chiar și
într-o latrină, spune Ciupercă, dar e nevoie de un bufon ca să dezvăluie
adevărul. Deși nu putem pune la îndoială curajul prințului, fapta lui a
fost o prostie.
Nu vom pretinde că putem înțelege legătura dintre dragon și
călărețul lui; minți mult mai luminate încearcă de secole să dezlege
acest mister. Știm însă că dragonii nu sunt cai și nu pot fi călăriți de
oricine le aruncă o șa pe spinare. Syrax era femela-dragon a reginei. Nu
mai fusese călărită de nimeni altcineva. Îl cunoștea pe prințul Joffrey
după înfățișare și după miros și nu s-a neliniștit când i-a desfăcut cu
stângăcie lanțurile, dar uriașa femelă galbenă nu voia să îl simtă
nicidecum în spinarea ei. Grăbit să plece cât mai repede, ca să nu fie
oprit, prințul sărise în spatele lui Syraxși fără șa, și fără bici. Putem
presupune că fie avea de gând să intre cu Syrax în luptă, fie – mai
probabil – să traverseze orașul către Groapa Dragonului, unde era
Tyraxes al lui. Poate voia să-i elibereze și pe ceilalți dragoni legați acolo.
Dar Joffrey nu a ajuns până la dealul lui Rhaenys. Odată ce s-au aflat
în văzduh, Syrax a început să se răsucească sub el, străduindu-se să
scape de călărețul cu care nu era obișnuită. Și, de jos, din mâinile mieilor
mânjiți de sânge ai Păstorului, zburau spre ei pietre și sulițe și săgeți,
înfuriind mai tare dragonul. Când erau la șaizeci de metri deasupra
Fundăturii Puricilor, prințul Joffrey a alunecat din spinarea dragonului,
prăvălindu-se spre pământ..
Și-a găsit sfârșitul însângerat în locul unde se întretăiau cinci străzi
înguste. S-a lovit de culmea unui acoperiș ascuțit, s-a rostogolit în josul
lui și a căzut din nou, de la mai bine de zece metri înălțime, într-o ploaie
de țigle sparte. Ni se povestește că în cădere și-a frânt spatele și că
bucățile de țiglă spartă picau peste el ca niște cuțite, iar sabia care îi
scăpase din mână i-a străpuns pântecul. Prin Fundătura Puricilor încă
se mai vorbeștedespre o fată de lumânărar, pe numele ei Robin, care l-a
strâns pe prinț în brațe și i-a alinat ultimele clipe ale vieții, însă povestea
asta e mai degrabă legendă decât adevăr.
— Iartă-mă, mamă, se pare că ar fi spus Joffrey, cu ultima suflare…
deși aceste cuvinte continuă să fie subiect de dispută, fiindcă nu se poate
ști dacă dorea iertarea mamei lui, regina, sau i se ruga Mamei din Ceruri.
Astfel a pierit Joffrey Velaryon, prinț de Piatra Dragonului și
moștenitor al Tronului de Fier, ultimul dintre fiii reginei Rhaenyrași ai
lui Laenor Velaryon… sau ultimul dintre bastarzii ei, fiii lui ser
HarwinStrong, după cum preferați să credeți o poveste sau alta.
N-a durat mult până când s-a năpustit gloata asupra leșului. Dacă a
existat înir-adevăr, Robin, fata lumânărarului, a fost gonită. Jefuitorii au
smuls cizmele prințului și i-au tras sabia din burtă, apoi i-au scos hainele
scumpe, pătate de sânge. Alții, mai sălbatici, au început să-i sfâșie trupul.
I-au fost tăiate ambele mâini, ca să-i poată scursurile mahalalelor lua
inelele de pe degete. Laba piciorului drept i-a fost retezată de la gleznă
și ucenicul unui măcelar se străduia să-i taie gâtul, ca să-i ia capul, când
auapărut cei Șapte Călăreți, în tropot de copite. Acolo, în împuțiciunea
din Fundătura Puricilor, în noroi și sânge, s-a purtat bătălia pentru
trupul prințului Joffrey.
Cavalerii reginei i-au câștigat în cele din urmă rămășițele, în afara
labei tăiate a piciorului, dar trei dintre cei șapte au căzut în luptă.
Dornisheanul, ser GylesYronwood, a fost tras de pe cal și ucis cu lovituri
de bâtă, pe când ser Willam Royce a fost doborât de un bărbat care i-a
sărit de pe un acoperiș drept în spate (faimoasa lui sabie, Tânguirea, i-a
fost smulsă din mână și furată, spre a nu mai fi găsită nicicând). Cea mai
cumplită a fost soarta lui ser GlendonGoode, atacat din spate de un
bărbat cu o torță, de la care a luat foc mantia lui albă. În vreme ce
flăcările ii lingeau spinarea, calul speriat s-a ridicat în două picioare și l-
a azvârlit pe caldarâm, iar gloata a năvălit asupra lui și l-a sfâșiat în
bucăți. În vârstă de numai douăzeci de ani, ser Glendon a fost Lord
Comandant al Gărzii Reginei pentru o singură zi.
Și chiar în timp ce vărsarea de sânge era în toi în Fundătura
Puricilor,altă bătălie se dezlănțuia in jurul Gropii Dragonului, pe culmea
Dealului lui Rhaenys.
Ciupercă nu se înșelase: mulțimile de șobolani flămânzi chiar pot
doborî tauri, urși și lei. Oricât de mulți ar ucide taurul sau ursul, sunt
întotdeauna mai mulți, mușcă animalul uriaș de picioare, i se agață de
burtă, i se cațără in spinare. Așa s-a întâmplat în acea noapte. Șobolanii
Păstorului aveau sulițe, securi și bâte cu țepi și încă vreo cincizeci de
alte soiuri de arme, printre care arcuri lungi și arbalete.
Supunându-se ordinului dat de regină, Mantiile Aurii de la Poarta
Dragonului au ieșit din cazarmă ca să își apere dealul, dar, dându-și
seama că nu-și pot croi drum prin mulțime, au făcut cale întoarsă; iar
mesagerul trimis la Poarta Veche nu a ajuns niciodată acolo. Groapa
Dragonului își avea propriile gărzi, Paznicii Dragonilor, dar numărul
acestor mândri luptători era de numai șaptezeci și șapte, iar în noaptea
aceea făceau de strajă mai puțin de cincizeci. Deși și-au afundat adânc
săbiile în sângele atacatorilor, numărul prea mare al acestora le-a fost
împotrivă. Când mieii Păstorului au dat buzna pe uși (imensele uși
principale, îmbrăcate în bronz și fier, erau prea rezistente ca să poată fi
sparte, dar clădirea avea vreo douăzeci de intrări mai puțin fortificate)
și s-au cățărat prin ferestre, Paznicii Dragonilor au fost copleșiți și
măcelăriți în scurt timp.
Poate că atacatorii speraseră să omoare dragonii în somn, dar
zgomotul luptei le-a zădărnicit această șansă. Cei care au scăpat de acolo
cu viață au povestit despre urlete și țipete ascuțite, despre mirosul de
sânge din aer, despre uși din lemn de stejar și din fier sparte cu berbeci
improvizați, despre lovituri date cu nenumărate securi. „Rareori au mai
alergat atât de mulți oameni cu atâta nerăbdare spre propriile ruguri”,
a scris Marele Maester Munkun, „dar îi stăpânea nebunia”. Înăuntru
erau adăpostiți patru dra goni. Când pe nisip au dat buzna primii
atacatori, toți patru se treziseră deja și erau furioși.
Nu există două cronici care să fie de acord asupra numărului de
bărbați și femei uciși în noaptea aceea sub cupola imensă a Gropii
Dragonului: două sute sau două mii, ce mai contează? De zece ori mai
mulți s-au ales cu arsuri, dar au izbutit totuși să supraviețuiască.
Încolțiți în Groapă, înghesuiți între pereții și sub cupolă și legați cu
lanțuri grele, dragonii nu puteau nici să zboare și nici nu-și puteau folosi
aripile ca să se apere și ca să-și doboare atacatorii. Așa că s-au luptat
doar cu coamele și ghearele și colții, răsucindu-se în toate părțile, ca
taurii în găurile de șobolan din Fundătura Puricilor… numai că
răsuflarea acestor tauri era de foc. „Groapa Dragonului s-a transformat
repede într-un infern dogoritor, unde oameni în flăcări se împleticeau
urlând prin fumul gros, cu carnea desprinzându-li-se de pe oasele
înnegrite”, scrie septonul Eustace, „dar în locul fiecărui om ucis apăreau
alți zece, strigând că dragonii trebuie neapărat să moară. Și au murit,
unul după altul.”
Dintre dragoni, Shrykos a căzut prima, ucisă de un pădurean,
cunoscut drept Hobb Tăietorul de Lemne, care i-a sărit pe grumaz și a
lovit-o cu toporul în țeastă, în vreme ce ea urla și se zvârcolea, încercând
să-l azvârle jos. De șapte ori a lovit-o Hobb, cu picioarele strânse în jurul
gâtului ei și strigând la fiecare lovitură numele unuia dintre cei Șapte. A
șaptea lovitură, lovitura Străinului, a omorât fiara, pătrunzând prin solzi
și oase până în creierul ei.
 Stă scris în cronici că Morghul a fost ucis de Cavalerul Aprins, o
namilă de om brutal, în armură grea, care s-a năpustit drept în flăcările
lui, având în mână o suliță pe care i-a împlântat-o de mai multe ori în
ochi, fără să înceteze nici măcar atunci când focul dragonului i-a topit
platoșa din metal și i-a mistuit carnea de dedesubt.
Despre Tyraxes, dragonul prințului Joffrey, se povestește că s-a
retras în fundul bârlogului său, de unde a pârjolit atât de mulți dintre
cei dornici să-l ucidă, încât leșurile acestora au blocat curând intrarea.
Dar nu trebuie să uităm că toate acele peșteri săpate de mâna omului
aveau câte două intrări: una către nisipul din groapă și cealaltă către
coasta dealului. Păstorul însuși și-a călăuzit adepții, care au spart „ușa
din spate”. Au năvălit înăuntru cu sutele, urlând prin fum, înarmați cu
săbii și sulițe și topoare. Când s-a întors spre ei, lui Tyraxes i s-au
încurcat lanțurile, prinzându-l într-o plasă de oțel, care, împiedicându-i
mișcările, i-a fost fatală. Vreo șase bărbați (și o femeie) aveau să
pretindă pe urmă că i-au dat dragonului lovitura fatală. (Ca și stăpânul
său, Tyraxes a fost înjosit după moarte, fiindcă adepții Păstorului i-au
tăiat membranele aripilor și le-au rupt în fâșii zdrențuite, străduindu-se
să-și croiască mantii din piele de dragon.)
Ultimul dintre cei patru dragoni nu a murit la fel de ușor. Legenda
spune că Dreamfyre își rupsese două lanțuri în clipa morții reginei
Helaena. Când a năvălit mulțimea înăuntru, le-a rupt și pe cele rămase,
smulgând din ziduri barele groase de care erau prinse. Apoi a sărit în
mijlocul atacatorilor, luptându-se cu ghearele și cu colții, rupând
oameni în bucăți și smulgându-le brațele și picioarele, în timp ce
slobozea flăcări cumplite. Dar alții au înconjurat-o, așa că s-a avântat în
zbor pe sub cupola Gropii, rotindu-se prin interiorul cavernos și
plonjând ca să atace oamenii de dedesubt. Nu există aproape nicio
îndoială că Tyraxes, Shrykosși Morghul au ucis atacatori cu zecile, dar
Dreamfyre a omorât mai mulți decât ceilalți trei la un loc.
Sute de oameni au fugit, îngroziți de flăcările ei… dar alte sute, beți
sau nebuni sau posedați chiar de curajul Războinicului din Ceruri, au
atacat-o. Până și în cel mai înalt punct de sub cupolă, Dreamfyre
rămânea în bătaia arcurilor și a arbaletelor, din care zburau săgeți către
ea oriunde s-ar fi dus și, de la o distanță atât de mică, iar unele chiar îi
străpungeau solzii. Ori de câte ori încerca să coboare, atacatorii năboiau
către ea, făcând-o să se înalțe din nou. De două ori a zburat femela
dragon până la uriașele porți din bronz ale Gropii, dar le-a găsit închise
și zăvorâte și păzite de mai multe șiruri de lănci.
Neputând să se avânte în văzduh, Dreamfyre a atacat din nou,
omorându-și torționarii cu sălbăticie, până ce nisipurile din Groapă au
fost acoperite de cadavre carbonizate, iar fumul și duhoarea de carne
arsăau îngroșat aerul, și totuși săgețile și sulițele au continuat să zboare.
Sfârșitul a venit atunci când o săgeată de arbaletă a pătruns într-un ochi
al dragonului. Pe jumătate oarbă și înnebunită de zeci de răni mai puțin
grave, Dreamfyreși-a întins aripile și a zburat drept spre cupola de
deasupra, într-o ultimă încercare disperată de a o sparge pentru a se
înălța sub cerul liber. Deja șubrezită de flăcările dragonilor, cupola s-a
crăpat sub forța izbiturii și, o clipă mai târziu, o jumătate din ea s-a
năruit, strivindu-i sub tone de piatră și moloz atât pe Dreamfyre, cât și
pe ucigașii de dragoni.
Asaltul de la Groapa Dragonului s-a încheiat. Patru dragoni ai Casei
Targaryen au fost uciși, dar cu un preț înfiorător. Însă victoria
Păstorului nu era deplină, căci dragonul reginei trăia și era liber… și, în
vreme ce supraviețuitorii plini de arsuri și de sânge ai măcelului din
Groapă ieșeau împleticindu-se dintre ruinele fumegânde, Syrax s-a
năpustit asupra lor din văzduh.
Ciupercă se afla printre cei care priveau, alături de regina Rhaenyra,
de pe acoperișul Cetățuii lui Maegor. „Mii de țipete și urlete omenești au
cutremurat orașul, amestecându-se cu urletele dragonului”, ne
povestește el. „Pe culmea Dealului lui Rhaenys, Groapa Dragonului
purta o coroană de foc galben de o asemenea strălucire, încât ziceai că
răsare soarele. Chiar și regina privea înfiorată, cu lacrimile lucindu-i pe
obraji. N-am mai văzut nicicând o priveliște atât de îngrozitoare și
totodată de o asemenea măreție.”
Mulți dintre cei care o însoțeau pe regină pe acoperiș au fugit, spune
piticul, de teamă că focul o să înghită curând tot orașul, chiar și
Fortăreața Roșie de pe Dealul lui Aegon. Alții s-au refugiat în septul
castelului, ca să se roage pentru salvarea lor. Rhaenyra l-a luat în brațe
pe Aegon cel Tânăr, singurul ei fiu rămas în viață, și l-a strâns la piept cu
înverșunare. Și nici nu i-a mai dat drumul… până în îngrozitoarea clipă
a prăbușirii lui Syrax.
Fără lanțuri și fără călăreț, Syrax ar fi putut zbura cu ușurință departe
de toată nebunia. Văzduhul îi aparținea. S-ar fi putut întoarce în
Fortăreața Roșie sau ar fi putut părăsi orașul, zburând către Piatra
Dragonului. Ce a atras-o către Dealul lui Rhaenys, zgomotul și focul,
urletele dragonilor muribunzi, mirosul de came arsă? Nu avem de unde
ști, așa cum nu știm nici de ce s-a hotărât să coboare asupra gloatei
Păstorului, pentru a sfâșia oameni cu colții și cu ghearele, devorându-i
cu zecile, în loc să azvârle de sus un potop de foc deasupra lor, pentru
că, în văzduh fiind, n-avea nimeni cum să-i facă vreun rău. Nu
putemdecât să istorisim cele petrecute, așa cum le-au scris pentru noi
septonul Eustace și Marele Maester Munkun.
Despre moartea femelei-dragon a reginei se spun multe povești care
se contrazic. Munkun o pune pe seama lui Hobb Tăietorul de Lemne și a
securii sale, deși asta e aproape cu siguranță o greșeală. Să fie într-
adevăr cu putință ca unul și același om să ucidă doi dragoni in aceeași
noapte și în același fel? Alții vorbesc despre un sulițaș căruia nu i se știe
numele, „un uriaș ud de sânge“, care a sărit de pe cupola sfărâmată a
Gropii drept în spinarea dragonului. Alții povestesc că un cavaler pe
numele WarrickWheaton i-a retezat lui Syrax o aripă cu o sabie din oțel
valyrian (probabil cu Tânguirea). Un arbaletrier pe nume Bean s-a
lăudat mai târziu, prin cârciumi și taverne, că săgețile lui au omorât
dragonul, până când unul dintre susținătorii reginei, sătul de
pălăvrăgelile lui, i-a tăiat limba.
Poate că toți acei oameni merituoși (în afară de Hobb) au jucat un rol
în uciderea dragonului… dar povestea cel mai des auzită în
Debarcaderul Regelui spune că ucigașul a fost însuși Păstorul. Pe când
alții au fugit, el a rămas, neînfricat și singur, în fața fiarei hămesite,
cerându-le ajutor celor Șapte, până când Războinicul însuși s-a întrupat,
înalt de zece metri. Avea în mână o sabie neagră, din fum, care s-a
preschimbat în oțel când a rotit-o, retezând capul lui Syrax. Astfel a fost
spusă mereu povestea, chiar și de septonul Eustace, în versiunea lui
despre faptele din acele vremuri sumbre, și așa au cântat-o menestrelii,
mulți ani de atunci înainte.
 Ciupercă ne povestește că moartea dragonului și a fiului său au lăsat-
o pe Rhaenyra lividă și de neconsolat. Însoțită doar de bufon, s-a retras
în apartamentele ei, în vreme ce consiliul s-a adunat să discute. Au fost
cu toții de acord că Debarcaderul Regelui e pierdut și că trebuie
neapărat să părăsească orașul. Înălțimea Sa a fost cu mare greutate
convinsă să plece în zorii zilei următoare. Cu Poarta Noroiului în mâinile
dușmanilor și cu toate corăbiile de pe fluviu arse ori scufundate, regina
și micul ei grup de susținători au ieșit pe furiș pe Poarta Dragonului, cu
gândul să meargă de-a lungul coastei până la Duskendale. Alături de
Rhaenyra călăreau frații Manderly, patru supraviețuitori din Garda
Reginei, ser Balon Byrchși douăzeci de Mantii Aurii, patru doamne de
onoare și singurul ei fiu rămas în viață, Aegon cel Tânăr.
Ciupercă a rămas pe loc, cu alți curteni, printre care Lady Mizeria și
septonul Eustace. Ser Garth Buză-de-Iepure, căpitanul Mantiilor Aurii
dela Poarta Dragonului, a fost însărcinat să apere castelul, o misiune
pentru care s-a dovedit a avea prea puțină tragere de inimă. Înălțimea
Sa nu plecase de nicio jumătate de zi când ser Perkin Puricele și
lepădăturile lui de cavaleri au apărut în fața porților, cerând să le fie
predat castelul. Deși depășită numeric cu zece la unu, garnizoana
reginei ar fi putut să reziste, dar ser Garth a preferat să coboare
flamurile Rhaenyiei, să deschidă porțile și să se încredințeze îndurării
dușmanului.
Puricele s-a dovedit neîndurător. Garth Buză-dc-Iepure a fost târât în
fața lui și decapitat, împreună cu alți douăzeci de cavaleri încă loiali
reginei, printre care ser Harmon din Casa Reed, zis Bate-Fierul, unul
dintre cei Șapte Călăreți. Nici maestra șoptitorilor, lady Mysaria din Lys,
n-a fost cruțată în ciuda faptului că era femeie. Prinsă când încerca să
fugă, Viermele Alb a fost biciuită în timp ce mergea goală prin oraș, de
la Fortăreața Roșie până la Poarta Zeilor. Ser Perkin i-a făgăduit că, dacă
supraviețuiește până la poartă, va fi cruțată și lăsată să plece. Dar n-a
ajuns decât până la jumătatea drumului, și și-a dat sufletul pe pavaj, cu
aproape niciun petic din pielea ei albă rămas neatins pe spate.
Septonul Eustace s-a temut pentru viața lui. „Numai îndurarea Mamei
din Ceruri m-a salvat”, scrie el, deși, mult mai probabil, ser Perkin n-a
vrut să-și atragă dușmănia Credinței. Puricele a și eliberat toți captivii
din temnițele de sub castel, printre care pe Marele Maester Orwyleși pe
Șarpele Mărilor, lordul Corlys Velaryon. A doua zi, amândoi au fost de
față, ca martori, la urcarea lui Trystane, greoiul scutier al lui ser Perkin,
pe Tronul de Fier. A fost acolo și regina-văduvă, Aliccnt din Casa
Hightower. Jos, în celulele întunecate, oamenii lui ser Perkin l-au găsit
până și pe maestrul banilor regelui Aegon al II-lea, ser TylandLannister,
încă în viață… deși torturile Rhaenyrei îl lăsaseră orb, fără unghii la
mâini și picioare, cu urechile tăiate și lipsit de bărbăție.
Maestrului șoptitorilor regelui Aegon, LarysStrongPicior-Strâmb, i-a
mers mult mai bine. Lordul de Harrenhal a apărut, teafăr, din
necunoscuta sa ascunzătoare. Ca un om întors din mormânt, a început
să străbată sălile Fortăreței Roșii de parcă nu le-ar fi părăsit niciodată,
pentru a fi întâmpinat cu căldură de ser Perkin Puricele și așezat la loc
de cinste, în dreapta noului său „rege”.
Fuga Rhaenyrei n-a adus pacea în Debarcaderul Regelui. „Trei regi
cârmuiau orașul, fiecare de pe dealul lui, dar pentru nefericiții lor
supușinu existau nici legi, nici judecători, nici protecție”, aflăm din
Istorisirea adevărată. „Nicio casă nu era în siguranță, așa cum nu era în
siguranță nici virtutea vreunei fecioare.” Haosul a durat mai bine de o
lună.
Maesterii și erudiții care scriu despre acele vremuri se bizuie cel mai
adesea pe istorisirea lui Munkunși vorbesc despre Luna celor Trei Regi
(alții preferă s-o numească Luna Nebuniei), dar numele e greșit, pentru
că Păstorul nu s-a pretins niciodată rege, considerându-se un simplu fiu
al Celor Șapte. Însă nu se poate nega că înrâurea zeci de mii de oameni
din ruinele Gropii Dragonului.
Capetele celor cinci dragoni uciși de adepții săi fuseseră înfipte în
pari și, noapte de noapte, Păstorul apărea în mijlocul lor, să-și țină
predicile. Dragonii odată uciși și amenințarea distrugerii nemaibătând
la ușă, profetul și-a îndreptat mânia împotriva celor de obârșie înaltă și
a bogaților. Numai cei săraci și umili puteau ajunge în palatele Zeilor, a
declarat el; trufia și lăcomia aveau să-i azvârle pe lorzi, cavaleri și bogați
în iad.
— Aruncați-vă mătăsurile și atlazurile și puneți-vă pe trupul gol robe
din pânză aspră! le spunea adepților săi. Aruncați-vă încălțările și
umblați prin lume desculți, așa cum v-a făcut Tatăl din Ceruri!
Câteva mii de oameni i-au dat ascultare. Dar mai multe mii l-au
părăsit și, de la o noapte la alta, mulțimea adunată să-l asculte era tot
mai puțin numeroasă.
În celălalt capăt al Căii Surorilor, regatul bizar al lui Gaemon Păr-Alb
înflorea pe culmea Dealului Visenyei. Curtea regelui bastard, în vârstă
de patru ani, era alcătuită din târfe, saltimbanci și hoți, iar bande de
zurbagii, mercenari și bețivi îi apărau „domnia”. Din Casa Săruturilor,
unde se afla tronul regelui-copil, ieșeau decretele unul după altul și unul
mai ridicol decât altul. Gaemon a decretat că fetele trebuie să aibă
drepturi egale cu ale băieților în privința moștenirii, că, în vremuri de
foamete, săracii trebuie să primească pâine și bere, că bărbații care și-
au pierdut în război mâini sau picioare trebuie hrăniți de casa lordului
pentru care luptau când au ajuns ologi. A mai decretat și că bărbații care
își bat nevestele trebuie bătuți la rândul lor, indiferent ce faptă a
nevestei ar fi fost cauza acestei pedepse. Toate edictele erau, aproape cu
siguranță, lucrarea unei târfe dornishene, pe nume Sylvenna Sand, după
cum se zvonea iubita lui Essie, mama micului rege, dacă lui Ciupercă i se
poate da crezare.
Și de pe culmea Dealului lui Aegon, unde pe Tronul de Fier stătea
Trystane, unealta lui ser Perkin, veneau decrete regale, dar de o cu totul
altă natură. Pentru început, scutierul rege a anulat toate dările
nepopulare înființate de regina Rhaenyrași a împărțit banii din vistieria
regală între susținătorii săi. Au urmat o anulare generală a datoriilor,
ranguri nobiliare pentru șaizeci dintre lepădăturile lui de cavaleri și, ca
răspuns la făgăduiala „regelui” Gaemon de pâine și bere pentru săraci la
vreme de foamete, garantarea dreptului oamenilor sărmani de a vâna
iepuri și căprioare în pădurile regelui (dar nu și elani și mistreți). Între
timp, ser Perkin recruta zeci de supraviețuitori din rândul Mantiilor
Aurii dornici să slujească sub flamura lui Trystane. Cu săbiile lor a
cucerit Poarta Dragonului, Poarta Regelui și Poarta Leului, luând astfel
în stăpânire patru dintre cele șapte porți ale orașului și mai mult de
jumătate dintre turnurile înălțate de-a lungul zidurilor.
În primele zile de după fuga reginei, Păstorul a fost, de departe, cel
mai puternic dintre cei trei „regi” ai orașului, dar, de la o noapte la alta,
numărul adepților săi continua să scadă. „Oamenii de rând din
Debarcaderul Regelui au părut să se trezească dintr-un vis urât”, a scris
septonul Eustace, „și, aidoma păcătoșilor care umblă înfrigurați și sobri
după o noapte de desfrânată orgie în care și-au băut mințile, i-au întors
spatele rușinați, ascunzându-și unii de alții fețele și sperând că totul va
fi dat uitării.” Deși dragonii muriseră și regina fugise, Tronul de Fier
continua să reprezinte o asemenea forță, încât norodul continua să se
uite spre Fortăreața Roșie când era chinuit de foame sau de frică. Așa că,
pe măsură ce pe Dealul lui Rhaenys puterea Păstorului se împuțina,
puterea lui Trystane Foc-Pur (cum începuse să-și spună) creștea pe
Dealul lui Aegon.
Și în Tumbleton se întâmplau multe, și într-acolo ne vom întoarce
acum privirea. Când vestea despre tulburările din Debarcaderul Regelui
s-a răspândit în rândurile oștii prințului Daeron, o mulțime de lorzi mai
tineri au vrut să pornească imediat într-acolo. Cei mai nerăbdători erau
ser Jon Roxton, ser Roger Come și lordul UnwinPeake…, dar ser
HobertHightower îndemna la prudență, iar cei Doi Trădători nu voiau
să ia parte la niciun atac înainte de a li se îndeplini cererile. Să ne
aducem aminte că Ulf cel Alb dorea să primească imensul castel al Casei
Highgarden, împreună cu toate pământurile și bogățiile lui, iar Hugh cel
Tare, zis Ciocanul, voia nici mai mult, nici mai puțin decât să fie
încoronat rege.
Conflictele au dat în clocot când la Tumbleton a sosit, cu destulă
întârziere, vestea morții lui Aemond Targaryen la Harrenhal. Regele
Aegon al II-lea nu mai fusese văzut și nici nu se știa nimic de el încă de
când Debarcaderul Regelui căzuse în mâinile surorii lui vitrege,
Rhaenyra, și mulți se temeau că regina l-a omorât în taină și i-a ascuns
cadavrul, ca să nu fie învinuită de uciderea rudelor de sânge. Fiindcă nici
fratele său, Aemond, nu se mai afla printre cei vii, verzii s-au pomenit și
fără rege, și fără conducători. Următorul succesor la tron era prințul
Daeron. Lordul Peake a susținut că băiatul trebuie să primească imediat
titlul de prinț de Piatra Dragonului; alții, care îl credeau mort pe Aegon
al II-lea, voiau să fie încoronat, devenind rege.
Și cei Doi Trădători simțeau nevoia unui rege… dar Daeron
Targaryen nu era cel pe care și-l doreau.
 — Trebuie să fim conduși de un bărbat puternic, nu de un băiețandru,
a declarat Hugh cel Tare, zis Ciocanul. Tronul ar trebui să fie al meu.
Când Neînfricatul Jon Roxton a vrut să afle ce crede că îi dă dreptul
să se pretindă rege, lordul Ciocan a răspuns cu trufie:
— Ceea ce i-a dat același drept Cuceritorului. Un dragon.
Și, la drept vorbind, pentru că Vhagar murise în sfârșit, cel mai bătrân
și mai mare dragon din întregul Westeros rămăsese Vermithor, cândva
purtătorul Regelui Cel Bătrân, care îi aparținea acum bastardului Hugh
cel Tare. Vermithor era de trei ori mai mare decât Tessarion, femela-
dragon a prințului Daeron. Oricine îi vedea alături își dădea seama că
Vermithor e o fiară mult mai înspăimântătoare.
Deși ambiția lui Hugh Ciocanul erau scandaloasă pentru cineva de o
obârșie atât de umilă ca a lui, nu se putea tăgădui că prin venele
bastardului curge și sângele Targaryenilor, căci se dovedise înverșunat
în luptă și generos cu cei care îl urmau, dând dovadă de acel tip de
larghețe care îi atrage pe oameni lângă un conducător, așa cum atrage
un hoit muștele. Fără îndoială că atrăgea indivizi de cea mai joasă speță:
mercenari, cavaleri-tâlhari și alte scursuri de același soi, oameni cu
sângele întinatși de obârșie incertă, cărora le plăcea să lupte de dragul
luptei și trăiau doar ca să jefuiască și să siluiască. Mulți auziră profeția
despre ciocanul care avea să zdrobească dragonul, din care înțeleseră
că triumful lui Hugh cel Tare e predestinat.
Însă lorzii și cavalerii din Orașul Vechi și din Reach au fost ofensați
de aroganța pretențiilor Trădătorului și nimeni nu s-a simțit mai jignit
decât însuși prințul Daeron Targaryen, care a fost cuprins de o furie atât
de năvalnică, încât a azvârlit vinul dintr-un pocal în fața lui Hugh cel
Tare. Pe când lordul Alb a ridicat nepăsător din umeri, văzând în asta
doar o risipă de vin bun, lordul Hugh Ciocanul a ripostat:
— Băiețașii ar trebui să se poarte cuviincios când vorbesc bărbații.
Mă tem că tatăl tău nu te-a bătut destul de des. Ai grijă să n-ajung să-
ndrept eu lucrurile.
Cei Doi Trădători au părăsit încăperea împreună și au început să facă
planuri pentru încoronarea lui Hugh. A doua zi, Ciocanul a apărut cu o
coroană din fier negru, stârnind mânia prințului Daeronși a lorzilor și
cavalerilor nobili prin naștere.
 Unul dintre aceștia, ser Roger Corne, a avut îndrăzneala să-i dea
coroana jos.
— O coroană nu face dintr-un om rege, a spus. Tu, fierarule, ar trebui
să porți pe cap o potcoavă.
Cuvintele lui au fost o nesăbuință. Nu l-au amuzat nicidecum pe
lordul Hugh. Bastardul fierarului a dat o poruncă și, după ce oamenii lui
l-au trântit la pământ pe ser Roger, el i-a bătut în țeastă nu una,ci trei
potcoave grele. Când prietenii lui Corne au încercat să se amestece,
pumnalele și săbiile au ieșit din teacă și trei oameni au murit, iar
doisprezece au fost răniți.
Era mai mult decât puteau să îndure lorzii loiali prințului Daeron.
Lordul UnwinPeakeși un oarecum șovăitor HobertHightower au chemat
alți unsprezece lorzi și cavaleri proprietari de pământuri la un sfat de
taină în beciul unui han din Tumbleton, ca să decidă ce se putea face
pentru a înfrâna aroganța celor doi bastarzi călăreți de dragoni.
Complotiștii au căzut de acord că e simplu să scape de Ulf cel Alb, beat
mai tot timpul și niciodată prea priceput la mânuirea armelor. Mai
periculos era Ciocanul, care era zi și noapte înconjurat de lingăi, târfe de
bivuac și mercenari dornici să-i câștige favorurile. Nu le-ar fi fost de cine
știe ce folos să-l ucidă doar pe Ulfși să-l lase pe Hugh Ciocanul în viață, a
subliniat lordul Peake; Hugh cel Tare trebuia să moară primul. Lorzii s-
au contrazis îndelung și zgomotos în pivnița hanului „Ciulinii
Sângeroși”, continuând să caute cea mai bună cale de înfăptuire a
planului lor.
— Orice om poate fi ucis, a spus ser HobertHightower, dar ce facem
cu dragonii?
După părerea lui ser TylerNorcross, pentru că în Debarcaderul
Regelui domnea debandada, Tessarion le-ar fi fost de ajuns ca să
recucerească Tronul de Fier. Lordul Peake a susținut că victoria ar fi fost
mult mai sigură dacă ar fi intrau în luptă și Vermithorși Silverwing.
Marq Ambrose a propus să cucerească mai întâi orașul și să scape pe
urmă de cel Alb și de Ciocan, dar Richard Rodden a susținut sus și tare
că un asemenea plan e lipsit de onoare.
— Nu le putem cere să verse sânge alături de noi și apoi să-i ucidem.
Neînfricatul Jon Roxton a pus capăt disputei:
 — Îi omoram pe bastarzi acum, a spus. Pe urmă, cel mai curajos
dintre noi le va lua dragonii și va zbura cu ei în luptă.
Toți cei din pivniță au fost siguri că Roxton se gândește la el însuși.
Deși prințul Daeron nu luase parte la consiliu, Ciulinii (numele sub
care aveau să fie cunoscuți conspiratorii) detestau ideea de a trece la
fapte fără aprobarea și binecuvântarea lui. Owen Fossoway, lord de
Castelul Cidrului, a fost trimis, la adăpostul întunericului, să-l trezească
pe prințși să-l aducă în pivniță, unde îi puteau dezvălui planul lor.
Cândva blândul prinț n-a șovăit nicidecum când lordul UnwinPeake i-a
pus în față ordinele de execuție pentru Hugh cel Tare, zis Ciocanul, și
pentru Ulf cel Alb, ci și-a pus pecetea pe ele cu înverșunare.
Oamenii complotează și urzesc planuri, dar ar face bine să se și roage,
pentru că nimic din tot ce-au pus vreodată la cale nu a putut ține piept
toanelor zeilor din Ceruri. Două zile mai târziu, chiar la data când
plănuiseră Ciulinii să atace, Tumbleton s-a trezit în toiul nopții într-un
vacarm de urlete. Taberele din afara zidurilor orașului ardeau. Șiruri
nesfârșite de cavaleri în armuri se revărsau dinspre nord și vest,
măcelărind furioși tot ce le stătea în cale, din nori ploua cu săgeți, iar un
dragon zbura printre ele, năpustindu-sespre pământ, fioros și
înverșunat.
Așa a început a Doua Bătălie de la Tumbleton.
Dragonul era Seasmoke, iar călărețul, ser Addam Velaryon, hotărât
să demonstreze că nu toți bastarzii sunt gata să-și schimbe mantia. Și ce
altă dovadă ar fi fost mai bună decât recucerirea Tumbletonului de la
cei Doi Trădători, a căror ticăloșie pătase și reputația lui? Menestrelii
povestesc că ser Addam zburase de la Debarcaderul Regelui și până la
OchiulZeilor, unde coborâse pe sacra Insulă a Chipurilor și ceruse sfatul
Oamenilor Verzi. Dar un cărturar trebuie să se mulțumească doar cu
fapte cunoscute, iar tot ce știm în zilele noastre este că ser Addam a
zburat repede și până foarte departe, oprindu-se la toate castelele, fie
ele mari sau mici, ai căror lorzi încă îi mai erau loiali reginei. Așa a reușit
să adune o nouă oaste.
Multe bătălii și multe încăierări se petrecuseră pe meleagurile
scăldate de apele Tridentului și nu exista fortăreață sau cătun care să
nu-și fi dat obolul în sânge… însă Addam Velaryon era neobosit și
hotărât și bun de gură, iar lorzii riverani știau foarte multe despre
nenorocirile abătute asupra Tumbletonului. Când ser Addam a fost gata
să atace orașul, l-au urmat aproape patru mii de oameni.
Benjicot Blackwood, lordul de treisprezece ani de la Raventree,
venise la luptă, ca și văduva SabithaFrey, stăpâna de la Gemenii,
împreună cu tatăl și frații ei din Casa Vypren. Deși suferiseră cu toții
pierderi grele în bătăliile din toamnă, lorzii Stanton Piper,
JosethSmallwood, DerrickDarryși LyonelDeddings găsiseră recruți noi
printre bărbații cu bărbi cărunte și băietanii cu încă prea puțin păr în
barbă. Hugo Vance, tânărul lord de la Popasul Călătorului, venise cu trei
sute de oameni de-ai săi, plus mercenarii din Myr ai lui Trombo cel
Negru.
Ca fapt mai demn de luat în seamă decât orice altceva, Casa Tully
intrase în război. Când coborâse la Riverrun, Seasmoke îl convinsese pe
șovăielnicul războinic care fusese ser ElmoTully să-și cheme stegarii la
luptă pentru regină, sfidând dorința bunicului său țintuit la pat, lordul
Grover.
— Un dragon în curtea cuiva face minuni când trebuie să-i înlăture
îndoielile, se povestește că ar fi spus ser Elmo.
Imensa armie care își făcuse tabăra lângă zidurile Tumbletonului era
mai numeroasă decât a atacatorilor, însă oștenii stătuseră prea mult în
același loc. Disciplina slăbise (în tabără, beția devenise o molimă
nelipsită, spune Marele Maester Munkun, dar și adevăratele boli se
împământeniseră), moartea lordului OrmundHightower îi lăsase fără
comandant, iar lorzii dornici să-i ia locul nu se înțelegeau unii cu alții.
Propriile conflicte și rivalități le acaparaseră atenția într-o asemenea
măsură, încât uitaseră aproape cu desăvârșire de existența adevăraților
dușmani. Atacul nocturn al lui ser Addam i-a luat întru totul prin
surprindere. Încă dinainte ca oștenii prințului Daeron să-și dea seama
că începuse o bătălie, vrăjmașii ajunseseră deja printre ei, îi spintecau
când ieșeau din corturi împleticindu-se,când își înșeuau cai, când se
chinuiau să-și îmbrace armurile și să-și încingă săbiile.
Însă dragonul a făcut cel mai mare prăpăd. Seasmoke s-a năpustit iar
și iar din văzduh, împroșcând cu foc la fiecare răsuflare. În scurt timp,
flăcările mistuiau o sută de corturi, chiar și splendidele pavilioane de
mătase în care se adăposteau ser HobertHightower, lordului
UnwinPeakeși însuși prințul Daeron. Nici orașul n-a fost cruțat.
Prăvăliile și casele și septurile care scăpaseră întregi din prima bătălie
au fost acum cuprinse de focul dragonului.
Când a început atacul, Daeron Targaryen dormea în cortul lui. Ulf cel
Alb se afla în oraș, pradă somnului după o noapte de beție în hanul
Viezurele Muieratic, pe care îl luase în stăpânire. Și Hugh cel Tare, zis
Ciocanul, era tot între zidurile Tumbletonului, în pat cu văduva unui
cavaler ucis în prima bătălie. Cei trei dragoni se aflau în afara orașului,
pe câmpia de dincolo de tabără.
În ciuda numeroaselor încercări, Ulf cel Alb n-a putut fi trezit din
somnul lui greu, de bețiv. De-a dreptul înjositor, s-a rostogolit sub o
masă, unde a sforăit pe toată durata bătăliei. Hugh Ciocanul a răspuns
cu mai multă iuțeală. Doar pe jumătate îmbrăcat, a coborât în goană
scările până în curte, zbierând să i se aducă buzduganul, armura și un
cal cu care să ajungă la Vermithor. Oamenii lui s-au repezit să-i
îndeplinească poruncile, însă chiar în clipa aceea Seasmoke a dat foc
grajdurilor. Iar lordul Jon Roxton luase în stăpânire dormitorul și
nevasta lordului Footlyși era deja în curte.
Când l-a zărit pe Hugh cel Tare, Roxton s-a gândit că i se oferea un
prilej favorabil și a spus:
— Condoleanțele mele, lord Ciocan!
Hugh s-a întors spre el și l-a fulgerat cu privirea.
— Pentru ce? a întrebat.
— Pentru că ai murit în bătălie, i-a răspuns Jon, scoțând-o pe
Făcătoarea dc Orfani din teacă și împlântând-o adânc în burta
bastardului, pe care l-a despicat apoi de la vintre până la beregată.
Vreo zece dintre oamenii lui Hugh cel Tare au venit în fugă, la țanc ca
să-l vadă murind. Și nici măcar o sabie din oțel valyrian, ca Făcătoarea
de Orfani, nu îți e de cine știe ce folos când lupți de unul singur contra
zece. Neînfricatul Jon Roxton a izbutit să omoare trei înainte de a fi ucis
la rândul lui. Se povestește că a murit când i-a alunecat un picior pe
mațele luiHugh Ciocanul, risipite pe jos, dar poate că amănuntul ăsta e
de o ironie atât de desăvârșită încât nu poate fi adevărat.
Despre moartea prințul Daeron Targaryen există trei istorisiri
diferite. Cea mai cunoscută pretinde că prințul a ieșit din cort
împleticindu-se, cu cămașa de noapte în flăcări, numai pentru a fi
doborât de mercenarul myrisheanTrombo cel Negru, care i-a zdrobit
capul cu o singură lovitură a buzduganului său cu lanț. E versiunea
preferată de Trombo cel Negru, care a povestit-o oricui, oricând și
oriunde. A doua variantă e aproape identică și spune că prințul a fost
omorât cu o sabie, nu cu un buzdugan cu lanț, și că ucigașul său n-a fost
Trombo cel Negru, ci un oștean căruia nu i se știe numele și care, cel mai
probabil, nici nu și-a dat seama cui îi luase viața. În a treia variantă,
curajosul tânăr cunoscut sub numele de Daeron cel Cutezător nici măcar
n-ar fi apucat să iasă din cortul în flăcări care s-a prăbușit peste el,
aducându-i moartea. Aceasta e versiunea preferată atât de Munkun, în
Istorisirea adevărată, cât și de noi16.
Din văzduh, Addam Velaryon a văzut lupta de sub el preschimbându-
se într-o fugă în dezordine. Doi dintre cei trei călăreți de dragoni din
oastea dușmană erau deja morți, dar el nu avea de unde să știe. Însă cu
siguranță a văzut dragonii vrăjmașilor. Nu erau legați cu lanțuri, puteau
să-și ia zborul oricând o doreau; Silverwingși Vermithor se roteau pe
deasupra câte unei câmpii din partea de miazăzi a Tumbletonului, pe
când Tessarion dormea și era hrănită la vest de oraș, în tabăra prințului
Daeron, la mai puțin de o sută de metri distanță de cortul lui.
Dragonii sunt creaturi din foc și sânge, iar larma asurzitoare a bătăliei
i-a trezit pe toți trei. Se povestește că un arbaletrier a tras o săgeată în
Silverwing, iar patruzeci de cavaleri călare l-au înconjurat pe Vermithor,
atacându-l cu săbiile, sulițele și topoarele, sperând să-l ucidă cât era pe
pământ, pe jumătate adormit. Au plătit cu viețile lor pentru nesăbuința
lor. Într-o altă parte a câmpului, Tessarion s-a avântat în văzduh
zbierând și scuipând flăcări, iar Addam Velaryon l-a îndreptat pe
Seasmoke către ea.
Solzii dragonilor sunt, nu în totalitate, dar în foarte mare măsură

16Indiferentcum și-a găsit sfârșitul, nimeni nu se îndoiește că Daeron Targaryen, cel

mai mic dintre fiii regelui Viserys Întâiul și ai reginei Alicent, a murit în A Doua Bătălie
de la Tumbleton. Pretinșii prinți care, folosindu-se de numele lui, și-au făcut apariția
în timpul domniei lui Aegon al II-lea au fost demascați fără greș ca impostori (n.a.).
rezistenți la foc; protejează carnea și musculatura de sub ei, mai
vulnerabile.
Când animalul înaintează în vârstă, solzii i se îngroașă și se întăresc,
protcjându-l mai bine. În același timp, flăcările sale devin mai puternice
și mai sălbatice (pe când focul unui dragon ieșit din găoace abia dacă
poate aprinde niște paie, flăcările scuipate de Balerion sau Vhagar, când
atinseseră culmea puterii lor, topeau oțelul și piatra). De aceea, când se
luptă între ei, dragonii folosesc adesea, pe lângă flăcări, și alte arme:
gheare negre ca fierul, lungi ca săbiile și ascuțite ca bricele; fălci atât de
puternice încât pot sfărâma chiar și platoșe de oțel; cozi ca niște bice
groase, ale căror lovituri zdrobesc căruțele, rup spinările cailor mari de
luptă și pot azvârli oameni la cincisprezece metri în aer.
Lupta dintre Tessarionși Seasmoke a fost cu totul altfel.
Cronicile numesc războiului dintre regele Aegon al II-lea și sora lui,
Rhaenyra, Dansul Dragonilor, însă numai la Tumbleton au dansat cu
adevărat dragonii. Tessarionși Seasmoke erau dragoni tineri, mai
sprinteni în văzduh decât frații lor mai vârstnici. De nenumărate ori s-
au repezit unul la altul numai ca să-și schimbe direcția de zbor în ultima
clipă. Avântându-se spre cer ca vulturii și plonjând ca șoimii, s-au rotit
unul în jurul celuilalt pocnind din fălci, urlând, scuipând foc, dar fără să
se apropie prea mult unul de altul. La un moment dat, Regina Albastră a
dispărut într-un pâlc de nori, doar ca să reapară o clipă mai târziu,
năpustindu-se asupra lui Seasmoke din spate și apzinzându-i coada cu
o răbufnire de flăcări de culoarea cobaltului. Între timp, Seasmoke s-a
rostogolit, s-a înclinat pe o parte sau pe alta și a șerpuit prin văzduh.
Acum era sub adversara lui, acum se răsucea brusc în aer și se năpustea
asupra ei din spate. Cei doi dragoni s-au înălțat tot mai sus și mai sus,
urmăriți de pe acoperișurile Tumbletonului de sute de perechi de ochi.
Unul dintre privitori a spus, mai târziu, că zborul lui Tessarionși
Seasmoke părea mai degrabă dans de împerechere decât luptă. Și poate
chiar asta a fost.
Dansul a luat sfârșit când Vermithor s-a înălțat în văzduh urlând. În
vârstă de aproape o sută de ani și mare cât ceilalți doi la un loc, dragonul
de aramă cu imense aripi cafenii era în culmea furiei când și-a luat
zborul, cu sângele prelingându-i-se fumegând din zeci de răni. Neavând
călăreț, nu știa cine îi e prieten și cine dușman, așa că și-a revărsat mânia
asupra tuturor, scuipând flăcări în dreapta și în stânga, și a atacat cu
sălbăticie pe oricine îndrăznea să arunce vreo suliță către el. Un cavaler
călare a încercat să fugă din calea lui, dar Vermithorl-a prins între fălci
din galopulcalului. Lorzii Piper și Deddings, aflați pe o colină, au luat foc
împreună cu scutierii, servitorii și aliații lor, atunci când s-a întâmplat
să-i zărească Furia de Aramă.
O dipă mai târziu, Seasmoke s-a năpustit asupra lui.
Dintre cei patru dragoni ajunși pe câmpul de bătaie în acea zi, numai
Seasmoke avea călăreț. Ser Addam Velaryon venise să-și dovedească
loialitatea, omorându-i pe cei Doi Trădători și pe dragonii lor, și iată că
unul se afla chiar sub elși-i ataca pe oamenii care îl însoțiseră în luptă.
Pesemne că s-a simțit obligat să-i apere, deși cu siguranță știa, în sinea
lui, că Seasmoke nu-i poate face față dragonului mai vârstnic.
Ce a urmat nu a fost un dans, ci o luptă pe viață și pe moarte.
Vermithor se înălțase doar vreo șase metri deasupra bătăliei, când
Seasmoke s-a năpustit de sus asupra lui, l-a izbit cu putere și l-a trimis
zbierând în noroi. Toți bărbații, vârstnici sau tineri, au fugit
înspăimântați, sau au fost striviți sub trupurile celor doi dragoni care se
rostogoleau și se sfârtecau între ei. Cozile plesneau, aripile băteau aerul,
dar fiarele se încleștaseră atât de tare, încât niciuna nu izbutea să se
desprindă. Benjicot Blackwood urmărea lupta de la o depărtare de
cincizeci de metri, stând în șaua calului său. După mulți ani, i-a povestit
Marelui Maester Munkun că Seasmoke nu putea ține piept unui
potrivnic de statura și greutatea lui Vermithorși că ar fi fost fără îndoială
făcut bucăți… dacă Tessarion nu s-ar fi năpustit chiar atunci din înaltul
cerului ca să intre în luptă.
Cine poate ști ce e în inima unui dragon? Oare o simplă sete de sânge
a îmboldit-o pe Regina Albastră să atace? Sau femela-dragon a venit în
ajutorul unuia dintre luptători? Și dacă da, în al cui? Unii vor pretinde că
legătura dintre dragon și călărețul lui e atât de profundă, încât animalul
ajunge să împărtășească sentimentele de dragoste și de ură ale
stăpânului. Dar cine era acolo aliatul și cine era dușmanul? Oare un
dragon fără călăreț deosebește un prieten de un vrăjmaș?
Nu vom primi niciodată răspunsuri la aceste întrebări. Cronicile nu
ne istorisesc decât că, în A Doua Bătălie de la Tumbleton, trei dragoni au
luptat în noroi, sânge și fum. Seasmoke a murit primul, când
Vermithorși-a încleștat colții în jurul grumazului lui și i-a smuls capul.
Pe urmă, dragonul de culoarea bronzului a încercat să-și ia zborul cu
trofeul său încă în fălci, dar aripile lui zdrențuite nu i-au putut sălta
greutatea. O clipă mai târziu, s-a prăbușit la pământ și a murit.
Tessarion, ReginaAlbastră, a mai trăit până la apusul soarelui. De trei
ori a încercat ea să se înalțe în văzduh și de trei ori a dat greș. În faptul
serii, a părut chinuită de durere, așa că lordul Blackwood și-a chemat cel
mai iscusit arcaș, pe numele lui Billy Burley, care a lăsat între el și
Regina Albastră, întinsă neputincioasă pe pământ, o distanță de o sută
de metri (mai mare decât cea până la care ajung flăcările unui dragon),
și-a încordat arcul lung și a tras trei săgeți drept în ochiul ei.
La apusul soarelui, bătălia se încheiase. Deși lorzii riverani au pierdut
mai puțin de o sută de oameni și au ucis peste o mie de oșteni din Orașul
Vechi și din Reach, a Doua Bătălie de la Tumbleton nu poate fi
considerată o victorie a atacatorilor, pentru că nu au izbutit să
cucerească orașul. Zidurile erau încă întregi și, odată ce oamenii regelui
s-au retras înăuntrul lor și au zăvorât porțile, oastea reginei nu a avut
cum să le spargă, căci nu-și adusese arme de asalt și nu mai avea niciun
dragon. Dar își măcelăriseră dușmanii năuciți, le dăduseră foc corturilor
și le arseseră sau le capturaseră aproape toate căruțele, nutrețul și
proviziile, puseseră mâna pe trei sferturi din caii lor de luptă, le
omorâseră prințul și doi dintre dragonii regelui.
Când a răsărit luna, lorzii riverani au lăsat câmpul de bătaie la bunul
plac al ciorilor și au dispărut printre dealuri. Unul dintre ei, băiatul Ben
Blackwood, ducea cu sine trupul zdrobit al lui ser Addam Velaryon, găsit
mort alături de dragonul său. Oasele aveau să i se odihnească la
Raventree vreme de opt ani, dar în 138 D.C., fratele său, Alyn, avea să le
aducă pe Driftmark și să le îngroape în Hull, orașul lui natal. Pe
mormântul lui e gravat un singur cuvânt: LOIAL. Literele cu înflorituri
sunt susținute de un cal de mare și de un șoarece, ambii ciopliți în piatră.
În dimineața de după luptă, cuceritorii Tumbletonului s-au urcat pe
ziduri și au văzut că dușmanii dispăruseră. Morții erau împrăștiați peste
tot în jurul orașului și printre ei zăceau și leșurile a trei dragoni. Numai
unul rămăsese în viață: Silverwing, purtătoarea Bunei Regine Alysanne
din vremurile vechi, își luase zborul când începuse măcelul și se rotise
ore în șir pe deasupra câmpului de luptă, plutind pe curenții de aer
încins de focurile de dedesubt. Numai după lăsarea întunericului a
coborât lângă verii ei uciși. Peste ani, menestrelii aveau să povestească,
în cântecele lor, cum a încercat de trei ori să-i ridice aripa lui Vermithor
cu botul, parcă vrând să-l ajute să zboare iarăși, dar probabil că ăsta nu
e decât un basm.
Răsăritul soarelui a găsit-o pe Silverwing zburând agitată peste câmp
și hrănindu-se cu resturi arse de cai, oameni și vite.
Opt dintre cei treisprezece Ciulini muriseră, printre ei fiind și lordul
Owen Fossoway, Marq Ambrose și Neînfricatul Jon Roxton. Richard
Rodden fusese nimerit în gât de o săgeată și avea să moară a doua zi.
Patru dintre conspiratori rămăseseră în viață, ser HobertHightowerși
lordul UnwinPeake fiind doi dintre ei. Și, cu toate că Hugh cel Tare, zis
Ciocanul, plecase și el dintre cei vii, luându-și cu sine visele de domnie,
al doilea Trădător trăia. Ulf cel Alb se trezise din beție și aflase că e
ultimul călăreț de dragoni, stăpân al ultimului dragon.
— Ciocanul e mort, ca și băiatul vostru, se presupune că i-a spus el
lordului Peake. Nu v-am mai rămas decât eu.
Când lordul l-a întrebat ce are de gând, cel Alb a răspuns:
— Pornim în marș, așa cum ați vrut. Voi luați orașul, eu iau afurisitul
ăla de tron. Ce zici?
În dimineața următoare, l-a vizitat ser HobertHightower, ca să
plănuiască în amănunt atacul asupra Debarcaderului Regelui. A adus cu
el, în dar, două butoiașe, unul cu vin roșu de Dorne, iar celălalt cu vin
auriu de Arbor. Deși Ulf cel Alb nu gustase niciodată vreun soi de vin
care să nu-i placă, se știa că are o slăbiciune mai ales pentru licorile mai
vechi și mai dulci. Nu încape îndoială că ser Hobert spera că o să soarbă
din vinul acru și roșu, în timp ce lordul Ulf o să-l dea de dușcă pe cel alb.
Însă ceva din purtarea lui Hightower – transpira, se bâlbâia și era cam
prea prietenos, a povestit mai târziu scutierul care le turnase vinul – a
trezit bănuielile lui Ulf cel Alb. Prudent, a poruncit să se pună vinul roșu
de Dorne deoparte, pentru mai târziu, și a insistat ca ser Hobert să bea
împreună cu el auriul de Arbor.
 Cronicile nu ne spun prea multe despre ser HobertHightower, însă
nimeni nu are îndoieli în privința felului în care și-a găsit moartea. Ca să
nu-i trădeze pe prietenii săi, Ciulinii, l-a lăsat pe scutier să-i umple
pocalul, l-a golit până la fund și a mai cerut unul. Odată ce l-a văzut pe
Hightower bând, Ulf cel Bețiv s-a ridicat la înălțimea poreclei sale și a
dat peste cap trei pocale înainte de a începe să caște. Otrava din vin era
blândă. Când lordul Ulf a adormit pentru a nu se mai trezi niciodată, ser
Hobert a sărit în picioare și a încercat să vomite, dar era prea târziu.
Inima i s-a oprit pesteo oră. „Nimeni nu s-a temut vreodată de sabia lui
ser Hobert“, ne spune Ciupercă, „dar pocalul ăla de vin era mai ucigător
decât oțelul valyrian.” Pe urmă, lordul UnwinPeake a oferit o mie de
dragoni de aur oricărui cavaler de obârșie nobilă care o va putea stăpâni
pe Silverwing. Au venit trei bărbați. După ce primului i-a fost smuls un
braț, iar al doilea a ars de viu, al treilea s-a răzgândit. În momentul acela
oastea lui Peake, o rămășiță a marii armii venite tocmai din Orașul Vechi
sub comanda prințului Daeronși a lordului OrmundHightower, se
împrăștia văzând cu ochii, pentru că oamenii dezertau cu zecile și
fugeau din Tumbleton, luând cu ei atâtea prăzi cât puteau căra.
Recunoscându-și înfrângerea, lordul Unwinși-a chemat lorzii și
sergenții și a ordonat retragerea.
Învinuitul de trădare Addam Velaryon, numit la naștere Addam din
Hull, salvase Debarcaderul Regelui de dușmanii reginei… cu prețul vieții
sale. Însă curajul lui i-a rămas necunoscut Rhaenyrei. Fuga ei din
Debarcaderul Regelui a fost plină de piedici. La Rosby, a găsit porțile
castelului zăvorâte, din porunca tinerei femei căreia îi respinsese
pretenția la moștenire în favoarea unui frate mai mic. Castelanul
tânărului lord Stokeworth i-a oferit găzduire doar pentru o noapte.
— Vor veni după tine, a prevenit-o pe regină, iar eu n-am destulă
putere ca să le țin piept.
Jumătate dintre Mantiile Aurii plecate împreună cu ea din
Debarcaderul Regelui au dezertat pe drum, iar într-o noapte tabăra i-a
fost atacată de o ceată de oameni fără căpătâi. Cavalerii ei au alungat
atacatorii, dar ser Balon Byrch a fost doborât de o săgeată, iar o lovitură
în cap a crăpat coiful lui ser Lyonel Bentley, un tânăr cavaler din Garda
Reginei. Rănitul a murit în ziua următoare, aiurând. Regina și-a
continuat drumul spre Duskendale.
Casa Darklyn se numărase printre cei mai loiali susținători ai
Rhaenyrei, dar își plătise scump loialitatea. Lordul Gunthor își pierduse
viața în serviciul reginei, ca și unchiul său Steffon. Iar portul Duskendale
fusese prădat de ser Criston Cole. Nu e de mirare că văduva lordului
Gunthor n-a fost încântată când a apărut Înălțimea Sa la porțile ei. Așa
că numai insistențele lui ser HarroldDarke au convins-o pe Lady
Meredyth s-o primească pe regină în oraș (Casa Darke se înrudea de
departe cu Casa Darklyn, iar ser Harrold fusese pe vremuri scutierul
răposatului ser Steffon), dar numai cu condiția să nu stea prea mult.
Odată ce s-a văzut în siguranță între zidurile Fortului Mohorât, care
domina portul, Rhaenyra i-a poruncit maesterului Casei Darklyn să-i
trimită Marelui Maester Gerardys, la Piatra Dragonului, un mesaj prin
care să-i ceară o corabie care să vină imediat s-o ia acasă. Trei corbi și-
au luat zborul, spun cronicile orașului… dar zilele s-au scurs fără să
apară vreo corabie. N-a sosit niciun răspuns de la Piatra Dragonului, din
partea lui Gerardys, ceea ce a înfuriat-o pe regină. A început din nou să
pună la îndoială loialitatea Marelui Maester.
Rhaenyra a avut mai mult noroc în alte părți. Din Winterfell, Cregan
Stark i-a scris ca să-i dea de veste că va aduce o oaste în sud cât mai
curând cu putință, dar o prevenea că va fi nevoie de ceva timp ca să-și
adune oamenii, „căci ținutul meu e întins și, cu iarna care ne bate la ușă,
trebuie să ne culegem ultima recoltă, dacă nu vrem să murim de foame
când va veni zăpada, pentru a rămâne vreme îndelungată”. Nordicul i-a
promis reginei zece mii de oameni, „mai tineri și mai aprigi decât Lupii
Iernii”. Și Fecioara din Vale i-a făgăduit ajutor, când i-a răspuns din
castelul ei de iarnă, Porțile Lunii… dar trecătorile din munți fiind
astupate de zăpadă, cavalerii ei nu puteau ajunge decât pe mare. Dacă
soseau la Gulltown corăbiile Casei Velaryon, scria lady Jeyne, ea putea
trimite imediat o corabie la Duskendale. Dacă nu, trebuia să ceară
corăbii din Braavosși din Pentos, iar pentru asta avea nevoie de bani.
Regina Rhaenyra nu avea nici aur, nici corăbii. Își pierduse flota când
îl azvârlise în temniță pe lordul Corlysși fugise din Debarcaderul Regelui
speriată de moarte, fără să se gândească să-și ia cu sine nici măcar un
singur bănuț. Deznădăjduită și înfricoșată, Înălțimea Sa se plimba pe
zidurile cetății Duskendale plângând, încărunțea și se trăgea la față din
ce în ce mai mult, de la o zi la alta. Nu putea să doarmă și își pierduse
pofta de mâncare. Nu suporta nici să se despartă de prințul Aegon,
singurul ei fiu rămas în viață; băiatul se afla alături de ea zi și noapte,
„ca o mică umbră palidă”.
Când lady Meredith i-a dat clar de înțeles că stătuse mai mult decât
era bine-venită, Rhaenyra s-a văzut silită să-și vândă coroana ca să
poată face rost de bani pentru traversarea mării la bordul unei corăbii
negustorești din Braavos, Violande. Ser HarroldDarke a îndemnat-o să
se refugieze în Vale, la lady Arryn, iar ser MedrickManderly a încercat
să o convingă să-i însoțească pe el și pe fratele lui, ser Torrhen, la Portul
Alb,dar Înălțimea Sa i-a refuzat pe amândoi. Era hotărâtă să se întoarcă
la Piatra Dragonului. Acolo avea să găsească ouă de dragoni, le-a spus
celor doi susținători ai ei; trebuia să facă neapărat rost de un alt dragon,
altminteri totul era pierdut.
Vânturi puternice au împins corabia Violande spre țărmurile
Driftmarkului, mai aproape decât și-ar fi dorit regina. Și de trei ori au
trecut prin apropierea unor corăbii de război ale Șarpelui Mărilor, însă
Rhaenyra a avut grijă să nu fie văzută. În cele din urmă, corabia din
Braavos a intrat, pe înserate, în portul de la poalele Muntelui
Dragonului. Regina trimisese din Duskendale un corb care să-i
vestească sosirea și a găsit o escortă așteptând-o când a coborât pe doc
împreună cu fiul ei, Aegon, cu doamnele de onoare și cu trei cavaleri din
Garda Reginei. (Mantiile Aurii cu care plecase din Debarcaderul Regelui
rămăseseră în Duskendale, iar frații Manderly pe Violande, care urma
să-i ducă în Portul Alb.)
Ploua când au ajuns pe țărm și portul era aproape pustiu. Chiar și în
lupanarele de pe chei domnea întunericul și păreau părăsite, dar regina
nu le-a dat atenție. Cu trupul și sufletul bolnave, distrusă de trădări,
Rhaenyra Targaryen nu dorea decât să se întoarcă in castelul său, unde
își închipuia că atât ea, cât și fiul ei vor fi în siguranță. Nu-și imagina că
o așteaptă ultima și cea mai cumplită dintre trădări.
Escorta Rhaenyrei, alcătuită din patruzeci de oșteni, era comandată
de ser Alfred Broome, unul dintre oamenii lăsați de ea la Piatra
Dragonului când plecase să atace Debarcaderul Regelui. Broome, cel
mai vârstnic dintre cavalerii de pe insulă, făcea parte din garnizoană
încă din timpul domniei Regelui Cel Bătrân. Prin urmare, se așteptase să
fie numit castelan atunci când Rhaenyra plecase să revendice Tronul de
Fier… însă era posac și plin de acreală, ceea ce nu inspira nici simpatie,
nici încredere, ne povestește Ciupercă, așa că regina îl neglijase în
favoarea mai prietenosului ser Robert Quince. Atunci când Rhaenyra a
întrebat de ce n-a venit chiar ser Robert să o întâmpine, ser Alfred a
răspuns că-l va vedea pe „prietenul nostru cel gras” la castel.
Și l-a văzut… cu toate că leșul carbonizat al lui Quince era de
nerecunoscut când au dat de el. Dar fusese colosal de gras, așa că,
mulțumită staturii sale, era de neconfundat. L-au găsit atârnat de
crenelurile porții cetății, alături de leșul intendentului insulei, de al
căpitanului gărzii și al maestrului de arme… și de capul și partea de sus
a trunchiului MareluiMaester Gerardys. Tot ce se aflase sub coaste
dispăruse și mațele MareluiMaester atârnau sub pântecul sfâșiat ca
niște șerpi negri, carbonizați.
La vederea cadavrelor, reginei i-a pierit tot sângele din obraji, însă
tânărul prinț Aegon a fost primul care a înțeles ce însemnau.
— Fugi, mamă! a strigat, dar prea târziu.
Oamenii lui ser Alfred s-au năpustit asupra apărătorilor reginei. O
lovitură de secure a despicat capul lui ser HarroldDarke înainte de a
apuca să-și scoată sabia din teacă, iar ser Adrian Redford a fost
înjunghiat din spate, cu o suliță. Doar ser LorethLansdale a fost
îndeajuns de iute să lupte pentru a o apăra pe regină și i-a omorât pe
primii doi atacatori înainte de a fi ucis la rândul său. Astfel a pierit
ultimul om din Garda Reginei. Când prințul Aegon a înșfăcat sabia lui ser
Harrold, ser Alfred i-a azvârlit-o din mână cu o lovitură disprețuitoare.
Sub amenințarea sulițelor, băiatul, regina și doamnele ei de
companie au intrat pe porțile Pietrei Dragonului și au pătruns în curtea
castelului.
Acolo (după cum o spune Ciupercă, memorabil și după mulți ani) s-au
pomenit față în față cu „un bărbat mort și un dragon muribund”.
Solzii lui Sunfyre încă mai luceau ca poleiți cu aur în razele soarelui,
dar, așa cum zăcea întins pe pavajul din piatră valyriană neagră și topită
al curții, era limpede că e distrus, el, cel mai frumos dragon care se
avântase vreodată spre cerul Westerosului. Aripa aproape smulsă de
Meleys stătea acum răsucită în afară, într-o poziție ciudată, iar rănile
proaspete de pe spate încă fumegau și sângerau la orice mișcare. Stătea
încovrigat când regina și însoțitorii ei au dat cu ochii de el pentru prima
oară. Când s-a foit și și-a săltat capul, i s-au văzut și rănile imense de pe
grumaz, de unde un alt dragon îi smulsese bucăți de came. Pe burtă avea
locuri unde solzii îi fuseseră înlocuiți de cruste, iar acolo unde ar fi
trebuit să i se afle ochiul drept nu mai avea decât o gaură acoperită cu
sânge negru, închegat.
Oricine s-ar fî întrebat, așa cum a făcut cu siguranță și Rhaenyra, ce
se întâmplase.
Acum știm mult mai multe decât știa atunci regina. Pentru asta îi
suntem recunoscători Marelui Maester Munkun, căci Istorisirea
adevărată, scrisă în mare parte pornind de la spusele Marelui Maester
Orwyle, ne dezvăluie cum a ajuns Aegon al II-lea la Piatra Dragonului.
Lordul LarysStrong, zis și Picior-Strâmb, a fost cel care i-a scos din
oraș pe rege și pe copiii săi imediat ce au apărut dragonii reginei
deasupraDebarcaderului Regelui. Dar, ca să nu iasă pe o poartă, unde ar
fi putut fi văzuți și recunoscuți, lordul Larys i-a condus printr-un pasaj
secret al lui Maegor cel Crud, cunoscut numai de el. Și tot lordul Larys a
hotărât că fugarii trebuie să se despartă, căci astfel, chiar dacă unul era
prins, ceilalți aveau în continuare șanse să scape. Lui ser RickardThorne
i s-a ordonat să îl ducă pe Maelor, prințul de numai doi ani, la lordul
Hightower. Prințesa Jaehaera, o fetiță dulce și prostuță de șase ani, a fost
încredințată lui ser Willis Fell, care s-a jurat că o va duce în siguranță la
Capătul Furtunii. Niciunul n-a știut unde merge celălalt, ca să nu poată
trăda dacă ar fi fost prinși.
Și numai Larys a știut că regele, dezbrăcat de hainele lui fine și
înfășurat în mantia pătată de sare a unui pescar, a fost ascuns printre
peștii dintr-o luntre și lăsat în grija unui cavaler bastard cu rude la
Piatra Dragonului. Picior-Strâmb s-a gândit că, odată ce va afla de
dispariția regelui, regina o să trimită cu siguranță oameni în căutarea
lui… iar o barcă nu lasă urme pe valuri și prea puțini s-ar fi gândit
vreodată să-l caute pe Aegon chiar pe insula surorii sale, tocmai în
umbra fortăreței ei. Munkun ne spune că Marele Maester Orwyle a aflat
toate acestea chiar din gura lordului Strong.
Și Aegon ar fi rămas acolo, ascuns, dar inofensiv, amorțindu-și
durerea cu vin și acoperindu-și cicatricele arsurilor cu o mantie groasă,
dacă Sunfyre nu ar fi izbutit să ajungă Piatra Dragonului. Ne putem
întreba ce anume l-a atras spre Muntele Dragonului, așa cum s-au
întrebat mulți alții înaintea noastră. Oare dragonul rănit, cu aripa frântă
pe jumătate vindecată, a fost îndemnat de vreun instinct primar să
revină la locul nașterii sale, la vulcanul fumegător unde ieșise din
găoace? Sau a simțit cumva că regele Aegon e pe insulă, la multe leghe
distanță și dincolo de o întindere de valuri înspumate, și s-a hotărât să
zboare într-acolo pentru a-și regăsi călărețul? Septonul Eustace merge
și mai departe și sugerează că Sunfyre a simțit nevoia disperată a lui
Aegon. Însă cine își poate imagina că știe ce e în inima unui dragon?
În cronici nu găsim nicio însemnare despre ceea ce s-a întâmplat cu
Sunfyre vreme de aproape o jumătate de an, după ce, din pricina
oamenilor lordului Walys Mooton, a fugit de pe câmpul de cenușă și
oase de lângă Popasul Corbilor. (Anumite povești spuse prin castelele
Caselor Crabbși Brune sugerează că dragonul și-ar fi găsit adăpost în
pădurile neguroase de pini și în peșterile de la Capul Ghearei Despicate.)
Deși aripasfâșiată i se vindecase îndeajuns cât să poată zbura, era încă
lipsită de putere și se reprinsese de corp sub un unghi bizar. Așa că
Sunfyre nu se mai putea avânta spre înălțimi și nici nu mai putea
rămâne prea mult în văzduh, ci se străduia din greu să zboare chiar pe
distanțe mici. Bufonul Ciupercă spune, cu răutate, că, pe când cei mai
mulți dragoni străbat văzduhul ca niște vulturi, Sunfyre nu mai era
decât „un imens pui auriu care suflă foc, țopăind în fâlfâit de aripi de pe
un deal pe altul”.
Dar „puiul care suflă foc” a izbutit cumva să traverseze Golful Apei
Negre… căci pe el îl văzuseră năierii de pe Nessariaatacându-lpe Gray
Ghost. Ser Robert Quince dăduse vina pe Cannibal. Dar Tom Limbă
împleticită, un bâlbâit care auzea mai multe decât putea să spună, îi
îmbiase pe volanteni cu bere și remarcase că vorbeau des despre solzii
aurii ai atacatorului. Iar el știa foarte bine că dragonul celălalt, Cannibal,
are solzii negri ca smoala. Asta i-a făcut pe cei doi Tom și pe „verii” lor
(ceea ce era doar o jumătate de adevăr, pentru că numai ser Marston
avea același sânge cu ei, fiind bastardul adus pe lume de sora lui Tom
Barbă Încâlcită după ce un cavaler îi răpise fecioria) să plece cu mica lor
barcă în căutarea ucigașului lui Gray Ghost.
Regele plin de arsuri și dragonul schilodit și-au găsit unul în celălalt
un nou motiv de a trăi. Dintr-un bârlog ascuns pe dezolanta coastă
golașă dinspre est a Muntelui Dragonului, Aegon se aventura afară în
zorii fiecărei zile și se înălța din nou în văzduh, așa cum n-o mai făcuse
după bătălia de la Popasul Corbilor, pe când cei doi Tom și vărul lor,
MarstonWaters, cutreierau cealaltă parte a insulei în căutarea unor
oameni care să-i ajute să ocupe castelul. Chiar și pe Piatra Dragonului,
veche reședință și fortăreață a Rhaenyrei, au găsit mulți care nu o
puteau suferi din motive întemeiate sau nu. Unii încă își mai jeleau frații,
fiii și tații uciși în timpul Culesului Semințelor sau în Bătălia din Defileu,
alții sperau să se îmbogățească din jafuri sau să fie făcuți cavaleri, alții
credeau sincer că fiul are mai multe drepturi decât fiica și erau de partea
lui Aegon.
Regina își luase cei mai buni oameni cu ea, la Debarcaderul Regelui.
Pe insula ei, apărată de corăbiile Șarpelui Mărilor și de zidurile înalte,
din piatră valyriană, Piatra Dragonului părea de necucerit, așa că
Înălțimea Sa lăsase în garnizoană puțini oameni, dintre care cei mai
mulți nu păreau de vreun folos altundeva: oșteni cărunți și băieți cărora
nu le dăduseră încă tuleiele, bărbați greoi în mișcări, ologi, răniți grav
care încănu se refăcuseră, oameni de a căror loialitate se îndoia sau
bănuiți de lașitate. Iar în fruntea lor îl pusese pe ser Robert Quince, un
bărbat destoinic, dar bătrân și gras.
Quince era un susținător statornic al reginei, în privința asta toată
lumea era de acord, însă avea sub ordinele sale și oameni mai puțin
loiali, cu anumite resentimente, sau care îi purtau pică pentru
nedreptăți din trecut, fie ele reale ori închipuite. Printre aceștia se
remarca ser Alfred Broome, care s-a arătat mai mult decât dispus să-și
trădeze regina în schimbul făgăduielii că va fi înnobilat și va primi
pământuri și aur dacă Aegon al II-lea își va recâștiga tronul. Broome
făcea de multă vreme parte din garnizoană, așa că a putut să le spună
oamenilor regelui care sunt punctele tari și cele slabe ale Pietrei
Dragonului, ce gărzi pot fi mituite sau convinse și care trebuie omorâte
sau aruncate în temniță.
Când a sosit timpul, Piatra Dragonului a fost cucerită în mai puțin de
o oră. La ceasul fantomelor, oștenii trecuți de partea lui Broome au
deschis o poartă laterală, prin care s-au strecurat neobservați în castel
ser MarstonWaters, Tom Limbă împleticită și oamenii lor. Un grup a
ocupat arsenalul, iar altul i-a arestat pe oștenii și pe maeștrii de arme
loiali reginei. Ser Marston l-a găsit pe Marele Maester Gerardys chiar în
adăpostul corbilor, așa că nicio pasăre nu și-a putut lua zborul, ca să dea
de veste că fuseseră atacați. Ser Alfred însuși s-a aflat în fruntea celor
care au dat buzna în odăile castelanului, luându-l prin surprindere. Când
ser Robert Quince a dat să se ridice din pat, Broome i-a înfipt o suliță în
burdihanul mare și alb. Cunoscându-i foarte bine pe amândoi, Ciupercă
spune că ser Alfred îl detesta pe ser Robert și îi purta pică. Și îi putem
da crezare, pentru că sulița a fost împlântată cu atâta forță, încât vârful
i-a ieșit prin spinarea lui ser Robert, a trecut prin salteaua din puf și prin
cea de paie de sub ea și s-a înfipt în lemnul podelei.
Planul n-a mers bine într-o singură privință. Când Tom Limbă
împleticită și cuțitarii lui au spart ușa dormitorului tinerei lady Baela,
vrând s-o ia prizonieră, ea a izbutit să iasă pe fereastră, s-a târât pe
acoperișuri și a coborât pe ziduri până în curte. Oamenii regelui păzeau
deja grajdul unde fuseseră ținuți dragonii castelului, dar Baela crescuse
în Piatra Dragonului și îi erau cunoscute căi de intrare și ieșire de care
ei n-aveau habar. Când urmăritorii au reușit să dea de ea, deja desfăcuse
lanțurile lui Moondancerși îi pusese o șa.
Așa s-a făcut că, după ce a trecut în zbor cu Sunfyre peste vârful
fumegător al Muntelui Dragonului și a început apoi să coboare, sperând
să-și facă triumfător intrarea în castelul aflat acum în mâinile oamenilor
săi după uciderea sau capturarea susținătorilor Rhaenyrei, regele
Aegon al II-lea s-a întâlnit în văzduh cu BaelaTargaryen, fiica dăruită
prințului Daemon de lady Laena, la fel de neînfricată ca tatăl ei.
Moondancer era o femelă tânără, de un verde-pal, cu coarnele,
creasta și osatura aripilor sidefii. Doar aripile le avea imense, trupul îi
era de mărimea unui cal de luptă, dar cântărea mai puțin. Însă era foarte
iute în mișcări, iar Sunfyre, deși cu mult mai mare decât ea, continua să
fie stingherit de aripa strâmbă și se alesese cu răni noi din lupta cu Grey
Ghost.
S-au întâlnit în întunericul dinaintea zorilor, umbre pe cer, luminând
noaptea cu focurile lor. Moondancer s-a ferit de flăcările lui Sunfyre, s-a
ferit de fălcile lui, s-a repezit pe sub ghearele cu care voia s-o înșface,
apoi s-a întors și i-a zgâriat de deasupra spinarea, lăsând în urmă o rană
lungă, adâncă și fumegândă, și i-a sfârtecat aripa rănită. Cei care priveau
de jos au spus că Sunfyre s-a clătinat în văzduh ca un bețiv, străduindu-
se din greu să rămână în zbor, în timp ce Moondancer l-a atacat din nou,
scuipând flăcări. Sunfyre i-a răspuns cu o răbufnire de foc auriu atât de
violentă și de strălucitoare, încât a luminat curtea de sub ei ca un al
doilea soare; iar pe Moondancer a izbit-o drept în ochi. Probabil că a
orbit-o pe loc, dar ea a continuat să zboare, s-a izbit de Sunfyreși
amândoi au devenit o singură încâlceală de aripi și gheare. În cădere,
Moondancer l-a mușcat pe Sunfyre de grumaz de mai multe ori,
umplându-și botul cu carnea lui. Iar dragonul mai vârstnic și-a înfipt
ghearele în burta ei. Înveșmântată în foc și fum, oarbă și sângerând,
femela a prins să-și fluture cu disperare aripile, încercând să se
elibereze, dar nu a izbutit decât să încetinească prăbușirea amândurora.
Oamenii din curte au fugit să se adăpostească în timp ce dragonii s-
au izbit de piatra tare, încă luptându-se. Pe pământ, iuțeala nu i-a fost
lui Moondancer aproape de niciun folos împotriva mărimii și greutății
lui Sunfyre. Dragonul verde a încremenit curând, fără suflare. Cel auriu
și-a urlat victoria și a încercat să se înalțe iarăși, numai că s-a prăbușit
la loc, cu sânge fierbinte curgându-i din rănile deschise.
Regele Aegon a sărit din șa când dragonii încă se mai aflau la vreo
șase metri înălțime; și-a zdrobit ambele picioare. Lady Baela a rămas
peMoondancer până jos. Arsă și plină de lovituri, a găsit putere să
dezlege lanțurile care o prindeau de șa și să se îndepărteze târâș în timp
ce dragonul ei se zvârcolea în chinurile morții. Când Alfred Broomeși-a
scos sabia, pregătindu-se să ucidă fata, MarstonWaters i-a smuls-o din
mână. Tom Limbă împleticită a săltat-o pe Baela pe brațe și a dus-o la
maester.
Astfel a cucerit regele Aegon al II-lea străvechea reședință a Casei
Targaryen, în schimbul unui preț cumplit. Sunfyre nu avea să mai
zboare niciodată. A rămas în curte, acolo unde căzuse, și s-a hrănit mai
întâi cu hoitul lui Moondancer, apoi cu oile ucise pentru el de oștenii din
garnizoană. Iar Aegon al II-lea și-a petrecut tot restul vieții în dureri
crâncene… dar, spre cinstea lui, a refuzat când Marele Maester Gerardys
i-a adus lapte de mac.
— Nu mai merg pe calea asta, a spus. Și nici nu sunt atât de prost încât
să beau orice poțiune îmi dai tu. Ești creatura surorii mele.
La porunca regelui, colanul smuls de prințesa Rhaenyra de la gâtul
Marelui Maester Orwyleși dat lui Gerardys a fost folosit pentru
spânzurarea celui din urmă. Nu i s-a îngăduit să moară repede, cu gâtul
frânt după o cădere bruscă, ci a fost strangulat încetul cu încetul, în timp
ce dădea din picioare și încerca gâfâind să respire. De trei ori, când era
aproape mort, a fost lăsat jos și i s-a îngăduit să-și recapete răsuflarea,
numai pentru a fi din nou săltat în aer. După cea de-a treia oară, i s-a
despicat burta și a fost atârnat în fața lui Sunfyre, ca să se ospăteze
dragonul cu picioarele și măruntaiele lui, dar regele a poruncit să fie
păstrată o destul de mare parte a Marelui Maester ca „s-o poată
întâmpina pe iubita mea soră când se va întoarce.”
La scurt timp după aceea, când regele zăcea în marea sală din Toba
de Piatră, cu picioarele lui sfărâmate strânse în bandaje, a sosit de la
Duskendale primul corb trimis de regina Rhaenyra. Când a aflat că sora
lui vitregă va veni la bordul corăbieiViolande, Aegon i-a poruncit lui ser
Alfred Broome să se pregătească s-o întâmpine „așa cum se cuvine” la
întoarcerea ei acasă.
Noi știm acum tot ce s-a petrecut. Însă regina nu știa nimic când a pus
piciorul pe țărm, drept în capcana fratelui ei.
Septonul Eustace (care n-o iubea pe regină) ne povestește că
Rhaenyra a început să râdă când a văzut starea jalnică în care ajunsese
Sunfyre cel Auriu.
— A cui e lucrarea asta? a întrebat ea. Trebuie să-i mulțumim.
Ciupercă bufonul (care o iubea foarte mult pe regină), spune o altă
poveste. În versiunea lui, Rhaenyra întreabă:
— Cum s-a ajuns la așa ceva?
în ambele istorisiri, pe urmă a vorbit regele:
— Surioară, a strigat el, dintr-un balcon.
Neputând să meargă și nici măcar să stea în picioare, Aegon fusese
dus acolo într-un jilț. Șoldul sfărâmat la Popasul Corbilor îl lăsase cu
trupul aplecat și răsucit, chipul cândva frumos i se buhăise din pricina
laptelui de mac, iar cicatricele arsurilor îi acopereau jumătate de corp.
Dar Rhaenyra l-a recunoscut imediat.
— Dragul meu frate! a spus ea. Speram că ești mort.
— După tine, a ripostat Aegon. Ești mai vârstnică decât mine.
— Mă bucur să aflu că-ți amintești asta, a venit replica Rhaenyrei. Se
pare că suntem prizonierii tăi… dar să nu crezi că ne vei ține prea mult
în temniță. Lorzi loiali mie mă vor găsi.
— Poate, dacă te vor căuta în cele șapte iaduri, a spus regele, chiar în
timp ce oamenii lui au smuls-o pe Rhaenyra din îmbrățișarea fiului ei.
Unii povestesc că ser Alfred Broome a înșfăcat-o de un braț, iar alții
susțin că au fost cei doi Tom, Barbă Încâlcită, tatăl, și Limbă Împleticită,
fiul. Era de față și ser MarstonWaters, cu o mantie albă pe umeri, căci
Aegon al Il-lea îl primise în Garda Regelui, ca recunoaștere a meritelor
sale.
Dar nici Waters, nici vreun alt cavaler sau lord dintre cei de față nu a
protestat nici măcar cu un singur cuvânt când regele Aegon al Il-lea i-a
oferit-o pe sora sa vitregă dragonului, drept hrană. Se povestește că, la
început, Sunfyre nu a părut câtuși de puțin interesat de o asemenea
ofrandă. Dar Broomeși-a înfipt vârful pumnalului în sânul reginei și
mirosul de sânge a ațâțat dragonul, care a adulmecat-o pe Înălțimea Sa,
apoi a scăldat-o într-o răbufnire de flăcări, atât de brusc încât mantia lui
ser Alfred a luat foc când el abia a izbutit să se retragă, dintr-un salt.
Rhaenyra Targaryen a mai avut timp doar să-și înalțe ochii spre cer și
să arunce un ultim blestem asupra fratelui ei vitreg, înainte ca fălcile
dragonului să se strângă în jurul ei, smulgându-i un braț din umăr.
Septonul Eustace ne spune că dragonul auriu a devorat-o pe regină
din șase îmbucături, lăsându-i neatins doar fluierul piciorului stâng,
„pentru Străin”. Elinda Massey, cea mai tânără și cea mai blândă dintre
doamnelede onoare ale reginei, și-a scos ochii la vederea unei asemenea
fapte, pe când fiul reginei, Aegon cel Tânăr, a privit îngrozit, neputând
să se miște. Rhaenyra Targaryen, Deliciul Ținutului și O-Jumătate-De-
An-Regină, a părăsit această Vale a Plângerii în a douăzeci și doua zi a
celei de-a zecea luni din anul 130 după Cucerirea lui Aegon. Avea
treizeci și trei de ani.
Ser Alfred Broome a insistat să fie ucis și prințul Aegon cel Tânăr, dar
regele a interzis asta. În vârstă de zece ani, băiatul ar fi putut valora mai
mult ca ostatic, a declarat el. Chiar și moartă fiind, sora lui vitregă încă
avea mulți susținători, cu care Înălțimea Sa trebuia să ducă tratative
înainte de a putea spera să urce din nou pe Tronul de Fier. Așa că
prințului Aegon i s-au pus cătușe la gât, la încheieturile mâinilor și la
glezne și a fost dus în temnițele de sub Piatra Dragonului. Fiind de
obârșie nobilă, doamnele de onoare ale fostei regine au fost închise în
celule în Turnul Dragonul Mării, unde aveau să-și aștepte
răscumpărarea.
— Vremurile în care ne-am ascuns s-au încheiat, a declarat regele
Aegon al II-lea. Trimiteți corbi, să se afle în întregul Ținut că
uzurpatoarea a murit și că regele legitim se întoarce acasă, să revendice
tronul tatălui său.
Moartea dragonilor Scurta si trista
domnie a lui Aegon al II-lea

—- Vremurile în care ne-amascuns s-au încheiat, a declarat regele

Aegon al II-lea la Piatra Dragonului, după ce Sunfyre se ospătase cu sora
lui. Trimiteți corbi, să se afle în întregul Ținui că uzurpatoarea a murit
și că regele legitim se întoarce acasă, să revendice tronul tatălui său.
Numai că există anumite lucruri mai ușor de spus decât de făcut chiar
și pentru regii legitimi. Luna avea să crească, să descrească și iar să
crească înainte de a pleca Aegon al II-lea de pe Piatra Dragonului.
Între el și Debarcaderul Regelui se aflau insula Driftmark, întreaga
lățime a Golfului Apei Negre și zeci de corăbii de război ale Casei
Velaryon stând la pândă. Cu Șarpele Mărilor „oaspete” al lui Trystaneși
cu ser Addam mort la Tumbleton, comanda flotei Velaryon rămăsese în
seama fratelui lui Addam, Alyn, un băiat de cincisprezece ani, fiul mai
mic al Șoricelului, fiica marangozului… și avea acesta să-i fie prieten sau
dușman? Fratele lui murise luptând pentru regină, dar aceeași regină îl
întemnițase pe lordul lor, iar acum era moartă. La Driftmark au fost
trimiși corbi cu un mesaj care îi oferea Casei Velaryon iertarea tuturor
ofenselor din trecut dacă Alyn din Hull venea la Piatra Dragonului să
jure credință… însă, înainte de a primi un răspuns, Aegon al II-lea ar fi
făcut o prostie traversând golful cu o corabie și riscând să fie capturat.
Înălțimea Sa nici nu voia să plece la Debarcaderul Regelui, în zilele de
după moartea surorii sale, a continuat să se agațe de speranța că
Sunfyreși-ar fi putut recăpăta puterile într-o destul de mare măsură ca
să zboare iarăși. În schimb, dragonul părea din ce în ce mai slăbit și,
curând, rănile de pe grumazul lui au început să duhnească. Până și fumul
scos pe nări avea un iz scârbos și, către sfârșit, nici n-a mai mâncat. În a
noua zi din a douăsprezecea lună a anului 130 D.C., magnificul dragon
auriu care fusese mândria regelui Aegon s-a stins în curtea exterioară a
castelului Piatra Dragonului, chiar în locul unde se prăbușise. Înălțimea
Sa a plâns, apoi a poruncit să fie scoasă din temniță și executată
verișoara lui, lady Baela. S-a răzgândit când ea era deja cu capul pe
butuc, fiindcă maesterul lui i-a reamintit că mama fetei fusese o
Velaryon, chiar fiica Șarpelui Mărilor. Spre Driftmark și-a luat zborul un
alt corb, de data asta cu o amenințare: dacă, în două săptămâni, Alyn din
Hull nu se înfățișa să-i jure credință suzeranului său legitim, verișoara
lui, lady Baela, avea să-și piardă capul.
Între timp, pe țărmul apusean al Golfului Apei Negre, luna celor Trei
Regi s-a sfârșit brusc când în afara zidurilor Debarcaderului Regelui a
apărut o oaste. Orașul trăise mai bine de o jumătate de an cu teama de
armia lui OrmundHightower, care fusese din ce în ce mai aproape… dar,
când au fost asediați, atacul n-a pornit din Orașul Vechi, trecând prin
Podul Amar și Tumbleton, ci de la Capătul Furtunii, venind pe Drumul
Regelui. Când auzise de moartea reginei, Borros Baratheon plecase de
lângă soția sa din nou însărcinată și de lângă cele patru fiice, ca s-o
pornească spre miazănoapte prin pădurea regelui, cu șase sute de
cavaleri și patru mii de pedestrași.
Când avangarda lui Baratheon a apărut de cealaltă parte a Gurii Apei
Negre, Păstorul le-a poruncit adepților săi să dea fuga la fluviu și să-l
împiedice pe lordul Borros să iasă din vad. Dar numai câteva sute de
oameni au venit să-l asculte pe cerșetorul care predicase cândva pentru
zeci de mii și foarte puțini i s-au supus. Pe culmea dealului lui Aegon,
scutierul care-și spunea acum Trystane Foc-Pur stătea pe metereze, cu
LarysStrongși cu ser Perkin Puricele, privind lung cum se îngroșau
rândurile oștii din Ținuturile Fununii.
— Nu avem destulă putere ca să ne împotrivim unei astfel de armii,
sire, i-a spus Larys băiatului, dar poate vorbele au șanse de izbândă
acolo unde săbiile nu pot decât să dea greș. Trimite-mă să negociez cu
ei.
Și astfel a fost trimis Picior-Strâmb de cealaltă parte a fluviului, cu un
steag alb și însoțit de Marele Maester Orwyleși de regina-văduvă
Alicent.
Lordul de Capătul Furtunii i-a primit într-un pavilion de la marginea
Pădurii Regelui, în vreme ce oamenii lui tăiau copaci ca să construiască
plute pentru traversarea fluviului. Acolo, regina Alicent a aflat cu
încântare că nepoata sa Jaehaera, singurul copil supraviețuitor al fiului
ei Aegon și al fiicei ei Helaena, fusese adusă cu bine la Capătul Furtunii
de ser Willis Fell din Garda Regelui. Regina-văduvă a vărsat lacrimi de
bucurie.
Au urmat trădări și logodne, până când s-a ajuns la o înțelegere între
lordul Borros, lordul Larysși regina Alicent, cu Marele Maester Orwyle
ca martor. Picior-Strâmb a promis că ser Perkinși lepădăturile din care
făcuse cavaleri li se vor alătura oștenilor din Ținuturile Furtunii pentru
a-l repune pe regele Aegon al II-lea pe Tronul de Fier, cu condiția ca ei
toți, mai puțin uzurpatorul Trystane, să fie iertați pentru toate
fărădelegile, printre care se numărau înalta trădare, răzvrătirea, jaful,
asasinatul și siluirea. Regina Alicent a fost de acord ca fiul ei, regele
Aegon al II-lea, s-o facă pe lady Cassandra, cea mai mare dintre fiicele
lordului Borros, noua lui regină. Lady Floris, o altă fiică a nobilului lord,
urma să fie logodită cu LarysStrong.
Despre problema reprezentată de flota Casei Velaryon au discutat pe
îndelete.
— Trebuie să ne aliem cu Șarpele Mărilor, stă scris că a spus lordul
Baratheon. Poate că bătrânului i-ar plăcea o nevastă tânără. Am două
fiice care nu sunt încă logodite.
— E de trei ori trădător, a ripostat regina Alicent. Dacă n-ar fi fost el,
Rhaenyra n-ar fi cucerit niciodată Debarcaderul Regelui. Înălțimea Sa,
fiul meu, nu va fi uitat asta. Pe Corlys Velaryon îl vreau mort.
— Oricum o să moară curând, a răspuns ser LarysStrong. Să facem
pace cu el acum și să-l folosim cât de mult putem. După ce se va aranja
totul și vom fi în siguranță, dacă n-o să mai avem nevoie de Casa
Velaryon, o să-i putem da oricând o mână de ajutor Străinului.
Și, spre marea lor rușine, asta le-a fost hotărârea. Solii s-au întors în
Debarcaderul Regelui, iar oastea din Ținuturile Furtunii i-a urmat
curând, traversând nestingherită Gura Apei Negre. Lordul Borros a găsit
zidurile cetății pustii, porțile neapărate și nici țipenie de om pe străzi și
în piețe, în afara leșurilor. În timp ce urca Dealul lui Aegon cu lorzii săi
stegari șicu cavalerii apărători ai Casei, a văzut flamurile zdrențuite ale
scutierului Trystane date jos de pe meterezele corpului de gardă, pentru
a fl înlocuite cu stindardul cu dragon al regelui Aegon al II-lea. Regina
Alicent însăși a ieșit din Fortăreața Roșie să-i ureze bun venit, cu ser
Perkin alături.
— Unde e uzurpatorul? a întrebat lordul Borros, descălecand in
curtea exterioară.
— Arestat și în lanțuri, a răspuns ser Perkin.
Călit în nenumărate încăierări cu dornishenii de la hotare și în nu de
mult încheiata campanie victorioasă împotriva noului Rege Vultur,
lordul Borros Baratheon n-a pierdut timpul, a trecut imediat la
reinstaurarea ordinii în Debarcaderul Regelui. După o noapte de
sărbătorire fără zarvă în Fortăreața Roșie, a doua zi a plecat călare să
asalteze Dealul Visenyeiși pe „Regele Fofoloancă”, Gaemon Păr-Alb.
Coloane de cavaleri în armură au urcat dealul din trei părți, doborând
vagabonzii, mercenarii și bețivii adepți ai micului rege care le stăteau în
cale și punându-i pe ceilalți pe fugă. Tânărul monarh, care își sărbătorise
a cincea aniversare cu doar două zile în urmă, a fost dus în Fortăreața
Roșie în lanțuri și plângând, aruncat pe spinarea unui cal. Îl urma mama
lui, strângând-o de mână pe dornisheanaSvlvenna Sand și fiind în
fruntea unei lungi coloane de târfe, vrăjitoare, pungași, găinari și bețivi,
rămășițele supraviețuitoare ale „curții” lui Păr-Alb.
Păstorului i-a venit rândul în noaptea următoare. Știind ce se
întâmplase cu târfele și cu micul lor rege, prorocul își chemase „armata
desculță” să se adune în jurul Gropii Dragonului și să apere Dealul lui
Rhaenys cu „sânge și fier”. Dar steaua Păstorului apusese. Mai puțin de
trei sute de oameni au răspuns chemării sale, iar dintre aceștia mulți au
fugit când a început atacul. Lordul Borrosși-a condus cavalerii în susul
dealului pe coasta de vest, iar ser Perkin a urcat cu ai lui pe râpa mult
mai abruptă din est, pornind din Fundătura Puricilor. Străpungând linia
subțire a apărătorilor, au dat buzna în ruinele Gropii Dragonului, unde
l-au găsit pe profet în mijlocul capetelor de dragon (acum intrate de-a
binelea în putrefacție), înconjurat de un inel de torțe și continuând să
predice despre urgie și pustiire. Când l-a văzut pe lordul Borros pe calul
său de luptă, Păstorul și-a îndreptat spre el ciotul și l-a blestemat.
— O să ne-ntâlnim în iad înainte de-a se-ncheia anul! a vestit fratele
cerșetor.
Ca și Gaemon Păr-Alb, a fost prins viu și dus în Fortăreața Roșie în
lanțuri.
Și astfel s-a reîntors pacea în Debarcaderul Regelui. În numele fiului
ei, „regele nostru legitim, Aegon, Al Doilea pe Numele Său”, regina
Alicent a declarat stare de asediu și a interzis ieșirea pe străzile orașului
după lăsarea întunericului. Pentru impunerea interdicției, a fost
realcătuită Garda Orașului, sub comanda lui ser Perkin Puricele, pe când
lordul Borrosși oștenii săi din Ținuturile Furtunii au luat sub pază
porțile orașului și meterezele. Dați jos de pe dealurile lor, falșii regi
zăceau în temniță, așteptând întoarcerea regelui legitim. Însă această
întoarcere depindea de Casa Velaryon de Driftmark. În spatele zidurilor
Fortăreței Roșii, regina-văduvă Alicentși lordul LarysStrong i-au oferit
Șarpelui Mărilor libertatea, deplina iertare a trădării sale și un loc în
consiliul restrâns al regelui, cu condiția să-și plece genunchiul în fața lui
Aegon al II-lea și să pună în slujba lui săbiile și pânzele Driftmarkului.
Numai că bătrânul s-a dovedit surprinzător de încăpățânat.
— Genunchii mei sunt bătrâni și țepeni, nu se îndoaie deloc cu
ușurință, a răspuns lordul Corlys, înainte de a spune care sunt termenii
săi.
Voia să fie iertat nu doar el, ci și toți cei care luptaseră de partea
reginei Rhaenyrași mai voia să-i fie dată prințesa Jaehaera în căsătorie
lui Aegon cel Tânăr, pentru ca ei doi să fie proclamați, împreună,
moștenitori ai regelui Aegon.
— Ținutul a fost rupt în două, a spus. Trebuie să-l unim iarăși.
Fiicele lordului Borros nu-l interesau, dar voia să fie eliberată imediat
lady Baela.
Regina a fost ultragiată de „aroganța” lordului Velaryon, ne
povestește Munkun, și mai ales de dorința ca Aegon al reginei Rhaenyra
să fie numit moștenitorul lui Aegon al ei. Alicent își pierduse doi fii și o
fiică în timpul Dansului și nu suporta gândul că unul dintre fiii rivalei ei
o să trăiască. Furioasă, Înălțimea Sa i-a reamintit lordului Corlys că ea îi
propusese de două ori reginei Rhaenyra niște termeni ai păcii, numai
pentru ca să-i fie propunerile respinse cu dispreț. A rămas în seama lui
Larys Picior-Strâmb să domolească apele agitate, calmând-o pe regină
cu o discretă reamintire a discuției lor din cortul lordului Baratheon și
convingând-o să accepte propunerile Șarpelui Mărilor.
A doua zi, lordul Corlys Velaryon, Șarpele Mărilor, a îngenuncheat în
fața reginei Alicent, așezată pe treptele de jos ale Tronului de Fier, ca
reprezentantă a fiului ei, și le-a jurat credință regelui și Casei sale. Sub
ochii zeilor și ai oamenilor, regina-văduvă i-a garantat că este iertat și i-
a redat vechiul său loc, de amiral și maestru al corăbiilor, în consiliul
restrâns. La Driftmark și la Piatra Dragonului au fost trimiși corbi să dea
de știre despre încheierea înțelegerii… exact la timp, fiindcă au aflat că
tânărul Alyn Velaryon își aduna corăbiile ca să atace Piatra Dragonului,
iar Aegon se pregătea din nou s-o lase fără cap pe verișoara lui, Baela.
În ultimele zile ale anului 130 D.C., regele Aegon al II-lea s-a întors în
sfârșit la Piatra Dragonului, însoțit de ser MarstonWaters, ser Alfred
Broome, cei Doi Tom și lady BaelaTargaryen (tot în lanțuri, de teamă că,
dacă ar fi fost eliberată, l-ar fi atacat pe rege). Escortați de douăsprezece
galere de război din flota Casei Velaryon, au navigat pe o corabie
negustorească veche, prăpădită, numită Șoricelul, proprietatea Marildei
din Hull, care îi era și căpitan. Dacă lui Ciupercă i se poate da crezare, a
fost aleasă înadins. „Lordul Alyn l-ar fi putut duce pe rege acasă cu Gloria
Lordului Aethan sau cu Valurile Dimineții, ba chiar și cu Fata din Orașul
Mirodeniilor, dar voia să-l vadă strecurându-se în oraș ca un șoricel”,
spune piticul. „Lordul Alyn era băiat insolent și nu-și iubea regele.”
Întoarcerea regelui n-a fost nicidecum triumfătoare. Încă neputând
să meargă, Înălțimea Sa, purtat într-un palanchin închis, a intrat pe
Poarta Fluviului și a mers spre Fortăreața Roșie de pe Dealul lui Aegon
printr-un oraș pustiu, pe străzi goale, pe lângă case abandonate și
prăvălii prădate. Și urcușul pe treptele înguste ale Tronului de Fier s-a
dovedit peste puterile lui; de aceea, regele reînscăunat își ținea Curtea
așezat pe un scăunel cioplit și capitonat pus pe treapta de jos a
adevăratului tron, cu o pătură peste picioarele lui răsucite și zdrobite.
Deși avea dureri foarte mari, regele nu s-a mai retras în dormitorul
său și nu s-a mai folosit nici de vinul viselor, nici de lapte de mac, ci a
trecut imediat la judecarea celor trei „regi vremelnici”, care cârmuiseră
Debarcaderul Regelui în Luna Nebuniei. Scutierul i-a înfruntat primul
mânia și a fost condamnat la moarte pentru înaltă trădare. Când l-au
târât în fața Tronului de Fier, Trystane, un băiat curajos din fire, a fost
sfidător la început, până când l-a văzut pe PerkinPuricele stând lângă
rege. Asta i-a frânt inima, spune Ciupercă, dar nici măcar după aceea n-
a încercatsă susțină că e nevinovat și nici n-a cerșit îndurare, a cerut
doar să fie făcut cavaler înainte de moarte. Regele Aegon i-a garantat
această favoare, așa că ser MarstonWaters l-a supranumit pe băiat (un
bastard, ca și el) ser Trystane Foc („Foc-Pur”, numele pe care și-l
conferise băiatul, a fost considerat dovadă de aroganță), iar ser Alfred
Broome i-a tăiat capul cu Focul Negru, sabia lui Aegon Cuceritorul.
Soarta Regelui Fofoloancă, Gaemon Păr-Alb, a fost mai blândă.
Băiatul a fost cruțat mulțumită vârstei sale fragede, de numai cinci ani,
și trecut sub tutela Coroanei. Mama lui, Essie, care în timpul scurtei
domnii a fiului său dăduse numelui ei o notă de noblețe, spunându-și
lady Esselyn, a mărturisit, sub tortură, că tatăl lui Gaemon nu era regele,
cum pretinsese mai înainte, ci mai degrabă un vâslaș cu părul argintiu
de pe o galeră negustorească din Lys. Fiind de obârșie umilă și nedemne
de sabie, Essieși târfa dornisheanăSylvenna Sand au fost spânzurate de
crenelurile For- tăreței Roșii, laolaltă cu douăzeci și șapte de curteni ai
„regelui” Gaemon, o dezgustătoare amestecătură de hoți, bețivi,
saltimbanci, cerșetori, târfe și codoși.
Păstorul a fost ultimul către care și-a îndreptat atenția Aegon al II-
lea. Când a fost adus în fața Tronului de Fier pentru judecată, profetul a
refuzat să se căiască pentru nelegiuirile sale sau să-și recunoască
trădarea, dar și-a întins brațul spre rege și i-a spus Înălțimii Sale aceleași
cuvinte pe care le rostise când fusese prins de Borros Baratheon:
— O să ne-ntâlnim în iad înainte de-a se-ncheia anul!
Pentru această insolență, Aegon a poruncit să i se smulgă limba cu
clești încinși, apoi i-a condamnat pe el și pe „adepții lui trădători” la
moarte prin foc.
În ultima zi a anului, două sute patruzeci și unu de „miei desculți”, cei
mai fervenți și cei mai devotați adepți ai Păstorului, au fost unși cu
smoală din creștet până în tălpi și înlănțuiți de stâlpi de-a lungul largii
străzi pietruite care pornea din Piața Cârpaciului către răsărit, urcând
până la Groapa Dragonului. În vreme ce în septurile din oraș erau trase
clopotele, vestind încheierea vechiului an și începutul celui nou, regele
Aegon al II-lea a pornit-o de-a lungul străzii (din ziua aceea numită
Calea Păstorului, în loc de strada Dealului, cum i se spusese până atunci)
în palanchin, cu cavalerii săi călărind de o parte și de alta și aprinzându-
i pe mieii captivi cu torțele, ca să-i lumineze drumul. Așa a ajuns
Înălțimea Sa pânăîn vârful dealului, unde, înconjurat de capetele celor
cinci dragoni, era legat Păstorul însuși. Susținut de doi cavaleri din
Garda sa, regele Aegon s-a ridicat de pe perne, a ajuns clătinându-se
până la stâlpul de care era înlănțuit profetul și i-a dat foc cu mâna lui.
„Uzurpatoarea Rhaenyra murise, dragonii de asemenea, toți regii
saltimbanci căzuseră, și totuși Ținutul încă nu avea parte de pace”, a
scris septonul Eustace la scun timp după aceea. Cu sora lui vitregă ucisă
și cu singurul ei fiu supraviețuitor captiv la Curtea lui, era logic ca regele
Aegon al II-lea să se aștepte la dispariția oricărei împotriviri față de
cârmuirea lui… și poate că așa s-ar fi și întâmplat, dacă Înălțimea Sa ar
fi ținut cont de sfaturile lordului Velaryon și ar fi decretat că toți lorzii
și cavalerii care îmbrățișaseră cauza reginei sunt iertați.
Din păcate, regele nu era iertător din fire. Îndemnat de mama lui,
regina-văduvă Alicent, Aegon al II-lea era hotărât să se răzbune pe toți
cei care îl trădaseră și îl detronaseră. A început cu ținuturile Coroanei, a
trimis oamenii lui și pe ai lui Borros Baratheon la Rosby, Stokeworth și
Duskendale și în castelele și satele din jur. Deși lorzii stăpânitori ai
acestor locuri s-au grăbit să-și pună administratorii și castelanii să dea
jos stindardul cu mai multe blazoane al Rhaenyreiși să înalțe în schimb
dragonul auriu al lui Aegon, au fost puși în lanțuri, aduși pe rând la
Debarcaderul Regelui și siliți să-și plece genunchiul în fața regelui. Și n-
au fost eliberați până când nu s-au declarat de acord să plătească o
răscumpărare bogată și să-i dea Coroanei ostatici mulțumitori.
Această campanie s-a dovedit a fi o mare greșeală, fiindcă n-a izbutit
decât să întărească ura împotriva regelui în inimile susținătorilor
răposatei regine. La Debarcaderul Regelui s-a primit curând vestea că la
Winterfcll, Barrowtownși Portul Alb se adunau luptători în număr din
ce în ce mai mare. În Ținuturile Riverane, bătrânul și țintuitul la pat lord
GroverTully murise în cele din urmă (de apoplexie, când aflase că oastea
Casei sale a luptat împotriva regelui legitim în a doua bătălie de la
Tumbleton, spune Ciupercă), iar nepotul său Elmo, acum în sfârșit lord
de Riverrun, chemase din nou la război toată nobilimea Tridentului, ca
nu cumva să aibă aceeași soartă ca lorzii Rosby, Stokeworth și Darklyn.
În jurul său se adunaseră Benjicot Blackwood de Raventree, deja un
războinic călit în luptă, la numai treisprezece ani; îndârjita lui tânără
mătușă, Aly cea Neagră, cu trei sute de arcuri; lady SabithaFrey,
necruțătoarea șiacaparatoarea lady de Gemenii; lordul Hugo Vance de
Popasul Călătorului; lordul JorahMallister de Seagard; lordul Roland
Darry de Darry; chiar și Humfrey Bracken, lord de Stone Hedge, a cărui
Casă sprijinise până atunci cauza regelui Aegon.
Și mai grave erau știrile din Vale, unde lady JeyneArryn adunase o
mie cinci sute de cavaleri și opt mii de oșteni și trimisese soli la Braavos
pentru a face rost de corăbii cu care să-i aducă la Debarcaderul Regelui.
Cu ei avea să vină un dragon. Lady Rhaena din Casa Targaryen, sora
geamănă a curajoasei Baela, luase cu ea în Vale un ou… un ou care se
dovedise fertil, din el ieșise un pui de un roz-pal, cu coarnele și creasta
negre. Era femelă și Rhaena o numise Morning.
Deși era nevoie să mai treacă ani înainte ca Morning să crească destul
de mare pentru a fi călărită în război, vestea nașterii ei era un motiv de
neliniște adâncă pentru consiliul verde. Dacă rebelii se puteau făli cu un
dragon, iar susținătorii regelui nu, norodul avea să creadă că dușmanii
lor au mai multe drepturi la tron, le-a atras atenția regina Alicent.
— Am nevoie de un dragon, a spus Aegon al Il-lea, când a auzit asta.
În afară de puiul Rhaenei, în tot Westerosul nu mai rămăseseră în
viață decât trei dragoni. Sheepstealer dispăruse cu fata pe nume Nettles,
dar se credea că se află undeva, la Capul Ghearei Despicate sau în Munții
Lunii. Cannibal încă mai vâna pe pantele de răsărit ale Muntelui
Dragonului. Când se primiseră ultima oară vești despre ea, Silverwing
părăsise pustiitul Tumbleton îndreptându-se spre Reach și se spunea că
și-a făcut un bârlog pe o mică insulă stâncoasă din mijlocul Lacului Roșu.
Femela-dragon argintie a reginei Alysanne acceptase un al doilea
călăreț, a subliniat Borros Baratheon.
— De ce n-ar accepta și un al treilea? Ia dragonul în stăpânire și
coroana ta n-o să mai fie în pericol.
Dar Aegon încă nu putea nici să meargă, nici să stea în picioare, și cu
atât mai puțin să călărească un dragon. Înălțimea Sa nu era nici destul
de puternic pentru o călătorie prin Ținut până la Lacul Roșu, prin locuri
pline de trădători, rebeli și tot felul de oameni fără căpătâi.
Asta nu era nicidecum o soluție.
— Nu Silverwing, a spus Înălțimea Sa. O să am un nou Sunfyre, mai
mândru și mai fioros decât celălalt.
Așa că au fost trimiși corbi la Piatra Dragonului, unde ouăle
dragonilor Targaryen, dintre care unele atât de vechi încât se
preschimbaseră în pietre, erau păstrate, sub pază, în încăperile
subterane ale vistieriei și în pivnițe. Maesterul aflat acolo a ales șapte
(în onoarea zeilor), care păreau cele mai promițătoare, și le-a trimis la
Debarcaderul Regelui. Regele Aegon le-a păstrat în camerele lui, dar din
niciunul nu a ieșit vreun dragon. Ciupercă ne spune că regele stătea pe
un „ou mare, violet cu auriu” zi și noapte, sperând că îl poate cloci, ca să
iasă puiul, „dar, dacă ar fi stat pe o balegă violet cu auriu, ar fi fost
totuna”.
Marele Maester Orwyle, eliberat din temniță și purtând din nou
colanul cuvenit rangului său, ne ajută să aruncăm o privire în refăcutul
consiliu verde, studiindu-l în amănunt în acele vremuri agitate, când
teamași bănuielile domneau chiar și în Fortăreața Roșie. Tocmai când
aveau o nevoie disperată să fie uniți, lorzii din jurul lui Aegon al II-lea
nu izbuteau să se pună de acord în privința înfruntării furtunii care se
apropia.
Șarpele Mărilor era în favoarea rezolvării cu duhul blândeții, a iertării
și a păcii.
Borros Baratheon îi disprețuia propunerea, considerând-o semn de
slăbiciune; el i-ar fi putut înfrânge pe toți trădătorii ăia pe câmpul de
luptă, a spus, în fața regelui și a consiliului. Nu avea nevoie decât de
oameni; la Casterly Rock și Orașul Vechi ar fi trebuit trimisă poruncă să
strângă imediat oști noi.
Ser TylandLannister, maestrul orb al banilor, a propus să fie trimise
corăbii la Lysși Pentos, pentru a lua în slujba regelui una sau mai multe
companii de mercenari (Aegon al II-lea nu ducea lipsă de bani, pentru
că, înainte de a pune regina Rhaenyra mâna pe cetate și pe vistierie, ser
Tyland adăpostise trei sferturi din averea Coroanei la loc sigur, în
Casterly Rock, Orașul Vechi și în Banca de Fier din Braavos).
 Lordul Velaryon considera astfel de strădanii inutile.
— Nu avem timp. În Casterly Rock și Orașul Vechi, puterea e în
mâinile unor copii. De-acolo n-o să mai primim ajutor. Cele mai bune
companii libere sunt deja în slujba unuia dintre orașele Lys, Myrși
Tyrosh. Chiar dacă ser Tyland le poate plăti destul de mult ca să treacă
în slujba noastră, n-o să-i poată aduce aici la timp. Corăbiile mele pot
ține la distanță oștenii din Valea lui Arryn, dar cine o să-i oprească pe
nordici și pe lorzii Tridentului? Mărșăluiesc deja către noi. Trebuie să
negociem. Înălțimea Sa artrebui să le ierte toate fărădelegile și trădările,
să-l proclame pe Aegon al Rhaenyrei moștenitorul său și să-l însoare de
îndată cu prințesa Jaehaera. E singura cale.
Însă cuvintele bătrânului au ajuns la urechi surde. Regina Alicent
încuviințase fără tragere de inimă logodna nepoatei sale cu fiul
Rhaenyrei, dar o făcuse fără aprobarea regelui. Aegon al II-lea avea alte
idei. Voia să se cunune imediat cu Cassandra Baratheon, fiindcă „o să-mi
dăruiască fii puternici, demni să stea pe Tronul de Fier”. Nici n-avea să-
i îngăduie prințului Aegon să se însoare cu fiica lui și să aducă pe lume
fii care să întineze succesiunea.
— Poate să îmbrace veșmintele negre și să-și petreacă restul zilelor
la Zid, a decretat Înălțimea Sa, sau poate să renunțe la bărbăție și să-mi
slujească mie ca eunuc. Alegerea îi aparține, dar nu va avea copii.
Descendența surorii mele trebuie să se încheie aici.
Dar până și o asemenea hotărâre era prea blândă, după părerea lui
ser TylandLannister, care a adus argumente în favoarea execuției
prințului Aegon cel Tânăr.
— Atâta vreme cât răsuflă, băiatul rămâne o amenințare, a subliniat.
Taie-i capul, și trădătorii vor rămâne și fără regină, și fără rege, și fără
prinț. Cu cât moare mai repede, cu atât mai repede se încheie
rebeliunea.
Cuvintele lui, ca și ale regelui, l-au îngrozit pe lordul Velaryon.
Bătrânul Șarpe al Mărilor, „cu mânia tunându-i în glas”, i-a numit pe rege
și pe sfetnicii săi „proști, mincinoșiși sperjuri”și a părăsit valvârtej
încăperea.
Pe urmă, Borros Baratheon s-a oferit să-i aducă regelui capul
bătrânului și Aegon al II-lea era pe punctul să-și rostească încuviințarea,
când și-a ridicat glasul lordul LarysStrong, reamintindu-lc că Alyn
Velaryon, moștenitorul Șarpelui Mărilor, se afla la Driftmark, unde nu
se puteau atinge de el.
— Omorâți șarpele bătrân și o să-l pierdeți pe cel tânăr, cu tot cu
minunatele lor corăbii iuți.
În schimb, i-a povățuit el, era bine să se împace imediat cu lordul
Corlys, ca să păstreze Casa Velaryon de partea lor.
— Oferă-i logodna pe care și-o dorește, Înălțimea Ta, l-a îndemnat pe
rege. O logodnă nu e totuna cu o nuntă. Numește-l pe tânărul Aegon
moștenitorul tău. Un prinț nu e totuna cu un rege. Privește în trecut și
numără moștenitorii care au trăit îndeajuns ca să ajungă pe tron.
Încheie-ți socotelilecu Driftmarkul când va sosi timpul, când toți
dușmanii tăi vor fi dispărut și puterea ta va fi pe o culme. Ziua aceea încă
n-a sosit. Trebuie s-o așteptăm, vorbindu-i lui până atunci cu blândețe.
Sau cel puțin așa au ajuns cuvintele sale până la noi, prin Munkun,
pornind de la Orwyle. Nici septonul Eustace, nici bufonul Ciupercă n-au
fost de față la discuția din consiliu. Totuși, Ciupercă vorbește tot timpul
despre asta, spunând: „A mai existat vreodată cineva la fel de prefăcut
ca Picior-Strâmb? Ah, omul ăsta ar fi putut fi un bufon minunat!
Cuvintele i se scurgeau de pe buze ca mierea din fagure și niciodată n-a
mai avut otrava un gust atât de dulce.”
Misterul reprezentat de ser LarysStrong a iritat generații de cărturari
care au studiat cronicile și nu putem spera să-l dezlegăm noi. Cui îi era
loial, de fapt? Ce urmărea? Și-a șerpuit drumul pe timpul întregului Dans
al Dragonilor, trecând când de o parte, când de alta, dispărând și
reapărând, dar cumva supraviețuind întotdeauna. În ce măsură a fost
tot ce a spus și tot ce a făcut un vicleșug și în ce măsură a dat dovadă de
sinceritate? A navigat încotro l-a dus vântul sau a plecat știind unde vrea
să ajungă?
Ne putem pune toate aceste întrebări, dar nimeni nu e în stare să
răspundă. Ultimul Strong își păstrează tainele.
Tot ce știm este că era viclean și secretos, și totuși convingător și
plăcut când era nevoie să fie. Cuvintele lui au făcut să se clatine
hotărârea regelui și a consiliului. Când regina Alicent a obiectat,
întrebându-se cu glas tare cum ar putea fi convins lordul Corlys să se
întoarcă după tot ce se spusese acolo în acea zi, lordul Strong a răspuns:
— Înălțimea Ta, asta e o însărcinare care-mi poate fi încredințată.
Cutez să spun că nobilul lord o să-și plece urechea la vorbele mele.
Și așa a fost. Deși atunci n-a știut nimeni, după încheierea întrunirii
consiliului, Picior-Strâmb s-a dus drept la Șarpele Mărilor și i-a spus că
regele are de gând să-i îndeplinească toate cererile și să-l omoare mai
târziu, după terminarea războiului. Iar când bătrânul și-a scos furios
sabia, gata să treacă la o răzbunare sângeroasă, l-a domolit cu vorbe
blânde și cu zâmbete.
— Există o cale mai bună, i-a spus, îndemnându-l să aibă răbdare.
Și astfel și-a țesut plasa de înșelăciuni și trădări, întărâtându-i unul
împotriva altuia.
Pe când în jurul lui totul era un vârtej de comploturi peste comploturi
și dușmanii se apropiau din toate părțile, Aegon al II-lea rămânea orb la
toate. Regele nu era un om sănătos. Arsurile cu care se alesese la
Popasul Corbilor îi lăsaseră cicatrice pe o jumătate de trup. Ciupercă
spune că, din pricina lor, își pierduse și vlaga mădularului. Și nici nu mai
putea să meargă. Săritura din șaua lui Sunfyre la Piatra Dragonului îi
rupsese piciorul drept în două locuri și îi spărsese în bucăți oasele
piciorului stâng. Dreptul se vindecase bine, scrie Marele Maester
Orwyle; dar nu și stângul. Mușchii acelui picior nu mai existau,
genunchiul se înțepenise, carnea se topise până când nu mai rămăsese
din el decât un băț subțire și atât de răsucit, încât Marele Maester
Orwyle credea că Înălțimea Sa s-ar descurca mai bine fără el. Însă regele
nici n-a vrut s-audă de așa ceva. În schimb, era purtat dintr-un loc în
altul în palanchin. Abia către sfârșitul zilelor sale și-a recăpătat puterea
într-o destul de mare măsură ca să poată merge cu ajutorul unei cârje,
târându-și după el piciorul vătămat.
În ultima jumătate de an a vieții, chinuit tot timpul de dureri, Aegon
părea să găsească plăcere numai la gândul apropiatei sale căsătorii. Nici
măcar ghidușiile bufonilor săi nu-l mai făceau să râdă, ne spune
Ciupercă, cel mai de frunte dintre aceștia… deși „Înălțimea Sa zâmbea
din când în cândla glumele mele și îi plăcea să mă țină lângă el ca să-i
alung melancolia și să-l ajut să se îmbrace”. Cu toate că, din pricina
arsurilor, nu se mai putea împreuna cu nicio femeie, ne povestește
bufonul, încă avea nevoi ale cărnii și se uita adesea de după o draperie
când unul dintre favoriții săi se împreuna cu câte o servitoare sau cu
câte o doamnă de la Curte. Ni se spune că, de cele mai multe ori, Tom
Limbă Împleticită făcea așa ceva pentru el; alteori, anumiți cavaleri ai
Casei aveau îndatorirea asta dezonorantă și de trei ori i s-a impus chiar
și lui Ciupercă s-o facă. Bufonul ne spune și că, după ce privea un
asemenea spectacol, regele începea să plângă de rușine și îl chema pe
septonul Eustace să-i ofere iertarea păcatelor. (Eustace nu pomenește
nimic despre asta în istorisirea ultimelor zile ale lui Aegon.)
Tot în acele zile, Aegon al II-lea a poruncit și să fie reconstruită
Groapa Dragonului, a dat ordin să fie înălțate două statui ale fraților săi
Aemondși Daeron(a decretat că trebuie să fie mai mari decât Titanul din
Braavosși poleite cu aur) și a avut grijă să fie arse în public toate
proclamațiile „regilor vremelnici” Trystane Foc-Pur și Gaemon Păr-Alb.
Între timp, dușmanii săi se apropiau. Cregan Stark, lord de Winterfell,
înainta de-a lungul Gâtului, în fruntea unei oști imense (septonul
Eustace vorbește de „douăzeci de mii de sălbatici urlători, înveșmântați
în blănuri lățoase”, deși, în Istorisirea adevărată, Munkun le micșorează
numărul la numai opt mii), chiar în timp ce, la Gulltown, Fecioara din
Vale își îmbarca oastea: zece mii de oameni, sub comanda lordului
LeowynCorbrayși a fratelui său, ser Corwyn, care purta vestita sabie
valyriană numită Lady Forlorn.
Însă oștenii din Trident erau amenințarea care bătea la ușă. Când își
chemase ElmoTully stegarii, la Riverrun se adunaseră aproape nouă mii.
Întristător fapt, lordul Elmo murise în timpul marșului, după ce își
astâmpărase setea cu niște apă rea; purtase numai patruzeci și nouă de
zile titlul de lord de Riverrun, moștenit apoi de cel mai mare dintre fiii
săi, ser KermitTully, un tânăr furtunos și încăpățânat, nerăbdător să-și
dovedească iscusința în luptă. Erau pe Drumul Regelui, la o distanță de
șase zile de mers de Debarcaderul Regelui, când lordul Borros
Baratheon a pornit către ei cu oastea sa din Ținuturile Furtunilor,
întărită de recruți din Stokeworth, Rosby, Hayfordși Duskendale și de
două mii de bărbați și băieți, cu toții scursuri din Fundătura Puricilor,
înarmați în grabă cu sulițe și punând drept coifuri oale de fier.
Cele două armii s-au întâlnit la o distanță de două zile de oraș, într-
un loc unde drumul regelui trece printre o pădure și un deal scund.
Plouase torențial două zile și iarba era udă, iar pământul, moale și
noroios. Lordul Borros era încrezător în victorie, căci iscoadele îi
spuseseră că riveranii sunt conduși de băieți și de femei. Era aproape în
amurg când a zărit oastea dușmană și a dat imediat ordin de luptă… deși
drumul din fața lui era un zid compact de scuturi, iar pe dealul din
dreapta arcașii păreau fire de păr des și zbârlit. A condus el însuși atacul,
masându-și cavalerii sub forma unui triunghi cu vârful înainte și
avântându-se apoi pe drum, în tropot tunător de copite, chiar către
inima armiei vrăjmașe, unde păstrăvul auriu al Riverrunului înota pe
stindardul său albastru cu roșu, alături de flamura cu mai multe
blazoane a reginei moarte. În urma lor veneau pedestrașii, sub steagul
cu dragon auriu al regelui Aegon.
Citadela numește încleștarea care a urmat Bătălia de pe Drumul
Regelui. Cei care au luptat acolo i-au spus Măcelul din Mocirlă. Oricum
s-ar numi, ultima luptă din Dansul Dragonilor s-a dovedit a fi inegală.
Săgețile trase cu arcurile lungi de pe deal au omorât caii de sub cavalerii
conduși la atac de lordul Borros, doborând atât de mulți încât la zidul de
scuturi au ajuns mai puțin de jumătate din călăreți. Iar cei care s-au
văzut acolo nu mai erau decât o formație în dezordine, triunghiul li se
spărsese, iar caii alunecau și se împotmoleau în noroiul moale. Deși
oastea din Ținuturile Furtunii a făcut prăpăd cu lăncile, săbiile și
securile de luptă, riveranii au rămas pe poziție, căci oameni odihniți au
luat locul celor căzuți. Când pedestrimea lordului Baratheon a intrat
masiv în încăierare, zidul de scuturi s-a clătinat, a dat înapoi
zdruncinându-se și a părut gata să se spargă… până când din pădurea
din stânga s-au auzit strigăte și țipete și alte sute de riverani au năvălit
dintre copaci, conduși de băiatul Benjicot Blackwood, care avea să fie
supranumit în aceea zi Sângerosul Ben; și așa avea să i se spună în tot
restul lungii sale vieți.
Lordul Borros era încă în șa, în mijlocul măcelului. Când a văzut că
izbânda îi scapă printre degete, i-a poruncit scutierului său să sufle în
cornul de război, vestindu-și rezervele că e timpul să intre în luptă. Însă,
la auzul sunetului, oamenii lui Rosby, Stokeworth și Hayford au lăsat să
cadă flamurile cu stindard auriu ale regelui și nu s-au clintit din loc,
gloata din Fundătura Puricilor s-a împrăștiat ca un cârd de gâște, iar
cavalerii din Duskendale s-au repezit spre dușmani și le-au atacat
ariergarda. Într-untimp prea scurt pentru o bătaie de inimă, lupta a
devenit fugă în dezordine, căci ultima armie a regelui Aegon s-a
împrăștiat.
Borros Baratheon a murit în luptă. Rămas fără cal după ce armăsarul
lui de luptă a fost doborât de săgețile lui Aly cea Neagră și ale arcașilor
ei, a continuat să lupte astfel, omorând nenumărați soldați, o duzină de
cavaleri și pe lorzii Mallisterși Darry. Când a venit spre el KermitTully,
lordul Borros era un mort ambulant; cu capul gol (își smulsese coiful
deformat), sângera din vreo douăzeci de răni și abia se mai ținea pe
picioare.
— Predă-te, ser! a strigat lordul de Riverrun către lordul de Capătul
Furtunii. Azi izbânda e a noastră!
Lordul Baratheon i-a răspuns cu o sudalmă, adăugând:
— Mai bine dansez în iad decât să port lanțurile tale.
Pe urmă s-a năpustit… drept în bila de fier cu țepi din capătul
buzduganului cu lanț al lordului Kermit, care l-a izbit în plină față,
împroșcând cu un amestec sinistru de sânge, oase și creier. Lordul de
Capătul Furtunii și-a dat sufletul în nămol, pe Drumul Regelui, cu sabia
încă în mână17.
Când corbii au adus în Fortăreața Roșie vestea despre soarta bătăliei,
consiliul verde s-a adunat în mare grabă. Toate avertizările Șarpelui
Mărilor se dovediseră întemeiate. Casterly Rock, Highgardenși Orașul
Vechi nu se grăbiseră să-i răspundă regelui, care le ceruse mai mulți
oșteni. O făcuseră într-un târziu, oferind, în loc de făgăduieli, scuze și
vorbe care ocoleau adevărul. Lannisterii erau prinși în războiul lor cu
Krakenul Roșu, Hightowerii pierduseră prea mulți oameni și nu mai
aveau comandanți în stare să conducă o oaste, mama micului lord Tyrell
scrisese doar ca să spună că are motive să se îndoiască de loialitatea

17După cum a fost voia zeilor, șapte zile mai târziu, soția lordului Borros a dat naștere
fiului și moștenitorului dorit de el de o atât de îndelungat! vreme. Nobilul senior Lisase
vorbă să i se spună copilului Aegon dacă e băiat, în cinstea regelui. Dar, aflând că lordul,
soțul ei, a murit în luptă. Lady Baratheon i-a dai copilului numele tatălui său, Oliver (n.
A.).
lorzilor stegari ai fiului ei și că „fiind doar o femeie, nu sunt eu însămi
potrivită să conduc la luptă o oaste”. Ser MarstonWatersși ser Julian
Wormwood fuseseră trimiși dincolo de Marea îngustă, să caute
mercenari în Pentos, Tyroshși Myr, dar niciunul nu se întorsese încă.
Regele Aegon al II-lea avea să se afle curând fără apărare în fața
dușmanilor, toți oamenii lui știau asta. Sângerosul Ben Blackwood,
KermitTully,SabithaFreyși aliații lor victorioși se pregăteau să-și
continue drumul către oraș, iar la numai câteva zile în urma lor se aflau
lordul Cregan Stark și nordicii săi. Flota din Braavos pe care se
îmbarcase oastea din Arryn plecase din Gulltown, îndreptându-se către
Defileu, și în cale nu-i stătea decât tânărul Alyn Velaryon… iar pe
loialitatea Driftmarkului nu se puteau bizui.
— Înălțimea Ta, a spus Șarpele Mărilor, după ce s-au adunat
rămășițele cândva trufașului consiliu verde, trebuie să te predai. Orașul
nu poate face față unui nou jaf. Salvează-ți supușii și salvează-te pe tine
însuți. Dacă abdici în favoarea prințului Aegon, el te va lăsa să îmbraci
veșmintele negre și să duci viața unui om de onoare la Zid.
— O va face? a întrebat regele Aegon, iar Munkun spune că avea
speranță în glas.
Regina Alicent nu nutrea speranța aceea.
— Ți-ai hrănit dragonul cu mama lui, i-a reamintit ea. Băiatul a văzut
totul.
Regele s-a întors spre ea cu disperare.
— Ce mă sfătuiești să fac?
— Ai ostatici, i-a răspuns regina-văduvă. Taie-i băiatului o ureche și
trimite-i-o lordului Tully. Avertizează-i că prințul o să-și piardă câte o
altă parte a trupului pentru fiecare leghe cu care înaintează ei.
— Da, a încuviințat Aegon al II-lea. Bun! Așa voi face.
L-a chemat pe ser Alfred Broome, care îl slujise atât de bine la Piatra
Dragonului.
— Du-te să te ocupi de asta, ser.
În timp ce cavalerul ieșea, regele s-a întors spre Corlys Velaryon:
— Spune-i bastardului tău să lupte cu tot curajul, lordul meu. Dacă
mă dezamăgește și vreuna dintre corăbiile alea din Braavos trece de
Defileu, și neprețuita ta lady Baela o să-și piardă niște părți din trup.
 Șarpele Mărilor nu a implorat, nu a blestemat și nu a amenințat. A dat
scurt din cap și a ieșit. Ciupercă spune că, în drum spre ușă, a schimbat
o privire cu Picior-Strâmb, dar Ciupercă nu a fost de față și pare foarte
puțin probabil ca un om trecut prin atât de multe, precum Corlys
Velaryon, să se fi purtat cu atâta stângăcie într-un asemenea moment.
Pentru Aegon ziua se încheiase, deși el încă nu știa. Trădătorii din
jurul lui începuseră să-și înfăptuiască planurile încă de când aflaseră de
înfrângerea lordului Baratheon pe Drumul Regelui.
Când a intrat pe podul mobil către Cetățuia lui Maegor, unde era ținut
prințul Aegon, ser Alfred Broome a găsit drumul blocat de ser Perkin
Puricele și de șase cavaleri de-ai lui.
— În numele regelui, dați-vă la o parte! le-a poruncit ser Broome.
— Acum avem un rege nou, i-a răspuns ser Perkin.
Și-a pus o mână pe umărul lui ser Alfred… apoi l-a împins cu putere,
făcându-l să se clatine pe picioare și să cadă de pe podul mobil în țepii
de fier de dedesubt, unde s-a zvârcolit două zile înainte de a muri.
În decursul aceleiași ore, lady Baela Targaryen a fost răpită și dusă la
loc sigur de oamenii lordului Larys Picior-Strâmb. Tom Limbă
Împleticită a fost găsit în curtea castelului, ieșind din grajduri, și a fost
decapitat fără întârziere. „A murit așa cum a trăit, bâlbâindu-se”, spune
Ciupercă. Tatăl lui, Tom Barbă Încâlcită, nu era în castel, dar l-au găsit
într-o tavernă de pe Aleea Tiparului. Fiindcă a protestat, spunând că el
nu e „decât un simplu pescar, venit să bea o bere”, cei care îl înșfăcaseră
l-au înecat în berea dintr-un butoi.
Toate acestea s-au săvârșit cu atâta precizie, atât de repede și cu atât
de puțin zgomot, încât locuitorii Debarcaderului Regelui n-au avut
aproape nicio bănuială că se întâmpla ceva ieșit din comun. Cei care
trebuiau să moară au fost uciși, în vreme ce toți ceilalți curteni și-au
văzut de treburile lor, nestingheriți și neștiind nimic. Septonul Eustace
spune că au fost uciși douăzeci și patru de oameni, pe când, în Istorisirea
adevărată, Munkun vorbește de numai douăzeci și unu. Ciupercă
pretinde că a fost martor la uciderea degustătorului regelui, un bărbat
scârbos de gras, pe nume Ummet, și susține că el însuși, ca să nu aibă
aceeași soartă, s-a văzut nevoit să se ascundă într-un butoi cu făină, de
unde a ieșit în noaptea următoare, „plin de făină din cap până în tălpi,
atât de alb încât prima servitoare care m-a văzut m-a luat drept fantoma
lui Ciupercă”. (Asta miroase a basm. De ce ar fi vrut complotiștii să ucidă
un bufon?)
Regina Alicent a fost arestată pe treptele în serpentină, când se
întorcea în camerele ei. Cei care au făcut asta aveau pe pieptare calul de
mare al Casei Velaryon și, cu toate că i-au ucis pe cei doi oșteni din garda
ei, nu le-au vătămat nicidecum pe ea și pe doamnele ei de onoare.
Regina-în-Lanțuri a fost înlănțuită din nou și dusă în temniță, să aștepte
acolo, fiind la bunul plac al noului rege. În momentul acela, singurul fiu
care îi mai rămăsese era deja mort.
După încheierea adunării consiliului, regele Aegon al II-lea a fost dus
în curte de doi scutieri puternici. Acolo și-a găsit palanchinul
așteptându-l, ca de obicei; cu piciorul lui stâlcit, îi era greu să meargă,
chiar și cu o cârjă. Ser GylesBelgrave, cavalerul din Garda Regelui care îi
comanda escorta, a depus mărturie că Înălțimea Sa părea, când a fost
ajutat să urce, neobișnuit de obosit, „cu fața cenușie și obrajii căzuți”,
dar, în loc să ceară să fie dus înapoi, în odăile sale, i-a spus lui ser Gyles
că vrea să meargă în septul castelului. „Poate își simțea sfârșitul
aproape”, scrie septonul Eus- tace, „și voia să se roage pentru iertarea
păcatelor”.
Sufla un vânt rece. După ce palanchinul s-a pus în mișcare, regele a
tras perdele, ca să-l apere de frig. Înăuntru avea, ca întotdeauna, o carafă
cu vin roșu și dulce de Arbor, preferatul său. Regele și-a umplut un mic
pocal în timp ce palanchinul traversa curtea.
Ser Gylesși purtătorii lui Aegon nu și-au dat seama ce se întâmplase
decât după ce s-au oprit în fața septului și perdelele nu s-au deschis.
— Am ajuns, Înălțimea Ta, a spus cavalerul.
N-a primit răspuns, dinăuntru nu se auzea nimic. După ce și-a repetat
cuvintele a doua și a treia oară, cu același rezultat, ser GylesBelgrave a
deschis perdelele dintr-o smucitură și l-a găsit pe rege mort, întins pe
perne.
— Avea sânge pe buze, a povestit cavalerul. Altminteri părea să
doarmă. Și maesterii, și oamenii de rând încă se întreabă ce otravă s-a
folosit și cine ar fi putut s-o pună în vinul regelui. (Unii susțin că numai
ser Gyles însuși ar fi putut s-o facă, dar e de neimaginat că un cavaler
din Gardă ar fi fost în stare să ia viața monarhului pe care jurase să-l
apere. E mult mai probabil s-o fi făcut Ummet, degustătorul regelui, la a
cărui asasinare pretinde bufonul că a fost martor.) Dar, dacă unealta
care a turnat otrava în vinul roșu de Arbor al regelui nu va fi cunoscută
niciodată, nu ne îndoim că a făcut-o la porunca lui LarysStrong.
Așa și-a găsit moartea Aegon din Casa Targaryen, al Doilea după
Numele Său, primul născut de parte bărbătească al regelui Viserys
Targaryen Întâiul și al reginei Alicent din Casa Hightower, a cărui
domnie s-a dovedit a fi pe cât de scurtă, pe atât de amară. A trăit
douăzeci și patru de ani și a cârmuit Ținutul doi ani.
Peste două zile, când avangarda oștirii lordului Tully a apărut în fața
zidurilor Debarcaderului Regelui, Corlys Velaryon a ieșit călare s-o
întâmpine, avându-l alături pe prințul Aegon, posomorât.
— Regele a murit, a dat de veste cu gravitate Șarpele Mirilor, trăiască
regele!
Iar de cealaltă parte a Golfului Apei Negre, în Defileu, lordul
LeowynCorbray, aflat la prora unei corăbii din Braavos, a privit un șir
de corăbii de luptă din flota Velaryon coborând dragonul auriu al lui
Aegon al II-lea și înălțându-l pe cel roșu, al lui Aegon Întâiul, stindardul
tuturor regilor Targaryen de dinainte de începerea Dansului.
Războiul se terminase (deși pacea care a urmat avea să se
dovedească în curând departe de a merita acest nume).
În a șaptea zi a celei de-a șaptea luni a anului 131 de după Cucerirea
lui Aegon, o dată consacrată zeilor, Înaltul Septon din Orașul Vechi a
rostit legămintelc sacre, cununându-l pe prințul Aegon cel Tânăr, cel
mai mare dintre fiii reginei Rhaenyrași ai unchiului ei, prințul Daemon,
cu prințesa Jaehaera, fiica reginei Helaenași a fratelui ei, regele Aegon al
II-lea, și astfel unind cele două ramuri rivale ale Casei Targaryen și
punând capăt celor doi ani de trădare și măcel.
Dansul Dragonilor se încheiase și începuse posomorâta domnie a
regelui Aegon Targaryen al III-lea.
 După război

Ora Lupului

Când se întâmplă să-și aducăaminte de el, oamenii de rând din

celeȘapte Regate vorbesc despre regele Aegon Targaryen al III-lea
numindu-l Aegon cel Fără Noroc, Aegon cel Nefericit și (cel mai adesea)
Urgia Dragonilor. Toate numele i se potrivesc. Marele Maester Munkun,
aflat în slujba lui în cea mai mare parte a domniei, îl numește Regele
Zdrobit, ceea ce i se potrivește încă și mai bine. Dintre toți cei care au
stat vreodată pe Tronul de Fier, el rămâne, probabil, cel mai misterios;
un monarh posomorât, care vorbea puțin și făcea și mai puțin și care a
trăit copleșit de jale și de tristețe.
Al patrulea fiu al reginei Rhaenyrași cel mai mare dintre fiii avuți de
ea cu al doilea soț, Daemon Targaryen, Aegon a urcat pe tron în 131 D.C
și a cârmuit Ținutul douăzeci și șase de ani, până în 157 D.C. A avut două
soții și cinci copii (doi băieți și trei fete), darși căsătoria, și paternitatea
au părut să-i ofere prea puțină bucurie. De fapt, a fost un bărbat
singuratic și trist. Nu mergea la vânătoare nici cu câini, nici cu șoimi,
călărea numai când pleca în călătorie, nu bea niciun fel de vin, iar
mâncarea îl interesa atât de puțin încât era nevoie să i se aducă aminte
să mănânce. Deși îngăduia turnirurile, nu lua parte niciodată, nici
pentru a se întrece cu alți luptători, nici ca privitor. Ajuns bărbat în toată
firea, se îmbrăcasimplu, cel mai adesea în negru, și se știa că poartă o
cămașă din păr de cal pe sub catifeaua și atlazul în care se cuvine să se
înveșmânteze un rege.
Dar asta avea să fie peste mai mulți ani, după ce Aegon al III-lea avea
să devină major și să ia cârmuirea celor Șapte Regate în propriile
mâini.În 131 D.C., când și-a început domnia, era un băiat de zece ani; se
spune că era înalt pentru vârsta lui, „cu părul de o nuanță de argintiu
atât de deschisă, încât părea aproape alb și cu ochii de un violet atât de
întunecat, încât păreau negri”. Chiar și în frageda sa tinerețe, Aegon
zâmbea rar și râdea și mai rar, spune Ciupercă, și, cu toate că putea să
fie fermecător și curtenitor ori de câte ori era nevoie, în el sălășluia o
întunecime care nu-l părăsea niciodată.
Împrejurările în care a devenit rege n-au fost nici pe departe
promițătoare. Lorzii riverani care zdrobiseră ultima oaste a lui Aegon al
II-lea în Bătălia de pe Drumul Regelui și-au continuat drumul către
Debarcaderul Regelui pregătiți de luptă. Dar lordul Corlys Velaryon și
prințul Aegon le-au ieșit în întâmpinare cu un steag alb.
— Regele a murit, trăiască regele! a spus lordul Corlys când le-a
predat orașul, lăsându-l la mila lor.
Atunci, ca și acum, lorzii riverani erau capricioși și arțăgoși.
KermitTully, lordul de Riverrun, le era suzeran și, cu numele,
comandant al oștirii… dar trebuie să nu uităm că nu avea decât
nouăsprezece ani și era lipsit de experiență, „verde ca iarba verii”, cum
ar fi spus nordicii. Fratele lui, Oscar, care, în timpul Măcelului din
Mocirlă, omorâse trei oameni și fusese făcut cavaler imediat după aceea,
pe câmpul de luptă, era încă și mai verde și, în plus, blestemat cu orgoliul
țepos atât de des întâlnit la un al doilea născut.
Casa Tully era unică printre toate Casele din Westeros. Aegon
Cuceritorul îi făcuse lorzi suzerani ai Tridentului, deși, în mai multe
privințe, continuau să fie puși în umbră de mulți dintre vasalii lor. Casele
Bracken, Blackwood și Vance stăpâneau pământuri mai întinse și
puteau aduna oști mult mai numeroase, așa cum puteau și proaspăt
îmbogățiții Frey de la Gemenii. Casa Mallister de la Seagard avea
înaintași de o mai înaltă noblețe, Casa Mooton de la Iazul Fecioarelor era
mult mai bogată, iar Harrenhalul, chiar și blestemat și devastat și în
ruină, era un castel mai puternic decât Riverrunși de zece ori mai mare.
În trecut cu nimic ieșită din comun, Casa Tully atrăsese cu sporită putere
atenția mulțumită caracteruluiultimilor săi doi lorzi conducători… iar
acum zeii îi puseseră în frunte o generație tânără, doi tineri trufași,
hotărâți să se facă remarcați, lordul Kermit prin priceperea sa de
cârmuitor, iar ser Oscar prin cea de luptător.
Alături de ci călărea cineva încă și mai tânăr, sosit de pe malurile
Tridentului la Debarcaderul Regelui: Benjicot Blackwood, lord de
Raventree. Sângerosul Ben, cum începuseră să-l numească oamenii lui,
nu avea decât treisprezece ani, o vârstă la care alți băieți de obârșie
înaltă sunt încă scutieri, țesală caii stăpânilor lor și le curăță zalele de
rugină. Ajunsese devreme în fruntea Casei sale, după ce tatăl lui, lordul
Samwell Blackwood, fusese ucis de ser Amos Bracken în Bătălia de la
Moara Arsă. În ciuda tinereții sale, băiatul lord refuzase să încredințeze
vremelnic puterea sa unui bărbat mai vârstnic. Toată lumea știa că, la
Ospățul Peștilor, plânsese la vederea unui număr atât de mare de morți,
însă în bătălia care urmase nu se ferise să intre în luptă, ci se arătase
chiar dornic de asta. Oamenii lui dăduseră o mână de ajutor la scoaterea
lui Criston Cole din Harrenhal, vânându-i oamenii trimiși după hrană,
avusese comanda centrului în a Doua Bătălie de la Tumbleton, iar la
Măcelul din Mocirlă condusese atacul din flanc și oamenii săi ieșiți din
pădure spărseseră frontul armiei din Ținuturile Furtunii conduse de
lordul Baratheon și aduseseră victoria. Se spunea că, îmbrăcat în straie
de curtean, lordul Benjicot arăta în foarte mare măsură ca un băiat, înalt
pentru vârsta lui, dar subțire la trup, cu un ten sensibil și sfios în purtări,
căutând să treacă neobservat; în zale și platoșă, Sângerosul Ben era cu
totul alt om, unul care, la treisprezece ani, fusese pe mai multe câmpuri
de luptă decât alții în întreaga lor viață.
Din oastea întâmpinată de Corlys Velaryon în fața Porții Zeilor în acea
zi din anul 131 D.C. Făceau fără îndoială parte și alți lorzi și cavaleri
faimoși, cu toții mai vârstnici și unii mai înțelepți decât Sângerosul Ben
Blackwood și frații Tully, dar, cumva, după Măcelul din Mocirlă cei trei
tineri deveniseră comandanți de necontestat. Legătura care îi unise pe
câmpul de luptă îi făcuse inseparabili într-o asemenea măsură, încât
oamenii lor începuseră să vorbească despre ei folosind un singur
cuvânt: Flăcăii.
Printre susținătorii celor doi se numărau două femei extraordinare:
Alysanne Blackwood, numită Aly cea Neagră, sora răposatului lord
Samwell Blackwood și mătușa Sângerosului Ben, și SabithaFrey, lady de
Gemenii, văduva lordului Forrest Freyși mama moștenitorului său, o
„cotoroanță din Casa Vypren, cu trăsături ascuțite și limba așijderea,
care preferasă călărească în loc să danseze și să poarte zale în loc de
mătase și adora să omoare bărbați și să sărute femei”, după cum
istorisește Ciupercă.
Flăcăii îl cunoșteau pe lordul Corlys Velaryon numai după reputație,
dar reputația lui era formidabilă. Sosiseră la Debarcaderul Regelui
așteptându-se să fie nevoiți să-l asedieze îndelung sau să-l cucerească
printr-un atac în forță, așa că au fost încântați (și surprinși) când le-a
fost oferit pe o tavă de aur… și când au aflat că Aegon al II-lea murise
(deși atât Benjicot Blackwood, cât și mătușa lui s-au arătat nemulțumiți
de modul în care își pierduse viața, căci otrava era considerată o armă a
lașilor și o dovadă a lipsei de onoare). Pe câmpul din afara zidurilor au
răsunat strigăte de încântare când s-a răspândit vestea despre moartea
regelui și lorzii Tridentului și aliații lor au venit rând pe rând să-și plece
genunchiul în fața prințului Aegon și să-l ovaționeze ca rege.
Când lorzii riverani au străbătut orașul, norodul i-a aclamat de pe
acoperișuri și din balcoane și fete frumoase s-au grăbit să reverse
asupra salvatorilor o ploaie de sărutări (ca saltimbancii într-o farsă,
spune Ciupercă, sugerând că totul fusese aranjat de LarysStrong).
Mantiile Aurii erau aliniate pe străzi și-și lăsau sulițele în jos când
treceau prin dreptul lor Flăcăii călare.În Fortăreața Roșie, Flăcăii au
găsit trupul regelui întins pe un catafalc, la picioarele Tronului de Fier,
cu mama lui, regina Alicent, plângând alături. Curtenii lui Aegon rămași
în viață se adunaseră în sală și printre ei se numărau lordul LarysStrong
Picior-Strâmb, Marele Maester Orwyle, ser Perkin Puricele, Ciupercă,
septonul Eustace, ser GylesBelgraveși alți patru cavaleri din Garda
Regelui, diverși lorzi mai mărunți și cavaleri ai Casei. Orwyle a vorbit în
numele tuturor, urându-le lorzilor riverani bun venit ca unor salvatori.
Pe toate pământurile Coroanei și de-a lungul Mării înguste, toți
susținătorii regelui mort au capitulat. Corăbierii din Braavos l-au
debarcat pe lordul LeowynCorbray la Duskendale, cu jumătate din
oastea trimisă de lady Arryn din Vale; cealaltă jumătate a coborât pe
uscat la Iazul Fecioarelor, condusă de fratele său, ser CorwynCorbray.
Ambele orașe au primit oștile din Arryn cu ospețe și flori. Stokeworth și
Rosby s-au predat fără vărsare de sânge, coborând stindardele cu
dragonul albastru al regelui Aegon al II-lea și înălțând dragonul roșu al
lui Aegon al III-lea. Garnizoana de la Piatra Dragonului a fost mai
încăpățânată, a zăvorât porțile și i-a sfidat pe asediatori. A rezistat trei
zile și două nopți. În a treia noapte,grăjdarii, bucătarii și toți servitorii
din castel au pus mâna pe arme și s-au ridicat împotriva oamenilor
regelui, ucigând în somn cât de mulți au putut; pe ceilalți i-au pus în
lanțuri și i-au predat tânărului Alyn Velaryon.
Septonul Eustace ne povestește că Debarcaderul Regelui a fost
cuprins de o „euforie stranie”; Ciupercă spune pur și simplu că
„jumătate din oraș se îmbătase”. Trupul neînsuflețit al lui Aegon al II-lea
a fost încredințat flăcărilor, cu speranța că tot răul și toată ura din
timpul domniei lui aveau să ardă odată cu el. Mii de oameni s-au urcat
pe Dealul lui Aegon ca să-l audă pe tânărul prinț spunând că pacea le
bate la ușă. S-au făcut planuri pentru o încoronare cu mare fast a
băiatului, care avea să fie urmată de nunta lui cu prințesa Jaehaera. Din
Fortăreața Roșie s-a înălțat un nor de corbi, pentru a-i chema în
Debarcaderul Regelui pe toți susținătorii monarhului otrăvit din Orașul
Vechi, Reach și Capătul Furtunii. Li s-au dat permise de liberă trecere și
li s-a promis iertarea deplină. Noii conducători ai Ținutului s-au
împărțit în două când a fost vorba să decidă ce era de făcut cu regina
Alicent, dar altminteri păreau de acord în toate și a domnit buna
înțelegere… în cea mai mare parte din durata a două săptămâni.
În Istorisirea adevărată, Marele Maester Munkun numește acele zile
Zorii Falși. Un răstimp fără îndoială îmbătător, dar scurt… căci, după ce
în fața Debarcaderului Regelui a apărut lordul Cregan Stark, cu nordicii
lui, petrecerile s-au încheiat și de planurile încântătoare s-a ales praful.
Lordul de Winterfell avea douăzeci și trei de ani, cu doar câțiva mai mult
decât lorzii de Raventreeși de Riverrun… dar Stark era bărbat și ei erau
băieți, toți cei care îi vedeau împreună păreau să simtă asta. Flăcăii se
făceau mici în prezența lui, spune Ciupercă. „Ori de câte ori intra Lupul
din Nord țanțoș într-o încăpere, Sângerosul Ben își aducea aminte că n-
are decât treisprezece ani, iar lordul Tullyși fratele lui se fâstâceau, se
bâlbâiau și obrajii li se făceau tot atât de roșii ca părul.”
Debarcaderul Regelui i-a întâmpinat pe lorzii riverani și pe oamenii
lor cu ospețe, flori și onoruri. Cu nordicii n-a fost la fel. În primul rând,
erau prea mulți: o armie cu o reputație înfricoșătoare, de două ori mai
mare decât aceea condusă de Flăcăi. În cămăși de zale și mantii de blană
mițoasă, cu trăsăturile ascunse de bărbi dese și încâlcite, nou-sosiții se
plimbau făloși prin oraș, ca niște urși în armură, povestește Ciupercă. În
Debarcaderul Regelui, tot ce se știa despre nordici provenea de la ser
MedrickManderlyși de la fratele lui, ser Torrhen: bărbați curtenitori, în
hainefrumoase, disciplinați și evlavioși. Oamenii din Winterfell nici
măcar nu li se închinau adevăraților zei, scrie septonul Eustace, îngrozit.
Îi disprețuiau pe cei Șapte, nu țineau cont de zilele de sărbătoare, își
băteau joc de cărțile sfinte, n-aveau pic de respect pentru septoniși
septe, venerau copaci.
Cu doi ani în urmă, Cregan Stark îi făgăduise ceva prințului Jacaerys.
Iar acum venise să-și îndeplinească făgăduiala, deși și Jace, și mama lui,
regina, muriseră între timp.
— Nordul nu uită, a declarat Stark când prințul Aegon, lordul Corlysși
Flăcăii i-au urat bun venit.
— Ai sosit prea târziu, lordul meu, i-a răspuns Șarpele Mărilor,
pentru că războiul s-a încheiat, iar regele a murit.
Septonul Eustace, care a fost martor la întâlnire, spune că lordul de
Winterfell „l-a fixat pe Lordul Valurilor cu ochi cenușii și reci ca viscolul
și i-a răspuns:
— De mâna cui și din a cui poruncă, mă întreb.
Căci sălbaticii veniseră pentru vărsare de sânge și pentru luptă, după
cum aveam să aflăm curând, spre întristarea noastră.”
Bunul septon nu s-a înșelat. Lordul Cregan a fost auzit spunând că
alții începuseră acel război, dar el avea de gând să-l ducă până la capăt,
să-și continue marșul către sud și să distrugă tot ce mai rămăsese din
verzii care îl urcaseră pe tron pe Aegon al II-lea și se luptaseră ca să-l
păstreze acolo. Avea să cucerească mai întâi Capătul Furtunii; apoi avea
să străbată Reach, ca să ia în stăpânire Orașul Vechi. Casa Hightower
odată înfrântă, urma să-și ducă lupii către miazănoapte, de-a lungul
țărmului Mării Apusului, pentru o vizită la Casterly Rock.
— Un plan plin de curaj, a spus Marele Maester Orwyle, cu prudență,
când a auzit asta.
Ciupercă preferă cuvântul „nebunie”, daradaugă: „Și pe Aegon
Dragonul l-au numit nebun când a vorbit de cucerirea
Westerosului.”KermitTully a subliniat că atât Capătul Furtunii, cât și
Orașul Vechi și Casterly Rock sunt cetăți tot atât de puternice ca
Winterfellul lui Stark (dacă nu chiar mai puternice) și că, presupunând
că vor cădea, asta nu se va întâmpla cu ușurință, iar tânărul Ben
Blackwood s-a declarat de aceeași părere și a adăugat:
— Jumătate din oamenii tăi vor pieri, lord Stark.
— Au murit în ziua când ne-am pus în mișcare, băiete, a răspuns
Lupul cu ochi cenușii din Winterfell.
Aidoma Lupilor Iernii dinaintea lor, cei mai mulți dintre oștenii care
plecaseră spre miazăzi sub comanda lordului Stark nu se așteptau să-și
revadă casele. Dincolo de Gât zăpada era deja înaltă și vânturile reci
suflau cu tot mai multă putere; în fortărețele, castelele și satele umile
din întregul Nord, nobilii și oamenii de rând deopotrivă li se rugau zeilor
ciopliți în lemnul copacilor să fie iarna scurtă. Cei care aveau mai puține
guri de hrănit se descurcau mai bine în zilele negre, așa că în Nord era
de multă vreme obiceiul ca bătrânii, fiii mai nevârstnici, oamenii
necăsătoriți, cei fără copii, cei fără adăpost și cei neajutorați să-și
părăsească vatra și casa la căderea primei zăpezi, pentru ca familiile lor
să apuce să vadă primăvara următoare. Pentru oamenii plecați la luptă
la vreme de iarnă, izbânda nu era țelul principal; mergeau la război
pentru glorie, aventură, jaf și, mai presus de orice, pentru a-și găsi un
sfârșit demn.
Încă o dată, a căzut pe umerii lui Corlys Velaryon, Lordul Valurilor,
sarcina de a pleda pentru pace, iertare și bună înțelegere.
— Măcelul a durat prea mult, a zis bătrânul. Rhaenyrași Aegon sunt
morți. Să lăsăm cearta lor să moară odată cu ei. Lordul meu, spui că vrei
să cucerești Capătul Furtunii, Orașul Vechi și Casterly Rock, dar bărbații
care le stăpâneau au fost, cu toții, uciși în luptă. Cei rămași în locul lor
sunt copii sau chiar sugari, nu ne amenință în niciun fel. Pune-le condiții
onorabile, și toți își vor pleca genunchiul.
Dar lordul Stark nu era mai dispus să asculte așa ceva decât fuseseră
Aegon al II-lea și regina Alicent.
— Copiii devin, cu timpul, bărbați voinici, a răspuns el, iar bebelușii
sug ura mamei odată cu laptele ei. Scăpați de dușmanii ăștia acum, sau
aceia dintre noi care nu vor fi peste douăzeci de ani în mormânt își vor
regreta prostia de azi când bebelușii se vor înarma cu săbiile taților lor
și vor veni să se răzbune.
 Lordul Velaryon nu s-a lăsat convins.
— Regele Aegon a zis același lucru și și-a găsit moartea. Dacă ne-ar fi
ascultat sfatul și le-ar fi oferit vrăjmașilor săi pace și iertare, ar fi putut
sta azi aici, alături de noi.
— De-asta l-ați otrăvit, lordul meu?
Deși nimic, nici bun, nici rău, nu-l mai pusese niciodată personal în
legătură cu lordul Valurilor, Cregan Stark știa despre el că fusese în
serviciul Rhaenyrei ca Mână a Reginei și că ea îl întemnițase, bănuindu-
l de trădare, că fusese eliberat de Aegon al Il-lea, în al cărui consiliu
acceptase un loc… dar, după cum se părea, numai ca să poată da un
ajutor la otrăvirea lui.
— Nu mă mir că ți se spune Șarpele Mărilor, a continuat lordul de
Winterfell. Te-oi fi târând dintr-o parte în alta, însă, vai, colții tăi sunt
veninoși! Aegon a fost sperjur, ucigaș al celor de-un sânge cu el și
uzurpator, totuși a fost rege. Când n-a dat ascultare sfatului tău de laș, l-
ai înlăturat așa cum o fac lașii, fără onoare, cu otravă… și o să răspunzi
pentru asta.
Pe urmă, oamenii lui Stark au dat buzna în sala consiliului, au
dezarmat gărzile de la uși, l-au smuls pe bătrânul Șarpe al Mărilor de pe
jilțul lui și l-au târât în temniță. Aveau să i se alăture curând LarysStrong
Picior-Strâmb, Marele Maester Orwyle, ser Perkin Puricele și septonul
Eustace, plus alți cincizeci, unii de obârșie înaltă și alții nu, dar toți
nedemni de încredere în ochii lui Stark. „Am fost tentat să mă reîntorc
în butoiul meu cu făină”, povestește Ciupercă, „dar, din fericire, m-am
dovedit prea neînsemnat ca să atrag atenția Lupului”.
Nici măcar Flăcăii n-au scăpat de furia lordului Cregan, deși toată
lumea îi considera aliați.
— Sunteți prunci în scutece, ca să vă lăsați amăgiți cu flori, ospețe și
vorbe dulci? i-a mustrat el cu asprime. Cine v-a spus că s-a terminat
războiul? Picior-Strâmb? Șarpele? De ce, fiindcă vor ei să se termine?
Fiindcă ați avut mica voastră victorie în nămol? Războaiele se încheie
când învinșii își pleacă genunchiul, nu înainte. S-a predat Orașul Vechi?
A înapoiat Casterly Rock aurul Coroanei? Spuneți că vreți să-l însurați
pe prinț cu fiica regelui, dar ea rămâne la Capătul Furtunii, de neatins
pentru voi. Atâta timp cât fata e liberă și nemăritată, ce-o împiedică pe
văduva lui Baratheon s-o încoroneze ca regină, ca moștenitoarea lui
Aegon?
Când lordul Tully a protestat, spunând că Ținuturile Furtunii
pierduseră lupta și nu mai aveau putere să adune o altă oaste, lordul
Cregan le-a adus aminte de cei trei soli trimiși de Aegon al II-lea dincolo
de Marea îngustă, „dintre care oricare s-ar putea întoarce mâine cu mii
de mercenari.” ReginaRhaenyra s-a crezut victorioasă după ce cucerise
Debarcaderul Regelui, a spus nordicul, iar Aegon al II-lea a crezut că a
pus capăt războiului când și-a hrănit dragonul cu sora lui. Însă
oameniireginei au continuat să lupte după moartea ei, și „din Aegon n-
au mai rămas decât oase și cenușă.”
Flăcăii s-au văzut înfrânți. Intimidați, au dat înapoi și au fost de acord
să-și unească forțele cu ale lordului Stark când avea să pornească
împotriva Capătului Furtunii. Munkun spune că au acceptat cu dragă
inimă, convinși că lordul lup are dreptate. „Înflăcărați de izbânda în
luptă, voiau mai multe”, scrie el, în Istorisirea adevărată. „Erau însetați
de glorie, de faima visată de orice bărbat tânăr, care nu se poate dobândi
decât în luptă.” Ciupercă, privind totul cu mai mult cinism, sugerează că
lordul de Winterfell îi îngrozea pur și simplu pe tineri.
Indiferent care ar fi fost motivul, a dus la același rezultat. „Orașul îi
aparținea, putea face orice ar fi dorit”, spune septonul Eustace. Nordicul
îl luase în stăpânire fără să scoată nicio sabie din teacă și fără să tragă
nido săgeată. Fie ei oamenii regelui sau ai reginei, din Ținuturile
Furtunii sau pe pământurile Șarpelui Mărilor, lorzi riverani sau
lepădături ajunse cavaleri mulțumită lui ser Perkin, nobili sau oameni
de rând, toți oștenii i se supuneau de parcă s-ar fi născut în slujba lui.
Vreme de șase zile, Debarcaderul Regelui a tremurat pe muchie de
sabie. În cârciumile și cramele din Fundătura Puricilor, oamenii puneau
prinsoare pe timpul rămas până la decapitarea lui Picior-Strâmb, a
Șarpelui Mărilor, a Puricelui și a reginei-văduve. Prin oraș se
răspândeau zvonuri după zvonuri. Unele spuneau că lordul Stark
plănuiește să-l ia pe prințul Aegon la Winterfell și să-l însoare cu una
dintre fiicele sale (o minciună evidentă, căci, la vremea respectivă,
Cregan Stark nu avea nicio fiică legitimă), altele că Stark avea de gând
să-l omoare pe băiat ca să poată el să se cunune cu prințesa Jaehaerași
să revendice Tronul de Fier. Septonii ziceau că nordicii vor arde
septurile și vor sili Debarcaderul Regelui să se întoarcă la venerarea
vechilor zei. Alții șopteau că lordul de Winterfell are o soție sălbatică, de
dincolo de Zid, și că își azvârle dușmanii într-o groapă cu lupi, apoi se
uită cum sunt devorați.
Euforia dispăruse; frica stăpânea din nou străzile orașului. Dintre
lepădăturile mahalalelor a apărut un bărbat care pretindea că este
Păstorul renăscut, invocând nimicirea nordicilor care nu credeau în zei.
Deși nu semăna deloc cu primul păstor (în primul rând, avea două
mâini), sute de oameni se adunau să-l asculte vorbind. Un lupanar de pe
Strada Mătăsii a ars când cearta pentru o anumită târfă dintre un om de-
al lordului Tullyși unul de-al lordului Stark s-a transformat într-un
meleu sângeros între prietenii și frații lor de arme. Nici măcar nobilii nu
erau în siguranță în locurile dubioase din oraș. Cel mai mic dintre fiii
lordului Homwood, un vasal al lordului de Winterfell, a dispărut
împreună cu cei doi însoțitori ai săi în timpul unui chef din Fundătura
Puricilor. N-au fost găsiți niciodată și, dacă îi putem da crezare lui
Ciupercă, e posibil s-o fi sfârșit într-o oală cu tocană.
La scurt timp după aceea, în oraș s-a răspândit vestea că
LeowynCorbray plecase din Iazul Fecioarelor și se îndrepta către
Debarcaderul Regelui, însoțit de lordul Mooton, de lordul Brune și de
ser RenniferCrabb. Ser CorwynCorbray plecase în aceeași zi din
Duskendale, ca să i se alăture fratelui său pe drum. Împreună cu el
călătoreau Clement Celtigar, fiul și moștenitorul bătrânului lord
Bartimos, și lady Staunton, văduva de la Popasul Corbilor. În Piatra
Dragonului, tânărul Alyn Velaryon cerea eliberarea lordului Corlys(asta
e adevărat) și amenința c-o să atace Debarcaderul Regelui cu corăbiile
sale dacă bătrânului i se făcea vreun rău (pe jumătate adevărat). Un alt
zvon pretindea că Lannisterii s-au pus în mișcare, ca și Hightowerii, și
că ser MarstonWaters a debarcat, cu zece mii de mercenari din Lysși din
Vechiul Volantis (în întregime neadevărat). Iar Fecioara din Vale
plecase din Gulltown cu o corabie, împreună cu lady Rhaena Targaryen
și cu dragonul ei (adevărat).
Pe când armatele mărșăluiau și săbiile se ascuțeau, lordul Cregan
Stark stătea în Fortăreața Roșie, punând întrebări despre uciderea
regelui Aegon al II-lea și făcând planuri pentru campania împotriva
susținătorilor regelui mort. Iar prințul Aegon s-a trezit închis în Cetățuia
lui Maegor, fără niciun alt însoțitor în afară de Gaemon Păr-Alb. Când a
întrebat de ce nu e liber să plece și să se întoarcă după bunul plac, Stark
i-a răspuns că e vorba de siguranța lui.
— Orașul ăsta e un cuib de vipere. La Curte sunt mincinoși, trădători
și otrăvitori care te-ar ucide la fel de repede cum ți-au ucis unchiul, ca
să-și apere propria putere.
Când Aegon a protestat, spunând că lordul Corlys, lordul Larysși ser
Perkin îi sunt prieteni, lordul de Winterfell i-a răspuns că, pentru un
rege, falșii prieteni sunt mai periculoși decât orice dușman și că Șarpele,
Picior-Strâmb și Puricele l-au salvat doar ca să se folosească de el,
conducând Westerosul în numele lui.
Acum, când faptul că privim în urmă ne împiedică să greșim, studiem
ceea ce s-a întâmplat cu secole în urmă și putem spune că Dansul se
încheiase, dar lucrurile n-au fost la fel de limpezi pentru cei care au trăit
în periculoasele vremuri întunecate de după ultima bătălie. Fiindcă
septonul Eustace și Marele Maester Orwyle zăceau în temniță (unde cel
de-al doilea începuse să-și scrie confesiunile, textul care avea să-i ofere
lui Munkun temelia monumentalei sale Istorisiri adevărate), ne rămâne
doar Ciupercă drept călăuzitor dincolo de cronicile Curții și de edictele
regale. „Înalții lorzi ne-ar fi oferit încă doi ani de război”, susține piticul
în Mărturia lui, „femeile au fost cele care ne-au adus pacea. Aly cea
Neagră, Fecioara din Vale, cele trei Văduve, Gemenele Dragon, ele au pus
capăt vărsării de sânge, și nu cu sabia sau cu otrava, ci cu corbi, cuvinte
și sărutări.”
Semințele aruncate în vânt de lordul Corlys Velaryon în timpul
Zorilor Falși prinseseră roade și au început să dea fructe dulci. Corbii s-
au întors rând pe rând, aducând răspunsurile la propunerea de pace a
bătrânului.
Mai întâi a sosit cel de la Casterly Rock. Lordul JasonLannister pierise
în luptă lăsând în urmă șase copii: cinci fiice și un fiu, Loreon, unbăiat
de patru ani. Cârmuirea vestului rămăsese așadar pe umerii văduvei
sale, lady Johanna, și pe ai tatălui ei, Roland Westerling, lordul Cragului.
Cu coasta încă amenințată de corăbiile lungi ale Krakenului Roșu,
Lannisterii erau mai preocupați de apărarea castelului Kayceși de
recucerirea Insulei Frumoase decât de reînceperea luptei pentru Tronul
de Fier. Lady Johanna a fost de acord cu toate condițiile impuse de
Șarpele Mării și a făgăduit că va veni ea însăși la Debarcaderul Regelui
să-i jure credință noului rege la ceremonia încoronării și își va aduce în
Fortăreața Roșie două fiice, ca însoțitoare ale noii regine (și ca ostatice,
ca garanție a viitoarei ei loialități). A fost de acord să înapoieze acea
parte din tezaurul regal trimisă de ser TylandLannister în vest, pentru
a o pune la adăpost, dacă ser Tyland avea să fie iertat pentru faptele sale.
În schimb, nu-i cerea Tronului de Fier decât „să îi poruncească lordului
Greyjoy să se retragă în insulele lui, să înapoieze Insula Frumoasă
deținătorilor săi legitimi și să elibereze toate femeile pe care le răpise,
sau măcar pe cele de obârșie nobilă.”
O mare parte dintre supraviețuitorii Bătăliei de pe Drumul Regelui
izbutiseră să se întoarcă la Capătul Furtunii. Flămânzi, obosiți și răniți,
rătăciseră pe drumul spre casă de câte unul singur sau în grupuri, iar
văduva lordului Borros Baratheon, lady Elenda, nu avusese nevoie să se
uite de două ori la ei ca să vadă că-și pierduseră definitiv cheful de luptă.
Nici nu voia să-l pună în pericol pe fiul ei nou născut, Olyver, fiindcă
micul lord de la sânul ei era viitorul Casei Baratheon. Deși se spune că
fiica ei mai mare, lady Cassandra, a vărsat lacrimi amare când a aflat că
n-o să fie regină, lady Elenda n-a stat prea mult pe gânduri înainte de a
accepta condițiile păcii. Încă slăbită după chinurile facerii, nu putea veni
ea însăși la încoronare, dar avea să-l trimită pe lordul tată al său să facă
legământul de loialitate, împreună cu trei fiice, ca ostatice. Ser Willis Fell
avea să le însoțească, veghind și asupra „prețioasei sale încărcături”,
prințesa în vârstă de opt ani, Jaehaera, singurul copil supraviețuitor al
regelui Aegon al II-lea și viitoarea mireasă a noului rege.
Răspunsul din Orașul Vechi a sosit ultimul. Casa Hightower, cea mai
bogată dintre marile Case aliate cu Aegon al II-lea, rămânea, în mai
multe privințe, cea mai periculoasă, pentru că putea strânge cu iuțeală
oști noi de pe străzile Orașului Vechi și, sporindu-și numărul propriilor
corăbii de luptă cu cele ale rudelor apropiate, din Casa Redwyne din
Arbor, ar fi lansat la apă și o flotă de dimensiuni demne de luat în seamă.
Mai mult decâtatât, un sfert din aurul Coroanei continua să se afle în
hrubele adânci de sub castelul Hightowerși putea fi folosit pentru
cumpărarea unor noi alianțe și pentru plata unor companii de
mercenari. Orașul Vechi avea puterea de a reîncepe războiul; tot ce-i
lipsea era dorința de a o face.
Lordul Ormund își luase o a doua soție de curând, când începuse
Dansul; prima îi murise la naștere, cu câțiva ani înainte. După moartea
lui la Tumbleton, pământurile și titlul intraseră în posesia celui mai
mare dintre fiii săi. Lyonel, un tânăr de cincisprezece ani, în pragul
bărbăției. Al doilea fiu, Martyn, era scutierul lordului Redwyne, la Arbor;
al treilea era crescut la Highgarden, ca însoțitor al lordului Tyrellși ca
paharnic al nobilei mame a acestuia. Toți trei erau copii din prima
căsătorie ai lordului Ormund. Când lui LyonelHightower i-au fost citite
condițiile păcii lordului Velaryon, se spune că tânărul a smuls
pergamentul din mâna maesterului său și l-a rupt în bucăți, jurându-se
că o să-și scrie răspunsul cu sângele Șarpelui Mărilor.
Însă tânăra văduvă a tatălui său avea cu totul alte idei. Lady
Samantha era fiica lordului Donald Tarly de Horn Hill și a lui
JeyneRowan de Crângul de Aur, două Case care luptaseră în timpul
Dansului de partea reginei. Dârză, pătimașă și frumoasă, acea fată cu
voință puternică nu avea nicidecum de gând să renunțe la titlul de lady
de Orașul Vechi și la poziția ei de stăpână a Domeniului Hightower. Avea
doar cu doi ani mai mult decât Lyonel, care (spune Ciupercă) se
îndrăgostise nebunește de ea încă de când pusese pentru prima oară
piciorul în Hightower, ca mireasă a tatălui său. Deși până atunci
respinsese avansurile șovăielnice ale băiatului, acum lady Sam (nume
sub care avea să fie cunoscută vreme îndelungată) a capitulat,
îngăduindu-i să o seducă și făgăduindu-i apoi că se va mărita cu el… dar
numai dacă face pace, „fiindcă, dacă mai pierd încă un soț, o să mor cu
siguranță de durere”.
Având de ales între „un tată mort, rece în mormânt, și o femeie vie,
caldă și dornică de dragoste în brațele lui, băiatul a dat dovadă de o
luciditate surprinzătoare pentru cineva cu un rang atât de înalt și a pus
dragostea mai presus de onoare”, spune Ciupercă. LyonelHightower a
capitulat, a acceptat termenii impuși de lordul Corlys, printre care și
înapoierea aurului Coroanei (stârnind furia vărului său, ser
MylesHightower, care furase o mare parte, dar aici povestea asta nu are
de ce să ne preocupe). A urmat un mare scandal când tânărul lord și-a
făcut cunoscută intențiade a se însura cu văduva tatălui său și Înaltul
Septon a sfârșit prin a le interzice căsătoria, pe care o considera o formă
de incest, dar nici măcar asta n-a izbutit să-i despartă pe cei doi tineri
amanți. Căsătoria nefiindu-i permisă, lordul de Hightowerși Protectorul
Orașului Vechi și-a păstrat-o pe lady Sam alături, drept concubină, în
următorii treisprezece ani, timp în care au adus pe lume șase copii, și a
luat-o în sfârșit de soție când un alt Mare Septon, noul deținător al
puterii în Septul Stelat, a anulat hotărârea predecesorului său 18.”
Să-i lăsăm acum pe Hightoweriși să ne reîntoarcem la Debarcaderul
Regelui, unde lordul Cregan Stark s-a trezit cu toate planurile de război
date peste cap de cele Trei Văduve. „Și alte voci s-au făcut auzite, voci
mai blânde, care umpleau sălile Fortăreței Roșii de ecouri suave.
Fecioara din Vale sosise din Gulltown aducându-și pupila, pe lady
Rhaena Targaryen, cu un dragon pe umăr. Norodul din Debarcaderul
Regelui, care, cu mai puțin de un an înainte, ucisese toți dragonii din
oraș, a fost vrăjit de apariția acestuia. Lady Rhaenași sora ei geamănă,
Baela, au devenit, peste noapte, adoratele favorite ale orașului. Lordul
Stark n-a putut să le închidă și pe ele în castel, cum făcuse cu prințul
Aegon, și a aflat curând că nu poate nici să le țină sub control. Când au
cerut să li se îngăduie să-l vadă pe „preaiubitul nostru frate“, lady Arryn
le-a susținut și Lupul din Winterfell a cedat („cumva în silă“, spune
Ciupercă)19.

18Sau cel puțin aceasta e povestea istorisită de Ciupercă. În Istorisirea adevărată,

Munkun pune schimbarea hotărârii lui Lyonel pe seama unui alt motiv. Nu trebuie să
uităm că Hightowerii, oricât de bogați și de puternici ar fi fost, se numărau printre
vasalii Casei Tyrell din Highgarden, unde Garmund, fratele lordului Hightower, era paj.
Casa Tyrell nu jucase niciun rol în Dans (fiind condusă de un mic lord în scutece), dar
de acea dată a trecut la fapte, interzicându-i lordului Lyonel să-și adune o oaste sau să
plece la război fără acordul lor. Dacă nu se supunea, sfidarea avea să fie plătită cu viața
fratelui său… pentru că fiecare pupil e totodată și un ostatic, așa cum a spus cândva un
înțelept. Sau cel puțin așa susține Marele Maester Munkun (n.a.).
19Totuși, întâlnirea n-a fost o reușită, așa cum speraseră probabil gemenele. Prințul a

pălit la vederea dragonului Rhaenei.„Luați creatura asta jalnică din fața ochilor mei!”
le-a poruncit nordicilor care îl păzeau. (n.a.).
 Zorii Falși veniseră și trecuseră, iar acum și Ora Lupului (cum o
numește Marele Maester Munkun) era pe sfârșite. Atât situația, cât și
orașul îi alunecau lui Cregan Stark printre degete. Când lordul
LeowynCorbrayși fratele său au sosit la Debarcaderul Regelui și s-au
alăturat consiliuluiregal, unindu-și vocile cu a Fecioarei din Vale și cu
ale Flăcăilor, Lupul din Winterfell s-a trezit singur împotriva tuturor. În
Ținut, ici și colo, câte un susținător încăpățânat al regelui Aegon încă
mai lăsa să fluture dragonul lui auriu, dar asta avea o prea mică
importanță; Dansul se încheiase, toată lumea a fost de acord, era timpul
să facă pace și să reinstaureze ordinea în Ținut.
Lordul Cregan a rămas totuși de neclintit într-o singură privință:
ucigașii regelui nu puteau fi lăsați să scape nepedepsiți. Oricât de
nemernic ar fi fost regele Aegon al II-lea, asasinarea lui era înaltă
trădare și vinovații trebuiau să răspundă pentru asta. Hotărârea lui era
atât de puternică și de nezdruncinat, încât ceilalți au bătut în retragere.
— Sângele să cadă asupra ta, Stark, a spus KermitTully. Nu-mi doresc
niciun rol în așa ceva, dar nu vreau să se spună că Riverrun a stat în calea
dreptății.
Niciun lord nu avea dreptul să-l condamne pe un altul la moarte, de
aceea mai întâi a fost necesar ca Aegon să-l numească pe Cregan Stark
Mână a Regelui, împuternicindu-l să acționeze întru toate în numele său.
Asta s-a întâmplat. Iar lordul Cregan a făcut restul, pe când ceilalți au
stat deoparte. Nu și-a îngăduit să se așeze pe Tronul de Fier, a stat pe o
bancă simplă, de lemn, la picioarele lui. Și i-au fost înfățișați, rând pe
rând, toți cei bănuiți că luaseră parte la otrăvirea regelui Aegon al II-lea.
Septonul Eustace a fost adus primul, și primul eliberat; împotriva lui
nu exista nicio dovadă. Marele Maester Orwyle a fost mai puțin norocos,
pentru că, torturat fiind, mărturisise că i-a dat otrava lui Picior-Strâmb.
— N-am știut pentru ce era, lordul meu, a protestat Orwyle.
— Dar nici n-ai întrebat, a ripostat Stark. N-ai vrut să știi.
Marele Maester a fost considerat complice și condamnat la moarte.
Tot la moarte a fost condamnat și ser GylesBelgrave; nu pusese el
însuși otrava în vinul regelui, dar îngăduise să se întâmple asta prin
nepăsare sau prefăcându-se că nu observă.
— Niciun cavaler din Garda Regelui n-ar trebui să-i supraviețuiască
suveranului răpus prin violență, a afirmat Stark.
Trei dintre frații jurați ai lui Belgrave, și ei de față când pierise Aegon,
au primit aceeași pedeapsă, deși complicitatea lor la complot nu a putut
fi dovedită. (Cei trei cavaleri din Gardă care nu se aflau în oraș au fost
considerați nevinovați.)
Douăzeci și doi de oameni de pe poziții mai puțin importante au fost
de asemenea găsiți vinovați de asasinarea regelui. Printre aceștia s-au
aflat purtătorii palanchinului Înălțimii Sale, ca și heraldul regelui,
paznicul pivnițelor cu vinuri ale Coroanei și servitorul care trebuia să
aibă grijă să fie carafa regelui mereu plină. Au fost cu toții condamnați
la moarte. Asta a fost și soarta celor care îl trecuseră prin tăișul săbiei
pe Ummet, degustătorul (Ciupercă însuși a depus mărturie împotriva
lor), cași a acelora care îl căsăpiseră pe Tom Limbă Împleticită și îi
înecaseră tatăl în bere. Aceștia erau, în marea lor majoritate, lepădături
ridicate la un dubios rang de cavaler de ser Perkin în timpul revoltelor
din oraș, adică mercenari, oșteni neaflați în slujba cuiva și drojdia
mahalalelor. Au repetat, toți ca unul, că tot ce făcuseră fusese din ordinul
lui ser Perkin.
În privința vinovăției Puricelui nu exista nicio îndoială.
— Cine trădează o dată trădează mereu, a spus lordul Cregan. Te-ai
revoltat împotriva reginei tale legitime, ai pus umărul ca să fie silită să
fugă din oraș către propria moarte, ți-ai pus scutierul în locul ei, apoi l-
ai abandonat ca să-ți salvezi pielea netrebnică. Ținutul o să fie un loc mai
bun fără tine.
Când ser Perkin a protestat, spunând că pentru acele nelegiuiri
fusese iertat, lordul Stark a răspuns:
— Nu sunt eu cel care te-a iertat.
Oamenii care o arestaseră pe regina-văduvă pe treptele în serpentină
purtaseră blazonul cu cal de mare al Casei Velaryon, pe când cei care o
eliberaseră pe lady Baela de sub cheie fuseseră în serviciul Casei Strong.
Capturatorii reginei Alicent îi uciseseră garda, așa că au fost condamnați
la moarte, dar impresionanta pledoarie a Baelei i-a scăpat pe salvatorii
săi, cu toate că și săbiile lor erau mânjite de sânge, fiindcă îi uciseseră
pe oamenii regelui postați la ușa fetei. „Se spunea, pe bună dreptate, că
nici lacrimile unui dragon n-ar fi putut topi inima înghețată a lui Cregan
Stark”, ne povestește Ciupercă, „dar, când lady Baela a rotit o sabie și a
spus că taie mâna oricui încearcă să le facă vreun rău oamenilor care au
salvat-o, Lupul din Winterfell a zâmbit în văzul tuturor și a spus că, dacă
nobila lady ține atât de mult la câinii ăia, el îi îngăduie să-i păstreze.”
Ultimii înfățișați Judecății Lupului (cum numește Munkun, în
Istorisirea adevărată, cele petrecute atunci) au fost cei doi înalți lorzi
din inimaconspirației: LarysStrong Picior-Strâmb, lord de Harrenhal, și
Corlys Velaryon, Șarpele Mărilor, Stăpân al Insulei Driftmark și Lord al
Valurilor.
Lordul Velaryon n-a încercat să-și nege vinovăția.
— Ceea ce am făcut a fost pentru binele Ținutului, a spus bătrânul. Aș
face din nou același lucru. Nebunia trebuia să se sfârșească.
Lordul Strong a fost mai puțin înclinat către dezvăluiri. Marele
Maester Orwyle recunoscuse că lui i-a dat otrava, iar ser Perkin Puricele
jurase că a fost omul lui Picior-Strâmb și că a acționat numai la porunca
lui, dar lordul Larys nici nu a recunoscut, nici nu a negat învinuirile.
Când lordul Stark l-a întrebat dacă are ceva de spus în apărarea lui, s-a
mulțumit să răspundă:
— Când a fost un lup mișcat de cuvinte?
Și astfel, lordul Cregan Stark, Mână a Regelui Neîncoronat, a declarat
că lorzii Velaryon și Strong se fac vinovați de asasinat, regicid și înaltă
trădare și a decretat că trebuie să-și plătească nelegiuirile cu viața.
Lordul Strong fusese întotdeauna un om care făcuse totul în felul lui,
nu urmase decât propriile sale sfaturi și își schimbase alianțele cum își
schimbă alții mantiile. Odată condamnat, a rămas fără niciun prieten;
nici măcar o singură voce nu s-a ridicat în apărarea lui. Însă cu lordul
Corlys Velaryon lucrurile au stat cu totul altfel. Bătrânul Șarpe al Mărilor
avea mulți prieteni și mulți admiratori. Chiar și oameni cu care nu se
aflase în aceeași tabără în timpul Dansului au vorbit acum în favoarea
lui… unii fără îndoială doar din afecțiune pentru bătrân, alții îngrijorați
de ceea ce ar fi putut face tânărul său moștenitor, Alyn, dacă mult iubitul
lui bunic (sau tată) ar fi fost dat morții. Când lordul Stark s-a dovedit de
neînduplecat, unii au încercat să-i dejoace hotărârea vorbind cu viitorul
rege, cu prințul Aegon însuși. În fruntea acestora s-au aflat surorile lui
vitrege, Baelași Rhaena, care i-au reamintit că și-ar fi pierdut o ureche,
și poate nu numai atât, dacă lordul Corlys n-ar fi făcut ce făcuse.
„Cuvintele sunt suflare de vânt”, spune Mărturia lui Ciupercă, „dar un
vânt puternic poate doborî stejari groși, iar șoaptele unei fete frumoase
pot schimba soarta unui regat.” Aegon nu numai că a fost de acord să-l
cruțe pe Șarpele Mărilor, dar a mers chiar până la înapoierea tuturor
demnităților și onorurilor lui, printre care și locul în consiliul restrâns.
Însă prințul nu avea decât zece ani și încă nu era rege. Fiind
neîncoronat și încă neuns ca suveran, decretele lui nu aveau putere de
lege. Chiar șidupă încoronare avea să fie supus hotărârilor unui regent
sau ale unui consiliu de regență, până la a șaisprezecea aniversare. De
aceea, lordul Stark avea tot dreptul să nu ia în seamă poruncile prințului
și să-l execute pe Corlys Velaryon. A decis să n-o facă, ceea ce continuă
să-i nedumerească pe cărturari de atunci încoace. Septonul Eustace
sugerează că, „în noaptea aceea, Mama din Ceruri l-a călăuzit către
clemență”, deși lordul Cregan nu-i venera pe cei Șapte. Eustace continuă
sugerând că nordicul nu era dispus să-l provoace pe Alyn Velaryon, căci
se temea de puterea lui pe mare, numai că asta se bate cap în cap cu ceea
ce știm despre caracterul lui Stark. Un nou război nu l-ar fi
înspăimântat; de fapt, uneori părea să-l caute.
Ciupercă e acela care oferă cea mai rațională explicație a
surprinzătoarei blândeți a Lupului din Winterfell. Bufonul pretinde că
nu l-au convins să se răzgândească nici prințul, nici amenințarea flotei
Velaryon și nici măcar rugămințile stăruitoare ale gemenelor, ci mai
degrabă un târg încheiat cu lady Alysanne din Casa Blackwood.
„Fetișcana asta era o creatură înaltă și zveltă”, istorisește piticul,
„subțire ca un bici și cu pieptul plat ca al unui băiat, dar cu picioare lungi
și brațe puternice și cu o coamă de bucle negre și dese care, lăsate libere,
i se revărsau până la talie.” Pricepută la vânătoare, în stare să
stăpânească orice cal și arcașă fără pereche, Aly cea Neagră avea prea
puțin din moliciunea unei femei. Mulți o credeau plămădită din același
aluat ca SabithaFrey, pentru că erau văzute adesea împreună și se știa
că, pe tot timpul marșului, împărțiseră același cort. Dar, la Debarcaderul
Regelui, unde îl însoțea pe tânărul ei nepot Benjicot la Curte și la
adunările consiliului, l-a întâlnit pe Cregan Stark și nordicul aspru a
început să-i placă.
 Iar lordul Cregan, văduv de mai bine de trei ani, a răspuns în același
mod. Deși Aly cea Neagră nu era pentru niciun bărbat regina dragostei
și a frumuseții, neînfricarea, puternica încăpățânare și limba ei spurcată
au atins o coardă sensibilă a lordului de Winterfell, care a început
curând să-i caute compania în sălile castelului și în curte.
— Miroase a fum de lemne, nu a flori, i-a spus Stark lordului Cerwyn,
despre care se știa că îi e cel mai bun prieten.
Așa că, atunci când lady Alysanne a venit să-l roage să nu anuleze
edictul prințului, el și-a plecat urechea.
— De ce aș face asta? a întrebat-o, cu subînțeles, după ce i-a auzit
rugămintea.
— Pentru Ținut, a răspuns ea.
— Ținutului îi e mai bine fără trădători, a ripostat el.
— Pentru a salva onoarea prințului nostru, a zis ea.
— Prințul e un copil. N-ar fi trebuit să se amestece în așa ceva. Vela-
ryon a adus asupra lui dezonoarea, căci până la sfârșitul zilelor sale se
va spune că a urcat pe tron mulțumită unui asasinat.
— De dragul păcii, a insistat lady Alysanne, pentru toți cei care vor
muri cu siguranță dacă Alyn Velaryon va simți nevoia să se răzbune.
— Există moduri mai urâte de a muri. A venit iarna, doamna mea.
— Atunci pentru mine, a ripostat Aly cea Neagră. Fă-mi această
favoare, și n-o să-ți mai cer niciodată alta. Fă-o, și o să știu că ești tot atât
de înțelept cât ești de puternic și la fel de blând pe cât de
înspăimântător. Dă-mi asta, și îți voi da în schimb orice o să-mi ceri.
Ciupercă spune că, la auzul acestor cuvinte, lordul Cregan s-a
încruntat.
— Și dacă o să-ți cer fecioria, doamna mea?
— Nu-ți pot da ceea ce nu am, lordul meu, a răspuns ea. Mi-am
pierdut fecioria în șa, la vârsta de treisprezece ani.
— Unii ar spune că ai irosit pentru un cal un dar care, de drept, i s-ar
fi cuvenit viitorului tău soț.
— Unii sunt neghiobi, a răspuns Aly cea Neagră, și era o iapă foarte
bună, mai bună decât mulți soți pe care-i cunosc.
Răspunsul i-a plăcut lordului Cregan, care a râs zgomotos.
— O să-ncerc să țin minte asta, doamna mea, a spus apoi. Da, îți ofer
favoarea cerută.
— Și în schimb? a întrebat ea.
— O să te cer pe toată, pentru totdeauna, a răspuns lordul de
Winterfell, cu un aer solemn. Îți cer mâna, doamna mea, vreau să te iau
în căsătorie.
— O mână pentru un cap, a spus ea, cu un zâmbet larg… fiindcă, după
cum ne povestește Ciupercă, asta urmărise de fapt tot timpul. S-a făcut.
Și așa a rămas.
Zorii zilei execuției s-au ivit cenușii și umezi. Toți condamnații au fost
scoși din temniță și aduși, în lanțuri, în curtea exterioară a Fortăreței
Roșii. Acolo au fost siliți să îngenuncheze, sub privirile prințului Aegon
și ale curtenilor săi.
În timp ce septonul Eustace conducea rugăciunea condamnaților,
implorând-o pe Mama din Ceruri să aibă milă de sufletele lor, a
începutsă plouă. „A plouat atât de tare și Eustace și-a prelungit
rugăciunea tărăgănată atât de mult, încât am început să ne temem că
osândiții s-ar putea îneca înainte de a li se tăia capetele”, povestește
Ciupercă. Într-un târziu, rugăciunea s-a încheiat și lordul Cregan a scos
din teacă Gheața, uriașa sabie din oțel valyrian care era mândria Casei
sale, fiindcă sălbatica tradiție a Nordului spunea că acela care dă
sentința trebuie să și mânuiască sabia, pentru ca sângele să nu păteze
decât mâinile lui.
Fie el înalt lord sau călău de rând, rareori avusese cineva de executat
atât de mulți oameni ca lordul Cregan Stark în acea dimineață ploioasă.
Dar totul s-a încheiat într-o clipită. Condamnații trăseseră la sorți ca să
decidă cine va muri primul și hazardul îl alesese pe ser Perkin Puricele.
Când lordul Cregan l-a întrebat pe acel tâlhar șiret dacă are ceva de spus
înainte de moarte, el a răspuns că vrea să îmbrace veșmintele negre.
Poate că și un lord din Sud i-ar fi îndeplinit dorința, sau poate că nu, dar
Casa Stark e din Nord, unde tot ce e necesar pentru Rondul de Noapte
se bucură de o înaltă considerație.
Și când lordul Stark le-a poruncit oamenilor săi să-l salte pe Purice în
picioare, ceilalți condamnați au văzut o cale de salvare și au repetat
cererea lui ser Perkin. „Au început să strige cu toții într-un glas”
povestește Ciupercă, „aidoma unui cor de bețivi urlând cuvintele unui
cântec pe care nu și-l amintesc decât pe jumătate”. Lepădăturile ridicate
la rang de cavaleri și oștenii, purtătorii palanchinului, servitorii,
heraldul, paznicul pivniței cu vinuri, trei Săbii Albe din Garda Regelui,
toți au simțit brusc o adâncă dorință de a apăra Zidul. Până și Marele
Maester Orwyle s-a alăturat acelui cor disperat. Și a fost cruțat și el,
pentru că Rondul de Noapte are nevoie și de bărbați care știu să
folosească o pană de scris, nu numai de cei care pot mânui sabia.
În ziua aceea, n-au murit decât doi oameni. Unul a fost ser
GylesBelgrave, din Garda Regelui. Spre deosebire de frații lui jurați, a
refuzat șansa de a-și înlocui mantia albă cu una neagră.
— Nu te înșeli, lord Stark, a spus, când i-a venit rândul. Un cavaler din
Garda Regelui n-ar trebui să-i supraviețuiască suveranului său.
Lordul Cregan i-a tăiat capul cu o singură și iute lovitură a săbiei
Gheața.
Următorul (și ultimul) dat morții a fost lordul LarysStrong.
— Nu, lordul meu, a răspuns, când a fost întrebat dacă vrea să
îmbrace veșmintele negre. O să plec într-un iad mai cald, dacă mi-o
îngădui… dar am o ultimă dorință. Când o să fiu mort, taie-mi piciorul
strâmb cu sabia asta mare a ta. L-am târât după mine toată viața, vreau
să scap de el măcar în moarte.
Lordul Stark i-a garantat că va avea parte de această favoare.
Așa a pierit ultimul Strongși o străveche și glorioasă Casă și-a găsit
sfârșitul. Rămășițele pământești ale lordului Larys le-au fost
încredințate Surorilor Tăcute; după mulți ani, osemintele lui și-au găsit
ultimul loc de odihnă la Harrenhal… în afară de piciorul strâmb. Lordul
Stark a decretat că trebuie îngropat separat, într-un cimitir al săracilor,
dar a dispărut înainte de a se întâmpla asta. Ciupercă ne povestește că a
fost furat și vândut unui vrăjitor, care l-a folosit pentru a-și arunca
vrăjile asupra cui dorea. (O poveste asemănătoare se spune și despre
laba piciorului prințului Joffrey, smulsă în Fundătura Puricilor, ceea ce
ne face să ne îndoim de adevărul amândurora, dacă nu cumva menirea
lor e să ne convingă că toate picioarele au puteri malefice.)
Capul lordului LarysStrongși al lui ser GylesBelgrave au fost înfipte
în țepușe și înălțate de o parte și de alta a porților Fortăreței Roșii.
Ceilalțicondamnați s-au întors în celulele lor, să aștepte încheierea
pregătirilor pentru trimiterea lor la Zid. Ultimul rând al cronicii
întristătoarei domnii a regelui Aegon al II-lea fusese scris.
În ziua următoare, Cregan Stark i-a înapoiat prințului Aegon colanul
de Mână a Regelui Neîncoronat, renunțând astfel, după un foarte scurt
timp, la această demnitate. I-ar fi fost ușor s-o păstreze vreme de mulți
ani sau chiar să pretindă să fie numit regent până ce avea să ajungă
tânărul Aegon la vârsta majoratului, dar Sudul nu-l interesa câtuși de
puțin.
— În Nord ninge, a dat el de veste, și locul meu e la Winterfell.
 Sub regenți Mâna cu
capișon

Cregan Stark a renunțat la demnitatea de Mână a Regelui și a dat de

veste că nu vrea să se întoarcă la Winterfell, dar, înainte de a pleca din
Sud, avea de rezolvat o problemă spinoasă.
O pornise spre miazăzi cu o oaste imensă, alcătuită, în mare parte, din
oameni care nu erau doriți și de care nu era nevoie în Nord, oameni a
căror întoarcere ar fi îngreunat viața celor dragi lăsați în urmă, putând
chiar să le aducă moartea. Legenda (și Ciupercă) ne spun că lady
Alysanne a fost cea care a sugerat o rezolvare. Țărmurile Tridentului
erau pline de văduve, i-a reamintit ea lordului Stark; pline de femei,
dintre care multe împovărate cu copii mici, care își trimiseseră bărbații
la luptă pentru un lord sau altul, numai pentru a cădea în luptă. Cu iarna
care bătea la ușă, în multe case ar fi fost bine-venit un spate puternic și
niște mâini harnice.
În cele din urmă, peste o mie de nordici i-au însoțit pe Aly cea Neagră
și pe nepotul ei, lordul Benjicot, când, după nunta regelui, s-au întors în
Ținuturile Riverane. „Câte un lup pentru fiecare văduvă”, a glumit
Ciupercă, „ca să-i încălzească patul iarna și să-i roadă oasele primăvara.”
Dar, la așa-numitele Târguri de Văduve ținute la Raventree, la Riverrun,
la Septul de Piatră, la Gemenii și la Fairmarket, s-au făcut nunți cu sutele.
Nordicii care n-au fost dornici să se însoare și-au pus în schimb
săbiile,cu jurământ, în slujba unor lorzi mai mari sau mai mărunți, ca
gărzi sau ca oșteni. E întristător să o spunem, dar au fost și câțiva care
au luat-o pe calea tâlhăriei și au avut parte de morți urâte, dar, în cea
mai mare parte, căsătoriile la care se gândise lady Alysanne au însemnat
o mare izbândă. Nordicii strămutați nu numai că au sporit puterea
lorzilor riverani care i-au primit cu brațele deschise, și mai ales pe a
Caselor Tullyși Blackwood, dar au ajutat și la reînvierea și răspândirea
credinței în zeii vechi la sud de Gât.
Alți nordici au preferat să înceapă o viață nouă căutându-și norocul
dincolo de Marea Îngustă. La câteva zile după renunțarea lordului Stark
la demnitatea de Mână a Regelui, ser MarstonWaters s-a întors de unul
singur din Lys, unde fusese trimis să ia mercenari în slujba regelui. A
acceptat cu bucurie iertarea nelegiuirilor sale din trecut și a dat de veste
că Triarhia se destrămase. Pe picior de război, cele Trei Fiice luau în
serviciul lor companii libere de mercenari atât de repede pe cât puteau
acestea să se formeze, oferind sume cu care banii de care dispunea el
nici măcar nu puteau spera să se compare. O mare parte dintre nordicii
lordului Stark au văzut în asta un prilej favorabil. De ce să se întoarcă în
locuri stăpânite de iarnă, ca să înghețe sau să moară de foame, când
dincolo de Marea îngustă era aur? Ca urmare, nu a luat ființă doar o
singură companie liberă, au făcut două. Haita de Lupi, condusă de
HallisHornwood, poreclit Hal Nebunul, și de TimottySnow, bastard de
Degetul lui Flint, era alcătuită numai din nordici, pe când Spărgătorii de
Furtună, condusă de ser Oscar Tullyși cu toate cheltuielile acoperite din
banii lui, cuprindea bărbați din toate colțurile Westerosului.
În timp ce acești aventurieri se pregăteau să plece din Debarcaderul
Regelui, alții soseau din întregul Ținut, să vadă încoronarea și nunta lui
Aegon. Din vest au sosit lady Johanna Lannisterși tatăl ei, Ronald
Westerling, lordul Cragului; din sud, patruzeci de Hightoweri din Orașul
Vechi, în frunte cu lordul Lyonelși cu formidabila lady Samantha, văduva
tatălui său. Deși le era interzis să se căsătorească, pasiunea care îi unea
era deja cunoscută și atât de scandaloasă încât Înaltul Septon a refuzat
să călătorească împreună cu ei și a ajuns trei zile mai târziu, însoțit de
lorzii Redwyne, Costayneși Beesbury.
Lady Elenda, văduva lordului Borros, rămăsese la Capătul Furtunii cu
fiul ei sugar, dar le trimisese pe fiicele sale Cassandra, Ellynși Floris să
reprezinte Casa Baratheon. (Septonul Eustace ne spune că a patra
fiică,Maris, li se alăturase Surorilor Tăcute. În istorisirea lui Ciupercă,
asta s-a întâmplat după ce nobila ei mamă a poruncit să i se smulgă
limba, însă acest amănunt oribil poate fi cu siguranță scos din poveste.
Încă existenta credință că Surorile Tăcute nu au limbă nu e nimic mai
mult decât un mit; evlavia le împiedică să vorbească, nu cleștii încinși în
foc.) Lady Baratheon l-a trimis pe tatăl ei, Royce Caron, lord de Cântecul
Nopții și Mareșal al Hotarelor, să-i escorteze fetele pe drum și să rămână
cu ele, ca protector.
A venit și Alyn Velaryon, iar frații Manderly s-au întors din nou din
Portul Alb, împreună cu o sută de cavaleri cu mantii albastre-verzui. Au
venit oameni chiar și de dincolo de Marea îngustă, din Braavosși Pentos,
din toate cele Trei Fiice, din Vechiul Volantis. De pe Insulele Verii și-au
făcut apariția trei prinți negri înalți, cu mantii de pene de o uluitoare
splendoare. Toate grajdurile și toate hanurile din oraș s-au umplut
curând până la refuz, iar în afara zidurilor s-a înălțat un oraș de corturi
și pavilioane pentru cei care nu și-au găsit loc în altă parte. Bețiile și
desfătările cărnii au fost acolo la ele acasă din belșug, spune Ciupercă;
s-au înălțat mereu rugăciuni, au fost ospețe și s-au făcut lucruri bune,
spune septonul Eustace. Patronii tavernelor din oraș s-au îngrășat și au
fost o vreme în culmea încântării, ca și târfele din Fundătura Puricilor și
suratele lor din frumoasele case de pe Strada Mătăsii, deși oamenii de
rând s-au plâns de zgomot și de duhoare.
În zilele dinaintea nunții, deasupra Debarcaderului Regelui a plutit
un văl de disperată și fragilă prietenie forțată, pentru că mulți dintre cei
care se îngrămădeau, dând nas în nas în crame și cârciumi, stătuseră, cu
un an în urmă, în părți opuse ale câmpurilor de luptă. „Dacă sângele nu
poate fi spălat decât cu sânge, Debarcaderul Regelui era plin de
nespălați”, spune Ciupercă. Totuși, pe străzi au fost mai puține încăierări
decât se aștepta aproape toată lumea și n-au fost uciși decât trei oameni.
Poate că lorzii din Ținut se săturaseră în sfârșit de război.
Groapa Dragonului fiind, în cea mai mare parte, o ruină, nunta
prințului Aegon cu prințesa Jaehaera s-a celebrat în aer liber, pe culmea
dealului Visenyei, unde au fost înălțate tribune imense, pentru ca toată
nobilimea să poată sta confortabil, văzând totul foarte bine. Ziua a fost
răcoroasă, dar însorită, povestește septonul Eustace. Era a șaptea zi din
a șaptea lună a celui de-al o sută treizeci și unulea an de după Cucerirea
lui Aegon, cea mai de bun augur dată cu putință. Înaltul Septon din
Orașul Vechi a oficiatpersonal ceremonia și din locul unde se aflau
oamenii de rând s-a înălțat un strigăt asurzitor când Înalt Prea Sfințitul
i-a declarat pe prințși prințesă un singur trup. Zeci de mii de oameni
îngrămădiți pe străzi i-au aclamat pe Aegon și Jaehaera când au fost
duși, într-un palanchin deschis, către Fortăreața Roșie, unde prințul a
fost încoronat cu o diademă de aur galben, simplă, fără ornamente, și
proclamat Aegon din Casa Targaryen, al Treilea pe Numele Său, Rege al
Andalilor, al Rhoynarilorși al Primilor Oameni și Stăpân al celor Șapte
Regate. Aegon însuși a pus coroana pe capul copilei care îi era mireasă.
Noul rege, deși un băiat cu un aer solemn, era neîndoielnic chipeș,
subțire la chip și la trup, cu păr alb-argintiu și ochi violeți, iar regina era
o copilă superbă. Nunta lor a fost cel mai generos spectacol din cele
Șapte Regate de după încoronarea lui Aegon al II-lea în Groapa
Dragonului. N-au lipsit decât dragonii. Pentru acel rege n-avea să
urmeze un zbor triumfal în jurul zidurilor orașului și nicio coborâre
maiestuoasă în curtea castelului. Iar celor cu un bun spirit de observație
nu le-a scăpat o altă absență. Regina-văduvă nu se zărea nicăieri, deși
era bunica Jaehaerei. AlicentHightower ar fi trebuit să fie de față.
Pentru că nu avea decât zece ani, prima acțiune a noului rege a fost
numirea celor care urmau să-l protejeze și să cârmuiască în numele lui
până ce avea să împlinească vârsta majoratului. Ser Willis Fell, singurul
supraviețuitor din Garda Regelui Viserys, a fost numit Lord Comandant
al Săbiilor Albe, avându-l pe ser MarstonWaters ca secund. Fiindcă
amândoi erau considerați verzi, toate celelalte locuri din Garda Regelui
au fost ocupate de negri. Ser TylandLannister, de curând întors din Myr,
a fost făcut Mână a Regelui, iar lordul LeowynCorbray a fost numit
Protector al Ținutului. Primul fusese verde, iar al doilea negru. Mai
presus de ei se afla un consiliu de regență, alcătuit din ladyJeyneArryn
din Vale, lordul Corlys Velaryon de Driftmark, lordul Roland Westerling
al Cragului, lordul Royce Caron de Cântecul Nopții, lordul Manfryd
Mooton de Iazul Fecioarelor, ser TorrhenManderly de Portul Alb și
Marele Maester Munkun, de curând ales de Citadelă pentru a prelua
colanul Marelui Maester Orwyle.
(Informații demne de încredere spun că și lordului Cregan Stark i s-a
oferit un loc printre regenți, dar a refuzat. S-a remarcat că din Consiliu
au fost omiși, printre alții, KermitTully, UnwinPeake, SabithaFrey,
ThaddeusRowan, LyonelHightower, Johanna Lannisterși
BenjicotBlackwood, dar septonul Eustace subliniază că numai lordul
Peake a fost cu adevărat înfuriat de excluderea sa.)
Septonul Eustace a aprobat din toată inima acel consiliu, „șase
bărbați puternici și o femeie înțeleaptă, șapte care să ne conducă aici, pe
pământ, așa cum îi conduc cei Șapte, din cerul lor, pe toți oamenii”.
Ciupercă a fost mai puțin impresionat. „Șapte regenți înseamnă șase în
plus”, a spus el. „Îl compătimesc pe bietul nostru rege.” În ciuda
îndoielilor bufonului, cei mai mulți observatori păreau să aibă senzația
că domnia lui Aegon al III-lea începea pe o notă plină de speranță.
Restul anului 131 a fost un timp al despărțirilor, pentru că înalții lorzi
din Westeros au părăsit rând pe rând Debarcaderul Regelui pentru a se
întoarce în castelele lor. Cele Trei văduve au plecat printre primii
oaspeți, după ce și-au luat un rămas-bun înlăcrimat de la fiicele, fiii,
frații și verii lor care au rămas locului, ca însoțitori și ostatici ai noului
rege și ai noii regine. Cregan Stark și-a condus oastea cu mult micșorată
pe Drumul Regelui, la două săptămâni după încoronare; trei zile mai
târziu, lordul Blackwood și lady Alysanne au plecat spre Raventree, cu
o mie dintre nordicii lui Stark ca o trenă în urma lor. Lordul Lyonelși
iubita lui, lady Sam, au pornit-o spre sud, către Orașul Vechi, împreună
cu Hightowerii lor, pe când lorzii Rowan, Beesbury, Costayne, Tarlyși
Redwyne l-au escortat pe Înaltul Septon către aceeași destinație. Lordul
KermitTullyși cavalerii lui s-au întors la Riverrun, în timp ce fratele său,
ser Oscar, a ridicat pânzele și s-a îndreptat, cu Spărgătorii de Furtună,
spre Tyroshși spre Ținuturile Discordiei.
Totuși, cineva nu a plecat așa cum se plănuise. Ser MedrickManderly
acceptase să-i ducă pe condamnații trimiși la Zid până în Portul Alb cu
galera lui, Steaua Nordului. De acolo aveau să meargă pe uscat până la
Castelul Negru. Dar, în dimineața când Steaua Nordului trebuia să
părăsească portul, numărătoarea condamnaților a dezvăluit că unul
lipsea. Se părea că Marele Maester Orwyle se răzgândise în privința
îmbrăcării veșmintelor negre. Mituise un paznic ca să-i scoată lanțurile,
se îmbrăcase cu zdrențele unui cerșetor și dispăruse în mahalalele
orașului. Nevrând să mai zăbovească, ser Medrick l-a condamnat pe
paznicul care îl eliberase pe Orwyle să-i ia locul și Steaua Nordului s-a
avântat pe mare.
Către sfârșitul anului 131 D.C., Debarcaderul Regelui și pământurile
Coroanei au fost cuprinse de un „calm cenușiu”, ne spune septonul
Eustace.
Aegon al III-lea stătea pe Tronul de Fier când era necesar, dar
altminteri era văzut rareori. Apărarea Ținutului cădea în sarcina
Lordului Protector, LeowynCorbray, iar plictiseala cârmuirii de zi cu zi
în a Mâinii Oarbe, TylandLannister. Cândva tot atât de înalt, cu părul tot
atât de auriu și tot atât de chipeș ca fratele său geamăn, răposatul lord
Jason, ser Tyland fusese atât de desfigurat de torturile reginei, încât se
știa că doamnele mai noi de la Curte leșină la vederea lui. Ca să le cruțe,
Mâna a început să-și acopere capul cu un capișon de mătase în timpul
evenimentelor festive. Poate că asta n-a fost o idee bună, pentru că îi
dădea o înfățișare sinistră și, nu după mult timp, oamenii de rând din
Debarcaderul Regelui spuneau pe șoptite povești despre un vrăjitor rău,
cu mască, aflat în Fortăreața Roșie.
Însă mintea lui ser Tyland rămăsese ascuțită. Te-ai fi așteptat ca,
după torturi, să țină cu înverșunare să se răzbune, dar așa ceva s-a
dovedit a fi departe de adevăr. În schimb, Mâna pretindea că memoria îi
joacă feste stranii și nu-și poate aminti cine fusese verde și cine fusese
negru, în timp ce dădea dovadă de o neclintită loialitate față de fiul
reginei care poruncise să fie torturat. Foarte repede și fără să vorbească
vreodată cineva despre asta, ser Tyland a ajuns să-l domine pe
LeowynCorbray, despre care Ciupercă spune: „Avea gâtul ca un butuc și
un butuc în loc de creier, dar n-am mai întâlnit niciodată pe cineva care
să dea vânturi atât de zgomotoase.” Prin lege, atât Mâna, cât și Lordul
Protector erau datori să se supună consiliului de regență, dar, pe
măsură ce treceau zilele și luna se rotea și iar se rotea, regenții se
întâlneau din ce în ce mai rar, în vreme ce neobositul, orbul și purtătorul
de capișon TylandLannister căpăta tot mai multă putere.
Problemele cu care se confrunta erau descurajante pentru că iarna se
pogorâse asupra Westerosului și avea să dureze patru ani lungi, o iarnă
tot atât de friguroasă și de mohorâtă ca oricare alta din cele Șapte
Regate.În Ținut, negoțul ajunsese la pământ în timpul Dansului,
numeroase sate, orașe și castele fuseseră distruse sau ieșiseră din
război slăbite, iar drumurile și pădurile erau bântuite de bande de
tâlhari și de oameni fără căpătâi.
O problemă mult mai urgentă era regina-văduvă, care refuza să facă
pace cu noul rege. Uciderea ultimului ei fiu preschimbase inima lui
Alicent în piatră. Niciunul dintre regenți nu voia s-o condamne la
moarte, unii din milă, iar alții de teamă că o asemenea execuție ar
reaprinde scânteia războiului. Totuși, nu i se putea permite să ia parte
la viața de la Curte, ca mai înainte. Era în stare să reverse o ploaie de
blesteme asupra regeluisau să smulgă pumnalul unui oștean imprudent
din gardă. Nu putea fi lăsată nici în compania micii regine; când i se
îngăduise ultima dată să ia masa împreună cu Înălțimea Sa, îi spusese
Jaehaerei să-i taie soțului ei gâtul în somn, ceea ce o făcuse pe copilă să
țipe. Neavând altceva de ales, ser Tyland a încuiat-o pe regină în
apartamentele ei din Cetățuia lui Maegor; era o întemnițare în condiții
blânde, totuși o întemnițare.
Mâna s-a hotărât să reaprindă negoțul în cele Șapte Regate și a
început să reconstruiască. Atât înalții lorzi, cât și norodul au fost
încântați când a desființat dările puse de Rhaenyrași de lordul Celtigar.
Având aurul Coroanei din nou la loc sigur, ser Tyland a dat deoparte un
milion de dragoni de aur, sub formă de împrumuturi pentru lorzii ale
căror castele fuseseră distruse în timpul Dansului. (Deși mulți s-au
folosit de ele, împrumuturile au dus la o ruptură între Tronul de Fier și
Banca de Fier din Braavos.) A poruncit și să se construiască trei
hambare fortificate imense, în Debarcaderul Regelui, Lannisport și
Gulltown, și să se cumpere îndeajuns de multe grâne pentru umplerea
lor. (Acest ultim decret a dus la o creștere a prețului grânelor, ceea ce a
încântat orașele și lorzii care aveau de vânzare porumb, grâu și orz, dar
i-a înfuriat pe proprietarii hanurilor și ai tavernelor și, în general, pe toți
cei săraci și flămânzi.)
Deși a poruncit încetarea lucrului la imensele statui ale prinților
Aemondși Daeron dorite de Aegon al II-lea (nu înainte de a fi fost
sculptate capetele celor doi), Mâna a pus sute de zidari și de dulgheri să
lucreze la refacerea Gropii Dragonului. Tot din porunca lui au fost
întărite porțile orașului, ca să poată face mai bine față atât atacurilor din
afara zidurilor, cât și celor din interior. Mâna a dat de știre și că, din banii
Coroanei, aveau să fie construite cincizeci de galere de luptă noi. Când i
s-au pus întrebări, le-a spus regenților că vrea să le dea de lucru
marangozilorși să poată apăra orașul de flotele Triarhiei… dar mulți
bănuiau că adevăratul său scop e să micșoreze dependența Coroanei de
Casa Velaryon de Driftmark.
Poate că, dându-le de lucru constructorilor de corăbii, Mâna s-a
gândit totodată și la războiul care continua în vest. Urcarea lui Aegon al
III-lea pe tron a pus capăt celor mai sângeroase lupte din Dansul
Dragonilor, dar nu e întru totul corect să afirmăm că încoronarea
tânărului rege a adus pacea în cele Șapte Regate. În primii trei ani de
domnie a regelui băiat, în vest s-au dat lupte, căci lady Johanna de
Casterly Rock a continuat, în numele fiului ei, tânărul lord Loreon, să
opună rezistență jafurilor oamenilorde fier ai lui Dalton Greyjoy.
Amănuntele acelui război sunt în afara țelului cronicii noastre (pentru
cei care vor să le afle, deosebit de interesante sunt capitolele dedicate
acestor evenimente în lucrarea ArhimaesteruluiMancaster intitulată
Demonii Mării: O cronică a Copiilor Zeului Înecat al Insulelor). E de
ajuns să spunem că, deși Krakenul Roșu s-a dovedit un aliat prețios
pentru negri pe toată durata Dansului Dragonilor, încheierea păcii a
demonstrat că oamenii de fier n-aveau mai mult respect pentru ei decât
pentru verzi.
Dalton Greyjoy a încetat brusc să se autointituleze Rege al Insulelor
de Fier, dar n-a dat aproape nicio atenție edictelor Tronului de Fier în
toți acei ani… poate fiindcă regele nu era decât un băiat, iar Mâna lui, un
Lannister. Când i s-a poruncit să-și înceteze raidurile, le-a continuat la
fel ca mai înainte. Când i s-a cerut să înapoieze femeile răpite de oamenii
lui de fier, a spus că „numai Zeul înecat poate rupe legătura dintre un
bărbat și nevestele lui de sare”. Când a primit ordin să le înapoieze
Insula Frumoasă foștilor ei stăpâni, a răspuns: „Dacă se vor înălța de sub
valuri, le voi înapoia bucuros tot ce le-a aparținut.”
Când Johanna Lannister a încercat să-și construiască o nouă flotă de
război, Krakenul Roșu i-a atacat docurile de lucru și a ars totul, profitând
de ocazie și ca să răpească alte o sută de femei. Mâna i-a trimis un mesaj
cu reproșuri furioase, la care lordul Dalton a răspuns: „S-ar părea că
femeile din vest preferă bărbații de fier în locul leilor lași, pentru că sar
în apă și ne imploră să le luăm cu noi.”
De cealaltă parte a Westerosului, vânturile războiului suflau și pe
deasupra Mării înguste. Asasinarea lui SharakoLohar din Lys, amiralul
care conducea flota Triarhiei când se petrecuse dezastrul din Defileu, se
dovedise a fi scânteia ce dezlănțuise pe cele Trei Fiice un foc mistuitor,
preschimbând rivalitățile mocnite dintre Tyrosh, Lysși Myr într-un
război pe față. În prezent, toată lumea e de acord că moartea lui Sharako
i s-a datorat unui conflict personal; trufașul amiral a fost omorât de un
rival, pentru obținerea favorurilor unei curtezane cunoscute drept
Lebăda Neagră. Însă, la data respectivă, a fost considerată asasinat
politic și bănuielile s-au îndreptat către myrisheni. Când între Lysși Myr
a izbucnit războiul, Tyrosh a profitat de ocazie ca să revendice Treptele
de Piatră.
Pentru a transforma pretenția în faptă, Arhonul de Tyrosh l-a chemat
pe RacallioRyndoon, pomposul căpitan-general care comandase
cândvaforțele Triarhiei în lupta cu Daemon Targaryen. Racallio a
invadat insulele cât ai clipi și l-a condamnat la moarte pe Regele Mării
Înguste din acel moment… doar pentru a se hotărî să ia el însuși
coroana, trădându-l pe Arhon și trădându-și orașul de baștină. Ca
urmare a încâlcitului război izbucnit apoi între patru tabere diferite,
corăbiile negustorilor n-au mai putut străbate capătul de miazăzi al
Mării Înguste, ceea ce a împiedicat Debarcaderul Regelui, Duskendale,
Iazul Fecioarelor și Gulltown să facă negoț cu Estul. Pentos, Braavosși
Lorath au avut de suferit din același motiv și au trimis soli la Tronul de
Fier, sperând într-o alianță împotriva lui Racallioși a celor Trei Fiice
arțăgoase. Ser Tyland le-a făcut o primire generoasă, dar le-a refuzat
propunerea.
— Westerosul ar face o mare greșeală încâlcindu-se în nesfârșitele
certuri ale Orașelor Libere, le-a spus el regenților din consiliu.
Fatidicul an 131 D.C. s-a încheiat cu mări în flăcări, atât în estul, cât și
în vestul celor Șapte Regate, și cu viscole năpustindu-se asupra
Winterfelluluiși a Nordului. Nici în Debarcaderul Regelui starea de spirit
n-avea nimic de-a face cu încântarea. Oamenii de rând din oraș erau din
ce în ce mai puțin vrăjiți de băiatul rege și de mica regină, pe care nimeni
nu-i mai văzuse după nuntă, iar șoaptele despre „Mâna cu capișon” se
răspândeau rapid. Deși Păstorul „renăscut” fusese prins de Mantiile
Aurii și lăsat fără limbă, în locul lui se ridicaseră alții, care spuneau, în
predicile lor, că Mâna Regelui practică arte nelegiuite, bea sânge de
prunc și, pe deasupra, mai e și „un monstru care-și ascunde fața pocită
de zei și de oameni.”
Între zidurile Fortăreței Roșii treceau din gură în gură șoapte despre
rege și regină. Căsătoria lor fusese de la bun început o problemă. Și
mirele, și mireasa erau copii; Aegon al III-lea avea acum unsprezece ani,
iar Jaechaera opt. După căsătorie, se întâlneau prea puțin unul cu altul
altfel decât cu prilejul ceremoniilor oficiale, dar și acelea erau rare,
pentru că mica regină detesta să iasă din camerele ei. „Amândoi sunt
zdrobiți”, a spus Marele Maester Munkun într-o scrisoare către Conclav.
Fata îi privise pe Sânge și pe Brânză omorându-i fratele geamăn. Regele
își pierduse patru frați, apoi își văzuse unchiul dând-o pe mama lui de
mâncare unui dragon. „Ăștia nu sunt copii normali”, a scris Munkun. „N-
au în ei niciun strop de bucurie; nu râd și nu se joacă. Fata își udă
noaptea patulși, când e dojenită, plânge neconsolată. Chiar doamnele ei
de onoare spun că are optani și merge pe patru. Dacă nu i-așfi pus somn-
dulce în lapte înainte de nuntă, sunt convins că s-ar fi prăbușit în timpul
ceremoniei.”
Cât despre rege, Marele Maester a continuat scriind: „Aegon dă
dovadă de foarte puțin interes față de soția lui sau față de orice altă fată.
Nu călărește, nu vânează, nu se antrenează pentru turniruri, dar nu-i fac
plăcere nici distracțiile din interior, precum cititul, dansul și cântecele.
Rațiunea lui pare destul de sănătoasă, dar el, unul, nu începe niciodată
o conversație, iar când i se vorbește răspunsurile sunt atât de scurte,
încât ai crede că vorbirea e pentru el ceva dureros. Nu are niciun alt
prieten în afară de bastardul Gaemon Păr-Alb și noaptea doarme
rareori. La ora lupului îl găsești adesea la o fereastră, privind stelele, dar
când i-am dus Regatele Cerului, lucrarea ArhimaesteruluiLyman, nu a
părut nicidecum interesat. Zâmbește rareori și nu râde niciodată, dar nu
dă niciodată semne că ar fi mânios sau speriat, n-o face decât în privința
dragonilor, până și numai la auzul acestui cuvânt îl cuprinde o furie
groaznică, neobișnuită. Orwyle spunea că Înălțimea Sa e calm și stăpân
pe sine; eu spun că băiatul e mort pe dinăuntru. Merge prin Fortăreața
Roșie ca o stafie. Frați ai mei, trebuie să fiu sincer. Mă tem pentru regele
nostru și mă tem pentru regat.”
Din păcate, temerile lui aveau să se dovedească întemeiate. Anul 131
D.C. fusese un an rău, dar următorii doi aveau să fie și mai răi.
Au început pe o notă de rău augur, când fostul Mare Maester Orwyle
a fost descoperit într-un lupanar numit Mama, din capătul de jos al
Străzii Mătăsii. Lipsit de părul capului, de barbă și de colan și spunându-
și Bătrânul Wyl, își câștiga pâinea măturând, frecând podelele,
asigurându-se că mușteriii n-au sifilis și amestecând ceai de lună cu
poțiuni din calomfir și busuiocul cerbilor, pentru ca „fiicele” Mamei să
scape de copiii nedoriți. Nimeni nu i-a dat Bătrânului Wyl nicio atenție
până când nu s-a apucat să le învețe pe fetele cele mai tinere ale Mamei
să scrie și să citească. Una dintre ele i-a arătat noua sa deprindere unui
sergent din rândul Mantiilor Aurii, care a devenit bănuitor și l-a luat pe
bătrân cu el, ca să i se pună întrebări. Adevărul a ieșit curând la lumină.
Pedeapsa pentru dezertarea din Rondul de Noapte era moartea. Deși
Orwyle încă nu-și rostise legămintele, aproape toată lumea l-a
considerat sperjur. Nu putea fi vorba să i se îngăduie să se îmbarce pe o
corabie care să-l ducă la Zid. La început, lordul Stark îl condamnase la
moarte și toți regenții au fost de acord că sentința asta trebuia pusă în
aplicare. Ser Tylandnu i-a contrazis, dar le-a atras atenția că e nevoie de
cineva care să înfăptuiască Dreptatea Regelui, căci el, fiind orb, nu putea
să mânuiască sabia. Sub acest motiv, Mâna l-a închis pe Orwyle într-o
celulă din turn (mare, bine aerisită și mult prea confortabilă, după cum
l-au învinovățit unii) până când avea să fie găsit un călău potrivit. Nici
septonul Eustace, nici Ciupercă nu s-au lăsat amăgiți; Orwyle făcuse
parte, alături de Tyland, din consiliile verzi ale lui Aegon al II-lea și
evident că o veche prietenie și amintirea a tot ce înduraseră împreună
aveau un rol în hotărârea Mâinii. Fostul Mare Maester a primit chiar și
o pană, cerneală și pergament, ca să-și poată continua confesiunile. Și
asta a și făcut, în cea mai mare parte a următorilor doi ani, povestind pe
larg despre domniile lui ViserysÎntâiul și Aegon al II-lea într-o scriere ce
avea să fie de un neprețuit folos pentru întocmirea Istorisirii adevărate
semnate de succesorul său.
Peste nici două săptămâni, la Debarcaderul Regelui s-au primit vești
despre bande de sălbatici din Munții Lunii care coborau în număr mare
în Valea lui Arryn, puși pe jaf, iar lady JeyneArryn a plecat de la Curte,
îndreptându-se spre Gulltown la bordul unei corăbii, ca să-și apere
propriile pământuri și supușii. Și de-a lungul hotarelor dornishene au
apărut tulburări rău prevestitoare, pentru că Dorne avea o nouă
cârmuitoare în persoana Aliandrei Martell, o fată neobrăzată, care se
credea „noua Nymeria”și care făcuse din toți lorzii tineri din partea de
miazăzi a Munților Roșii rivali dornici s-o cucerească. Ca să poată ține
piept incursiunilor ei, și lordul Caron a plecat din Debarcaderul Regelui
și s-a întors la Cântecul Nopții, lângă hotarul cu Dorne. Astfel, cei șapte
regenți au devenit cei cinci. Dintre aceștia, cel mai influent era, fără
dubiu, Șarpele Mărilor, căci bogăția, experiența și alianțele lui îl puneau
mai presus decât egalii săi în rang. Mai mult decât atât, părea singurul
om în care tânărul rege era dispus să se încreadă.
Din toate aceste motive, Ținutul a primit o lovitură cumplită în a
șasea zi a celei de-a treia luni a anului 132 D.C., când Corlys Velaryon,
Lordul Valurilor, s-a prăbușit în vreme ce urca pe treptele în spirală ale
Fortăreței Roșii din Debarcaderul Regelui. Marele Maester Munkun s-a
repezit să-i vină în ajutor, dar Șarpele Mărilor era deja mort. În vârstă
de șaptezeci și nouă de ani, fusese în slujba a patru regi și a unei regine,
navigase pe mări până la capetele pământului, ridicase Casa Velaryon
pe culmi ale bogăției și puterii nemaiatinse până atunci, se însurase cu
oprințesă care ar fi putut fi regină, copiii săi fuseseră călăreți de dragoni,
construise orașe și flote, își dovedise curajul pe timp de război și
înțelepciunea pe timp de pace. În cele Șapte Regate n-avea să se mai
nască niciodată cineva aidoma lui. Murind, a făcut o gaură imensă în
țesătura zdrențuită a Ținutului.
Trupul lordului Corlys a fost depus vreme de șapte zile la picioarele
Tronului de Fier, pentru a-i aduce cât mai multă lume ultimul omagiu.
Rămășițele pământești i-au fost apoi duse la Driftmark cu corabia
Sărutul Sirenei, care i-a avut căpitani pe Marilda din Hullși pe fiul ei
Alyn. Pe urmă, coca vechii corăbii Șarpele Mărilor a fost readusă pe
mare și remorcată până în apele adânci din partea de răsărit a Pietrei
Dragonului, unde Corlys Velaryon a fost lăsat să se odihnească pentru
totdeauna sub valuri, pe vasul de la care își luase numele. Se spune că,
după scufundarea trupului, Cannibal a trecut în zbor planat pe
deasupra, cu aripile lui negre întinse într-un ultim salut. (Un amănunt
emoționant, dar mai mult ca sigur doar o simplă înfloritură adăugată
mai târziu. Din câte știm despre Cannibal, mai degrabă ar fi mâncat
cadavrul decât să îl salute.)
Tânărul de obârșie umilă pe nume Alyn din Hull, devenit Alyn
Velaryon, era moștenitorul ales de Șarpele Mărilor, dar succesiunea nu
a rămas necontestată. Trebuie să ne reamintim că, pe vremea regelui
Viserys, un nepot dc-al lordului Corlys, ser Vaemond Velaryon, își
ridicase glasul, declarându-se moștenitor legitim al Driftmarkului.
Plătise pentru revolta lui cu capul, dar lăsase în urmă o soție și mai mulți
fii. Ser Vaemond era fiul fratelui mai mare al Șarpelui Mărilor. Și alți
cinci nepoți, copiii altui frate, au avut de asemenea pretenții. Când au
venit în fața lui Viserys,deja bolnav și slăbit, să-și ceară drepturile, au
făcut o greșeală cumplită punând la îndoială legitimitatea fiilor
Rhaenyrei. Regele a poruncit să li se smulgă limbile pentru această
insolență, dar le-a îngăduit să-și păstreze capetele. Trei dintre „cei cinci
tăcuți” își găsiseră moartea în timpul Dansului, luptând pentru Aegon al
II-lea împotriva Rhaenyrei… dar doi supraviețuiseră, ca și fiii lui ser
Vaemond, și, după moartea lordului Corlys, s-au făcut din nou auziți,
insistând că au mai multe drepturi asupra Driftmarkului decât „acest
bastard din Hull, cu un șoricel drept mamă”.
Fii lui ser Vaemond, Daemion și Daeron, și-au prezentat cererea în
fața consiliului din Debarcaderul Regelui. Când Mâna și regenții le-au
respins-o, au fost destul de înțelepți ca să accepte hotărârea și să se
împacecu lordul Alyn, care i-a răsplătit cu pământuri pe Driftmark, cu
condiția să adauge corăbii la flota lui. Verii lor tăcuți au ales o altă cale.
„Neavând limbi cu care să-și poată rosti cererea, au preferat ca
argument săbiile”, povestește Ciupercă. Au plănuit să-l ucidă pe tânărul
lord, dar au dat greș, fiindcă gărzile din Driftmark s-au dovedit loiale
memoriei Șarpelui Mărilor și moștenitorului ales de el. Ser Malentine a
fost ucis în timpul încercării de asasinat. Ser Rhogar a fost condamnat la
moarte, dar s-a salvat îmbrăcând veșmintele negre.
Alyn Velaryon, bastardul adus pe lume de Șoricel, a fost învestit
oficial cu titlul de Lord al Valurilor și Stăpân al Driftmarkului. Imediat
după aceea, a venit la Debarcaderul Regelui, să pretindă locul Șarpelui
Mărilor din consiliul regenților. (Lordului Alyn nu i-a lipsit curajul
niciodată, nici măcar când nu era decât un băiat.) Mâna i-a mulțumit și
l-a trimis acasă… ceea ce e ușor de înțeles, fiindcă în 132 D.C., Alyn
Velaryon avea doar șaisprezece ani. Locul lordului Corlys îi fusese deja
oferit unui bărbat mai vârstnic, cu mai multă experiență: lui
UnwinPeake, lord de Starpike, lord de Dunstonburyși lord de
Whitegrove.
În 132 D.C., pe ser Tyland îl îngrijora o altă problemă, mult mai
arzătoare: succesiunea. Lordul Corlys fusese bătrân și slăbit, dar
neașteptata lui moarte era o sumbră readucere în minte a faptului că
oricine poate muri, oricând, chiar și regii tineri, care par sănătoși,
precum Aegon al III-lea. Război, boală, accident… se poate muri din atât
de multe cauze și, dacă regele și-ar fi pierdut viața, cine i-ar fi urmat la
tron?
— Dacă moare fără niciun urmaș, o să dansăm din nou, oricât de
puțin ne-ar plăcea muzica, i-a avertizat lordul Manfryd Mooton pe
ceilalți regenți.
Regina Jaehaera avea dreptul la tron într-o tot atât de mare măsură
ca și regele sau, după părerea unora, chiar într-o mai mare măsură, dar
toată lumea a recunoscut că ar fi fost curată nebunie s-o așezi pe Tronul
de Fier pe fetița aia dulce, prostuță și speriată. Când a fost întrebat,
regele Aegon însuși l-a propus pe paharnicul său, Gaemon Păr-Alb,
reamintindu-le regenților că băiatul „a mai fost rege”. Era o soluție
imposibilă.
De fapt, în Ținut nu existau decât două pretendente acceptabile:
surorile vitrege ale regelui, Baelași Rhaena Targaryen, fiicele gemene
ale prințului Daemon și ale primei sale soții, lady Laena Velaryon. Fetele
aveau acum șaisprezece ani, erau înalte, zvelte, cu părul argintiu și
foarte îndrăgite în oraș. După încoronare, Aegon ieșise rareori din
Fortăreața Roșie,iar micuța lui regină nu-și părăsea niciodată
apartamentele, așa că, în cea mai mare parte a anului precedent,
Rhaenași Baela fuseseră cele care ieșiseră să vâneze, cu sau fără șoimi,
să le dea de pomană săracilor, să primească soli sau să viziteze lorzi,
însoțite de Mâna Regelui, și de la ele se aștepta să fie gazde la ospețe
(care erau foarte puține) și la baluri, mascate sau nu (care încă nu
existaseră). Locuitorii orașului nu vedeau alți Targaryen în afară de cele
două gemene.
Dar consiliul avea probleme chiar și în privința lor, iar părerile erau
împărțite.
— Rhaena ar fi o regină superbă, a spus LeowynCorbray, dar ser
Tyland le-a atras atenția că Baela ieșise prima din pântecul mamei sale.
— Baelae prea sălbatică, a obiectat ser TorrhenManderly. Cum ar
putea cârmui Ținutul când nu se poate struni pe ea însăși?
Ser Willis Fell a fost de acord:
— Trebuie să fie Rhaena. Are un dragon, iar sora ei nu are.
— Baela a zburat cu un dragon, a răspuns lordul Corbray. Rhaena are
un pui.
— Dragonul Baelei l-a doborât pe fostul nostru rege, a ripostat
Roland Westerling. În Ținut sunt mulți care nu vor uita asta niciodată.
Încoronați-o, și-o să redeschidem toate rănile vechi.
Marele Maester Munkun a fost cel care a pus capăt dezbaterii,
spunând:
— Lorzii mei, n-are nicio importanță. Amândouă sunt fete. Chiar atât
de puțin am învățat din măcel? Trebuie să ținem cont de dreptul
primului născut, așa cum a fost stabilit de Marele Consiliu, în 101.
Pretendentul de parte bărbătească are întâietate față de cel de parte
femeiască.
— Și cine e pretendentul ăsta de parte bărbătească, lordul meu? a
întrebat ser Tyland. S-ar părea că i-am ucis pe toți.
Munkun n-a avut niciun răspuns, dar a spus că va face un studiu. Și
importanta problemă a succesiunii a rămas nerezolvată.
Această nesiguranță nu le scăpa pe gemene de atenția servilă a
tuturor pețitorilor, confidentelor, însoțitoarelor și a altor lingușitori
nerăbdători să devină prietenii presupuselor moștenitoare ale regelui,
iar fiecare dintre cele două surori se purta altfel cu lingăii și diferența
dintre reacțiile lor era ca de la cer la pământ. Pe când Rhaena era
încântată să se afle în centrul vieții de la Curte, Baela se zburlea la auzul
laudelor și îi făcea plăcere să-iia peste picior și să-i chinuiască pe
pețitorii care roiau în jurul ei ca fluturii de noapte.
 În copilărie, gemenele fuseseră de nedespărțit și de nedeosebit, dar,
după ce se despărțiseră, ceea ce li se întâmplase le modelase în moduri
foarte diferite. În Vale, ca pupilă a puternicei ladyJeyne, Rhaenyra se
bucurase de o viață de confort și privilegii. Cameristele îi periaseră
părul și o ajutaseră să se îmbăieze, pe când menestrelii îi slăviseră
frumusețea în ode și cavalerii se întrecuseră în turniruri ca să-i câștige
favorurile. La fel era și în Debarcaderul Regelui, unde zeci de tineri
galanți rivalizau ca să-i primească zâmbetele, pictorii o implorau să le
îngăduie s-o deseneze sau s-o picteze și cele mai iscusite croitorese din
oraș își doreau să aibă onoarea de a-i face rochii. Și oriunde se ducea
Rhaena venea și Morning, tânăra ei femelă dragon, cel mai adesea
încolăcindu-i-se pe umeri ca o eșarfă.
Timpul petrecut de Baela la Piatra Dragonului nu fusese la fel de lipsit
de probleme și se încheiase cu foc și sânge. Când venise la Curte, era mai
sălbatică și mai încăpățânată decât orice altă tânără de vârsta ei din
Ținut. Rhaena era zveltă și grațioasă; Baela era subțire și sprintenă.
Rhaena adora să danseze; Baela adora să călărească… și să zboare, deși
plăcerea asta îi fusese luată când dragonul ei murise. Își purt părul
argintiu tuns tot atât de scurt ca al unui băiat, ca să nu-i biciuiască fața
când călărea. Izbutea de nenumărate ori să scape de însoțitoarele ei
nobile și să caute aventuri pe străzi. Lua parte la cursele de cai ale
bețivilor de pe Calea Surorilor și la traversările înot ale Gurii Apei Negre
(despre ai cărei curenți puternici se știa că înecaseră mulți înotători
vânjoși), sub lumina lunii, bea cu Mantiile Aurii în cazărmile lor, făcea
prinsori pe bani și uneori pe propriile haine în găurile de șobolani din
Fundătura Puricilor. O dată a dispărut vreme de trei zile și, la întoarcere,
a refuzat să spună unde fusese.
Încă și mai grav, îi plăcea să-și aleagă drept însoțitori oameni
nepotriviți. Îi aducea cu ea acasă, în Fortăreața Roșie, ca pe niște câini
vagabonzi și insista să i se găsească fiecăruia câte o poziție în castel sau
să facă parte din suita ei. Printre acești favoriți ai prințesei se numărau
un scamator tânăr și frumos, un ucenic de fierar căruia îi admira
mușchii, un cerșetor fără picioare de care i se făcuse milă, un șarlatan
căruia îi izbuteau trucuri ieftine și pe care ea îl lua drept vrăjitor
adevărat, scutierul chipeș al unui cavaler rătăcitor, ba chiar și două fete
foarte tinere dintr-un lupanar, gemene „ca noi, Rhae”. O dată s-a întors
cu o întreagă trupă de saltimbanci.
Nici septaAmarys, însărcinată să se ocupe de instruirea ei religioasă
și morală, și nici măcar septonul Eustace nu păreau în stare să-i
înfrâneze purtările lipsite de prudență.
— Fata trebuie măritată, și asta când mai curând, i-a spus Eustace
Mâinii Regelui, altminteri mă tem că ar putea să dezonoreze casa
Targaryen și să-l facă de râs pe Înălțimea Sa, fratele ei.
Ser Tyland a înțeles logica sfatului septonului… dar punerea în
aplicare nu era lipsită de pericole. Baela nu ducea lipsă de pețitori. Era
tânără, frumoasă, sănătoasă și de cea mai înaltă obârșie; orice lord din
cele Șapte Regate ar fi fost încântat să și-o facă soție. Însă o alegere
greșită ar fi putut avea urmări grave, pentru că soțul ei urma să se afle
foarte aproape de tron. Un soț lipsit de scrupule, corupt sau peste
măsură de ambițios ar fi putut fi cauza unui război și a unor suferințe
fără sfârșit. Regenții au luat în considerare o listă de douăzeci de
pretendenți acceptabili. Lordul Tully, lordul Blackwood, lordul
Hightower (încă neînsurat, deși văduva tatălui său îi era concubină) au
fost propuși, alături de alții, mai puțin tentanți, printre care Dalton
Greyjoy (Krakenul Roșu se lăuda că are o sută de neveste de sare, dar
nu-și luase niciodată o soție de piatră), un frate mai mic al Prințesei din
Dorne, ba chiar și potlogarul de RacallioRyndoon. Până la urmă, toți au
fost dați deoparte dintr-un motiv sau altul.
În final, Mâna și regenții au decis să i-o dea pe lady Baela în căsătorie
lui ThaddeusRowan, lord de Crângul de Aur. Rowan era, fără niciun
dubiu, o alegere prudentă. A doua lui soție murise cu un an înainte și se
știa că e în căutarea unei fecioare potrivite să-i ia locul. Bărbăția lui nu
putea fi pusă la îndoială: avea doi băieți de la prima soție și alți cinci de
la a doua. Fiindcă nu avea fete, Baela ar fi fost stăpâna de necontestat a
castelului. Cei patru copii mai mici erau încă acasă, aveau nevoie de grija
unei femei. Faptul că toți urmașii lordului Rowan erau băieți cântărea
greu în favoarea lui; dacă el și lady Baela ar fi adus pe lume un fiu, Aegon
al III-lea ar fi avut un succesor legitim.
Lordul Thaddeus era un bărbat sincer, entuziast, vesel, pe placul
tuturor și respectat de toată lumea, un soț iubitor și un tată bun pentru
fiii săi. În timpul Dansului, luptase pentru regina Rhaenyrași o făcuse cu
iscusință și curaj. Era mândru, dar nu arogant, judeca după dreptate fără
a fi răzbunător, le era loial prietenilor, respecta religia fără a fi din cale
afară de cucernic, nu-l tulburau ambiții necuvenite. Dacă lady Baela ar
fimoștenit tronul, ar fi fost consortul ideal, punându-și in slujba ei toate
forțele și toată înțelepciunea, fără a încerca s-o domine sau să uzurpe
locul ce i se cuvenea ei de drept. Septonul Eustace ne povestește că
regenții au fost foarte încântați de rezultatul discuțiilor lor.
Când a aflat ce soțîi aleseseră, Baela Targaryen nu le-a împărtășit
încântarea.
— Lordul Rowan e cu patruzeci de ani mai bătrân decât mine, e chel
ca un pietroi și burta lui cântărește mai mult decât cântăresc eu, se zice
că i-ar fi spus ea Mâinii Regelui. După care a adăugat: M-am culcat cu doi
dintre fiii lui. Cu cel mai mare și cu al treilea născut, cred că e al treilea.
Nu cu amândoi odată, ar fi fost indecent.
Nu putem spune dacă era sau nu un adevăr. Lady Baela era cunoscută
pentru obiceiul ei de a-i provoca înadins pe alții. Dacă asta a urmărit, a
avut parte de o izbândă. Mâna a trimis-o în camerele ei și i-a pus gărzi
la ușă, ca să fie sigur că rămâne acolo până se întrunesc regenții.
Însă a doua zi a descoperit, spre groaza sa, că lady Baela fugise din
castel folosindu-se de mijloace tainice (mai târziu s-a aflat că a ieșit pe
fereastră, și-a schimbat hainele cu ale unei spălătorese și a părăsit
castelul pe poarta din față). Când s-a pornit în urmărirea ei, era la
jumătatea drumului către celălalt țărm al Golfului Apei Negre, căci
plătise un pescar ca s-o ducă la Driftmark. Acolo l-a căutat pe vărul ei,
Lordul Valurilor, apoi și-a rostit legămintele căsătoriei cu el. Două
săptămâni mai târziu, Alyn Velaryon și Baela Targaryen s-au căsătorit
în septul din Piatra Dragonului. Mireasa avea șaisprezece ani, iar mirele
aproape șaptesprezece.
Ultragiați, mai mulți regenți l-au îndemnat pe ser Tyland să-i ceară
înaltului Septon să anuleze căsătoria, dar răspunsul Mâinii a fost unul
de năucită resemnare. Imaginându-și că lady Baela îi sfidase de dragul
scandalului, nu de al mirelui său, a preferat să fie prudent, adică a dat de
înțeles că regele și Curtea aranjaseră căsătoria.
— Băiatul are sânge nobil, i-a asigurat el pe regenți, și nu mă îndoiesc
că se va dovedi tot atât de loial ca fratele lui.
Orgoliul rănit al lordului ThaddeusRowan a fost vindecat de logodna
cu Floris Baratheon, o fecioară de paisprezece ani considerată de toate
lumea cea mai frumoasă dintre cele „Patru Furtuni”, cum ajunseseră să
fie numite cele patru fiice ale lordului Borros. Pentru ea, numele nu s-a
potrivit. Dulce și oarecum frivolă, și-a găsit sfârșitul doi ani mai târziu,
pepatul de lăuză. Căsătoria furtunoasă era cea de la Piatra Dragonului,
după cum avea s-o dovedească trecerea anilor.
Fuga Baelei Targaryen, în miez de noapte, de cealaltă parte a Golfului
Apei Negre, le-a confirmat Mânii și consiliului regenților îndoielile în
privința ei.
— Fata e sălbatică, încăpățânată și capricioasă, întocmai cum ne-am
temut, a declarat ser Willis Fell, cu tristețe, și acum s-a legat de bastardul
parvenit al lordului Corlys. Cu un tată șarpe și o mamă șoarece… el o să
ne fie prinț consort?
Regenții au căzut de acord: Baela Targaryen nu putea fi
moștenitoarea regelui Aegon.
— Trebuie să fie lady Rhaena, a spus Mooton, dacă se mărită.
De data asta, la insistențele lui ser Tyland, fata a fost chemată să ia
parte la discuții. Lady Rhaena s-a dovedit pe atât de docilă pe cât de
încăpățânată era sora ei. Firește că avea să se mărite cu oricine doreau
regele și consiliul, a încuviințat ea, deși „mi-ar plăcea să nu fie chiar atât
de bătrân încât să nu-mi poată dărui copii și nici atât de gras încât să mă
strivească în pat. Dacă e prietenos, blând și nobil, știu că o să-l iubesc.”
Când Mâna a întrebat-o dacă îl prefera pe vreunul dintre lorzii și
cavalerii care o curtau, a mărturisit că îi este „drag mai ales”
serCorwynCorbray, pe care îl întâlnise pentru prima oară în Vale, pe
când era pupila nobilei lady Arryn.
Ser Corwyn era departe de alegerea ideală. Al doilea născut al
părinților săi, avea el însuși două fiice dintr-o primă căsătorie. La
treizeci și doi de ani, era bărbat, nu un băiat cu tuleiele abia mijite. Însă
Casa Corbray era veche și onorabilă, iar ser Corwyn, un cavaler cu o
reputație care îl îndemnase pe răposatul său tată să i-o încredințeze pe
Lady Forlom, sabia din oțel valyrian a familiei. Fratele său, Leowyn, era
Protector al Ținutului. Fie și numai din acest motiv, regenților le-a venit
greu să obiecteze. Și astfel, cei doi s-au căsătorit: după o scurtă logodnă,
a urmat nunta făcută în grabă, peste numai două săptămâni (Mâna ar fi
preferat o logodnă mai lungă, dar regenții s-au gândit că e prudent să se
mărite Rhaena cât mai repede, fiindcă sora ei ar fi putut fi deja grea.)
Gemenele n-au fost singurele doamne nobile din Ținut care s-au
măritat în 132 D.C. În același an, ceva mai târziu, Benjicot Blackwood,
lord de Raventree, a condus un alai care s-a îndreptat, pe Drumul
Regelui, către Winterfell, pentru a fi martor la nunta mătușii sale
Alysanne cu lordulCregan Stark. Nordul fiind deja sub stăpânirea iernii,
călătoria a durat de trei ori mai mult decât se așteptase. Jumătate dintre
călăreți și-au pierdut caii în vreme ce coloana înainta cu greu prin
viscolele înspăimântătoare, iar bande de tâlhari au atacat de trei ori
căruțele lordului Blackwood și au furat o mare parte din proviziile de
hrană ale cortegiului și toate darurile de nuntă. Însă se spune că nunta
în sine a fost splendidă: Aly cea Neagră și lupul ei și-au jurat credință
unul altuia în înghețata pădure a zeilor din Winterfell, în fața unui copac
al inimii. La ospățul care a urmat, Rickon, fiul de patru ani dăruit
lordului Cregan de prima sa soție, a cântat un cântec pentru noua lui
mamă vitregă.
Și lady Elenda Baratheon, văduva de la Capătul Furtunii, și-a luat în
anul acela un nou soț. Lordul Borros fiind mort și Olyver doar un prunc,
incursiunile dornishene în Ținutul Furtunilor se înmulțiseră, iar tâlharii
din pădurea regelui deveniseră supărători. Văduva a considerat că,
pentru menținea păcii, e nevoie de brațul puternic al unui bărbat. L-a
ales pe ser SteffonConnington, al doilea fiu al lordului de Cuibarul
Grifonului. Deși cu douăzeci de ani mai tânăr decât lady Elenda,
Connington își dovedise curajul în timpul campaniei lordului Borros
împotriva Regelui Vultur și se spunea că e tot atât de înspăimântător în
luptă pe cât de chipeș.
În alte părți, oamenii erau cu gândul mai degrabă la război decât la
nunți. De-a lungul întregului țărm al Mării Apusului, Krakenul Roșu și
oamenii lui de fier continuau să facă incursiuni și să jefuiască. Tyrosh,
Myrși Lysși alianța celor trei orașe, Braavos, Pentosși Lorath, se luptau
pe Treptele de Piatră și în Ținuturile Discordiei, în timp ce regatul rebel
al lui RacallioRyndoon a blocat capătul dinspre miazăzi al Mării Înguste.
În Debarcaderul Regelui, Duskendale, Iazul Fecioarelor și Gulltown,
negoțul a avut de suferit. Plângându-se zgomotos, negustorii veneau la
rege… care fie refuza să-i primească, fie nu putea, fiindcă nu-i era
îngăduit, după cum dăm crezare unei cronici sau alteia. Spectrul
foametei se contura amenințător în Nord, în timp ce Cregan Stark și
vasalii săi își priveau proviziile împuținându-se, iar Rondul de Noapte
respingea din ce în ce mai multe incursiuni ale sălbaticilor de dincolo de
Zid.
În ultima parte a acelui an, pe teritoriul celor Trei Surori s-a
răspândit o boală molipsitoare cumplită. Fierbințeala Iernii, cum a fost
numită, a ucis jumătate din populația Sistertonului. Crezând că boala
ajunsese pe țărmurile insulei pe o balenieră din Portul Ibben, jumătatea
supraviețuitoarea măcelărit toți năierii ibbenezi pe care a putut pune
mâna și le-a ars corăbiile. Când molima a traversat Mușcătura și a ajuns
În Portul Alb, rugăciunile septonilorși poțiunile maesterilor s-au
dovedit la fel de neputincioase. Oamenii au murit cu miile și, printre ei,
lordul Desmond Manderly. Chipeșul său fiu, ser Medrick, cel mai frumos
cavaler din Nord, i-a supraviețuit doar câteva zile înainte de a cădea
răpus de aceeași boală. Și, pentru că ser Medrick nu avea copii, titlul de
lord i-a revenit fratelui său, ser Torrhen, care a fost așadar silit să
renunțe la locul din consiliul regenților și să preia cârmuirea Portului
Alb. Astfel, din cei șapte regenți de la început, au rămas doar patru.
În Dansul Dragonilor pieriseră atât de mulți lorzi, atât puternici cât și
neînsemnați, încât Citadela a numit răstimpul despre care vorbim, pe
bună dreptate, Iarna Văduvelor. Niciodată, nici înainte, nici după, în cele
Șapte Regate n-au mai fost atât de multe femei care să dețină puterea,
cârmuind în locul bărbaților, fraților sau taților lor uciși sau în numele
fiilor în fașă sau încă sugari. O mare parte dintre poveștile lor au fost
adunate de ArhimaesterulAbelon în enorma sa scriere intitulată Când
au cârmuit femeile: Nobilele doamne de după război. Deși Abelon
povestește despre sute de văduve, noi suntem nevoiți să ne limităm la a
istorisi despre cele care au ieșit în evidență pe timpul Fierbințelii. Patru
femei au jucat roluri de o mare însemnătate, spre binele sau spre răul
Ținutului, la sfârșitul anului 132 și la începutul anului 133 D.C.
Dintre acestea, cea mai de frunte a fost lady Johanna, văduva de la
Casterly Rock, care conducea Domeniile Casei Lannister în numele fiului
ei nevârstnic, lordul Loreon. Îi ceruse de multe ori fratelui geamăn al
răposatului ei soț, pe atunci Mâna Regelui Aegon al III-lea, ajutor
împotriva tâlharilor, dar nu primise nimic. Dorind cu disperare să-și
apere supușii, lady Johanna s-a îmbrăcat în cele din urmă în zale
bărbătești și a condus oștenii din Lannisport și Casterly Rock la luptă
împotriva dușmanilor. Cântecele spun că a ucis zeci de oameni de fier
sub zidurile castelului Kayce, dar putem da liniștiți la o parte născocirile
unor menestreli beți (în timpul luptei, Johanna a ținut în mâini un steag,
nu o sabie), însă curajul ei i-a însuflețit pe oamenii Vestului, fiindcă
tâlharii au fost curând puși pe fugă și Kayce a fost salvat. Printre morți
s-a numărat și unchiul preferat al Krakenului Roșu.
Lady SharisFootly, văduva din Tumbleton, a dobândit un alt soi de
faima datorită strădaniilor sale de a reface orașul distrus. Cârmuind în
numele fiului ei în scutece (la o jumătate de an după a Doua Bătălie de
la Tumbleton, a dat naștere unui băiat robust, cu părul negru, pe care l-
a declarat fiul legitim al răposatului ei soț, deși e cu mult mai probabil
ca tatăl băiatului să fi fost Neînfricatul Jon Roxton), ladySharis a
dărâmat ruinele arse ale prăvăliilor și ale locuințelor, a reconstruit
zidurile, a îngropat morții, a plantat grâu și orz și napi pe câmpurile
unde fuseseră taberele asediatorilor și a pus chiar și să fie curățate
capetele dragonilor Seasmokeși Vermithor, puse în monturi și expuse în
piața orașului, pentru a fi văzute de călătorii care plăteau bani frumoși
pentru asta (o para ca să le privească și o stea ca să le atingă).
În Orașul Vechi, relațiile dintre Înaltul Septon și văduva lordului
Ormund, lady Sam, au continuat să se înrăutățească după ce ea nu a luat
în seamă porunca Înalt Preasfinției Sale de a părăsi patul fiului ei vitreg
și de a intra în rândul Surorilor Tăcute, ca să-i fie iertate păcatele. Cu
îndreptățită mânie, Înaltul Septon a condamnat purtarea văduvei din
Orașul Vechi, numind-o desfrânată nerușinată, și i-a interzis să mai
pună piciorul în septul stelat înainte de a se căi și de a fi iertată. Iar lady
Samantha a încălecat pe un cal de luptă și a dat buzna în sept când Înalt
Preasfinția Sa conducea o rugăciune. Când el a vrut să știe cu ce scop
face lady Sam una ca asta, ea a răspuns că i-a interzis să pună piciorul în
sept, dar nu a spus nimic despre copitele calului ei. Pe urmă le-a
poruncit cavalerilor săi să zăvorască ușile; dacă septul era închis pentru
ea, avea să fie închis pentru toată lumea. Cu toate că a tunat și a fulgerat
și a aruncat blesteme asupra „acestei curve încălecate pe cal”, în cele din
urmă Înaltul Septon n-a avut încotro și a trebuit să cedeze.
A patra (și ultima, în ceea ce ne privește) dintre aceste femei
remarcabile a apărut dintre turnurile deformate și dintre zidurile
spulberate ale Harrenhalului, imensa ruină de lângă apele Ochiului
Zeilor. Ocolită și dată uitării de când Daemon Targaryen și Aemond se
întâlniseră acolo pentru ultima lor luptă, blestemata cetate de scaun a
lui Harren cel Negru devenise un loc bântuit de proscriși, cavaleri-
tâlhari și oameni fără căpătâi, care ieșeau din spatele zidurilor ca să
jefuiască drumeții, pescarii și țăranii. Cu un an în urmă, fuseseră puțini,
dar în ultima vreme se înmulțiseră și se spunea că asupra lor domnește
o făcătoare de farmece, o regină vrăjitoarede o înspăimântătoare
putere. Când poveștile au ajuns la Debarcaderul Regelui, ser Tyland a
hotărât că e timpul să fie luat castelul în stăpânire. I-a încredințat
această sarcină unui cavaler din Garda Regelui, ser RegisGroves, care a
plecat din oraș cu cincizeci de oameni căliți în lupte. La Castelul Darry i
s-a alăturat ser Damon Darry, cu tot atâția oameni. Fără să stea prea
mult pe gânduri, ser Regis a presupus că sunt mai mult decât îndeajuns
ca să înfrunte câțiva vagabonzi.
Dar, când a ajuns în fața zidurilor Harrenhalului, a găsit porțile
zăvorâte și sute de bărbați înarmați pe metereze. În castel erau cel puțin
șase sute de suflete, dintre care o treime bărbați în putere, în stare să
lupte. Când ser Regis a vrut să-i vorbească lordului lor, a apărut o
femeie, cu un copil alături. „Regina vrăjitoare” a Harrenhalului s-a
dovedit a fi nimeni alta decât AlysRivers, doica de obârșie umilă care
fusese mai întâi prizoniera și apoi amanta prințului Aemond Targaryen
și care acum pretindea că e văduva lui. Băiatul era al lui Aemond, i-a
spus ea cavalerului.
— Bastardul lui? a întrebat ser Regis.
— Fiul lui legitim și moștenitorul lui, s-a răstit AlysRivers, și
adevăratul rege al Westerosului! Îngenunchează în fața regelui tău! i-a
poruncit apoi cavalerului și i-a cerut să-și pună sabia, cu jurământ, în
slujba băiatului
 La asta, ser Regis a râs, spunând:
— Nu îngenunchez în fața bastarzilor, și cu atât mai puțin în fața
plodului zămislit de ucigaș al propriilor rude și de o vacă de lapte.
Ceea ce s-a întâmplat apoi rămâne subiect de dispută. Unii spun că,
pur și simplu, AlysRivers a ridicat o mână și ser Regis a început să urle
și și-a prins capul în palme, până ce țeasta i-a plesnit brusc, împroșcând
cu sânge și creieri. Alții susțin că gestul văduvei a fost un semnal, la care
un arbaletrier de pe metereze a tras și l-a nimerit pe ser Regis într-un
ochi. Ciupercă (aflat la sute de leghe depărtare) a sugerat că poate unul
dintre oamenii de pe ziduri se pricepea foarte bine să tragă cu praștia.
Se știe că bilele de plumb moale, slobozite din praștie cu îndeajuns de
multă putere, pot avea efectul exploziv văzut de oamenii lui Grovesși
pus pe seama vrăjitoriei.
Oricare ar fi explicația, ser RegisGroves a murit pe loc. Într-o clipă,
porțile Harrenhalului s-au deschis brusc și o mulțime de călăreți au ieșit
urlând. A urmat o luptă sângeroasă. Oamenii regelui au fost puși pe fugă.
Ser Damon Darry, care avea un cal bun, o armură bună și era bine
antrenatpentru luptă, s-a numărat printre puținii care au scăpat cu
viață. Lacheii reginei vrăjitoare l-au fugărit prin noapte înainte de a
abandona urmărirea. Din suta de oameni plecați spre Harrenhal, doar
treizeci și doi au supraviețuit și s-au întors în Castelul Darry.
A doua zi a apărut al treizeci și treilea. Fusese luat prizonier,
împreună cu vreo doisprezece alții, și fusese silit să se uite cum sunt
torturați pe rând pană la moarte înainte de a fi eliberat ca să transmită
un avertisment.
— Trebuie să vă spun ce-a zis ea, a dat nou-sositul de știre, cu
răsuflarea tăiată, dar nu puteți să râdeți. Vrăjitoarea a pus asupra mea
un blestem. Dacă oricare dintre voi râde, eu mor.
După ce ser Damon l-a asigurat că n-o să râdă nimeni, mesagerul a
vorbit:
—Nu mai veniți aici dacă nu vreți să plecați genunchiul, spune ea.
Oricine se apropie de zidurile ei va muri. În pietre e putere, și văduva a
trezit-o. Cei Șapte să-i apere pe toți, femeia aia are un dragon! L-am
văzut!
Numele mesagerului n-a ajuns până la noi și nu știm nici numele celui
care a râs. Dar cineva a făcut-o, unul dintre oamenii lui Darry. Mesagerul
s-a uitat la el, îngrozit, apoi s-a prins cu mâinile de gât și a început să
horcăie. Nemaiputând să respire, a murit. Se spune că pe pielea lui se
vedeau urmele degetelor unei femei, de parcă ea ar fi fost acolo, în
încăpere, sugrumându-l.
Moartea unui cavaler din Garda Regelui l-a neliniștit profund pe ser
Tyland, deși UnwinPeake nu a crezut povestea lui ser Damon Darry
despre vrăjitorie și dragoni și a pus moartea lui RegisGrovesși a
oamenilor lui pe seama tâlharilor. Ceilalți regenți au fost de acord. Ca
să-i scoată din Harrenhal era nevoie de o forță de asalt mai puternică,
au tras ei concluzia când acel „pașnic” an 132 D.C. a ajuns la sfârșit. Dar,
înainte de a avea ser Tyland vreme să organizeze un astfel de atac, sau
măcar să decidă cine să ia locul lui ser Regis în garda de șapte cavaleri a
lui Aegon, ceva mult mai cumplit decât orice „regină vrăjitoare” s-a
pogorât asupra orașului.În a treia zi a anului 133 D.C., Fierbințeala Iernii
a pătruns în Debarcaderul Regelui.
Indiferent dacă luase într-adevăr naștere în pădurile de pe insula Ibși
sosise în Westeros pe o balenieră, cum se credea pe cele Trei Surori,
boala călătorea din port în port. Ajunsese, rând pe rând, în Portul Alb,
Gulltown, Iazul Fecioarelor și Duskendale; veștile spuneau că făcuse
ravagii și în Braavos. Primul semn al bolii era o înroșire a feței, ușor de
confundat cuobrajii îmbujorați de șederea în aerul înghețat al unei zile
friguroase de iarnă. Dar urma fierbințeala, mai întâi ușoară, apoi din ce
în ce mai puternică, în continuă creștere. Sângerarea provocată
bolnavului nu ajuta. Nu erau de ajutor nici usturoiul, nici diversele
poțiuni, prișnițe și tincturi care fuseseră încercate. Împachetarea în căzi
cu zăpadă sau cufundarea în apă rece păreau să încetinească întețirea
fierbințelii, dar nu o opreau, după cum și-au dat curând seama maesterii
care se luptau cu boala. A doua zi, bolnavul începea să tremure violent
și să se plângă că îi e frig, deși la atingere îl simțeai fierbinte. În a treia zi
începea să aiureze și asuda sânge. În a patra zi era mort… sau începea
să-și revină, dacă scădea fierbințeala. Numai un om din patru îi
supraviețuia Fierbințelii Iernii. De când Tremurăturile devastaseră
Westerosul în timpul domniei lui JaehaerysÎntâiul, în cele Șapte Regate
nu mai fusese văzută o molimă atât de cumplită.
 În Debarcaderul Regelui, primele semne ale îmbujorării ucigașe au
apărut de-a lungul fluviului, printre năieri, podari, negustori de pește,
docheri, hamali și târfele de pe chei, care își făceau meseria în apropiere
de Gura Apei Negre. Înainte să-și dea cei mai mulți dintre ei seama că se
îmbolnăviseră, răspândiseră deja molima în tot orașul, printre săraci și
bogați deopotrivă. Când vestea a ajuns la Curte, Marele Maester Munkun
s-a dus el însuși la o parte dintre bolnavi, ca să vadă dacă aveau
Fierbințeala Iernii sau ceva mai puțin grav. Alarmat de ceea ce a văzut,
nu s-a mai întors la castel, de teamă că se molipsise și el după ce pusese
mâna pe vreo patruzeci de târfe și de docheri cu fierbințeală. Și-a trimis
în schimb un discipol, cu o scrisoare urgentă pentru Mâna Regelui. Ser
Tyland s-a grăbit să acționeze, le-a cerut Mantiilor Aurii să închidă
orașul și să nu lase pe nimeni nici să intre, nici să iasă până când nu
încetează molima. A ordonat să fie închise și porțile imense ale
Fortăreței Roșii, ca să țină boala departe de Curtea regelui.
Din păcate, Fierbințeala Iernii n-avea pic de respect pentru porți,
gărzi sau ziduri de castele. Deși boala părea să-și fi pierdut din putere
pe măsura înaintării către miazăzi, în zilele care au urmat a lovit zeci de
mii de oameni. Dintre aceștia, trei sferturi au murit. Marele Maester
Munkun a făcut parte din sfertul norocos, și-a revenit… dar ser Willis
Fell, Lordul Comandant al Gărzii Regelui, a fost doborât, ca și doi dintre
frații săi jurați. Lordul Protector LeowynCorbray s-a retras în camerele
lui când a fost atins de boală și a încercat să se vindece cu vin fiert cu
mirodenii.
A murit, împreună cu amanta și cu mai mulți servitori de-ai lui. Două
dintre cameristele Jaehaerei au făcut fierbințeală și au murit, dar mica
regina a rămas sănătoasă tun. Lordul Comandant al Gărzii Orașului a
pierit. Nouă zile mai târziu, succesorul său l-a urmat în mormânt. Nici
regenții n-au fost cruțați. Atât lordul Westerling, cât și lordul Mooton s-
au îmbolnăvit. Fierbințeala lordului Mooton s-a domolit și el a scăpat cu
viață. Roland Westerling, un om mai bătrân, s-a prăpădit.
Una dintre morți a fost, poate, din mila zeilor. Regina-văduvă Alicent
din Casa Hightower, a doua soție a regelui Viserys întâiul și mama fiilor
acestuia, Aegon, Aemondși Daeron, și a fiicei lui, Helaena, a murit în
aceeași noapte cu lordul Westerling, după ce septa ei i-a primit
mărturisirea păcatelor. Le supraviețuise tuturor copiilor săi și își trăise
ultimul an din viață închisă în propriile apartamente, fără altă companie
în afară de septa sa, de servitoarele care îi aduceau mâncarea și de
străjerii care o păzeau. Primise cărți, ace și ață, dar gărzile ei spuneau
că-și petrece mai mult timp plângând decât citind sau cosând. Într-o zi
și-a sfâșiat toate hainele. Către sfârșitul anului, începuse să vorbească
singură și ajunsese să deteste profund culoarea verde.
În ultimele sale zile, regina-văduvă a părut să devină mai lucidă.
— Vreau să-mi revăd fiii, i-a spus septei sale, și pe Helaena, dulcea
mea fetiță, oh… și pe regele Jaehaerys, o să-i citesc, așa cum citeam când
eram mică. Spunea că am o voce minunată.
În mod bizar, în ultimele sale ore, regina Alicent a vorbit adesea
despre Regele cel Bătrân, dar deloc despre soțul ei, regele Viserys.
Străinul a venit s-o ia într-o noapte ploioasă, la ora lupului.
Toate aceste morți au fost trecute cu religiozitate în cronica
septonului Eustace, care a avut grijă să noteze pentru noi ultimele
cuvinte înălțătoare ale fiecărui înalt lord și ale fiecărei nobile doamne.
Și Ciupercă ne spune numele morților, dar dedică mai mult timp
nebuniei supraviețuitorilor, cum ar fi povestea unui scutier urât care a
convins o servitoare frumoasă să-i dea fecioria ei, spunându-i că s-a
îmbolnăvit și că „în patru zile o să fiu mort și o să mor fără să fi cunoscut
vreodată dragostea”, înșelătoria i-a izbutit atât de bine, încât a folosit-o
cu încă alte șase fete… dar, fiindcă nu a murit, ele au povestit și trucul
lui a ieșit la iveală. Ciupercă pune propria sa supraviețuire pe seama
băuturii. „M-am gândit că, dacă beau destul de mult vin, probabil că n-o
să am habar că suntbolnav și, după cum știe tot prostul, ceea ce nu ți-e
cunoscut n-are cum să-ți facă rău.”
Pe durata acelor zile întunecate, au apărut pentru scurt timp doi eroi
la care nimeni nu s-ar fi așteptat. Unul a fost Orwyle, eliberat de
temnicerii săi după ce boala doborâse mulți alți maesteri. Bătrânețea,
frica și întemnițarea îndelungată lăsaseră din el doar o umbră a celui
care fusese cândva, iar leacurile și poțiunile lui s-au dovedit la fel de
nefolositoare, dar Orwyle a trudit neobosit pentru salvarea celor pe care
i-a putut salva și a ușurat trecerea în neființă a celorlalți.
Al doilea erou, cel mai uimitor, a fost tânărul rege. Spre groaza Gărzii
sale, Aegon și-a petrecut vremea vizitând bolnavii și stând adesea cu ei
ore de-a rândul, uneori ținându-le mâinile într-ale lui și răcorindu-le
frunțile înfierbântate cu bucăți de pânză ude și reci. Deși Înălțimea Sa
vorbea rar, își împărțea tăcerile cu ei și îi asculta când îi povesteau
viețile lor, îl implorau să-i ierte sau se lăudau cu izbânzile lor, cu faptele
bune și cu copiii. Dintre cei pe care i-a vizitat, cei mai mulți au murit, dar
ceilalți aveau să-și pună mai târziu supraviețuirea pe seama atingerii
„mâinilor vindecătoare” ale regelui.
Dacă atingerea regelui avea cu adevărat ceva magic, după cum
credeau oamenii din popor, atunci a dat greș tocmai când era cea mai
mare nevoie de ea. Ultimul pat lângă care a stat Aegon al III-lea al fost al
lui ser TylandLannister. În cele mai negre zile ale orașului, ser Tyland a
rămas în Turnul Mâinii, luptându-se zi și noapte cu Străinul. Deși orb și
mutilat, n-a suferit de nimic altceva în afară de oboseală aproape până
la sfârșit… dar, după cum au fost orânduite lucrurile de o soartă crudă,
când partea cea mai rea trecuse și în oraș boala nu mai lovea aproape
pe nimeni, a venit o dimineață în care ser Tyland i-a poruncit
servitorului său să închidă fereastra.
— E foarte frig aici, a spus el… deși în vatră focul ardea cu vâlvătăi și
fereastra fusese deja închisă.
Pe urmă, starea Mâinii s-a înrăutățit cu iuțeală. Fierbințeala i-a luat
viața în două zile, în loc de obișnuitele patru. Septonul Eustace i-a fost
alături în clipa morții, ca și băiatul rege pe care îl slujise. Aegon i-a ținut
mâna într-ale lui când și-a dat ultima suflare.
Ser TylandLannister nu fusese iubit niciodată. După moartea reginei
Rhaenyra, îl îndemnase pe Aegon al II-lea să curme și viața fiului ei,
Aegon, și anumiți negri l-au urât pentru asta. Dar, după moartea lui
Aegonal Il-lea, a rămas să-l slujească pe Aegon al III-lea și anumiți verzi
l-au urât pentru asta. Pentru că a ieșit al doilea din pântecul mamei sale,
la numai câteva bătăi de inimă după Jason, fratele său geamăn, i-au fost
refuzate splendoarea rangului de lord și aurul din Casterly Rock și a fost
nevoit să-și găsească singur un loc în lume. Ser Tyland nu s-a însurat
niciodată și nu a avut copii, așa că prea puțini l-au plâns când a pornit
pe ultimul drum. Vălul pe care îl purtase ca să-și ascundă chipul
desfigurat dăduse naștere unei povești despre monstruozitatea și
răutatea feței de sub el. Unii îl considerau laș fiindcă ținuse Westerosul
în afara Războiului Fiicelor și pentru că făcuse atât de puțin ca să
stăvilească jafurile Casei Greyjoy din vest. Ducând în alte locuri trei
sferturi din aurul Coroanei aflat în Debarcaderul Regelui pe vremea
când fusese maestrul banilor în consiliul lui Aegon al II-lea, plantase
semințele căderii reginei Rhaenyra; el plătise pentru acest șiretlic
pierzându-și ochii, urechile și sănătatea, iar regina pierzându-și tronul
și viața. Totuși trebuie să spunem că l-a slujit pe fiul Rhaenyrei cu
credință, ca Mână a Regelui.
Sub regenți Război și pace
și târguri de vite

Regele Aegon al III-lea era doar un copil, încă departe de a

treisprezecea sa aniversare, dar în zilele următoare morții lui ser
TylandLannister a dat dovadă de o maturitate mai presus de vârsta lui.
Trecând peste ser MarstonWaters, al doilea în ierarhia Gărzii sale, le-a
oferit mantii albe lui ser Robert Massey și lui ser Robert Darklyn și l-a
făcut pe Massey Lord Comandant. Fiindcă Marele Maester Munkun era
încă în oraș, îngrijind oameni loviți de Fierbințeala Iernii, Înălțimea Sa
și-a îndreptat atenția spre predecesorul său, adică i-a cerut fostului
Marele Maester Orwyle să-l cheme pe lordul ThaddeusRowan la
Debarcaderul Regelui.
— Vreau ca Mână să-mi fie lordul Rowan. Ser Tyland a avut despre el
o părere destul de bună ca să i-o ofere pe sora mea în căsătorie, știu că
e demn de încredere.
O voia și pe Baela înapoi, la Curte.
— Lordul Alyn va fi amiralul meu, așa cum a fost bunicul lui. Probabil
sperând că regele îi va acorda iertarea, Orwyle s-a grăbit să trimită
corbi.
Însă regele Aegon acționase fără să ceară părerea consiliului de
regenți. În Debarcaderul Regelui nu mai rămăseseră decât trei: lordul
Peake,lordul Mooton și Marele Maester Munkun, care s-a grăbit să se
întoarcă în Fortăreața Roșie imediat ce ser Robert Darklyn a poruncit să
i se deschidă din nou porțile. Manfryd Mooton era țintuit la pat, încă nu-
și recăpătase pe deplin puterile după lupta cu Fierbințeala, și a cerut să
fie amânată orice hotărâre până ce lady JeyneArrynși lordul Royce
Caron vor putea fi chemați din Vale și de la Hotarele Dornishene, ca să
ia parte la discuții. Însă ceilalți doi nici n-au vrut să audă. Lordul Peake
a subliniat insistent că foștii regenți renunțaseră la locurile lor în
consiliu când plecaseră din Debarcaderul Regelui. Cu sprijinul Marelui
Maester (mai târziu, Munkun a ajuns să regrete că-și dăduse acordul),
UnwinPeake a anulat toate numirile și toate aranjamentele făcute de
rege, susținând că niciun băiat de doisprezece ani nu are destulă minte
ca să ia de unul singur hotărâri în probleme atât de importante.
MarstonWaters a fost confirmat ca lord comandant al Gărzii Regelui,
pe când lui Darklyn și Massey li s-a poruncit să-și predea mantiile albe
pentru ca ser Marston să le poată oferi unor cavaleri aleși de el însuși.
Marele Maester Orwyle a fost trimis înapoi, în celula lui, să-și aștepte
execuția. Pentru a nu-l ofensa pe lordul Rowan, regenții i-au oferit un
loc printre ei, precum și demnitatea de jude și maestru al legilor. Pentru
Alyn Velaryon nu s-a făcut un gest similar, dar firește că nu se punea
problema ca un băiat de vârsta lui și de o obârșie atât de incertă să fie
numit lord amiral. Demnitățile de Mână a Regelui și Protector al
Ținutului, mai înainte separate, au fost acum unite și oferite nimănui
altcuiva decât lui UnwinPeake însuși.
Ciupercă ne povestește că regele Aegon al III-lea a răspuns la
hotărârile regenților săi cu o tăcere posomorâtă; n-a vorbit decât o
singură dată, ca să protesteze față de îndepărtarea lui Massey și lui
Darklyn.
— Serviciul în Garda Regelui e pe viață, a spus băiatul, la care lordul
Peake a răspuns:
— Numai dacă au fost numiți așa cum se cuvine, înălțimea Ta.
Cât despre celelalte decrete, septonul Eustace ne povestește că regele
le-a acceptat curtenitor și i-a mulțumit lordului Peake pentru
înțelepciunea de care a dat dovadă, pentru că „eu sunt încă un copil,
după cum știi, nobile lord, și sunt dornic de instruire în aceste privințe”.
Dacă adevăratele lui sentimente erau altele, Aegon a preferat să nu le
dea glas, ci în schimb s-a retras din nou în tăcere și indiferență.
În tot timpul rămas până la majoratul său, regele Aegon al III-lea a
luat în foarte mică măsură parte la cârmuirea Ținutului, mulțumindu-se
să-și pună semnătura și pecetea pe pergamentele pe care i le înfățișa
lordul Peake. Cu prilejul anumitor evenimente oficiale, Înălțimea Sa era
adus să stea pe Tronul de Fier sau să întâmpine un emisar, dar
altminteri era rareori văzut în Fortăreața Roșie și niciodată în afara
zidurilor ei.
Suntem acum datori să ne întrerupem pe moment, pentru a ne
îndrepta privirea către UnwinPeake, care avea să fie cârmuitorul celor
Șapte Regate în cea mai mare parte a următorilor trei ani, atât ca Lord
Regent, cât și ca Protector al Ținutului și Mână a Regelui.
Casa lui se număra printre cele mai vechi din Ținut, avea rădăcini
adânci, răsucite până în Epoca Eroilor și Primilor Oameni. Printre
numeroșii săi strămoși iluștri, nobilul lord număra personaje legendare,
precum ser Urrathon Zdrobitorul Scuturilor, lordul Meryn Scribul, lady
Yrma a Pocalului de Aur, ser Barquen Asediatorul, lordul Eddison cel
Vârstnic, lordul Eddison cel Tânăr și lordul Emerick Răzbunătorul. Mulți
Peake slujiseră ca sfetnici la Highgarden, când Reach era cel mai bogat
și cel mai puternic regat din Westeros. Când trufia și puterea Casei
Manderly au crescut peste măsură, LorimarPeake a fost cel care i-a
umilit și i-a făcut să plece în surghiun, în Nord, un serviciu pentru care
regele Perceon Gardener al IlI-lea i-a oferit fosta reședință Manderly din
Dun- stonburyși pământurile care țineau de ea. Totodată, Gwayne, fiul
regelui Perceon, și-a luat-o ca mireasă pe fiica lordului Lorimar, făcând-
o a șaptea fecioară Peake care a stat sub Mâna Verde ca Regină a
întregului Reach. De-a lungul veacurilor, alte fiice ale Casei Peake se
măritaseră cu lorzi din Casele Redwyne, Rowan, Costayne, Osgrey,
Florentși chiar Hightower.
Toate astea s-au încheiat odată cu venirea dragonilor. Lordul
ArmenPeakeși fiii lui au murit pe Câmpia de Foc, alături de regele
Mernși de urmașii lui. Casa Gardener fiind nimicită, Aegon Cuceritorul a
dat castelul Highgardenși cârmuirea întregului Reach Casei Tyrell, casa
foștilor administratori ai Coroanei. Tyrellii n-aveau nicio legătură de
sânge cu Casa Peakeși niciun motiv s-o favorizeze. Și astfel a început
lenta decădere a acestei Case orgolioase. Un veac mai târziu, încă avea
trei castele și pământuri întinse și populate, dar nu era deosebit de
bogată și nu se mai putea lăuda cu un loc de frunte printre vasalii
Highgardenului.
UnwinPeake era hotărât să îndrepte lucrurile, redându-i Casei sale
măreția de odinioară. Ca și tatăl său, care se aflase de partea majorității
la Marele Consiliu din 101, nu credea că se cade să fie bărbații cârmuiți
de o femeie. În timpul Dansului Dragonilor, lordul Unwin se numărase
printre cei mai înfocați susținători ai verzilor și condusese o sută de
spadasini și sulițași la luptă pentru ca Aegon al II-lea să rămână pe
Tronul de Fier. Când OrmundHightower căzuse la Tumbleton, lordul
Unwin crezuse că lui se cuvenea să-i revină comanda oștirii, dar rivalii
trădători îi negaseră acest drept. Iar el nu le iertase asta niciodată, așa
că îl înjunghiase pe trădătorul OwainBourneyși complotase pentru
uciderea călăreților de dragoni Hugh Ciocanul și Ulf cel Alb. Primul
dintre Ciulini (deși nu mulți știau asta) și unul dintre cei trei încă în
viață, lordul Unwin dovedise la Tumbleton că nu e un om pe care-ți poți
îngădui să-l iei în râs. Și avea s-o dovedească din nou la Debarcaderul
Regelui.
După ce îl pusese pe ser MarstonWaters în fruntea Gărzii Regelui,
lordul Peake a trecut acum peste voința lui ca să le dea mantii albe
rudelor sale: nepotului său, ser AmauryPeake de Starpike, și fratelui său
bastard, ser MervynFlowers. Garda orașului a fost pusă sub comanda lui
ser Lucas Leygood, fiul unuia dintre Ciulinii care muriseră la Tumbleton.
Ca să-i înlocuiască pe cei uciși de Fierbințeala Iernii, Mâna a dat mantii
aurii unui număr de cinci sute de oameni de-ai săi.
Lordul Peake nu era încrezător din fire și, după tot ce văzuse (ca și
după toate acțiunile la care luase parte) la Tumbleton, era convins că
dușmanii îl vor trânti la pământ dacă le va oferi un oricât de neînsemnat
prilej, întotdeauna cu gândul la siguranța sa, el s-a înconjurat de o gardă
personală proprie, zece mercenari loiali numai și numai lui (și aurului
pe care li-l împărțea cu dărnicie) și care, cu timpul, au ajuns să fie
cunoscuți drept „Degetele”. Căpitanul lor, un aventurier din Volantis pe
nume Tessario, avea tatuate de-a latul feței și al spatelui dungi de tigru,
cu care erau însemnați soldații sclavi. În prezența lui, i se spunea
Tessario Tigrul, ceea ce îl încânta; altminteri era numit Tessario
Degetul-Mare, cum îl poreclise Ciupercă, în bătaie de joc.
Odată ce s-a simțit în siguranță, noua Mână a început să-și aducă la
Curte susținătorii, rudele și prietenii în locul unor oameni de a căror
loialitate era mai puțin sigur. Mătușa lui văduvă, ClariceOsgrey, a primit
în grijă apartamentele Jaehaerei, fiind însărcinată să-i supravegheze
cameristeleși servitoarele. Ser GarethLong, maestru de arme la
Starpike, a primit același titlu în Fortăreața Roșie și sarcina de a se
ocupa de instruirea de cavaler a regelui Aegon. George Graceford, lord
de Palatul Sacru și ser Victor Risley, cavaler de Luminișul lui Risley,
singurii Ciulini supraviețuitori, în afară de lordul Peake însuși, au fost
numiți Lord Confesor, respectiv Jude al Regelui.
Mâna a mers chiar și până la înlocuirea septonului Eustace; a adus un
bărbat mai tânăr, septonul Bernard, care să se ocupe de nevoile
spirituale ale Curții și de instruirea religioasă și morală a Înălțimii Sale.
Și Bernard îi era rudă de sânge, descendentul unei surori mai mici a
străbunicului lui. Odată eliberat de toate îndatoririle, septonul Eustace
a plecat din Debarcaderul Regelui la Septul de Piatră, locul său de
baștină, unde s-a dedicat scrierii importantei (și oarecum bombasticei)
sale cronici, Domnia regelui Viserys, Primul pe Numele Său , și Dansul
Dragonilor care a urmat. Din păcate, septonul Bernard prefera să scrie
muzică sacră în loc să noteze ce se bârfea la Curte, așa că lucrările sale
prezintă prea puțin interes pentru istorici și cărturari (și, ne pare rău s-
o spunem, încă și mai puțin pentru iubitorii de muzică sacră).
Niciuna dintre aceste schimbări n-a fost pe placul tânărului rege. Mai
ales din pricina Gărzii sale se simțea de-a dreptul nefericit. Cei doi
oameni noi nici nu-i plăceau, nici nu-i inspirau încredere, și nu uitase că
ser MarstonWaters fusese martor la moartea mamei lui. Degetele Mâinii
îi displăceau încă și mai mult, dacă așa ceva e cu putință, și îl detesta mai
ales pe comandantul lor obraznic și spurcat la gură, Tessario Degetul-
Mare. Repulsia a devenit ură după ce volantenul l-a ucis pe ser Robin
Massey, unul dintre tinerii cavaleri doriți de Aegon în Garda sa, într-o
ceartă pornită de la un cal pe care amândoi voiau să-l cumpere.
Regele a ajuns curând să-și deteste și noul maestru de arme. Ser
GarethLong era un spadasin priceput, renumit în Starpike pentru
asprimea cu care trata băieții ajunși pe mâna lui pentru instruire. Cei
care nu se ridicau la înălțimea așteptărilor sale nu erau lăsați să doarmă
zile de-a rândul, erau azvârliți în hârdaie cu apă rece ca gheața,
rămâneau fără păr pe cap, care le era ras, și erau adesea bătuți. În noua
sa poziție, ser Gareth nu se putea folosi de niciuna dintre aceste
pedepse. Deși Aegon era un elev închis în sine, prea puțin interesat de
mânuirea săbiei sau de alte arte ale războiului, persoana lui regală nu
putea fi atinsă. Ori de câte ori ser Gareth îi vorbearidicând prea tare
glasul sau cu prea multă asprime, regele își arunca pur și simplu sabia
și scutul și pleca.
Aegon părea să aibă un singur însoțitor la care ținea, Gaemon Păr-
Alb, paharnicul și degustătorul lui de șase ani, care nu numai că mânca
întotdeauna împreună cu regele, dar îl însoțea adesea și la instruire,
ceea ce nu i-a scăpat lui ser Gareth.Ca bastard născut de o târfă, Gaemon
conta prea puțin la Curte, așa că, atunci când maestrul de arme i-a cerut
să-l facă din el băiatul pedepsit în locul regelui, Mâna a încuviințat cu
încântare. Pe urmă, orice necuviință, dovadă de lene sau agresivitate a
regelui era urmată de pedepsirea prietenului său.
Sângele și lacrimile lui Gaemon l-au impresionat pe rege așa cum n-o
făcuseră niciodată cuvintele lui Gareth, și din ce în ce mai multa
pricepere a Înălțimii Sale în mânuirea armelor nu i-a scăpat niciunuia
dintre privitorii care îl urmăreau în curtea castelului; dar a crescut și
repulsia regelui față de maestrul său de arme.
TylandLannister, orb și mutilat, îl tratase întotdeauna pe rege cu
respect, vorbindu-i cu blândețe și străduindu-se mereu mai de- grabă
să-l călăuzească decâtsă-i poruncească. UnwinPeake era o Mână mai
severă; brutal și dur, avea prea puțină răbdare cu tânărul monarh, cu
care, după cum spune Ciupercă, „se purta de parcă ar fi fost mai degrabă
un băiat îmbufnat decât un rege”, și nu se străduia câtuși de puțin să-l
facă pe Înălțimea Sa să ia parte la cârmuirea de zi cu zi a regatului. Când
Aegon al III-lea s-a retras din nou în tăcere, singurătate și o nepăsare
meditativă, Mâna lui l-a ignorat cu plăcere, în afara unor ocazii festive
când prezența suveranului era neapărat necesară.
Pe bună dreptate sau nu, ser TylandLannister fusese considerat o
Mână slabă din fire și ineficientă și, cumva, totodată sinistră, intrigantă,
ba chiar și monstruoasă. Lordul UnwinPeake i-a luat locul hotărât să-și
dovedească forța și onestitatea.
— Mâna asta nu e nici oarbă, nici ascunsă sub vreun văl, nici oloagă,
a declarat el, în fața regelui și a Curții. Mâna asta încă poate mânui o
sabie.
 Și, cu aceste cuvinte, și-a scos din teacă sabia lungă și a ridicat-o în
văzul tuturor. Sala s-a umplut de șoapte. Nobilul lord nu le arăta o armă
obișnuită, ci una din oțel valyrian: Făcătoarea de Orfani, văzută pentru
ultima oară în mâinile Neînfricatului Jon Roxton, când se luptase cu
oamenii lui Hugh cel Tare, zis Ciocanul, într-o curte din Tumbleton.
Septonii ne învață că Sărbătoarea dedicată Tatălui Nostru din Ceruri
e cea mai potrivită pentru judecăți. În 133 D.C., noua Mână a decretat că,
în acea zi, toți cei judecați mai înainte aveau să fie în sfârșit pedepsiți
pentru nelegiuirile lor. Temnițele orașului erau pline până la refuz, până
și în cele mai adânci, de sub Fortăreața Roșie, aproape că nu mai era loc.
Lordul Unwin le-a golit. Întemnițații au fost aduși, pe picioarele lor sau
târâș, în piața din fața porților Fortăreței Roșii, unde locuitorii orașului
se adunaseră cu sutele să-i vadă primindu-și plata fărădelegilor. Cu un
tânăr monarh sumbru și cu o Mână neînduplecată privind de pe
metereze, s-a trecut la înfăptuirea Dreptății Regelui. Tessario Degetul-
Mare și celelalte Degete au avut poruncă să dea ajutor acolo unde a fost
prea mult de lucru pentru o singură sabie.
„Ar fi mers mai repede dacă Mâna ar fi trimis după niște măcelari de
pe strada Muștelor”, spune Ciupercă, „căci ce s-a petrecut acolo a fost
treabă de măcelar, ciopârțire și despicare”. S-au tăiat mâinile unui
număr de patruzeci de hoți. Opt siluitori au fost jugăniți, apoi au mers
pe malul fluviului despuiați, cu părțile tăiate atârnate de gât, pentru a fi
îmbarcațipe corăbii care să-i ducă la Zid. Unui bărbat bănuit că ar fi fost
Frate Sărac, care spusese în predicile sale că Fierbințeala Iernii a fost
trimisă de cei Șapte ca pedeapsă asupra Casei Targaryen pentru incest,
i s-a smuls limba. Două târfe bolnave de sifilis au fost mutilate într-un
mod de nedescris pentru că îmbolnăviseră zeci de bărbați. Șase servitori
bănuiți de furt de la stăpânii lor s-au ales cu nasurile crestate; unui al
șaptelea, care făcuse o gaură într-un perete ca să le vadă dezbrăcate pe
fiicele stăpânului său, i s-a scos și ochiul ofensator.
Pe urmă a venit rândul ucigașilor. Au fost aduși șapte, printre care un
hangiu care, începând de pe vremea Regelui cel Bătrân, își ucisese mai
mulți oaspeți (pe cei a căror dispariție a crezut că poate trece
neobservată) ca să le fure obiectele de valoare. Ceilalți ucigași au fost
pur și simplu spânzurați, dar hangiului i s-au tăiat mai întâi mâinile, care
au fost arse în fața ochilor lui, apoi a fost atârnat în ștreang și, în vreme
ce i se strângea în jurul gâtului, i s-au scos mațele.
În final au fost aduși trei prizonieri importanți, cei pe care îi aștepta
mulțimea: un alt „Păstor Renăscut”, căpitanul pentoshi al unei corăbii
negustorești, învinuit și găsit vinovat de aducerea Febrei Iernii din
Sisterton la Debarcaderul Regelui, și fostul Mare Maester Orwyle,
trădător condamnat și dezertor din Rondul de Noapte. Ser Victor Risley,
Judele Regelui, i-a executat pe rând pe toți trei. A tăiat capul căpitanului
pentoshiși pe al falsului Păstor cu securea călăului, dar Marelui Maester
Orwyle i s-a acordat cinstea de a muri de sabie, ținându-se cont de
vârsta lui înaintată, de obârșia înaltă și de îndelungata slujire a
Coroanei.
„Când Sărbătoarea Tatălui Nostru s-a încheiat și mulțimea din fața
porților s-a împrăștiat, pe chipul Mâinii Regelui se citea mulțumirea”, a
scris septonul Eustace, care avea să plece spre Septul de Piatră a doua
zi. „Aș putea spune că oamenii de rând s-au întors în casele și colibele
lor să prânzească, să se roage și să implore iertarea propriilor păcate,
dar aș fi departe de adevăr. Îmbătați de vărsarea de sânge, au căutat în
schimb locașuri ale păcatului, și cârciumile, cramele și lupanarele
orașului s-au umplut până la refuz, fiindcă spre așa ceva îndeamnă
ticăloșia din oameni.” Ciupercă spune, în felul lui, același lucru: „După ce
văd un om dat morții, îmi place să am alături o carafă și o femeie, ca să
simt că sunt încă viu.”
Regele Aegon al III-lea a stat pe meterezele de deasupra porții cât a
ținut Sărbătoarea Tatălui Nostru din Ceruri fără să scoată niciun
cuvântși fără să-și ia ochii de la carnajul de jos. „Regele ar fi putut la fel
de bine să fie statuie de ceară”, observă septonul Eustace. Marele
Maester Munkun spune același lucru: „Înălțimea Sa a fost de față, era
datoria lui, dar, cumva, părea să se afle, în același timp, foarte departe.
O parte dintre condamnați au strigat către metereze, implorându-i mila,
dar regele n-a părut nicidecum să-i vadă și nici să le audă cuvintele
disperate. Nu vă lăsați înșelați. Sărbătorirea asta ne-a fost servită de
Mână, și Mâna s-a ghiftuit cu ea.”
La jumătatea anului, castelul, orașul și regele se aflau, deopotrivă, în
strânsoarea puternică a noii Mâini. Norodul era liniștit, Fierbințeala
Iernii dispăruse, regina Jaehaera se ascundea în singurătatea
apartamentelor sale, regele Aegon se antrena ziua în curte și se uita
noaptea la stele. Dar, în afara zidurilor Debarcaderului Regelui,
necazurile abătute asupra Ținutului în ultimii doi ani se întețeau. De
negoț se alesese praful, războiul continua în vest, foametea și
Fierbințeala domneau în cea mai mare parte a Nordului, iar în sud
dornishenii deveneau tot mai îndrăzneți și făceau tot mai multe
necazuri. Era mai mult decât timpul ca Tronul de Fier să-și facă simțită
puterea, a decis lordul Peake.
Opt din cele zece corăbii de război imense date în lucru din porunca
lui ser Tyland erau gata, așa că Mâna s-a gândit să înceapă cu
redeschiderea Mării înguste pentru negoț. Pentru a comanda flota
regală, și-a chemat un alt unchi, ser GedmundPeake, un luptător cu
experiență cunoscut sub numele Gedmund Secure-Mare, datorat armei
sale preferate. Deși renumit pentru îndemânarea sa de luptător, în
privința corăbiilor cunoștințele și experiența lui ser Gedmund erau
puține, așa că Mâna l-a chemat și pe mercenarul NedBob (cunoscut
drept Bob-Negru, din pricina stufoasei sale bărbi negre), ca să-i
servească lui Secure-Mare drept înlocuitor și să-l sfătuiască în privința
navigației.
Când au ridicat ser Gedmundși Bob-Negru pânzele, la Treptele de
Piatră domnea haosul, ca să nu spunem ceva mai rău. Cele mai multe
dintre corăbiile lui RacallioRyndoon dispăruseră de pe mare, dar el
continua să cârmuiască Piatra Însângerată, cea mai mare dintre insule,
și câteva bucăți de stâncă mai mici. Tyroshii fuseseră pe punctul de a-l
copleși, dar tocmai atunci Lysși Myr făcuseră pace și atacaseră
împreună Tyroshul, silindu-l pe Arhon să-și recheme corăbiile și oștenii.
Alianța cu trei capete dintre Braavos, Pentosși Lorath își pierduse unul
când se retrăseseră lorathii, dar mercenarii pentoshi luaseră acum în
stăpânire toate Treptelede Piatră care nu mai erau in mâinile oamenilor
lui Racallio, iar corăbiile de război din Braavos controlau apele dintre
ele.
Westerosul nu putea spera să câștige un război pe mare împotriva
Braavosului, lordul Unwin o știa. Scopul său, a declarat el, era să scape
de tâlharul RacallioRyndoonși de regatul lui de pirați și să își planteze
acolo propriile forțe, ca să se asigure că Marea Îngustă nu va mai fi
niciodată închisă. Flota regală – alcătuită din opt corăbii de război noi și
vreo douăzeci corăbii vechi și galere – nu era destul de mare pentru așa
ceva, așa că mâna a scris la Driftmark, poruncindu-i Lordului Valurilor
să adune „corăbiile din flota bunicului tău, spre a fi puse sub comanda
bunului nostru unchi Gedmund, ca să poată redeschide calea pe mare”.
Aidoma Șarpelui Mărilor înaintea lui, de multă vreme Alyn Velaryon
nu-și mai dorea nimic altceva, dar, când a citit mesajul, s-a zbârlit de
supărare.
— Flota e acum a mea și maimuța Baelei o poate comanda mai bine
decât bătrânul unchi Gedmund, a spus.
Totuși a făcut ce i se ceruse, a adunat șaizeci de galere de război,
treizeci de corăbii lungi și peste o sută de vase de pescuit mici și mari,
care să întâlnească flota regală la ieșirea ei din Debarcaderul Regelui.
Când imensa flotă de război a trecut prin Defileu, ser Gedmund l-a trimis
pe Bob-Negru pe vasul amiral al lordului Alyn, Regina Rhaenys, cu o
scrisoare prin care îl împuternicea să ia comanda corăbiilor Velaryon
„pentru ca acestea să se poată folosi de experiența dobândită de el de-a
lungul multor ani”. Lordul Alyn l-a trimis înapoi. „L-aș fi spânzurat”, i-a
scris lui ser Gedmund, „dar nu-mi place să irosesc bunătate de funie de
cânepă pentru un bob.”
Iarna, pe Marea Îngustă bat vânturi puternice dinspre nord, așa că
flota a înaintat spre sud cu o magnifică rapiditate. La Tarth, le-au
îngroșat rândurile o duzină de corăbii lungi, sub comanda lordului
Bryndemere, Evenstarul. Însă veștile aduse de înaltul lord s-au dovedit
mai puțin îmbucurătoare. Lordul Mării din Braavos, Arhonul din
Tyroshși RacallioRyndoon se aliaseră; aveau să conducă Treptele de
Piatră împreună, lăsând să treacă doar corăbiile cărora le îngăduiau
Braavosulși Tyroshul să facă negoț.
— Și Pentosul? a vrut să știe lordul Alyn.
— Dat deoparte, l-a înștiințat Evenstarul. Când tai o plăcintă în trei,
feliile sunt mai mari decât dacă o tai în patru.
Gedmund Secure-Mare (care în timpul călătoriei suferise de un rău
de mare atât de cumplit, încât năierii îi spuneau Gedmund Borăște-n-
Mare) a considerat că Mâna Regelui trebuie să afle de noua alianță a
orașelor războinice. Evenstarul trimisese deja un corb la Debarcaderul
Regelui, iar Peake a hotărât ca flota să rămână la Tarth până la primirea
unui răspuns.
— O să pierdem orice speranță de a-l lua pe Racallio prin
surprindere, a obiectat Alyn Velaryon, dar ser Gedmund s-a dovedit de
neclintit.
Cei doi comandanți s-au despărțit furioși.
A doua zi, la răsăritul soarelui, Bob-Negru l-a trezit pe ser Gedmund
ca să-i dea de știre că Lordul Valurilor dispăruse.În timpul nopții,
întreaga flotă Velaryon plecase.
— Îndrăznesc să zic că s-a-ntors la Driftmark, a pufnit Gedmund
Secure-Mare.
Ned Bob-Negru a încuviințat, numindu-l pe lordul Alyn„un băiat
speriat”.
Nici că se putea înșela mai mult. Lordul Alyn își dusese corăbiile spre
sud, nu spre nord. După trei zile, în vreme ce Gedmund Secure-Mare și
flota lui regală continuau să zăbovească în largul coastelor Tarthului în
așteptarea unui corb, printre insule stâncoase, pinteni de piatră și
vârtejuri de curenți marini, a început o luptă. Atacul a luat flota din
Braavos prin surprindere, în vreme ce marele său amiral și vreo
patruzeci dintre căpitanii lui benchetuiau pe Piatra însângerată, cu
RacallioRyndoonși cu soli din Tyrosh. Jumătate dintre corăbiile lor au
fost capturate, arse sau scufundate în timp ce erau încă ancorate sau
amarate de docuri, iar altele în timp ce-și înălțau pânzele și încercau să
scape cu fuga.
Lupta n-a fost în întregime fără vărsare de sânge. Marea Sfidare, un
dromon uriaș, cu patru sute de vâsle, și-a croit drum printre vreo șase
corăbii Velaryon mai mici și a ieșit în larg, numai ca să se trezească
atacat de lordul Alyn însuși. Prea târziu, năierii din Braavos au încercat
să se întoarcă spre atacator, dar imensul dromon era greoi în apă și
reacționa cu încetineală, iar Regina Rhaenys l-a izbit din travers, cu
toate vâslele învolburând apa.
Prora Reginei Rhaenys a lovit în lateralul uriașei corăbii din
Braavos„ca un imens pumn de stejar”, a scris mai târziu un privitor,
făcându-i țăndări vâslele, sfărâmându-i bordajul și carena, doborându-i
catargele și aproape tăind-o în două. Când lordul Alyn le-a strigat
vâslașilor săi să retragă vasul,apa a năvălit în rana deschisă a Marii
Sfidări, care s-a scufundat în câteva clipe, „luând cu sine și nemăsuratul
orgoliu al Lordului Mării”.
Victoria lui Alyn Velaryon a fost deplină. La Treptele de Piatră, flota
lui a pierdut trei corăbii (din păcate, Daeron, vărul lui, și-a găsit moartea
când s-a scufundat una dintre acestea, Inimă Curată, al cărei căpitan
era), dar a trimis pe fundul mării treizeci și a capturat șase galere,
unsprezece corăbii cu pânze, optzeci și nouă de oameni, o mare
cantitate de hrană, băuturi, arme, bani și un elefant menit să ajungă în
menajeria Lordului Mării. Lordul Valurilor a adus toate acestea în
Westeros, împreună cu un nume pe care avea să-l poarte tot restul vieții:
Pumn de Stejar. Când a înaintat cu Regina Rhaenys în susul Gurii Apei
Negre și a intrat pe Poarta Fluviului călare pe elefantul Lordului Mării,
zeci de mii de oameni s-au înșiruit pe străzile orașului, scandându-i
numele și vânzolindu-se ca să-l poată vedea pe noul lor erou. La poarta
Fortăreței Roșii, i-a ieșit în întâmpinare însuși regele Aegon al III-lea.
Însă odată ajuns în interiorul zidurilor, lucrurile au luat o cu totul altă
întorsătură. Până ce Alyn Pumn de Stejar a ajuns în sala tronului, tânărul
rege s-a făcut cumva nevăzut. În schimb, din înălțimea Tronului de Fier
l-a privit încruntat lordul UnwinPeake, spunând:
— Neghiobule, neghiob de trei ori afurisit! Dacă aș cuteza, te-aș lăsa
fără capul ăla blestemat.
Furia Mâinii avea un motiv întemeiat. Oricât de zgomotos l-ar fi
ovaționat gloata pe Pumn de Stejar, nesăbuitul atac al tânărului și
curajosului erou lăsase Ținutul pe o poziție foarte greu de apărat. Lordul
Velaryon o fi capturat zeci de nave ale Braavosuluiși un elefant, dar nu
cucerise nici Piatra Însângerată, nici vreo alta dintre insulele numite
Treptele de Piatră; cavalerii și oștenii de care era nevoie pentru o astfel
de cucerire se aflau pe corăbiile mai mari din flota regală, pe care o
abandonase în largul coastelor Tarthului. Țelul lordului Peake fusese
distrugerea regatului de pirați al lui RacallioRyndoon; în schimb, după
cele petrecute, Racallio părea mai puternic ca oricând. Iar ultimul lucru
pe care și-l dorea Mâna era un război cu Braavosul, cel mai bogat și cel
mai puternic dintre cele Nouă Orașe Libere.
 — Iată ce ne-ai adus, lordul meu, a tunat Peake. Ne-ai adus un război.
— Și un elefant, a răspuns lordul Alyn, cu insolență. Rogu-te, lordul
meu, nu uita elefantul!
Ciupercă ne spune că replica a stârnit chicoteli nervoase chiar și
printre oamenii lordului Peake, dar pe el nu l-a amuzat câtuși de puțin.
„Nu era omul căruia să-i placă să râdă de el însuși”, continuă piticul, „și
îi plăcea cu atât mai puțin să fie luat în râs.”
Probabil că alții s-ar fi temut să-și atragă dușmănia lordului Unwin,
dar Alyn Pumn de Stejar era sigur pe propria sa putere. Deși abia ajuns
la vârsta adevăratei bărbății și născut bastard, era însurat cu sora
vitregă a regelui, putea dispune de întreaga forță și de întreaga avere a
Casei Velaryon și tocmai devenise adoratul norodului. Lord Regent sau
nu, UnwinPeake nu era atât de nebun încât să-și imagineze că i-ar fi
putut face vreun rău eroului de la Treptele de Piatră rămânând el însuși
în siguranță.
„Toți tinerii își închipuie că sunt nemuritori”, scrie Marele Maester
Munkunîn Istorisirea adevărată, „iar închipuirea devine certitudine
când un tânăr războinic soarbe din îmbătătorul vin al izbânzii. Numai că
încrederea tinerilor contează prea puțin când o pui în balanță cu
șireteniavârstnicilor. Lordul Alyn o fi zâmbit la auzul mustrărilor Mâinii,
dar avea să-nceapă curând să se teamă, pe bună dreptate, de
recompensele aceleiași Mâini.”
Munkunștia despre ce scrie. La șapte zile după intrarea sa triumfală
în Debarcaderul Regelui, lordul Alyn a fost onorat într-o ceremonie
fastuoasă din Fortăreața Roșie, cu regele Aegon al III-lea stând pe
Tronul de Fier și sub ochii întregii Curți și a unei jumătăți din oraș. Ser
MarstonWaters, Lordul Comandant al Gărzii Regelui, l-a făcut cavaler.
UnwinPeake, Lord Regent și Mână a Regelui, i-a pus la gât un lanț de
amiral, din aur curat, și i-a dăruit o copie miniaturală, din argint, a
corăbieiRegina Rhaenys, ca simbol al victoriei sale. Regele însuși l-a
întrebat dacă e de acord să facă parte din micul său consiliu, ca maestru
al corăbiilor. Lordul Alyn a acceptat cu modestie.
„Pe urmă degetele Mâinii i s-au strâns în jurul gâtului”, spune
Ciupercă. „Vocea era a lui Aegon, iar cuvintele ale lui Unwin.” Supușii săi
loiali din vest erau de multă vreme năpăstuiți de tâlharii din Insulele de
Fier, a spus tânărul rege, și cine altcineva ar fi putut aduce pacea în
Marea Apusului, dacă nu noul său amiral? Iar Alyn Pumn de Stejar, acel
tânăr orgolios și încăpățânat, a descoperit că nu are de ales, trebuie să
fie de acord să-și conducă flota în jurul capătului de miazăzi a
Westerosului, pentru a recuceri Insula Frumoasă și a pune capăt
amenințării reprezentate de lordul Dalton Greyjoyși de oamenii lui de
fier.
Cursa fusese întinsă cu măiestrie. Călătoria era periculoasă și
probabil avea să-i ceară flotei Velaryon un tribut greu. Treptele de
Piatră mișunau de dușmani, pe care a doua oară nu-i mai putea lua prin
surprindere. Dincolo de ele se întindea coasta stearpă din Dorne, unde
probabil n-avea să găsească porturi potrivite pentru un popas în
siguranță. Iar dacă ajungea în Marea Apusului, urma să dea de Krakenul
Roșu și de corăbiile lui lungi. Dacă învingeau oamenii de fier, puterea
Casei Velaryon se spulbera o dată pentru totdeauna, iar lordul Peake
scăpa definitiv de insolența unui băiat supranumit Pumn de Stejar. Dacă
lordul Alyn triumfa, Insula Frumoasă se întorcea sub controlul
stăpânilor săi legitimi, locuitorii vestului erau din nou la adăpost de alte
atacuri violente, iar lorzii din cele Șapte Regate aflau care e prețul
sfidării regelui Aegon al III-lea și a noii sale Mâini.
Lordul Valurilor i-a dăruit elefantul lui Aegon al III-lea și a plecat din
Debarcaderul Regelui. Odată reîntors la Carena, și-a adunat flota, a
încărcat provizii pentru lunga sa călătorie, apoi și-a luat rămas-bun de
la soția lui, lady Baela, care l-a trimis la drum cu o sărutare și i-a dat de
veste că a rămas grea.
— Pune-i numele Corlys, după bunicul meu, i-a spus lordul Alyn. Într-
o bună zi ar putea sta pe Tronul de Fier.
La asta, Baela a ras:
— O să-i spun Laena, după mama mea. Într-o bună zi ar putea călări
un dragon.
Trebuie să ne reamintim că lordul Corlys Velaryon făcuse pe Șarpele
Mărilor, nouă călătorii faimoase. Lordul Alyn Pumn de Stejar avea să
facășase, fiecare pe o altă corabie. „Nobilele mele doamne”, urma să le
numească el. Ca să ajungă la Lannisport, a ocolit Dorne pe o galeră de
război cu două sute de vâsle, construită în Braavos, pe care o capturase
la Treptele de Piatră și căreia îi schimbase numele, dându-i-l pe al
tinerei sale soții: Lady Baela.
Unora li s-ar putea părea bizar că lordul Peake trimisese atât de
departe cea mai mare flotă a celor Șapte Regate când exista pericolul
unui război cuBraavosul. Ser Gedmund a fost rechemat, cu flota regală,
de la Tarth în Defileu, pentru a păzi intrarea în Golful Apei Negre dacă
Braavosul ar fi vrut să se răzbune atacând Debarcaderul Regelui, dar
alte porturi și orașe de pe țărmul Mării înguste erau fără apărare, așa că
Mâna Regelui l-a trimis pe confratele său regent, lordul Manfryd
Mooton, la Braavos, să negocieze cu Lordul Mării și să-i înapoieze
elefantul. L-au însoțit alți șase nobili lorzi, alături de vreo șaizeci de
cavaleri, gărzi, servitori, scribi și septoni, șase menestreli… și Ciupercă,
fiindcă pare-se că s-a ascuns într-un butoi de vin ca să scape de aerul
mohorât din Fortăreața Roșie și să „găsească un loc unde oamenii n-au
uitat cum să râdă.”
Atunci, ca și acum, locuitorii Braavosului aveau foarte mult
simțpractic, pentru că orașul lor e unloc al sclavilor evadați, unde sunt
ridicați în slăvi o mie de zei, dar aurul e singurul într-adevăr venerat. Pe
cele o sută de insule, profitul e mai presus decâtorgoliul. La sosire,
lordul Mooton și însoțitorii săi au admirat uluiți Titanul și au fost duși
în legendarul Arsenal, să fie martori la construirea unei corăbii
derăzboi, în întregime,într-o singură zi.
— Le-am înlocuit deja pe celefurate sau scufundate de băiatul vostru
amiral, s-a lăudat Lordul Mării în fațalordului Mooton.
Dar, după ce a dovedit astfel puterea Braavosului, s-a arătat mai mult
decât doritor să audă propuneri de împăcare. În timp ce el și lordul
Mooton negociau termenii păcii, lorzii Follardși Cressey mituiau cu
generozitate deținători ai cheilor orașului, magisteri, preoți și prinți
negustori. În cele din urmă, în schimbul unei despăgubiri considerabile,
Braavos a iertat „nejustificata necuviință” a lordului Velaryon, a fost de
acord să-și anuleze alianța cu Tyroshul, să rupă toate legăturile cu
RacallioRyndoonși să-i cedeze Tronului de Fier Insulele de Piatră (de
vreme ce, în acel moment, se aflau sub stăpânirea lui Ryndoonși a
Pentosului, Lordul Mării a vândut ceea ce nu poseda, dar așa ceva nu era
neobișnuit în Braavos).
 Misiunea solilor din Westeros s-a dovedit bogată în evenimente și în
alte privințe. Lordul Follard s-a îndrăgostit de o curtezană din Braavosși
a preferat să rămână cu ea în loc să se întoarcă acasă, ser Herman
Rollingford a fost ucis în duel de un localnic ofensat de culoarea
pieptarului său, iar, dacă e să-i dăm crezare lui Ciupercă, ser DenysHarte
a plătit serviciile unuia dintre misterioșii Oameni fără Chip, cerându-i
să-i ucidă un rival din Debarcaderul Regelui. Piticul însuși l-a amuzat
atât de mult pe Lordul Mării încât i s-a propus să rămână în Braavos,
contra unei plăți substanțiale. „Mărturisesc că am fost tentat. În
Westeros, îmi irosesc agerimea minții făcând giumbușlucuri pentru un
rege care nu râde niciodată, dar în Braavos aș fi fost îndrăgit… prea mult,
mă tem. Toate curtezanele m-ar fi dorit și, mai curând sau mai târziu, un
localnic sau altul ar fi ajuns să-mi poarte pică pentru mărimea
mădularului meu și m-ar fi împuns cu vârful ascuțit al unei săbii pitice.
Așa că m-am grăbit să revin în Fortăreața Roșie, nebunul de mine.”
Și astfel lordul Mooton s-a întors la Debarcaderul Regelui aducând cu
sine pacea, dar la un preț dureros. Imensa despăgubire cerută de Lordul
Mării a golit vistieria regală într-o asemenea măsură, încât lordul Peake
s-a văzut curând nevoit să ia un împrumut de la Banca de Fier din
Braavos pentru a putea plăti datoriile Coroanei, iar asta, l-a rândul său,
l-a silit să reînființeze o parte dintre dările lordului Celtigar anulate de
ser TylandLannister, fapt care i-a înfuriat pe lorzi și pe negustori
deopotrivă și a șubrezit sprijinul de care se bucura din partea oamenilor
de rând.
Ultima jumătate a anului s-a dovedit dezastruoasă și în alte moduri.
Curtea s-a bucurat când lady Rhaena a dat de veste că poartă copilul
lordului Corbray, dar bucuria s-a preschimbat în amărăciune o lună mai
târziu,când ea a pierdut copilul. Veștile din Nord vorbeau despre
răspândirea foametei, iar Fierbințeala Iernii s-a dezlănțuit în
Barrowton, pentru prima oară ajunsă atât de departe în interiorul
Ținutului. Un năvălitor pe nume Sylas cel Cumplit a condus trei mii de
sălbatici într-un atac contra Zidului, unde i-au copleșit pe frații în negru
la Poarta Reginei și s-au răspândit în tot Darul până când lordul Stark a
pornit din Winterfell, și-a unit forțele cu ale Casei Glover din
DeepwoodMotteși cu ale Caselor Flint și Norrey din munți și, împreună
cu o sută de frați din Rondul de Noapte, i-au vânat și i-au nimicit până la
unul. La o mie de leghe distanță către sud, vâna și ser
SteffonConnington, urmărind o mică bandă de tâlhari dornisheni de-a
lungul hotarelor măturate de vânturi. Dar s-a avântat prea departe și
prea repede, fără să știe ce se află înaintea sa, până când ciungul
WylandWyl s-a năpustit asupra lui și lady Elenda s-a văzut văduvă
pentru a doua oară.
În vest, lady Johanna Lannister a sperat că, după victoria sa de la
Kayce, o să-i poată da Krakenului Roșu încă o lovitură. Sub zidurile
castelului Feastfires, a improvizat o flotă din bărci de pescuit și corăbii
fără vâsle, a îmbarcat o sută de cavaleri și trei mii de oșteni și i-a trimis
pe mare, la adăpostul întunericului, să recucerească Insula Frumoasă
din mâinile oamenilor de fier. Planul era să debarce neobservați în
capătul de sud al insulei, dar cineva i-a trădat și au găsit corăbiile lungi
așteptându-i. Lordul Presier, lordul Tarbeckși ser Erwin Lannister au
comandat acea traversare cu ghinion. Pe urmă, Dalton Greyjoy le-a
trimis capetele la Casterly Rock, numind asta „plată pentru unchiul meu,
deși, la drept vorbind, era un mâncău și un bețiv și pe insule e mai bine
fără el“.
Dar toate acestea au fost o nimica toată pe lângă nenorocirea abătută
asupra regelui și a Curții. În a douăzeci și doua zi a celei de a noua luni a
anului 133 D.C., Jaehaera din Casa Targaryen, Regină a celor Șapte
Regate și ultimul copil supraviețuitor al regelui Aegon al II-lea, s-a stins
din viață la vârsta de zece ani. Mica regină a murit la fel ca mama ei,
regina Helaena, aruncându-se de la o fereastră a Cetățuii lui Maegor în
țepele de fier din șanțul fără apă. Cu pieptul și pântecul străpuns, s-a
zvârcolit în agonie o jumătate de oră înainte de a putea fi scoasă, pentru
a-și da ultima suflare imediat după aceea.
Debarcaderul Regelui a plâns-o așa cum numai Debarcaderul Regelui
o putea face. Jaehaera fusese un copil înspăimântat și, din ziua în care
își primise coroana, se ascunsese în Fortăreața Roșie, însă norodul din
orașși-o aducea aminte din ziua nunții ei, și cât de curajoasă și de
frumoasă fusese atunci fetița, așa că au plâns-o, s-au jeluit, și-au rupt
hainele și s-au îngrămădit în septuri, în taverne și în lupanare, căutând
orice fel de alinare cu putință. Șoaptele au început curând să zboare din
gură în gură, așa cum se întâmplase când regina Helaena murise în
același mod. Mica regină chiar își luase singură viața? Până și între
zidurile Fortăreței Roșii, presupunerile se înmulțeau nestăvilite.
Jaehaera fusese un copil singuratic, înclinat să plângă din orice și,
cumva, încet la minte, dar ea păruse mulțumită de viața în
apartamentele ei, cu slujnicele și însoțitoarele ei, cu pisoii și cu păpușile
ei. Ce-ar fi putut s-o înnebunească sau s-o întristeze atât de mult încât
să sară pe fereastră în țepele necruțătoare? Unii sugerau că sarcina
pierdută de lady Rhaena o mâhnise atât de tare, încât nu mai voise să
trăiască. Alții, mai cinici, susțineau că gelozia trezită de pruncul care
creștea în lady Baela o împinsese către cumplita faptă.
— A fost din pricina regelui, șopteau alții. L-a iubit din toată inima,
dar el nu i-a dat nicio atenție, nu i-a arătat niciun strop de dragoste și
nici măcar nu și-a împărțit camerele cu ea.
Și firește că mulți refuzau să creadă că Jaehaerași-a luat singură viața.
— A fost ucisă, șopteau, la fel ca mama ei.
Dar, dacă ăsta era adevărul, cine o ucisese?
Nu duceau lipsă de suspecți. Prin tradiție, la ușa reginei era
întotdeauna postat un cavaler din Garda Regelui. Pentru el ar fi fost
foarte simplu să se strecoare înăuntru și s-o arunce pe copilă pe
fereastră. Dacă era așa, cu siguranță că însuși regele îi dăduse poruncă.
Aegon se săturase de lacrimile și văicărelile ei și voia o altă soție, se
spunea. Sau poate voia să se răzbune pe fiica regelui care îi ucisese
mama. Băiatul era posomorât și melancolic, dar nimeni nu-i cunoștea
adevărata fire. Se istoriseau, fără fereală, povești despre Maegor cel
Crud.
Alții dădeau vina pe una dintre însoțitoarele micii regine, lady
Cassandra Baratheon. Cea mai vârstnică dintre cele „Patru Furtuni”,
lady Cassandra fusese pentru scurtă vreme logodită cu Aegon al II-lea,
în ultimul an al vieții acestuia (și, foarte posibil, mai înainte de asta, cu
fratele lui, Aemond cel Chior). Defăimătorii ei spuneau că dezamăgirea
o acrise; după ce fusese moștenitoarea tatălui său la Capătul Furtunii,
ajunsese laDebarcaderul Regelui, unde nu i se dădea prea mare
importanță și unde, cu nemulțumire amară, trebuia să-i poarte de grijă
copilei plângăcioase și slabe de minte pe care o considera vinovată de
toate necazurile ei.
Și una dintre slujitoarele Jaehaerei a ajuns să fie bănuită, după ce s-a
aflat că-i furase două păpuși și un colier de perle. A fost acuzat și un
băiat, un servitor care, cu un an în urmă, vărsase supă pe mica regină și
fusese bătut pentru asta. Lordul Confesor le-a pus întrebări amândurora
și, în cele din urmă, i-a declarat nevinovați (dar băiatul a murit în timpul
interogatoriului, iar fetei i s-a tăiat mâna pentru hoție). Nici măcar
preasfinții slujitori ai celor Șapte n-au fost mai presus de orice bănuială.
O anumită septă din oraș fusese auzită spunând că mica regină n-ar
trebui să aibă niciodată copii, fiindcă femeile nătânge aduc pe lume
băieți nătângi. Mantiile Aurii au înșfăcat-o și pe ea și a dispărut în
temniță.
Durerea înnebunește oamenii. Privind în urmă, putem spune, fiind
rezonabil de siguri, că niciunul dintre aceștia n-a avut niciun rol în
moartea micii regine. Dacă Jaehaera Targaryen a fost într-adevăr ucisă
(și nu există nicio dovadă în acest sens), asta s-a făcut din porunca unui
singur vinovat plauzibil: UnwinPeake, Lord Regent, lord de Starpike,
lord de Dunstonbury,lord de Whitegrove, Protector al Ținutului și Mână
a Regelui.
Se știa că lordul Peake împărtășește temerile predecesorului său în
privința succesiunii. Aegon al III-lea nu avea nici copii, nici frați în viață
(din câte se știa) și orice om cu ochi putea să vadă că regele n-o să
primească un moștenitor de la mica lui regină. Iar dacă asta nu se
întâmpla, cele mai apropiate rude ale regelui rămâneau surorile lui
vitrege, iar lordul Peake nu avea de gând să lase o femeie să urce pe
Tronul de Fier, după ce cu atât de puțin timp în urmă se luptase și
sângerase ca să împiedice același lucru. Dacă una dintre gemene năștea
un fiu, băiatul ar fi devenit cu siguranță primul pe linia succesiunii… iar
lady Rhaena tocmai își pierduse prima sarcină, așa că nu mai rămăsese
decât copilul care creștea în pântecul Baelei la Driftmark. Gândul că
„odrasla unei desfrânate și a unui bastard” ar fi putut primi coroana
depășea ceea ce era lordul Peake pregătit să suporte.
Dacă regele ar fi avut un moștenitor zămislit din trupul lui,
calamitatea ar fi putut fi ocolită… dar, înainte de asta, Jaehaera trebuia
să dispară, pentru ca Aegon să se poată recăsători. Cu siguranță că nu
lordul Peake o aruncase pe copilă pe fereastră, pentru că se aflase într-
o altă parte a orașuluicând murise ea… dar omul din Garda Regelui
postat la ușa Jaehaereiîn noaptea aceea fusese MervynFlowers, fratele
lui bastard.
Era cu putința să fi fost el unealta Mâinii? E mai mult decât posibil,
mai ales în lumina faptelor ce au urmat, pe care le vom povesti la timpul
potrivit. Bastard el însuși, ser Mervyn era considerat de mulți un
membru al Gărzii Regelui devotat, deși fără nimic ieșit din comun; nici
campion, nici erou, dar oștean cu experiență și mânuitor exemplar al
săbiei sale lungi, un bărbat loial, care făcea ce i se poruncea să facă.
Totuși, mai ales în Debarcaderul Regelui, nu toți oamenii sunt ceea ce
par. Celor care îl cunoșteau bine pe Flowers nu le scăpau celelalte laturi
ale personalității sale. Când nu era la datorie, îi plăcea grozav vinul,
spune Ciupercă, despre care se știa că bea împreună cu el. În ciuda
jurământului său de castitate, dormea rareori singur când nu se afla în
chilia lui din Turnul Săbiei Albe; deși urât, avea un anumit farmec
grosolan care atrăgea spălătoresele și servitoarele, iar la beție se lăuda
că se culcase și cu anumite doamne de rang înalt. Aidoma multor
bastarzi, era focos și iute la mânie și vedea insulte acolo unde nimeni nu
intenționase să-i aducă vreo jignire.
Totuși, nimic din toate astea nu sugera că Flowers ar fi fost genul de
monstru în stare să ia o copilă adormită din patul ei și s-o azvârle în
brațele unei morți oribile. Până și Ciupercă, întotdeauna gata să creadă
tot ce putea fi mai rău despre oricine, spune asta. Dacă ar fi ucis-o pe
regină, ser Mervyn ar fi făcut-o cu o pernă, insistă bufonul… înainte de a
sugera ceva mult mai sinistru și foarte posibil. Flowers n-ar fi împins-o
niciodată pe regină pe fereastra aia, pretinde piticul, dar s-ar fi putut da
deoparte ca să îngăduie altcuiva să intre în camera ei… dacă acel cineva
i-ar fi fost cunoscut… cineva, poate, ca Tessario Degetul-Mare sau un alt
Deget. Flowers nici măcar nu ar fi simțit nevoia să-l întrebe ce treabă
are cu mica regină, nu și dacă i-ar fi spus că îndeplinește o poruncă a
Mâinii.
Asta spune bufonul, dar aici e cu siguranță vorba doar de fantezia lui.
Adevărata poveste a morții Jaehaerei Targaryen nu va fi cunoscută
niciodată. Poate că și-a luat singură viața în toiul unei crize de disperare
copilărească. Totuși, dacă a fost asasinată, în spatele cumplitei fapte nu
s-a putut afla, din motivele mai înainte amintite, decât lordul
UnwinPeake. Însă, fără nicio dovadă, nimic din toate acestea nu ar fi
putut îndemna la învinovățirea lui… dacă pe urmă Mâna nu ar fi făcut
ceea ce a făcut.
La șapte zile după ce trupul micii regine le-a fost încredințat
flăcărilor, lordul Unwin l-a vizitat pe îndureratul Aegon, însoțit de
Marele Maester Munkun, septonul Bernard și MarstonWaters din Garda
Regelui. L-au înștiințat pe Înălțimea Sa că trebuie să renunțe la hainele
negre de doliu și să se căsătorească iarăși, „pentru binele Ținutului”. Mai
mult decât atât, noua regină fusese deja aleasă.
UnwinPeake se însurase de trei ori și fusese tatăl a șapte copii. Dar
numai unul supraviețuise. Primul său născut murise în fragedă
copilărie, ca și ambele fiice dăruite de a doua sa soție. Cea mai mare
dintre fiicele lui trăise destul de mult ca să se mărite, dar numai ca să
moară la doisprezece ani, pe patul lăuziei. Al doilea fiu îi fusese crescut
la Arbor, unde îi fusese paj și scutier lordului Redwyne, dar la
doisprezece ani, când se afla pe o corabie, avusese ghinionul să se înece.
Ser Titus, moștenitorul Domeniului Starpike, era singurul fiu al lordului
Peake ajuns la vârsta bărbăției. Ca răsplată pentru curajul său în luptă,
Neînfricatul Jon Roxton îl făcuse cavaler după Bătălia de la Miedul, dar
tânărul murise la numai șase zile după aceea, într-o neînsemnată
încăierare cu o bandă de oameni fără căpătâi peste care dăduse când
fusese trimis în recunoaștere. Singurul copil al Mâinii încă în viață era o
fată, Myrielle.
MyricllePeake trebuia să fie noua regină a lui Aegon al IlI-lea. Era
alegerea ideală, a susținut Mâna; o fată de aceeași vârstă cu regele,
„frumoasă și curtenitoare”, născută într-una dintre cele mai nobile case
din Ținut și învățată de septe să citească, să scrie și să socotească. Nobila
ei mamă fusese fertilă, așa că nu se puteau teme că Myrielle n-o să-i
dăruiască Înălțimii Sale fii puternici.
— Și dacă mie n-o să-mi placă? a întrebat regele Aegon.
— Nu e nevoie să-ți placă, a răspuns lordul Peake, nu trebuie decât să
te însori cu ea, să te culci cu ea și să-i faci un fiu. Pe urmă a făcut o
comparație degradantă: Înălțimii Tale nu-i plac napii, dar, când îi
gătește bucătarul, îi mănânci, nu-i așa?
Regele a dat din cap, morocănos… dar povestea a răsuflat, așa cum se
întâmplă de obicei cu astfel de povești, și nefericita lady Myrielle a ajuns
să fie cunoscută pe tot cuprinsul celor Șapte Regate drept Lady Napi.
N-avea să fie niciodată regina Napi.
UnwinPeake mersese prea departe. ThaddeusRowanși Manfryd
Mooton au fost indignați fiindcă nu le ceruse părerea; probleme de o
asemenea importanță trebuiau, pe bună dreptate, discutate de consiliul
regenților. Din Vale, lady Arryn a trimis un mesaj tăios. KermitTully a
declarat că logodna e „o insolență”. Lui Ben Blackwood nu i-a plăcut
graba; lui Aegon trebuia să i se lase un răgaz de cel puțin o jumătate de
an în care să-și plângă mica regină. Cregan Stark a trimis din Winterfell
o scurtă misivă în care sugera că Nordul ar putea fi nemulțumit de o
asemenea căsătorie. Până și Marele Maester Munkun a început să
șovăie.
— Lady Myrielle e o fată încântătoare și nu mă îndoiesc că ar fi o
regină superbă, i-a spuse el Mâinii, dar trebuie să ținem cont și de
aparențe, lordul meu. Noi, cei care avem onoarea să slujim Coroana
alături de nobila ta persoană, știm că îl iubești pe Înălțimea Sa ca pe un
fiu și că tot ce faci e pentru binele lui și pentru al Ținutului, dar alții ar
putea insinua că ți-ai ales propria fiică din motive josnice… de dragul
puterii sau al gloriei Casei Peake.
Ciupercă, bufonul nostru înțelept, spune că anumite uși ar fi mai bine
să rămână închise, fiindcă nu poți ști niciodată ce-o să le treacă pragul.
Peake deschisese o ușă a reginei pentru fiica lui, dar și alți lorzi aveau
fiice (ca și surori, nepoate, verișoare, sau mame văduve sau mătuși
nemăritate) și, înainte de închiderea acelei uși, s-au împins în ea, au dat
buzna, fiecare insistând că ruda lui ar fi fost o soție mai potrivită pentru
rege decât Lady Napi.
Ca să scriem toate numele propuse, ar fi nevoie de mai multe pagini
decât avem la dispoziție, dar câteva merită amintite. La Casterly Rock,
lady Johanna Lannister a lăsat deoparte războiul ei cu oamenii de fier
pentru destulă vreme ca să-i poată scrie Mâinii, subliniind că fiicele ei
Cerelleși Tyshara sunt fecioare de obârșie nobilă și de vârsta
măritișului. De două ori văduva lady de Capătul Furtunii, Elenda
Baratheon, a atras atenția asupra fiicelor ei Cassandrași Ellyn.
Cassandra fusese cândva logodită cu Aegon al II-lea și era „bine
pregătită ca să servească drept regină”, a scris ea. Din Portul Alb a sosit
un corb de la lordul Torrhen, care vorbea de pactele de căsătorie dintre
dragon și triton, „zădărnicite de o soartă crudă” și sugera că regele
Aegon ar putea îndrepta lucrurile luându-și ca soție o Manderly.
SharisFootly, văduva din Tumbleton, a fost destul de cutezătoare ca să
se propună singură.
Cea mai îndrăzneață scrisoare a venit, după cum s-ar părea, de la
necontrolabila lady Samantha din Orașul Vechi, care susținea că sora ei
Sansara(din Casa Tarly) „e curajoasă și puternică și a citit mai multe
cărți decât jumătate dintre maesterii din Citadelă”, pe când cumnata ei,
Bethany (din Casa Hightower), e „foarte frumoasă, cu piele netedă și
catifelată și păr lucios și cele mai suave purtări”, deși totodată „leneșă și
cumva proastă, ca să fiu sinceră, dar multor bărbați pare să le placă asta
la o soție”. Încheia sugerând că poate regele Aegon ar fi trebuit să se
însoare cu amândouă, „una ca să cârmuiască alături de el, așa cum a
făcut regina Alysanne pentru regele Jaehaerys, și una pentru pat, pentru
a-i face copii”. Iar pentru cazul când amândouă erau considerate
„nepotrivite, din cine știe ce motive obscure”, lady Sam a înșirat,
îndatoritoare, treizeci și unu de alte nume de fecioare nobile, din casele
Hightower, Redwyne, Tarly, Ambrose, Florent, Cobb, Costayne,
Beesbury, Varnerși Grimm, care ar fi fost potrivite ca regine. (Ciupercă
adaugă că nobila doamnă a încheiat cu un post scriptum obraznic,
spunând: „Știu și câțiva băieți frumoși, dacă Înălțimea Sa are astfel de
înclinații, dar mă tem că nu vor putea să-i dăruiască moștenitori”; însă
nicio altă cronică nu pomenește de acest afront, iar scrisoarea s-a
pierdut.)
Pus în fața unei asemenea agitații, lordul Peake a fost nevoit să se
gândească la o nouă soluție. Era la fel de hotărât s-o mărite pe fiica sa,
Myrielle, cu regele, dar trebuia s-o facă astfel încât să nu-i provoace pe
lorzii de a căror susținere avea nevoie. Plecându-se în fața inevitabilului,
s-a așezat pe Tronul de Fier și a spus:
— Pentru binele poporului său, Înălțimea Sa trebuie să-și ia o altă
soție, deși nicio femeie n-o va înlocui vreodată pe îndrăgita noastră
Jaehaera în inima lui. Pentru a primi această onoare au fost rostite multe
nume, ale celor mai frumoase flori din Ținut. Fata cu care se va cununa
Aegon trebuie să fie, pentru el, ceea ce a fost Alysanne pentru Jaehaerys,
ceea ce a fost Jonquil pentru Florian. Va dormi alături de el, îi va aduce
pe lume copiii, vor trudi împreună, îi va răcori fruntea când va fi bolnav,
vor îmbătrâni unul lângă celălalt. De Ziua Fecioarei vom avea un bal,
unul cum nu s-a mai văzut în Debarcaderul Regelui de pe vremea regelui
Viserys. Să vină fecioare din toate colțurile regatului și să i se înfățișeze
regelui, iar Înălțimea Sa o va alege pe cea mai potrivită pentru a-și
împărți cu ea viața și dragostea.
Vestea s-a răspândit și un mare entuziasm a cuprins Curtea și orașul,
pentru a lua apoi în stăpânire întregul Ținut. De la Hotarele
Dornishenepână la Zid, tați iubitori și mame mândre și-au privit fiicele
nubile, întrebându-se dacă vor fi alese, și toate fecioarele nobile din
Westeros au început să se dichisească, să coasă și să-și onduleze părul,
spunându-și: „De ce nu eu? Aș putea fi regina.”
Dar, înainte de a se așeza pe Tronul de Fier pentru a vorbi despre bal,
lordul Unwin a trimis un corb la Starpike, chemându-și fiica în oraș. Deși
până la Ziua Fecioarei mai erau trei luni, nobilul lord a vrut-o pe Myrielle
la Curte, cu speranța că s-ar fi putut împrieteni cu regele și l-ar fi putut
ispiti, pentru a fi aleasă în noaptea balului.
Asta se știe sigur, cele ce urmează sunt simple zvonuri. Căci s-a spus
că, încă de când aștepta sosirea fiicei sale, UnwinPeake a pus în mișcare
mai multe comploturi și planuri secrete menite să le dezaprobe, să le
defăimeze, să le mânjească și să le îndepărteze de centrul atenției pe
cele mai probabile rivale ale fiicei sale. Zvonul că mica regină fusese
împinsă pe fereastră de Cassandra Baratheon a reînceput să se facă
auzit, iar toate faptele rele, reale sau imaginare, ale anumitor alte fete
au ajuns subiect de bârfă la Curte. Se vorbea despre plăcerea cu care bea
vin YsabelStaunton, povestea deflorării lui Elinor Massey era spusă și
răsspusă, despre RosamundDarry se zicea că ascunde sub corsaj șase
sfârcuri (pesemne fiindcă mama ei se culcase cu un câine), LyraHayford
era învinuită că, într-o criză de gelozie, și-a sufocat un frate încă în
scutece, iar despre cele „trei Jeyne” (JeyneSmallwood, Jeyne Mooton și
JeyneMerryweather) se povestea că se îmbracă în haine de scutieri și
umblă prin lupanarele de pe Strada Mătăsii, ca să sărute și să dezmierde
femei așa cum o fac bărbații.
Toate aceste calomnii ajungeau la urechile regelui, unele chiar de pe
buzele lui Ciupercă, fiindcă bufonul mărturisește că a primit „bani
frumoși” ca să-l dezguste pe Aegon de acele fecioare și de altele. După
moartea reginei Jaehaera, piticul și-a petrecut multă vreme alături de
Înălțimea Sa. Deși nu izbuteau să risipească amărăciunea regelui,
glumele lui îl încântau pe Gaemon Păr-Alb, așa că Aegon îl chema de
dragul băiatului. În Mărturia sa, Ciupercă spune că Tessario Degetul-
Mare i-a dat de ales între „argint și oțel” și „spre rușinea mea, l-am rugat
să-și pună pumnalul în teacă și am înșfăcat minunata pungă rotofeie”.
Cuvintele n-au fost singura cale pe care a încercat lordul Unwin să
câștige războiul secret pentru inima regelui. La scurt timp după
anunțarea balului, în patul TyshareiLannister a fost găsit un grăjdar;
deși lady Tysharaa pretins că intrase pe fereastră, neinvitat, Marele
Maester Munkun a cercetat-o și a descoperit că fecioria ei fusese
distrusă. LucindaPenrose a dat peste o bandă de proscriși când era la
vânătoare cu șoimul pe țărmul Golfului Apei Negre, la nici măcar o
jumătate de zi de mers călare distanță de castel. Șoimul i-a fost ucis,
calul furat și unul dintre atacatori a țintuit-o la pământ în timp ce altul
i-a despicat nasul. Frumoasa Falena Stokeworth, o fată vioaie, de opt ani,
care se juca adesea cu păpușile împreună cu mica regină, a căzut pe
treptele în spirală și și-a rupt un picior, iar Lady Bucklerși-a pierdut
ambele fiice, înecate când s-a scufundat barca în care traversau Apa
Neagră. Unii au început să vorbească despre un blestem al Zilei
Fecioarei, pe când alții, mai buni cunoscători ai căilor puterii, au văzut
mâini nevăzute lucrând și au păstrat tăcerea.
Aceste tragedii s-au petrecut din vina Mâinii și a lacheilor săi sau
totul a fost pură întâmplare? În cele din urmă, n-are importanță. De pe
vremea regelui Viseriys la Debarcaderul Regelui nu se mai făcuse niciun
fel de bal, iar acesta avea să fie un bal cum nu mai existase vreodată altul.
La turniruri, fetele frumoase și înaltele doamne rivalizau pentru
onoarea de fi numite regina dragostei și a frumuseții, dar o astfel de
domnie nu dura decât o noapte. Fata aleasă de regele Aegon avea să
domnească asupra Westerosului o întreagă viață. Nobilimea a venit la
Debarcaderul Regelui din fortărețe și castele de pe toată întinderea
celor Șapte Regate. Încercând să le micșoreze numărul, lordul Peake a
decretat că nu vor concura decât fecioare de viță nobilă care n-au mai
mult de treizeci de ani, dar, chiar și așa, în ziua stabilită, în Fortăreața
Roșie s-au îngrămădit peste o mie de fete nubile, un val mult prea mare
pentru ca Mâna să-l poată opri. Au venit și de dincolo de mare: prințul
Pentosuluiși-a trimis o fiică, arhonul din Tyrosh o soră, iar fiicele unor
Case străvechi au plecat la drum pe apă din Myrși chiar și din vechiul
Volantis (din păcate, niciuna dintre fetele volantene n-a ajuns la
Debarcaderul Regelui, fiindcă pe drum le-au răpit pirații de pe Insulele
Baziliscului).
„Fiecare fecioară părea mai frumoasă decât cea dinaintea ei”, ne
povestește Ciupercă în Mărturia lui, „scânteind și rotindu-se în
mătăsuriși giuvaieruri pe drumul lor către Tronul de Fier, alcătuiau o
priveliște orbitoare. N-ai fi avut cum să așterni înaintea ochilor ceva mai
frumos, decât dacă ar fi venit dezbrăcate.” (Una a făcut-o, la drept
vorbind. MyrmadoraHaen, fiica unuimagister din Lys, nu purta decât un
corset bătutcu nestemate pe sub o rochie de mătase albastru-verzuie
translucidă, asortată cu ochii ei. Când și-a făcut apariția, șocul s-a
răspândit în curte ca un val, dar Garda Regelui nu a lăsat-o să intre în
castel înainte de a îmbrăca un veșmânt care s-o acopere mai mult.)
Fără îndoială că toate fecioarele își țesuseră visuri dulci, imaginându-
și cum vor dansa cu regele, fermecându-l cu istețimea lor, și cum vor
schimba priviri sfioase pe deasupra unei cupe cu vin. Dar n-avea să fie
nici dans, nici vin, nici vreun prilej de conversație. Acea adunare nu era
cu adevărat un bal, în sensul obișnuit al cuvântului. Regele Aegon al III-
lea stătea pe Tronul de Fier, îmbrăcat în negru, cu o diademă aurie pe
cap și cu un lanț de aur la gât, iar fetele treceau pe lângă tron una câte
una. Heraldul Curții trâmbița numele fiecărei candidate, spunând și din
cine se trăgea, fata strigată făcea o reverență, regele dădea din cap către
ea, după care îi era prezentată fata următoare. „Când i-a fost prezentată
a zecea, regele le uitase deja, cu siguranță, pe primele cinci”, spune
Ciupercă. „Tații lor ar fi putut să le strecoare din nou în șir, pentru încă
o trecere, și probabil că unii dintre cei mai vicleni chiar au făcut-o.“
Câteva fecioare mai curajoase au îndrăznit să-i vorbească regelui,
sperând că astfel își va aminti mai bine de ele. Ellyn Baratheon l-a
întrebat pe Înălțimea Sa dacă îi place rochia ei (sora ei avea să pretindă,
mai târziu, că întrebarea a fost „îți plac sânii mei?”, dar asta e departe de
adevăr). Alyssa Royce i-a spus că a venit tocmai din Runestone ca să fie
alături de el în acea zi. Patrida Redwyne a întrecut-o, povestind că ea și
suita ei veniseră tocmai din Arbor și că pe drum se luptaseră de trei ori
cu tâlharii.
— L-am nimerit pe unul cu o săgeată, a declarat ea, cu mândrie. În
fund.
Lady AnyaWeatherwax, în vârstă de șapte ani, i-a adus Înălțimii Sale
la cunoștință că pe calul ei îl cheamă Copită Scăpărătoare și că îl iubește
foarte mult, apoi l-a întrebat dacă el are un cal bun.
— Înălțimea Sa are sute de cai, i-a răspuns lordul Unwin, pierzându-
și răbdarea.
Altele s-au aventurat să-i facă regelui complimente legate de orașul,
de cetatea și de hainele lui. O fecioară pe nume Barba Bolton, fiică a
Casei Dreadfort, a spus:
— Dacă mă trimiți înapoi acasă, Înălțimea Ta, trimite-mă cu provizii
de hrană, fiindcă zăpada e înaltă și poporul tău flămânzește.

Cea mai îndrăzneață vorbitoare a fost o dornisheană, Monah Qorgyle

de Sandstone, care și-a încheiat reverența zâmbind și a întrebat:
— Înălțimea Ta, de ce nu cobori de acolo să mă săruți?
Aegon nu i-a răspuns. Nu i-a răspuns niciuneia dintre ele. Dădea doar
din cap către fiecare, în semn că o auzise. Pe urmă ser Marston din Garda
Regelui o escorta, îndepărtând-o de tron.
În noaptea aceea, muzica a plutit prin sală, dar a fost greu de auzit,
acoperită de zgomotul pașilor, de larma conversațiilor și, din când în
când, de hohote înăbușite de plâns. Sala Tronului din Fortăreața Roșie e
o încăpere cavernoasă, mai mare decât orice altă sală din Westeros, dar,
cu mai mult de o mie de fecioare prezente, fiecare cu propria suită
alcătuită din părinți, frați și surori, gărzi și servitori, s-a umplut curând
prea tare ca să se mai poată cineva mișca, iar căldura a devenit
înăbușitoare, deși afară sufla vântul iernii. Heraldul care striga numele
fetelor și descendența lor și-a pierdut vocea și a fost înlocuit. Patru
dintre fecioarele care sperau să fie alese au leșinat, ca și mai bine de zece
mame, mai mulți tați și un septon. Un lord gras s-a prăbușit și a murit.
„Târgul de vite din Ziua Fecioarei”, avea Ciupercă să numească balul
după încheierea lui. Nici măcar menestrelii, care își făcuseră mari
speranțe înainte de eveniment, n-au prea avut despre ce cânta după ce
s-a terminat, iar regele însuși părea tot mai agitat pe măsură ce se
scurgeau orele și parada fecioarelor continua. „Toate astea”, spune
Ciupercă, „erau întocmai ceea ce dorea Mâna. De fiecare dată când
Înălțimea Sa se încrunta, se foia pe tron sau dădea încă o dată din cap,
obosit, lordul Unwin era de părere că șansele de a o alege pe Lady Napi
cresc.”
MyriellePeake sosise la Debarcaderul Regelui cu aproape o lună
înainte de bal și tatăl ei avusese grijă să-și petreacă o parte a fiecărei zile
în compania regelui. Cu păr castaniu și ochi căprui, fața lată, plină de
pistrui, și dinți strâmbi, din pricina cărora zâmbea cu zgârcenie, Lady
Napi avea paisprezece ani, cu unul mai mult decât regele. „Nu era o mare
frumusețe”, spune Ciupercă, „dar avea prospețime, era drăguță și o
prezență plăcută, iar Înălțimea Sa nu părea s-o găsească respingătoare”.
În cele două săptămâni dinaintea Zilei Fecioarei, povestește piticul,
Mâna a tras sforile astfel încât Myrielle să cineze de vreo șase ori
împreună cu regele. Chemat să-i înveselească pe durata acelor lungi
mese stânjenitoare, Ciupercă spune că regele Aegon a vorbit puțin în
timp ce mâncau, „dar părea multmai în largul său cu Lady Napi decât
fusese vreodată cu regina Jaehaera. Ăsta e un fel de a spune că nu se
simțea deloc în largul lui, dar prezența ei nu părea să-l dezguste. Cu trei
zile înainte de bal, i-a dăruit una dintre păpușile micii regine.
— Uite, a spus, întinzându-i-o, poți s-o păstrezi.
Poate că nu erau cuvinte pe care o tânără fecioară neprihănită
visează să le audă, dar Myrielle a primit darul ca pe o dovadă de
afecțiune, iar tatăl ei a fost în culmea încântării.”
Lady Myrielle a adus păpușa cu ea când a venit la bal, ținând-o în
brațe ca pe un bebeluș. Nu a fost prezentată prima (onoare de care s-a
bucurat fiica prințului din Pentos), dar nici ultima (soartă de care a avut
parte HenrieitaWoodhull, fiica unui cavaler stăpânitor de pământuri din
Sfârcurile). Tatăl ei a avut grijă să apară în fața regelui către sfârșitul
primei ore, în urma destul de multor altora, ca să nu fie învinuit că i-a
dat un loc de onoare, dar destul de devreme pentru ca regele să fie încă
rezonabil de odihnit. Înălțimea Sa a întâmpinat-o pe Myrielle spunându-
i pe nume, și a continuat:
— E bine că ai venit, doamna mea. Apoi, nemulțumindu-se doar cu
atât, a adăugat: Sunt încântat că îți place păpușa.
Iar tatăl ei a prins cu siguranță curaj, crezând că planul lui urzit cu
grijă a dat roade.
Dar totul avea să fie stricat cât ai clipi de surorile vitrege ale regelui,
gemenele pe care UnwinPeake se străduia din greu să le scoată din linia
succesiunii. Când la coadă mai erau vreo zece fecioare și înghesuiala
sporise considerabil, un neașteptat sunet de trompetă a vestit sosirea
Baelei Velaryon și a RhaeneiCorbray. Ușile sălii tronului s-au deschis
brusc și fiicele prințului Daemon au intrat deodată cu o răbufnire de aer
iernatic. Lady Baela era îngroșată de copilul pe care-l purta, iar lady
Rhaena, palidă și slabă după ce-și pierduse sarcina, dar semănau mai
mult decât oricând. Amândouă purtau rochii din catifea moale, neagră,
cu rubine la gât, și aveau dragonul cu trei capete al Casei Targaryen pe
mantii.
Călare pe doi cai negri-tăciune, gemenele au străbătut întreaga
lungime a sălii umăr la umăr. Când ser MarstonWaters din Garda
Regelui li s-a pus în cale și le-a cerut să descalece, lady Baela l-a plesnit
peste obraz cu biciușca.
— Înălțimea Sa fratele meu îmi poate porunci. Tu nu poți.
La picioarele Tronului de Fier s-au oprit. Lordul Unwin s-a grăbit să
înainteze, vrând să știe ce însemna asta. Gemenele nu i-au dat mai multă
atenție decât unui servitor.
— Frate, i-a spus lady Rhaena lui Aegon, dacă o să-ți fie pe plac, ți-am
adus-o pe noua ta regină.
Lordul, soțul ei, ser CorwynCorbray, a înaintat cu fata. Prin sală a
trecut un icnet de uimire.
— Lady Daenaera din Casa Velaryon, a tunat heraldul, cu voce cumva
răgușită, fiica răposatului și a regretatului lord Daeron din această Casă
și a nobilei lui soții, lady Hazel din Casa Harte, de asemenea plecată
dintre noi, o pupilă a nobilei Lady Baela din Casa Targaryen și al lui Alyn
Pumn de Stejar din Casa Velaryon, Lord Amiral, Stăpân al
Driftmarkuluiși Lord al Valurilor.
Daenaera Velaryon era orfană. Mama îi fusese răpită de Fierbințeala
Iernii; tatăl îi murise la Treptele de Piatră, când se scufundase corabia
lui, Inimă Curată. Fiu al acelui ser Vaemond decapitat de regina
Rhaenyra, Daeron se împăcase cu lordul Alynși murise luptând pentru
el. Când a stat acolo, în fața regelui, în acea Zi a Fecioarei, înveșmântată
în mătase albă, dantelă myrisheanăși perle, cu părul lung strălucindu-i
în lumina torțelor și cu obrajii îmbujorați de entuziasm, Daenaera n-
avea decât șase ani, dar era atât de frumoasă încât îți tăia răsuflarea.
Sângele Vechii Valyrii era puternic în ea, așa cum apare adesea în fiii și
fiicele Calului de mare; avea părul argintiu cu sclipiri aurii, ochii albaștri
ca marea în toiul verii, pielea moale și albă ca zăpada iernii. „Scânteia”,
spune Ciupercă, iar când a zâmbit, „menestrelii din galerie s-au
înveselit, fiindcă apăruse în sfârșit o fecioară demnă de un cântec”.
Toată lumea a fost de acord că zâmbetul preschimbă fața Daenaerei; era
dulce și curajos și poznaș, toate în același timp. Toți cei care au văzut-o
n-au putut să nu-și spună: „Iată o fetiță dulce și fericită, leacul perfect
pentru mâhnirea tânărului rege.”
— Îți mulțumesc că ai venit, doamna mea, ești foarte frumoasă, a spus
Aegon al III-lea, zâmbindu-i la rândul lui, și atunci până și lordul Unwin
trebuie să fi înțeles că pierduse.
Ultimele câteva fecioare au fost aduse în grabă, dar dorința regelui de
a pune capăt paradei era atât de evidentă, încât sărmana
HenriettaWoodhull plângea când și-a făcut reverența. În timp ce ea se
îndepărta, regelel-a chemat pe tânărul său paharnic, Gaemon Păr-Alb.
Lui i-a revenit onoarea de a face anunțul.
— Înălțimea Sa se va căsători cu lady Daenaera din Casa Velaryon, a
strigat Gaemon, încântat.
Prins în propria sa cursă, lordul UnwinPeake n-a avut de ales, a fost
nevoit să accepte hotărârea regelui cu toată eleganța de care a fost în
stare, însă la întrunirea consiliului de a doua zi și-a dat frâu liber maniei.
Prin alegerea unei mirese de numai șase ani, „băiatul ăsta morocănos”
zădărnicise însuși scopul căsătoriei. Aveau să mai treacă ani înainte ca
fata să fie destul de mare ca să și-o poată lua în pat și încă și mai mulți
înainte de a putea spera c-o să aducă pe lume un moștenitor. Până
atunci, succesiunea rămânea neclară. Iar cea mai importantă datorie a
regenților era să-l ferească pe rege de nebuniile tinereții, a spus el sus
și tare, „nebunii de soiul acesteia”. Spre binele Ținutului, hotărârea
regelui nu trebuia luată în seamă, pentru ca Înălțimea Sa să se însoare
„cu o fată potrivită, de vârsta la care poate purta un copil”.
— Cum e fiica ta? l-a întrebat lordul Rowan. Eu zic că nu.
Nici ceilalți regenți nu s-au dovedit mai înțelegători. Pentru prima
oară, consiliul a fost de neclintit, sfidând dorințele Mâinii. Căsătoria
avea să se celebreze. Logodna a fost anunțată a doua zi, în vreme ce sute
de fecioare dezamăgite se revărsau pe porțile orașului, în drumul lor de
întoarcere spre casă.
Regele Aegon al III-lea s-a cununat cu lady Daenaera în ultima zi a
anului 133 de după Cucerirea lui Aegon. Mulțimea înșiruită pe străzi ca
să aclame perechea regală a fost simțitor mai puțin numeroasă decât la
nunta lui Aegon cu Jaehaera, pentru că Fierbințeala Iernii împuținase
populația cu aproape o cincime, dar cei care au înfruntat cu mult curaj
vântul mușcător și rafalele de ninsoare au fost încântați de noua lor
regină, fermecați de fericirea cu care își flutura mâna, de obrajii ei
îmbujorați și de zâmbetele ei sfioase și dulci. Baelași Rhaena, care
călăreau în spatele palanchinului regal, au fost de asemenea
întâmpinate cu urale entuziaste. Numai câțiva au observat că Mâna
Regelui se afla către coada cortegiului, „cu fața sumbră ca moartea”.
 Sub regenți Călătoria lui Alyn
Pumn de Stejar

Săpărăsim pentru o vreme Debarcaderul Regeluiși să dăm calendarul

înapoi, pentru a vorbi despre soțul nobilei doamne Baela, Alyn Pumn de
Stejar, și despre lunga sa călătorie către Marea Apusului.
Încercările prin care a trecut flota Velaryon și izbânzile sale pe
drumul în jurul „fundului Westerosului“ (cum obișnuia lordul Alyn să-l
numească) ar putea umple, singure, un tom gros. Pentru cei dornici să
afle amănunte, cea mai completă și demnă de încredere cronică este a
maesteruluiBendamure, intitulată De șase ori pe mare: o istorisire a
grandioaselor călătorii ale lui Alyn Pumn de Stejar, și poveștile despre
viața lordului Alyn, numite Tare ca Stejarulși Născut bastard, foarte
populare, sunt pline de culoare și captivante în felul lor aparte, dar pe
ele nu te poți bizui. Prima a fost scrisă de ser Russell Stillman, scutier al
nobilului lord în tinerețe, ridicat de acesta la rangul de cavaler înainte
de a-și pierde un picior, în timpul celei de-a cincea călătorii din cele șase,
iar a doua de o femeie cunoscută drept Rue, care a fost sau nu septăși
care a ajuns sau nu una dintre amantele lordului. Nu ne vom referi aici
la scrierile lor decât în linii foarte mari.

La întoarcerea la Treptele de Piatră, Pumn de Stejar a dat dovadă de

mult mai multă prudență decât cu prilejul incursiunii sale de mai
înainte, îngrijorat de mereu schimbătoarele alianțe și de trădările bine
chibzuite ale Orașelor Libere, a trimis în recunoaștere vase care păreau
bărci de pescuit și corăbii negustorești, ca să afle ce îl așteaptă. Iscoadele
au văzut că, în cea mai mare parte, luptele încetaseră, lăsând un
RacallioRyndoon renăscut stăpân pe Piatra Însângerată și pe toate
celelalte insule din sud, pe când mercenarii pentoshi din slujba
Arhonului din Tyrosh le controlau pe cele din nord și est. În mare parte,
canalele dintre insule erau închise intenționat de baraje sau blocate de
epavele corăbiilor distruse în timpul atacului lordului Alyn. Cele rămase
deschise se aflau sub controlul lui Ryndoonși al piraților săi. Lordul Alyn
avea de făcut o simplă alegere: trebuia să lupte cu „regina Racallio” (cum
îi spunea Arhonul), ca să-și croiască drum sau să-și negocieze trecerea.
În limba comună s-a scris puțin despre acest bizar și remarcabil
aventurier, RacallioRyndoon, dar în Orașele Libere viața lui e subiectul
a două studii semnate de erudiți și a nenumărate cântece, poeme și
romane cavalerești care se bucură de mare popularitate. În orașul lui de
baștină, Tyrosh, numele îi e și astăzi blestemat de nobilime, dar în
schimb venerat de hoți, pirați, târfe, bețivi și alții de teapa lor.
Despre tinerețea lui se știu foarte puține, iar ceea ce se știe e în mare
parte contradictoriu și, după părerea noastră, fals. Se spune că era înalt
de doi metri, cu un umăr mai sus decât celălalt, ceea ce îl făcea să pară
tot timpul înclinat într-o parte și să meargă legănându-se. Vorbea
douăsprezece dialecte ale limbii valyriane, ceea ce sugerează că era de
obârșie nobilă, dar era și scandalos de spurcat la gură, fapt care dă de
înțeles că se ridicase dintre scursurile orașului. După moda preferată de
mulți tyroshi, obișnuia să-și vopsească părul și barba. Culoarea lui
preferată era violetul (sugerând o posibilă legătură cu Braavosul) și din
cele mai multe istorisiri aflăm că avea părul lung, buclat și violet, adesea
cu șuvițe portocalii. Îi plăceau mirosurile dulci și se îmbăia în apă cu
levănțică sau petale de trandafir.
Era un om cu o ambiție enormă și pofte pe măsura ei. Era mâncău și
bețiv în clipele de răgaz și un adevărat demon în luptă. Putea mânui
sabia cu oricare mână și uneori lupta cu două săbii odată. Venera zeii:
toți zeii, de oriunde. Când se simțea amenințat de începerea unei bătălii,
arunca oasele, ca să decidă ce zeu să îmbuneze cu un sacrificiu. Cu toate
că înTyrosh se practica sclavia, Racallio o detesta, dând de bănuit că
fusese el însuși sclav. Când era bogat (câștigase și pierduse mai multe
averi) cumpăra orice sclavă care îi atrăgea privirea, o săruta și o elibera.
Era generos cu oamenii lui, nu lua niciodată din pradă o parte mai mare
decât ultimul dintre ei. În Tyrosh se știa că le aruncă monede de aur
cerșetorilor. Dacă admira cineva ceva care îi aparținea, fie o pereche de
cizme, fie un inel cu smarald, fie o soție, Racallio insista să-i ofere acel
ceva în dar.
Avea o duzină de neveste și nu le bătea niciodată, dar uneori le
poruncea să-l bată ele. Adora pisoii mici, dar detesta pisicile. Adora și
femeile însărcinate, dar nu putea să sufere copiii. Din când în când se
îmbrăca în haine de femeie și o făcea pe târfa, deși înălțimea lui, spatele
curbat și barba purpurie îi dădeau o înfățișare mai degrabă grotescă
decât femeiască. Uneori izbucnea în râs în toiul unei lupte. Iar alteori, în
loc să râdă, cânta cântece obscene.
RacallioRyndoon era nebun. Dar oamenii lui îl iubeau, luptau pentru
el, mureau pentru el Și, pentru câțiva ani, l-au făcut rege.
În 133, la Treptele de Piatră, „regina”Racallio era pe culmile puterii
sale. Ar fi putut totuși pierde lupta cu Alyn Velaryon, dar acesta se temea
că victoria l-ar fi costat jumătate din propriile forțe, și avea nevoie de
fiecare om ca să poată spera să-l înfrângă pe Krakenul Roșu. Prin
urmare, a hotărât să vorbească în loc să lupte. A desprins-o pe Lady
Baela din flotă și s-a îndreptat spre Piatra Însângerată arborând un
steag alb, ca să încerce să obțină dreptul de liberă trecere prin apele lui
Ryndoon.
În cele din urmă a izbutit, dar Racallio l-a ținut mai mult de două
săptămâni în întinsa lui fortăreață de lemn de pe Piatra Însângerată. În
tot acest timp, nu a fost niciodată clar, nici măcar pentru lordul Alyn
însuși, dacă e prizonier sau oaspete, căci gazda lui era la fel de
schimbătoare ca marea. Într-o zi îl întâmpina pe Pumn de Stejar ca pe
un prieten și ca pe un frate de arme, îndemnându-l să i se alăture într-
un atac împotriva Tyroshului. A doua zi, arunca oasele ca să decidă dacă
îl omoară sau nu. A insistat ca lordul Alyn să se ia la trântă cu el într-o
arenă cu noroi din spatele fortului, sub privirile a sute de pirați
batjocoritori. Când l-a decapitat pe unul dintre propriii săi oameni,
învinuit de spionaj pentru tyroshi, Racallio i-a oferit capul, ca simbol al
prieteniei lor, lordului Alyn, pe care l-a acuzat apoi, chiar în aceeași zi,
că e în slujba Arhonului. Ca să-și dovedească nevinovăția, Pumn de
Stejar a fost nevoit să ucidă trei prizonierityroshi. Văzând asta, „regina”
s-a simțit pe o asemenea culme a încântării încât, în noaptea aceea, i-a
trimis în cameră două dintre nevestele sale.
 — Fă-le băieți! i-a poruncit Racallio. Vreau să fie la fel de curajoși și
de puternici ca tine.
Scrierile ajunse până la noi se contrazic, nu știm dacă lordul Alyn s-a
supus sau nu.
În cele din urmă, Ryndoon i-a îngăduit flotei Velaryon să treacă, în
schimbul unui preț. A vrut trei corăbii, o alianță scrisă pe piele de oaie
și semnată cu sânge și un sărut. Pumn de Stejar i-a dat trei dintre cele
mai proaste corăbii din flotă, o alianță scrisă pe pergament și semnată
cu cerneala unui maesterși făgăduiala unui sărut de la lady Baela, dacă
„regina” avea să-i viziteze pe Driftmark. S-a dovedit a fi de ajuns. Flota a
trecut prin treptele de piatră.
Dar îi mai așteptau și alte încercări. Următoarea era Dorne. E de
înțeles că dornishenii s-au alarmat când imensa flotă Velaryon a apărut
pe neașteptate în largul coastei Sunspearului. Dar, neavând putere pe
mare, au ales să privească sosirea lordului Alyn mai degrabă ca pe o
vizită decât ca pe un atac. Aliandra Martell, prințesă de Dorne, i-a ieșit
în întâmpinare, urmată de o duzină de favoriți de moment și de pețitori.
„Noua Nymeria” tocmai își sărbătorise a optsprezecea aniversare și se
spune că a fost fascinată de tânărul, chipeșul și cutezătorul „erou de la
Treptele de Piatră”, bravul amiral care umilise Braavosul. Lordul Alyn
avea nevoie de apă proaspătă și de provizii pentru corăbiile lui, pe când
prințesa Aliandra dorea ceva de natură mult mai intimă. Născut bastard
vrea să ne convingă că a primit, iar Tare ca stejarul că nu. Dar știm că
atențiile cu care l-a copleșit prințesa dornisheană, flirtând cu el peste
măsură, le-au displăcut profund lorzilor săi și i-au înfuriat pe fratele ei
Qyleși pe sora ei Coryanne, ambii mai mici decât ea. Oricum, lordul
Pumn de Stejar a primit butoaie cu apă proaspătă și mâncare îndeajuns
pentru tot drumul până la Orașul Vechi și Arbor, plus hărți cu vârtejurile
fatale ascunse de-a lungul coastei de miazăzi a Dornelui.
Cu toate astea, din pricina apelor din Dorne a suferit lordul Alyn
primele sale pierderi. O furtună a început pe neașteptate prin dreptul
deșertului din vestul Țărmului de Sare, răzlețind corăbiile și scufundând
două. Ceva mai departe, spre apus, în preajma gurii de vărsare a
Fluviului Pucioasei, o galeră cu stricăciuni, trasă la țărm pentru a lua la
bord apă proaspătăși pentru câteva reparații, a fost atacată, la adăpostul
întunericului, de tâlhari care i-au ucis echipajul și i-au furat proviziile.
Dar, când a ajuns în Orașul Vechi, lordul Pumn de Stejar a primit cu
mult mai mult decât pierduse. Farul imens din vârful turnului castelului
a călăuzit flota, cu Lady Baela în frunte, în susul Golfului Șoaptelor, până
în port, unde LyonelHightower în persoană a venit să-i întâmpine și să
le ureze bun venit în orașul său. Curtoazia cu care a tratat-o lordul Alyn
pe lady Sam a încălzit imediat inima lordului Lyonelși între cei doi tineri
s-a legat repede o prietenie care avea să ajute din plin la dispariția
dușmăniei dintre negri și verzi. Orașul Vechi avea să-i dea flotei
douăzeci de corăbii, a promis Hightower, iar bunul lui prieten, lordul
Redwyne din Arbor, urma să trimită treizeci. Flota lordului Pumn de
Stejar a devenit brusc și considerabil mai înspăimântătoare.
Corăbiile Velaryon au zăbovit în Golful Șoaptelor, în așteptarea
sosirii lordului Redwyne cu galerele promise. Savurând ospitalitatea
Casei Hightower, lordul Pumn de Stejar a colindat și pe vechile alei
înguste, și pe străzile largi ale orașului și a vizitat Citadela, unde și-a
petrecut mai multe zile studiind cu atenție hărți străvechi și citind
tratate valyrianeprăfuite despre construcția corăbiilor de război și
despre tactici de luptă pe mare. În Septul Stelat, a primit binecuvântarea
Înaltului Septon, care i-a trasat pe frunte, cu ulei sfințit, o stea cu șapte
colțuri și l-a trimis să dezlănțuie mânia Războinicului asupra oamenilor
de fier și a Zeului lor înecat. Lordul Velaryon era încă în oraș când a
ajuns acolo vestea morții reginei Jaehaera, urmată după numai câteva
zile de anunțul logodnei regelui cu MyriellePeake. La vremea respectivă,
ajunsese să fie prieten bun atât cu lady Sam, cât și cu lordul Lyonel, însă
participarea sa la întocmirea notoriei scrisori rămâne o simplă
presupunere. Dar se știe că, fiind încă în Hightower, i-a trimis scrisori
soției sale, la Driftmark. Nu știm ce conțineau.
În 133 D.C., Pumn de Stejar era încă tânăr, iar tinerii nu sunt renumiți
pentru răbdarea lor. În cele din urmă, s-a hotărât să nu-l mai aștepte pe
lordul Redwyne și a dat poruncă de plecare. Orașul Vechi a ovaționat
când corăbiile Velaryon și-au înălțat pânzele și și-au coborât în apă
vâslele pentru a ieși rând pe rând din Golful Șoaptelor. Le-au urmat
douăzeci de galere ale Casei Hightower, sub comanda lui ser Leo
Costayne, un năier cărunt, cunoscut ca Leul de Mare.
 Dincolo de stâncile cântătoare din Coroana Neagră, unde turnuri
răsucite și grote cutreierate de vânt șuierau deasupra valurilor, flota s-
a îndreptat spre miazănoapte și a ajuns pe Marea Apusului, înaintând
încet de-a lungul coastei vestice, pe lângă Bandallon. Când au trecut de
gura Manderului, li s-au adăugat galere ale Insulelor Scutului: câte trei
de pe Scutul Cenușiu și de pe Scutul de Miazăzi, patru de pe Scutul Verde
și șase de pe Scutul de Stejar. Dar, înainte de a apuca să înainteze prea
mult către nord, o altă furtună s-a abătut asupra lor. O corabie s-a
scufundat, iar alte trei au avut stricăciuni atât de mari încât n-au putut
merge mai departe. Lordul Velaryon și-a regrupat flota în apele de
coastă ale Domeniului Crakehall, iar stăpâna castelului cu același nume
s-a urcat într-o barcă cu vâsle și a venit să-l întâmpine. De la ea a auzit
lordul Alyn pentru prima oară de marele bal plănuit pentru Ziua
Fecioarei.
Vestea a ajuns și pe Insula Frumoasă și ni se povestește că lordul
Dalton Greyjoy chiar a cochetat cu ideea de a o trimite pe una dintre
surorile sale să intre în joc pentru dobândirea coroanei de regină.
— O fecioară de fier pe Tronul de Fier, a spus el, ce altceva ar putea fi
mai potrivit?
Dar Krakenul Roșu avea, pe moment, alte griji. Prevenit de multă
vreme de apropierea lui Alyn Pumn de Stejar, își adunase forțele ca să-l
întâmpine. Sute de corăbii lungi veniseră în apele din sudul Insulei
Frumoase, iar altele se strânseseră în apropiere de Feastfires, Kayceși
Lannisport. Krakenul Roșu a dat de știre că, după ce-o să-l trimită pe
„băiatul ăla” în palatele Zeului înecat din fundul mării, o să plece pe
drumul pe care venise Pumn de Stejar, o să-și pună steagul pe Insulele
Scutului, o să jefuiască Orașul Vechi și Sunspearși o să cucerească
Driftmarkul. (Deși nu era nici măcar cu trei ani mai vârstnic decât
dușmanul său, Greyjoy nu-i spunea niciodată altfel decât „băiatul ăla”.)
Ar fi putut chiar și să și-o ia pe lady Baela ca soție de sare, le-a spus
lordul Insulelor de Fier căpitanilor lui, râzând.
— Adevăru’ e că am douăzeci și două de soții de sare, dar niciuna cu
părul argintiu.
Cronicile vorbesc atât de mult despre faptele regilor și ale reginelor,
ale înalților lorzi, ale nobililor cavaleri, ale sfinților septoniși ale
maesterilor înțelepți, încât e ușor să uităm de oamenii simpli care au
trăit în aceleași vremuri cu cei mari și tari. Totuși, din când în când, câte
un bărbat sau câte o femeie fără înaintași nobili, fără avere, fără o minte
ascuțită, fără o înțelepciune aparte și fără pricepere în mânuirea
armelor izbutește cumva să se revolte și, printr-o simplă și singură
faptă, sau printr-un cuvânt șoptit, schimbă soarta regatelor. Așa s-a
întâmplat pe Insula Frumoasă, în 133 D.C.
Lordul Dalton Greyjoy avea într-adevăr douăzeci și două de soții de
sare. Patru erau pe insula Pyke; două dintre ele îi născuseră copii.
Celelalte erau femei din Vest, răpite în timpul cuceririlor sale, și printre
ele se numărau fiicele răposatului lord Farman, văduva cavalerului de
Kayceși chiar o Lannister (din Lannisport, nu din Casterly Rock).
Celelalte erau fete de obârșie umilă, fiicele unor simpli pescari,
negustori sau oșteni care îi atrăseseră cumva privirea, cel mai adesea
după ce le ucisese tații, frații, soții sau alți apărători de parte
bărbătească. Una se numea Tess. Numele e singurul lucru pe care îl știm
fără dubiu despre ea. Avea treisprezece ani sau treizeci? Era frumoasă
sau urâtă? Văduvă sau fecioară? Unde o găsise lordul Greyjoyși de cât
timp se număra printre nevestele lui de sare? Îl ura, ca pe un tâlhar și
un siluitor, sau îl iubea cu atâta ardoare încât a înnebunit-o gelozia?
Nu știm. Istorisirile ajunse până la noi diferă atât de mult, încât
această Tess va rămâne în toate cronicile un mister. Tot ce se știe cu
siguranță e că, în Castelul Frumos, într-o noapte cu ploaie și vânt, în
vreme ce corăbiile lungi se adunau jos, pe apă, lordul Dalton s-a folosit
de ea pentru plăcerea trupului și apoi, când dormea, Tess i-a scos
pumnalul din teacă și i-a tăiat gâtul de la o ureche la alta, după care,
goală și plină de sânge, s-a aruncat în marea flămândă de sub ziduri.
Așa a pierit Krakenul Roșu din Pyke, în ajunul celei mai mari dintre
bătăliile sale… ucis nu de sabia unui dușman, ci de propriul său pumnal,
strâns în mâna uneia dintre nevestele sale.
Iar cuceririle sale nu i-au supraviețuit prea mult. După ce s-a
răspândit vestea morții lui, flota adunată ca să-l înfrunte pe Alyn Pumn
de Stejar a început să se risipească, pe măsură ce un căpitan după altul
pleca pe furiș pe drumul către casă. Dalton Greyjoy nu-și luase niciodată
o soție de piatră, așa că singurii lui urmași erau doi fii de vârstă fragedă,
născuți de soțiile de sare rămase pe Pyke, trei surori și mai mulți veri,
unul mai lacom și mai ambițios decât altul. După lege, Jilțul din Piatra
Mării ar fi trebuit să fie moștenirea celui mai mare dintre fiii lui de sare,
dar Toron încă nu împlinise șase ani, iar mama sa, o soție de sare, nu
putea spera să cârmuiască în numele lui, cum ar fi făcut o soție de piatră.
Lupta pentru putere era de neevitat, căpitanii care se grăbeau să se
întoarcă pe insulele lor de fier știau asta foarte bine.
Între timp, norodul de pe Insula Frumoasă și cavalerii rămași acolo
s-au unit într-o revoltă sângeroasă. Oamenii de fier care zăboviseră, în
loc să fugă aidoma celorlalți din neamul lor, au fost smulși din pat și
ciopârțiți sau atacați pe docuri, iar răzvrătiții au năvălit pe corăbiile lor
și le-au dat foc. În trei zile, sute de tâlhari au avut parte de un sfârșit tot
atât de crud, de sângeros și de neașteptat ca acela pe care îl abătuseră
asupra localnicilor jefuiți de ei, până când în mâinile oamenilor de fier
n-a mai rămas decât Castelul Frumos. Garnizoana, alcătuită în mare
parte din apropiați ai Krakenului Roșu și din frații lui de arme, a rezistat
cu încăpățânare, condusă de vicleanul AlesterWynchși de
GunthorGoodbrother, uriașul cu voce tunătoare, până când cel de-al
doilea l-a ucis pe primul într-o ceartă pentru Lysa, fiica lordului Farman,
una dintre văduvele de sare.
Și s-a întâmplat ca în ziua în care Alyn Velaryon a venit să scape
Vestul de oamenii de fier din insule, el a descoperit că n-are niciun
dușman.
Insula Frumoasă era liberă, corăbiile lungi fugiseră și lupta se
încheiase. Când Lady Baela a trecut pe sub zidurile Lannisportului,
clopotele din oraș au răsunat în semn de bun-venit. Mii de oameni au
năvălit pe porți și s-au înșiruit pe țărm, ovaționând. Lady Johanna însăși
a ieșit din Casterly Rock ca să-i ofere Pumnului de Stejar un cal de mare
din aur și alte simboluri ale stimei Casei Lannister.
Au urmat zile de sărbătoare. Lordul Alyn era nerăbdător să încarce
provizii și să-și înceapă lunga călătorie de întoarcere acasă, dar vesticii
nu voiau să plece. Flota lor fiind distrusă, erau fără apărare dacă
oamenii de fier se reîntorceau, sub conducerea succesorului Krakenului
Roșu, oricine ar fi fost acesta. Lady Johanna a mers până la a propune un
atac al Insulelor de Fier; ea avea să adune oricâte săbii și sulițe era
nevoie. Lordul Velaryon nu trebuia decât să-i ducă pe insule.
— Ar trebui să trecem toți bărbații de-acolo prin tăișul săbiei, a spus
nobila doamnă, și să le vindem nevestele și copiii ca sclavi în est. N-au
decât să revendice pescărușii și crabii stâncile alea mizerabile.
Pumn de Stejar n-ar fi vrut să facă nimic din tot ce i se cerea, dar, ca
să-și mulțumească gazdele, a fost de acord să-l lase la Lannisport pe Leul
Mării, Leo Costayne, cu o treime din flotă, până când Casele Lannisterși
Farmanși ceilalți lorzi aveau să-și construiască destule corăbii de război
ca să se poată apăra dacă se întorceau oamenii de fier. Pe urmă a înălțat
din nou pânzele, și-a scos restul flotei în larg și a pornit pe drumul de
întoarcere.
Despre drumul spre casă nu e nevoie să spunem prea multe. În
apropierea gurii de vărsare a Manderului, flota lui Redwyne și-a făcut în
sfârșit apariția, gonind către nord, dar s-a întors din drum după ce
căpitanii au prânzit împreună cu Alyn Velaryon la bordul corăbiei Lady
Baela. Pumn de Stejar a făcut o scurtă vizită la Arbor, ca oaspete al
lordului Redwyne, și una mai lungă în Orașul Vechi, unde și-a întărit
prietenia cu lordul LyonelHightowerși cu lady Sam și a stat de vorbă cu
scribi și cu maesteri din Citadelă, dornici să noteze toate detaliile
călătoriei lui. Tot aici a fost sărbătorit de maesterii celor șapte ghilde și
a primit încă o binecuvântare a înaltului Septon. Și a navigat din nou de-
a lungul coastelor dornishene aride și pârjolite de soare, de data asta
către răsărit. Prințesa Aliandra a fost încântată de întoarcerea lui la
Sunspearși l-a rugat insistent să-ipovestească toate aventurile lui in
amănunt, înfuriindu-și fratele și sora și pețitorii geloși.
De la ea a aflat lordul Pumn de Stejar că Dorne intrase in războiul
Fiicelor, aliindu-se cu orașele Tyroshși Lys împotriva lui
RacallioRyndoon… și la Curtea ei din Sunspear, la banchetul de Ziua
Fecioarei (chiar în ziua în care, la Debarcaderul Regelui, Aegon al III-lea
privea parada celor o mie de fecioare), un oarecareDrazenkoRogare,
unul dintre solii trimiși din Lys la Aliandra, s-a apropiat de înaltul lord
și l-a implorat să-i îngăduie să-i vorbească între patru ochi. Curios,
acesta a fost de acord să-l asculte și au ieșit amândoi în curte, unde
Drazenkoși-a înclinat atât de tare fața către el, încât Alyn Pumn de Stejar
avea să spună mai târziu:
 — M-am temut că vrea să mă sărute.
Însă Drazenko s-a mulțumit să-i șoptească la ureche ceva, un secret
care a schimbat cursul istoriei Westerosului. A doua zi, lordul Velaryon
s-a întors pe Lady Baela, a poruncit să se înalțe pânzele și a plecat… către
Lys.
Vom afla la timpul potrivit care i-au fost motivele și ce i s-a întâmplat
în Orașul Liber; deocamdată ne reîndreptăm privirea spre
Debarcaderul Regelui. Către sfârșitul anului, în Fortăreața Roșie
domneau speranța și presimțirile îmbucurătoare. Deși mai nevârstnică
decât Jaehaera, regina Daenaera era un copil mai fericit și seninătatea ei
a ajutat mult la risipirea negurii de pe fața regelui… cel puțin pentru o
vreme. Aegon al III-lea era văzut la Curte mai des decât îi fusese obiceiul,
ba chiar a și ieșit de trei ori din castel, ca să-i arate miresei lui locuri
deosebite din oraș (dar a refuzat s-o ducă la Groapa Dragonului, unde
își făcuse bârlogul Morning, tânăra femelă dragon a Rhaenei). Înălțimea
Sa a părut să capete un nou interes în privința învățăturii, iar Ciupercă
era adesea chemat să-i distreze pe rege și pe regină în timpul cinei.
(„Râsul reginei era o adevărată muzică pentru acest bufon, atât de dulce
încât până și regele zâmbea.”) Pânăși GarethLong, detestatul maestru
de arme al Fortăreței Roșii, a observat o schimbare.
— Nu mai e nevoie să-l batem pe bastard la fel des ca înainte, i-a spus
Mâinii. Băiatului nu i-au lipsit niciodată forța și iuțeala. Acum dă în
sfârșit dovadă și de ceva îndemânare.
Noul interes al regelui față de lume a cuprins până și cârmuirea
regatului său. Aegon al III-lea a început să ia parte la adunările
consiliului. Deși vorbea rar, prezența lui îl însuflețea pe Marele Maester
Munkunșipărea să le facă plăcere lordului Mooton și lordului Rowan.
Însă pe ser MarstonWaters din Garda Regelui părea să-l pună în
încurcătură, iar lordul Peake o lua drept mustrare aspră. Munkun ne
povestește că, ori de câte ori Aegon era destul de cutezător ca să întrebe
ceva, Mâna se zbârlea și îl învinuia că irosește timpul consiliului sau îi
aducea la cunoștință că probleme de o atât de mare însemnătate
depășesc puterea de înțelegere a unui copil. Nu e de mirare că, nu după
mult timp, Înălțimea Sa a început să lipsească de la întruniri, ca și mai
înainte.
 Supărăcios și bănuitor din fire și stăpânit de orgoliu și aroganță,
UnwinPeake era, în 134 D.C., unul dintre cei mai nefericiți oameni. Balul
din Ziua Fecioarei fusese pentru el o umilință și luase respingerea fiicei
sale Myrielle în favoarea Daenaerei drept afront personal. Lady Baela
nu-i plăcuse niciodată, iar acum avea motiv s-o deteste și pe sora ei,
Rhaena; era convins că amândouă complotează împotriva lui, cel mai
probabil din porunca soțului Baelei, insolentul și rebelul Pumn de
Stejar. Gemenele o făcuseră înadins, puseseră cu răutate la cale
distrugerea planurilor lui de asigurare a succesiunii, le spunea
susținătorilor săi, iar având grijă să se însoare regele cu o fetiță de șase
ani se asiguraseră că următorul moștenitor al Tronului de Fier va fi
copilul purtat de Baela.
— Dacă naște un băiat, Înălțimea Sa n-o să trăiască destul de mult ca
să zămislească din trupul lui un urmaș, i-a spus la un moment dat Peake
lui MarstonWaters, în prezența lui Ciupercă.
La scurt timp după aceea, Baela Velaryon a intrat în chinurile facerii
și a născut o fetiță. I-a dat numele mamei ei, Laena. Însă asta nu i-a adus
Mâinii Regelui liniștea, pentru că, după nici două săptămâni, avangarda
flotei Velaryon s-a întors la Debarcaderul Regelui cu un mesaj de
neînțeles: Pumn de Stejar o trimisese înainte, iar el plecase spre Lys, să
pună în siguranță „o comoară neprețuită”.
Cuvintele i-au trezit lordului Peake o mulțime de bănuieli. Despre ce
comoară era vorba? Ce înțelegea lordul Velaryon prin „a o pune în
siguranță”? Cum voia să facă asta, cu sabia? Era pe punctul să înceapă
un război cu Lysul, așa cum făcuse cu Braavosul? Mâna îl trimisese pe
tânărul și nesăbuitul amiral să dea ocol Westerosului ca să scape Curtea
de el, dar iată că urma să descindă din nou în Debarcaderul Regelui,
„potopit de urale nemeritate” și, poate, și de o imensă bogăție. (Gândul
la aur era întotdeauna dureros pentru UnwinPeake, a cărui Casă
stăpânea un ținut sărăcăcios, bogat doar în bolovani, pământ și mândrie,
și suferea de o neîntreruptă lipsă de bani.) Nobilul lord știa că norodul
vede în Pumn de Stejar un erou, omul care i-a umilit pe Lordul Mării din
Braavosși pe Krakenul Roșu din Pyke, pe când el, unul, era detestat și
ponegrit. Chiar și în Fortăreața Roșie, mulți sperau că regenții i-ar putea
retrage lordului Peake demnitatea de Mână a Regelui, pentru a-l înlocui
cu Alyn Velaryon.
Însă entuziasmul trezit de întoarcerea Pumnului de Stejar era
palpabil, așa că Mâna nu putea face nimic altceva decât să clocotească
de furie. Când pânzele corăbieiLady Baela au apărut în zare, dincolo de
întinderea Golfului Apei Negre, cu restul flotei Velaryon ieșind în urma
ei din cețurile dimineții, toate clopotele din Debarcaderul Regelui au
început să bată. Mii de oameni s-au îngrămădit pe zidurile orașului să-l
ovaționeze pe erou, exact așa cum se întâmplase la Lannisport cu o
jumătate de an în urmă, pe când alte mii s-au grăbit să iasă pe Poarta
Fluviului pentru a se înșira de-a lungul țărmului. Dar, când regele și-a
exprimat dorința de a se duce pe doc, „ca să-i mulțumesc cumnatului
meu pentru tot ce a făcut“, Mâna a fost împotrivă, insistând că nu se cade
să meargă Înălțimea Sa la lordul Velaryon, ci acesta trebuie să vină în
Fortăreața Roșie, să se plece în fața Tronului de Fier.
Așa cum se întâmplase și în privința logodnei lui Aegon cu
MyriellePeake, lordul Unwin s-a trezit dat deoparte de ceilalți regenți.
În ciuda obiecțiilor sale înverșunate, regele Aegon și regina Daenaera au
ieșit din castel în palanchinul lor, însoțiți de lady Baelași de nou-născuta
ei fiică, de sora ei Rhaenași soțul acesteia, lordul CorwynCorbray, de
Marele Maester Munkun, de septonul Bernard, de regenții Manfryd
Mooton și ThaddeusRowan, de cavalerii din Garda Regelui și de multe
alte notabilități nerăbdătoare s-o întâmpine pe Lady Baela pe doc.
Cronicile ne povestesc că dimineața era strălucitor de senină, dar
rece. Acolo, în fața a zeci de mii de ochi, lordul Alyn Pumn de Stejar a
văzut-o pentru prima oară pe fiica lui, Laena. După ce și-a sărutat nobila
soție, i-a luat copila din brațe și a ridicat-o cât de sus a putut, pentru a o
zări toată lumea, în vreme ce uralele se uneau într-un tunet. Abia după
aceea a pus fetița înapoi în brațele mamei sale, pentru a-și pleca
genunchiul în fața regelui și a reginei. Roșind încântător și bâlbâindu-se
doar foarte puțin, regina i-a pus la gât un lanț greu, din aur bătut cu
safire, „al… albastru ca marea pe care lordul meu și-a câștigat victoriile”.
Pe urmă regele Aegon al III-lea i-a îngăduit amiralului să se ridice,
spunând:
— Suntem bucuroși că te-ai întors cu bine acasă, frate.
Ciupercă spune că Pumn de Stejar râdea când s-a ridicat în picioare.
 — Sire, a răspuns el, m-ai onorat cu mâna surorii tale și sunt mândru
că suntem frați prin căsătorie. Totuși, n-o să-ți pot fi niciodată frate de
același sânge. Dar iată pe cineva care îți este.
Pe urmă, cu un gest larg, a chemat comoara pe care o adusese din Lys.
De pe Lady Baela a coborât o femeie tânără, cu fața palidă, de o rar
întâlnită frumusețe, braț la braț cu un băiat în haine bogate, cam de
vârsta regelui, dar cu fața ascunsă de gluga mantiei sale largi.
Lordul Peake nu s-a mai putut stăpâni.
— Cine e? a vrut să știe, făcându-și loc în față. Cine ești?
Băiatul și-a aruncat gluga pe spate. Când soarele i-a strălucit pe părul
argintiu-auriu de sub ea, regele Aegon al III-lea a izbucnit în plâns și s-a
repezit să-l cuprindă într-o îmbrățișare fierbinte. „Comoara” Pumnului
de Stejar era Viserys Targaryen, fratele pierdut al regelui, cel mai mic
dintre fiii reginei Rhaenyrași ai prințului Daemon, crezut mort după
Bătălia din Defileu și despre care nu se știuse nimic timp de aproape
cinci ani.
Să ne aducem aminte că, în 129 D.C., regina Rhaenyra își trimisese cei
doi băieți mai mici la Pentos, ca să-i știe la adăpost, dar corabia cu care
traversau Marea îngustă întâlnise flota de război a Triarhiei. Prințul
Aegon scăpase fugind pe dragonul lui, Stormcloud, dar prințul Viserys
fusese capturat. La scurt timp după aceea se dezlănțuise Bătălia din
Defileu și, fiindcă pe urmă despre prințul Viserys nu se mai auzise nimic,
toată lumea îl crezuse mort. Nimeni n-ar fi putut spune, cu exactitate, pe
ce corabie se aflase.
Însă, deși în Defileu muriseră mii de oameni, Viserys Targaryen nu se
număra printre ei. Corabia pe care se afla supraviețuise luptei și
ajunsese cu chiu, cu vai acasă, în Lys, unde Viserys descoperise că e
prizonierul marelui amiral al Triarhiei, SharakoLohar. Numai că, înfrânt
fiind, Sharako căzuse în dizgrație și se trezise curând asaltat de dușmani
vechi și noi, nerăbdători să-l vadă la pământ. Având o nevoie disperată
de bani și de aliați, îl vânduse pe Viserys unui magister din oraș, pe
nume BambarroBazanne, în schimbul greutății băiatului în aur și a
promisiunii că va fi sprijinit. La scurtă vremea, asasinarea amiralului
căzut în dizgrație scosese la suprafață încordarea și rivalitățile dintre
cele Trei Fiice și ranchiune îndelung mocnite se aprinseseră violent,
ajungându-se la alte asasinate, care culminaseră printr-un război pe
față. În haosul care urmase, magisterulBambarro se gândise că e
prudent să-și păstreze deocamdată trofeul ascuns, pentru ca nu cumva
băiatul să fie răpit de vreun alt lysean sau de rivali din alt oraș.
Viserys fusese bine tratat pe toată durata captivității sale. Deși nu i
se îngăduia să iasă din curtea vilei lui Bambarro, avea propriile sale
odăi, mânca împreună cu magisterulși cu familia lui și avea preceptori
care îl învățau mai multe limbi, literatură, matematică, istorie și muzică,
ba chiar și un maestru de arme, ca să se deprindă cu mânuirea săbiei, o
artă în care a început curând să exceleze. Foarte mulți sunt de părere
(deși nu s-a descoperit nicio dovadă) că Bambarro avea de gând să
aștepte încheierea Dansului Dragonilor și apoi fie să ceară
răscumpărare pentru prințul Viserys de la mama lui (dacă Rhaenyra ar
fi triumfat), fie să vândă capul băiatului unchiului său (dacă învingătorul
ar fi fost Aegon al Il-lea).
Numai că, în Războiul Fiicelor, orașul Lys a avut parte de mai multe
înfrângeri zdruncinătoare și de astfel de planuri s-a ales praful.
BambarroBazanne a murit în anul 132 D.C., în Ținuturile Discordiei,
când compania de mercenari pe care o conducea în lupta împotriva
tyroshilor s-aîntors împotriva lui din pricina întârzierii plății. După
moartea lui, s-a descoperit că avea datorii enorme, motiv pentru care
creditorii i-au luat vila. Nevasta și copiii i-au fost vânduți ca sclavi, iar
mobilierul lui, hainele, cărțile și toate celelalte bunuri de valoare pe care
le posedase, printre care și prințul captiv, au trecut în mâinile unui alt
nobil, LysandroRogare.
Lysandro era patriarhul unei bogate și puternice dinastii de bancheri
și negustori, a cărei genealogie putea fi urmărită până în Valyria
dinaintea Urgiei. Printre alte numeroase proprietăți, clanul Rogare
deținea și o casă a plăcerii, Grădina înmiresmată. Viserys Targaryen
atrăgea atenția într-o atât de mare măsură încât se spune că
LysandroRogare s-a gândit să facă din el un curtezan… până când
băiatul i-a spus cine e. Odată ce a aflat că are în mână un prinț,
magisterulși-a schimbat repede planurile. În loc să vândă favorurile
prințului, l-a însurat cu cea mai mică dintre fiicele lui, lady LarraRogare,
care, în Westeros și în cronicile sale, avea să devină cunoscută ca Larra
din Lys.
Întâlnirea dintre Alyn Velaryon și DrazenkoRogare în Sunspears-a
dovedit prilejul perfect pentru a fi înapoiat prințul Viserys fratelui său…
dar nu stă în firea niciunui lysean să dea în dar ceea ce poate fî vândut,
așa că Pumn de Stejar a fost nevoit să meargă la Lys, ca să se pună de
acord cu Rogare asupra termenilor acestei restituiri. „Ținutul ar fi fost
mult mai bine slujit dacă la masa negocierilor nu ar fi stat lordul Alyn, ci
mama lui“, subliniază Ciupercă, și asta pe bună dreptate. Pumn de Stejar
nu știa să se tocmească. Pentru a-lști pe prinț în siguranță, nobilul lord
a fost de acord ca Tronul de Fier să plătească o răscumpărare de o sută
de mii de dragoni de aur, să nu ridice armele împotriva Casei Rogareși
a intereselor sale vreme de o sută de ani, să depună în Banca Rogare din
Lys o sumă de bani egală cu cea aflată la păstrare în Banca de Fier din
Braavos, să le acorde titlul de lorzi celor trei fii mai mici ai lui
Lysandroși… mai presus de toate… să jure pe onoarea lui că nu va fi
anulată, din niciun motiv, căsătoria lui Viserys Targaryen cu
LarraRogare. Lordul Alyn a acceptat toate acestea și a întărit înțelegerea
cu semnătura și cu pecetea lui.
Prințul Viserys avea șapte ani când fusese luat de pe Dulcea Uitare de
Sine. La întoarcerea sa din 134 D.C. avea doisprezece ani. Soția lui,
tânăra și frumoasa femeie cu care coborâse braț la braț de pe Lady
Baela, avea nouăsprezece ani, cu șapte mai mult decât el. Deși cu doi ani
mai mic decât regele, Viserys era, în multe privințe, mai matur decât
acesta. Aegon al III-leanu-și arătase niciodată vreun interes carnal față
de reginele lui (fapt de înțeles în cazul Daenaerei, care era încă un copil),
însă Viserys își consumase deja propria căsătorie, după cum i-a
mărturisit cu mândrie Marelui Maester Munkun la festinul prin care i s-
a urat bun-venit înapoi, acasă.
Reîntoarcerea fratelui său din morți a fost urmată de o miraculoasă
schimbare a lui Aegon al Ill-lea, ne istorisește Munkun. Înălțimea Sa nu
se iertase niciodată cu adevărat pentru că, înainte de Bătălia din Defileu,
fugise de pe Dulcea Uitare de Sine călare pe dragon, lăsându-l pe Viserys
în voia sorții. Deși pe atunci nu avea decât nouă ani, Aegon era urmașul
unui lung șir de războinici și de eroi și crescuse ascultând povești
despre faptele curajoase și despre cutezătoarele isprăvi ale acestora, și
în niciuna nu era vorba de fuga din mijlocul unei lupte, abandonându-ți
fratele mai mic în ghearele morții. În adâncul sufletului său, Regele
Zdrobit nu se simțea demn să stea pe Tronul de Fier. Nu fusese în stare
să-și salveze nici fratele, nici mama, nici mica regină de o moarte oribilă.
Cum și-ar fi putut imagina că poate salva un regat?
În mare măsură, întoarcerea lui Viserys l-a ajutat pe rege și să scape
de singurătate. În copilărie, Aegon își venerase cei trei frați vitregi mai
mari, dar cu Viserys își împărțise dormitorul, împreună cu el învățase,
cu el se jucase. „O parte din rege murise în Defileu, odată cu fratele lui”,
a scrisMunkun. „E ușor să-ți dai seama că Aegon l-a îndrăgit pe Gaemon
Păr-Alb din dorința de a-și înlocui fratele mai mic pierdut, dar a părut
să redevină viu și întreg abia după ce i-a fost înapoiat Viserys.” Prințul
Viserys a redevenit însoțitorul nedespărțit al regelui Aegon, așa cum
fusese în copilăria lor, pe Piatra Dragonului, iar Gaemon Păr-Alb a fost
dat deoparte și uitat; până și regina Daenaera a început să fie neglijată.
întoarcerea prințului pierdut a rezolvat și problema succesiunii. Ca
frate al regelui, Viserys era urmașul său nedisputat, trecând înaintea
oricărui copil născut de Baela Velaryon sau de RhaenaCorbray, ba chiar
de gemenele însele. Alegerea unei fetițe de șase ani drept a doua soție a
lui Aegon nu mai părea la fel de îngrijorătoare. Prințul Viserys era un
băiat vesel, promițător, deosebit de fermecător și de o nemărginită
vitalitate. Deși nu tot atât de înalt, de puternic și de frumos ca fratele lui,
toți cei care îl cunoșteau își dădeau izbitor de repede seama că e mai
inteligent și mai curios decât regele… iar soția lui nu era o fetiță, ci o
femeie tânără și frumoasă, de vârsta la care putea aduce pe lume copii.
Aegon își putea păstrasoția-copil; Larra din Lys avea să-i dăruiască
probabil cât de curând urmași lui Viserys, asigurând continuarea
dinastiei.
Din toate aceste motive, regele și Curtea și orașul s-au bucurat de
sosirea prințului, iar lordul Alyn Velaryon a devenit încă și mai iubit
după ce l-a salvat pe Viserys din Lys, unde fusese captiv. Însă bucuria
lor n-a fost împărtășită de Mâna Regelui. Deși s-a arătat încântat de
întoarcerea fratelui monarhului, prețul pe care primise Alyn Velaryon
să-l plătească pentru asta l-a înfuriat peste măsură. Tânărul amiral nu
era împuternicit să accepte astfel de „condiții ruinătoare”, a subliniat el,
cu insistență; numai regenții și Mâna aveau dreptul să vorbească în
numele Tronului de Fier, nu orice „nebun din fruntea unei flote”.
Când Mâna și-a arătat nemulțumirea în fața consiliului, Marele
Maester Munkun a admis că legea și tradiția erau de partea lui… dar nu
și regele și norodul, iar anularea pactului încheiat de lordul Alyn ar fi
fost culmea prostiei. Ceilalți regenți l-au susținut. Au votat noi onoruri
pentru Pumn de Stejar, au recunoscut legitimitatea căsătoriei prințului
Viserys cu lady Larra, au fost de acord să-i plătească tatălui ei
răscumpărarea în zece rate anuale și au mutat o mare cantitate de aur
din Braavos în Lys.
Pentru lordul UnwinPeake, toate astea au însemnat o nouă dojană
umilitoare. Venind la atât de scurt timp după Târgul de Vite din Ziua
Fecioarei și după respingerea fiicei sale, Myrielle, de către rege, în
favoarea fetiței Daenaera, era mai mult decât putea să suporte orgoliul
lui. Poate a sperat că, puși în fața amenințării cu renunțarea la
demnitatea sa de Mână a Regelui, ceilalți regenți aveau să se supună
voinței lui. În schimb, consiliul i-a acceptat fără șovăire retragerea și l-a
numit în locul lui pe prietenosul, onestul și bine-văzutul lord
ThaddeusRowan.
UnwinPeake s-a întors acasă, în castelul Starpike, să mediteze asupra
nedreptăților pe care simțea că le suferise, însă mătușa lui, lady Clarice,
unchiul său GedmundPeake Secure-Mare, septonul Bernard și mulți alții
aduși de el la Curte nu l-au urmat, ci au continuat să-și îndeplinească
îndatoririle, ca și fratele său bastard, ser MervynFlowers, și nepotul său,
ser AmauryPeake, pentru că frații jurați rămân în Garda Regelui
întreaga lor viață. Chiar și Degetele, cu Tessario în frunte, au rămas, ca
moștenire lăsată de lordul Unwin succesorului său; dacă regele are o
gardă, a spus el, și Mâna trebuie să aibă una.
 Primăvara Lyseană și sfârșitul
regenței

Până la sfârșitul acelui an, asupra Debarcaderului Regelui adomnit

pacea, tulburată doar de moartea lui Manfryd Mooton, lord de Iazul
Fecioarelor și ultimul dintre membrii primului consiliu de regență al lui
Aegon al III-lea. Nobilul lord era slăbit de ceva vreme, căci după
Fierbințeala Iernii nu-și mai revenise niciodată pe deplin, așa că
trecerea lui în neființă a stârnit puține comentarii. Pentru a-l înlocui,
lordul Rowan s-a întors către ser CorwynCorbray, soțul Rhaenei. Sora ei
geamănă, lady Baela, plecase între timp la Driftmark, cu lordul Alynși cu
fiica lor. La scurtă vreme după aceea, prințul Viserys a încântat întreaga
Curte dând de veste că lady Larra a rămas grea. Întreg Debarcaderul
Regelui s-a bucurat.
Însă, dincolo de zidurile orașului, 134 D.C. n-a fost un an de care
oamenii să-și aducă aminte cu plăcere. La nord de Gât, iarna încă
strângea pământul în pumnul ei de gheață. La Barrowtown, lordul
Dustin a închis porțile când sute de săteni chinuiți de foame s-au adunat
sub zidurile lui. Portul Alb s-a descurcat mai bine, fiindcă pe mare se
putea aduce hrană din miazăzi, dar prețurile au crescut atât de mult
încât bărbații cumsecade au început să se vândă negustorilor de sclavi
de dincolo de mare ca să aibă nevestele și copiii lor ce mânca, iar cei răi
și-au vândut nevestele și copiii.
Până și în orașul iernii, chiar sub zidurile Winterfellului, nordicii au
început să mănânce câini și cai. Frigul și foamea au ucis o treime din
Rondul de Noapte, iar când mii de sălbatici au traversat marea înghețată
de la răsărit de Zid, alte sute de frați în negru au pierit in luptă.
În Insulele dc Fier, după moartea Krakenului Roșu, a urmat o luptă
sălbatică pentru putere. Cele trei surori ale sale și bărbații cu care se
măritaseră l-au capturat pe Toron Greyjoy, băiatul de pe Jilțul din Piatra
Mării, și i-au condamnat mama la moarte, în timp ce verii s-au aliat cu
lorzii de Harlawși Blacktyde ca să-l susțină pe Rodrik, fratele vitreg al
lui Toron, iar oamenii de pe marele Wyk au trecut de partea unui
pretendent pe nume Sam Salt, care susținea că face parte din
„descendența neagră”.
Lupta sângeroasă dintre cele trei tabere continua, dezlănțuită, de o
jumătate de an, când ser Leo Costayne a năvălit asupra lor cu flota sa,
debarcând mii de săbii ale Casei Lannister pe Pyke, Marele Wykși
Harlaw. Lordul Pumn de Stejar refuzase să ia parte la răzbunarea Casei
Lannister pe oamenii de fier, însă bătrânul Leu de Mare s-a dovedit mai
sensibil la rugămințile nobilei lady Johanna… poate ispitit de
promisiunea acesteia că îl va lua de bărbat dacă aduce Insulele de Fier
sub cârmuirea fiului ei. Însă asta a fost peste puterile lui ser Leo
Costayne, care a murit printre dealurile pietroase de pe Marele Wyk,
răpus de mâna lui Arthur Goodbrother; iar trei sferturi dintre corăbiile
lui au fost capturate sau scufundate în apele reci și cenușii din acele
locuri.
Cu toate că n-au fost toți oamenii de fier trecuți prin ascuțișul săbiei,
cum dorise lady Johanna, după încheierea luptei nimeni n-a putut spune
că Lannisierii nu și-au plătit datoria. Au ars sute de corăbii lungi și de
bărci de pescuit, ca și tot atâtea case și sate. Oriunde le-au dat de urmă,
au masacrat soțiile și copiii oamenilor de fier care devastaseră cu atâta
ură ținutul apusean. Printre cei uciși s-au numărat nouă dintre verii
Krakenului Roșu și două dintre surorile lui, cu tot cu soții lor, lordul
Drumm de Vechiul Wykși lordul Goodbrother de Marele Wyk, precum
și lorzii Volmarkși Harlaw de Harlaw, Botley de Lordsportși Stonehouse
de Vechiul Wyk. Alte mii de oameni de fier aveau să moară de foame
înainte de a se sfârși anul, pentru că Lannisterii le-au luat multe tone de
grâne puse la păstrare și de pește sărat și au distrus ce n-au putut căra.
Deși Toron Greyjoy a rămas pe Jilțul din Piatra Mării după ce apărătorii
săi de pe zidurile castelului Pyke i-au respins pe Lannisteri, fratele lui
vitreg Rodrika fost luat prizonier și dus la Casterly Rock, unde lady
Johanna a poruncit să fie jugănit și l-a făcut bufonul fiului ei.
 În cealaltă parte a Westerosului a izbucnit o altă luptă pentru
succesiune către sfârșitul anului 134, când lady JeyneArryn, Fecioara
din Vale, a murit la Gulltown, din pricina unei răceli care nu i s-a dat
dusă din piept. În vârstă de patruzeci de ani, s-a stins din viață în
MănăstireaMaris, aflată pe o insulă stâncoasă din port, în brațele lui
Jessamyn Redford, „îndrăgita ei însoțitoare”. Pe patul de moarte, și-a
dictat ultimul testament, desemnându-l ca moștenitor pe vărul său, ser
JoffreyArryn. SerJoffrey o slujise cu credință în ultimii zece ani, fiind
Cavaler al Porții însângerate și apărând Valea de sălbaticii barbari de pe
dealuri.
Însă ser Joffrey nu-i era decât văr de-al patrulea. Ca rudă de sânge, îi
era mult mai apropiat vărul ei primar, ser Arnold Arryn, care încercase
de două ori să îi ia locul. Întemnițat după a doua sa rebeliune eșuată,
serArnold era deja nebun de-a binelea după anii îndelungați petrecuți
în celulele cerului din Eyrieși în temnițele de sub Poarta Lunii… însă fiul
lui, ser EldricArryn, era sănătos la minte, viclean și ambițios și și-a
ridicat glasul, susținând drepturile tatălui său. Sub steagul lui s-au
adunat mulți lorzi din Vale, subliniind că de multă vreme stabilitele legi
ale succesiunii nu pot fi date deoparte de „capriciul unei femei în pragul
morții”.
A apărut și un al treilea pretendent, în persoana lui IsembardArryn,
patriarhul Arrynilor din Gulltown, care erau o ramură mai îndepărtată
a acestei mari Case. Se despărțiseră de nobilele lor rude pe vremea
regeluiJaehaerys, se dedicaseră negoțului și se îmbogățiseră. Fiindcă se
spunea, în glumă, că șoimul de pe scutul lui e făcut din aur, Isembard a
ajuns curând să fie cunoscut drept Șoimul Aurit. Bogăția s-a dovedit
folositoare, a mituit lorzi mărunți ca să-l susțină și a adus mercenari de
dincolo de Marea Îngustă.
Lordul Rowan s-a străduit din toate puterile să îndulcească toate
aceste necazuri, poruncindu-le Lannisterilor să se retragă din Insulele
de Fier, trimițând corăbii cu mâncare în Nord și chemându-i pe
pretendenții Arryn la Debarcaderul Regelui, să-și înfățișeze cazurile
consiliului de regență, dar eforturile lui au rămas, în cea mai mare parte,
fără rezultat. Atât Casa Lannister, cât și Casa Arryn nu i-au luat în seamă
hotărârile, iar hrana ajunsă în Portul Alb ca să domolească foametea a
fost cu totul insuficientă. ThaddeusRowanși băiatul pe care îl slujea erau
pe placul multora,dar nimeni nu le știa de fiică. Către sfârșitul anului,
din ce în ce mai mulți curteni șopteau că nu regenții conduc Ținutul, ci
cămătarii din Lys.
Deși atât Curtea, cât și orașul încă îl îndrăgeau peste măsură pe
fratele regelui, istețul și galantul Viseiys, despre soția lui lyseană nu se
putea spune același lucru. LarraRogare locuia în Fortăreața Roșie,
alături de soțul ei, însă în adâncul inimii rămăsese o nobilă din Lys. Cu
toate că, pe lângă limba ei, vorbea fluent atât valyriana cultă, cât și
dialectele din Myr, Tyroshși Vechiul Volantis, nu făcea nici cel mai mic
efort ca să învețe limba comună, prefera să se bizuie pe tălmaci pentru
a-și face cunoscute dorințele. Toate însoțitoarele ei erau lysene, ca și
servitorii. Toate rochiile pe care le purta veneau din Lys, ca și lenjeria ei
de corp; corăbiile tatălui ei îi aduceau, de trei ori pe an, tot ce însemna
ultima modă la Lys. Își avea chiar și propriii apărători. Săbii lysene o
păzeau zi și noapte, sub comanda fratelui ei Moredoși a unui mut uriaș
din arenele de luptă din Meereen, pe nume Sandoq Umbra.
Cu timpul, și Curtea, și orașul ar fi putut ajunge să respecte toate
astea dacă lady Larra n-ar fi insistat să-și păstreze propriii zei. Nu lua
parte la nimic legat de venerarea celor Șapte sau de a vechilor zei ai
nordicilor. Dintre numeroasele zeități ale Lysului, nu credea decât în
câteva: în Pantera, zeița-pisica cu șase sâni, în Yndros din Zori și Amurg,
care era bărbat ziua și femeie noaptea, în palidul copil Bakkalon al
Săbiei, în Saagael cel fără Chip, aducătorul durerii.
Însoțitoarele, servitorii și gărzile ei i se alăturau în anumite momente
pentru a-și arăta supunerea față de acei zei străvechi și bizari. Erau atât
de des văzute pisici care intrau în camerele ei sau ieșeau, încât lumea a
început să spună că îi sunt iscoade, că-i torc la ureche, spunându-i tot ce
se întâmplă în Fortăreața Roșie. Se zvonea că Larra însăși se poate
transforma în pisică și colindă astfel prin șanțurile și pe acoperișurile
orașului. Au apărut curând și zvonuri mai sumbre. Despre adoratorii lui
Yndros se spunea că se pot transforma ei înșiși din bărbați în femei când
fac dragoste și se șoptea că nobila doamnă profită adesea de acea putere
în orgii din ceasul când noaptea devine zi și din cel când ziua devine
noapte, ca să poată merge în lupanarele de pe Strada Mătăsii
preschimbată în bărbat. Iar de fiecare dată când dispărea un copil,
neștiutorii creduli se uitau unii la alții și vorbeau despre nepotolita sete
de sânge a lui Saagael.
Încă și mai puțin iubiți decât Larra din Lys erau frații ei, sosiți la
Debarcaderul Regelui împreună cu ea. Moredo comanda garda surorii
sale, iar Lotho se ocupa de construirea unei sucursale a băncii Rogare
pe Dealul Visenyei. Roggerio, cel mai tânăr, a deschis lângă Poarta
Fluviului o casă a plăcerilor lyseană opulentă, pe care a numit-o „Sirena”
și a umplut-o cu papagali din Insulele Verii, maimuțe din Sothoryosși
sute de fete exotice (și băieți) din toate colțurile pământului. Deși
favorurile lor costau de zece ori mai mult decât îndrăznea să ceară orice
alt lupanar, Roggerio nu ducea niciodată lipsă de clienți. Înalții lorzi și
negustorii de rând vorbeau deopotrivă de frumusețile și minunățiile pe
care le descopereai în spatele ușilor sculptate și pictate ale „Sirenei”…
printre care, spuneau unii, se număra și o sirenă în came și oase.
(Aproape tot ce știm despre nenumăratele splendori oferite de „Sirena”
a ajuns la noi prin Ciupercă, singurul dintre cronicarii noștri dispus să
dezvăluie că el însuși a fost de multe ori în lupanar și a savurat
numeroasele plăceri oferite în încăperile somptuoase.)
Dincolo de mare, Războiul Fiicelor s-a încheiat în sfârșit.
RacallioRyndoon a fugit spre miazăzi, în Insulele Baziliscului, cu
oamenii rămași de partea lui; Ținuturile Discordiei au fost împărțite
între Lys, Tyroshși Myr; Dorne a luat în stăpânire aproape toate
Treptele de Piatră. În urma noilor înțelegeri, myrishenii au avut cel mai
mult de pierdut, pe când Arhonul din Tyroshși Prințesa de Dorne au
câștigat cel mai mult. În Lys, Case străvechi și-au pierdut toată puterea
și mulți magisteri de obârșie înaltă au căzut în dizgrație și s-au văzut
ruinați, pe când alții s-au ridicat și au pus mâna pe frâiele puterii. În
fruntea acestora s-au aflat LysandroRogareși fratele său Drazenko,
făuritorul alianței cu Dorne. Legăturile lui Drazenko cu Sunspearși ale
lui Lysandro cu Tronul de Fier i-au făcut pe cei doi frați niște adevărați
prinți ai Lysului în toate privințele, dar nu și cu numele.
La sfârșitul anului 134 D.C., unii se temeau că vor ajunge curând să
conducă și WesterosuL în Debarcaderul Regelui, toată lumea vorbea
despre trufia, fastul și puterea lor. Șoaptele despre tertipurile lor s-au
înmulțit. Lotho cumpăra oamenii cu aur, Roggerio îi seducea cu carne
parfumată, Morendo îi supunea, înspăimântându-i cu tăișul oțelului.
Totuși, frații nu erau decât păpuși cu sforile în mâinile surorii lor, lady
Larra; ea și bizarii ei zei lysenițineau hățurile. Regele, mica regină,
tânărul prinț… erau doar niște copii, orbi la ceea ce se petrecea în jurul
lor, pe când Garda Regdui, Mantiile Aurii și până și Mâna Regelui
fuseseră vânduți și cumpărați.
Sau cel puțin așa se povestește. Sunt povești care, aidoma tuturor
celorlalte de acest fel, conțin un sâmbure de adevăr, amestecat din plin
cu teamă și cu minciuni. Nu ne putem îndoi că lysenii erau trufași, lacomi
și ambițioși. Că Lotho își folosea banca, iar Roggerio lupanarul ca să-și
facă prieteni e de la sine înțeles. Dar asta nu-i deosebea prea mult de
ceilalți nobili de la Curtea lui Aegon al III-lea, care urmăreau, fiecare în
felul său, să-și sporească puterea și averea. Deși, cel puțin pe moment,
se descurcau mai bine decât rivalii lor, lysenii nu erau nimic mai mult
decât una dintre facțiunile dornice să câștige influență. Dacă ar fi fost
din Westeros, Larrași frații săi ar fi avut parte de admirație și ridicare în
slăvi, dar se născuseră pe meleaguri străine, aveau obiceiuri străine și
zei străini și de aceea primeau în schimb neîncredere și bănuieli.
Munkun vorbește despre această perioadă numind-o Ascensiunea
Rogare, dar astfel nu i s-a spus niciodată nicăieri altundeva decât în
Orașul Vechi, în discuțiile dintre maesteriiși arhimaesterii din Citadelă.
Oamenii din acea vreme i-au zis Primăvara Lyseană… pentru că era într-
adevăr primăvară. La începutul anului 135 D.C., Conclavul a trimis din
Orașul Vechi corbi albi, ca vestitori ai sfârșitului celei mai lungi și mai
cumplite ierni pe care le cunoscuseră vreodată cele Șapte Regate.
Primăvara e un anotimp al speranței, renașterii și reînnoirii, și așa a
fost și cea din 135 D.C. Războiul din Insulele de Fier s-a încheiat, iar
lordul Cregan Stark de Winterfell a împrumutat de la Banca de Fier din
Braavos o sumă imensă, ca să cumpere mâncare și semințe pentru
supușii săi înfometați. Numai în Vale lupta continua. Furios fiindcă
pretendenții din Casa Arryn nu veniseră la Debarcaderul Regelui ca să-
și supună neînțelegerea judecății regenților, lordul ThaddeusRowan a
trimis la Gulltown o mie de oameni, sub comanda confratelui său regent,
ser CorwynCorbray, pentru a reinstaura Pacea Regelui și a lămuri
problema succesiunii.
Între timp, Debarcaderul Regelui a avut parte de o perioadă de
prosperitate nemaiîntâlnită de mulți ani, și asta nu în mică parte
datorită Casei Rogare din Lys. Banca Rogare plătea dobânzi generoase
pentru banii depuși, iar asta îndemna tot mai mulți lorzi să le
încredințeze lysenilor aurul lor. A înflorit și negoțul, căci corăbii din
Tyrosh, Myr, Pentos, Braavosși mai ales Lys se îngrămădeau lângă
docuri, de-a lungul ApeiNegre, descărcând mătase și mirodenii, dantelă
myrisheană, jad din Qarth, fildeș din Sothoryosși multe alte lucruri
minunate aduse de la capetele pământului, printre care și mărfuri de
lux, rareori aduse până atunci în cele Șapte Regate.
Și alte orașe-port se bucurau de aceeași dărnicie: Duskendale, lazul
Fecioarelor, Gulltownși Portul Alb și-au văzut de asemenea negoțul
înflorind, ca și Orașul Vechi din miazăzi și Lannisportul, tocmai în Marea
Apusului. Pe Driftmark, orașul Carena a renăscut. Au fost construite și
lansate la apă zeci de corăbii noi și mama lordului Pumn de Stejar și-a
mărit propria flotă de negoțși început, mai sus de port, lucrul la o vilă ce
părea mai degrabă palat și pe care Ciupercă a numit-o Căsuța
Șoricelului.
Dincolo de Marea Îngustă, Lysul însuși prospera sub „tirania de
catifea” a lui LysandroRogare, care adoptase stilul de viață al Primului
Magister. Iar când fratele său Drazenko s-a însurat cu prințesa Aliandra
Martell de Dorneși ea l-a numit prinț consort și lord de Treptele de
Piatră, ascensiunea Casei Rogareși-a atins culmea. A început să se
vorbească de Lysandro Magnificul.
În primul trimestru al anului 135 D.C., două evenimente memorabile
au fost prilej de mare bucurie pe întregul cuprins al celor Șapte Regate
ale Westerosului. În a treia zi a celei de-a treia luni a anului, locuitorii
Debarcaderului Regelui au avut parte de o priveliște care nu mai
existase din zilele întunecate ale Dansului: un dragon în văzduhul de
deasupra orașului. Lady Rhaena, în vârstă de nouăsprezece ani, zbura
pentru prima oară pe Morning, femela ei dragon. În prima zi, a dat o
singură dată ocol orașului înainte de a se întoarce la Groapa Dragonului,
dar apoi a devenit tot mai curajoasă pe zi ce trecea și a zburat tot mai
departe.
 Însă lady Rhaena nu a coborât cu Morning în Fortăreața Roșie decât
o singură dată, pentru că nici măcar toate strădaniile prințului Viserys
nu l-au putut convinge pe fratele lui să vină să-și vadă sora zburând
(deși Daenaera era atât de încântată de Moming, încât a fost auzită
spunând că își dorește și ea un dragon). La scurt timp după aceea,
Morning a dus-o pe Rhaena dincolo de Golful Apei Negre, la Piatra
Dragonului, unde, după propriile ei spuse, „dragonii și cei care îi
călăresc sunt mult mai bine primiți”.
La mai puțin de două săptămâni după aceea, Larra din Lys a dat
naștere unui băiat, primul născut al prințului Viserys. Mama avea
douăzeci de ani, iar tatăl numai treisprezece. Viserys l-a numit pe copil
Aegon,după fratele său, regele, și i-a pus un ou de dragon în leagăn, așa
cum ajunsese să fie obiceiul pentru toți copiii legitimi ai Casei
Targaryen. Septonul Bernard l-a uns pe Aegon cu șapte uleiuri în septul
regal și toate clopotele din oraș au bătut, sărbătorindu-i nașterea. Au
fost trimise daruri din toate colțurile Ținutului, deși niciunul atât de
bogat ca acelea oferite copilului de unchii săi lyseni. În Lys, Lysandro
Magnificul a decretat o zi de sărbătoare in onoarea nepotului său.
Însă, chiar în toiul bucuriei, au început să se audă șoapte încărcate de
nemulțumire. Noul fiu al Casei Targaryen fusese uns și dedicat credinței,
dar în oraș a început curând să se spună că mama pruncului vrea să fie
binecuvântat și de zeii ei, iar pe străzile Debarcaderului Regelui au
început să se răspândească zvonuri despre ceremonii obscene în
„Sirena” și despre sacrificii sângeroase în Cetățuia lui Maegor.
Necazurile s-ar fi putut încheia astfel, doar cu vorbe, dar, la scurt timp
după aceea, asupra Ținutului și a familiei regale s-a abătut un șir de
dezastre, fiecare părând grăbit să-l urmeze pe cel dinaintea lui, până
când chiar și oamenii care își băteau joc de zei, precum Ciupercă, au
început să se întrebe dacă nu cumva cei Șapte se întorseseră mânioși
împotriva Casei Targaryen și a celor Șapte Regate.
Primul semn de rău augur a apărut la Driftmark, unde din oul pus în
leagănul Laenei Velaryon la naștere a ieșit un pui. Mândria și încântarea
părinților ei s-a spulberat însă repede; dragonul care a ieșit din ou
răsucindu-se era o monstruozitate, un balaur fără aripi, alb ca un vierme
și orb. La câteva clipe după ce a ieșit din găoace s-a întors spre bebelușul
din leagăn și i-a smuls din braț o bucată de caene însângerată. Când
Laena a țipat, lordul Pumn de Stejar a înșfăcat „dragonul”, l-a azvârlit pe
podea și l-a tăiat bucăți.
Vestea despre nașterea dragonului monstruos și urmarea sa
sângeroasă l-a tulburat adânc pe regele Aegon și a dus curând la un
schimb de replici furioase între Înălțimea Sa și fratele lui. Prințul Viserys
încă își mai avea propriul ou de dragon. Deși se părea că nu conține
niciun pui, prințul îl păstrase în anii de exil și captivitate, fiindcă pentru
el însemna foarte mult. Când Aegon a decretat că în castelul lui nu e
îngăduită prezența niciunui ou de dragon, Viserys s-a înfuriat la culme.
Însă regele și-a impus părerea, așa cum se și cuvenea; oul a fost trimis
la Piatra Dragonului, iar prințul Viserys a refuzat vreme de o lună
întreagă să-i vorbească fratelui său.
Înățimea Sa a fost peste măsură de mâhnit de cearta cu fratele lui, ne
povestește Ciupercă, dar ceea ce s-a întâmplat pe urmă l-a lăsat
îndurerat și pustiit. În salonul său, regele se bucura de o cină tihnită,
alături de mica lui regină, în timp ce Gaemon Păr-Alb și piticul îi distrau
cu un cântecel prostesc despre un urs care băuse prea mult, când
bastardul a început să se plângă de crampe în pântec.
— Fugi să-l aduci pe Marele Maester Munkun! i-a poruncit regele
piticului.
Când bufonul sa întors cu Marele Maester, Gaemon se prăbușise deja
la podea, iar regina Daenaera gemea:
— Și pe mine mă doare buna.
Munkun a spus aproape imediat că atât Gaemon, care îi slujea de
multă vreme regelui Aegon drept degustător și paharnic, cât și mica
regină fuseseră otrăviți. Marele Maester i-a dat Daenaerei un purgativ
puternic, care e foarte posibil să-i fi salvat viața. Toată noaptea, copila a
vărsat fără să se poată controla, văitându-se și zvârcolindu-se de durere,
iar a doua zi a fost prea slăbită și prea secătuită ca să se poată ridica din
pat, dar a scăpat de otrava din trup. Însă pentru Gaemon Păr-Alb,
Munkun a sosit prea târziu. Băiatul a murit peste o oră. Bastard născut
într-un lupanar, „Regele Fofoloancă” domnise pentru scurtă vreme, în
Luna Nebuniei, asupra regatului său de pe un vârf de deal, își văzuse
mama dată morții, îi servise regelui Aegon drept paharnic, țap ispășitor
și prieten. Se crede că, la moartea sa, nu avea decât nouă ani.
Pe urmă, Marele Maester Munkun a hrănit cu resturile cinei șobolanii
dintr-o cușcă și a aflat că otrava fusese pusă în crusta tartelor cu mere.
Din fericire, lui Aegon al III-lea nu-i plăcuseră niciodată prea mult
dulciurile (și, la drept vorbind, nici vreun alt fel de mâncare). Cavalerii
din Garda Regelui s-au dus imediat în bucătăriile Fortăreței Roșii și au
arestat zeci de bucătari, brutari, ajutori de bucătari și servitoare, care i-
au fost apoi predați lui George Graceford, Lordul Confesor. Sub tortură,
șapte au mărturisit că încercaseră să-l otrăvească pe rege… dar nicio
mărturisire nu s-a potrivit cu vreo alta, fiecare a pretins că a luat otrava
din alt loc și niciunul nu a spus corect numele felului de mâncare otrăvit,
așa că lordul Rowan a respins cu părere de rău toate confesiunile,
spunând că „nu-s bune nici ca să mă șterg cu ele la fund”. (Mâna era deja
într-o dispoziție sumbrădinainte de otrăvire, fiindcă tocmai trecuse
printr-o tragedie personală când tânăra lui soție, lady Floris, murise la
naștere.)
Deși, după întoarcerea fratelui său în Westeros, Aegon își petrecuse
mai puțin timp cu micul paharnic Gaemon Păr-Alb, moartea acestuia l-a
lăsat neconsolat. Faptul a avut și o mică parte bună, fiindcă a ajutat la
dispariția rupturii dintre rege și prințul Viserys, care a ieșit din
încăpățânata lui tăcere ca să aline suferința Înălțimii Sale, și au stat
împreună lângă patul reginei. Dar n-a fost nicidecum de ajuns. Pe urmă
Aegon a devenit tăcut, recăzând în vechea lui melancolie, și a părut să-
și piardă tot interesul față de Curte și de regat.
Următoarea lovitură a căzut departe de Debarcaderul Regelui, în
Valea lui Arryn, unde ser CorwynCorbray a decretat că voința răposatei
lady Jeyne are întâietate și l-a declarat pe ser JoffreyArryn lord legitim
de Eyrie. Când ceilalți pretendenți au rămas de neclintit, refuzând să-i
accepte hotărârea, ser Corwyn i-a întemnițat pe Șoimul Aurit și pe fiii
săi și l-a executat pe EldricArryn, însă tatăl nebun al acestuia, ser Arnold,
a izbutit cumva să-i scape și a fugit la Runestone, unde servise ca scutier
înainte de a ajunge la vârsta bărbăției. Gunthor Royce, cunoscut în Vale
drept Uriașul de Bronz, era bătrân și, pe cât de încăpățânat, pe atâta de
neînfricat; când ser Corwynși-a făcut apariția să-l scoată pe ser Arnold
din adăpostul său, lordul Gunthorși-a pus vechea armură de bronz, a
încălecat și a ieșit să-l înfrunte. Cuvintele s-au umplut de ură, au devenit
înjurături, apoi amenințări. Când Corbray a scos-o din teacă pe Lady
Forlorn – fie ca să-l lovească pe Royce, fie doar ca să-l amenințe, asta n-
o s-o știm niciodată – un arbaletrier de pe meterezele castelului a tras o
săgeată care i-a străpuns pieptul.
Uciderea unuia dintre regenții regelui era un act de trădare, aproape
ca și cum l-ai fi atacat pe însuși regele. Mai mult decât atât, ser Corwyn
fusese unchiul lui QuentonCorbray, puternicul și războinicul lord de
Casa Inimii, ca și soțul iubit de lady Rhaena, călăreața de dragoni, soră
geamănă cu Baela, și astfel, rudă prin alianță cu Alyn Pumn de Stejar.
Moartea lui a reaprins flăcările războiului în Valea lui Arryn. Casele
Corbray, Hunter, Crayneși Redford și-au unit forțele ca să-l susțină pe
moștenitorul ales de lady Jeyne, ser JoffreyArryn, pe când Casei Royce
din Runestoneși lui ser Arnold, Moștenitorul Nebun, li s-au alăturat
Casele Tollett, Coldwaterși Dutton, ca și lorzii de pe Degete și de pe Trei
Surori.Gulltownulși Casa Graftonși-au păstrat loialitatea față de Șoimul
Aurit, pe care au continuat să-l susțină, în ciuda captivității sale.
Răspunsul Debarcaderului Regelui n-a întârziat mult. Lordul Rowan
a trimis corbi în Vale, cu un ultim mesaj prin care le poruncea
susținătorilor Moștenitorului Nebun și Șoimului Aurit să-și lase
deoparte armele, dacă nu vor să-și atragă „nemulțumirea Tronului de
Fier”. Fiindcă nu a sosit niciun răspuns, Mâna s-a sfătuit cu Pumnul de
Stejar și au plănuit să pună capăt rebeliunii prin forță.
S-au gândit că, odată ce venise primăvara, în Vale se putea din nou
ajunge prin trecătorile din Munții Lunii. Cinci mii de oameni au plecat
pe Drumul Regelui, sub comanda lui ser Robert Rowan, cel mai mare
dintre fiii lordului Thaddeus. Oșteni din Iazul Fecioarelor, Darryși
Hayford le-au sporit numărul, iar când au trecut de Trident li s-au
alăturat șase sute de oameni ai Casei Freyși o mie ai Casei Blackwood,
conduși de lordul Benjicot însuși.În munți a pătruns astfel o forță de
nouă mii de oameni.
Un al doilea atac a fost lansat pe mare. În loc să se folosească de flota
regală condusă de ser GedmundPeake Secure-Mare, unchiul
predecesorului său, Mâna i-a cerut corăbii Casei Velaryon. Pumn de
Stejar însuși a luat comanda flotei, în timp ce soția lui, lady Baela, a
plecat la Piatra Dragonului, să aline durerea surorii ei gemene, rămasă
văduvă (și, cu această ocazie, să se asigure că lady Rhaena nu încearcă
să răzbune singură moartea soțului ei, folosindu-se de Morning).
Lordul Rowan a dat de veste că armata adusă în Vale de lordul Alyn
avea să fie condusă de MoredoRogare, frate cu lady Larra. Lordul
Moredo era un luptător înspăimântător, de asta nu se îndoia nimeni;
înalt și încruntat, cu părul alb-gălbui și ochii de un albastru arzător,
părea însăși imaginea unui războinic din Vechea Valyria. Și mânuia o
sabie lungă, din oțel valyrian, numită Adevărul.
Deși îndemânarea și curajul nu îi puteau fi contestate, numirea
lyseanului a fost deosebit de nepopulară. Spre deosebire de frații săi
Roggerioși Lotho, care vorbeau fluent limba comună, cel mai bun lucru
care se putea spune despre Moredo era că o înțelege cât de cât, iar
înțelepciunea hotărârii de a pune un lysean în fruntea unei oști de
cavaleri din Westeros era pusă la îndoială de aproape toată lumea.
Dușmanii lordului Rowan de la Curte – printre care numeroasele
persoane care îi datorau prezența lor acolo lordului Peake – s-au grăbit
să susțină că astadovedește ceea ce șopteau ei pe la colțuri de o jumătate
de an: ThaddeusRowan li se vânduse Pumnului de Stejar și Casei
Rogare.
Toate aceste murmure n-ar fi avut nicio importanță dacă atacurile
Văii ar fi fost încununate de succes. Dar n-au fost. Deși Pumn de Stejar
s-a strecurat cu ușurință pe lângă corăbiile de luptă pline de mercenari
ale Șoimului Aurit, pentru a cuceri Gulltown, atacatorii au pierdut sute
de oameni în asaltul furtunos al zidurilor portului și de trei ori pe atâția
pe urmă, în lupta pentru fiecare casă. După ce tălmaciul i-a fost ucis în
confruntarea de pe străzi, lui MoredoRogare i-a venit foarte greu să se
facă înțeles de oștenii săi; ei nu-i pricepeau comenzile, el nu le pricepea
rapoartele. A urmat haosul.
Între timp, în celălalt capăt al Văii, drumul prin munți s-a dovedit a fi
mult mai greu de străbătut decât se crezuse. În trecătorile de la înălțime
mai mare, ser Robert Rowan s-a văzut nevoit să-și croiască drum prin
nămeți înalți, înaintând cu iuțeala melcului, iar convoiul cu bagaje și
provizii i-a fost atacat în numeroase rânduri de sălbaticii din munți
(urmași ai Primilor Oameni, izgoniți din Vale de Andali, cu mii de ani în
urmă). „Erau schelete în blănuri de animale, înarmate cu securi de
piatră și bâte de lemn”, a povestit mai târziu Ben Blackwood, „dar atât
de flămânde și atât de disperate, încât nu puteau fi oprite, oricât de
multe am fi ucis“. Frigul, zăpadași atacurile la vreme de noapte au
început curând să-și ia tributul.
Sus, în munți, inimaginabilul s-a petrecut într-o noapte, când lordul
Robert și oamenii lui stăteau ghemuiți în jurul focurilor de tabără. Pe
panta abruptă de deasupra se zărea de pe drum gura unei peșteri și mai
mulți oameni au urcat într-acolo, vrând să vadă dacă nu le-ar fi putut
oferi adăpost de vânt. Oasele împrăștiate în fața intrării ar fi trebuit să
le dea de gândit, dar au mers mai departe și… au trezit un dragon.
Șaisprezece oameni au pierit în lupta care a urmat și vreo treizeci s-au
ales cu arsuri înainte ca înfuriatul balaur cenușiu să se avânte în văzduh
și să dispară pătrunzând mai adânc între munți, cu „o femeie în zdrențe
ținându-se de spatele lui”. Aceea a fost ultima apariție notată în cronici
a dragonului Sheepstealerși a călăreței lui, Nettles… deși sălbaticii din
munți încă mai povestesc despre o „vrăjitoare a focului” care a locuit
cândva într-o vale tainică, departe de orice drum și de orice sat. Unul
dintre cele mai sălbatice clanuri de pe munte a ajuns s-o venereze, spun
povestitorii; tinerii își dovedeau curajulducându-i daruri și erau
considerați bărbați numai dacă se întorceau cu arsuri, ca să se vadă că o
înfruntaseră pe femela-dragon în bârlogul ei.
Întâlnirea cu dragonul n-a fost ultimul pericol din calea armiei lui ser
Robert. Când a ajuns la Poarta Însângerată, o treime dintre oșteni
pieriseră parând un atac al sălbaticilor sau răpuși de frig sau de foame.
Printre morți se număra ser Robert Rowan, strivit de un bolovan când
un clan de sălbatici prăvălise asupra coloanei o jumătate din coasta unui
munte. După moartea lui, Sângerosul Ben Blackwood preluase
comanda. Pe lordul Blackwood încă îl mai despărțea o jumătate de an
de vârsta bărbăției, dar avea deja mai multă experiență decât un bărbat
de patru ori mai bătrân. La Poarta Însângerată, intrarea în Vale,
supraviețuitorii au găsit mâncare, căldură și li s-a urat bun-venit… dar
ser JoffreyArryn, cavaler de Poarta însângerată și succesorul ales de
Lady JeyneArryn, a observat imediat că, după traversarea munților,
oamenii lui Blackwood nu erau buni de luptă. Departe de a-l ajuta să
câștige războiul, aveau să-i fie o povară.
Chiar în timp ce bătăliile din Valea lui Arryn continuau, făgăduiala
primăverii lysene a primit o altă lovitură dureroasă la sute de leghe
către miazăzi, când Lysandro Magnificul și fratele său Drazenko au
murit aproape în același timp, primul în Lysși al doilea în Sunspear. Deși
despărțiți de Marea îngustă, cei doi Rogare au murit la o zi distanță unul
de altul, amândoi în împrejurări dubioase. Drazenkoși-a pierdut primul
viața, înecându-se cu o bucată de șuncă. Lysandro s-a înecat când
luxoasa barcă pentru plimbări i s-a scufundat în timp ce îl aducea de la
Grădina lui înmiresmată înapoi, spre propriul palat. Deși câțiva au
susținut cu insistență că ambele morți nu fuseseră decât accidente
nefericite, mulți au luat apropierea lor în timp drept dovada unui
complot împotriva Casei Rogare. Aproape toată lumea a crezut că
Oamenii fără Chip din Braavos se făceau vinovați de ambele omucideri;
din câte se știa, în întreaga lume nu existau asasini mai subtili.
Dar, dacă erau faptele Oamenilor fără Chip, din a cui poruncă le
săvârșiseră? Banca de Fier din Braavos a fost suspectată, ca și Arhonul
din Tyrosh, RacallioRyndoonși mai mulți prinți negustori și magisteri
din Lys, iritați de „tirania de catifea” a lui Lysandro Magnificul. Unii au
mers până la a sugera că Primul Magister fusese înlăturat de propriii săi
fii (avea șase fii legitimi, trei fiice și șaisprezece bastarzi). Însă frații
fuseseră lichidați cu atâta măiestrie, încât nici măcar nu se putea dovedi
că e vorba de asasinate.
Niciuna dintre demnitățile prin care stăpânise Lysandro asupra
Lysului nu se putea lăsa moștenire. Trupul lui pe jumătate mâncat de
crabi abia ce fusese scos din mare când vechii lui dușmanii, falșii
prieteni și aliații de odinioară au început să se lupte pentru a-i lua locul.
Se spune, pe bună dreptate, că lysenii își poartă războaiele cu
comploturi și otrăvuri mai degrabă decât cu oștile. În tot restul acelui an
sângeros, magisterii și prinții negustori din Lys au intrat într-un dans
ucigător, înălțându-se și coborând aproape din două în două săptămâni.
Căderile erau cel mai adesea mortale. TorreoHaen a fost otrăvit,
împreună cu soția lui, cu amanta, cu fiicele sale (una fiind fecioara a
cărei rochie diafană stârnise scandal la Balul din Ziua Fecioarei), cu
frații și surorile și cu toți susținătorii săi, la ospățul prin care își
sărbătorea ridicarea la rangul de prim magister. SilvarioPendaerys a
fost înjunghiat într-un ochi când ieșea din Templul Negoțului, pe când
fratele său Pereno a fost strangulat într-o casă a plăcerilor, în timp ce o
sclavă îi desfăta mădularul cu gura. GonfalonierulMoreoDagareon a fost
ucis de propriile sale gărzi de elită, iar MattenoOrthys, un adorator
înfocat al zeiței Pantera, a fost schilodit și în parte mâncat de neprețuita
sa pisică-nălucă, a cărei cușcă a fost în mod inexplicabil lăsată deschisă
într-o noapte.
Deși copiii lui Lysandro nu i-au putut moșteni demnitățile, palatul i-
a revenit fiicei sale Lysara, corăbiile fiului său Drako, casa plăcerilor
fiului său Fredo, iar biblioteca fiicei sale Marra. Averea reprezentată de
Banca Rogare a fost împărțită între toți fiicele și fiii săi. Chiar și bastarzii
și-au primit partea, evident mai mică decât a copiilor legitimi. Însă
controlul băncii i-a fost încredințat în întregime fiului său mai mare,
Lysaro… despre care s-a scris, pe bună dreptate, că „avea de două ori
mai multă ambiție decât tatăl său, dar numai jumătate din inteligența
lui”.
LysaroRogare visa să conducă orașul Lys, dar nu avea nici șiretenia,
nici răbdarea de a petrece decenii întregi sporindu-și încetul cu încetul
averea și puterea, cum făcuse tatăl său Lysandro. Cu rivali murindu-i pe
capete în jur, prima sa mișcare a fost să-și apere viața, cumpărând de la
negustorii de sclavi din Astapor o mie de Nepătați. Aceștia erau eunuci
luptători renumiți, considerați cei mai buni pedestrași din lume și
instruiți astfel încât să accepte supunerea absolută, pentru ca stăpânii
lor să nu se teamă niciodată că vor fi sfidați sau trădați.
Odată înconjurat de astfel de protectori, Lysaro s-a asigurat că va fi
alesgonfalonicr, oferindu-le oamenilor de rând distracții generoase
pentru a-i atrage de partea sa, iar magisterilor mite mai mari decât mai
primiseră vreodată. Când toate aceste cheltuieli l-au lăsat fără averea
personală, a început să împartă aur din bancă. După cum a dezvăluit mai
târziu, intenția sa era să provoace un scurt război victorios, fie cu
Tyroshul, fie cu Myrul. Ca gonfalonier, gloria victoriei i-ar fi aparținut, și
astfel ar fi dobândit cu ușurință funcția de prim magister. Iar jefuind
orașul învins ar fi adunat destul aur ca să pună la loc tot ce luase din
bancă și totodată să devină cel mai bogat om din Lys.
 Era planul unui prost, astfel că a eșuat repede. După cum spune
legenda, cei care au dat primii de înțeles că, la Banca Rogare, banii nu
sunt în siguranță au fost în slujba Băncii din Braavos, dar, indiferent de
unde a pornind zvonul, s-a răspândit cu iuțeală în tot Lysul. Magisterii
orașului și prinții negustori au început să-și retragă depozitele; au fost
mai întâi câțiva, apoi din ce în ce mai mulți, până ce din seifurile lui
Lysaro a prins să curgă un râu de aur… unul care a secat destul de
repede. Dar, în momentul respectiv, nici lui Lysaro nu i s-a mai putut da
de urmă. Pus față în față cu ruinarea sa, fugise din Lys în toiul nopții, cu
trei sclave de pat, șase servitori și o sută dintre Nepătații lui,
abandonându-și soția, fiicele și palatul. Pe bună dreptate alarmați,
magisterii orașului au confiscat imediat Banca Rogare, dar au
descoperit că nu puseseră mâna decât pe un înveliș fără conținut.
Prăbușirea Casei Rogare a fost rapidă și brutală. Frații și surorile lui
Lysaro au pretins că n-au avut niciun rol în golirea băncii, dar mulți s-
au îndoit de nevinovăția lor. DrakoRogare a izbutit să se refugieze în
Volantis, iar sora lui, Mana, îmbrăcată cu haine bărbătești, a fugit la
Templul lui Yndros, unde a cerut adăpost, însă frații și surorile lor, chiar
și bastarzii, au fost arestați și judecați cu toții.
— Eu n-am știut nimic! a protestat LysaraRogare, însă
MagisterulTigaroMoraqos a răspuns:
— Ar fi trebuit să știi!
Iar mulțimea și-a urlat aprobarea. Jumătate din oraș era ruinat.
Dar nu numai localnicii au avut de pierdut. Când vestea despre
căderea Casei Rogare a ajuns în Westeros, lorzii și negustorii deopotrivă
și-au dat curând seama că toți banii pe care i-au încredințat Băncii
Rogare suntpierduți. În Gulltown, MoredoRogare s-a mișcat repede, i-a
predat comanda oștirii lui Alyn Pumn de Stejar și s-a îmbarcat pe o
corabie cu destinația Braavos. LothoRogare a fost arestat de ser Lucas
Leygoodși de Mantiile lui Aurii când a încercat să plece din
Debarcaderul Regelui; toate scrisorile și toate registrele i-au fost
confiscate, precum și orice fărâmă de aur și argint rămasă în seifurile lui
de pe culmea Dealului Visenyei. Între timp, ser MarstonWaters din
Garda Regelui a intrat în lupanarul „Sirena” însoțit de doi dintre frații
săi jurați și de cincizeci de oșteni. Toți clienții lupanarului au fost scoși
în stradă, mulți dintre ei dezbrăcați (Ciupercă a recunoscut că s-a
numărat printre cei deranjați astfel), iar Roggerio a fost silit, sub
amenințarea sulițelor, să înainteze prin mulțimea batjocoritoare. În
Fortăreața Roșie, atât proprietarul lupanarului, cât și bancherul au fost
întemnițați în Turnul Mâinii; gradul lor de rudenie cu soția prințului
Viserys i-a scăpat, cel puțin pe moment, de ororile din celulele
întunecate.
La început, toată lumea a crezut că Mâna poruncise să fie arestați.
După moartea lui ser Corwyn în Vale, singurii regenți rămași erau lordul
Rowanși Marele Maester Munkun. Această părere greșită a fost
spulberată după numai câteva ore, pentru că, în aceeași seară, lordul
Rowan însuși li s-a alăturat fraților Rogare în captivitate. Degetele, care
ar fi trebuit să protejeze Mâna, n-au mișcat nici măcar un deget în
apărarea lui. Când ser MervynFlowers a intrat în încăperile consiliului
ca să-l aresteze pe nobilul lord, Tessario Tigrul le-a poruncit oamenilor
săi să stea deoparte. Numai scutierul lordului Rowan a opus rezistență,
dar a fost curând copleșit numericește.
— Cruțați-l pe băiat, a implorat lordul Thaddeus, și l-au cruțat… dar
numai după ce Flowers i-a tăiat o ureche, „ca să-nvețe să nu mai
dezgolească tăișul oțelului în fața Gărzii Regelui”.
Lista celor bănuiți de trădare și întemnițați în așteptarea judecății nu
se oprește aici. Au fost arestați și trei veri ai lordului Rowanși un nepot
de-al său, alături de patruzeci de grăjdari, servitori și cavaleri din suita
lui. Toți au fost luați prin surprindere și tratați cu blândețe. Dar, când
ser AmauryPeake s-a apropiat de Cetățuia lui Maegor în fruntea unei
duzini de oșteni, l-a găsit pe Viserys Targaryen însuși pe podul mobil, cu
o secure de luptă în mână. „Era o secure grea, iar prințul – un băiat
subțirel, de treisprezece ani”, ne povestește bufonul Ciupercă. „Te
îndoiai că flăcăul poate ridica securea aia, cu atât mai puțin că o poate
mânui.”
— Ser, dacă ai venit s-o iei pe nobila mea soție, răsucește-te pe călcâie
și pleacă, fiindcă de mine n-o să treci, a spus tânărul prinț.
Lui ser Amaury purtarea sfidătoare a prințului i s-a părut mai
degrabă amuzantă decât amenințătoare.
— E nevoie de doamna ta ca să i se pună niște întrebări legate de
trădarea fraților ei, i-a răspuns prințului.
— Și cine simte nevoia să-i pună întrebări? a vrut prințul să știe.
— Mâna Regelui, a răspuns ser Amaury.
— Lordul Rowan? a întrebat Viserys.
— Lordul Rowan a fost îndepărtat. Ser MarstonWaters e noua Mână
a Regelui.
În clipa aceea, Aegon al III-lea însuși a ieșit pe poarta Cetățuii și s-a
oprit lângă fratele lui.
— Eu sunt regele, i-a reamintit Înălțimea Sa lui ser Amaury, și nu l-
am ales niciodată pe ser Marston ca Mână a mea.
Cavalerul, ne povestește Ciupercă, a fost luat prin surprindere de
amestecul lui Aegon, dar, după o șovăire de câteva clipe, a răspuns:
— Înălțimea Ta e încă un copil. Până la vârsta majoratului, sire, lorzii
tăi loiali trebuie să facă astfel de alegeri în locul tău. Ser Marston a fost
numit de regenții tăi.
— Lordul Rowan e regentul meu, a insistat regele.
— Nu mai este, a răspuns ser Amaury. Lordul Rowanți-a trădat
încrederea. Regența lui a luat sfârșit.
— Din a cui poruncă? a întrebat Aegon.
— A Mâinii Regelui, a răspuns cavalerul alb.
La asta, prințul Viserysa râs (regele Aegon nu râdea niciodată, spre
disperarea lui Ciupercă), spunând:
— Mâna îl numește pe regent și regentul numește Mâna, și ne-
nvârtimși ne-nvârtimși ne-nvârtim în dans… dar n-o să treci, ser, și nici
n-o să te atingi de soția mea. Pleacă sau, ți-o făgăduiesc, oamenii tăi vor
muri aici până la unul!
Pe urmă, ser AmauryPeakeși-a pierdut răbdarea. Nu se putea lăsa
oprit de doi băieți, unul de cincisprezece ani și altul de treisprezece, și
cel mai mare nici măcar înarmat.
— Ajunge! a spus, și le-a ordonat oamenilor lui să-i dea pe cei doi
băieți deoparte. Tratați-i cu blândețe și aveți grijă să nu le faceți absolut
niciun rău.
— Porți vina pentru tot ce va urma, ser, l-a prevenit prințul Viserys.
Și-a înfipt securea adânc în lemnul podului mobil și s-a grăbit să se
retragă, spunând: Nu treceți de securea asta, sau veți muri!
 Regele l-a prins de umăr și l-a tras înapoi, în adăpostul oferit de
cetățuie, iar pe pod a pășit o umbră.
Sandoq Umbra venise din Lys împreună cu lady Larra, ca dar de la
tatăl ei, MagisterulLysandro. Cu pielea și părul negre, avea mai mult de
doi metri înălțime. Fața lui, adesea ascunsă sub un văl negru de mătase,
era o îngrămădire de cicatrice albe, subțiri, iar buzele și limba îi fuseseră
îndepărtate, lăsându-l mut și hidos deopotrivă. Se spunea că fusese
victorios în o sută de lupte din arenele morții din Meereen, că o dată
sfâșiase gâtul unui dușman cu dinții, după ce sabia i se rupsese în bucăți,
că bea sângele oamenilor pe care îi ucide și că în arenă omorâse lei, urși,
lupi și șerpi înaripați fără altă armă în afară de pietrele pe care le găsise
în nisip.
Nu există nicio îndoială că, la astfel de povești, fiecare povestitor
adaugă câte ceva, așa că nu avem idee dacă și în ce măsură pot fi crezute.
Sandoq nu știa nici să scrie, nici să citească, dar, spune Ciupercă,
îndrăgea mult muzica și stătea în dormitorul frumoasei lady Larra, într-
un colț întunecos, cântând note dulci și triste la un instrument cu coarde
bizar, cât el de înalt. „Eu izbuteam uneori s-o fac să râdă, deși pricepea
doar câteva cuvinte din limba noastră”, povestește bufonul, „dar
cântecele lui o făceau pe lady Larra întotdeauna să plângă, și e ciudat să
spun că ei asta îi plăcea mai mult.”
La porțile Cetățuii lui Maegor, când oamenii lui ser Amaury s-au
năpustit asupra sa cu săbii și sulițe, Sandoq Umbra a cântat alt soi de
muzică, își alesese drept instrumente un scut mare și negru, din lemnul
nopții, piele fiartă și fier, precum și o sabie imensă, curbată, cu mânerul
din os de dragon, a cărei lamă întunecată strălucea în lumina torțelor cu
inconfundabilele ape ale oțelului valyrian. Dușmanii s-au repezit la el
urlând, înjurând și strigând, dar Umbra n-a scos niciun sunet în afară de
al oțelului său și s-a strecurat printre ei tăcut ca o pisică, cu lama
șuierându-i în stânga, în dreapta, în sus și în jos, făcând să curgă sânge
la fiecare oviturăși trecând prin zalele celorlalți de parcă ar fi fost
înveșmântați in pergament.
Ciupercă, pretinzând că a văzut lupta de sus, de pe un acoperiș,
adeverește că „nu semăna prea mult a luptă cu sabia, aveai mai degrabă
impresia că vezi un țăran secerând. La fiecare lovitură cădeau alte
tulpini, numai că tulpinile era oameni vii, care se prăbușeau țipând și
blestemând”. Însoțitorilor lui ser Amaury nu le lipsea curajul, și câțiva
au trăit destul de mult ca să lovească la rândul lor, dar Umbra, mereu în
mișcare, le-a oprit lamele cu scutul, de care s-a folosit apoi ca să-i
împingă, azvârlindu-i de pe punte în flămândele țepe de fier de sub ea.
Cât despre ser Amaury, trebuie să spunem că moartea lui nu a făcut
de rușine Garda Regelui. Trei dintre oamenii săi erau morți pe podul
mobil și alți doi se zvârcoleau, înfipți în țepele de fier din șanț, când și-a
scos el sabia din teacă. „Sub mantia albă, purta o armură din zale albe”,
ne povestește Ciupercă, „dar coiful lui nu proteja fața și nu-și adusese
scutul, iar Sandoq l-a făcut să plătească un preț cumplit pentru aceste
lipsuri.” Umbra i-a dat luptei înfățișarea unui dans; după ce îl rănea pe
cavalerul alb, îi omora unul dintre oamenii rămași, apoi se reîntorcea
spre el, pentru a-l răni din nou. Dar Peake a luptat păstrându-și cu
încăpățânare curajul și, aproape de final, preț de o jumătate de bătaie de
inimă, zeii i-au oferit o șansă când, înainte de a cădea de pe pod, ultimul
dintre însoțitorii lui a izbutit cumva să-și pună mâna în jurul săbiei lui
Sandoqși să i-o smulgă din strânsoare. Căzut în genunchi, ser Amaury s-
a ridicat dătinându-se și s-a grăbit să-și atace potrivnicul dezarmat.
Sandoq a smuls securea lui Viserys din locul unde se împlântase în
lemn și a despicat coiful și capul lui ser Amaury în două, din creștet până
la apărătoarea gâtului. Pe urmă a lăsat leșul să cadă în țepeși a mai
rămas pe pod atât cât a fost nevoie pentru a azvârli în șanț morții și
muribunzii; apoi s-a retras în Cetățuia lui Maegor, iar regele a poruncit
imediat să fie ridicat podul, să fie coborâtă hersa și să fie zăvorâte
porțile. Citadela a devenit un adăpost sigur.
Și așa a rămas vreme de optsprezece zile.
Restul Fortăreței Roșii se afla în mâinile lui ser MarstonWatersși ale
Gărzii Regelui, pe care o comanda, iar în afara zidurilor, ser Lucas
Leygoodși Mantiile lui Aurii țineau Debarcaderul Regelui într-o
strânsoare fermă. În dimineața următoare, amândoi au venit în fața
Cetățuii și i-au cerut regelui să-și părăsească adăpostul.
— Înălțimea Ta ne nedreptățește crezând că ii vrem răul, a spus
Marston, în vreme ce leșurile oamenilor uciși de Sandoq erau scoase din
șanț. Nu am făcut nimic altceva decât s-o apărăm pe Înălțimea Ta de
prietenii nesinceri și de trădători. Ser Amaury a jurat să te protejeze, să-
și dea la nevoie viața pentru a o salva pe a ta. Ți-a fost loial, așa cum îți
sunt și eu. Nu merita o astfel de moarte, de mâna unei asemenea bestii.
Regele Aegon a rămas de neînduplecat.
— Sandoq nu e o bestie, a răspuns, de pe metereze. Nu poate vorbi,
dar aude și se supune. I-am poruncit lui ser Amaury să plece, dar el a
refuzat. Fratele meu i-a spus ce se va întâmpla dacă trece de secure.
Credeam că în jurămintele Gărzii Regelui e inclusă supunerea.
— Am jurat să ne supunem regelui, sire, așa este, a răspuns ser
Marston, când vei ajunge la vârsta bărbăției, eu și frații mei ne vom
arunca bucuroși în vârfurile propriilor săbii, dacă ne vei porunci. Dar
câtă vreme ești încă un copil, jurământul ne cere să ne supunem Mâinii
Regelui, pentru că Mâna vorbește cu vocea monarhului.
— Lordul Thaddeus e Mâna mea, nu s-a lăsat intimidat Aegon.
— Lordul Thaddeus a vândut Ținutul tău Lysuluiși va răspunde
pentru asta. Eu îți voi sluji drept Mână până când vinovăția sau
nevinovăția lui vor putea fi dovedite. Ser Marstonși-a scos sabia din
teacă și s-a lăsat într-un genunchi, spunând: Jur pe sabia mea, în fața
zeilor și ai oamenilor, că nimeni nu-ți va face niciun rău atâta vreme cât
îți stau alături.
Dacă Lordul Comandant a crezut că aceste cuvinte îl vor îmbuna pe
rege, nici că s-ar fi putut înșela mai mult.
— Mi-ai stat alături și când dragonul mi-a mâncat mama, a răspuns
Aegon. Și n-ai făcut nimic mai mult decât să te uiți. N-o să te am alături
ca să te uiți cum e ucisă soția fratelui meu.
Pe urmă a coborât de pe metereze și nimic din tot ce-a mai spus ser
MarstonWaters nu l-a putut convinge să se întoarcă în ziua aceea, și nici
a doua și a treia zi.
În a patra zi, Marele Maester Munkunși-a făcut apariția împreună cu
ser Marston.
— Te implor, sire, pune capăt acestei nebunii copilărești și ieși din
fortăreață, ca să te putem sluji.
Regele Aegon l-a privit lung, fără să spună nimic, dar fratele lui a fost
mai puțin reținut și i-a poruncit Marelui Maester să trimită „o sută
decorbi” în Ținut, ca să se știe că regele e captiv în propriul său castel.
La asta, Munkun n-a răspuns. Și nici n-a plecat niciun corb.
În zilele care au urmat, Marele Maester a continuat cu rugămințile,
asigurându-i pe Aegon și Viserys că tot ce se făcuse respecta legea, ser
Marston a trecut de la rugăminți la amenințări și la negocieri, iar
septonul Bernard a fost adus ca să înalțe rugăciuni cu glas tare,
implorând Baba să lumineze mintea regelui, redându-i înțelepciunea.
Dar totul s-a dovedit zadarnic. Strădaniile lor au primit de la băiatul rege
prea puține răspunsuri, și de cele mai multe ori niciunul, în afară de o
tăcere încăpățânată și ursuză. Înălțimea Sa nu s-a înfuriat decât o
singură dată, când ser GarethLong a încercat, la rândul său, să-l
convingă să cedeze.
— Și dacă n-o fac, pe cine-o să pedepsești, ser? i-a strigat regele
Aegon, de pe metereze. Poți să bați oasele sărmanului Gaemon, dar n-o
să mai storci din ele niciun strop de sânge.
Pe mulți i-a nedumerit, și încă mult, aparenta răbdare a noii Mâini și
a aliaților săi pe toată durata acestui impas. Ser Marston avea alături de
el, în Fortăreața Roșie, sute de oameni, iar Mantiile Aurii conduse de ser
Lucas Leygood erau peste două mii. Cetățuia lui Maegor era, cu
siguranță, un fort formidabil, dar apărătorii săi erau puțini. Dintre
lysenii veniți în Westeros cu lady Larra, numai Sandoq Umbra și alți șase
rămăseseră cu ea, ceilalți plecaseră în Vale, cu fratele ei Moredo. Câțiva
bărbați loiali lordului Rowan ajunseseră în Cetățuie înainte de a i se
închide porțile, dar printre ei nu era niciun cavaler, niciun scutier și
niciun oștean, și nici printre însoțitorii regelui nu se găsea niciunul.
(Înăuntru se afla un cavaler din Garda Regelui, ser RaynaidRuskyn, dar
era prizonier, fusese înfrânt și rănit de lysean în prima zi a răzvrătirii
regelui.) Ciupercă ne povestește că doamnele de onoare ale reginei
Daenaera s-au îmbrăcat în zale și s-au urcat pe metereze cu sulițe în
mâini, ca să se creadă că Aegon are mai mulți apărători decât în
realitate, dar vicleșugul ăsta nu-i putea păcăli multă vreme pe ser
Marstonși pe oamenii lor, asta presupunând că îi amăgise măcar la
început.
Așa că se cere un răspuns la întrebarea: de ce MarstonWaters n-a
atacat pur și simplu fortăreața? Avea mai mult decât suficienți oameni.
Unii ar fi fost uciși de Sandoqși de ceilalți lyseni, dar chiar și Umbra ar fi
fost în cele din urmă copleșit de numărul atacatorilor. Și totuși Mâna a
rămas pe loc, continuându-și încercările de a pune capăt „asediului
secret” (numelesub care avea să fie cunoscută mai târziu această
confruntare) cu vorbe, când săbiile ar fi condus cu siguranță la o
încheiere rapidă.
Unii spun că șovăiala lui ser Marston a fost pur și simplu lașitate, că
s-a temut să înfrunte sabia uriașului lyseanSandoq. Pare puțin probabil.
Alții afirmă că apărătorii Cetățuii lui Maegor (regele însuși în unele
istorisiri, fratele lui în altele) au amenințat că, la primul atac, îl spânzură
pe cavalerul din Garda Regelui aflat în mâinile lor… dar Ciupercă
numește asta „minciună sfruntată”.
Cea mai plauzibilă explicație e cea mai simplă. MarstonWaters nu era
niciun cavaler măreț, niciun om bun, cei mai mulți erudiți sunt de acord
cu asta. Deși născut bastard, devenise cavaler și își câștigase un loc
modest în suita lui Aegon al II-lea, dar urcușul său pe scara socială s-ar
fi oprit probabil aici dacă n-ar fi fost rudă cu un anumit pescar de pe
Piatra Dragonului, fapt care l-a făcut pe LarysStrong să-l aleagă tocmai
pe el, din peste o sută de cavaleri mai destoinici, pentru a-i cere să-l
ascundă pe rege în timpul triumfului Rhaenyrei. În anii care urmaseră,
Waters ajunse cu adevărat pe o poziție sus-pusă, devenind Lord
Comandant al Gărzii Regelui și având sub comandă cavaleri de obârșie
mai înaltă și mult mai renumiți. Ca Mână a Regelui, avea să fie cel mai
puternic om din Ținut până la majoratul lui Aegon al III-lea… dar, în
momentul decisiv, a șovăit, punându-și pe celălalt taler al balanței
jurămintele și onoarea de bastard. Ordonând un atac împotriva regelui
pe care jurase să-l apere, ar fi dezonorat mantia albă pe care o purta, așa
că și-a scos din minte scările, grapinele și asaltul și a continuat să-și
pună încrederea în cuvintele bine chibzuite (și poate în foame, fiindcă
proviziile din fortăreață nu puteau fi îndestulătoare pentru un timp prea
îndelungat).
În dimineața celei de e douăsprezecea zile, a fost adus
ThaddeusRowan, în lanțuri, ca să-și mărturisească nelegiuirile.
Septonul Bernard a spus, în amănunt, care erau presupusele
fărădelegi ale lordului Rowan: luase mită în aur și fete (creaturi exotice
de la „Sirena”, spune Ciupercă, cu cât mai tinere, cu atât mai bine), îl
trimisese pe MoredoRogare în Vale ca să-i ia lui ser Arnold Arryn
moștenirea la care avea dreptul, conspirase împreună cu Pumn de
Stejar ca să-l dea jos pe UnwinPeake de pe poziția sa de Mână a Regelui,
ajutase Banca Rogare din Lys să jefuiască, adică să înșele și să
sărăcească „oameni cumsecade și loiali din Westeros, de obârșie nobilă
și aflați pe poziții înalte”, îi dădusepropriului său fiu comanda unei oști,
deși „era evident nedemn de așa ceva” și astfel trimisese mii de oameni
la moarte în Munții Lunii.
Și, mai înfiorător decât orice altceva, era acuzat că pusese la cale,
împreună cu cei trei frați Rogare, otrăvirea regelui Aegon și a reginei
sale, pentru a-l așeza pe Tronul de Fier pe prințul Viserys, cu Larra din
Lys ca regină.
— Otrava întrebuințată se numeșteLacrimile Lysului, a declarat
Bernard, și Marele Maester Munkun a confirmat apoi. Deși cei Șapte te-
au cruțat, sire, a încheiat Bernard, mizerabilul complot al
lorduluiRowan a luat viața tânărului tău prieten Gaemon.
— Lordul Rowan a mărturisit toate aceste nelegiuiri, a spus
serMarstonWaters, după încheierea înșiruirii declamate de septon, și i-
a făcut semn Lordului Confesor,George Graceford, să-l aducă pe
întemnițat în față.
Cu lanțuri grele la glezne și cu fața atât de învinețită și umflată încât
era de nerecunoscut, lordulThaddeus nu s-a clintit decât după ce lordul
Graceford l-a înțepat cu vârful pumnalului. Apoi a recu- noscut, cu glas
înfundat:
— Ser Marston spune adevărul, Înălțimea Ta. Am mărturisit totul.
Lotho mi-a promis cincizeci de mii de dragonidupă săvârșirea faptei și
alți cincizeci după urcarea lui Viserys pe tron. Otrava mi-a dat-o
Roggerio.
Vorbea atât de împleticit și cuvintele erau atât de neclare încât unii
dintre cei de pe metereze l-au crezut beat, până când le-a atras Ciupercă
atenția că înaltul lord nu mai are dinți.
Mărturisirea l-a lăsat pe Aegon al III-lea fără grai. A rămas nemișcat,
privind în gol, cu o asemenea disperare pe chip încât Ciupercă s-a temut
că ar putea sări de pe metereze în țepele de fier, pentru a se întâlni cu
prima lui regină.
 Răspunsul a rămas pe seama prințului Viserys.
— Dar soția mea, lady Larra, a strigat el, a făcut și ea parte din
complot, lordul meu?
Lordul Rowan a dat din cap cu putere:
— A făcut, a răspuns el.
— Dar eu? a întrebat prințul.
— Da, și tu ai făcut, a răspuns lordul, fără vlagă… și răspunsul a părut
să-l surprindă pe Marston Waters și să-i displacă peste măsură lordului
George Graceford.
— Și m-aș aventura să zic că Gaemon Păr-Alb a pus otrava în tarte, a
continuat Viserys, cu abilitate.
— Dacă asta îi face plăcere prințului meu, a mormăit Thaddeus
Rowan.
Atunci prințul s-a întors spre fratele său, regele.
— Gaemon a fost la fel de vinovat ca noi toți… de nimic, a spus el, iar
piticul Ciupercă a strigat:
— Lord Rowan, tu ești acela care l-a otrăvit pe regele Viserys?
La care Mâna a aprobat:
— Eu am făcut-o, lordul meu, mărturisesc.
Fața regelui s-a înăsprit.
— Ser Marston, a spus el, acest om este Mâna mea și nu e vinovat de
trădare. Trădători sunt cei care l-au torturat și l-au silit să facă
mărturisiri mincinoase. Dacă îți iubești regele, arestează-l pe Lordul
Confesor… altminteri o să știu că ești la fel de prefăcut ca el.
Cuvintele i-au răsunat în toată curtea și, în acele clipe, băiatul zdrobit
care era Aegon al III-lea a părut rege din creștet până în tălpi.
Și în zilele noastre unii presupun că ser Marston Waters n-a fost
decât o unealtă, un cavaler simplu și onest, amăgit de oameni mai vicleni
decât el, pe când alții susțin că a făcut parte din complot de la bun
început și s-a întors împotriva complicilor săi când a simțit că încep să
înoate contra curentului.
Oricare ar fi adevărul, ser Marston a îndeplinit porunca lui Aegon al
III-lea. Lordul Graceford a fost arestat de Garda Regelui și târât în
temnița asupra căreia domnea el însuși când se trezise în acea zi. Lordul
Rowan a scăpat de lanțuri și toți cavalerii și servitorii lui au fost scoși
din celule la lumina zilei.
Pentru Lordul Confesor, tortura nu s-a dovedit necesară; a fost de
ajuns să vadă instrumentele ca să spună numele tuturor conspiratorilor.
Printre cei pe care i-a trădat s-au numărat ser Amaury Peake și ser
Mervyn Flowers din Garda Regelui, Tessario Tigrul, septonul Bernard,
ser GarethLong, ser Victor Risley, ser Lucas Leygood, comandant al
Mantiilor Aurii, și șase dintre căpitanii de la porțile orașului, ba chiar și
trei dintre doamnele de onoare ale reginei.
Nu s-au predat cu toții de bunăvoie. La Poarta Zeilor, între
susținătorii lui Lucas Leygood și oamenii trimiși să-l aresteze s-a
dezlănțuit o luptă; a fost scurtă și sălbatică, și a lăsat în urmă nouă morți,
printre care și pe ser Leygood însuși. Trei dintre căpitanii acuzați au
fugit, alături de o duzină de oameni de-ai lor, înainte de a putea fi
arestați. Și Tessario Tigrul a preferat să fugă, dar a fost prins într-o
tavernă de pe docuri, lângă Poarta Fluviului, unde se tocmea cu
căpitanul unei baleniere ibbeneze, cu care ar fi vrut să ajungă în portul
Ibben.
Ser Marston s-a hotărât să-l înfrunte el însuși pe Mervyn Flowers.
— Amândoi suntem bastarzi și Frați Jurați pe deasupra, a fost auzit
spunându-i lui ser Raynard Ruskyn.
Când a aflat ce acuzații îi aduce Graceford, ser Mervyn a răspuns:
— Probabil vrei oțelul meu.
Și-a scos sabia lungă din teacă și i-a întins mânerul ei lui Marston
Waters. Când acesta l-a prins în palmă, ser Mervyn i-a răsucit
încheietura și, cu cealaltă mână, i-a înfipt un pumnal în burtă. Flowers
n-a ajuns apoi decât până la grajduri, unde un oștean beat și doi grăjdari
tineri l-au surprins când își înșeua calul de luptă. I-a ucis pe toți trei, dar
zgomotul a atras alți oameni și cavalerul bastard, încă purtând mantia
albă pe care o pângărise, a fost în final copleșit și ucis în bătaie.
Lordul lui comandant, ser Marston Waters, nu i-a supraviețuit prea
mult. A fost găsit în Turnul Săbiei Albe, într-o baltă din propriul sânge,
și dus la Marele Maester Munkun, care i-a cercetat rana și a spus că e
mortală. Totuși i-a cusut-o cât de bine a fost cu putință și i-a dat lapte de
mac. Waters s-a stins din viață în aceeași noapte.
Lordul Graceford rostise numele lui ser Marston alături de al
celorlalți conspiratori, adăugând cu insistență că „trădătorul ăla
blestemat” li se alăturase de la bun început, o învinuire pe care Waters
nu o mai putea contesta. Ceilalți complotiști au fost închiși în celulele
întunecate, în așteptarea judecății. Unii au protestat, insistând că sunt
nevinovați, pe când alții au pretins, la fel ca ser Marston, că fuseseră
sincer convinși că și Thaddeus Rowan, și lysenii sunt trădători. Însă
câțiva au fost dispuși să recunoască adevărul. Dintre aceștia, cel mai
cutezător s-a dovedit ser Gareth Long, care a declarat sus și tare că
Aegon al III-lea e un molâu, nicidecum bun să țină în mână o sabie, și cu
atât mai puțin să stea pe Tronul de Fier. Septonul Bernard a invocat ca
argument Credința; lysenii și bizarii lor zei străini nu aveau ce căuta în
cele Șapte Regate. Se dorise de la bun început ca lady Larra să moară,
împreună cu frații ei, a spus el, pentru ca Viserys să-și poată lua o regină
potrivită, din Westeros.
Cel mai sincer dintre complotiști a fost Tessario Tigrul. O făcuse
pentru aur și pentru fete, ca și din răzbunare, a recunoscut el.
RoggerioRogare nu-l mai primea la „Sirena”, pentru că o lovise pe una
dintre curvele lui, așa că el ceruse lupanarul și bărbăția lui Roggerio și i
se făgăduise îndeplinirea ambelor dorințe. Dar, când interogatorii săi l-
au întrebat cine i le făgăduise, Tessario n-a răspuns decât cu un rânjet…
care s-a preschimbat în strâmbătură și apoi în urlet când i s-a pus din
nou întrebarea, sub tortură. Primul nume pe care l-a rostit a fost al lui
Marston Waters, dar, când interogatoriul a continuat, l-a numit pe
George Graceford, iar mai târziu pe Mervyn Flowers. Ciupercă ne
povestește că Tigrul era pe punctul de a rosti al patrulea nume, poate
cel adevărat, când și-a dat ultima suflare.
Un singur nume n-a fost pomenit niciodată, deși plutea deasupra
Fortăreței Roșii ca un nor. După cum subliniază bufonul, fără ocolișuri,
în Mărturia lui Ciupercă, la vremea respectivă, puțini cutezau să spună
că există cu siguranță încă un conspirator, lord sau stăpân al celorlalți,
un om care a pus totul în mișcare de la distanță, folosindu-i pe ceilalți ca
simple unelte. Ciupercă îl numește „păpușarul din umbră”. „Graceford
era crud,dar nu și inteligent, Long era curajos, dar nu și viclean, Risley
era un bețiv, Bernard – un prost cucernic, Degetul-Mare – un volanten
sângeros, mai rău decât lysenii. Femeile erau femei, iar Frații Jurați din
Garda Regelui erau obișnuiți să se supună poruncilor, nu să le dea. Lui
Lucas Leygood ii plăcea să se fudulească în mantia lui aurie și să se ia la
întrecere cu cei mai buni la băutură, la luptă și la curve, dar nu era în
stare să conspire. Și toți aveau legături cu un singur om: Unwin Peake,
lord de Starpike, lord de Dunstonbury, lord de Whitegrove și cândva
Mână a Regelui.”
Fără indoială că, după demascarea complotului care urmărise
uciderea regelui, mulți au avut aceleași bănuieli. Mai mulți trădători
erau rude de sânge cu fosta Mână, pe când alții îi datorau pozițiile pe
care ajunseseră. Iar lui Peake conspirațiile nu-i erau străine, căci pusese
cândva la cale uciderea a doi călăreți de dragoni, complotând sub
însemnul Ciulinilor Sângeroși. Însă Peake se aflase la Starpike pe toată
durata asediului secret și niciuna dintre presupusele sale unelte nu-i
rostise vreodată numele, așa că amestecul lui a rămas nedovedit, atunci
ca și acum.
În Fortăreața Roșie, duhoarea neîncrederii era atât de puternică,
încât Aegon al III-lea a rămas în Cetățuia lui Maegor încă șase zile după
ce fratele său Viserys a dovedit că mărturisirea lordului Rowan e lalsă.
Abia când a văzut că Marele Maester Munkun a trimis un stol de corbi,
chemând la Debarcaderul Regelui patruzeci de lorzi loiali, a îngăduit
Înălțimea Sa să fie coborât din nou podul. În Cetățuie mâncarea se
împuținase atât de mult, încât regina Daenaera adormea seara
plângând, iar două dintre doamnele ei de onoare erau atât de slăbite de
foame încât au avut nevoie de ajutor ca să traverseze podul peste șanț.
În momentul când a ieșit regele, lordul Graceford dezvăluise toate
numele, mulți trădători fuseseră arestați, alții fugiseră, iar Marston
Waters, Mervyn Flowers și Lucas Leygood erau morți. La scurt timp
după aceea, Thaddeus Rowan s-a mutat din nou în Turnul Mâinii… dar
se vedea clar că nobilul lord nu e într-o stare potrivită pentru reluarea
îndatoririlor sale de Mână. Ceea ce i se făcuse în temniță îl distrusese.
Acum părea să fi redevenit cel dinainte, sănătos și energic, iar o clipă
mai târziu izbucnea intr-un plâns nestăpânit. Ciupercă bufonul, care
putea fi pe atât de crud pe cât era de inteligent, se distra pe seama lui,
învinuindu-l de fărădelegi bizare, care primeau drept răspuns
confesiuni și mai absurde. „Îmi aduc aminte că, intr-o noapte, l-am făcut
să se recunoască vinovat de Urgia dinValyria", scrie piticul în Mărturia
lui. „Curtea a răsunat de hohote de râs, dar acum, privind în urmă, roșesc
de rușine."
După o lună, fiindcă starea lordului Rowan n-a dat aproape niciun
semn de îmbunătățire, Marele Maester Munkun l-a convins pe rege să-l
elibereze din funcție. Rowan, însoțit de doi dintre fiii lui, a plecat către
cetatea sa, Crângul de Aur, făgăduind că se va întoarce după ce își va
redobândi sănătatea, dar a murit pe drum. În tot restul acelui an Marele
Maester Munkun a fost atât regent, cât și Mână, pentru că Ținutul
trebuia cârmuit, iar Aegon încă nu ajunsese la vârsta bărbăției. Ca
maester, purtându-și colanul și știind că făcuse jurământ de supunere,
Munkun a simțit însă că nu are dreptul să judece înalți lorzi și cavaleri
unși, așa că toți învinuiții de trădare au rămas în temniță, așteptând o
nouă Mână a Regelui.
Pe măsură ce anul s-a apropiat de sfârșit, pentru a-l lăsa apoi în locul
său pe următorul, lorzii au sosit rând pe rând la Debarcaderul Regelui,
răspunzând la chemarea monarhului. Corbii își făcuseră bine datoria.
Deși nu s-a numit oficial Mare Consiliu, adunarea nobililor din anul 136
D.C. a fost cea mai numeroasă din cele Șapte Regate de după cea din 101
D.C., când Regele cel Bătrân chemase lorzii din Ținut la Harrenhal.
Debarcaderul Regelui s-a umplut curând până la refuz, spre marea
încântare a hangiilor, târfelor și a negustorilor din oraș.
Cei mai mulți lorzi au sosit de pe Domeniile Coroanei, din Ținuturile
Riverane, din Ținuturile Furtunii… și din Vale, unde lordul Pumn de
Stejar și Sângerosul Ben Blackwood îi siliseră în sfârșit pe Șoimul Aurit,
pe Moștenitorul Nebun, pe Uriașul de Bronz și pe toți susținătorii lor să-
și plece genunchiul și să-i jure credință lui Joffrey Arryn, ca suzeran al
lor (Gunthor Royce, Quenton Corbray și Isembard Arryn s-au numărat
printre cei care l-au însoțit pe lordul Alyn la adunare, împreună cu
lordul Arryn însuși). Johanna Lannister și-a trimis un văr și trei vasali
să vorbească în numele Vestului, Torrhen Manderly a venit din Portul
Alb cu o corabie, alături de patruzeci de cavaleri și veri, iar Lyonel
Hightower și lady Sam au sosit din Orașul Vechi călare, cu o escortă de
șase sute de oameni. Însă cea mai numeroasă suită a fost a lordului
Unwin Peake, care a adus o mie de oameni de-ai săi și cinci sute de
mercenari. („Oare de ce anume îi era teamă?” se întreabă Ciupercă, în
zeflemea.)
Acolo, sub Tronul de Fier gol (pentru că regele Aegon nu prefera să
vină la Curte), lorzii au încercat să aleagă regenți noi, care să
conducăpână la majoratul Înălțimii Sale. După ce s-au tot întrunit mai
bine de două săptămâni, nu erau mai aproape de o înțelegere decât la
început. Fără mâna puternică a unui rege care să-i călăuzească, o parte
dintre lorzi au lăsat să iasă la lumina vechile nemulțumiri, iar rănile din
timpul Dansului, doar pe jumătate vindecate, au reînceput să sângereze.
Lorzii puternici aveau prea mulți dușmani, pe când cei mai mărunți erau
priviți de sus, fiind considerați săraci sau slabi din fire. În cele din urmă,
dorindu-și cu disperare să se ajungă la o înțelegere, Marele Maester
Munkun a propus să fie aleși trei regenți prin tragere la sorți. Când
prințul Viserys s-a declarat de acord cu Munkun, propunerea a fost
adoptată. Hazardul a decis în favoarea lui Willam Stackspear, Marq
Merryweatherși LorentGrandison, despre care se putea spune, cu toată
sinceritatea, că sunt pe cât de nevătămători, pe atât de lipsiți de
însemnătate.
Alegerea Mâinii era o problemă mult mai importantă și niciunul
dintre lorzii adunați nu voia s-o lase în sarcina noilor regenți. Au fost
unii, mai ales din Reach, care au propus să fie rugat Unwin Peake să
servească din nou drept Mână, dar au amuțit repede când prințul
Viserys a declarat că fratele lui ar prefera pe cineva mai tânăr „și care e
mai puțin probabil să-i umple curtea de trădători”.S-a rostit și numele
lui Alyn Velaryon, dar a fost respins, ca fiind prea tânăr. Kermit Tully și
Benjicot Blackwood au fost dați deoparte din același motiv. Lorzii s-au
întors în schimb către nordicul Torrhen Manderly, lordul de Portul Alb…
un bărbat necunoscut multora dintre ei, dar tocmai de aceea fără
dușmani la miazăzi de Gât (poate în afară de Unwin Peake, care nu uita
repede).
— Bine, o s-o fac! a încuviințat lordul Torrhen, dar am nevoie de un
om care se pricepe la bani, dacă trebuie să negociez cu hoții ăia de lyseni
și cu banca lor blestemată.
Atunci s-a ridicat Pumn de Stejar, ca să-l propună pe Isembard Arryn,
Șoimul Aurit din Vale. Ca să-i împace pe lordul Peake și pe susținătorii
săi, Gedmund Peake Secure-Mare a fost numit lord amiral și maestru al
corăbiilor (se spune că Pumn de Stejar a fost mai degrabă uluit decât
furios și a declarat că alegerea e bună, fiindcă „lui ser Gedmund îi place
să plătească pentru corăbii, iar mie îmi place să călătoresc cu ele”). Ser
Raynard Ruskyn a devenit Lord Comandant al Gărzii Regelui, iar ser
Adrian Thorne a fost ales comandant al Mantiilor Aurii. Mai înainte
căpitan la PoartaLeului, Thorne era singurul dintre cei șapte căpitani ai
lui Lucas Leygood neînvinuit de participare la complot.
Și astfel s-a încheiat. Nu mai era nevoie decât să-și pună Aegon al III-
lea pecetea, ceea ce a și făcut, fără șovăire, în dimineața următoare,
înainte de a se retrage din nou în singurătatea splendorii
apartamentelor sale.
Noua lui Mână a început imediat să se ocupe de problemele Ținutului.
Prima lui însărcinare a fost intimidant de stânjenitoare: a trebuit să-i
judece pe toți cei învinuiți de otrăvirea lui Gaemon Păr-Alb și de trădare
a regelui prin complotare împotriva Înălțimii Sale. Acuzații erau în
număr de patruzeci și doi, căci cei dați în vileag de lordul Graceford
dezvăluiseră, la rândul lor, și alte nume când li se puseseră întrebări cu
asprime. Șaisprezece fugiseră și opt muriseră, așa că nu mai rămăseseră
decât optsprezece de judecat. Dintre aceștia, treisprezece își
recunoscuseră deja, într-o anumită măsură, amestecul în cele petrecute,
pentru că inchizitorii regelui erau foarte convingători. Cinci continuau
să-și susțină cu insistență nevinovăția, spunând că îl crezuseră cu
adevărat trădător pe lordul Rowan și se alăturaseră complotului ca să-l
salveze pe Înălțimea Sa de lysenii care voiau să-l omoare.
Judecata a durat treizeci și trei de zile. Prințul Viserys a fost prezent
tot timpul, adesea însoțit de soția lui, lady Larra, cu pântecul rotunjit de
al doilea copil și cu fiul lor Aegon în brațele doicii. Regele Aegon nu a
apărut decât de trei ori, în zilele când au fost judecați Gareth Long,
George Gracefordși septonul Bernard; pentru ceilalți n-a arătat niciun
interes și n-a întrebat niciodată care le-a fost soarta. Regina Daenaera
nu a venit deloc.
Ser Gareth și lordul Graceford au fost condamnați la moarte, dar
amândoi au preferat să îmbrace în schimb veșmintele negre. Lordul
Manderly a decretat că vor fi îmbarcați pe prima corabie cu destinația
Portul Alb, de unde urma să fie duși la zid. Înaltul Septon scrisese ca să
ceară clemență pentru septonul Bernard, „pentru că își poate ispăși
păcatele prin rugăciune, meditație și fapte bune”, așa că Manderly nu l-
a lăsat în seama securii călăului. În schimb, Bernard a fost jugănit și
condamnat să meargă desculț de la Debarcaderul Regelui până în Orașul
Vechi, cu bărbăția atârnată de gât.
— Dacă supraviețuiește, Înalt Prea Sfântul se poate folosi de el după
bunul plac, a hotărât Mâna. (Bernard a supraviețuit; și-a petrecut restul
vieții ca scrib, copiind cărți sfinte în Septul Stelat, sub jurământul
tăcerii.)
Mantiile Aurii care fuseseră acuzate și arestate (o parte fugiseră) au
urmat exemplul lui ser Gareth și al Lordului Graceford și au ales
veșmintele negre în locul pierderii capului. Degetele supraviețuitoare
au avut aceeași preferință… dar ser Victor Risley, cândva Judele Regelui,
a insistat asupra dreptului său de cavaler și a ales judecata prin luptă,
„pentru că îmi pot dovedi nevinovăția punând prinsoare pe trupul meu,
în fața zeilor și a oamenilor.” Ser Gareth Long, primul și cel mai de seamă
dintre aceia care dezvăluiseră participarea lui Risley la complot, a fost
adus înapoi, la Curte, pentru duelul judiciar.
— Întotdeauna ai fost un prost nenorocit, Victor, a spus ser Gareth,
când i s-a pus în mână sabia sa lungă.
Fostul maestru de arme l-a ucis repede pe fostul călău, apoi s-a întors
zâmbind către condamnații adunați în partea din spate a sălii tronului.
— Altcineva? a întrebat.
Cele mai supărătoare cazuri au fost ale celor trei femei acuzate, toate
nobile și însoțitoare ale reginei. Lucinda Penrose (cea atacată când vâna
cu șoimul, înainte de Balul din Ziua Fecioarei) a recunoscut că dorea
moartea Daenaerei.
— Dacă nu mi-ar fi fost despicat nasul, a spus, m-ar fi slujit ea pe
mine, nu eu pe ea. Acum n-o să mă mai vrea niciun bărbat, din pricina
ei.
Cassandra Baratheon a mărturisit că împărțise de mai multe ori patul
cu ser Mervyn Flowers și uneori, la porunca lui ser Mervyn, și cu
TessarioTigrul, „dar numai când mi-a cerut-o el“. Când Willam
Stackspear a sugerat că poate făcea și ea parte din recompensa promisă
volantenului, lady Cassandra a izbucnit în lacrimi. Însă mărturisirea ei a
pălit când a început să vorbească lady Priscella Hogg, o fată oarecum
prostuță, de paisprezece ani, robustă, scundă și cu chipul lipsit de
frumusețe, care ajunsese cumva să-și imagineze că prințul Viserys s-ar
fi însurat cu ea dacă ar fi murit Larra din Lys.
— Zâmbește de câte ori mă vede, a spus fata, în fața întregii Curți, iar
o dată, când a trecut pe lângă mine pe scări, umărul i s-a atins de pieptul
meu.
Lordul Manderly, Marele Maester Munkun și regenții le-au pus celor
trei femei întrebări amănunțite, poate (după cum subliniazăCiupercă)
încercând să smulgă numele unei a patra femei, până atunci nerostit:
Lady Clarice Osgrey, mătușa văduvă a lordului Unwin Peake. Lady
Clarice le supraveghea pe toate slujitoarele, doamnele de onoare și
însoțitoarele reginei, așa cum le supraveghease mai înainte pe toate
femeile din jurul reginei Jaehaera, și îi cunoștea foarte bine pe mulți
dintre conspiratorii demascați. (Ciupercă spune că ea și George
Graceford erau amanți și sugerează că nobila doamnă era atât de
excitată de tortură, încât uneori îl însoțea pe Lordul Confesor în temniță
ca să-l ajute în munca lui.) Dacă ea fusese amestecată, probabil era și
Unwin Peake. Însă interogatoriul nu și-a atins scopul și, când lordul
Torrhen a întrebat, fără ocolișuri, dacă lady Clarice avusese vreun
amestec, toate cele trei femei condamnate au clătinat din cap.
Deși făcuseră neîndoielnic parte din conspirație, rolurile lor fuseseră
comparativ minore. Din acest motiv, dar și fiindcă erau femei, lordul
Manderlyși regenții s-au hotărât să dea dovadă de clemență. Lucinda
Penrose și Priscella Hogg au fost condamnate să li se taie nasurile, dar
pedeapsa se anula dacă se dedicau credinței, atâta vreme cât nu-și
încălcau jurămintele.
Obârșia înaltă a salvat-o pe Cassandra Baratheon de aceeași soartă;
la urma urmelor, era cea mai mare dintre copiii răposatului lord Borros
și sora lordului de Capătul Furtunii din acel moment și fusese cândva
logodită cu regele Aegon al II-lea. Mama ei, lady Elenda, nu se simțea
destul de bine ca să ia parte la judecată, dar trimisese trei vasali ai fiului
ei să vorbească în numele Capătului Furtunii. Prin mijlocirea acestora
(și cu ajutorul lordului Grandison, care își avea pământurile și castelul
tot în Ținuturile Furtunii) s-a aranjat pentru lady Cassandra căsătoria
cu un cavaler neînsemnat, un oarecare ser Walter Brownhill, care
stăpânea câteva hectare de pământ la Capul Mâniei și despre al cărui
castel se spunea că e făcut din „nămol și rădăcini de copaci”. De trei ori
văduv, ser Walter avea, de la soțiile sale de mai înainte, șaisprezece
copii, dintre care treisprezece în viață. Lady Elenda a fost cea care s-a
gândit că, purtându-le de grijă tuturor acelor copii, plus celor pe care
urma probabil să i-i dăruiască ea lui ser Walter, lady Cassandra n-avea
să mai găsească timp pentru comploturi. (Și chiar așa a fost.)
Cu asta, judecata tuturor trădătorilor s-a încheiat, dar temnițele de
sub Fortăreața Roșie încă nu se goliseră. Trebuia hotărâtă soarta celor
doi frați ai Larrei, Lotho și Roggerio. Se dovediseră nevinovați de
înaltătrădare, crimă și complot, însă continuau să fie acuzați de fraudă
și hoție; căderea Băncii Rogare ruinase mii de oameni, în Westeros ca și
în Lys. Deși înrudiți cu Casa Targaryen prin căsătorie, cei doi nu erau, ei
înșiși, nici regi, nici prinți, iar, după cum au spus, de comun acord, lordul
Manderly și Marele Maester Munkun, rangurile de lorzi li se oferiseră
doar din curtoazie; aveau să fie judecați și pedepsiți.
În această privință, cele Șapte Regate se aflau cu mult în urma
Orașului Liber Lys, unde prăbușirea Băncii Rogare a dus, inevitabil, la
deplina ruină a Casei urcate pe culmi de Lysandro Magnificul. Palatul
lăsat moștenire fiicei sale Lysara a fost confiscat, ca și toate conacele
fraților și surorilor ei, cu tot mobilierul din interior. Câteva dintre
galerele de negoț ale lui Drako Rogare au auzit de căderea Casei la timp
ca să se îndrepte spre Volantis, dar pentru fiecare corabie salvată au fost
pierdute alte nouă, cu tot cu încărcăturile lor, cu cheiurile de descărcare
și cu depozitele Rogare. Lady Lysara a rămas fără aur, nestemate și
rochii, iar lady Marra fără cărți. Fredo Rogare și-a văzut „Grădina
înmiresmată” confiscată de magisteri tocmai când încerca s-o vândă. Și
sclavii i-au fost vânduți, ca și cei ai fraților și surorilor lui, legitimi sau
bastarzi. Fiindcă astfel nu s-a acoperit decât o zecime din datoriile
rămase în urma căderii băncii, au fost vânduți și frații și surorile Rogare,
cu tot cu copiii lor. Fiicele lui Fredo și Lysaro Rogare aveau să ajungă
curând înapoi, în „Grădina înmiresmată” unde se jucaseră în copilărie,
dar ca sclave de pat, nu ca proprietare.
 Nici Lysaro Rogare, arhitectul pieirii familiei, nu a scăpat nepedepsit.
Elși eunucii din garda lui au fost prinși în orașul Volon Therys de pe
Rhoyne, când erau în așteptarea unei bărci cu care să traverseze fluviul.
Loiali până la sfârșit, Nepătații au murit până la unul apărându-l… dar
nu-i mai rămăseseră decât douăzeci (luase cu el o sută când fugise din
Lys, dar pe drum se văzuse nevoit să-i vândă pe cei mai mulți) și, în lupta
haoticăși sângeroasă dezlănțuită pe doc, s-au trezit curând blocați și
împresurați. Odată capturat, Lysaro a fost trimis în josul fluviului, la
Volantis, unde triarhii i l-au oferit fratelui său Drako, contra unui preț.
Drako a refuzat și le-a sugerat să-l vândă în schimb Lysului. Și așa a
ajuns Lysaro Rogare înapoi, în Lys, înlănțuit de o vâslă în pântecul unei
galere volantene cu sclavi.
În timpul judecății sale, când a fost întrebat ce făcuse cu aurul furat,
Lysaro a început să râdă și să arate cu degetul către anumiți magisteri
din adunare, spunând:
— L-am folosit ca să-l mituiesc și pe el, și pe el, și pe el, și pe el.
A arătat vreo doisprezece înainte de a fi redus la tăcere. Și asta nu l-a
salvat. Oamenii pe care îi cumpărase au votat alături de ceilalți în
favoarea osândirii lui (și au păstrat și mitele, pentru că, după cum se știe
prea bine, magisterii din Lys pun lăcomia mai presus de onoare).
Lysaro a fost condamnat să fie înlănțuit, gol, de un stâlp din fața
Templului Negoțului, unde toți cei pe care îi prădase aveau dreptul să-l
biciuiască, numărul de lovituri date de fiecare fiind stabilit în funcție de
mărimea pierderii suferite. Și așa s-a făcut. A rămas scris că sora lui,
Lysara, și fratele lui, Fredo, s-au numărat printre cei care au stat la coadă
ca să-l biciuiască și că alți lyseni au pus prinsoare pe ora morții lui.
Lysaro și-a dat ultima suflare în cel de al șaptelea ceas al primei zile a
osândei sale. Oasele i-au rămas înlănțuite de stâlp vreme de trei ani,
până când fratele lui, Moredo, le-a dus în cripta familiei.
Cel puțin în această privință, justiția din Lys s-a dovedit considerabil
mai aspră decât cea din cele Șapte Regate. În Westeros, mulți s-ar fi
bucurat să-i vadă pe Lotho și Roggerio împărtășind soarta cumplită a
fratelui lor Lysaro, căci prăbușirea Băncii Rogare sărăcise deopotrivă
mulți înalți lorzi și negustori umili… dar nici măcar cei care îi
disprețuiau cel mai mult nu puteau aduce nici cea mai mică dovadă că
vreunul dintre cei doi știuse ceva despre jaful săvârșit de fratele lor în
Lys sau că trăsese vreun folos de pe urma acestuia.
În cele din urmă, bancherul Lotho a fost găsit vinovat de hoție, pentru
că luase aur, pietre prețioase și argint care nu îi aparțineau și nu putuse
să le înapoieze la cerere. Lordul Manderly i-a dat de ales între a îmbrăca
veșmintele negre sau a-și pierde mâna dreaptă, ca un hoț de rând.
— Atunci, lăudat fie Yndros fiindcă sunt stângaci, a răspuns Lotho,
alegând mutilarea.
Împotriva fratelui său Roggerio nu s-a putut aduce nicio dovadă și nu
i s-a găsit nicio vină, dar lordul Manderly l-a condamnat totuși la șapte
lovituri de bici.
— Pentru ce? a întrebat Roggerio, uluit.
— Pentru că ești un lysean de trei ori blestemat, a răspuns Torrhen
Manderly.
După ducerea la îndeplinire a osândelor, ambii frați au părăsit
Debarcaderul Regelui. Roggerio și-a închis lupanarul, a vândut clădirea,
covoarele, draperiile, paturile și restul mobilierului, ba chiar și
maimuțele și papagalii, și a folosit banii ca să-și cumpere o corabie, una
foarte mare, pe care a numit-o Fiica Sirenei. Așa a renăscut casa
plăcerilor, de data asta cu pânze. În anii care au urmat, Roggerio a
navigat în susul și în josul Mării Înguste, vânzându-le vin cu mirodenii,
delicatese exotice și plăceri ale cărnii atât locuitorilor din marile
porturi, cât și celor din sate umile, de pescari. Fratele lui, Lotho, rămas
fără o mână, a fost luat în slujba ei de lady Samantha, iubita lordului
Lyonel Hightower, și a plecat cu ea în Orașul Vechi. Casa Hightower nu
le încredințase lysenilor o prea mare parte din aurul său, așa că
rămăsese una dintre cele mai bogate din întregul Westeros, și lady Sam
voia să învețe cum să-și întrebuințeze cel mai bine aurul. Astfel a luat
ființă Banca din Orașul Vechi, care a făcut Casa Hightower încă și mai
bogată.
(În timpul judecării fraților săi, MoredoRogare, cel mai vârstnic
dintre cei trei veniți împreună cu lady Larra la Debarcaderul Regelui, se
afla în Braavos, unde negocia cu custozii Băncii de Fier. Înainte de
sfârșitul anului, avea să plece pe mare spre Tyrosh, plin de aur din
Braavos, ca să ia în slujba sa corăbii și mercenari cu care să atace Lysul.
Dar povestea asta rămâne pe altă dată, fiindcă se îndepărtează de esența
acestei cronici.)
Aegon al III-lea nu a venit să stea pe Tronul de Fier cât au fost judecați
frații, dar prințul Viserys a fost de față în fiecare zi, alături de soția sa.
Nici din cronicile Curții, nici de la Ciupercă nu putem afla ce anume a
gândit Larra despre dreptatea Mâinii Regelui, dar se știe că a plâns când
a auzit sentința.
La scurt timp după aceea, lorzii au început să plece, fiecare către
castelul său, iar în Debarcaderul Regelui viața și-a urmat cursul sub
cârmuirea noilor regenți și a Mâinii Regelui., adică mai degrabă sub a
celui din urmă decât a celor dintâi. „Noii regenți ne-au fost aleși de zei“,
a remarcat Ciupercă, „și s-ar părea că zeii sunt la fel de înguști la minte
ca lorzii.” Nu se înșela. Lordului Stackspear îi plăcea să meargă la
vânătoare cu șoimi, lordului Merryweather îi plăceau ospețele, iar
lordului Grandison îi plăcea să doarmă, și fiecare îi credea proști pe
ceilalți doi, dar, la urmaurmelor, asta nu avea nicio importanță, pentru
că Torrhen Manderly s-a dovedit a fi o mână onestă și abilă, un om
despre care se spunea, pe bună dreptate, că e tăios și lacom, dar corect.
E adevărat că regele Aegon nu l-a tratat niciodată prietenește, dar
Înălțimea Sa nu era încrezător din fire, iar evenimentele din anul de mai
înainte îl făcuseră și mai bănuitor. Nici despre lordul Torrhen nu se
poate spune că avea cine știe ce respect pentru rege, pe care îl numea
„băiatul ăla ursuz“ în scrisorile către fiica sa din Portul Alb. Însă
Manderly a ajuns să-l îndrăgească sincer pe prințul Viserys și s-o adore
pe regina Daenaera.
Deși regența nordicului a durat puțin în comparație cu a
predecesorilor săi, n-a fost nicidecum lipsită de evenimente. Cu ajutorul
considerabil al Șoimului Aurit, Isembard Arryn, Manderly a pus în
practică o reformă importantă a birurilor, oferind Coroanei mai multe
venituri și o oarecare ușurare celor care puteau dovedi că suferiseră
pierderi însemnate din pricina Băncii Rogare. Cu ajutorul Lordului
Comandant a mărit din nou Garda Regelui la un număr de șapte oameni,
oferindu-le mantii albe lui ser Edmund Warrick, ser Dennis Whitfield și
ser Agramore Cobb, care au astupat golurile lăsate de Marston Waters,
Mervyn Flowersși AmauryPeake. A anulat oficial pactul semnat de Alyn
Pumn de Stejar pentru a-l putea elibera fără pericole pe prințul Viserys,
întemeindu-se pe faptul că înțelegerea nu fusese făcută cu Orașul Liber
Lys, ci cu Casa Rogare, despre care nu se mai putea spune că există.
Ser Gareth Long fiind trimis la Zid, Fortăreața Roșie avea nevoie de
un nou maestru de arme. Lordul Manderly a găsit un tânăr spadasin
excelent, ser Lucas Lothston. Nepot al unui cavaler rătăcitor, ser Lucas
era un profesor răbdător, care a intrat curând în rândul favoriților
prințului Viserys, ba chiar și-a atras și un soi de respect cu tentă de
ranchiună din partea regelui Aegon. Ca Lord Confesor, Manderly l-a ales
pe foarte tânărul maester Rowley, de curând sosit din Orașul Vechi,
unde studiase sub îndrumarea arhimaesterului Sandeman, considerat
de toată lumea cel mai înțelept vindecător din istoria Westerosului.
Rowley a fost numit în funcție la îndemnul Marelui Maester Munkun.
— Un om care știe cum să ușureze durerea știe și cum s-o stârnească,
i-a spus el Mâinii, dar e totodată important să avem un Lord Confesor
care vede în munca lui o datorie, nu o plăcere.
În ajunul Zilei Fierarului, lady Larra din Lys i-a dăruit prințului
Viserysunal doilea fiu, un băiat voinic și frumos, pe care ei l-au numit
Aemon. Evenimentul a fost sărbătorit printr-un ospățși toată lumea s-a
bucurat de nașterea noului prinț… poate doar în afară de fratele lui de
un și jumătate, Aegon, care a fost găsit lovindu-l pe bebeluș cu oul de
dragon pus în leagănul acestuia. Nu s-a întâmplat nimic rău, pentru că
urletele lui Aemon au fost curând auzite de lady Larra, care a venit în
fugă să-și dezarmeze și să-și pună la punct fiul mai mare.
La scurt timp după aceea, lordul Alyn Pumn de Stejar a fost cuprins
de neastâmpăr și a început să facă planuri pentru a doua din cele șase
călătorii ale sale. Casa Velaryon își încredințase Băncii Rogare o mare
parte din aur și, ca urmare, își pierduse mai mult de jumătate din avere.
Pentru a o reface, lordul Alyn a adunat o flotă imensă de corăbii
negustorești, plus o duzină de galere de război care să o apere, cu
intenția de a ajunge în Vechiul Volantis trecând prin Pentos, Tyrosh și
Lys și de a face o vizită în Dorne la întoarcere.
Se spune că el și soția lui s-au certat înainte de plecare, pentru că lady
Baela, din sângele dragonului și iute la mânie, auzise prea mult
vorbindu-se despre soțul ei și prințesa Aliandra de Dorne. Dar s-au
împăcat, așa cum se întâmpla întotdeauna. Flota a ridicat pânzele la
jumătatea anului, condusă de Pumn de Stejar, îmbarcat pe o galeră
numită, după mama lui, Cutezătoarea Marilda. Lady Baela a rămas pe
Driftmark, cu al doilea copil al lordului Alyn crescând în ea.
Cea dea șaisprezecea aniversare a regelui era tot mai aproape.
Fiindcă în Ținut domnea pacea și primăvara era în toi, lordul Torrhen
Manderly a hotărât că, pentru a marca majoratul regelui Aegon, acesta
și regina Daenaera trebuie să facă o vizită regală. Băiatului avea să-i
prindă bine să vadă ținuturile pe care le cârmuia, s-a gândit Mâna, iar
dulcea și tânăra lui regină putea acoperi lipsa de farmec a soțului ei. Cu
siguranță că oamenii de rând aveau s-o îndrăgească, iar asta nu putea fi
decât în folosul tânărului rege sobru.
Regenții au fost de acord. S-au făcut planuri pentru o vizită care urma
să dureze un an, ducându-l pe înălțimea Sa prin părți ale Ținutului pe
care nu le mai văzuse niciodată un rege. Aegon și Daenaera aveau să
plece din Debarcaderul Regelui pe uscat, îndreptându-se către
Duskendale și Iazul Fecioarelor, pentru a se îmbarca apoi pe o corabie
care să-i ducă înGulltown. După o vizită în Eyrie, aveau să revină în
Gulltown pentru a naviga spre Nord, cu o oprire pe cele Trei Surori.
Lordul Manderly a făgăduit că Portul Alb o să le facă regelui și reginei
o primire cum nu se mai văzuse vreodată. De acolo își puteau continua
drumul spre miazănoapte până la Winterfell și ar fi putut vizita chiar și
Zidul înainte de a se întoarce spre miazăzi, mergând pe drumul regelui
către Gât. Lady Sabitha Frey avea să-i găzduiască la Gemenii, apoi
puteau merge la Raventree, la lordul Benjicot și, firește, după vizita
făcută Casei Blackwood era nevoie să petreacă tot atâta timp ca oaspeți
ai Casei Bracken. După câteva nopți la Riverrun, aveau să traverseze
dealurile către apus, pentru a ajunge la Casterly Rock, la lady Johanna.
De acolo aveau să plece pe mare către Reach… Highgarden, Crângul
de Aur, Old Oak… la Lacul Roșu era un dragon, lui Aegon n-avea să-i
placă asta, dar Lacul Roșu putea fi ocolit cu ușurință… iar o vizită la unul
dintre castelele lui Unwin Peake ar fi putut ajuta la domolirea supărării
fostei Mâini. În Orașul Vechi, Înaltul Septon ar fi putut fi fără îndoială
convins să-i binecuvânteze pe rege și pe regină, iar lordul Lyonel și lady
Sam ar fi fost încântați să-i arate lui Aegon că splendorile din orașul lor
le pun în umbră pe cele din Debarcaderul Regelui.
— O să fie o vizită cum nu s-a mai văzut în Ținut de mai bine de o sută
de ani, i-a spus Marele Maester MunkunÎnălțimii Sale. Primăvara e un
timp al noilor începuturi, sire, iar aceasta va marca adevăratul început
al cârmuirii tale. De la Hotarele Domishene până la Zid, tot omul va ști
că îi ești rege, iar Daenaera îi e regină.
Torrhen Manderly a fost de acord.
— Flăcăului o să-i facă bine să iasă din castelul ăsta afurisit, l-a auzit
Ciupercă spunând. O să poată merge la vânătoare cu câini sau cu șoimi,
o să urce pe un munte sau chiar pe doi, o să pescuiască somon în Cuțitul
Alb, o să vadă Zidul. Ospețe în fiecare noapte. Băiatului n-o să-i strice să
pună niște carne pe oasele alea ale lui. Și să guste niște bere bună din
Nord, atât de groasă c-o poți tăia cu sabia.
Pregătirile pentru sărbătorirea zilei regelui și pentru vizita regală de
după eveniment au absorbit toată atenția Mâinii și a regenților în zilele
care au urmat. S-au întocmit liste ale lorzilor și cavalerilor care aveau
să-l însoțească pe rege, apoi au fost rupte, apoi s-au întocmit altele. Caii
au fost potcoviți, armurile lustruite, căruțele și trăsurile reparate și
revopsite și s-au cusutsteaguri. Sute de corbi au zburat între parte și în
alta prin cele Șapte Regate, căci fiecare lord și fiecare cavaler cu
pământuri a implorat să i se facă onoarea de a fi vizitat de rege. Lady
Rhaena și-a exprimat dorința de a însoți cortegiul regal cu dragonul său
și a fost refuzată cu mare delicatețe, însă sora ei, Baela, a declarat că ea
va veni, indiferent dacă prezența îi e sau nu dorită. Până și pentru
alegerea hainelor regelui și reginei a fost nevoie de multă chibzuință. În
zilele când regina Daenaera avea să poarte verde, Aegon avea să se
îmbrace în negrul pe care-l prefera de obicei. Dar când mica regină avea
să poarte negrul și roșul Casei Targaryen, regele avea să-și pună o
mantie verde, pentru ca ambele culori să fie văzute oriunde mergeau.
Când s-au ivit în sfârșit zorii zilei regelui, mai erau de discutat câteva
probleme. În noaptea aceea, în Sala Tronului urma să se țină un mare
ospăț, iar străvechea ghidă a alchimiștilor făgăduise un spectacol de
piromanție cum nu se mai văzuse niciodată în Ținut.
Era încă dimineață când Aegon al III-lea a intrat în încăperea unde
lordul Torrhen și regenții se întrebau dacă să includă sau nu
Tumbletonul printre cetățile vizitate de perechea regală.
Tânărul rege era însoțit de patru cavaleri din garda sa. Îl însoțea
șiSandoq Umbra, mut, cu fața ascunsă sub un văl și înarmat cu sabia sa
imensă. Prezența lui amenințătoare a aruncat un lințoliu peste
încăpere.Pentru câteva clipe, până și lui Torrhen Manderly i-a pierit
graiul.
— Lord Manderly, a vorbit Aegon, în tăcerea brusc așternută, te rog,
fii bun și spune-mi câți ani am.
— Astăzi ai împlinit șaisprezece, Înălțimea Ta, a răspuns Mâna. Ești
bărbat în toată puterea cuvântului. E timpul să iei cârmuirea celor
ȘapteRegate în propriile tale mâini.
— O voi face, a spus regele Aegon. Vezi că stai pe scaunul meu.
Răceala din tonul lui a năucit pe toată lumea din încăpere, avea să
scrieMarele Maester Munkun peste câțiva ani. Descumpănit și zguduit,
TorrhenManderlyși-a săltat greutatea considerabilă de pe scaunul din
capul mesei, aruncând o privire neliniștită spre Sandoq Umbra. În timp
ce ținea scaunul pentru rege, a spus:
— Înălțimea Ta, tocmai vorbeam despre vizită…
— N-o să fie nicio vizită, a decretat regele, așezându-se. N-o să-mi
petrec un an în șaua unui cal, dormind în paturi stranii și făcând schimb
de curtoazii găunoase cu lorzi beți, dintre care jumătate s-ar bucura să
măvadă mort dacă din asta ar câștiga un ban de argint. Dacă vrea cineva
să stea de vorbă cu mine, mă găsește pe Tronul de Fier.
Torrhen Manderly a insistat:
— Sire, o vizită ar fi de foarte mare ajutor ca să câștigi dragostea
oamenilor de rând.
— Oamenilor de rând vreau să le dau pace și mâncare și dreptate.
Dacă atât nu e de ajuns ca să le câștig dragostea, să facă Ciupercă o vizită.
Sau poate ar trebui să trimit un urs dansator. Cineva mi-a spus cândva
că oamenilor de rând nimic nu le place nici măcar pe jumătate atât de
mult ca un urs care dansează. Puteți anula și ospățul din seara asta.
Trimiteți lorzii acasă, în castelele lor, și dați-le mâncarea celor flămânzi.
Burțile pline și urșii dansatori vor fi politica mea.
Pe urmă, Aegon s-a întors către cei trei regenți:
— Lord Stackspear, lord Grandison, lord Merryweather, vă
mulțumesc pentru serviciile voastre. Considerați-vă liberi să plecați. Nu
mai am nevoie de regenți.
— Dar Înălțimea Ta are nevoie de o Mână? a întrebat lordul
Manderly.
— Un rege ar trebui să aibă o Mână aleasă de el însuși, a răspuns
Aegon al III-lea, ridicându-se în picioare. M-ai slujit bine, fără nicio
îndoială, așacum ai slujit-o și pe mama înaintea de a fi în slujba mea, dar
lorzii mei sunt cei care te-au ales. Te poți întoarce la Portul Alb.
— Bucuros, sire, a răspuns Manderly, cu o voce pe care Marele
Maester Munkun avea s-o numească mai târziu mârâit. N-am mai băut
o bere bună de când am venit în cloaca asta de castel.
Pe urmă și-a scos lanțul care era însemnul funcției sale și l-a pus pe
masa consiliului.
Peste mai puțin de două săptămâni, lordul Manderly a plecat spre
Portul Alb cu o corabie, însoțit de o mică suită de săbii jurate și
servitori… printre care se afla și Ciupercă. S-ar părea că bufonul se
atașase de nordicul voinic și acceptase cu entuziasm poziția oferită de
acesta în Portul Alb, în loc să rămână cu un rege care zâmbea rar și nu
râdea niciodată. „Am fost un nebun, dar niciodată atât de nebun încât să
stau cu nebunul ăla”, ne povestește el.
Piticul avea să-i supraviețuiască regelui pe care îl abandona.
Următoarele volume de Mărturia, pe care le-a umplut cu istorisiri pline
de culoare despre viața în Portul Alb, despre șederea sa la Curtea
Lordului Mării din Braavos, despre călătoria până în Portul Ibben și
despre anii petrecuți printre saltimbancii din trupa Doamna Sâsâită,
sunt scrieri valoroase luate ca atare, dar mai puțin utile pentru noi… așa
că, din păcate, piticul spurcat la gură trebuie să iasă din povestea
noastră. Deși în nicio privință cea mai demnă de încredere, cronica lui
dezvăluie adevăruri pe care nimeni altcineva nu a cutezat să le
pomenească și, pe deasupra, e adesea amuzantă.
Despre corabia cu care au plecat lordul Manderly și suita sa, Ciupercă
ne spune că se numea Sarea Veseliei, dar veselia de la bord a dispărut
pe măsură ce înaintau spre nord, către Portul Alb. Scrisorile către fiica
sa spuneau dar că lordului Manderly nu-i plăcuse nidodată„băiatul ăla
ursuz”; și niciodată n-avea să-l ierte pe rege nici pentru bruschețea cu
care îl îndepărtase, nici pentru felul în care „omorâse” vizita regală;
neașteptata anulare a acesteia îl umilise peste măsură și o considera un
afront personal.
În cele câteva minute în care luase cârmuirea celor Șapte Regate în
mâinile sale, regele Aegon al III-lea își făcuse un dușman dintr-un om
care se numărase printre cei mai loiali și devotați slujitori ai săi.
Și astfel, regența s-a încheiat pe o notă de jale, și a început domnia
Regelui Zdrobit.