5î>

1 Ort' o+rt<. "(fyac.)

00 TjjF (*f3r),tr.
«a-
o
o
00
o CORESI F A C E CEA DINTÂI A P R O P I E R E
o INTRE „ROMANI" ŞI „RUMÂNI"
M
o
ca
E Este prea cunoscut faptul că afirmarea conştiinţei de-
ipre latinitatea noastră începe cu Ureche care spune, în
cronica sa, ...„de la Râm ne tragem"...
S e pare însă că şi mai înainte de el s'a putut face
o astfel de apropiere, de sigur în chip mai vag, sau instinc-
tiv, cum cred că reese din următorul pasaj al Apostolului,
tipărit de Coresi la Braşov, în 1 5 6 3 :
Prinseră Pavelu şi Sila, trăgându-i la târg, cătră
fudeaţe. Şi-i duseră ei la voivozi, ziseră: aceşti oameni
simintescu cetatea noastră, jidovi fiind. Şi spunu năra-
vurele ce nu ne se cade noao a le priimi şi a le face,
Rumâni sântemu. (Cf. ediţia, reprodusă în facsimile de L
Bianu, cu titlul Lucrul Apostolesc, Bucureşti, 1930, p. 76 ;
Faptele, XVI, 19-22):
Cei ce îl duseră pe apostolul Pavel înaintea autorită-
ţilor erau cetăţeni romani din colonia Filippi, în Macedonia,
unde se petrece faptul povestit, în rândurile citate.
In textul slav se spune Romanilor, Rimleanini, nu-
mire împrumutată şi de cronicari ca şi de scriitorii şi tra-
ducătorii noştri vechi bisericeşti. In „Codicele Voronetean",
de asemenea, se zice pretutindeni Rămleni. In textul gre-
cesc avem „Tcojaoiiois ooaiv", iar în cel latin „Romanis exi-
stentibus".
Coresi zice „[că] noi Rumâni sântemu". Este deci
prima legătură ce se face la noi între ideea de Roman şi
Rumân.
Dacă ne lăsăm în voia interpretărilor, putem spune că
n'ar fi aici decât o traducere întâmplătoare, iar nu o vagă,
credinţă despre originea noastră romană. De socotim apro-
pierea numai ca o traducere întâmplătoare, atunci aceasta
nu s'a putut face decât în cazul că diaconul Coresi, ori
colaboratorii lui, la copiere, traducere şi tipărire, au avut
naintea ochilor şi un text latin. Numai în astfel de izvor

Bfflr.ro t e
 G. Giuglea
2

puteau găsi numele de Romani şi numai -pornind dela

acesta ar fi putut tălmacii şi tipografii să-1 glcseze cu Ru-
mâni, căci forma slavă ca şi c e a grecească e ' p r e a departe
de cea românească.
Şirul interpretărilor, pomenite mai sus, se poate lungi,
dar faptul rămâne fapt.
Trebue să mai amintim aici că şi Mihail Mocsa, în
cronica sa (1620), procedează la fel. Astfel găsim, de pildă,
aceste rânduri, în capitolul „De începutul Râmleanilor" :
Să începem a scrie de acum tăria şi puterea Rumânilor,
de unde s'au început şi au ţinut pământul• tot şi ţări.
Iar mai departe: După aceea zidi Romii cetate prea mare
şi frumoasă,... Râmul; şi cu glas de bucin ură: să as-
culte toată lumea de cetatea ce i se puse numele Râm;
deci câţi es de acolea ei se chiamă Rumâni (Cuvsnte den
Bătrâni, I, 354-5).
S e vede clar că la Mocsa ca şi la Coresi este o con-
fundare, o identificare a Romanilor cu Rumâni, provocată
în cel mai rău caz de asemănarea isbitoare a numelor,
dacă nu de cunoştinţi istorice ori de alte elemente.
Identificarea Romanilor cu Români o mai găsim la o
fată bisericească, la învăţatul mitropolit Dosoftei al Mol-
dovei. Acesta ştia şi latineşte şi avea de sigur, ca şi Ureche
şi Miron Costin, cunoştinţă de Romani şi de originea noastră
romană.
Iată două atestări din Vieţile Sfinţilor: Fericitul
Agathanghel, Rumân era de rudă... (p. 272 v.); în dsâlele
împăratului Marin, Rumân de neamul său (p. 222 v„
unde pe margine se adaogă şi numirea curentă, slavă,
Râmlean).
Date fiind învăţătura lui Dosoftei şi epoca în care
trăeşte, legătura între „Romani" şi „Rumâni'' la el nu
mai poate fi întâmplătoare, ci deplin conştientă.
Dar şi Coresi ca şi preoţii rumâni din Braşov, colabo-
ratorii lui, au putut avea o idee, oricât de vagă, despre
Romani şi despre limba latină, prin contactul cu şcoala şi
cultura Saşilor.
Astfel, prima atestare, prima licărire a ideei despre
romanitatea noastră, trebue socotită de aci înainte, ca
venind din Ardeal, prin cartea bisericească dela 1563, chiar
dacă ar fi să reducem problema numai la o spontană
 I

Coresei face cea dintâi apropiere între „Romani" şi „Rumâni' 3

glosare, a traducătorului sau a tipografului, provocată de

marea asemănare între „Romanus" şi „Rumân".
In ce priveşte cealaltă lăture a chestiunii, dacă s'au
folosit şi texte latine la tipărirea în Braşov a cărţilor religioase
cunoscute, aceasta cere o amănunţită cercetare filologică.
Deocamdată semnalez aici faptul care, în sensurile
arătate mai sus, este destul de sugestiv.
Cluj, Iunie, 1935.
G. Giuglea.

R e s u m e

L a premiere attestation, la premiere lueur de l'idee de

notre origine romaine doit etre regard6e comme venue de
Transylvanie par „Apostolul" (Actes, XVI, 19-22) de 1563,
meme si l'on devait reduire le probleme seulement aux
gloses spontanăes du traducteur, ou de Timprimeur, pro-
voquees par la grande ressemblance entre „Romanus" et
.„Rumân".