C2.

Formele educaţiei

Obiective:

După studierea acestui capitol şi a bibliografiei recomandate veţi fi în măsură:

- să definiţi conceptele de educaţie formală, nonformală şi informală;
- să identificaţi caracteristicile diferenţiatoare ale celor trei ipostaze ale educaţiei;
- să explicaţi modul de articulare a educaţiei formale (şcolare) cu celelalte tipuri de
educaţie.

1. Educaţiile paralele: educaţia formală, educaţia nonformală, educaţia informală şi

interdependenţa dintre ele

În cursul existenţei sale, fiecare persoană este supusă unor influenţe educative multiple, care
pot acţiona concomitent, succesiv sau complementar, în forme variate. Unele acţionează spontan,
incidental, altele au caracter organizat, sistematizat, provenite din partea şcolii sau a altor
instituţii extraşcolare.
În strânsă legătură cu ideea potrivit căreia învăţământul (educaţia şcolară) trebuie privit în
perspectiva educaţiei permanente, s-au conturat conceptele de educaţie formală
(instituţionalizată), educaţie nonformală (extraşcolară) şi educaţie informală (difuză), pentru
denumirea curentă a tipurilor de educaţie ce se realizează astăzi. Încă din 1974, Coombs şi
Ahmed – echivalând educaţia cu învăţarea- au identificat aceste forme, definindu-le astfel:
 educaţie informală: ,,procesul ce durează o viaţă prin care fiecare persoană dobândeşte
cunoştinţe, îndemânări, aptitudini şi înţelegere din experienţele zilnice’’;
 educaţie nonformală: ,,orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara
sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare subgrupelor specifice populaţiei
(atât adulţi, cât şi copii)’’;
 educaţie formală: ,,educaţia instituţionalizată, structurată în mod ierarhic, gradată
cronologic şi condusă de la centru (Ministerul Învăţământului); prin tradiţie, ea a constituit
centrul de interes al politicii şcolare’’.

1.1. Educaţia formală

Termenul îşi are originea în cuvântul latinesc formalis cu semnificaţia

de ,,organizat’’, ,,oficial’’.
Educaţia formală include ansamblul acţiunilor intenţionat educative, organizate şi
realizate în mod planificat, sistematic, în cadrul instituţiilor şcolare şi universitare, prin
intermediul sistemului de învăţământ structurat şi ierarhizat în trepte şcolare şi pe ani de studii
(Jinga, I. & Istrate, E. 2001, p. 152).

1
 Trăsăturile caracteristice ale educaţiei formale:

 Se realizează în lumina teoriilor, legităţilor şi strategiilor pedagogice.

 Este o educaţie instituţionalizată, care se desfăşoară în instituţii specializate (grădiniţe,
şcoli şi universităţi) şi se realizează într-o structură organizatorică clară, şi într-un cadru
planificat, organizat prin intermediul sistemului de învăţământ.
 Se realizează în instituţiile de învăţământ de stat dar şi în instituţii de învăţământ
particulare.
 Se realizează prin intermediul procesului de învăţământ, cu finalităţi educaţionale
explicite, formulate prin idealul educaţional.
 Educaţia formală se realizează în funcţie de planuri, programe şi manuale şcolare, pe
bază de orare şi de evaluări, ,,acestea exprimându-se în moduri diferite: note, calificative,
aprecieri, caracterizări.’’
 Educaţia formală este puternic expusă şi infuzată de exigenţele suprapuse ale
comandamentelor sociale şi uneori politice. Ea este dimensionată prin politici explicite ale
celor care se află la putere la un moment dat. Formalul răspunde unei comenzi sociale, fie
de asigurare a transmiterii zestrei istorice şi culturale, fie în vederea formării profesionale.
 Realizarea acestui tip de educaţie în mod competent presupune prezenţa şi acţiunea unui
corp profesoral specializat. Ca atare, educaţia formală este încredinţată unor educatori
formaţi ca specialişti şi ca pedagogi şi metodişti ai predării disciplinelor de învăţământ.
 Se adresează unui public ce beneficiază de un statut aparte – cel de elevi sau de studenţi.
 Volumul cunoştinţelor transmis este bine determinat, marja de libertate acordată
profesorilor fiind, în funcţie de caracteristicile sistemului, mai mare sau mai mică; ca
uramare, profesorii au ca preocupare principală ,,parcurgerea’’ programei şi asigurarea
succesului la învăţătură a unui număr cât mai mare de elevi.
 O caracteristică însemnată a educaţiei formale o constituie acţiunea de evaluare care este
administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite pentru a facilita reuşita şcolară,
succesul formării elevilor.
 Se plasează în perioada de maximă plasticitate a sistemului nervos central, între 3 şi 25
de ani.
 Se finalizează cu un certificat, o diplomă, un atestat etc.

Cu toate că educaţia formală este generalizată şi indispensabilă, unii autori, precum prof. univ.
dr. Văideanu (1988, pp. 227-228), reliefează o serie de carenţe ale acesteia: centrarea pe
performanţele înscrise în programe, care lasă prea puţin timp pentru imprevizibil, pentru faptele
de viaţă, pentru identificarea, analizarea şi prelucrarea unei părţi a informaţiei acumulate în
cadrul informal, ,,tendinţa de îngurgitare şi degurgitare a cunoştinţelor’’, predispunerea către
rutină şi monotonie etc. Tocmai de aceea se insistă asupra modurilor de articulare a învăţăturilor,
asupra deschiderii şcolii faţă de problematica lumii contemporane şi a regândirii tuturor
nivelurilor şi structurilor învăţământului în perspectiva educaţiei permanente.

1.2. Educaţia nonformală

Termenul îşi are originea în latinescul nonformalis preluat cu sensul ,,în afara unor forme
special/oficial organizate pentru un anume gen de activitate’’. Educaţia nonformală cuprinde

2
ansamblul influnţelor educative neşcolare, structurate şi organizate într-un cadru totuşi
instituţionalizat, dar situat în afara sistemului de învăţământ.
Termenul nonformal desemnează o realitate educaţională mai puţin formalizată sau
neformalizată, dar totdeauna cu efecte formative. Educaţia nonformală se realizează prin
intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Acest tip de educaţie serveşte unei varietăţi
de cerinţe de învăţare la copii, tineri şi adulţi.
În strategia educaţiei nonformale, în condiţiile societăţii româneşti de azi, pot fi incluse
obiective de natură economică (reprofesionalizarea celor insuficient şcolarizaţi în ultimii ani şi a
celor fără serviciu sau pe punctul de a-l pierde; pregătirea în management pentru întreprinzătorii
particulari); iniţierea în practicarea de meserii mai rar întâlnite, formarea social-civică (prevenirea
delincvenţei juvenile), educaţia spirituală (refacerea tradiţiilor satului românesc).
Influnţele educaţiei nonformale se exercită fie prin mijloace şi instituţiii tradiţionale
(familia, organizaţii de tineret, case de cultură şi tehnică, muzee, teatre, cinematografe, biblioteci,
universităţi populare, excursii, expoziţii, formaţii cultural-artistice etc.), fie prin intermediul
mass-media.
Acţiunile cuprinse în cadrul educaţiei nonformale la vârsta şcolară, prezintă unele
trăsături specifice:
a) Caracterul voluntar şi opţional al activităţilor extraşcolare, în sensul că ele oferă
elevilor posibilitatea să opteze pentru activităţi la alegere. Autodeterminarea activităţii, a
preocupărilor în timpul liber implică o opţiune pentru o anumită activitate, o decizie care
reprezintă debutul unei activităţi pe care individul o va desfăşura. Activităţile opţionale, pe lângă
aportul lor la formarea personalităţii, contribuie şi la recreere, destindere şi reconfortare, la
menţinerea capacităţii de efort prin asigurarea odihnei active.
Activităţile extraşcolare ale elevilor răspund funcţiilor importante ale timpului liber:
 informare – să contribuie la îmbogăţirea orizontului de cunoştinţe şi informaţii din
domeniile ştiinţei, tehnicii, culturii, artei, literaturii etc.;
 formare- dezvoltare – să stimuleze dezvolaterea intelectuală, gândirea creatoare,
inteligenţa, spiritul novator, să cultive talente, valori morale, spiritul de cooperare şi
sociabilitate etc.;
 destindere - recreere;
 divertisment – distracţie.
Cluburile pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialităţi, urmăresc ocuparea eficientă
şi plăcută a timpului liber, cultivarea intereselor, înclinaţiilor şi aptitudinilor elevilor.
b) Sunt activităţi care corespund intereselor, aptitudinilor, înclinaţiilor elevilor. Cluburile
pentru elevi, cercurile organizate pe diferite specialităţi au ca obiectiv primar ocuparea eficientă a
timpului liber, cultivarea intereselor şi aptitudinilor elevilor.
Pentru a putea descoperi şi cultiva talente, aptitudini, cercul de elevi este constituit, organizat
şi condus prin mijloace pedagogice adecvate scopului pentru care a fost creat. Astfel cercul de
elevi trebuie să:
 reprezinte o activitate la care elevul trebuie să adere din proprie voinţă;
 întrunească un grup de tineri cu interese şi afinităţi într-o anumită ramură;
 aibă sprijinul pedagogic al şcolii, care să vină în întâmpinarea intereselor conturate şi
afişate de membrii cercului;
 desfăşoare o activitate continuă, susţinută;
 asigure condiţiile materiale şi personalul de îndrumare capabil să stimuleze creativitatea
elevilor.

3
 c) Antrenarea nemijlocită a elevilor la acţiuni, în strânsă legătură cu îndrumarea
competentă din partea adulţilor; sunt, de regulă, sau în bună măsură, acţiuni concepute de elevi,
care le dau prilejul să-şi îmbogăţească experienţa socială, să participe la realizarea propriei
instruiri şi educaţii;
d) Conţinuturile sunt expresia căutărilor, opţiunilor şi invenţiei elevilor.
e) Solicitarea diferenţiată şi diversă a elevilor în activităţile extraşcolare în funcţie de
aptitudini, interese, dorinţe, sex etc., ceea ce favorizează individualizarea proceselor
educaţionale.
f) Marea majoritate a activităţilor educative extraşcolare nu sunt grevate de evaluări, de
măsurări şi aprecieri care să se exprime în note sau calificative.
g) Educatorii joacă rolurile mai discret, asumându-şi adesea misiunea de animatori sau de
moderatori. Activităţile sunt îndrumate şi coordonate de un personal specializat, în strânsă
legătură cu alevii, părinţii, organizaţiile culturale etc.

Raportul educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de complementaritate, atât sub
aspectul conţinuturilor, cât şi al formelor şi modalităţilor de realizare.

1.3. Educaţia informală

Denumirea acesteia provine din limba latină (informis/informalis preluat cu sensul

de ,,spontan, neaşteptat’’).
Educaţia informală cuprinde ,,totalitatea informaţiilor neintenţionate, difuze, eterogene,
voluminoase – sub raport cantitativ – cu care este confruntat individul în practica de toate
zilele şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic’’ (Cucoş,
1996, p. 36). Acest tip de educaţie se realizează graţie influenţelor cotidiene, prin interacţiunea
individului cu alte persoane în mediul social, cultural, economic ş.a. Sunt influenţe ce se situează
în afara unui cadru organizat, instituţionalizat, provenite din partea întregului mediu de viaţă, a
ambianţei familiale, ca şi a celei imediate (civilizaţie urbană, viaţă a satului, grupuri de vârstă), şi
se datorează muncii efectuate, meseriei prestate, participării la viaţa social-culturală etc. Aceste
activităţi nu îmbracă forme explicit educative.
Cele mai semnificative mesaje informale sunt cele emise de mass-media, în special de
televiziune, de casete şi de filme. Influenţe educative de tip informal au şi anumite aspecte ale
vieţii familiale (exemplu concret al părinţilor, atitudinile manifestate de un gen sau altul
etc.).Educaţia informală include experienţe trăite, idei aplicate sau ,,valori încercate’’ în viaţa
cotidiană. Ea reprezintă ,,întreaga achiziţie automată a persoanei, achiziţie dobândită într-o
manieră întâmplătoare, dar în ocazii din ce în ce mai numeroase şi mai variate, aşa cum le
determină condiţiile existenţei umane ca atare’’ (T. Cozama, 1997, p. 28).
În contextul informal de educaţie, iniţiativa învăţării revine individului, educaţia este
voluntară, iar grilele de evaluare sunt altele decât în educaţia formală, competenţa într-un
domeniu sau altul fiind criteriul reuşitei.
Învăţarea de tip informal este:
 foarte inegală de la elev la elev;
 învăţare realizată în împrejurări diferite, cu grad scăzut de prelucrare;
 învăţare în domenii puţin frecventate de şcoală: cosmosul, viaţa oceanelor etc.;
 învăţare cu caracter pluridisciplinar.

4
Învăţare semiformală = studiu independent, orientat de profesor, dar realizat acasă;

1.4 Interdependenţa formelor de educaţie

Cele trei tipuri de educaţie – formală, nonformală şi informală – chiar dacă au câmpuri proprii
de acţiune în ansamblul procesului de educaţie, funcţionalităţi diferite, ele îngăduie nu numai
extensiunea, ci şi o penetraţie şi o interdependenţă.
Educaţia formală are de câştigat dacă integrează creator influenţele datorate modalităţilor
de educaţie nonformală şi informală. În acelaşi timp, acumulările educative formale pot contribui
esenţial la dezvoltarea şi eficacitatea celorlalte.
Dar se pot reţine, simultan, şi unele raţiuni contrare acestei integrări posibile dintre
educaţia formală, nonformală şi informală, atunci când:
 se pune în aplicare un sistem mai selectiv al indivizilor;
 această conjugare funcţională apelează la un sistem centralizat, care poate răpi din marja de
libertate a acţiunii în interiorul fiecărei modalităţi;
 este urmărită menţinerea unei disjuncţii între inteligenţa abstractă şi inteligenţa concretă
(scop care, cel puţin teoretic, poate fi admis).
În afară de pledoaria pentru o integrare a celor trei ipostaze ale educaţiei, unii autori propun
modalităţi concrete de articulare (Văideanu, 1988, p. 236-237, Cucoş, 1996, p. 38; Istrate &
Jinga, 2001, p. 159):
 sublinierea codurilor de referinţă (concepte fundamentale) şi a codurilor de interpretare
(criterii, metodologii);
 prin creşterea ponderii disciplinelor umaniste cu un grad mai mare de generalitate
(filosofie, istoria culturii şi civilizaţiei, literatură etc.);
 prin introducerea şi sporirea orelor de sinteză şi/sau a orelor la dispoziţia profesorului;
 lecţii tematice sau lecţii cu deschidere spre informaţia obţinută de elevi/studenţi în cadrul
informal;
 lecţii şi echipe de profesori (biologie-chimie sau fizică şi literatură etc.), pegătite în legătură
cu temele de bază ale informaţiei de bază, obţinută în cadrul informal (filme, excursii,
emisiuni TV) referitoare la cosmos, la oceane etc.;
 ore de educaţie morală sau dirigenţie care abordează probleme concrete;
 folosirea metodelor care leagă învăţarea în clasă cu învăţarea independentă;
 unele activităţi extraşcolare (cercuri, excursii didactice) pot servi aceluiaşi scop;
 elaborarea unor proiecte de către studenţi pentru rezolavarea unor probleme din
comunitatea în care trăiesc;
 rezolvarea de către elevi sau studenţi a unor probleme ale comunităţii în care trăiesc,
apelând la cunoştinţele dobândite în diverse domenii;
 realizarea unor activităţi paractice ce preupun cunoştinţe interdiciplinare sau dobândite atât
într-un cadru instituţionalizat, cât şi în afara lui.
Coordonarea şi articularea celor trei ipostaze ale educaţiei constituie o problemă complexă.
Experienţele nonformale ale şcolarilor nu sunt întotdeauna cunoscute şi exploatate în şcoală.
Articularea se poate realiza la mai multe niveluri:
 în perspectiva structurilor verticale, administrativ-ierarhice, asigurând o complementaritate
benefică între acţiunea unitară a statului şi iniţiativele comunităţilor de bază;
 în perspectiva structurilor orizontale, locale sau participative, care asigură articularea între
diferiţi intervenienţi socio-culturali;

5
  la nivelul reţelelor, cum ar fi centrele de sprijin dintr-o anumită zonă, facilitând conlucrarea
dintre mai mulţi factori grupali sau individuali.
Cert este că toate cele trei educaţii ,,paralele’’, chiar dacă au propriul câmp de acţiune şi
funcţionalităţi diferite, îngăduie extensiuni şi întrepătrunderi benefice, această articulare
conducând la întărirea lor reciprocă şi la eficientizarea demersului educativ. Cele trei forme de
educaţie se sprijină şi se condiţionează reciproc. Trebuie recunoscut, totuşi, că, sub aspectul
succesivităţii în timp şi al consecinţelor, educaţia formală ocupă un loc privilegiat, prin
necesitatea anteriorităţii ei pentru individ şi prin puterea ei integrativă şi de sinteză.

2. Educaţia permanentă. Conţinut şi semnificaţii

Educaţia permanentă se constituie ca un ansamblu de mijloace puse la dispoziţia

oamenilor de orice vârstă, sex, situaţie socială şi profesională, pentru ca ei să nu înceteze să se
formeze de-a lungul întregii vieţi, cu scopul de a-şi asigura deplina dezvoltare a personalităţii şi
de a-şi spori nivelul de pregătire. Ideea educaţiei permanente a apărut în sistemul educaţiei
adulţilor şi nu întâmplător. Factorii care reclamă şi justifică educaţia permanentă sunt: proocesul
de accelerare a schimbărilor din toate domeniile vieţii, explozia demografică, evoluţia fără
precedent a ştiinţelor şi tehnologiei, sporirea timpului liber, criza modelelor relaţionale şi de
viaţă, multiplicarea profesiunilor, creştera gradului de democratizare a vieţii sociale, perimarea
rapid[ a cunoştinţelor, uitarea.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană determină consecinţe importante în planul
înnoirii într-un ritm rapid a volumului de cunoştinţe de care dispune omenirea. S-a ajuns, astfel,
la concluzia că volumul cunoştinţelor se dublează la fiecare 10 ani, ceea ce determină o
multiplicare cu opt a cunoştinţelor de care vom dispune până în anul 2010; circa 90% dintre
cercetătorii ştiinţifici ai omenirii din toate timpurile sunt astăzi în viaţă.
Cunoaşterea umană a înregistrat mutaţii profunde ridicând astăzi întrebarea dacă omul
mai poate stăpâni totalitatea cunoştinţelor timpului său. Astăzi cunoştinţele în marea lor
majoritate reprezintă tehnologie. A crescut fantastic ritmul de materializare a cunoştinţelor
ştiinţifice în procese tehnologice.
Educaţia permanentă contribuie la adaptarea rapidă a oamenilor la realităţile în devenire.
Este important să ştii să-ţi restructurezi cunoştinţele, să renunţi la o parte dintre acestea, să
operezi cu noi standarde axiologice (valorice), să stabileşti noi ierarhii. După cum afirma
Bertrand Schwartz, “ideea de permanenţă a educaţiei va fi în aşa măsură în obicei, încât nu se va
mai vorbi decât de educaţie, noţiunea de permanenţă fiind inclusă în însăşi ideea de educaţie”.
Educaţia permanentă porneşte de la ipoteza că omul este educabil toată viaţa lui şi că, mai mult,
el are nevoie de acest lucru. Explozia informaţională solicită transformarea permanentă a omului
chiar şi pentru cei care în copilărie sau tinereţe s-au bucurat de o educaţie solidă.
Premisa că şcoala ar transmite cunoştinţe şi abilităţi valabile pentru tot resul vieţii, a
devenit anacronică. Educaţia trebuie concepută ca un continuum existenţial, a cărei durată se
confundă cu însăşi durata vieţii. De altfel, necesitatea permanenţei educaţiei în plan indiviudual şi
social a fost întrevăzută cu mult timp în urmă. Comenius, părintele pedagogiei moderne, afirma
în urmă cu secole că “pentru fiecare om viaţa sa este o şcoală, de la leagăn până la mormânt”. Şi
tot el consideră că “tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, dobândim şi posedăm nu este
altceva decât o anumită scară pe care urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără
însă a putea atinge vreodată suprema treaptă”.

6
 Principiul educaţiei permanente a condus la o modificare vizibilă a ideilor noastre despre
şcoală, educaţie, învăţământ. Astăzi se acreditează tot mai mult ideea că nu există educaţie fără
autoeducaţie, fapt ce presupune o implicare puternică şi responsabilă a individului în procesul de
autoformare, o conştientizare a rolului fundamental pe care educaţia permanentă îl are în
atingerea proprilor sale interese şi idealuri.
Menirea educaţiei constă în a pregăti fiinţa umană pentru continuarea vieţii prin eforturi
proprii. Elevul trebuie adus la stadiul independenţei şi autocontrolului asupra propriei vieţi.
Această autonomie presupune capacitatea de a se guverna şi administra în mod liber Aşa se face
că între educaţia permanentă şi autoeducaţie raporturile sunt de interdependenţă funcţională.
Autoeducaţia este una dintre căile prin care se realizează educaţia permanentă. Ea se
subordonează exigenţelor mai largi ale educaţiei permanente.

2.1. Implicaţii practice ale educaţiei permanente

Operaţionalizarea conceptului de educaţie permanentă, înscrisă printre obiectivele de bază

ale dezvoltării şi perfecţionării învăţământului românesc determină mutaţii importante în trei
zone fundamentale ale practicii educative: în obiectivele şi conţinuturile ei, în structurile, în
metodologia şi tehnicile sale specifice.
A) În ceea ce priveşte obiectivele şi conţinuturile, educaţia permanentă este chemată mai
întâi să trasnsforme înteaga personalitate, facilitând realizarea deplină a acesteia, înflorirea ei
multilaterală, dezvoltarea trăsăturilor pozitive, a însuşirilor, talentelor şi aptitudinilor fiecărui
individ. Afirmându-se ca un factor de potenţare a resurselor umane, educaţia încetează să se
constituie ca un sector distinct al vieţii, devenind tot mai mult un fenomen atotcuprinzător,
prezent în toţi ,,porii’’ socialului, în ansamblul relaţiilor interumane, o dimernsiune permanentă a
vieţii.
B) Realizarea în practică a principiului educaţiei permanente aduce după sine mutaţii
structurale fundamentale. În primul rând, şi mai ales, aceste mutaţii au în vedere integrarea într-
un sistem unic a educaţiei copiilor, tineretului şi adulţilor.

Bibliografie

1. Cucoş, C. (1996). Pedagogie. Iaşi: Ed. Polirom.

2. Jinga, I., Istrate, E. (2001). Manual de Pedagogie. Bucureşti: Ed. All.
3. Pain, A. (1990). Éducation informelle. Paris: Éd. L’Harmattan.
4. Văideanu, G. (1988). Educaţia la frontiera dintre milenii. Bucureşti: Ed. Politică.