Antreprenoriatul și antreprenorii – încercare de definire

În cadrul acestei părți a cursului vor fi aduse în atenție o serie de concepte cu ajutorul cărora
viitorii antreprenori să poată opera cu succes în majoritatea situațiilor în care se vor afla la diferite
momente în demersul lor.

Conform DEX, noțiunea de antreprenor este de sorginte franceză și descrie o persoană care
conduce o antrepriză (Fr. entrepreneur). Din perspectiva strictă a limbii române, antrepriză este un
cuvânt destul de ambiguu ca semnificație, dar dacă aducem în discuție cuvântul francez entreprise,
precum și traducerea sa în limba română, vom obține cuvântul întreprindere care din nou este unul
interesant prin prisma înțelesurilor sale. Din aceste cauze vom considera, pe parcursul cursului, că
antreprenorul este acea persoană care conduce o firmă, o companie, o societate comercială.

Dintr-o perspectivă modernă, legată de economia de piață, antreprenorii sunt acele

persoane al căror comportament economic poate fi descris ca fiind activ și novator, asumându-și
într-un mod deliberat și conștient riscuri economice și financiare în vederea dezvoltării unor
proiecte noi. În 1934, Joseph Schumpeter a descris antreprenoriatul ca fiind ”o înțelegere pe care
o facem în legătură cu un anumit tip de comportament care include: inițiativă, oraganizarea și
reorganizarea mecanismelor socio-economice și acceptarea riscului și eșecului”.

O serie de cercetători s-au preocupat, istoricește vorbind, despre antreprenoriat și

antreprenori. Concluzia comună la care aceștia au ajuns poate fi schematizată astfel – antreprenorii
de succes prezintă următoarele calități: control interior, capacitate de planificare, asumarea
riscurilor, inovația, folosirea feed-back-ului, luarea deciziilor și independență1. Ieșind din
canoanele stricte ale științei economice clasice, putem să ne sprijinim în definirea antreprenorilor
pe economia comportamentală care îi descrie ca fiind:

 inovatori;
 lideri;
 asumatori de riscuri;
 independenți;

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Antreprenoriat
  creatori;
 tenaci;
 originali;
 optimiști;
 orientați către rezultate;
 flexibili;
 materialiști.

Antreprenorii sunt:

 determinați și perseverenți și mânați de dorința de a câștiga;

 caută feed-back-ul în vederea legitimării și verificării rezultatelor obținute;
 rezolvă diferitele probleme care apar în activitatea lor;
 dețin inițiativă și responsabilitate;
 sunt orientați către oportunități;
 au o apetență relativ ridicată față de riscuri;
 sunt încrezători în ei înșiși și optimiști;
 sunt vizionari, energici, creativi și inovatori;
 independenți;
 lucrează în echipă;
 prezintă abilități manageriale.

Acestea sunt doar o parte dintre considerentele care pot fi făcute asupra noțiunilor de
antreprenoriat și antreprenori. Ceea ce rămâne esențial este faptul că antreprenorii sunt actori
importanți pe scena economică, sunt fermenți și catalizatori ai dezvoltării și creșterii economice.

Forme de organizare antreprenorială

Din perspectivă organizațională, am putea considera ca fiind existente două abordări: una
în funcție de cum pot fi indivizii antreprenori, ce sunt ei din punct de vedere strict tehnic, iar a
doua în funcție de cum se organizează legal afacerea condusă de aceștia.
 În primul caz avem modul în care anumite persoane au ajuns să devină antreprenori2 și
anume:

 independentul care pornește o afacere din nimic (greenfield);

 succesorul/moștenitorul unei afaceri de familie;
 succesorul/moștenitorul unei afaceri din afara familiei sale;
 franchiser-ul;
 franchisee-ul;
 antreprenorul conducător al unei corporații CEO;
 antreprenorul social, care conduce o activitate de tip non-profit;
 persoanele self-employed.

Din al doilea punct de vedere, cel al organizării legale3 a afacerii de tip antreprenorial, fac
parte următoarele categorii:

 societate comercială;
 societatea cooperativă;
 desfășurarea activităților economice în calitatea de persoană fizică autorizată,
întreprindere individuală și întreprindere familială.

Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, există următoarele
forme de organizare a afacerii ca societate comercială:

 societate în nume colectiv (SNC), constituită prin asocierea bazată pe încredere a

mai multor persoane, care pun în comun mai multe bunuri în vederea desfășurării
unei activități comerciale, beneficiile rezultate fiind împărțite, iar asociații vor
răspunde solidar și nelimitat în raport cu obligațiile societății respective;

2
Carmen Vasile – Antreprenoriat. Antreprenoriat și tehnici decizionale în afaceri internaționale.
Note de curs. Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava. FSEAP. 2011-2012.
3
https://www.ccina.ro/servicii/asistenta-infiintare-si-functionare-firme/forme-juridice-de-
organizare-a-afacerii
  societate în comandită simplă (SCS). În acest caz este vorba despre o anumită
separare a activităților și a răspunderii. Separarea are loc între comanditari, care nu
participă la conducerea și administrarea societății și care răspund pentru obligațiile
acesteia doar în limita aportului lor la capitalul societății, pe de o parte, și
comanditați, care asigură gestiunea/administrarea societății și acre răspund în mod
solidar și nelimitat;
 societate pe acțiuni (SA), constituită prin asocierea mai multor persoane denumite
acționari, fiecare aducându-și aportul la constituirea capitalului social prin cote de
participare de valoare egală, care sunt numite acțiuni. Aceste acțiuni sunt titluri de
valoare și de credit. Răspunderea pentru obligațiile societății se face în limita
aportului în acțiuni;
 societate în comandită pe acțiuni (SCA), având capitalul social împărțit în acțiuni,
iar obligațiile sociale sunt garantate cu capitalul social;
 societatea cu răspundere limitată (SRL). Este cea mai întâlnită formă de
organizare a afacerilor în țara noastră. Este constituită de către una sau mai multe
persoane, vcare își împart beneficiile rezultate proporțional cu capitalul subscris,
iar obligațiile sociale sunt suportate în același mod.

Din perspectiva societăților cooperative, acestea sunt reglementate de Legea nr. 1/2005 cu
modificările ulterioare și reprezintă asociații autonome de persoane fizice și juridice constituite în
baza consimțământului liber exprimat de acestea pentru promovarea intereselor economice,
sociale, culturale și de alte tipuri ale membrilor cooperatori, proprietatea fiind deținută în comun,
iar controlul se exercită în mod democratic. În acest caz putem discuta despre:

 societăți cooperative meșteșugărești;

 societăți cooperative de consum;
 societăți cooperative de valorificare – prin distribuție directă sau indirectă;
 societăți cooperative agricole.

În cazul desfășurării activității de către persoanele fizice sau familii, OUG 44/2008 cu
modificările ulterioare, având în centru libera inițiativă, dreptul de asociere și cel de stabilire,
stipulează că orice cetățean român sau cetățean al UE sau SEE poate desfășura activități economice
prevăzute de lege pe teritoriul României. Se face referire la prevederile legii pentru că există
anumite activități economice care sunt exceptate de la libera inițiativă.

Aici, pe de o parte, găsim întreprinzătorul – cel care organizează o întreprindere

economică, iar pe de altă parte întreprinderea economică cu caracter organizat, permanent și
sistematic și în condițiile legii. Ca tipuri de întreprinderi economice:

 persoana fizică autorizată (PFA), care desfășoară orice formă de activitate

economică permisă de lege prin utilizarea forței de muncă proprii, dar poate angaja
și alte persoane cu contract de muncă;
 Întreprindere individuală (II) este fără personalitate juridică și este organizată tot
de către un întreprinzător persoană fizică. Acesta poate angaja cu contract de muncă
alte persoane;
 Întreprindere famililală (IF) este fără personailtate juridică și este organizată de
către membrii unei familii, pe baza unui acord scris.

Având deja un anumit grad de familiarizare cu formele de organizare a afacerilor în context

antreprenorial, se poate trece la trecerea în revistă a unor termeni de specialitate care sunt utilizați
pe scară largă în acest mediu economic. Pentru o mai bună și mai facilă abordare, termenii vor fi
prezentatți în ordine alfabetică cu explicitările de rigoare.

Capital. Capitalul reprezintă, în principiu, suma de bani cu ajutorul căreia se demarează o

afacere sau sumele de bani care stau la baza finanțării diferitelor proiecte subsecvente înființării
afacerii, după caz. O abordare aparte este aceea de capital uman care se referă la competențele
celor angrenați într-o afacere, fie aceste competențe antreprenoriale sau de altă natură.

Cerere. Cererea este cantitatea de produse sau servicii pe care consumatorii sunt dispuși
să o achiziționeze în conjuncturi de preț și timp certe. Ca exponenți direcți ai cererii sunt
considerați, deci, consumatorii.

Costuri. Acestea sunt elemente economice care descriu cheltuielile, consumurile făcute de
către companie în vederea realizării obiectivelor sale economice. În contabilitatea firmei ele sunt
extrase din facturile pe care firma le primește de la furnizori. În cazul considerat există două
abordări distincte ale identificării acestor cheltuieli sau costuri:

 Firma de referință este înregistrată ca plătitor de TVA. În acest caz costul

este prețul din factură fără TVA. În condiții de piață puternic concurențială,
această manieră de a conduce afacerea poate furniza anumite avantaje
comparative în raport cu alte companii de pe piață;
 Firma de referință nu este înregistrată ca plătitor de TVA. În acest al doilea
caz costul este reprezentat de prețul total din factură, preț care include TVA.
Această manieră poate fi dezavanatajoasă pentru firma de referință, din
perspectiva strictă a prețului, dar poate fi mai lipsită de birocrație, aspect
important în cazul unei firme de o mai mică anvergură.

În imaginea care urmează se poate identifica în mod facil cheltuiala/costul la care facem
referire. În cazul prezentat firma de referință se află în câmpul Client:
 Obiectul care determină costul obiectului

natura cheltuielii/costului

Figura nr. 1 Modul în care se identifică costul cu ajutorul unei facturi

Sursa: imagine elaborată de autori utilizând un șablon de la adresa de mai jos:

https://www.google.ro/search?q=facturi&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwjQton2xYPnAhUyPewK
HbGDAsEQ_AUoAXoECAwQAw&biw=1536&bih=750#imgrc=Xvrz4IYEgdCrzM:

Costurile/cheltuielile pot fi de mai multe feluri:

 Costuri fixe – acestea sunt, în principiu, neschimbate relativ în funcție de volumul

producției. Ca exemple: amortizarea, iluminatul etc;
 Costuri variabile – sunt costurile care depind direct de volumul fizic al producției.
Ca exemple: materiile prime, combustibilii folosiți în exercitarea activității
principale etc;
 Costuri mixte – costuri care se regăsesc atât în prima categorie cât și în a doua. Ca
exemple: salariile care au o componentă fixă și una în funcție de vânzări;
 Costuri directe – sunt acele costuri care se regăsesc direct în produsele rezultate
din activitatea principală. Ele pot fi atribuite și individualizate aferent unui produs.
Ca exemple: salariile angajaților care produc un singur bun, spre deosebire de cele
ale angajaților care participă la fabricarea mai multor produse;
 Costuri indirecte – nu pot fi alocate direct unui anumit produs, iar din această
rațiune ele sunt calculate proporțional cu participarea lor la realizarea fiecărui
produs în parte. Ca exemple: costuri legate de producție (de ex. Ambalajul sub
forma unui cornet de înghețată reprezintă un cost direct, pe când ambalajul unei
cutii în care se află cornete este considerat ca fiind cost indirect).

Clienți. Aceștia sunt persoanele fizice sau juridice cărora compania le vinde produsele sau
le prestează serviciile care consituie obiectul de activitate al companiei;
 Concurenți. Concurenții sunt persoane fizice sau juridice care activează în aceeași
industrie cu compania de referință, precum și în același areal geografic din care compania își
selectează clienții;

Cota de piață. Acest termen se referă la partea din cererea agregată a pieței care îi revine
companiei de referință. Abordarea acestei noțiuni diferă în funcție de arealul geografic, precum și
de industria în care activează compania. Un exemplu elocvent este furnizat de imaginea următoare:

Figura nr. 2 Cotele de piață ale principalelor browsere de internet

Sursa:https://www.google.ro/search?q=cota+de+pia%C8%9B%C4%83&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ah
UKEwjUndXhzIPnAhVQy6QKHctCDdcQ_AUoAXoECAwQAw&biw=1536&bih=750#imgrc=mv0-
RoRnBHklpM:

Dobânda. Este suma de bani pe care o companie o are de plătit pentru resurele financiare
atrase. Mai este denumită și prețul banilor și este, de fapt, un procent din sumele atrase.

Factorii de producție. Sunt resursele economice atrase în activitatea economică. Factorii

de producție originari sunt, în principiu, trei: munca, natura și capitalul.

Furnizori. Furnizorii unei companii sunt persoanele fizice sau juridice, parteneri ai
companiei, care livrează produsele lor sau prestează anumite servicii companiei. Materiile prime
și materialele auxiliare, utilajele, serviciile de transport, reclame și publicitate, utilități de natura
electricității, apei sau a gazelor – toate acestea sunt vândute companiei de către furnizori.
 Piața. Este locul de întâlnire a consumatorilor cu producătorii. Poate exista fizic, există o
serie de exemple în acest sens, sau doar sub formă de noțiune, caz în care este studiată de
economiști și de toți cei angrenați direct sau teoretic în activități economice.

Prețul. Prețul reprezintă suma de bani pe care exponenții cererii sunt dispuși să o plătească
pentru un produs sau un serviciu. Iluzia generală este aceea că producătorii ar fixa prețurile, dar
realitatea este că prețurile sunt stabilite de piață. Raportul optim între cerere și ofertă este cel care
determină prețul de echilibru. Dacă cererea pentru un produs este mai mare decât oferta din acel
produs rezultatul va fi un preț mai ridicat, pe când dacă lucrurile se petrec invers, atunci prețul va
cunoaște o tendință descrecătoare. Cu toate acestea, nu există un preț unic și fix pe piață, deoarece
sunt și alte condiții conjuncturale care intervin în procesul de stabilire a prețului. Dintre acestea
pot fi amintite următoarele:

 Gradul și calitatea informării. Acestea se referă la cât de informați sunt

exponenții cererii, precum și cât de bună este, calitativ vorbind, informarea
acestora. Dacă o persoană fizică sau juridică nu știe despre despre disponibilitatea
unui produs pe o anumită piață, este posibil să încerce să-l achiziționeze de pe o
altă piață (sub abordare geografică) și la un preț mai ridicat. Acest fapt poate
determina o creștere a prețului pe piața unde se face achiziția, precum și o
descreștere pe cea unde clientul ar putea să cumpere ceea ce are nevoie;
 Distanța dintre consumatorul final și producători. Cu cât această distanță este
mai mare, cu atât posibilitatea ca prețul să crească pe parcursul traseului produsului.
O serie largă de costuri se pot adăuga. De la cheltuieli cu transportul și manipularea
până la asigurări și costuri legate de ambalare, etichetare, marcare etc. În mod cert,
teoretic vorbind, există un preț de echilibru, dar în termenii vieții reale lucrurile pot
sta puțin diferit, abordarea prețului în termenii teoretici ai pieței putând furniza
valori diferite ale prețului pentru un produs oarecare. Dacă privim lucrurile din
perspectivă achizitivă, prețul este unic, cel de pe eticheta produsului pe care dorim
să-l achiziționăm în circumstanțe certe (sau cel de la sfârșitul procesului de
negociere în condiții circumstanțiale certe).

În imaginile următoare vor fi prezentate două modele grafice diferite ale aceluiași aspect
teoretic, cel al formării prețului unui produs oarecare pe o piață oarecare:
 Figura nr. 3 Grafice ale intersecției cererii cu oferta și stabilirea prețului de echilibru

Sursa:
https://www.google.ro/imgres?imgurl=https%3A%2F%2Fseofiles.s3.amazonaws.com%2Fseo%2Fmedia%2Fozassi
gnments%2Fimages%2Fsolution%2F51e61f25-fa19-48fb-8301-
1a8c6fb4b397.png&imgrefurl=https%3A%2F%2Fwww.ozassignments.com%2Fsolution%2Fmicroeconomics-
demand-and-supply-editing-
services&docid=bY4UVfAizyxH1M&tbnid=7ZGyUea6f0HHOM%3A&vet=10ahUKEwibsa_N-
JbnAhVBZlAKHbb8Db8QMwhpKBMwEw..i&w=600&h=464&bih=750&biw=1536&q=demand%20and%20offer
&ved=0ahUKEwibsa_N-JbnAhVBZlAKHbb8Db8QMwhpKBMwEw&iact=mrc&uact=8
https://www.google.ro/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fcaseyfleming.mysmartblog.com%2Ffiles%2F2013%2F10
%2FSupply-Demand-Curve.png&imgrefurl=https%3A%2F%2Floanguide.com%2F2017%2F07%2F13%2Fsupply-
demand-affects-real-
estate%2F&docid=7z5cxczUEvNs3M&tbnid=JW7kl3Q6wAF0wM%3A&vet=10ahUKEwibsa_N-
JbnAhVBZlAKHbb8Db8QMwhXKAowCg..i&w=517&h=517&bih=750&biw=1536&q=demand%20and%20offer
&ved=0ahUKEwibsa_N-JbnAhVBZlAKHbb8Db8QMwhXKAowCg&iact=mrc&uact=8

Traducând, pentru a evita orice formă de confuzie, termenii teoretici din graficele de mai
sus au semnificațiile următoare:

 Supply = oferta;
 Demand = cererea;
 Price = prețul;
 Quantity = cantitatea;
 Equilibrium = valoarea de echilibru a prețului.

Producătorii. Sunt acele persoane fizice sau juridice care fabrică, manufacturează
produsele/bunurile care sunt comercializate. Aceștia utilizează/atrag resurse în circuitul economic
în vederea producerii bunurilor respective.

Productivitate. Această noțiune este strâns legată de factorii de producție utilizați, precum
și de timpul și rezultatele obținute prin folosirea factorilor de producție menționați.

Profitul. Această noțiune reprezintă modalitatea în care este retribuit, recompensat,

remunerat antreprenorul pentru calitățile sale specifice pe care le pune la baza înființării, derulării
și dezvoltării unei afaceri. În termeni matematici, stricți, profitul se calculează scăzând din venituri
cheltuielile. Profitul poate fi abordat în mai multe feluri: recompensa despre care se amintea
anterior, profitul brut (înainte de aplicarea taxelor de rigoare), profitul net, pe care îl avem la
dispoziție după plata taxelor, EBIT – ceea ce, în limbajul propriu finanțelor corporative, înseamnă
profitul înainte de plata dobânzilor și a taxelor etc.

Venituri. În această categorie se consideră sumele pe care o companie le încasează de la

partenerii săi cărora le vinde ceva sau le prestează anumite servicii. La fel ca în cazul
cheltuielilor/costurilor și veniturile se extrag relativ ușor din facturile pe care compania le emite
către clienții săi.
 La fel ca și în cazul cheltuielilor/costurilor există cele două abordări sau moduri de a
conduce afacerea – cu TVA sau fără TVA. Dacă firma de referință nu este înregistrată ca plătitoare
de TVA, atunci aceasta poate avea un ușor dezavantaj pe piață, prețul său final incluzând doar
TVA plătit fără a avea posibilitatea de a deduce TVA de pe facturile emise. La un preț stabilit de
piață marja de profit al acestei firme va fi mai redusă decât în celălalt caz, al înregistrării ca plătitor
de TVA.

În imaginea care urmează se poate identifica în mod facil venitul la care facem referire. În
factura prezentată firma de referință se află în câmpul Furnizor:

Obiectul care determină venitul

natura venitului

Figura nr. 4 Modul în care se identifică venitul cu ajutorul unei facturi

Sursa: imagine elaborată de autori utilizând un șablon de la adresa de mai jos:

https://www.google.ro/search?q=facturi&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=2ahUKEwjQton2xYPnAhUyPewK
HbGDAsEQ_AUoAXoECAwQAw&biw=1536&bih=750#imgrc=Xvrz4IYEgdCrzM:
 După natura lor, veniturile pot fi:

 Venituri din activitatea de producție. Acestea sunt acele venituri care se obțin
vânzând produsele rezultate din activitatea productivă a companiei. Pot fi
considerate în această categorie încasările provenite de la feluriți clienți cărora li s-
au vândut cu factură diverse bunuri produse în cadrul companiei;
 Venituri din prestări de servicii. Când o companie prestează un anumit serviciu
unei firme terțe va încasa contravaloarea acelui serviciu prestat. Serviciile pot fi
vândute sau prestate. În prima categorie sunt cele de tipul vânzării de pachete
turistice, iar în a doua categorie intră închirierea/cedearea folosinței unor bunuri
mobile sau imobile. Indiferent de natura serviciilor, contravaloarea acestora
încasată se constituie ca venit al companiei;
 Venituri din vânzarea unor titluri de valoare sau de participație. În această
categorie intră veniturile pe care o firmă le obține din vânzarea unor acțiuni,
obligațiuni, alte titluri de valoare pe care compania le are în proprietate într-un
anumit moment;
 Venituri din dobânzi bancare. Acestea sunt veniturile pe care o firmă le încasează
de la băncile în care sunt păstrați banii acestei firme. Acestea venituri pot fi de două
feluri: din dobânzi la vedere sau la termen.

Taxele. În această parte este vorba despre impozitele și taxele pe care o companie este
ținută să le plătească pentru a-și putea desfășura activitatea, aproape indiferent de țara unde această
activitate se desfășoară (spunem aproape, deoarece există țări, locuri, areale geografice pe glob
unde companiile nu sunt obligate să plătească taxe și impozite, sau să plătească, dar în cuantumuri
semnificativ mai mici). În principal, prelevările fiscale, cum mai sunt denumite elementele din
această categorie, sunt următoarele:

 Impozitele directe. Acestea sunt acele impozite (prelevări fiscale care nu presupun
o contraprestație) în a căror asietă plătitorul și suportatorul impozitului sunt aceeași
persoană. Ca exemplu: impozitul pe venit sau cel pe profit;
 Impozite indirecte. Sunt acelea la care plătitorul și suportatorul nu sunt una și
aceeași persoană. Exemplele cele mai la îndemână sunt: taxa pe valoarea adăugată
– TVA și accizele;
 Contribuțiile. Acestea sunt prelevări fiscale care presupun o contraprestație, dar
într-un mod suspensiv. Aici avem de-a face cu contribuțiile la asigurările de
sănătate, care se plătesc pe toată perioada în care o persoană lucrează, dar persoana
în cauză beneficiază de concediu medical doar în cazul în care se îmbolnăvește;
 Taxe. Taxele, semantic vorbind, sunt acele prelevări fiscale care presupun o
contraprestație pentru plata lor. Ca exemplu putem oferi taxele de înființare a unei
companii, prin a căror plată se obține dreptul de a desfășura activități economice.